Euroscepticismul In Parlamentul European Dupa Alegerile din 2014
Abstract
Lucrarea de față a fost construită în jurul temei euroscepticismului și al popularității de care s-au bucurat partidele politice eurosceptice în campania electorală premergătoare alegerilor pentru Parlamentul European din 2014, dar și după aceasta. Punctul de referință este studiul de caz, prin care s-a urmărit identificarea unor posibile puncte comune între programele electorale ale două partide eurosceptice, UKIP și Front National, care ar fi constituit o posibilă premisă de colaborare. Ipoteza de cercetare a pornit din acest punct, originând din îngrijorarea pronunțată legată de un număr crescut de europarlamentari eurosceptici, care ar putea sabota Uniunea Europeană din interior. Astfel, considerând euroscepticii un grup eterogen, compus din partide cu agendă proprie compusă aproape exclusiv din teme naționale, ipoteza colaborării lor este mai greu de testat decât în cazul unui grup parlamentar construit în jurul unei ideologii comune; cu toate acestea, modul în care se raportează la Uniunea Europeană și promisiunile pe care le fac votanților lor reprezintă un prim nivel de testare a posibilei compatibilități de viziune. Ipoteza a fost testată folosind metoda analizei de documente, aprofundată cu ajutorul tehnicilor de comparație și observație. Astfel, s-a confirmat faptul că, cel puțin în cazul celor două partide amintite anterior, temele de campanie sunt, în marea lor parte, de interes național, iar că domeniul imigrației este tratat diferit, deși este central discursului lor. Observarea activității europarlamentarilor a indicat că totuși pot exista cazuri în care cele două partide să abordeze o temă într-o manieră comună. Din păcate, ipoteza poate fi confirmată sau infirmată prin raportare la activitatea europarlamentarilor eurosceptici doar printr-o analiză globală, la finalul mandatului actual al Parlamentului European.
Cuvinte cheie : euroscepticism; Parlamentul European; UKIP; Front National; imigrație.Cuprins
Introducere 1
I. Cadru teoretic și principalele considerații asupra euroscepticismului 4
1.1 Instituționalismul sociologic 4
1.2 Euroscepticismul 7
1.3 Euroscepticismul și spectrul politic 10
1.4 Euroscepticismul și populismul 13
II. Eurosceptici. Scena politică europeană și alegerile din 2014 16
2.1 Context 18
2.2 Eurobarometru 2014 și alegerile pentru Parlamentul European 23
2.3 Rezultate 26
III. Metodologie 28
IV. Studiu de caz 30
4.1 Create an earthquake! – UKIP 30
4.2 Europe – Front National 37
4.3 Concluzii – există fundamentele programatice ale colaborării? 42
4.4 Considerații finale asupra studiului de caz 48
V. Concluzii 50
Bibliografie 53
Introducere
Lucrarea de față se plasează în domeniul mai larg al studiilor europene, în intermediul căruia euroscepticismul reprezintă o temă importantă și tot mai relevantă pe fondul contextului actual. Euroscepticismul, în sens general, reprezintă o reacție față de ideea europeană și are o istorie la fel de îndelungată precum aceasta; în sens particular însă, este un concept relativ nou, care este intrinsec legat de atitudinea manifestată față de aprofundarea integrării europene. Dacă în anii ’80 partidele eurosceptice se aflau la periferia vieții politice, fiind o minoritate atât la nivel național, cât și la nivel european, popularitatea lor a crescut în ultimul deceniu, iar alegerile pentru parlamentul European din mai 2014 au confirmat această tendință. Din acest motiv, consider că reprezintă un domeniu de cercetare nu numai actual, dar și foarte interesant, care permite observarea fenomenului în timp real; este definit de un grad ridicat de diversitate în ceea ce privește materialele disponibile și atitudinile aferente, iar, la nivel teoretic, nu există un consens în literatura de specialitate cu privire la definirea euroscepticismului. Mai mult, nu există un consens asupra instrumentelor de cercetare sau a indicatorilor specifici care să permită o mai bună înțelegere a fenomenului. Recunosc că acest lucru este dificil, fiind vorba de o categorie eterogenă de politicieni, cu o agendă influențată puternic de retorica populistă și axată pe teme exclusiv naționale; mai mult, gradul de dificultate a crescut pe măsură ce termenul de euroscepticism – în complexitatea sensurilor sale – a ajuns să fie folosit pentru a caracteriza o categorie din ce în ce mai numeroasă de politicieni. Motivația de a studia fenomenul provine tocmai din gradul mare de inovate care poate fi asociat cercetării; suplimentar, aș dori să contribui la înțelegerea sa prin identificarea trăsăturilor comune care au capacitatea de a transforma un grup eterogen într-o grupare politică europeană cu un discurs unitar, dar să înțeleg în ce măsură acest lucru ar influența agenda inițială a partidului – profund marcată de teme naționale, într-un cadru naționalist.
Ipoteza centrală de lucru este legată strâns de motivația prezentată anterior – ca urmare a creșterii în popularitate a partidelor eurosceptice înaintea alegerilor pentru Parlamentul European din 2014, s-a pus problema influenței pe care aceștia ar putea-o avea prin numărul crescut de membri ai Parlamentului European (MEPi); astfel, mi-am propus să aflu dacă există fundamentele teoretice ale colaborării între două dintre cele mai cunoscute partide eurosceptice, UKIP și Front National, analizând programele lor electorale; ulterior, după identificarea temelor comune, am dorit să văd dacă cele două partide au colaborat cu adevărat. Suplimentar, este interesant de văzut dacă cele două partide pot colabora, trecând peste viziunile sau interesele specifice, în virtutea atitudinii comune anti-UE.
Metodologia cercetării, bazată pe analiza programelor electorale, atât în manieră cantitativă, cât mai ales din punct de vedere cantitativ, a fost concepută pentru a identifica eventuale arii comune de interes pentru activitatea partidelor, urmând ca acestea să fie comparate în ceea ce privește abordarea, apoi puse în relație cu activitatea parlamentară a membrilor UKIP și Front National. Rezultatele cercetării au indicat că, teoretic, există fundamente minimale pentru o colaborare, însă observarea empirică a fenomenului pare să indice că acest lucru nu constituie defel un impediment pentru o abordare comună a anumitor proiecte parlamentare. Ca urmare, au fost confirmate anumite limite ale cercetării prefigurate inițial, printre care se numără perioada scurtă de timp (mai puțin de un an) care a trecut de la debutul exercițiului parlamental actual, în timpul căreia se poate infirma sau confirma dorința de colaborare și concretizarea sa, dar și faptul că simpla analiză a documentelor electorale, deși reprezintă un punct important de plecare, nu poate fi un factor definitiv sau comprehensiv care să explice legăturile care se pot forma între două partide.
Consider în continuare că lucrarea de față, cu toate limitările sale, reprezintă un demers util de cercetare într-un domeniu important; tocmai din acest motiv, mi-aș dori să o pot continua, observând cum se va desfășura posibila colaborare dintre cele două partide în cadrul Parlamentului European până la finalul mandatului actual, dar și cum vor activa euroscepticii în general în această perioadă de timp. Consider că, în lipsa unei ideologii unitare și cu o retorică bazată aproape în totalitate pe teme naționale, este mult mai util de urmărit activitatea propriu-zisă a MEPilor eurosceptici.
În încheiere, voi preciza faptul că definiția de lucru a euroscepticismului a fost aleasă în urma cercetării literaturii de specialitate, pentru a avea o înțelegere cât mai bună asupra fenomenului, iar întreaga lucrare a fost plasată în cadrul teoretic al instituționalismului sociologic; considerentele de natură teoretică vor fi prezentate pe larg în capitolul următor.
Cadru teoretic
1.1 Instituționalismul sociologic
Pentru a putea contextualiza subiectul legat de euroscepticism pe care lucrarea de față își propune să îl trateze, am ales instituționalismul sociologic drept referință fundamentală pentru cadrul teoretic. Am considerat că respectiva teorie surprinde cel mai bine aspectele pe care doresc să le urmăresc și elaborez în continuare, după cum voi motiva în cele ce urmează.
Investigarea “capacităților practicilor (instituțiilor) culturale și organizaționale de a modifica preferințele, interesele și identitățile actorilor în cadrul lumii sociale” (Rosamond 2000 : 114) reprezintă interesul major de cercetare al adepților acestei teorii; euroscepticii reprezintă un grup de indivizi implicați în viața politică pentru a contracara anumite influențe sau intervenții ale organismelor Uniunii Europene la nivelul național, așadar atitudinea lor față de discursul politic și față de agendele promovate în campanii este influențată și modelată de Uniunea Europeană și de instituțiile sale. Trebuie menționat încă o dată că euroscepticismul nu este un concept nou – are o istorie la fel de îndelungată precum proiectul european. Așadar, instituționalismul sociologic surprinde de la bun început o legătură cauzală simplă, dar intrinsecă a relației euroscepticului cu Uniunea Europeană. Instituțiile nu reprezintă un simplu cadru de reglementare și dialog, înțeles în termeni de eficacitate, ci capătă o dimensiune suplimentară, cea a modului în care sunt percepute și înțelese.
În lucrarea dedicată noilor instituționalisme, Hall și Taylor tratează instituționalismul sociologic în următorii termeni :
Indivizii care au socializat în anumite roluri instituționale interiorizează normele asociate respectivelor roluri, acesta fiind modul în care instituțiile influențează comportamentul lor […], oferindu-le scenarii cognitive, categorii și modele care sunt indispensabile pentru acțiune, deoarece fără acestea nu ar fi capabili să interpreteze lumea și comportamentul celorlalți. […] Atunci când este confruntat cu o anumită situație, individul trebuie să descopere o modalitate de a o înțelege și de a reacționa, iar modelele intrinseci lumii instituționale oferă mijloacele pentru a realiza aceste cerințe. […] Organizațiile adoptă forme instituționale specifice sau anumite practici pentru că acestea sunt preferate în contextul cultural mai amplu. (Hall și Taylor, 1996: 946-948)
March și Olsen adaugă următoarele considerente în cadrul lucrării lor dedicate instituționalismelor : “În cadrul perspectivei instituționale, o premisă fundamentală este aceea că instituțiile creează elemente de ordine și predictibilitate. Acestea modelează, permit și constrâng actorii politici când aceștia acționează în conformitate cu <logica adecvării>. Instituțiile sunt purtători ai identităților și rolurilor și funcționează drept creatorii caracterului, istoriei și viziunii politice” (March și Olsen, 2005 : 5)
Până în acest punct, făcând apel la autorii citați, a fost scoasă în evidență latura culturală a interpretării instituțiilor : dacă raportarea la acestea s-ar reduce numai la aspectele formale sau birocratice, s-ar pierde o componentă esențială care ajută la înțelegerea modului de relaționare cu acestea. Până la urmă, instituțiile sunt construite pornind de la o idee care poate fi înțeleasă în întregime numai apelând la contextul cultural care a edificat-o. Consider că a defini instituțiile din perspectiva aleasă surprinde mai elocvent și cadrul informal al înțelegerii acestora, dar și dublul sens al relației individ-instituție; acestea din urmă nu reprezintă elemente intangibile, ci pot fi subiectul unor modificări aduse de indivizi, în urma interacționării cu ele.
Hall și Taylor aduc în discuție nevoia de a adăuga un cadru cultural de interpretare atunci când vine vorba de instituții, fiindcă altfel nu se poate explica în întregime modul de relaționare a individului cu o anumită instituție; acest lucru este vizibil și în identificarea și elaborarea celor trei caracteristici ale instituționalismului sociologic, așa cum sunt prezentate de către autori :
Instituționaliștii sociologici tind să definească instituțiile “într-un sens mult mai larg, pentru a include nu numai reguli formale, proceduri sau norme, ci sisteme de simboluri, scenarii cognitive și tipare morale care pun la dispoziție <cadre de înțelegere> ce ghidează acțiunea umană”. Astfel, sunt șterse granițele dintre instituții și componenta culturală din spatele lor, iar cele două se întrepătrund, pentru a oferi cercetătorului o imagine de ansamblu a mediului în care instituția s-a format și de la care aceasta se revendică.
O înțelegere distinctă a relației dintre instituții și acțiunea individuală, diferită de cadrul tradițional, concentrat aproape exclusiv pe latura formală. În abordările anterioare, susțin Hall și Taylor, fiecare instituție are un rol specific, care prescrie “norme de comportament”, care sunt interiorizate de indivizi, ceea ce constituie dimensiunea normativă a impactului instituțional. Componenta cognitivă, parte a interpretării instituționaliștilor sociologici, valorifică “normele de comportament” furnizate de instituții, considerându-le fundamentale acțiunii în cadrul instituțional dat, dar și pentru înțelegerea lumii și a interacțiunii și activității celorlalți indivizi. Așadar, instituțiile nu se rezumă la a defini – direct sau indirect – ceea ce o persoană ar trebui să facă, ci indică și posibilitățile de acțiune pe care aceasta le are, în cadrul instituțional respectiv. Astfel, acțiunea este relevantă mai ales prin prisma înțelegerii și interpretării sale. Individul implicat în acest proces modifică matricea instituțională disponibilă pentru a concepe un nou plan de acțiune, în concordanță cu proiectele pe care i le permite cadrul dat – componenta rațională există, desigur, și funcționează ca un pilon central pentru înțelegerea raportului individ-instituție, însă ea este fundamentată cultural, în accepțiunea instituționalismului sociologic.
Originea practicii instituționale : metodele alese nu pot fi explicate întotdeauna sau exclusiv în termeni de eficacitate și maximizare de potențial; întărirea legitimității sociale a organizației și a participanților sunt apreciate în anumite medii, care sunt structurate să le perceapă ca atare pe filieră culturală. Autoritatea culturală are potențialul de a legitima anumite instituții (Hall și Taylor, 1996: 948-949).
În contextul de cercetare ales, raportarea la instituții este o componentă esențială pentru înțelegerea euroscepticismului drept un curent politic din ce în ce mai popular. Raportarea parlamentarilor care se revendică de la această orientare la proiectul și la instituțiile europene nu are ca punct de plecare simpla structură de funcționare a Uniunii Europene, ci ține de interiorizarea acesteia și de raportarea la propriul set de percepții și valori, fundamentate în cadrul cultural de origine.
Ca un argument final în favoarea alegerii făcute, voi face apel la modul în care Radaelli definește europenizarea, un element fundamental al construcției europene și o sursă primară pentru atitudini eurosceptice:
[Europenizarea] se referă la procesele de construcție, difuzie și instituționalizare a regulilor formale și informale, a procedurilor, paradigmelor politicilor publice, a stilurilor, a “modului de a face lucrurile”, convingerilor împărtășite și normelor care sunt pentru prima dată definite și consolidate în procesul de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene, apoi încorporate la nivel intern, în logica discursurilor, identităților, structurilor politice și politicilor publice (Radaelli, 2003 : 30).
Pornind de aici, înțelegerea interiorizării și interpretării normelor, proceselor și identității europene, cu tot ceea ce aceasta implică, sunt elemente de bază pentru explicarea atitudinilor legate de euroscepticism, ceea ce poate justifica încă o dată preferința mea pentru o interpretare a fenomenului din perspectiva instituționalismului sociologic.
1.2 Euroscepticismul
Pornind de la etimologia termenului în cauză, ideea din spatele euroscepticismului pare să facă trimitere către o atitudine rezervată și oarecum critică față de proiectul european. Desigur, practica arată că este vorba despre un concept cu valențe complexe, care a evoluat în timp și care nu beneficiază de o definiție unitară.
Astfel, conform lucrării Sofiei Vasilopoulou (Vasilopoulou, 2009 : 4 ), termenul în cauză a fost folosit contextual începând cu noiembrie 1985, având ca punct de origine presa britanică, mai exact publicația “The Times”; a fost preluat ulterior și în alte state, ceea ce a nuanțat definiția sa : în Regatul Unit, el apare ca fiind un sinonim total pentru conceptul de “anti-marketeer”, pe când în Franța este privit în relație cu suveranitatea națională și cu amenințările pe care un grad sporit de integrare le poate avea la adresa acesteia. Harmsen și Spiering aduc în discuție problema sensului dat acestui termen : “[cuvântul] primește o însemnătate care trebuie privită în mod relativ, prin prisma tradițiilor naționale diferite și a experiențelor cu integrarea europeană adiacente acestor dezbateri”. (Harmsen și Spiering, 2004 : 17)
În ceea ce privește definirea propriu-zisă a termenului, autorii Paul Taggart și Aleks Szczerbiak susțin că termenul de proveniență jurnalistică, nu științifică, a ajuns o noțiune de tip umbelă pentru orice atitudine aflată în opoziție cu agenda europeană propun o diferențiere între două subcategorii, și anume euroscepticismul hard și cel soft :
[Euroscepticismul hard se regăsește] Acolo unde există o opoziție principială față de Uniunea Europeană și de procesul de integrare, ceea ce poate fi regăsit la partide care consideră că statul de care aparțin ar trebui să își retragă statutul de membru sau ale căror politici față de Uniunea Europeană sunt echivalente cu o opoziție susținută față de întregul proiect european de integrare, în accepțiunea sa actuală. […] [Euroscepticismul soft se regăsește] Acolo unde nu este vorba despre o aversiune principială față de integrarea europeană sau se statutul de membru al Uniunii Europene, ci există îngrijorări cum că una (sau mai multe) dintre ariile de politici duce către opoziție calificată față de UE sau acolo unde există sentimentul că <interesul național> interferează în prezent cu traiectoria Uniunii Europene (Szczerbiak și Taggart, 2008 : 2).
Se atrage atenția asupra faptului că, pentru a nu confunda orice atitudine critică la adresa Uniunii Europene cu o poziție eurosceptică, trebuie înțeles că este nevoie de o poziție fundamentată și repetată de natură rejecționistă față de UE și că atitudinea față de integrare este factorul definitor în acest context, nu cea față de statutul de membru. Deși cele două categorii folosite de mai mulți autori, chiar Taggart și Szczerbiak recunosc că poate definiția oferită de ei este încă prea vagă pentru a cuprinde complexitatea fenomenului și recomandă o grilă de atitudini propusă de Flood, pe care o voi reda în linii mari (trebuie menționat că Flood folosește prefixul “UE-“, nu “Euro-”, lucru subliniat și de către Taggart și Szczerbiak):
– UE-rejecționistul, care se opune fie statutului de stat membru, fie participării într-o anumită politică sau instituție;
– UE-revizionistul, care susține revenirea la statusul anterior anumitor schimbări în tratate, fie în raport cu întreaga configurație a EU, fie în raport cu una sau mai multe arii de politici;
– UE-minimalistul, care acceptă starea de fapt actuală, dar se opune integrării ulterioare a unei structuri sau a unui domeniu de politici;
– UE-gradualistul, care susține viitoarea integrare la nivelul întregului sistem sau a unei politici în mod special, cu amendamentul ca întregul proces să se desfășoare lent și cu precauție;
– UE-reformistul, care susține implicarea constructivă, punând accent pe nevoia de a îmbunătăți una sau mai multe dintre instituțiile sau practicile existente;
– UE-maximalistul, care susține continuarea procesului în formula sa actuală cât mai rapid posibil, asigurând totuși un nivel ridicat de integrare la nivelul structurii ca întreg sau în anumite arii specifice de politici. (Flood, 2002)
Cu toate că susțin propunerea făcută de Flood, consider că este mult mai utilă în a delimita atitudini generale față de Uniunea Europeană, nu neapărat pe cele de natură “eurosceptică”. Este adevărat că sistemul de definire soft / hard este perfectibil, îl consider mult mai util pentru lucrarea de față și îl propun drept cadru de referință teoretică, cu mențiunea că, dacă voi considera că pot aduce propria mea contribuție pentru nuanțarea celor două categorii, pentru a putea defini mai bine o atitudine general eurosceptică, nu voi ezita să o fac.
Am considerat necesar să menționez că există și alte definiții sau sisteme de clasificare pentru ceea ce, în general, constituie atitudini eurosceptice, subliniind însă de la început că îmi manifest afinitatea pentru clasificarea propusă de Taggart și Szczerbiak. Spre exemplu, o clasificare interesantă este propusă de Sofia Vasilopoulou, pornind de la trei criterii (principiu, practică și viitorul integrării), care duce la edificarea a trei categorii, și anume euroscepticism de respingere, euroscepticism condițional și euroscepticism de compromis, ceea ce poate fi redat sub formă de tabel astfel (Vasilopoulou, 2009 : 8) :
Euroscepticismul și spectrul politic
Desigur, aducând în discuție diferite metode de definire a euroscepticismului, trebuie luate în considerare și următoarele întrebări: care este raportarea la spectrul politic tradițional stânga-dreapta și cum poate fi măsurat efectiv euroscepticismul?
Pentru început, deși există particularități de percepție între euroscepticismul perceput a fi “de dreapta” (apelul la tradiție, la națiunea percepută cultural și istoric) și cel “de stânga” (prevalența statului și economiei naționale), consider că euroscepticismul reprezintă un fenomen foarte complex, care acoperă, într-o formă sau alta, întregul spectru politic. Mi se pare mai interesant de înțeles și interpretat acest fenomen în raport cu retorica populistă partidelor cu agendă anti-europeană (care se pot folosi în aceeași măsură de elemente tradițional asociate cu oricare dintre extreme), dar și cu specificul național.
În lucrarea lor din 2012, intitulată Paradoxul naționalismului : numitorul comun al euroscepticismului de extremă-dreapta și extremă-stânga, Daphne Halikiopolou, Kyariaki Nanoulin și Sofia Vasilopoulou abordează subiectul legăturii dintre spectrul politic și euroscepticism:
Descoperirile studiilor despre partidele extremiste de dreapta și de stânga tind să accentueze diferențele care își au originea în ideologie. Ideologia comună a partidelor de extremă-dreapta este axată pe naționalism. Aceste partide scot în evidență nevoia de a rezista împotriva pericolelor externe îndreptate împotriva națiunii – de cele mai multe ori, în paradigmă etno-centrică- și prin politici de imigrație și azil. Ideologia comună a partidelor de extremă-stânga aduce trei elemente comune : respingerea valorilor capitalismului și a economiei de piață; protejarea drepturilor sociale și economice colective, pentru desăvârșirea dreptății sociale; ideea statelor care colaborează pentru a rezolva îngrijorări comune, în virtutea internaționalismului. […] Susținem că partidele extremiste au în comun elemente de ideologie naționalistă, ceea ce duce la o perspectivă eurosceptică. Radicaliștii de stânga se opun Uniunii Europene pornind de la poziția lor foarte naționalistă, care, în teorie, le este fundamental opusă. Paradoxal, naționalismul este laitmotivul care îi unește pe radicaliștii de stânga și pe cei de dreapta, demontând modelele tradiționale și mobilizând susținere politică din întreg spectrul. Partidele radicale au discursuri similare, diferite de cele ale partidelor mainstream, accentuând […] diferite versiuni ale interesului național. (Halikiopolou, Nanoulin și Vasilopoulou, 2012 : 2)
Ceea ce este important de înțeles este că, din perspectiva tendințelor eurosceptice, pozițiile de stânga sau de dreapta nu sunt neapărat antitetice; este vorba despre interpretări în paradigmă diferită a unor probleme, care sunt privite și contextualizate în esență la nivel național. Mai mult, cum aceste partide sunt de obicei periferice în propriul sistem politic, apelul la ideologie este mult mai diluat, iar orientarea eurosceptică este o alegere pragmatică în anumite cazuri, pentru a se diferenția la nivel discursiv de partidele mari (Taggart, 1998 : 372), consacrate, cu vederi eurofile, iar afilierea lor este greu de explicat prin teoriile tradiționale ale clivajelor (Marks și Wilson, 2000 : 585-594). Acesta este si motivul pentru care am optat să nu apelez la o interpretare legată de teoria clivajelor în această lucrare : consider că orientarea eurosceptică nu poate fi explicată decât în parte pornind de la aceasta, pe când o contextualizare legată de valori și de raportarea la instituții, care modelează comportamente și atitudini, este o alegere mai potrivită pentru a înțelege fenomenul eurosceptic. Mai mult, mizând pe argumentul naționalului, care transcende nu numai spectrul politic, ci și opinii care uneori nu pot fi justificate rațional, așadar făcând apel la sentimente și la concepții fundamentate emoțional, consider că alegerea instituționalismului sociologic este cea mai potrivită pentru lucrarea de față.
Revenind la presupusa diferență dată de revendicarea unui partid eurosceptic de la spectrul politic tradițional și la paradoxul menționat anterior, un exemplu pe care îl propun pentru a înțelege cum funcționează partidele eurosceptice este următorul : același partid poate avea o retorică politică împotriva imigranților, specificându-se cu precădere un anume grup, dar se poate situa și împotriva unor măsuri europene de natură economică, percepute drept o formă de intruziune în chestiunile interne ale statului sau chiar drept o dovadă de imperialism economic (după cum veți putea citi în continuare, astfel de abordări sunt comune atât la UKIP, cât și la Front National). Prima problemă este asimilată extremei drepte, iar cea de-a doua este tradițional văzută ca fiind specifică extremiștilor de stânga, dar se pot regăsi în discursul aceluiași politician eurosceptic. Cum Uniunea Europeană este, prin definiție, bazată pe diversitate, liberă circulație, economie de piață și chiar mobilitate culturală, nu este de mirare că o poziție eurosceptică –mai ales una hard- poate îngloba atât elemente de stânga, cât și elemente de dreapta. Mai mult, problemele tradiționale ale stângii nu pot fi adaptate întotdeauna cu succes la contextul european, așa că este rațional ca un astfel de partid cu vederi eurosceptice să-și modifice discursul, echivalând problemele de clasă cu problema națională, la care se adaugă avantaje economice pentru cetățeni, promisiunea autodeterminării și a menținerii identității prin opoziție față de imperialismul european. (Breuilly, 2011). Lipsa unei identități unanim acceptate ca fiind „europeană” (sau cel puțin percepută în aceeași termeni precum identitatea națională, care depășește granițele pragmaticului) reprezintă una dintre temele în jurul căreia partidele eurosceptice își pot construi identitatea politică proprie, mai ales că temele de interes european sunt privite (asemeni alegerilor pentru Parlamentul European) a fi de „rang secund” de către public; totodată, euroscepticismul se află în legătură directă cu dilema de contradicție între identitatea națională și cea europeană (unde prima este privită ca fiind organică, iar cea din urmă, drept ceva artificial și impus) (Riishoj, 2010 : 11-15).
Euroscepticismul și populismul
Un alt element important în înțelegerea partidelor eurosceptice este legătura acestora cu populismul:
Atât populismul tradițional transnațional anti-establishment, cât și noul populism sunt asociate cu euroscepticismul, în aceeași măsură în care Uniunea Europeană a fost privită drept un caz de cooperare între elitele politice. […] Euroscepticismul este construit în jurul unor atitudini mobilizatoare anti-establishment, ceea ce explică plaja largă de euroscepticism, de la socialiștii de stânga și noile politici de stânga, până la noua extremă-dreapta populistă. (Sitter, 2002 : 11)
Populismul este perceput ca fiind o atitudine politică, așadar nu în termeni tradiționali de ideologie sau program politic. Au fost identificate cinci caracteristici comune ale discursurilor de natură populistă: opoziția față de sistemul politic actual și militarea pentru democrație directă; oferirea de soluții demagogice cu efect imediat pentru problemele comune ale votanților; promovarea imagini antagonice simpliste de factură maniheistă („noi” vs. „ei”; oameni „normali” vs. elite „corupte”), prin care tind să explice orice măsură propusă; idealizarea națiunii și a tradițiilor naționale, ceea ce alimentează critica față de elementul supranațional; discursul protecționist împotriva influențelor externe care pot afecta piața internă și populația națională (European Humanist Foundation, 2013 : 2).
Dacă opoziția față de ceea ce este „european” este o caracteristică de bază a euroscepticismului, care este explicația pentru care aceste partide aleg să candideze și să își reprezinte țările în Parlamentul European? Este o măsură pragmatică, prin care aceștia caută să devină mai vizibili și mai populari la nivel intern sau există un motiv bine determinat ? Giacommo Benedetto abordează acest subiect și propune următorul răspuns: chiar dacă euroscepticii se revendică de la retorica specifică anti-europeană, prin solidarizarea opiniilor într-un partid, ei acceptă de la bun început un compromis, fraternizând cu sistemul căruia i se opun. Mai mult, unii eurosceptici sunt interesați „să dețină o poziție cu normă întreagă în Parlamentul European pentru că doresc să influențeze rezultatele activității parlamentare, chiar și în acele sectoare care nu sunt conectate doar cu dimensiunea pro/anti integrare. Unii chiar doresc să acționeze responsabil, pentru a dovedi că pot fi partide responsabile de guvernământ (la nivel intern)”. (Benedetto, 2008 : 130)
O abordare interesantă este propusă de Robert Hamsen, care vorbește despre cum specificul național poate stimula tendințele eurosceptice, folosind drept exemple modelele britanic și francez. Astfel, euroscepticismul britanic are o explicație culturală și istorică, ce se traduce în reticența generalizată față de orice este „european”(iar procesul de integrare a constituit numai o parte a acestui întreg), față de care britanicii nu se simt atașați. În cazul Franței, se poate vorbi de tradiția republicană, național-solidară, care s-a tradus la nivel intern prin preferința pentru socialism și prin respingerea politicilor economice neo-liberale, cu care intrau în contradicție. Un lucru este însă comun ambelor modele, lucru explicat de autor făcând apel la excepționalismul britanic, respectiv la cel francez: ambele state și-au pierdut în mod inevitabil din influență într-un context european din ce în ce mai larg, o premisă importantă pentru afirmarea partidelor eurosceptice (Hamsen, 2005).
Eurosceptici. Scena politică europeană și alegerile din 2014
Viziunea comunitară încă domină modul în care proiectul european este înțeles în momentul actual – Uniunea Europeană reprezintă actorul principal care determină la nivel continental strategiile, politicile, dar și modul de abordare al acestora la nivel intern. Prin prisma evoluției sale de-a lungul timpului, începând de la Tratatul de la Roma și ajungând la Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană a devenit un element esențial de raportare la nivelul mentalului colectiv, depășind ariile strict economice sau politice – nu mai este vorba despre o entitate abstractă, care funcționează în virtutea unor procese abstracte și care nu întreține o legătură “vie” cu cetățenii săi; odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană a devenit per se o uniune, depășind statutul de comunitate marcat de abordarea interguvernamentală (prin edificarea unei noi construcții, care nu este bazată pe piloni, așa încât se facilitează un grad superior de cooperare chiar și în domenii care avuseseră anterior un statut special – PESC și JAI), dar și de o apropiere de cetățeni, prin acordarea de noi competențe Parlamentului European și prin lansarea “Inițiativei cetățenești europene”. În contextul dat, partidele politice abordează, în majoritatea lor, o viziune pro-europeană în discursul public, atât la nivel european, cât și la nivel intern; nu trebuie ignorată însă vocea euroscepticilor, care s-au remarcat în politică încă din anii ’90, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, opunându-se transformării proiectului european într-un “superstat”, și care se bucură de o popularitate ridicată pe fondul crizei economice și financiare din ultimii ani–poziția adoptată față de procesul de integrare și factorul economic sunt elemente care pot reprezenta indicatori primari de raportare la fenomenul eurosceptic.
În campania premergătoare alegerilor pentru Parlamentul European din mai 2014, partidele eurosceptice nu au mai fost tratate drept partide de nișă, cu susținere limitată, ci au beneficiat de aceleași condiții de campanie ca partidele consacrate, în termeni de vizibilitate și expunere în mass-media. Pe fondul popularității crescute a euroscepticilor, a apărut îngrijorarea față de viitorul Uniunii Europene, în cazul scenariului plauzibil în care un număr record de politicieni eurosceptici vor ajunge în Parlamentul European. Deși, realist vorbind, aceștia ar fi reprezentat în continuare o minoritate eterogenă în raport cu ceilalți MEPi, teama că primii ar putea cumva sabota buna funcționare a Parlamentului European și că ar beneficia de un spațiu cu vizibilitate crescută pentru a-și promova agenda politică este rezonabilă. Pentru a putea deveni o forță la nivel parlamentar, euroscepticii ar trebui să se organizeze pe modelul celorlalte grupuri politice consacrate din PE, un lucru relativ dificil pentru politicieni cu abordări atât de diferite, care nu se revendică de la o singură ideologie politică fundamentală care să reprezinte o bază de colaborare, așa cum se întâmplă cu ceilalți MEPi. Diferențele date de fondul național, care sunt estompate într-o abordare europeană, pot acționa drept un factor de dezbinare pentru eurosceptici. Este totuși posibil ca aceștia să ajungă la un cvasi-consens, care să le dea posibilitatea de a constitui un grup puternic, cu o voce care să rivalizeze cu PPE, PES și ALDE?
Pornind de la situația prezentată succint în paragraful anterior, lucrarea de față își propune să descopere cum s-au manifestat două dintre cele mai importante și reprezentative partide eurosceptice (UKIP din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Front National din Franța) în Parlamentul European, după alegerile din mai 2014. Doresc să identific asemănări în ceea ce privește discursul politic, pornind de la programele prezentate în campania electorală premergătoare alegerilor europarlamentare, pentru a stabili dacă există o bază pentru o posibilă colaborare, cel puțin la nivel de discurs politic. Consider acest demers relevant pe fondul creșterii îngrijorării provocate de prezența în număr ridicat a europarlamentarilor eurosceptici și a problemelor pe care o coalizare a acestora le poate ridica la nivel european. Menționez de la început că analiza nu poate fi una completă, dat fiind faptul că a trecut aproximativ un an de la alegeri; cu toate acestea, după analizarea datelor pot identifica existența sau lipsa unor premise pentru viitoare colaborări sau coalizări între cele două partide. Punctul de pornire pentru identificarea profilului fiecărui partid îl reprezintă programul electoral, prezentat și popularizat înaintea alegerilor pentru Parlamentul European; consider că astfel pot fi identificate în mod exact ariile comune de interes și de activitate. După identificarea acestora, în cazul în care sunt înțelese și tratate similar, doresc să urmăresc dacă au existat luări comune de poziție în respectivele domenii. În cazul în care nu pot fi identificate teme propuse în campanie care să fie similare, atât ca interpretare, cât și din punct de vedere al conținutului, voi urmări dacă totuși există momente de colaborare între cele două partide, în cadrul Parlamentului European.
2.1 Context
Curentul eurosceptic este prezent și activ în cadrul continentului european din momentul în care începe să se contureze ideea unei comunități europene – este astfel vorba despre o abordate critică și sceptică la adresa dorinței de edifica o uniune paneuropeană, principala temere fiind pierderea identității și suveranității naționale. Poate fi vorba despre o agendă politică stabilită în baza unei ideologii bine definite, îndreptate împotriva integrării europene, sau de o tendință mai degrabă informală. Cauzele pot fi multiple – dacă la început se poate vorbi despre lipsa de încredere față de ceilalți actori statali și teama ca statul național să nu mai fie principalul actor pe scena internațională, ulterior se poate vorbi de o neîncredere în instituțiile europene sau de deficitul democratic (Torreblanca și Leonard, 2013). Dacă în limitele unui cadru dominat de Uniunea Europeană, principalele partide politice, indiferent de localizarea lor pe axa stânga-dreapta, au activat în cea mai mare parte ca susținători ai integrării, partidele de nișă și partidele extremiste au mizat pe euroscepticism. Desigur, există motivații diferite pentru respectiva poziționare – pornind de la documentul menționat ulterior, există anumite abordări specifice acestor partide.
Astfel, partidele poziționate tradițional în partea extrem-dreaptă a spectrului politic, care sunt nominalizate drept anti-sistem de la început, pornesc de la o viziune centrată pe statul național, definit în manieră etno-lingvistică. Aici, identitatea națională apare ca un criteriu esențial pentru caracterizarea unui individ, iar suveranitatea națională este esențială pentru existența statului. Este de înțeles așadar de ce un astfel de partid se află în opoziție cu o structură supranațională, legitimată prin delegarea autorității, și cu încercarea de a construi o identitate europeană, care nu este legată intrinsec de naționalitate, ci pe un set comun de valori și idealuri. În acest caz, identitatea culturală națională primează. În ceea ce privește partidele aflate în cealaltă extremă a spectrului politic, opoziția se manifestă mai ales prin critica la adresa sistemului economic de factură neoliberală, care pune în pericol buna funcționare a sistemului social și care are potențialul de a influența în chip negativ sectorul economic, prin stimularea concurenței. Astfel, susțin adepții acestei viziuni, nu se mai poate vorbi despre egalitate sau echitate în șanse, iar domeniul economic va fi caracterizat de instabilitate și insecuritate (De Vries și Edwards, 2009 : 5-28). Așadar, adversitatea față de integrarea europeană se manifestă pornind de la identitatea națională, în cazul partidelor de extremă-dreapta, sau de la anxietate economică, în cazul partidelor de extremă-stânga.
Pe lângă revendicarea de la ideologie, adoptarea unei poziții eurosceptice poate reprezenta o strategie care să asigure succesul partidului într-un sistem național dominat de partide cu o susținere publică mai mare. Apelându-se la temeri fundamentale (identitatea și puterea economică a statului), un partid recent apărut pe scena politică sau cu un număr relativ redus de votanți se poate afirma în fața altor partide cu tradiție. Mai mult, se presupune că abordarea descrisă anterior în linii mari are efect din cauză că elitele sunt, în general, pro-integrare, pe când cetățenii obișnuiți, informați necorespunzător sau deficitar, pot fi ușor influențați către ideologia unui partid eurosceptic (Hooghe și Marks, 2008 : 108-129). Este așadar un punct bun de plecare pentru un partid care încearcă să se afirme, exploatând temele evitate sau ignorate în mod tradițional de marile partide. Dacă partidele tradiționale nu sunt interesate de a redefini modul de dialog cu publicul sau de a trata subiecte cu potențial controversat, acestea sunt reale oportunități pentru partidele din categoria menționată anterior, care beneficiază astfel de neîncrederea publicului.
În mod surprinzător, o tendință a fost remarcată în mai multe state ale Uniunii Europene – temele care fac partidele de extremă-stânga atractive pentru public sunt foarte similare cu cele utilizate de extrema-dreaptă : problemele legate de accesul pe piața muncii sau de drepturile și de condițiile de care beneficiază muncitorii, subiecte corelate de cele mai multe ori cu subiectul imigrației – în acest fel, ambele tipuri de partide beneficiază de pe urma direcției pro-europene pe care o adoptă partidele mari. Atractivitatea acestor partide este legată și de problemele cu care se confruntă în general societatea în momentul de față – în afară de fluxurile migratorii, este vorba despre șomaj și despre definirea identității în societatea globalizată (Buhr, 2012). Așadar, partidele extremiste devin, cu ajutorul agendei lor eurosceptice, alternative viabile la partidele tradiționale, care se declară în favoarea unei integrări aprofundate.
În primii ani ai existenței Comunităților Europene, delegarea de competențe se limita la sectorul economic, cu scopul de a facilita libera circulație a bunurilor și serviciilor. După cum aminteam încă din introducere, ariile conexe acestui domeniu au fost relativ ușor de integrat – au existat, desigur, impedimente (precum “criza scaunului gol”), însă în respectiva perioadă de început și-a demonstrat eficiența strategia Politicii Agricole Comune, pe care o consider a reprezenta un moment deosebit de important pentru modul în care au fost percepute ulterior politicile europene – dacă succesul său poate fi creditat pentru extinderea influenței organismelor suprastatale asupra unor domenii “sensibile”, considerate în mod tradițional a intra în competența autorităților naționale, precum politica de securitate, rezultatele pozitive ale PAC (Politica Agricolă Comună, 2012) pot fi interpretate și în contextul creșterii în influență a partidelor extremiste, care aveau dovada reală a impactului pe care viitoarea Uniune Europeană o putea avea asupra statului. După precedentul PAC, mai multe alte politici ce vizau domenii conexe din domeniul economic au fost implementate, prin inovațiile aduse de Actul Unic European și mai ales prin Tratatul privind Uniunea Europeană, care a consacrat direcția transferului de competențe de la statul național către organismele suprastatale. Având în vedere implicațiile sale deosebite, acesta poate fi considerat un moment esențial în dezvoltarea fenomenului eurosceptic. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona, fenomenul a fost aprofundat, printr-un grad de integrare fără precedent la nivel de politici. Din punct de vedere economic, contextul era unul critic – efectele crizei economice și financiare din 2007 erau resimțite și pe continentul european (Shah, 2013). Discursul eurosceptic nu era limitat numai la partidele de profil, răspândindu-se în media. Se vorbește frecvent despre decăderea sistemului Euro și inevitabilul colaps al Uniunii Europene, o temă predilectă în articolele jurnalistului britanic John Laughland (Laughland, 2010). Pe fondul crizei, încrederea în partidele politice consacrate scade, lucru vizibil prin scăderea semnificativă a numărului de votanți (Goodwin, 2014), o oportunitate deosebit de bună pentru afirmarea partidelor eurosceptice. Cum au gestionat aceștia situația?
Marine Le Pen, lidera partidului naționalist francez Front National, și Geert Wilders, care s-a remarcat prin poziția radicală față de musulmanii din Olanda, au decis să încerce a submina sistemul european din interior, prin prezența membrilor partidelor conduse de cei doi în Parlamentul European; aceștia caută să realizeze alianțe cu partide cu agendă asemănătoare din Suedia, Danemarca și Austria, menționând totodată că nu sunt interesați de o colaborare cu partide caracterizate drept “fasciste”, precum Zorii Aurii (Grecia) sau Jobbik (Ungaria) (Traynor, 2013). Se prefigura o creștere substanțială a faimei partidelor populiste pe fondul măsurilor de austeritate menite să contracareze efectele crizei, secondată de scăderea încrederii publicului în instituțiile și credourile europene (Eurobarometru 78, 2012). Un demers asemănător a fost sortit eșecului în 2007, odată cu dizolvarea grupului parlamentar “Identitate, Tradiție și Suveranitate” (Deutsche Welle, 2007), a cărui figură centrală era Alessandra Mussolini, însă situația la nivelul Uniunii Europene era diferită în respectiva perioadă – ultimii ani, marcați de criza economică, au dus la o scădere fără precedent a încrederii în proiectul european; Așadar, poate avea succes un nou grup extremist în Parlamentul European?
La nivelul opiniei publice, există părerea destul de răspândită că afirmarea partidelor extremiste la nivel european este inevitabilă, situația fiind comparată frecvent cu contextul care a permis ascensiunea la putere a NSDAP în Germania (Engelhart, 2013), însă unii comentatori susțin că este vorba despre o abordare greșită, care are la bază aplicarea rezultatelor obținute sau prefigurate pentru alegerile parlamentare naționale în contextul celor europarlamentare (Goodwin, 2014). Mai mult, impactul acestora nu ar fi atât de semnificativ precum se crede, cu toate că Le Pen se bucură de succes în Franța. În contextul în care, cel puțin la nivel național și al discursului, există o creștere semnificativă a activității partidelor extremiste, ce rezultate se prefigurează pentru alegerile din 22-25 mai 2014?
Pornind de la datele înaintate de Cas Mudde, tendințele electorale pentru 2014 urmează să fie o surpriză pentru cei care erau îngrijorați de o victorie covârșitoare a partidelor eurosceptice. Acesta subliniază că, în perioada 2005-2013, în 19 din 28 de state membre ale Uniunii Europene au fost semnalate creșteri de peste 1% a numărului de voturi pentru partidele extremiste în cadrul alegerilor parlamentare naționale. Numai în patru state europene a fost înregistrată o creștere a popularității acestor partide mai mare de 5% (Austria, Franța, Ungaria și Letonia), însă, la nivel general, situația este contrabalansată de scăderea atractivității lor în alte nouă state, iar cele mai mari diferențe sunt semnalizate în cazul Italiei, Belgiei și Slovaciei (Mudde, 2013a).
Luând în considerare rezultatele ultimelor alegeri parlamentare naționale și pragul electoral necesar pentru ca un partid să facă parte din Parlamentul European, numai în 12 țări există posibilitatea reală ca politicienii propuși de către partidele extremiste și eurosceptice să aibă șanse de a ocupa funcția de MEPi (v. Parties and Elections) , ceea ce însumează sub 5% din numărul de locuri din Parlament. Merită specificat faptul că interesul manifestat de către cetățeni față de alegerile parlamentare de la nivel național este semnificativ mai mare decât cel pentru alegerile europarlamentare, așa încât realitatea scenei politice nu este surprinsă de astfel de previziuni.
Cu toate acestea, antecedentele indică spre faptul că o colaborare susținută pe termen lung între eurosceptici este puțin probabilă, deoarece aceștia nu sunt uniți la nivel ideatic de o agendă unitară și sunt lipsiți de viziune politică în majoritatea cazurilor. Mai mult, reprezentând în continuare o minoritate, este puțin probabil ca inițiativele lor să aibă succes, ceea ce ar constitui o premisă suplimentară pentru tensiuni.
Luând în calcul aceleași rezultate obținute la ultimele alegeri parlamentare la nivelul statelor membre, Mudde oferă următoarele previziuni cu privire la repartiția locurilor în cazul partidelor extremiste și eurosceptice: extrema-stângă ar obține în total 38 de locuri, euroscepticii – 5, iar partidele-protestatare – 19, cărora li se adaugă cele 55 de locuri estimate pentru partidele de extremă-dreaptă, totalizând 117 reprezentanți în Parlament, ceea ce reprezintă aproximativ 15 % din totalul de locuri (Mudde, 2013 b).
Așadar, amenințarea euroscepticilor la adresa Uniunii Europene este prezentată în termeni mult mai optimiști decât previziunile înaintate în media și la nivelul opiniei publice. Chiar dacă 15% reprezintă un procent semnificativ, tradus aproximativ 120 MEPi cu agendă anti-europeană, lor li se opune o majoritate netă de 85% dintre europarlamentari care, la nivel de discurs, colaborează pentru edificarea proiectului european. Trebuie înțeles că euroscepticii nu reprezintă un grup unitar – analizând afilierea lor la nivelul Parlamentului European, acest lucru este ușor de văzut (v. MEP Hemicycle).
2.2 Eurobarometru 2014 și alegerile pentru Parlamentul European
Pentru a înțelege mai bine contextul în care s-au desfășurat alegerile, am apelat la Euroberometru 2014, mai exact la secțiunea care surprinde opinia publică, luând în considerare întrebările pe care le-am considerat relevante pentru tema aleasă. Sondajele au fost desfășurate la finalul lunii mai 2014, ceea ce înseamnă că pot constitui o sursă bună de informare. Toate datele la care voi face referire în cele ce urmează pot fi găsite în documentul respectiv, la începutul căruia pot fi consultate toate informațiile legate de eșantionul pe care s-au efectuat sondajele, repartizare, metodologie (Eurobarometru 81, 2014).
Pentru început, este interesat de văzut care este gradul de încredere în instituții pe care cetățenii celor două state; răspunsurile pozitive, exprimate în procente, sunt următoarele (pag 63-65):
Se poate observa așadar că încrederea în autoritățile centrale este destul de scăzută; partidele politice nu se bucură de încrederea publicului – desigur, aș sublinia că aceste răspunsuri se îndreaptă, cel mai probabil, împotriva partidelor consacrate, ceea ce oferă un teren propice pentru creșterea în popularitate a celor anti-establishment. Autoritățile locale se bucură de cea mai mare încredere fiindcă sunt percepute ca fiind aproape de cetățean, spre deosebire de instituțiile naționale, aflate la mare distanță, elitiste și birocratice. Aceeași antiteză este prezentă și în concepția referitoare la partide, după cum precizam anterior : partidele eurosceptice cu retorică populistă sunt cele care “înțeleg” cetățeanul și oferă soluții rapide problemelor sale, spre deosebire de partidele tradiționale, deloc eficiente, excesiv birocratizate și rupte de realitate.
O altă întrebare legată de încrederea în instituții face referire la nivelul european. Răspunsurile afirmative, exprimate în procente, sunt următoarele (pag 89):
La nivelul Franței, Banca Centrală Europeană a primit cel mai mic scor legat de încredere, lucru ce poate fi explicat prin problemele legate de moneda unică europeană și de zona Euro, ceea ce se traduce în probleme economice; totuși, Parlamentul beneficiază de un grad de încredere mai ridicat decât echivalentul său național. În Regatul Unit, încrederea în Parlamentul European este mai scăzută decât în cel național, ceea ce explică, după cum voi arăta ulterior, și atitudinea MEPilor UKIP.
“Ce reprezintă Uniunea Europeană pentru dumneavoastră?” (pag 79) – întrebarea a primit următoarele răspunsuri afirmative din partea celor chestionați (exprimate în procente):
Dacă birocrația, controlul insuficient al frontierelor și “risipa de bani” sunt cele mai reprezentative răspunsuri, iar prosperitatea economică a adunat cele mai puține răspunsuri afirmative, este din nou ușor de înțeles faptul că există premisele pentru o creștere în popularitate a partidelor eurosceptice. Este interesant însă că francezii și britanicii resimt diferit “pierderea identității culturale” – acest lucru poate fi explicat făcând apel la ipoteza exemplificată anterior, despre paradoxul naționalismului, în care autorul preciza faptul că britanicii au o accepțiune tradiționalist-naționalistă a conceptului de identitate, pe când la francezi este vorba de o interpretare civică/republicană.
În final, una dintre întrebările adresate respondenților făcea trimitere la modul în care statul poate evolua în afara Uniunii Europene (“Ar fi mai ușor de întâmpinat viitorul în afara UE?”, pag 85) : 25% dintre francezii intervievați și 45% dintre britanici s-au declarat total de acord cu această afirmație. Luând în considerare problemele identificate și exploatate de eurosceptici, după cum se va observa din analiza programelor lor electorale, se poate spune că aceste date reflectă atitudinile și îngrijorările cetățenilor.
Rezultate
Conform paginii web a Parlamentului European, prezența la vot a fost de 42.61%, calculând media tuturor statelor membre; cifrele înregistrate sunt mai joase decât la alegerile precedente din anul 2009, când media europeană a fost de 43.09%.
În ceea ce privește repartizarea voturilor, aceleași surse oficiale avansează următoarele rezultate:
Dacă, în termeni generali, MEPii din toate grupurile care prezintă tendințe eurosceptice, soft sau hard (inclusiv GUE/NGL, care, deși poate fi catalogat ca având comportament eurosceptic în anumite situații, este dedicat procesului de integrare și aprofundării acestuia, la care se adaugă MEPii neafiliați) , sunt tratați drept un grup comun, acesta ar însuma 222 de membri, adică 30.16% din numărul total de europarlamentari. Numărul este dublu de previziunile făcute anterior de Cas Mudde, care avansa un procent de 15% pentru politicienii eurosceptici în PE.
Totuși, conform altor surse, influența pe care euroscepticii o pot manifesta în Parlamentul European este în continuare scăzută, fiindcă numărul total al acestora ar fi de 140 din totalul de europarlamentari (Barbiere, 2014).
Desigur, această estimare este generală și nu ține cont nici de ideologia din spatele partidelor, nici de preferințele personale are parlamentarilor. Reprezintă situația cea mai nefericită și cazul teoretic în care toți cei care se opun proiectului european s-ar coaliza și ar acționa ca un grup consacrat, ceea ce este puțin probabil.
III. Metodologie
Pornind de la ipoteza de studiu – dacă există sau nu premise pentru colaborarea între partidele eurosceptice, mai exact între UKIP și Front National? – , am considerat că un punct ideal de plecare este analiza comparativă a programelor politice propuse de aceste partide înainte de alegerile din mai 2014. În urma acestei analize, voi putea identifica posibile arii de interese comune, unde colaborarea ar fi facilitată, pentru ca mai apoi să urmăresc activitatea parlamentară a MEPilor celor două formațiuni.
Înainte de a detalia modul în care s-a desfășurat analiza de documente, voi face câteva precizări referitoare la documentele alese și abordările propuse. Astfel, trebuie menționat că fundamentul analizei este reprezentat de documentele programatice ale celor două partide, din următoarele considerente: având de-a face cu partide care abordează discursuri populiste, este uneori greu de înțeles din discurs care propuneri sunt percepute ca direcții de acțiune ale grupării politice și care sunt simple declarații menite să stimuleze susținerea populară; discursurile sunt de multe ori adaptate situației, existând diferențe între pozițiile luate în diverse orașe; redarea în presă a anumitor luări de poziție sau discursuri poate fi în fapt o reinterpretare în stilul caracteristic al respectivei publicații, nereprezentând așadar o sursă obiectivă de informare; suprapunerea sau distanța mică dintre alegerile europarlamentare și alegerile locare, care facilitează o retorică cu atât mai populistă, marcată de teme naționale; dorința de a separa clar ceea ce partidele consideră a fi teme naționale de temele europene.
Poate cel mai important, am considerat că esența direcției pe care partidul se angajează că o va aborda în cadrul Parlamentului European este redată cel mai fidel în documentele programatice ale partidului, nu numai la nivel de idee, ci și ca formă. În funcție de acestea pot fi stabilite arii comune de interes (teme prezente la ambele partide), care vor fi ulterior analizate; dacă aceeași temă este abordată în maniere similare atât de UKIP, cât și de Front National, atunci următorul pas este monitorizarea parlamentarilor și observarea activității lor – comune sau nu – când sunt aduse pe ordinea de zi astfel de teme. În cazul în care premisele teoretice ale unei colaborări nu sunt indicate de o apropiere dată de programele politice, voi căuta să aflu dacă s-a pus problema unei colaborări sau dacă aceasta a fost respinsă. Voi observa și activitatea parlamentară a MEPilor, de la începutul mandatului până în luna mai 2015, pentru a vedea cum au decis să abordeze poziția în care au fost aleși. Menționez încă din acest punct că nu pot considera analiza rezultată în urma acestei cercetări ca fiind definitivă sau exhaustivă, din motive pe care le voi enumera ulterior. Ceea ce găsesc important de subliniat încă de la început este că perioada relativ scurtă de desfășurare a exercițiului parlamentar nu poate să ofere o perspectivă completă a comportamentului viitor al membrilor acestor partide; cu toate acestea, la final se pot face previziuni despre cum poate să arate viitorul din perspectiva colaborării UKIP și Front National.
Am ales să utilizez numai documente oficiale pentru analiza de față, apelând la materiale din presă numai pentru contextualizare anumitor informații, dacă este necesar; în afară de documentele care conțin programul electoral al partidelor, voi apela la site-ul Parlamentului European și la VoteWatch pentru a le urmări activitatea MEPilor.
Analiza de conținut va fi desfășurată pornind de la programele electorale, pentru colectarea datelor relevante, urmând a efectua o analiză majoritar calitativă, axată pe compararea programelor celor două partide și identificarea de termeni-cheie și abordări comune. Totodată, activitatea europarlamentarilor va fi comparată cu programul electoral.
În cadrul studiului de caz, mă voi axa pe cercetarea colaborării dintre cele două partide în ariile declarate comune, aria de cercetare fiind delimitată de comparația dintre manifest politic și activitate propriu-zisă. Analiza datelor, deși predominant calitativă, va conține și o componentă cantitativă: menționarea termenilor-cheie în documentele programatice, activitatea parlamentară etc.
Studiu de caz : analiza programelor electorale
4.1 Create an earthquake! – UKIP
UKIP – United Kingdom Independenence Party – este un partid politic britanic care s-a afirmat relativ recent pe scena politică. A fost descris drept un partid populist de extremă-dreapta, deși, conform statutului politic, disponibil pe site-ul oficial, se autocaracterizează drept „democratic și libertarian”; vederile eurosceptice reprezintă în cazul de față un principiu fondator al partidului și sunt menționate ca atare în statutul său (v. Statut UKIP, 2015). Deși a fost fondant în anul 1991, partidul a câștigat popularitate și s-a făcut remarcat în cadrul alegerilor de-abia în 2013, în cadrul alegerilor locale, devenind o forță politică după primăvara lui 2014, când s-au bucurat de rezultate foarte bune atât la alegerile locale, cât și la cele europene, pentru care data votului a coincis : 22 mai.
Inițial fondat ca un partid eurosceptic single-issue de către istoricul Alan Sked în 1991, a purtat denumirea originală, „Anti-Federalistic League”, până în 1993; atunci, platforma politică a partidului a fost diversificată, cuprinzând mai multe teme asociate cu extrema-dreaptă, ceea ce a dus la o crește în popularitate. Cu toate acestea, rezultatele politice nu au fost îmbucurătoare, UKIP rămânând un partid de nișă. Succesul de după 2013 este asociat figurii lui Nigel Farage, liderul carismatic al formațiunii, care a reușit să impună partidul drept o forță politică în Marea Britanie. În ceea ce privește categoria de votanți care rezonează cu UKIP, aceasta este compusă majoritare din bărbați albi, parte a clasei de mijloc, cu o vârstă relativ înaintată și cu o educație medie (Sked, 2015). Una dintre temele centrale ale campaniilor și discursurilor UKIP este cea a imigranților, aflată în legătură cu politicile europene aferente și cu reconsolidarea statului național.
La alegerile din 2014, UKIP a demonstrat că este un partid cu potențial, adunând 26.6% din voturi, ceea ce se traduce prin 24 de MEPi, devenind astfel partidul cu cea mai mare reprezentare în Parlamentul European din Regatul Unit (Hunt, 2014). În cele ce urmează, voi analiza programul electoral special conceput pentru alegerile europarlamentare, numit Create an earthquake; am ales să mă rezum la acest program din motivele precizate anterior, dintre care îl amintesc pe cel mai important, și anume că doar apelând la programul electoral pot avea o idee clară a separării temelor naționale de campanie de cele europene, lucru deosebit de relevant, având în vedere că alegerile s-au ținut în aceeași zi. Documentul nu mai este disponibil pe site-ul oficial al partidului, însă poate fi consultat online (UKIP Manifesto, 2014).
Titlul este relevant și arată atitudinea pe care UKIP dorește să și-o însușească față de politică în general – având caracterul unui partid anti-establishment, este normal ca tendința centrală să fie cea de „creare a unui cutremur”; mai mult, documentul cuprinde o serie de măsuri cu care partidele tradiționale din Regatul Unit nu ar fi de acord și pe care numai un partid precum UKIP le-ar putea susține. Documentul conține în total opt pagini, dar numai trei intre acestea reprezintă exclusiv text. Cu toate acestea, este suficient pentru a marca direcțiile principale de acțiune propuse de partid.
Manifestul include un discurs al lui Nigel Farage, prin care se adresează direct electoratului. Acesta descrie alegerile din mai 2014 drept un moment potrivit de a arăta ceea ce votanții cred despre Uniunea Europeană, fără a mai fi nevoie să aștepte până în 2017, data avansată pentru organizarea unui referendum cu privire la ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană. În continuare, Farage mizează pe avantajele pe care UE le are de pe urma Regatului Unit, dar care nu reprezintă niciun avantaj la nivel național. Locurile de muncă și afacerile mici sunt cele care suferă de pe urma politicilor europene, lucru ce nu poate fi îndreptat decât prin ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană : Farage susține că 4.8 milioane de IMM-uri și 3 milioane de locuri de muncă sunt afectate și că, odată cu revenirea la suveranitatea națională totală, acestea se vor întoarce la beneficiarii naționali. Toate trimiterile la beneficiile pe care statutul de membru al Uniunii Europene le aduce sunt catalogate drept „minciuni nerușinate”.
Ce poate face UKIP pentru votanții săi? Retragerea din ceea ce Farage numește „Statele Unite ale Europei” este principalul punct de atracție. Europarlamentarii UKIP se duc la Bruxelles și Strasbourg pentru a se asigura că votanții sunt informați asupra a ceea ce se petrece „cu adevărat” în Parlamentul European și pentru a se lupta cu intruziunea Uniunii Europene în democrația națională, așa cum niciun alt partid britanic nu face. Farage își încheie adresarea astfel:
Nu ne ducem acolo [în Parlamentul European] pentru a contribui la îmbunătățirea Uniunii Europene, pentru a-i oferi mai multă putere sau a ajuta la emiterea de noi legi; toți MEPii UKIP au un țel principal : acela de a deveni noi înșine redundanți, prin scoaterea Regatului Unit din Uniunea Europeană și prin înapoierea puterii de guvernare la nivel național. Noi ne vrem țara înapoi. Dumneavoastră ce doriți?
Influența retoricii populiste și de extremă-dreapta este evidentă. Instituțiile europene sunt cele care înfrânează progresul Regatului Unit și îi micșorează potențialul. Care sunt soluțiile propuse? Cum „Uniunea Europeană nu este arena de comerț pentru care ne-am dat inițial acordul”, este normal ca UKIP să lupte împotriva unei organizații birocrate care „impune legi al căror cost este de 55 milioane de lire pe zi (pentru Regatul Unit)” și care „a ajuns să controleze domenii de neimaginat, precum imigrația, lege și ordine și sectorul energetic”. Având în vedere că Uniunea Europeană a declarat că nu se poate pune în discuție renegocierea tratatelor, singurul mod de a contracara influența sa negativă este votul pentru UKIP, ceea ce va transforma alegerile din 22 mai în „referendumul (anti-UE) pe care celelalte partide vi-l refuză”; mai mult, „până la ieșirea din UE, mâinile ne sunt legate de la Bruxelles, cu sprijinul Conservatorilor, Laburiștilor și Liberal-democraților”, care legitimează și perpetuează imperialismul european și chiar sunt în favoarea unor extinderi ulterioare ale UE.
În contextul actual, „nu ne mai putem controla frontierele”, iar imigranții, care vin cu acordul Bruxellesului, ocupă locurile de muncă ale britanicilor și beneficiază de ajutoare sociale, având totodată un impact negativ asupra ratei crescute de șomaj în rândul tinerilor. Tot imigranții influențează negativ sistemul național de sănătate (NHS), sistemul de educație și chiar și ponderea spațiilor verzi (prin expansiunea rapidă a suburbiilor), ceea ce scade considerabil calitatea vieții pentru britanici. Simultan, Uniunea Europeană afectează grav populația britanică prin măsurile impuse, precum politica pentru subsidii agricole, viitoarele disponibilizări în sectoarele extractive și impunerea respectării protocoalelor legate de mediu (Climate Change Act, 2008), care afectează net securitatea economică a statului și pot declanșa crize interne. „UKIP este singurul partid care chiar ascultă dorințele oamenilor. […] Ne pasă de libertate, nu doar pentru noi și pentru voi, ci pentru toată țara!”
Odată recâștigată independența națională, UKIP promite să regândească politica internă în avantajul cetățenilor britanici, punând accent în primul rând pe momentul ieșirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, un moment în care „toate relele cauzate de celelalte partide vor putea fi îndreptate”. Principalele arii de acțiune prefigurate după acest moment sunt :
– oprirea și controlul strict asupra imigrației (sunt menționate statele din estul Europei), „pe care Guvernul a recunoscut public că nu le mai poate ține sub control”;
– reducerea prețurilor pentru sectorul energetic („crescute artificial pentru că UE impune folosirea de tehnologii eoliene și solare”);
– legislație mult mai permisivă pentru IMMuri („doar 5% din IMMurile britanice exportă în Uniunea Europeană, de ce ar trebui ca toate să facă subiectul reglementărilor europene?”);
– interzicerea drepturilor electorale pentru persoanele condamnate în instanță („în prezent, UE ne obligă, în virtutea CEDO, să le acordăm drept de vot”);
– Redobândirea apelor, prin renunțarea la politica europeană comună în domeniul pescuitului, în detrimentul Regatului Unit;
– Economisirea banilor contribuabililor: „Fiind cel mai mare importator al Uniunii Europene, ne aflăm într-o postură puternică de a negocia a ieșire amicală și continuarea comerțului liber, în virtutea tratatelor existente”;
– „Locuințe locale pentru localnici”, asigurate de autorități celor cu bunici sau părinți născuți în respectiva localitate;
– Sistem de sănătate național, „nu internațional”, la care să aibă acces doar contribuabilii; o condiție esențială pentru a putea intra pe teritoriul britanic este dovada că fiecare persoană are asigurare de sănătate valabilă, chiar dacă este vorba despre imigranți sau despre turiști;
– Comerț la nivel internațional : revenind la starea de fapt anterioară Tratatului de la Lisabona și acționând în virtutea interesului național, UKIP susține că poate propulsa Regatul Unit drept un actor internațional puternic în ceea ce privește comerțul;
– Costuri scăzute pentru combustibilul petrolier, ale cărui prețuri au fost menținute la un nivel ridicat în mod artificial, de către Uniunea Europeană.
Ultima pagină a documentului este inscripționată cu următorul mesaj : „Votez UKIP pe 22 mai, vă rog să nu-mi mai oferiți alte pliante”.
Am ales o serie de termeni-cheie din documentul prezentat anterior; aceasta este frecvența cu care apar în programul UKIP :
Este explicabil de ce termenii care fac trimitere la apropierea dintre partid și populație („noi”, „al nostru”, „nouă” etc.) apar așa de des; aceasta este ideea de bază a partidului, calitatea sa primară, care ăl diferențiază de celelalte partide consacrate și care îl impune drept „singura soluție” pentru toate problemele. Partidul se identifică în totalitate cu votanții lor, le împărtășesc problemele și îngrijorările și doresc să le rezolve pentru bunăstarea generală. Urătoarele trimiteri, ca frecvență, sunt cele la Europa și la Uniunea Europeană (care sunt percepute ca sinonime și ca antagonistul principal; în total, există 60 de referințe la Uniunea Europeană sau la politici/norme/atitudini europene) – acest lucru este normal și explicabil, fiindcă o retorică bazată pe identitate grupului numit în general „noi” are nevoie de un grup extern, aflat în opoziție, „ei” („UE” în cazul de față), prin care să explice toate problemele cu care se confruntă votanții. Mai mult, rezultă că soluțiile sunt foarte simple, la îndemâna oricui ar ajunge la putere și ar dori să ajute populația britanică, impedimentul principal fiind statutul de membru al Uniunii Europene și susținerea de care aceasta se bucură din patea celorlalte partide.
Ceea ce este interesant este că imigrația, care este direct legată cu buna funcționare a statului, este destul de puțin menționată sub această formă; contextual însă este evident că, după mult anticipata ieșire din Uniunea Europeană, prima problemă care va fi rezolvată (aproape de la sine) este cea a imigrației.
Surprinzător este modul în care UKIP se raportează la Parlamentul European – fiind explicit pentru părăsirea UE, MEPii, care doresc să devină „redundanți” și – după cum se poate deduce contextual – pentru a sabota din interior luarea deciziilor în Parlament. Cu toate astea, nimic din documentul de campanie al UKIP nu indică mai exact cum se va desfășura activitatea europarlamentarilor; aceștia vor informa publicul despre ce se petrece „cu adevărat” la Bruxelles, însă nimic mai mult. Mandatul la care aceștia aspiră implică și oferă posibilități mult mai generoase de a interacționa politic, nu doar funcția de a raporta la nivel național ce se petrece în Parlamentul European. Se poate considera că lipsa totală a temelor europene din documentul de campanie este o consecință modului în care partidul intenționează să interacționeze cu Uniunea Europeană și a importanței deosebite pe care o are, în discursurile UKIP, planul național.
Acest lucru nu i-ar fi împiedicat, de exemplu, să susțină că vor acționa în interesul național până în momentul în care Regatul Unit va ieși din Uniunea Europeană pe anumite sectoare; ar fi putut susține, de exemplu, că vor încerca să formeze alianțe cu alte partide cu poziții similare, care promovează interesele statelor din care fac parte, pentru a putea avea o voce mai puternică în PE, fie că ar fi fost vorba de a sabota anumite activități și propuneri cu care nu sunt de acord, fie că ar fi activat în interesul propriu (ar fi putut propune, de exemplu, o asociere cu euroscepticii danezi pentru o abordare comună împotriva politicilor comune actuale de pescuit, care sunt privite ca dăunătoare în ambele state; cu toate acestea, nu au precizat nimic în acest sens.). Pot înțelege însă și acest mod de a pune problema : până la urmă, consultând exclusiv acest material, un cititor neinformat ajunge la concluzia că Uniunea Europeană este un monolit politic cu care nu se poate negocia, care impune statelor anumite reguli detrimentale intereselor lor naționale, fără ca reprezentanții acestora să aibă ceva de zis; s-ar putea chiar întreba de ce și-ar dori cineva să activeze în PE, dacă, până la urmă, nu se poate ameliora în niciun fel situația națională, iar singura soluție pentru apărarea interesului național este ieșirea din Uniunea Europeană, nicidecum negocierile sau dialogul.
Cu toate că acest manifest politic de numai opt pagini nu oferă soluții reale, ci doar promisiuni, că antagonizează „inamicul universal” – Uniunea Europeană – într-o manieră populistă și promovează ieșirea din UE drept un panaceu pentru problemele interne ale Regatului Unit, fără a menționa nicio direcție sau intenție de acțiune la alt nivel decât cel național, rezultatele au fost peste așteptări. Cu 23 de MEPi în Parlamentul European, UKIP a devenit partidul cu cea mai mare reprezentare la nivel european. Toți MEPii UKIP sunt afiliați EFDD ( grupul Europa Libertății di a Democrației Directe, care are în total 46 de reprezentanți afiliați în PE), din care fac parte politicieni eurosceptici din Cehia, Franța Italia, Lituania, Polonia și Suedia.
4.2 Europe – Front National
Front National este un partid eurosceptic francez, cu un discurs bazat pe protecționismul economic și care are accente discursive naționaliste. A fost fondat în anul 1972 prin comasarea mai multor grupări naționaliste franceze, iar, începând cu 1973, a purtat denumirea de Front National de la Jeunesse. Personalitatea centrală a partidului a fost Jean-Marie Le Pen, care s-a retras în 2011 , iar la conducere i-a urmat fiica sa, Marine Le Pen. Spre deosebire de UKIP, Front National a reprezentat un partid important la nivelul Franței încă din anii ’80, devenind recent cea mai mare formațiune politică din țară. Marine Le Pen, actuala lideră a partidului, este o persoană carismatică și a reușit să treacă peste percepțiile negative asociate cu partidele extremiste și să livreze publicului discursuri are să-i mobilizeze. Poziția eurosceptică a Front National a suferit modificări de-a lungul timpului : dacă la începutul anilor 2000, Jean-Marie Le Pen susținea ideea ieșirii din Uniunea Europeană, propunerea a fost nuanțată, fiind denunțată dezvoltarea de tip federalist a UE și modificările asociate spațiului Schengen și tratatelor de la Maastricht și Amsterdam, dar acceptând revenirea la o uniune pur economică, în virtutea Tratatului de la Roma (Page, 2014) (odată cu apropierea alegerilor prezidențiale din Franța, Marine Le Pen și-a radicalizat discursul și a început să vorbească despre ieșirea din Uniunea Europeană, dacă acest lucru este dorit de cetățeni (Sharkov, 2015); în momentul alegerilor europarlamentare, acest punct de vedere nu era susținut oficial, după cum voi exemplifica în continuare, ci se miza pe o renegociere fundamentală a tratatelor și o reinventare a UE).
În luna martie 2014 au avut loc alegeri municipale la nivelul Franței, iar campania pentru alegerile europarlamentare a fost strâns legată de acestea (mai mult, citind documentele de campanie lansate de Front National, se poate observa că discursul a suferit modificări minore, fiind foarte similar cu programul politic propus de Marine Le Pen în 2012, în cursa pentru alegerile prezidențiale din Franța) (Front National Manifesto, 2012). Asemeni cazului UKIP, am ales să tratez exclusiv programul politic al partidului, pentru a identifica percepția sa despre Uniunea Europeană și pentru a descoperi eventuale domenii comune cu partidul britanic. Deși manifestul nu mai este disponibil în prezent pe site-ul oficial al partidului, el poate fi citit accesând o versiune arhivată pe un site dedicat (Front National Manifesto, 2014). Voi prezenta în cele ce urmează programul politic al Front National.
Manifestul, de dimensiuni relativ reduse, face parte din proiectul mai amplu al Front National și este foarte similar în conținut cu manifestul politic prezentat de Marine Le Pen în 2012. Uniunea Europeană, se arată în documentul respectiv, este o reprezentare pervertită a proiectului inițial; „beția de noi competențe ale unui superstat care voia impunerea unei Constituții”, cu frontiere deschise, șomaj, sărăcie, lipsa securității, „dictatura pieței libere”, distrugerea serviciilor publice și migrație în masă. Ceea ce inițial reprezenta o uniune pur economică de state cu un nivel de dezvoltare similar, care aveau granițe comune, a devenit o „Uniune fără cetățeni”. Mai mult, 80% dintre legile naționale sunt influențate de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană, în timp ce Parlamentul European este „neputincios în fața Comisiei”, care poate, în virtutea Tratatului de la Lisabona, să ignore chiar și inițiativele cetățenești.
Europa se poziționează mai noi „împotriva cetățenilor săi”, căci industria metalurgică a fost „ucisă” de politicile europene, Politica Agricolă Comună a marginalizat agricultura, iar moneda unică și deschiderea frontierelor au distrus milioane de locuri de muncă. Modul în care BCE a tratat creșterea inflației a pus guvernele în situația de a se îndatora excesiv pentru a putea menține standardele de viață, iar condițiile de creditare, asupra cărora statul nu a avut mai nimic de spus, au îngreunat situația.
Uniunea Europeană, înrobită de datorii și de Euro, este un instrument al ideologiei ultra-liberale și al globalizării sectoarelor financiare de interes [național]. UE percepe criza ca pe o oportunitate extraordinară de a continua marșul forțat de dizolvare a statelor naționale într-o federație, care va dape mâna unor experți nealeși [de cetățeni] destinele oamenilor și va oferi instituțiilor resursele să-și implementeze patronajul.
Moneda unică a pus Franța într-o situație dificilă, alături de federalismul tot mai pronunțat. Elitele eurofile sunt gata să sacrifice Grecia „unui nou Minotaur, numai pentru a salva Euro”. Ca dovadă că opiniile naționale nu contează în fața dorințelor Comisiei, este menționat faptul că atât Franța, cât și Danemarca au contestat proiectul constituțional, dar acest lucru a fost ignorat : „Europa nu mai seamănă cu o democrație legitimă dacă oamenii votează împotriva draftului Constituției Europene, dar acest lucru nu are nicio consecință”. Franța este penalizată mai mult ca orice alt stat membru al Uniunii Europene – deși este al doilea net contributor, după Germania, nu are parte de aceleași beneficii; moneda unică a subminat economia, iar apartenența la spațiul Schengen și deschiderea frontierelor au consecințe așa de negre, încât de poate vorbi de o „penalizare” a Franței. Statelor puternice, precum Franța și Germania, le este recomandat să revină la moneda națională, pentru a putea controla economia și a-și putea urmări interesul național la nivel de comerț, investiții sau finanțe.
În aceste condiții, Front National propune desemnarea unui portofoliu specific pentru un ministru însărcinat cu renegocierea revenirii la suveranitatea națională, prin regândirea tratelor; numai prin modificarea documentelor fundamentale ale Uniunii Europene se poate reveni, după „totalul eșec european”, la o Europă „a respectului, a statelor suverane, la identitate națională, lingvistică și culturală”. Numai așa pot francezii să își controleze singuri frontierele, pentru a se asigura că nimic nu pune ăn pericol interesul național (în virtutea cotei desemnate de 10 000 de imigranți legali pe an și a politicii de toleranță zero pentru imigrația ilegală, indiferent de pretext; marea problemă legată de imigrație identificată de Front National nu ține de statele din interiorul Uniunii Europene, ci de statele nord-africane), eventual în colaborare cu state vecine cu viziuni similare. Franța va redeveni o putere economică numai după ce politicile monetare vor fi o chestiune pur internă, fără nicio intervenție din partea unei instituții supranaționale, precum BCE, astfel putându-se redirecționa fonduri către investiții masive care să stimuleze francezii și economia națională. Front National se poziționează în favoarea unei eventuale Uniuni pan-europene, care să includă Federația Rusă și Elveția, cu respectarea neutralității legilor și sistemului de impozitare naționale și cu interese apolitice; Turcia nu va fi inclusă în proiect. Toate parteneriatele economice cu statele magrebiene vor fi renegociate la nivel național, în baza fluxurilor migratoare dinspre aceste state către Franța.
Totodată, sunt indicate condițiile impuse de Front National pentru ca statul francez să facă parte în continuare din Uniunea Europeană :
Primatul legii franceze asupra legilor europene, indiferent de context (discuția este legată, printre altele, de inițiativa Front National de a consulta cetățenii dacă doresc reintroducerea pedepsei capitale, lucru ce ar fi imposibil atât timp cât Franța este membră a UE și respectă prevederile CEDO);
Ieșirea din zona Euro, ceea ce ar oferi soluții imediate pentru întărirea economiei și rezolvarea problemei șomajului;
Impunerea de „granițe economice”; altfel spus, elaborarea unui plan național de cote pentru anumite sectoare economice;
Zero contribuții la bugetul Uniunii Europene din bugetul național (UE având surse proprii de finanțare);
Naționalizarea politicii agricole, lucru fundamental pentru o economie puternică.
Am selectat o serie de termeni (cei folosiți anterior pentru analiza cantitativă a documentului programatic UKIP, dar și unii specifici), pentru a înregistra frecvența cu care aceștia apar, dar și contextul; acestea sunt rezultatele :
Se poate observa o diferență de abordare nu numai la nivelul întregului document, ci și al termenilor aleși; deși accentele populiste sunt evidente (cu trimiteri la legende, personaje mitologice și cu metafore), ideea de „al nostru”/”nouă”/”noi” nu apare la fel de des ca în cazul UKIP. Ideea de „național” este mult mai frecventă, în schimb, la fel ca și trimiterile directe la economia statului. Suveranitatea națională ocupă un rol important, existând și trimiteri contextuale sau indirecte către acest concept. Comparația cu alte state (Germania și Danemarca fiind invocate cel mai des) este un mijloc însemnat de a stabili repere reale, în jurul cărora să construiești un discurs. „Ceilalți” nu mai sunt o masă amorfă, denumită generic „Europa”, precum în cazul UKIP, ci reprezintă state cu interese proprii, cu care Franța are interesul de a colabora în continuare.
Ceea ce este foarte interesant este că, spre deosebire de partidul britanic, Front National propune alternative mai credibile; desigur, discursul lor este tot unul de factură populistă, unde „răul universal” este Uniunea Europeană în forma actuală, dar viziunile și soluțiile propuse nu sunt maniheiste. În ceea ce privește statutul viitor al statului francez în Europa, este mult mai ușor de imaginat că se poate forma un consens la nivelul clasei politice franceze – eventual, cu sprijin din partea altor state europene, care au aceeași viziune – pentru ratificarea tratatelor decât pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Este adevărat, condițiile impuse de partidul Marinei Le Pen sunt destul de absurde, dar însăși ideea că se poate negocia cu Uniunea Europeană reprezintă o schimbare de perspectivă față de abordarea lui Farage.
În planul său politic pentru alegerile prezidențiale din 2012 (Front National Manifesto, 2012), Marine Le Pen a avansat 12 puncte politice fundamentale; dintre acestea, șapte coincid cu agenda promovată în campania pentru alegerile europarlamentare din 2014, și anume :
Reevaluarea salarizării și a sistemelor de impozitare;
Oprirea imigrației – „francezii au prioritate”;
Securitatea Franței – toleranță zero pentru imigrația ilegală (exterioară Europei, cu precădere din Africa de Nord);
Reindustrializarea Franței prin protejarea „rezonabilă” a frontierelor;
Ieșirea de sub tutela instituțiilor financiare, pentru a scăpa de spirala datoriilor;
Renegocierea tratatelor cu Uniunea Europeană, pentru redobândirea suveranității naționale;
Independență militară și diplomatică pentru Franța.
Campania Front National a reprezentat un succes, partidul adunând 24,85% din voturile exprimate și având ca urmare 22 de MEPi în Parlamentul European (un al 23lea MEP, Jean-Luc Schaffhauser, este menționat ca făcând parte în momentul de față din Rassemblement bleu Marine (v. MEP Schaffhauser); niciun alt partid din Franța nu a reușit să trimită mai mulți parlamentari la Bruxelles. Europarlamentarii Front National sunt neafiliați niciunuia dintre grupurile parlamentare recunoscute la nivelul PE.
4.3 Concluzii – există fundamentele programatice ale colaborării?
Analizând conținutul celor două programe electorale, am identificat două viziuni destul de diferite despre rolul și impactul Uniunii Europene; este evident că atât UKIP, cât și Front National, percep UE drept un factor invaziv, care are o influență nefastă asupra suveranității și bunei guvernări a statelor, însă modul în care își delimitează relația cu Uniunea Europeană este diferită.
Pentru UKIP, este evident că UE este antagonistul fundamental, un fel de personaj plat cu o singură caracteristică : aceea de a slăbi Regatul Unit și de a activa ca antagonistul total. Nu se poate negocia cu Uniunea Europeană și nici nu se dorește acest lucru. Nu este identificată nicio șansă pentru ca Regatul Unit să beneficieze de calitatea sa de membru al UE. Deși se vorbește despre comerț, din discursul UKIP nu se identifică niciun potențial partener în mod nominal; de fapt, nu se face referire la niciun alt stat, în afară de România și Bulgaria, de unde provin imigranții mult blamați, care, cu sprijinul UE, aduc prejudicii statului britanic. Se vorbește despre problemele identificate, cele cu care votantul obișnuit se confruntă, dar se oferă soluții generale, populiste; în unele cazuri, se sugerează chiar că problemele se vor rezolva de la sine, în momentul în care Regatul Unit va ieși din Uniunea Europeană.
Pentru Front National, atitudinea eurosceptică este derivată din modul „degenerat” în care a evoluat UE. Cu toate că nu susțin și nu sunt de acord cu modul actual de funcționare, propun soluții mai puțin radicale pentru remedierea situației. Este adevărat că, analizând exclusiv poziția partidului Marinei Le Pen, transpare ideea unei grupări extremiste, adeptă a euroscepticismului hard, care lasă doar aparența voinței de negociere, impunând condiții nerealiste; totuși, în comparație cu partidul britanic al lui Nigel Farage, Front National este mai realist în poziționare și în declarații. Sunt identificate avantajele pe care prevenirea la o versiune mult mai puțin politizată a UE, condusă într-o manieră pur interguvernamentală de state naționale puternice și independente, le poate avea. Spre deosebire de UKIP, pentru Front National Europa nu este o noțiune exterioară abstractă și indezirabilă, ci este totuși formată din state cu care se poate colabora, pentru binele comun. Interesul național va prima întotdeauna pentru partidul francez – la acest lucru poate contribui și colaborarea cu alte state, lucru chiar dezirabil. Mai mult, promovând soluții mai puțin demagogice și mai realiste decât UKIP, Front National nu poate fi privit în același fel precum partidul britanic; dacă, pornind de la definiția euroscepticismului hard, UKIP poate fi considerat un exemplu perfect, cum poate fi definit Front National?
Este evident că nu poate fi vorba de euroscepticism soft; opoziția susținută față de multiple arii ale politicilor Uniunii Europene și refuzul de a continua procesul de integrare demonstrează acest lucru. Documentul programatic pare să indice un euroscepticism mild-hard, în accepțiunea mea : deși dacă ar fi să se dea curs modificărilor propuse de Front National, proiectul european în forma sa actuală ar înceta să existe, există o diferență netă de abordare a subiectului.
Astfel, pentru UKIP, colaborarea lor cu UE este imposibilă, doresc doar să scape de statutul de membru și nu arată nicio urmă de interes pentru ceea ce se va întâmpla apoi cu Uniunea Europeană. În cazul Front National, problema se pune altfel – se dorește maximizarea beneficiilor și se vrea modificarea modelului european în ideea că Franța va continua ca parte integrantă a comunității pur-economiste, non-politice, pan-europene, condusă exclusiv în manieră interguvernamentală, care va rezulta din acest demers (Roseau, 2013). Ei mizează pe colaborarea statelor europene, vecine lor și nu numai. Modificările sunt menite să servească interesul național al Franței și toate acțiunile sunt coordonate pornind de la acest principiu, însă Europa poate redeveni un for dedicat comerțului, în cadrul căruia state naționale independente își pot urmări subiectiv interesele și se pot coaliza și pentru realizarea altor obiective comune.
Chiar dacă abordările referitoare la Uniunea Europeană sunt evident diferite, am identificat un subiect comun frecvent invocat la ambele partide : imigrația. Trecând peste cadrul relativ limitat al documentelor de campanie, imigrația a reprezentat o temă fundamentală pe timpul campaniei electorale și nu numai. Cu toate acestea, contextualizând pozițiile adoptate de partide, este – încă o dată – clar că înțelegerea lor asupra problemei este diferită. UKIP își arată îngrijorările față de imigrația „legală”, cea care se desfășoară în cadrul Uniunii Europene, pe când politicienii Front National se opun mai curând imigrației ilegale, din state exterioare UE, mai exact din zona Magrebului, lucru corelat mai ales cu intruziunea acestora în tradiția laică republicană prin prisma fondului lor cultural. Efectele negative ale imigranților est-europeni asupra britanicilor se rezumă numai la probleme de natură economică, nu există niciun indiciu că aceștia ar submina Regatul Unit din punct de vedere cultural.
Este însă evident că imigranții, exponenți prin excelență ai „alterității”, care pot funcționa drept antagoniștii ideali într-un discurs populist, nu aveau cum să lipsească din retorica celor două. Astfel, am decis ca în continuarea comparației programelor celor două partide, de unde rezultă premise minime pentru colaborare, să analizez în paralel și activitatea parlamentară a MEPilor, conform datelor disponibile pe pagina web a Parlamentului European (v. MEPS). Am studiat activitatea parlamentară a fiecărui politician al UKIP sau al Front National, pentru a observa cât de dedicați au fost mandatului lor (lucru de interes mai ales în cazul britanicilor, care își propuneau să fie „redundanți” și considerau că responsabilitatea lor principală era cea de informare a votanților), cât de activi au fost și cum s-au implicat la nivelul parlamentar.
Am ales pentru fiecare dintre cele două partide încă patru teme principale prezentate în programul electoral, la care se adaugă și imigrația, și am parcurs paginile personale care prezintă în detaliu tot ceea ce au realizat ca MEPi în actualul mandat; perioada reprezentativă este august 2014-mai 2015, iar temele alese sunt următoarele :
Tineri; pescuit; energie; comerț internațional – UKIP
Agricultură; bugetul UE; sectorul energetic; comerț european – Front National
Acestea sunt rezultatele :
Atitudinea prefigurată de modul de raportare la Uniunea Europeană este vizibil prin analiza cantitativă a activității MEPilor în Parlament – UKIP au intervenții mai puțin numeroase și un grad general de implicare scăzut, în contradicție cu Front National. Datele din actualul exercițiu parlamentar (de la începutul său până în mai 2015) indică faptul că UKIP este „cel mai leneș partid”, cu o rată de participare la vot de numai 62.3%; aceleași statistici indică faptul că procentul este de 90.81% în cazul Front National (Votewatch, 2015).
Pornind strict de la programele prezentate, se poate afirma că, teoretic, nu există un teren comun pentru colaborare; desigur, subliniez din nou că discursul Front National este foarte vehement cu privire la “demolarea” Uniunii Europene în forma sa actuală și conține propuneri radicale, care, dacă ar fi adoptate, ar reduce UE la un simplu for economic. Chiar Marine Le Pen a pus problema colaborării cu UKIP, considerând că pot acționa împreună pentru binele ambelor state (Samuel, 2014), lucru inițial refuzat de Nigel Farage (Sky News, 2014), care a clasificat Front National drept un “partid xenofob și antisemit, aflat în opoziție cu viziunile libertariene ale UKIP”(Mason, 2014), pentru ca ulterior să remarce faptul că totuși există premisele unei colaborări între cele două partide în anumite cazuri, chiar dacă punctele lor de vedere nu coincid în totalitate (Mason și Wintour, 2014). Activitatea recentă a celor două partide a demonstrat faptul că MEPii britanici și francezi pot avea interese comune și pot acționa ca o alianță de moment (Rettman, 2015). Ce spune acest lucru despre poziția partidelor? S-a schimbat odată cu trecerea timpului sau a fost de la bun început una adaptabilă circumstanțelor?
4.4 Considerații finale asupra studiului de caz
După cum am precizat de la început, nu se poate vorbi despre o lucrare exhaustivă în domeniu; acest lucru ar fi greu de realizat și ar necesita resurse importante. Mi-am propus să compar programele electorale ale celor mai vocale partide eurosceptice și să identific eventuale arii comune, abordate similar, care ar servi drept premise pentru colaborare. Acest lucru ar fi fost mai sigur, consider eu, dacă nu ar fi fost vorba despre partide cu un discurs populist, care s-ar fi revendicat de la o ideologie anume. Altfel, este vorba doar de un demers teoretic.
Chiar și așa, a fost relativ dificil să accesez programele electorale ale UKIP și Front National, fiindcă cele două partide nu le mai păstrează pe siteurile oficiale. Nu există o evidență a modificărilor aduse programelor, a discursurilor ținute sau a reușitelor din Parlamentul European. Cu toate acestea, am găsit documentele de care aveam nevoie și le-am putut compara. Mai mult, temele abordate sunt relativ limitate ca număr, expuse într-o manieră superficială sau simplistă și, contextual vorbind, par a fi interpretate diferit.
Perioada relativ scurtă (mai puțin de un an) de exercițiu parlamentar a reprezentat un alt impediment pentru cercetarea mea și a constituit, totodată, una dintre cauzele pentru care am ales să mă axez pe studiul documentelor. Evoluția în timp este singura metodă infailibilă de a testa dacă poate exista o colaborare adevărată între MEPii celor două partide. Acesta este și motivul pentru care nu se poate preciza cu exactitate dacă partidele își vor respecta promisiunile făcute în campanie și în ce măsură vor căuta să le realizeze; astfel, ipoteza de lucru nu a fost confirmată / infirmată decât în parte.
Problema cea mai mare a fost că nu am putut lua contact direct cu MEPii fiecărui partid, pentru a înțelege cum văd aceștia programul electoral, cum își percep partidul, dacă ar face concesii, care este sursa interesului sau dezinteresului lor (mai ales în cazul UKIP, unde există o rată de implicare scăzută în activitățile parlamentare), dacă ar colabora cu alte partide eurosceptice și în ce cazuri, etc. Desigur, întrebarea rămâne deschisă și mi-aș dori ca pe viitor să pot continua cercetarea de față în timp real, pe măsură ce mandatul actualului Parlament European este în desfășurare, beneficiind și de interacțiunea directă cu MEPii și cu opiniile lor.
Concluzii
Prin lucrarea de față, am dorit să înțeleg mai bine un fenomen mediatizat și cu implicații deosebite pentru Uniunea Europeană: creșterea în popularitate a euroscepticismului și afirmarea pe scena politică europeană a partidelor cu o viziune eurosceptică. Dacă acest lucru este vizibil prin simpla consultare a rezultatelor finale ale alegerilor, marea îngrijorare asociată unui număr ridicat de opozanți ai viziunii europene în Parlamentul European era legată de posibila lor coalizare, care le-ar oferi posibilitatea de a acționa într-o manieră anti-europeană. Deoarece în trecut nu s-au confirmat temerile legate de o colaborare strânsă între aceștia, este rezonabil de crezut că nu se va întâmpla nimic deosebit nici în exercițiul parlamentar actual. Cu toate acestea, pe fondul crizei financiare și economice, susținerea pentru partidele eurosceptice a crescut; însă vor putea colabora?
Pentru a înțelege cum a fost definit și tratat fenomenul eurosceptic, am apelat la literatura de specialitate și, în urma documentării pe subiectul ales, am selectat o anume definiție de lucru. Totodată, am căutat să reprezint legătura dintre orientarea eurosceptică și populism, dar și specificitatea euroscepticismului britanic, respectiv a celui francez.
În ceea ce privește cercetarea propriu-zisă, cadrul teoretic ales în acest sens a fost instituționalismul sociologic, deoarece am considerat că surprinde cel mai bine modul în care un anumit cadru instituțional poate influența comportamentele politice, deoarece euroscepticismul apare ca răspuns la proiectul european și se accentuează pe măsură ce dimensiunea integrării este aprofundată, iar unul dintre punctele de atractivitate al retoricii eurosceptice este apelul la identități, sentimente și emoții.
Cercetarea a avut ca punct de plecare analiza documentelor de campanie ale UKIP și Front National, pentru a identifica posibile zone comune de interes; demersul a fost unul pur teoretic, fiindcă, în lipsa unei ideologii dominante, și luând în considerare influențele populiste ale discursului politic promovat de cele două partide, este greu de precizat cu certitudine că lipsa declarată a unei abordări similare într-o anume arie de politici exclude orice colaborare. Ținând cont că a trecut aproximativ un an de la alegerile europarlamentare, așadar nu au existat până în acest moment ocazii clare de a testa cu dovezi empirice colaborarea dintre cele două partide eurosceptice sau lipsa acesteia, susțin în continuare că a începe de la documentele electorale reprezintă o opțiune viabilă. Mai mult, oferă posibilitatea sublinierii inconsistențelor dintre abordarea teoretică și cea practică a anumitor acțiuni ale MEPilor, ceea ce poate ajuta în edificarea suplimentară a trăsăturilor lor populiste.
Analizând documentele electorale ale celor două partide, am căutat să identific teme comune, ca apoi să pot vedea dacă sunt tratate într-o manieră comună. Desigur, acestea există, dar sunt situate, declarativ, în viziuni diferite. Dacă UKIP este în mod evident un partid eurosceptic hard, care dorește ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană fără niciun fel de încercări preliminare de negociere, Front National adoptă un discurs mai nuanțat, în care propune spre negociere anumite aspecte ale relaționării cu UE; este adevărat că este greu de imaginat că UE ar accepta condițiile puse de Front National. Chiar dacă marele antagonist al ambelor partide este Uniunea Europeană, pentru UKIP poziția este una mai radicală; soluțiile propuse sunt pe alocuri nedemocratice și se află în contradicție cu prevederile europene, însă abordarea Front National este mai realistă. Pentru UKIP, singura modalitate de a asigura un viitor prosper pentru Regatul Unit este ieșirea din Uniunea Europeană; pentru partidul francez, este vorba de o regândire fundamentală a construcției europene, care să excludă partea politică și să se axeze pe cooperare economică. Imigrația este o temă comună, tratată amplu de cele două partide, dar specificul național rezultă în abordări diferite : pentru UKIP, marea problemă o reprezintă imigranții din statele membre aflate în partea de est a UE, ceea ce înseamnă că nu există un fundament legal care să permită refuzarea lor atât timp cât țara este membră a Uniunii Europene; pentru Front National, imigranții ilegali din nordul Africii sunt principala problemă, așadar aceștia ar putea beneficia de susținerea legislației europene, dar și de cea a altor state membre care se confruntă cu dificultăți similare, precum Italia.
Analizând activitatea electorală a membrilor celor două partide, din toamna anului 2014 până în mai 2015, am observat că MEPii partidului britanic sunt mai puțin prezenți și se implică mai puțin decât cei francezi; am ținut cont și de declarațiile făcute de liderii celor două partide, pentru a vedea dacă aceștia consideră colaborarea drept o posibilitate viabilă – dacă la început au existat răspunsuri clare împotrivă, cu timpul au fost identificate arii comune în care este posibilă colaborarea, iar recent a avut loc o luare comună de poziție. Din păcate, în acest moment nu se poate vorbi de infirmarea completă a ipotezei sau de confirmarea sa, însă, după cum am precizat anterior, îmi doresc să pot continua cercetarea de față.
În încheiere, menționez încă o dată că, pentru a putea vorbi de o concluzie finală pentru ipoteza propusă, este nevoie de observarea comportamentului europarlamentarilor UKIP și Front National pe toată durata exercițiului parlamentar actual. Numai astfel se poate vedea dacă aceștia vor colabora, în ce măsură, în ce domenii, dar și cum se va raporta activitatea lor la programul electoral cu care au candidat inițial. Totodată, trebuie urmărită și evoluția celor două partide pe scena internă : un moment de referință îl poate constitui campania pentru alegerile prezidențiale din anul 2017 din Franța și rezultatele sale. Așadar, cu toate că fundamentele programatice pentru o colaborare strânsă între UKIP și Front National sunt limitate, numai activitatea MEPilor celor două partide poate indica dacă aceasta este o posibilitate concretă sau nu.
Bibliografie
Benedetto, Giacommo , “Explaining the Failiure of Euroscepticism in the European Parliament”, ”, în A. Szczerbiak și P-Taggard (eds.), Opposing Europe? The Comparative Party Politics of Euroscepticism. Comparative and Theoretical Perspectives, vol. 2, Oxford : Oxford University Press, 2008
Breuilly, John, “What does it mean to say that nationalism is 'popular'?”, în M. van Ginderachter și M. Beyen (eds.), Nationhood From Below Continental Europe in the Long Nineteenth Century, Basingstoke, Hampshire: Palgrave Macmillan, 2011
Buhr, Renee E. , “Seizing the Opportunity: Euroscepticism and Extremist Party Success in the Post-Maastricht Era”, în Government and Opposition, vol. 47, 2012
De Vries, Catherine E. , Edwards Erica E., "Taking Europe to Its Extremes: Extremist Parties and Public Euroscepticism," în Party Politics, vol. 15, nr. 1, 2009
Flood, Chris, Euroscepticism: A Problematic Concept, lucrare prezentată la UACES 32nd Annual Conference and 7th Research Conference, Queen’s University, Belfast, 2002.
Halikiopolou, Daphne, Nanoulin, Kyariaki, Vasilopoulou, Sofia, “The Paradox of Nationalism : The Common Denominator of Radical Right and Radical Left Euroscepticism”, în European Journal of Political Research, vol. 51, nr. 4, 2012
Hall, Peter A., Taylor, Rosemary C. R. ,,Political Science and the Three New Institutionalisms”, în Political Studies, vol. 44, nr. 5, 1996
Hamsen, Robert, A Dual Exceptionalism : British and French Patterns of Euroscepticism in Wider Comparative Perspective, lucrare prezentată în cadrul conferinței “National Identity and Euroscepticism: A Comparison Between France and the United Kingdom”, 2005
Harmsen, Robert, și Spiering, Menno, “Introduction: Euroscepticism and the Evolution of European Political Debate,” în R. Harmsen și M. Spiering (eds.), Euroscepticism: Party Politics, National Identity and European Integration, Amsterdam: Rodopi, 2004
Hooghe, Liesbet, Marks, Gary, “European Union?”, în West European Politics, vol. 31, nr. 1-2, 2008
March, James G., Olsen, Johan P., Elaborating the “New Institutionalism”, University of Ohio, 2005
Marks, Gary , Wilson, Carole J., “The Past in the Present: a clivage theory of party response to European integration”, în British Journal of Political Science, nr. 42, vol. 3, 2000
Page, Rob, “France’s Front National”, House of Commons Library, 2014
Radaelli, Claudio M., ,,The Europeanization of Public Policy”, în K. Featherstone, C. Radaelli (eds.), The Politics of Europeanization, Oxford: Oxford University Press, 2003
Riishoj, Soren, “Europeanization and Euroscepticism : Experiences from Poland and the Czech Republic”, în Political Science Publication, nr. 25, University of Southern Denmark, 2010
Rosamond, Ben. Theories of European Integration, Basingstoke: Macmillan, New York, 2000
Sitter, Nick, “Opposing Europe : Euroscepticism, Opposition and Party Competition”, Opposing Europe Research Network Working Paper, nr. 9, Sussex European Institute, 2002
Szczerbiak, Alecks, Taggart, Paul, “Researching Euroscepticism in European Party Systems : A Comparative and Theoretical Research Agenda”, în A. Szczerbiak și P-Taggard (eds.), Opposing Europe? The Comparative Party Politics of Euroscepticism. Comparative and Theoretical Perspectives, vol. 2, Oxford : Oxford University Press, 2008
Taggart, Paul, “A Touchstone of Dissent: Euroscepticism in Contemporary Western European Party Systems”, în European Journal of Political Research, vol. 33, nr. 3, 1998
Torreblanca, Jose Ignacio, Leonard, Mark , The Continent-wide Rise of Euroscepticism, The European Council on Foreign Regions, 2013
Vasilopoulou, Sofia , “Varieties of Euroscepticism: The Case of the European Extreme Right”, în Journal of Contemporary European Research, vol. 5 , nr. 1, 2009
Barbiere, Cecile, “L’influence des eurosceptiques restera faible au Parlement”, Euractiv, 2014, preluat la data de 11 mai, 2015, de la URL < http://www.euractiv.fr/sections/elections-2014/linfluence-des-eurosceptiques-restera-faible-au-parlement-302453>
Engelhart, Katie, “The Rise of the Far Right in Europe”, Maclean’s, 2013, preluat la data de 22 februarie, 2015, de la URL < http://www.macleans.ca/news/world/rise-of-the-far-right-in-europe/>
Goodwin, Mattew, “How Europe's far-right will – and won't – flourish in 2014”, New Statesman, 2014, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL < http://www.newstatesman.com/politics/2014/01/how-europes-far-right-will-and-wont-flourish-2014>
Henry, Samuel, “Marine Le Pen says Front National and Ukip 'closer than they would like to admit'”, The Telegraph, 2014, preluat la data de 12 mai, 2015, de la URL < http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/eu/10561969/Marine-Le-Pen-says-Front-National-and-Ukip-closer-than-they-would-like-to-admit.html >
Hunt, Alex, “UKIP: The story of the UK Independence Party's rise”, BBC, 2014, preluat la data de 15 mai, 2015, de la URL < http://www.bbc.com/news/uk-politics-21614073>
Laughland, John, “Why the Euro Will Fail”, News Max, 2010, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL <http://www.newsmax.com/StreetTalk/John-Laughland-Euro-Doomed/2010/05/26/id/360156/>
Mason, Rowena, “Nigel Farage rejects offer of Ukip tie to French far-right Front National”, The Guardian, 2014, preluat la data de 11 mai, 2015, de la URL < http://www.theguardian.com/politics/2014/apr/18/nigel-farage-rejects-ukip-tie-french-front-national >
Mason, Rowena, Wintour, Patrick, “Farage claims Ukip may have common ground with France's Front National”, The Telegraph, 2014, preluat la data de 11 mai, 2015, de la URL < http://www.theguardian.com/politics/2014/may/21/farage-claims-ukip-may-have-common-ground-with-front-national >
Mudde, Cas (a), “The Myth of Weimar Europe”, Open Democracy, 2013, preluat la data de 22 februarie, 2015, de la URL <https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/cas-mudde/myth-of-weimar-europe>
Mudde, Cas (b), “A European shutdown? The 2014 European elections and the great recession”, Washington Post, 2013, preluat la data de 22 februarie, 2015, de la URL <http://www.washingtonpost.com/blogs/monkey-cage/wp/2013/11/04/a-european-shutdown-the-2014-european-elections-and-the-great-recession/>
Rettman, Andrew, “Farage and Le Pen unite on Russia report”, EUObserver, 2015, preluat la data de 12 iunie, 2015, de la URL <https://euobserver.com/political/129071>
Roseau, Benerice Lee, “It’s tempting to compare France’s National Front with Ukip — but wrong”, The Spectator, 2013, preluat la data de 10 mai, 2015, de la URL < http://blogs.spectator.co.uk/coffeehouse/2013/10/its-tempting-to-compare-frances-national-front-with-ukip-but-wrong/>
Shah, Anup, “Global Financial Crisis”, Global Issues, 2013, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL <http://www.globalissues.org/article/768/global-financial-crisis>
Sharkov, Damien, “Le Pen Promises Referendum on France's EU Membership”, Newsweek, 2015, preluat la data de 15 mai, 2015, de la URL < http://europe.newsweek.com/marine-le-pen-promises-frexit-eu-referendum-316712>
Sked, Alan, “Confessions of a British Politician: I Created a Monster”, The Atlantic, 2015, preluat la data de 15 mai, 2015, de la URL < http://www.theatlantic.com/international/archive/2015/05/alan-sked-ukip-british-election/392507/>
Traynor, Ian, “Le Pen and Wilders forge plan to 'wreck' EU from within”, The Guardian, 2013, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL <http://www.theguardian.com/politics/2013/nov/13/le-pen-wilders-alliance-plan-wreck-eu>
“Create an Earthquake”, UKIP Manifesto, 2014, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL < http://d3n8a8pro7vhmx.cloudfront.net/themes/5308a93901925b5b09000002/attachments/original/1398869254/EuroManifestoLaunch.pdf?1398869254>
“Europe”, Front National Manifesto, 2014, preluat la data de 10 martie, 2015, de la URL < http://web.archive.org/web/20131127230945/http://www.frontnational.com/le-projet-de-marine-le-pen/politique-etrangere/europe/>
“European Parliament's Far-Right Bloc Collapses”, Deutsche Welle, 2007, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL < http://dw.de/p/CE2l>
“Farage 'Slandered' Front National, Le Pen Claims”, Sky News, 2014, preluat la data de 12 mai, 2015, de la URL < http://news.sky.com/story/1246034/farage-slandered-front-national-le-pen-claims >
“Le Project”, Front National Manifesto, 2012, preluat la data de 10 februarie, 2015, de la URL < http://www.frontnational.com/pdf/projet_mlp2012.pdf >
“Opinia publică în Uniunea Europeană”, Eurobarometru 78, 2012, preluat la data de 21 februarie, 2015, de la URL <http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb78/eb78_first_en.pdf>
“Opinia publică în Uniunea Europeană”, Eurobarometru 81, 2014, preluat la data de 22 februarie, 2015, de la URL <http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb81/eb81_en.htm>
“The Common Agricultural Policy A partnership between Europe and Farmers”, Comisia Europeană, 2012, preluat la data de 10 februarie, 2015, de la URL <http://ec.europa.eu/agriculture/cap-overview/2012_en.pdf>
“The European Union and the challenge of extremism and populism. How to protect democracy and the rule of law in Europe?”, European Humanist Federation, 2013, preluat la data de 10 martie, 2015, de la URL <http://ec.europa.eu/justice/events/assises-justice-2013/files/contributions/24.europeanhumanistfederationtheeuandthechallengeofextremismandpopulism_ehf_en.pdf>
“Ukip is Europe’s laziest party, researchers reveal”, Votewatch, 2015, preluat la data de 12 iunie, 2015, de la URL < http://www.votewatch.eu/blog/ukip-is-europes-laziest-party-researchers-reveal/>
Statutul UKIP, 2015, preluat la data de 22 februarie, 2015, de la URL <http://www.ukip.org/the_constitution >
http://www.europarl.europa.eu/
http://www.europarl.europa.eu/elections2014-results/en/election-results-2014.html
http://www.europarl.europa.eu/meps/en/full-list.html
http://www.europarl.europa.eu/meps/en/hemicycle.html
http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/124755/JEAN-LUC_SCHAFFHAUSER_home.html
http://www.frontnational.com/
http://www.parties-and-elections.eu/countries.html
http://www.ukip.org/
http://www.votewatch.eu//en/term8-european-parliament-members.html?limit=100
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Euroscepticismul In Parlamentul European Dupa Alegerile din 2014 (ID: 121078)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.