Euroscepticismul Francez
UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE STUDII EUROPENE
Relații Internaționale și Studii Europene
Euroscepticismul francez:
o abordare discursivă
Coordonator științific: Absolvent:
Lect. Univ. Dr. Ciprian Bogdan Roxana Maria Pop
Cluj-Napoca
2016
Declarație
Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul “Euroscepticismul francez: o abordare discursivă” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;
rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.
Cluj-Napoca, 21.06.2016
Absolvent Roxana Maria Pop
_________________________
(semnătura în original)
Cuprins:
Lista figurilor
Figura 2.1- Euroscepticism- Procentul cetățenilor europeni care nu au încredere
în Uniunea Europeană ca instituție………………………………………………………………………..24
Figura 2.2- Evoluția ratei șomajului, 2008-2011…………………………………………………….25
Figura 2.3- În ce măsură vă simțiți cetătean al Uniunii Europene?………………………….27
Figura 2.4- Îți cunoști drepturile ca și cetățean al Uniunii Europene?………………………28
Figura 2.5- Gradul de informare cu privire la chestiunile europene…………………………29
Figura 2.6- Vocea mea contează în Uniunea Europeană………………………………………..30
Figura 2.7- Ce reprezintă UE pentru dumneavostră?…………………………………………….33
Lista tabelelor
Tabel 1.1 Partide politice cu euroscepticism hard și soft în statele membre ale UE, 2002………………………………………………………………………………………………………………………….10
Introducere
Începând cu anii 1990, emergența partidelor politice extreme a fost o problemă importantă, iar evoluția recentă a partidelor populiste în Uniunea Europeană și rezultatele ultimelor alegeri din diferite țări europene, în special din Franța, subliniază importanța unui studiu cu privire la această chestiune problematică. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem conceptul de euroscepticism și consecințele sale. Chestiunea euroscepticismului este deosebit de importantă. În toată Uniunea Europeană, a existat întotdeauna o critică la adresa integrării. În ultimele decenii, dezbaterile au asistat la creșterea scepticismului legat de beneficiile și oportunitățile oferite de Uniunea Europeană. Euroscepticismul se manifestă în practicile care se opun integrării europene. Acesta se referă la contestarea Uniunii Europene ca entitate politică pe scena internațională și contestă încercările de a promova legitimitatea democratică a Uniunii Europene.
Partidele politice de extremă dreapta sunt cele care amplifică acest sentiment de retincență față de acțiunile Uniunii și sunt împotriva partidelor politice de stânga. În privința aspectelor politice, partidele de extremă dreaptă promovează naționalismul, anti-imigraționismul și chiar rasismul. Succesul Frontului Național în cursa pentru alegerile prezidențiale a accentuat extremismul și a negat legitimitatea sistemului democratic. Discursul populist al acestui partid a devenit tot mai răspândit în anii 1990.
Lucrarea “Euroscepticismul francez: o abordare discursivă” își propune să analizeze modalitatea în care poate fi analizat euroscepticismul din perspectivă discursivă și cum anume completează această teorie a discursului înțelegerea acestui fenomen. Astfel pe baza analizei de conținut a discursurilor voi analiza care sunt chestiunile de interes în ceea ce privește euroscepticismul și problemele legate de emergența partidelor de dreapta, și cum anume prin intermediul discursurilor , actorii politici pot influența percepția oamenilor.
Metoda de lucru pe care am ales-o pentru realizarea lucrării este metodologia discursivă. M-am axat pe o analiză din punct de vedere al abordării discursului comparativ, pentru ca mai apoi să analizez euroscepticismul din prisma acestor discursuri.
Ceea ce m-a determinat să aleg această temă pentru lucrarea mea este faptul că în ultimele decenii asistăm la o exacerbare a naționalismului și a euroscepticismului și putem observa o emergență crescută a partidelor populiste, acest lucru ridică semne de întrebare și pune la îndoială legitimitatea Uniunii Europene și a instituțiilor acesteia. Lucrarea de față își propune să aducă o contribuție la studiul euroscepticismului în Franța, în primul rând prin analiza acestui fenomen ca ideologie, iar mai apoi prin intermediul teoriei discursului pentru a observa cum, prin intermediul articulării cuvintelor ,oamenii pot fi influențați în raportarea lor la o credință.
Scopul acestei lucrări este de a sublinia și evalua diferitele interpretări ale discursurilor celor care promoveaza mesaje eurosceptice și de a vedea cum aceste discursuri articulează realitatea, prezentandu-se însă ca fiind naturale.
Acestă lucrare încearca să raspundă la întrebările: Poate completa teoria discursului înțelegerea euroscepticismului? Și Încearcă euroscepticismul să se impună prin discurs?
Ipoteza mea este că, euroscepticismul poate fi conturat și promovat cu ajutorul mesajului electoral realizat de liderii politici care crează o imagine idealistă a societății în care intervenția din exterior este interzisă. Pentru a putea răspunde la preocuparea crescândă cu privire la riscurile exacerbării acestui sentiment de neîncredere în capabilitățile Uniunii atât la nivel national, cât și la nivel european, voi analiza situația actuală de la nivelul francez. Cu o cercetare privind modul de abordare a problemelor de la nivelul societății a partidelor populiste care au dus la câștigarea unui loc important pe scena politică la alegerile prezidențiale și europene din Franța, mă voi concentra pe analiza discursurilor celor doi lideri de extremă dreaptă, Jean-Marie Le Pen și Marine Le Pen, tată și fiică.
În testarea ipotezei am ales să analizez teroria discursului, conform modelului lui Ernesto Laclau, care se concentreaza pe cinci aspecte esențiale care stau la baza unui discurs. Este important să răspundem la aceste întrebări, deoarece emergența partidelor populiste conduce la o creștere a euroscepticismului și o diminuare a încrederii în valorile pe care Uniunea Europeană încearcă să le promoveze.
În prima parte a acestei teze, voi sublinia fenomenul de euroscepticism , cum anume apare acesta în istorie și ce parcurs urmează de-a lungul timpului, respectiv cum se dezvolta la nivel european. În cadrul primului subcapitol voi analiza evoluția acestui fenomen, cum este definit în literatura, punând accent pe cele mai renumite tipuri de euroscepticism, respectiv euroscepiticismul de tip hard și soft. De asemenea am analizat teoria discursului, cum s-a format aceasta și pe ce se bazează, încercând să evidențiez caracterisiticile unui discurs și felul în care realitatea din jurul nostru este articulată în mod discursiv. De asemenea, am vorbit despre aspectele care conturează teoria discursului din pespectiva lui Ernesto Laclau și a lui Chantal Mouffe.
În capitolul doi, am vorbit despre manifestarea Euroscepticismului în Europa, cu accent pe contextul care stă la baza formării sentimentului de neîncredere în proiectul european, evidențiind de asemenea, problemele cu care Uniunea Europeană se confrunta și de care este acuzată. Totodată este necesar să observăm că reticența față de politicile implementate la nivelul Uniunii Europene este promovată de partidele populiste de dreapta care sunt create pe baza factorilor care conduc la sentimental de euroscepticism.
Studiul de caz se concentrează pe apariția partidului populist francez Frontul Național și pe analiza comparativă a două discursuri, cel al lui Jean Marie Le Pen și cel al fiicei acestuia, Marine Le Pen din perspectiva factorilor evidențiați în teoria discursului, de către Laclau și Mouffe. Am încercat să demonstrez cum euroscepticismul încearcă să se impună prin discursul celor doi, cum anume îsi formulează aceștia discursurile, cu accent pus pe limbaj și expresiile folosite care conturează o anumită imagine, schimbându-se în funcție de circumstanțe. De asemenea, am urmărit în cadrul analizei celor doua discursuri cum anume identitatea politică este o construcție discursivă și simbolică.
În cercetarea acestei teme, am folosit surse ale Oxford University Press, Palgrave Macmillan, Princeton University Press, Routledge, care au oferit o analiză cât mai aprofundată a situației. Pentru partea de teorie am folosit lucrările lui ……care oferă o analiza detaliată a factorilor importanți pentru teoria discursului.
În această lucrare am încercat să analizez comparativ discursurile a doi lideri politici de extremă dreaptă din Franța. Aceste discursuri au fost analizate pentru a explica ascensiunea partidelor politice populiste din Franța și progresul, în special, în timpul alegerilor europene, a fenomenului de euroscepticism. Ceea ce îmi propune prin acestă teza este să evidențiez progresele, cât și regresele Uniunii, într-o abordare graduală de la optimism la scepticism. Euroscepticismul poate fi privit ca o formă de câștig ale mișcărilor politice în plan național cât și o tensiune asupra procesului de integrare, reprezentând o amenințare asupra proiectului european.
1. Apariția și dezvoltarea euroscepticismului
„Istoria construcției europene nu poate fi asemănată cu un fluviu lung și liniștit.”
(Jacques Delors)
Acest capitol va contura limitele fenomenului de euroscepticism care a marcat lumea contemporană europeană. Există numeroase preocupări cu privire la ascensiunea acestui fenomen, apărut ca răspuns la efectele recente ce au avut loc la nivelul Uniunii Europene și ca rezultat al unui sentiment de neîncredere, atât din partea elitelor politice cât și la nivelul populației statelor membre. Prin urmare, primul subcapitol va surpinde evoluția euroscepticismului, definirea termenului în literatură și tipurile de euroscepticism. Acest fenomen îl putem analiza și din punct de vedere discursiv, astfel subcapitolul doi se va concentra pe teoria discursului și cum anume poate acesta crea o realitate la care cetățenii Uniunii se raportează.
1.1 Definiții, concepte și tipuri ale fenomenului de euroscepticism
Procesul de construcție europeană a luat naștere în anul 1950 când Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a propus implicarea câtorva state europene într-un proces intens de colaborare și cooperare. La început, proiectul European era o utopie și nimeni nu credea că acest plan va deveni fezabil, însă timpul a învins criticile și astfel în prezent exista o uniune de state care prin intermediul instituțiilor supranaționale implementează diferite politici pentru ca fiecare stat să se bucure de pace, stabilitate și prosperitate. Acest proces de integrare s-a bucurat de susținerea elitelor politice, însă odata ce acțiunile sale au devenit mai ambițioase, au început să se afirme părțile aflate în opoziție, nivelul de scepticism al cetățenilor a început să crească, fapt ce a îngrijorat clasa politică.
De-a lungul istoriei, procesul european a fost contestat fiind considerat mult prea complex. Ceea ce pentru unii reprezenta un aport pozitiv, pentru alții era un rezultat negativ. Pe fondul unei perioade repetate de crize și tensiuni au apărut și primele semne de îndoială față de proiectul de integrare. Acestea au dus la declinul gradual al Uniunii Europene, iar statele membre au tins să opereze în mod fragmentat, ceea ce a dus la o destabilizare a întregului sistem în prezent. În acest context a luat naștere sentimentul de euroscepticism considerat inițial un sindrom britanic, dar care a evoluat cu timpul și a cuprins întregul continent european. Acest fenomen a devenit tot mai popular în rândul statelor membre, în special în rândul celor lovite puternic de criza economică, unde elitele politice și populația au început să își piardă încrederea în capacitățile Uniunii Europene și să o vadă ca pe un exploatator.
Euroscepticismul reprezintă cea mai mare provocare a celor care construiesc și întăresc noua Europă. Agenda politicienilor, analiștilor și a populației europene se concentrează pe acest declin al încrederii în instituțiile centrale. În unele state membre, opoziția față de Uniunea Europeană a devenit tot mai vizibilă prin intemediul opiniei publice. Dicționarul Oxford definește cuvântul „eurosceptic” ca fiind „persoana care se opune creșterii puterii Uniunii Europene”, iar „euroscepticismul” reprezintă „tendința de a avea îndoieli sau rețineri privind presupusele beneficii ale creșterii cooperării între statele membre ale Uniunii Europene”.
De-a lungul secolului XX, s-au folosit numeroși termeni pentru a exprima opoziția față de procesul de unificare a Europei. Aceștia au variat și au îmbrăcat diferite forme care au definit mișcările de rezistență, conturând în cele din urmă obiectul de studiu de-a lungul istoriei. În anul 1919, termenul cel mai folosit era cel de „anti-european”, acesta a fost utilizat chiar de Richard Coudenhove-Kalergi în lucrarea „Paneuropa”. Fascismul italian este mișcarea care a susținut denumirea de „anti-european”, însă în 1932 sub îndrumarea lui Asvero Gravelli, acesta devine „Anti-Europa”, care desemna respingerea valorilor occidentale precum: umanismul, democrația liberă, burghezia și dorința de a crea un om nou.
Termenul de „euroscepticism “ a apărut pentru prima dată în 11 noiembrie 1985, în ziarul britanic „The Times”, unde se descria o poziție sceptică față de Uniunea Europeană și politicile sale. Acesta era un cuvânt flexibil care înlocuia termeni precum „euro-fobia” sau „anti- europenism”. În 20 septembrie 1988, termenul a câștigat popularitate în urma celebrului discurs „Bruges Speech” în cadrul Colegiului Europei din Bruges, susținut de primul ministru britanic, Margaret Thatcher. Aceasta și-a manifestat opoziția asupra riscului suprimării suveranității Marii Britanii de către Uniunea Europeană. Începând cu acest moment, s-a înregistrat o creștere semnificativă a gradului de euroscepticis în statele membre ale Uniunii Europene, acest lucru reprezentând o componentă importantă a peisajului politic. Opinia publică a devenit tot mai critică și mai reticentă, fapt ce a generat o creștere a interesului manifestat de cercetători în explicarea acestui fenomen. Potrivit analiștilor politici, Aleks Szczerbiak și Paul A. Taggart au existat 3 factori care au dus la maximizarea vizibilă a reticenței masei publice față de sfera europeană.
Primul factor îl constituie refuzul de atingere a „consensului permisiv” care a apărut odată cu dificultățile ratificării Tratatului de la Maastricht, când Danemarca l-a respins. În acest sens a fost necesară organizarea unui al II-lea referendum pentru ca rezultatul să fie favorabil ratificării sale. Un alt caz a fost cel al Germaniei cand a fost înaintată o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului, iar în cazul Franței s-au înregistrat puține voturi pro în cadrul acestui referendum.
Cel de-al doilea factor este reprezentat de recurgerea la referendumuri în ratificarea tratatelor din cadrul proiectului de integrare europeană. Acest lucru implică consultarea directă a cetățenilor, care prin vot își exprimă poziția față de o problemă majoră de ordin general, lucru care permite exprimarea sentimentelor eurosceptice și pot degenera în reacții publice negative.
Ultimul factor constă în procesul de extindere a Uniunii Europene care a facilitat diversificarea domeniilor de activitate, prin integrarea de noi state cu moduri diferite de a percepe lucrurile, de a elabora politicile și de a dezbate problemele europene.
Acești factori au evidențiat neîncrederea populației europene în ceea ce priveste acest proiect ambițios. Istoricul francez Christophe Le Dréau afirmă că „euroscepticismul este, prin urmare, un termen emis de mass-media și nu un lexicon a științelor politice”. Acest lucru este susținut și de către Aleks Szczerbiak și Paul Toggart care consideră că termenul provine din „discursul jurnalistic, mai degrabă decât din științele politice”. Aceștia punctează rolul major pe care presa îl joacă în formarea opiniei publice și în a face auzită vocea cetățenilor. Din dorința de a estompa acest sentiment de neîncredere, s-a organizat diferite proiecte și campanii de informare. Rezultatul acestor acțiuni nu a fost unul favorabil, fenomenul de euroscepticism continuă să fie o problemă pentru elitele politice care are efect direct atât în prezent cât și în viitor.
Susan Milner în cartea sa „European Integration” sublinează importanța sistemelor de partid și a factorilor sociali care determină comportamentul statelor în sprijinirea procesului de integrare a Europei. Astfel țările mai slabe, care au nevoie de sprijin se vor îndrepta către Uniunea Europeană în timp ce țările puternice, care pot să fie independente vor avea o orientare eurosceptică.
Conceptul care se opune euroscepticismului este cel de „europenism” și reprezintă o atitudine pozitivă față de Uniunea Europeană. În lucrarea sa, Nicolò Conti împarte orientarea pro-europeană în două categorii, respectiv “europenismul funcțional”, care se axează pe ideea beneficiilor sectoriale și mai puțin pe ideea de integrare. Prin urmare angajamentul partidului în spijinirea integrării este condiționat de atingerea propriilor interese. Cea de a doua categorie este “europenismul identitar” care se bazează pe susținerea integrării politice și a evoluției federale a Uniunii. Aceasta nu urmărește costul și beneficiile proprii,ci din contră, privește integrarea ca fiind un aspect pozitiv care aduce beneficii indiferent de costul care îl produce.
Fenomenul de euroscepticism poate fi definit ca un sentiment de dezaprobare față de Uniunea Europeană sau față de anumite domenii de politică. Acesta este utilizat ca termen generic pentru o varietate de ideologii și viziuni rezervate la adresa proiectului european.
În dorința de a conceptualiza „euroscepticismul ” Aleks Szczerbiak și Paul A. Taggart au încercat să realizeze o distincție în cadrul acestui fenomen și să îl definească. Astfel cei doi au împărțit euroscepticismul în două tipuri: „hard” și „soft”.
Euroscepticismul „hard” presupune „opoziția față de existența Uniunii Europene și integrarea europeană, fenomen ce poate fi observat în cadrul partidelor politice care consideră că statele naționale ar trebui să se retragă din calitatea de membru sau ale căror politici față de Uniunea Europeană sunt echivalente cu opoziția față de întregul proiect european așa cum este construit în prezent”. Acest tip de euroscepticism se regăsește la nivelul statelor care doresc retragerea din Uniune, tocmai de aceea această ideologie se mai numește și „de retragere = withdrawalist”. De asemenea, această categorie de respingere a proiectului european o putem asimila cu „eurofobia”.
În contrast cu euroscepticismul hard, cel „soft” presupune o atitudine pozitivă în ceea ce privește existența Uniunii Europene și apartenența statelor la acesta. Prezența punctelor de dezacord se datorează politicilor și domeniilor problematice ale Uniunii Europene care intră în contradicție cu interesele naționale al statelor. Ideologia soft nu promovează ideea de disoluție, ci de reformă în sectoarele sau politicile considerate disfuncționale, fiind considerată o ideologie „reformistă”. Această orientare se opune ideii unei Europe federale. Cele două tipuri de euroscepticism identificate au câștigat teren de-a lungul timpului în literatura de specialitate.
În cadrul curentului eurosceptic, putem identifica și o poziționare neutră în ceea ce privește Uniunea Europeană. În acest sens Aleks Szczerbiak și Paul Taggart au indentificat o atitudine pasivă cu privire la întregul proces european. Ei consideră că, odată cu susținerea status quo-ul actual al procesului de integrare fără manifestarea unei dorințe de realizare a unui progres în acest sens, se dezvoltă un sentiment de indiferență.
În anul 2002 s-a realizat o cercetare concentrată pe partidele politice din cadrul a 18 state memebre UE, axându-se pe forma, structura și nivelul euroscepticismului din sistemele de partid.(Tabelul 1.1) Tabelul ilustrează faptul că, euroscepticismul de tip hard este mai puțin prezent decât cel de tip soft. De asemenea, în unele state nu există partide de tip hard însă le regăsim pe cele de tip soft.
Tabel 1.1 Partide politice cu euroscepticism hard și soft în statele membre ale Uniunii Europene, 2002
Sursa: Paul Taggart și Aleks Szczerbiak cu informații suplimentare de la Cas Mudde, Derek Hearl, Philip Burbidge, Agnes Alexandre-Collier, Kevin Featherstone, Dimitris Papadimitriou, Paul Furlong, John Fitzmaurice, Leonard Ray și Florian Bieber, Opposing Europe? The Comparative Party Politics of Euroscepticism, Oxford: Oxford University Press, 2008, p. 12.
Euroscepticismul „poartă semnificația îndoielii și neîncrederii cu privire la subiectul integrării europene”. Chris Flood ierarhizează această neîncredere pe diferite grade pentru a clasifica poziția partidelor politice.
poziție maximalistă: care este în favoarea extinderii integrării la nivel cât mai înalt;
poziția reformistă: acceptă procesul de integrare însă dorește îmbunătățirea anumitor aspecte ale Uniunii;
nivelul gradual: susține procesul de integrare însă consideră că acesta ar trebui să fie bine conturat și să se desfășoare într-un mod lent;
poziția moderată sau minimalistă sugerează că integrarea europeană s-a extins suficient și orice tentativă de lărgire ar trebui să fie estompată;
gradul revizionist: integrarea politică și economică este considerată a fi prea avansată și ar trebui să revină la forma anterioară Tratatului de la Maastricht;
nivelul extrem: respinge ideea de membru al Uniunii Europene, dorind fie retragerea din cadrul acesteia dacă este membru, sau neaderarea dacă nu este membru.
Pornind de la specificațiile din descrierea anterioară realizată de către Christopher Flood, observăm că în fiecare etapă din dezvoltarea Uniunii Europene, cetățenii și-au adresat diferite întrebări, și-au manifestat reticența, obiecțiile sau chiar respingerea procesului de integrare. Conform diferitelor studii realizate pe baza acestei atitudini au fost indentificate patru tipuri de euroscepticism.
Euroscepticismul bazat pe criteriul economic sau eurosceptisismul instrumental- acesta se bazează pe rezultatele produse în urma unui proces de cooperare, unde se iau în considerare atât costurile financiare cât și beneficiile pe care le implică redistribuirea politică a Uniunii. Astfel rezultă atitudinea critică conform căreia Uniunea Europeană nu oferă beneficii economice suficiente pentru fiecare stat în parte. Criza economică și discrepanțele dintre statele dezvoltate și sub-dezvoltate din punct de vedere economic, au amplificat vocile critice care învinovățesc Uniunea Europeană că nu folosește instrumentele necesare pentru redresarea economică a statelor.
Eurosceptisimul bazat pe criteriul suveranității: susține cooperarea supranațională, însă stabilește că intervenția Uniunii trebuie să fie limitată. Aceasta are datoria de a interveni doar atunci când statele nu au capacitatea de a rezolva anumite probleme, suveranitatea națională nefiind afectată în acest fel. Teama care se naște în rândul cetățenilor este crearea unui super stat care ar submina puterile naționale.
Euroscepticismul democratic critică stuctura instituțională a Uniunii considerând-o lipsită de transparență. Cetățenii se simt excluși din procesul de luare a deciziilor, formându-se astfel o prăpastie între ei și instituțiile centrale. La toate acestea se adaugă probleme precum lipsa de informații, deficitul democratic și limbajul complicat folosit, care generează o creștere a nivelului scepticismului.
Euroscepticismul politic se bazează pe acțiunea Uniunii Europene în raport cu o doctrină politică. Europa este acuzată că nu este suficient de socială.
Analizând fenomenele care au marcat parcursul european în ultimul timp, observăm că sentimentul eurosceptic și orientările acestuia devin din ce în ce mai diversificate, extinzându-se la o gamă tot mai largă de domenii. Având în vedere că orientările din ultima vreme sunt îndreptate spre o Europă tot mai politică și tot mai integrată, frica principală manifestată la nivelul UE este legată de crearea unui superstat care ar submina puterea statelor naționale care o compun.
1.2 Teoria discursului
Euroscepticismul manifestat la nivelul Uniunii Europene, poate fi analizat și din punct de vedere al discursului politic. Globalizarea a favorizat evoluția științifică și progresul tehnologic comunicațional, astfel prin intermediul mass-mediei, populația are acces mult mai ușor la informațiile din sfera politică, prin urmare actorii politici au încercat să se adapteze în mod permanent noilor schimbări prin modul de adresare și comunicare astfel încât să abordeze un discurs unitar.
Prin urmare este interesant să analizăm această problemă a lipsei de încredere în proiectul european din perspectivă discursivă și să observăm cum anume realitatea socială este creată în jurul unor limite impuse de diferiți actori care articulează lumea prin propriile viziuni.
Noțiunea de discurs a fost conceptualizată de mai mulți autori, Gunther Kress și Ian Parker a descris discursul ca fiind „seturi de declarații organizate sistematic”-„care alcătuiesc un obiect”. Potter consideră că, din punct de vedere al strategiilor retorice și semantice reprezintă „clustere vizibile de termeni, descrieri, șabloane și figuri de stil, deseori grupate în
jurul metaforelor sau imaginilor vii și folosind uneori diferite construcții gramaticale și stiluri”. În cadrul domeniului politic, discursul este văzut de către Widdicombe ca fiind „produse și reflecții ale factorilor sociali, economici și politici și ale relațiilor de putere”.
Ceea ce aduce nou această perspectivă discursivă este faptul că ea se bazează pe diferite întrebări de cercetare pentru a putea realiza un context de la care se formeză o problemă, iar această problemă va duce la formarea unui discurs social. Prin urmare, teoria discursului analizează texte, însă așa numitele texte nu se rezumă doar la documente scrise. Textul este definit conform lui Ducrot: ,,o secvență lingvistică scrisă sau vorbită formând o unitate comunicațională, fie că are în vedere o înșiruire de fraze, o singură frază sau un fragment dintr-o frază”. Pentru a forma contextul problemei se vor folosi atât date calitative precum interviuri, observații, studii de caz, diferite documente cât și date cantitative precum sondaje sau chestionare. Cu ajutorul acestor instrumente se va putea realiza o bază în analizarea modelelor discursive de interacțiune între actori. Contextul însă de la care se pornește analiza se formează de-a lungul mai multor ani și este determinat de acțiunea unor actori, iar cadrul problematic va fi determinat de factori precum: etnie, rasă, sex, religie, cultură, istorie și națiune. Toate aceste puncte vor contribui la construcția unei identități. Odată ce contextul problemei a fost conturat, actorii sociali se orientează spre interpretarea lui astfel încât ajung să realizeze un discurs care oferă o nouă perspectivă asupra problemei în funcție de contextul social actual și încearcă să ofere o soluție în funcție de propriul interes. Discursul va fi dezvoltat în raport cu perspectivele locutorului, în acest mod el va fi formulat în funcție de un scop, astfel se urmărește o anumită direcție de orientare.
Pentru a analiza cel mai bine un discurs, ne oprim la cel de tip politic, considerat ca fiind conflictual deoarece se bazează pe antagonia dintre pozițiile a doua partide aflate în conflict, unde receptorul este publicul. Discursul politic poate fi analizat din trei perspective: retorică, simbolistică și științe politice. Din punct de vedere retoric, ele sunt argumentative și persuasive. Elitele politice prin intermediul acestor discursuri fie promovează anumite argumente, concepte și idei și încearcă să aducă publicul în sfera lor de influență, cuvântul fiind arma convingerii, fie își justifică punctul de vedere legat de deciziile realizate în raport cu interesele cetățenilor. Realizarea unui discurs politic din perspectiva științelor politice ține cont de regulile impuse de către un context (istoric, social, politic, economic sau cultural) și interesele pe care actorul politic le are, acesta trebuind să împlinească așteptările societății civile. Dimensiunea simbolică cuprinde codul verbal și non-verbal folosit. Mirela Arsith sublinia că „evoluează cu prioritate într-un spațiu al posibilului, al verosimilului și al credibilului, al promisiunii pentru unii, promovând o configurație atitudinală complexă: este rostit în numele unui grup politic, al unei categorii sociale, sau al unei națiuni; este capabil să propună scopuri, soluții, mijloace de realizare, pe care și le asumă locutorul; afirmă calificarea celui ce-l rostește dar și descalifică adversarii politici ”.
Discursurile politice din regimurile democratice de factură liberală se concentrează pe promovarea libertății și egalității individului, drepturi cetățenești, multiculturalism și legitimitate, în schimb cele de factură socialistă se axează pe statul bunăstării, care cuprinde drepturi sociale și economice. Discursul politic este influențat de substratul doctrinar sau politicile promovate pe care un partid sau un om politic le are. Mesajul transmis publicului și limbajul utilizat sunt factorii care conturează direcția de orientare a politicilor.
Analiza teoriei discursului politic reprezintă un instrument critic de indentificare a strategiei politice adoptate și care are efecte asupra întregii societăți. Majoritatea acestor analize se concentrează pe perspectiva limbajului, conținutului și a mesajului transmis pe care îl transpune în contextul socio-politic. Lingvistica se concentrează pe modul în care indivizii își articulează vocabularul și îmbină cuvintele în susținerea unui discurs, prin umare felul și strategia în care este transmis mesajul are un impact psihologic asupra publicului. Combinația de expresii lingvistice și diferitele stiluri folosite realizează o prezentare particulară a realității. În obținerea rezultatului dorit, discursul își va schimba forma și stilul de câte ori este necesar tinând cont de context. Teoria discursului o putem compara cu un joc de cuvinte, iar această idee este subliniată de Michel Pêcheux, care consideră că prin alegerea și combinarea anumitor expresii și stiluri lingvistice se conturează o anumită reprezentare a realității. Imaginea pe care fiecare om politic și-o formează stă la baza discursului său. Articularea discursivă este văzută ca un mijloc prin care actorii își urmăresc propriile interese, prin manipularea oamenilor. Fiecare prin mesajul pe care îl trasmite publicului crează o anumită viziune, care poate fi văzută în termeni manipulatori, deoarece tehnicile de manipulare se rezumă la promovarea unei informații considerate „oficiale” însă împiedicând accesul publicului la alte informații. Această acțiune determină un anumit tip de comportament din partea populației. Émile Benveniste cataloga discursul drept „o enunțare ce presupune un locutor și un auditor, și intenția locutorului de a-l influența pe celălalt”. Prin urmare putem spune că limbajul e considerat o practică care dă naștere unei noi realități.
Realitatea din jurul nostru nu este una singură, ea poate fi privită și înțeleasă din mai multe perspective. Modul în care percepem tot ce ne înconjoară are la bază anumite teorii, descrieri, concepte care sunt transmise prin intermediul cuvintelor. Teoria discursului răspunde unei ontologii anti-esențialiste și a unei epistemologii anti-fundaționaliste. Realitatea nu este pur și simplu dată, ea este articulată cu ajutorul discursului. Prin urmare, canalul de comunicare folosit duce la crearea constructelor sociale. Ruth Wodak descrie puterea cuvântului afirmând că: „Limbajul devine putere în mâinile puterii […] Puterea nu derivă din limbaj, dar limbajul poate fi folosit pentru a provoca puterea, pentru a o submina, pentru a altera distribuția ei atât pe termen scurt cât și lung”. Michel Foucault, consideră că la baza modelării discursurilor există un set de practici sociale care se focusează pe lupta de putere. Mediul politic se conturează în jurul discursurilor politice, ideologiilor, doctrinelor politice care au scopul de a convinge publicul de anumite acțiuni. ,,Prin limbaj se construiește dezbaterea politică, dar și scena politică cu jocurile, regulile, actorii săi”. Prin urmare, se încearcă să se evidențieze modul în care procesele de reprezentare duc la denaturarea ideologică a realității. În cadrul procesului electoral, discursul susținut de către un actor legitimizează puterea politică și cuprinde așteptările publicului pentru a forma sau schimba opinii, atitudini, credințe care modelează deciziile și acțiunile cetățenilor. Discursul articulează realitatea și o conturează în funcție de dorințele cetățenilor pentru a ajunge la inimile și conștiința lor, astfel elitele politice vor tinde constant să își modeleze mesajele în funcție de actualitatea evenimentelor. Practicile acestea implică elemente ideologice, prin urmare realitatea este una contruită. Teoria discursului este considerată de către Richard Rorty, una relativistă, conform căreia realitatea nu garantează existența adevărului. Pentru el lumea prezentată în stare naturală nu generează adevărul absolut deoarece acesta nu este o caracteristică a realității ci se află în raport cu limbajul pe care fiecare actor îl folosește. Adevărul este contextual, flexibil și temporar, iar caracterul de adevarat-fals va fi determinat din perspectivă discursivă. Adevărul este elastic și condiționat de regimul care deține regulile în atingerea adevărului, prin urmare ideea cunoașterii absolute trebuie abandonată. Prin intermediul analizei putem să indentificăm subiecții în raport cu lumea exterioară. Analiza de discurs reprezintă un instrument analitic care oferă alternative valabile la abordările tradiționaliste moniste. Conform teoriei lui Ernesto Laclau și a lui Chantal Mouffe realitatea nu este independentă, iar percepția noastră despre ea și despre obiectele care o constituie este conturată în totalitate de discurs. Ca și ființe umane ne dezvoltăm într-o lume concepută în jurul discursurilor și nu vedem dincolo de barierele construite de căre elitele politice. Prin urmare din aceste observații ne putem da seama că lumea din jurul nostru este formată dintr-o multitudine de concepte adevărate sau false, însă noi ca și persoane ne raportăm la ele în funcție de sentimentul de apartenență la o realitate dată, de multe ori nu analizăm ceea ce ne înconjoară și luăm totul ca și pe ceva natural. Discursurile de la nivelul societății promovează un anumit set de idei și concepte, astfel suntem îndoctrinați cu o anumită imagine asupra unei realități încât nu reușim să vedem dincolo de limitele impuse și tindem să credem că ele dețin adevărul absolut. În consecință, gradul de adevăr a unei afirmații va fi determinată în raport cu percepția oamenilor față de lumea exterioară.
Potrivit lui Ernesto Laclau și a lui Chantal Mouffe există cinci aspecte care stau la baza formării unui discurs.
În primul rând toate practicile sociale au loc pe fondul unor discursuri istorice, definite ca fiind sisteme relaționale de semnificație. Astfel tot ceea ce spunem, gândim sau facem este condiționat de un discurs înrădăcinat în modul nostru de gândire, acesta fiind mereu modificat de acțiunile noastre. Prin discurs, sensul este construit prin realizarea unor diferențe sau echivalențe. Discursul poate fi analizat prin prisma schemelor cognitive, articulărilor conceptuale, strategiilor retorice, imaginilor și acțiunilor simbolice și diferite modalități de enunțare. Toate aceste aspecte modelează înțelesul realității.
Cel de-al doilea element, specifică faptul că discursurile sunt construite prin intermediul luptei hegemonice care are ca scop stabilirea unui lider politic prin articularea sensului și a identității. Discursul este un rezultat al deciziilor politice luate de către actorii politici cu scopul de a crea un discurs hegemonic. Acesta este articulat în funcție de identitatea pe care dorește să o creeze, astfel discursul care oferă credibilitate și este pe placul inimii și conștiinței oamenilor va dobândi hegemonia. Subiectul nu are o identitate naturală, ci ea se construiește prin raportarea la un obiect. În momentul în care are loc acest proces, omul se indentifică cu un obiect pe care îl percepe în funcție de interesele lui și de ceea ce își dorește el, astfel își conturează propria identitate raportat la obiectul respectiv. Acest lucru din perspectivă politică reprezintă hegemonia unei idei/concepții. Ideologia politică reprezintă o iluzie care contribuie la construcția lumii într-o anumite perspectivă.
Cel de-al treilea element este reprezentat de antagonismul social. Fiecare societate construiește o prăpastie între ea și ceilalți, ceilalți fiind considerați dușmani. Pentru a stabili limitele discursului trebuie să privim în afara lui. Astfel dacă exteriorul nu are nici un element în comun cu valorile promovate printr-un discurs, aceste elemente contradictorii vor reprezenta o amenințare asupra sistemului discursiv. Aceste amenințări sunt reprezentate de „ceilalți”, iar din perspectiva teoriei discursului antagonismul social realizează bariere politice prin crearea imaginilor stereotipice ale celor buni versus cei răi.
Un alt element este sugerat de faptul că un discurs hegemonic devine dislocat. Acesta pune în discuție fomele tradiționale ale vieții. Astfel noile schimbări vor provoca dislocarea oamenilor din mediul lor tradițional economic, politic sau relațional și va genera noi forme sociale. Majoritatea discursurilor sunt flexibile și capabile să se adapteze noilor situații dar există posibilitatea ca acestea să ajungă la un punct în care să nu reușească să înglobeze toate evenimentele. Astfel un sistem discursiv este dislocat în momentul în care nu reușește să aducă explicații coerente și credibile noilor dezvoltări care se produc în lume. Eșecul va genera lupte hegemonice pentru refacerea ordinii sociale, astfel vor exista și alte discursuri care vor oferi soluții noilor provocări. Confruntările politice vor duce la crearea unui nou discurs care va avea noi limite.
Ultimul element arată cum dislocarea structurii discursive duce la divizarea subiecților care vor încerca să își reconstruiască identitatea prin diferite mijloace de indentificare. Subiectul face parte dintr-o structură însă datorită dislocării, aceasta numai este complecta din punct de vedere identitar. Astfel el va încerca să își reconstruiască identitatea raportându-se la promisiunile oferite de către proiectele politice și va încerca să obțină o identitate „plină”. Domeniul politic promite realizarea bunăstării comune care va duce la atingerea identității depline. Acest lucru va duce ca subiecții să aleagă în favoarea discursurilor care le oferă rezultat imediat. În cazul în care rezultatul nu este cel dorit sau promisiunile nu au fost îndeplinite va avea loc dislocarea responsabilității. „Ceilalți” sunt acuzați de eșecul neatingerii identității.
Discursurile vor avea mereu un scop și vor urmări un ideal. Elitele, prin discursul lor modelează percepția opiniei publice, astfel putem să analizăm fenomenul de euroscepticism din punct de vedere discursiv. În funcție de orientările politice din care fac parte, partidele încearcă să-și consolideze poziția adaptând discursul valorilor promovate. Articularea mesajului transmis cetățenilor reprezintă un mijloc prin care actorii politici își urmăresc propriul interes, manipulând percepția oamenilor cu privire la deciziile politice. La nivel European s-a încercat o denaturare a Uniunii Europene și a acțiunilor întreprinse de aceasta. Acest fenomen de îndoială față de acțiunile Uniunii a fost accentuat de discursul grupurilor care promovează o imagine distorsionată a acesteia. Mesajele transmise sunt orientate către persuasiune și au ca scop crearea unei imagini negative ale proiectului european prin exploatarea momentelor de criză ale acesteia. În discursurile lor, elitele fac apel la întrebări retorice și la mesaje cu impact emoțional pentru a atrage de partea lor câți mai mulți simpatizanți. Abordarea discursivă reprezintă un instrument analitic care definește strategia politică și urmărește obținerea unor rezultate cu efect asupra întregii societăți. Pentru a-și atinge țelul, mesajul transmis va include numeroase modalități de a influența opinia publică. Susținătorii acestora recurgând la diferite „arme” de manipulare, dezinformare, propagandă, cenzurare și marketing electoral care vor modela imaginea pentru a satisface așteptările publicului.
Având un impact atât de puternic asupra maselor, partidele eurosceptice care s-au conturat în cadrul Uniunii, au formulat numeroase discursuri cu orientare sceptică în ceea ce privește construcția europeană. Ideea de Uniune, în viziunea acestora reprezintă o amenințare la adresa statului național, fapt indus și în conștiința societății prin promovarea unei atitudini de reticență față de procesul de integrare. Construcția identității naționale se raportează la o altă identitate, în cazul de față la identitatea europeană. Astfel se realizează un contrast între ,,noi” și ,,ei”, care produce o diviziune socială la nivel european. ,,Noi” reprezintă societatea și membrii ei care sunt conduși după aceleași reguli, ,,ei” sunt străinii, instituțiile și elitele politice de la Bruxelles, migranții, toți cei care distrug identitatea națională astfel au loc antagonii între identitatea națională versus identitatea europeană, vest versus est, țări dezvoltate versus țări subdezvoltate. Uniunea Europeană este considerată componenta centrală care își asumă deciziile pentru ,,noi” astfel raportul de gestionare a deciziilor luate la nivel supranațional trebuie să fie în concordanță cu așteptările cetățenilor, deoarece dacă problemele de la nivel național nu vor fi soluționate, statele vor tinde să își rezolve problemele singure și să nu mai aibă încredere în competențele Uniunii de a rezolva situațiile de criză. În această conjunctură își vor face apariția discursurile partidelor eurosceptice care vor sublinia publicului lipsa de acțiune a Uniunii în rezolvarea problemelor de la nivel național, și vor promova alternative cetățenilor care se vor axa pe schimbarea percepției asupra beneficiilor aduse de Uniune. Consecvența publică și continuitatea discursului unitar consolidează pe scena politică, statutul unui partid politic sau a unei persoane care va avea capacitatea de a influența viziunea europenilor. Prin campaniile electorale sunt promovate numeroase discursuri care fac diferite promisiuni politice, economice și sociale. Odată cu terminarea alegerilor aceste promisiuni nu mai sunt respectate, ci din contră în unele cazuri acestea sunt încălcate. Astfel lipsa de responsabilitate sau nerespectarea promisiunilor electorale, generează un sentiment de neîncredere a cetățenilor în măsurile și deciziile luate la nivel supranațional. Datorită acestei dihotomii dintre ,,a face și a zice”, cetățenii tind să își piardă încrederea în elitele politice, care sunt guvernate de interesele proprii, și își vor îndrepta atenția către partidele care le promovează interesele naționale.
Putem afirma că teoria discursului contribuie la accentuarea fenomenului eurosceptic, denaturând încrederea cetățenilor în construcția europeană, în acțiunile și politicile ei, promovând totodată o imagine negativă în rândul cetățenilor. Uniunea Europeană prin acțiunile întreprinse încearcă să rezolve principalele probleme cu care statele europene se confruntă.
De cele mai multe ori însă, politicile implementate de aceasta nu sunt în concordanță cu așteptările statelor, astfel se produce o disonanță la nivel național între așteptări și realitate. Datorită nemulțumirii cetățenilor legate de soluțiile oferite de instituțiile supranaționale, partidele eurosceptice promovează noi soluții de rezolvare a problemelor. Acestea se leagă tocmai de această incapacitate a Uniunii de a rezolva problemele în detaliu a statelor, astfel printr-un discurs bine structurat care punctează nevoile populației, atenția se va îndrepta către partidele care le promovează interesele naționale. Prin urmare actorii politici își articulează discursul în funcție de nevoile oamenilor, modificându-le viziunea asupra beneficiilor oferite în cadrul Uniunii. În elaborarea discursurilor, actorii politici creează o realitate iluzorie care exploatează experiențele negative cu care cetățenii s-au confruntat ca membrii ai Uniunii Europene.
2. Euroscepticismul în Europa
Uniunea Europeană reprezintă cel mai important actor de pe scena internațională, iar activitățile sale se pliază pe diferite domenii de activitate. Continentul european se bucură de pace, stabilitate, prosperitate și securitate. Avantajele pe care Uniunea Europeană le oferă sunt: accesul pe Piața Unică Europeană care reprezintă principalul motor economic și constă în libera circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor, a capitalului între state, precum și eliminarea barierelor tehnice, birocratice și culturale. Moneda unică euro, adoptată de unele state, facilitează desfășurarea comerțului. Politicile sale se axează de asemenea, pe creșterea nivelului de trăi și reducerea discrepanțelor economice, pe promovarea drepturilor omului, egalitatea de șanse între cetățeni și un sistem democratic, toate acestea fiind valori intrisece ale Uniunii. În ciuda faptului că acest proiect ambițios oferă o multitudine de avantaje societății europene, implementarea politicilor și modul de desfășurare, ridică semne de îndoială în rândul cetățenilor. Astfel în momentul de față naționalismul și separatismul ne arată că Europa este fragilă.
Reticența pe care opinia publică o are față de integrarea europeană este rezultatul mai multor efecte, precum cel economic, psihologic, amenințarea la adresa suveranității și cel democratic. De-a lungul timpului opinia publică a suferit un declin major. În continuare acest capitol va prezenta analiza fenomenului de euroscepticism din punct de vedere al teoriei discursului. Această abordare stă la baza manifestării discursurilor care se opun proiectului european, astfel euroscepticismul îl putem caracteriza ca fiind un element determinat de discurs, construit în funcție de o poziție politică sau o atitudine individuală. Uniunea Europeană este contestată ca fiind o entitate politică, astfel realitatea va fi articulată în așa manieră încât să critice obiectivele ei, instituțiile care o compun și traiectoria pe care o urmează. Toate acestea având ca scop crearea unui sentiment de neîncredere a cetățenilor în capacitățile Uniunii de a le reprezenta interesele naționale. Promovarea acestor observații se realizează în special prin intermediul mass-mediei care atrage atenția publicului larg și formează anumite percepții în conștiința oamenilor.
Precum am prezentat în capitolul anterior, pentru a forma un discurs este nevoie de crearea unui context de la care actorii politici să pornească. Astfel acest capitol va prezenta contextul discursiv al euroscepticismului, care va surprinde problemele cu care Uniunea Europeană se confruntă și cum sunt acestea conturate prin prisma discursivă iar realitatea este articulată în funcție de cei care vor să păteze imaginea acesteia. Cel de-al doilea subcapitol va vorbi despre partidele populiste, respectiv cum anume s-au format acestea, pe ce se bazează, ce mesaje promovează și nu în ultimul rând, din perspectiva teoriei discursului cum influențează publicul.
2.1 Contextul discursiv al euroscepticismului
Analiza discursului nu se axează pe descoperirea adevărului ci pe descrierea modului în care diferite pârghii discursive se luptă în construcția realității. Potrivit acestei idei, Laclau și Mouffe specifică faptul că discursul este ,,o structură rezultată din practica articulării”. Astfel discursurile sunt articulate în funcție de context. De-a lungul timpului Uniunea Europeană s-a confruntat cu o serie de crize la nivel identitar, economic, social și politic care au generat o imagine negativă a acesteia, fiind considerată incapabilă de rezolvarea propriilor probleme. Actorii politici au profitat de instabilitatea Uniunii și au promovat aspectele negative care rezultă din acțiunea ei în interiorul statelor. Discursurile de la nivel european au subliniat amenințările aduse de acest proiect statelor naționale, astfel cetățenii prin conturarea acestei false realități au început să vadă în Uniunea Europeană un dușman la adresa propriului stat care le subminează suveranitatea. În continuare sunt prezentate deficitele de care Uniunea Europeană este acuzată și care construiesc atitudini negative față de acest proiect. Aceste aspecte constituie baza contextului de la care se vor naște discursurile eurosceptice.
Criza financiară din 2008
Efectul economic este cel care a declanșat puternic această atitudine negativă. În primul rând fiecare stat se axează mai întâi pe beneficiile economice pe care Uniunea i le poate oferi, astfel, când în anul 2008 Europa a fost lovită puternic de criza economică datorită deficitelor bugetare, datoriei publice enorme și prăbușirea burselor de valori, cetățenii europei nu au mai susținut Uniunea Europeană, din contră, a avut loc o creștere accentuată a scepticismului față de întregul proiect european și a stabilității financiare a zonei Euro.
Conform unui sondaj de opinie publicat în 2012 de către Oficiul European de Statistică cu privire la încrederea cetățenilor europeni în instituțiile Uniunii Europene, s-a observat faptul că s-au atins cele mai scăzute procente, în special în țări precum Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania și Polonia. Sondajul face comparație între anul 2007 și 2012, unde procentul de neîncredere crește alarmant. Discrepanța cea mai mare se produce în Spania, unde lipsa de încredere în 2007 înregistrează un procent de 23% iar în 2012 aceasta ajunge la 72%. Această atitudine se datorează recesiunii, crizei economice, bugetelor de austeritate, factori care duc la creșterea îngrijorătoare a euroscepticismului. (Figura 2.1)
Figura 2.1 Euroscepticism- Procentul cetățenilor europeni care nu au încredere
în Uniunea Europeană ca instituție
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometru, 2013.
Criza s-a declanșat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, însă datorită globalizării, aceasta s-a extins și în Europa Occidentală. Crizele creează inegalități, iar aceasta a născut un conflict care se bazează pe decalajul dintre „centru” și „periferie”, respectiv între statele din nord-ul și sud-ul Europei, care folosesc acum instituțiile Uniunii pentru a-și promova propriile interese. Statele creditoare nu doresc să finanțeze datoriile altor state datorită lipsei unor mecanisme de control a cheltuielilor. Măsurile de austeritate bugetară adoptate de către Uniune au avut efecte negative asupra statelor europene precum: diminuarea sau chiar dispariția unor beneficii sociale sau descurajarea consumului în economie. Se constată faptul că ,,toată lumea din cadrul Uniunii Europene a pierdut încrederea în acest proiect: atât creditorii cât și debitorii, și țările din zona euro…”.
Populația Europei a fost expusă în mod direct crizei economice prin pierderea locurilor de muncă și a micșorării veniturilor, astfel rata șomajului a crescut îngrijorător, în special în rândul tinerilor. De-a lungul perioadei de criză, cinci milioane de locuri de muncă s-au pierdut la nivelul Uniunii Europene, iar rata șomajului a ajuns la 10,3 % în aprilie 2012. (Figura 2.2)
Figura 2.2- Evoluția ratei șomajului, 2008-2011.
Sursa: European Commission, Labour Market Developments in Europe 2012, European
Economy, no. 5, 2012, p.19.
Se observă cum în perioada 2008-2011 rata șomajului a crescut semnificativ în majoritatea țărilor, iar în Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania există o ascensiune îngrijorătoare de la an la an, doar Germania înregistrează o scădere a ratei șomajului pe parcursul celor 3 ani.
Această criză a avut un impact major asupra economiei mondiale, care a produs instabilitate pe plan economic și financiar și a demonstrat vulnerabilitatea sistemului bancar. De asemenea, efectele sale sunt resimțite și la nivel politic, strategic și social. Astfel datorită șomajului ridicat, lipsei de încredere a cetățenilor în funcționalitatea instituțiilor financiare și nesiguranța economică au dus la pierderea spijinului oferit de către europeni Uniunii.
Din punct de vedere discursiv, această problemă cu care Uniunea Europeană s-a confruntat a fost amplificată de actorii politici și de mass-media care au promovat o Uniune incapabilă în remedierea situației și generatoare de deficit la nivel european. Discursul cu privire la efectele crizei determină modul în care aceasta este percepută și arată care sunt soluțiile ei și cine le poate rezolva. Astfel se crează antagonia dintre ,,ei” elitele politice și instituțiile supranaționale care sunt acuzate de prezența crizei și ,,noi”, cetățenii statelor membre care simt efectele acestei probleme la nivel social și economic.
Pierderea identității naționale – a suveranității
Această reticență este cauzată și de efectul psihologic care se bazează pe frica pierderii identității grupului sau a țării și vede în Uniunea Europeană o amenințare directă la naționalism. Principala sursă se află în imposibilitatea gestionării relației dintre palierului național și supranațional. Acest scepticism se datorează contestării politicilor Uniunii și este orientat împotriva instituțiilor supranaționale și a puterii pe care o dețin. Multiculturalismul și guvernanța centralizată reprezintă factori de risc la adresa instituțiilor și culturii naționale, care duc la frica înlocuirii simbolurilor specifice. Prin aderarea la Uniunea Europeană, statele membre trebuie să se conformeze noilor norme și reglementări impuse de către instituțiile europene, astfel pierderea suveranității naționale este îngrijorarea majoră a statelor. În urma unor sondaje realizate în 1994, 1999 și 2004 cu privire la cum se percep cetățenii statelor membre din punct de vedere identitar, populația Europei nu se indentifică ca având o identitate europeană ci se definește ca fiind mai întâi naționalistă iar apoi europeană. În urma statisticilor, se poate observa faptul că, în 1994 procentul celor care se indentificau ca fiind doar naționaliști era de 33% ajungând însă în 2004 la 41%, în timp ce cei 7% care se simțeau europeni au scăzut la 3 %. (Tabelul 2.1)
Tabelul 2.1 – Identitatea Europeană vs. Națională
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometer 42, 1995; Eurobarometer 50, 1999 și Eurobarometer 62, 2005.
Istoricul german Harmut Kaelble remarcă faptul că la nivelul UE „marile cotidiane și presa scrisă în general rămân naționale, nu există nici ziare europene nici posturi de radio, în ciuda aparențelor, nici adevărate televiziuni europene. (…) Societățile din toate țările rămân în cea mai mare parte naționale, iar formarea unei societăți civile europene este foarte anevoioasă”.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 a promovat ideea de „cetățenie europeană”, unde a subliniat faptul că aceasta este diferită de cea națională, fiind reglementată de dreptul Uniunii bazându-se pe apartenența politică, respectiv dreptul la vot, cea socială prin implicarea activă în acțiunile Uniunii și cea culturală; în schimb cea națională este reglementată de dreptul național. Identitatea europeană nu o înlocuiește pe cea națională ci doar o completează. Printr-un studiu publicat de către Eurobarometru în 2012, cu întrebarea „Vă simțiți cetățean al Uniunii Europene?” media Uniunii Europene 27 au răspuns „da” în proporție de 63 % . (Figura 2.3)
În măsura în care cetățenii nu au sentimentul de apartenență la spațiul european, uniunea socială în interiorul și între societățile europene democratice este foarte greu de realizat. Apartența europeană este favorizată de către beneficiile vizibile pe care politicile Uniunii Europene le oferă statelor, astfel țările care nu au reușit să treacă peste criză se vor simți mai europeni decât țările care se află încă în curs de refacere.
Figura 2.3- În ce măsură vă simțiți cetătean al Uniunii Europene?
Sursa: Comisia Europeana, Eurobarometru 2012.
Deficitul democratic
Deficitul democratic de care este acuzată Uniunea Europeană este datorită lipsei de transparență în luarea deciziilor la nivel supranațional și rolului minimal pe care parlamentele naționale îl dețin. Acestea cedează anumite competențe legislative instituțiilor europene și nu au dreptul de a iniția sau revizui legislația Uniunii.
Cetățenii se simt prea departe de instituțiile europene datorită limbajului complicat și mult prea elaborat, lipsei de informații a modului de funcționare a Uniunii Europene și deficitul de comunicare între liderii politici ai Uniunii. Datorită sentimentului de „necunoscut” se naște în inimile oamenilor reticența, astfel politicile adoptate la nivel supranațional nu au susținere din partea populației. Conform datelor Eurobarometru, media Uniunii Europene în ceea ce privește gradul de informare asupra modului de funcționare a chestiunilor europene este de 31 %. Făcând o paralelă între anii 2010-2014 cu privire la cunoașterea drepturilor ca cetățeni ai Uniunii Europene, în 2010 se înregistrează un procent de 57% a celor care nu știu, însă în 2014 procentul scade la 51%. Prin urmare cetățenii devin mai informați, însă procentul este în continuare foarte ridicat.(Figura 2.4, 2.5) Statele doresc realizarea unui dialog între palierul european și cetățeni, astfel trebuie eliminat sentimentul de marginalizare, prin posibilitatea de a participa activ și direct la viața politică și prin conștientizarea oamenilor de drepturile și beneficiile pe care le dețin ca și cetățeni ai Uniunii..
Figura 2.4 – Îți cunoști drepturile ca și cetățean al Uniunii Europene?
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometru 82, 2014, http://www.slideshare.net/tom_de_smedt/territory-identity citizenship-24-march-2015, accesat în 09.06.2016.
Figura 2.5 – Gradul de informare cu privire la chestiunile europene
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometru Standard 78, Opinia Publică în Uniunea Europeană, 2012, p.13.
Nivelul de reprezentativitate
În ceea ce privește reprezentativitatea în Parlamentul European, statele membre consideră că există un clivaj între așteptări și realitate, respectiv între dorințele cetățenilor și politicile adoptate la nivelul Uniunii Europene. Conform unor rezultate realizate de către Eurobarometru, 15 state membre consideră că vocea lor nu este auzită în Uniunea Europeana. Astfel în țări precum Cipru, Grecia, Portugalia, Italia, Letonia, Cehia, Marea Britanie, Spania și Estonia procentul celor care consideră că vocea lor nu contează depășește 60 %. La nivelul Uniunii Europene 28 doar 40 % consideră că vocea lor contează, în raport cu 53% care au o părere contrară, iar 7% nu știu să ofere un răspuns la această problemă. (Figura 2.6) Partidele Parlamentului European urmăresc liniile naționale, astfel cei care votează nu se orientează către acțiunile și politicile pe care le pot oferi la nivel european, din contră le critică din perspectivă naționalistă. În acest mod partidele folosesc politicile europene cu scopul de a-și urmări propriile interese naționale. De asemenea, Comisia Europeană este considerată că nu reprezintă în mod democratic cetățenii, prin faptul că membrii săi nu sunt aleși prin vot direct ci sunt propuși de guvernele statelor. Astfel populația se simte exclusă din procesul de luare a deciziilor datorită elitelor politice care aleg cine să guverneze și comisarilor care aleg președintele, în ambele cazuri cetățenii nu au dreptul de a-și exprima propria opinie față de membrii aleși, astfel se produce decalajul dintre populație și reprezentanții săi. Ca soluție la implicarea societății civile în agenda politică a Uniunii s-a implementat Inițiativa Cetățenească Europeană, însă reprezintă un proces greu și complex care necesită acumularea a peste un milion de semnături din cel puțin șapte țări membre, cuprinde zece pași și durează 21 de luni pentru a-l finaliza. În consecință aceste inițiative necesită mult timp și resurse, astfel cetățenii nu sunt stimulați în a realiza inițiative.
Figura 2.6 Vocea mea contează în Uniunea Europeană
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometer 82, Public opinion in the European Union, 2014, p.10.
Problema securității
Uniunea Europeană a dezvoltat numeroase politici cu privire la menținerea păcii și a securității însă aceasta se confruntă cu amenințări și provocări din ce în ce mai complexe, astfel problema securității rămâne un punct fragil pe agenda Uniunii. Conflictele armate, lupta împotriva terorismului, criminalitatea organizată, imigrația și criza refugiaților sunt aspectele esențiale care evoluează și ridică noi amenințări care schimbă atitudinea publică față de capacitățile Uniunii în gestionarea acestor probleme. Acțiunea desfășurată de statele membre în rezolvarea acestor puncte au evidențiat o lipsă de cooperare între state. Criza refugiaților a fost abordată de către liderii europeni în mod diferit, unii adoptând poziții izolaționiste, alții au adoptat o poziție favorabilă iar alții s-au opus vehement, deși aceasta a constat într-o misiune europeană comună cu responsabilități colective și individuale din partea statelor membre. Ca și rezultat Uniunea Europeană a suferit un eșec total, unde s-a remarcat lipsa de cooperare dintre state și gestionarea ineficientă a unor situații neprevăzute.
Efectele imigrației au dus la crearea unui sentiment de opoziție față de proiectul european și politicile ei și astfel se dezvoltă o atitudine anti-imigraționistă. Aceasta se bazează pe faptul că oamenii văd acțiunea imigranților ca o denaturare a societății lor naționale, îi consideră o amenințare la adresa economiei, culturii și societății. Tocmai de aceea expansiunea Uniunii nu este susținută de către societatea civilă.
La nivel internațional există un sentiment de insecuritate generat de către diversele conflicte, acte de terorism și folosirea armelor de distrugere în masă. Globalizarea a dus la crearea unor tensiuni sociale care amenință stabilitatea politică și coeziunea comunităților. Ca și efect al globalizării, avem existența ,,statelor eșuate”, care datorită sărăciei, lipsei stabilității economice și insecurității favorizează declanșarea revoltelor și a mișcărilor insurgenților. Aceste state ascund grupări și acțiuni teroriste și reprezintă sursa crizei refugiaților, extremismului religios și politic și acțiunii organizațiilor criminale. Actele de terorism în statele europene tind să se amplifice, în special în țările unde există instabilitate politică sau există lideri cu atitudini radicale și nedemocratice.
Toate aceste puncte construiesc imaginea nesigură pe care Uniunea Europeană o dobândește în ochii cetățenilor săi, ele rezultând în creșterea scepticismului față de întregul proiect european.
Mass-media
Cel mai important portal de transmitere a informației îl reprezintă mass-media. Aceasta conturează atât în mod pozitiv cât și negativ imaginea pe care Uniunea Europeană dorește să o promoveze și influențează deciziile politice ale oamenilor. Cei care adoptă atitudini sceptice cu privire la proiectul european, realizează prin intermediul diferitelor canalele de televiziune, radio, internet sau reviste acțiuni de influențare a opiniei publice în mod negativ față de Uniune. Știrile prezentate prin spectrul subiectivității sunt simplificate astfel încât cetățenii să nu aibă posibilitatea creării unei imagini de ansamblu a modului de funcționare a Uniunii și a politicilor care o guvernează. Tehnici precum manipularea, dezinformarea, propaganda, cenzura, marketingul electoral reprezintă arme care influențează modul de raportare a cetățenilor față de proiectul european. În acest context apar discursurile care vor creiona aspectele fragile ale Uniunii și vor forma o realitate deluzorie a ceea ce reprezintă cu adevărat Uniunea Europeană și ce beneficii aduce ea. Discursul eurosceptic se va plia doar pe aspectele negative și pe promovarea acestora în special în rândul cetățenilor din țările cu un grad scăzut de dezvoltare.
Birocrația
Ceea ce determină comportamentul sceptic față de Uniunea Europeană constă și în nivelul birocrației, considerată o problemă la nivel european. Statul modern se bazează foarte mult pe birocrație, ea structurând societatea. Opinia publică este împotriva acestei administrații datorită modului de funcționare, aceștia o consideră că fiind ineficientă și arbitrară. Ineficientă deoarece procesul pe care îl implică și resursele folosite nu au un rezultat scontat. Numărul de legi și regulamente, și procesul etapizat pe care îl implică duc la încetinirea activității. Ca exemplu, fiecare document sau decizie necesită aprobarea din partea mai mulor părți, astfel întregul proces este îngreunat și văzut ca fiind inflexibil. Crearea unui număr mare de legi și reglementări au dus la crearea unei bariere birocratice care constă în timp și bani investiți. Rigiditatea și inerția procedurilor sunt factorii care îi determină pe cetățeni să nu privească cu ochi buni această administrație de la nivelul Uniunii. Acțiunea birocraticilor este considerată ca fiind inegală între oameni, nepornind de la legi clare și cunoscute în prealabil, din acest motiv este acuzată că fiind arbitrară.
Într-un mod ironic, David Cameron a subliniat problema birocrației de la nivelul european, afirmând că : ,,Uniunea Europeană e cea mai mare piața comună din lume, dar nu funcționează așa cum ar trebui. Aproape în fiecare zi văd o nouă reglementare fără sens. Acum câteva zile am văzut proiectul unei directive UE care trata următorul subiect: trebuie lăsați diabeticii să conducă mașini? Ce are de-a face acest lucru cu piața comună? Credeți că e cineva în China care gândește așa? Europa trebuie să se trezească".
Imaginea de ansamblu pe care cetățenii europeni și-au construit-o de-a lungul timpului cu privire la ce anume simbolizează Uniunea Europeană pentru ei și pentru statul lor este reliefată în următorul grafic. În ciuda faptului ca în procent de 41% este considerată ca o oportunitate de a călători, studia sau munci liber pe teritoriul european, iar mai apoi 35% se bucură de zona euro, o parte din populație consideră că politicile și acțiunile de la nivel european aduc cu sine mai multă birocrație, rată a șomajului ridicată, pierderea identității naționale și mai multe criminalități. (Figura 2.7)
Figura 2.7 – Ce reprezintă UE pentru dumneavostră?
Sursa : Comisia Europeană, Standard Eurobarometer 78, p.45, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb78/eb78_publ_en.pdf.
Acești factori reflectă instabilitatea Uniunii Europene atât în prezent cât și pe viitor, astfel este nevoie de noi acțiuni și atitudini pentru a recâștiga încrederea cetățenilor și a elitelor politice în proiectul european, atât la nivel național cât și european. Statul este cel care face legătura între cetățeni și Uniune, astfel este nevoie ca cetățenii să fie bine informații cu privire la mecanismele de funcționare ale Uniunii Europene astfel încât să înțeleagă obiectivele ei și să se implice activ în acțiunile sale. Educația și nivelul ridicat de atitudine critică și civică determină însă și un alt efect: o mai mare implicare în sfera publică și în viața politică a populației dar și o participare mai activă la dezbaterile publice sau la campaniile de informare ori campaniile electorale și inclusiv la procedeele democratice de alegeri, determinând astfel un grad mai ridicat de legitimitate pentru autoritățile alese.
Teoria discursului în acest cadru care subliniază factorii determinanți în modificarea atitudinii cetățenilor cu privire la mecanismele de funcționare a Uniunii Europene, are un rol deosebit de important deoarece acest context eurosceptic nu reprezintă o realitate naturală, ea fiind articulată. Imaginea negativă este construită cu ajutorul instrumentelor discursive de către actorii politici care nu încurajează proiectul european și doresc ca cetățenii să le împărtășească această viziune. Astfel percepția oamenilor este modelată discursiv prin mesajele promovate la nivel european, care nu scot în evidență beneficiile de membru a Uniunii Europene, din contră scot la suprafață problemele cotidiene cu care cetățenii se confruntă iar elitele de la Bruxelles nu reușesc să le rezolve.
2.2 Populismul de dreapta
Populismul a apărut în secolul XIX și s-a dezvoltat în democrația Europeană, fiind considerat o amenințare la integritatea Uniunii Europene. Acest fenomen îl putem defini ca o ideologie, fiind flexibil, cu accent predominant asupra poporului. Aceste partide de extremă dreaptă consideră că poporul este format din cei cu aceeași limbă, istorie, tradiție, etnie, cultură sau clasă socială, societatea fiind considerată suverană cu autoritate supremă ce nu trebuie să răspundă în fața nimănui iar ceilalți care nu fac parte din această categorie sunt excluși. Prin urmare voința poporului este superioară oricărei alte considerații. De asemenea, între popor și exercitarea puterii nu ar trebui să existe nici o instituție care să guverneze această relație, astfel respinge existența instituțiilor.
Acest curent promovează o politică antielitistă: respinge lupta pentru puterea politică și limitarea sa prin intermediul legilor, considerând că elitele politice impun diferite valori și norme ilegitime în cadrul instituțional în defavoarea cetățenilor, astfel puterea din cadrul ei trebuie schimbată. Daniele Albertazzi și Duncan O’Donnell subliniază trăsătura antielitistă a populismului afirmând că este ,,o ideologie care stârnește un popor virtuos și omogen împotriva unor elite și unor alterități amenințătoare, care sunt prezentate ca fiind forțele care deposedează sau încearcă să deposedeze poporul suveran de drepturile sale, de valorile sale, de identitatea sa ori de posibilitatea sa de a se exprima”. Democrația directă este un aspect central pentru aceste partide, care consideră că nivelul de implicare a cetățenilor în viața politică trebuie să fie reprezentativ, astfel se opune instituțiilor care intervin între popor și voința sa. Prin urmare, acestă ideologie o putem defini ca ,,o mișcare politică eterogenă, fără o bază socială bine definită, caracterizată de existența unui lider mai mult sau mai puțin carismatic, care încearcă să realizeze un contact direct cu masele prin aplicarea unui stil special de a face politică în care se combină apelul la popor ca întreg cu critica și respingerea establishment-ului politic existent și cu promisiunea rezolvării unor probleme diverse, în special a celor sociale. Altfel formulat, în populism, liderul apelează la popor contra sistemului politic existent pentru realizarea unui proiect utopic”.
Ceea ce a dus la promovarea discursului populist a fost lipsa instituțiilor și a partidelor politice în gestionarea problemelor de ordin economic, tehnic, social și cultural a societății. În ceea ce privește cadrul socioeconomic, politicile implementate la nivelul societății nu au reușit să ofere stabilitate cetățenilor ci au creat discrepanțe între anumite grupuri. Declanșarea crizelor sau pierderea încrederii în capacitățile instituțiilor de a menține ordinea au dus la crearea partidelor populiste. Kuzio menționa că „populismul nu este politica stabilității, a ordinii politice, ci este însoțit [și adesea produs…] de schimbare, criză și provocare”.
Populismul se împarte în două categorii: populismul de dreapta și cel de stânga. Cel de dreapta constă în populism amestecat cu o formă de naționalism iar cel de stânga în populism plus o formă de socialism. Logica populistă are două dimensiuni: pe verticală există separea între instituțiile politice și partidele tradiționale, și se axează pe atitudinea ,,noi” contra ,,cei de sus”, și pe orizontală, specifică populismului de dreapta: separarea de imigranți, străini și criminali, o atitudine de ,,noi” contra ,,celor din afară”.
În Europa Occidentală întâlnim în mod predominant populismul de dreapta, care se confruntă cu probleme precum euroscepticismul, migrația, protejarea identității culturale și politicile europene. Din punct de vedere al euroscepticismului, dimensiunea verticală poate fi interpretată în ,,noi contra birocraților”, iar pe orizontală ,,noi contra politicii Uniunii Europene privind imigranții sau străinii”. Fenomenul de euroscepticism îl putem corela cu populismul de dreapta și extremismul. Însă nu îl putem caracteriza ca fiind o caracteristică distinctivă a populismului de dreapta deoarece populiștii vor invoca mereu probleme legate de imigrație, de îmbunătățirea socială a minorităților și străinilor, astfel deși problemele stipulate nu se adresează direct Uniunii Europene, acestea pot fi integrate ca și critică față de ea. Frankfurter Allgemeine Zeitung, publicație de centru-dreapta, notează faptul că „euroscepticismul se răspândește mai mult decât ar vrea să creadă Bruxelles sau alții. În același timp uniunea monetară este amenințată. Solidaritatea încă funcționează și cu un scrâșnet de dinți, este încă garantată. Forțele care divizează se înmulțesc în Europa". Populismul promovează sloganul ,,ei versus clasa guvernatoare” ceea ce duce la o mișcare împotriva proiectului european. Acestă ideologie își exprimă nemulțumirea și neîncrederea în partidele politice și în instituțiile supranaționale de la nivelul Uniunii. Partidele populiste de extremă dreaptă pun accent pe fragmentarea socială și competiția economică care a dus la crearea unui tip de egoism individual, regional și național. De asemenea, deschide calea rasismului, homofobiei, xenofobiei, antisemitismului și naționalismului. Datorită acestor puncte pe agenda populiștilor, ei promovează un discurs sceptic cu privire la modul de funcționare a politicilor Uniunii Europene, considerând că fiecare aspect subminează importanța cetățeanului, iar elitele politice nu se focusează pe popor ci pe interesele proprii.
Populismul se remarcă prin nivelul de pragmatism și prejudecăți, campanii negative, proteste și se bazează pe liderul carismatic. Liderul joacă un rol extrem de important în promovarea imaginii partidului. El trebuie să fie carismatic, să își îndeplinească atribuțiile și să obțină încrederea și loialitatea din partea cetățenilor în realizarea misiunii sale. Poporul va fi influențat de discursul politic susținut de către lider care va ataca elitele politice sau instituțiile guvernate de acestea. În manipularea publicului conducătorul partidului va recurge la trei instrumente esențiale: discurs simplificator, flexibilitate și apelul la pseudoparticipare.
Populiștii de extremă dreaptă folosesc un limbaj politic simplu și consolidează prejudecățile populației, prin acest mod promovează o imagine negativă a politicilor de la nivelul Uniunii. Proiectul european a dorit crearea unei societăți mult prea complexe din perspectivă populistă, care se axează pe o societate simplificată. Profitând de poziția îndoielnică a populației față de Uniunea Europeană, aceștia adâncesc sentimentul prin accentuarea ideii de pierdere a identității și suveranității naționale și de lipsa lor de participare în cadrul procesului de luare a deciziilor. Deși Uniunea Europeană se bazează pe politici multi-level, guvernele naționale simt că suveranitatea lor este amenințată. Datorită flexibilității, mesajul promovat ajunge la fiecare cetățean. Un exemplu de discurs extremist este cel al lui Jőrg Haider, președinte al Partidului Liberal Austriac, care a declarat că: ,,UE de astăzi este capabilă de orice: poate ajunge adânc în viețile cotidiene ale fiecăruia dintre noi…, fără a ne oferi nici o siguranță…UE începe să se interfereze în domenii ale vieții noastre unde nu are nici o legătură…Multe diplome, 80 % dintre legile noastre sunt realizate de către cei numiți și nu de către reprezentanții aleși în Bruselles”. În contrast cu populismul extremist care se opune procesului de unificare european, populismul de dreapta critică felul în care se realizează acest proces. Ei protestează împotriva politicilor de securitate, împotriva imigranților, liberei circulații a persoanelor și bunurilor care duc la creșterea criminalității. Formațiunile de extremă-dreaptă din Europa promovează un discurs anti-imigraționist, anti islamism și eurosceptic.
De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a fost lovită în mod repetat de numeroase crize: criza regimurilor politice, sociale, economice, culturale, a migrației, a terorismului, identitare și morale. Toate acestea au conturat în mod etapizat o Uniune care se îndepărtează de filozofia sa de bază, conform căreia cooperarea economică este generatoare de bunăstare și dezvoltare și că doar în cadrul ei statele vor beneficia de securitate, pace și prosperitate. Aceste crize au slăbit imaginea Uniunii și au dus la crearea unui sentiment de scepticism față de întregul proiect. Pe fondul acestor percepții comune, partidele de extremă dreaptă au promovat mesaje naționaliste care încercau să își apere suveranitatea și să respingă diferitele politici impuse de către elite. Discursurile populiste se conturează în jurul acestor crize care lovesc Europa și care formează grupuri cu o stare puternică de nemulțumire. Asupra acestei categorii de populație se vor axa liderii populiști. Criza economică din 2008 a dus la crearea discrepanțelor între societățile sărace și cele bogate, la inegalități sociale și la creșterea ratei șomajului. Deficitul democratic, transparența și lipsa de reprezentativitate de la nivel european au favorizat creșterea euroscepticismului, astfel partidele extremiste au câștigat popularitate. Schimbările sociale și economice și revoluția tehnologică au evidențiat insecuritatea și instabilitatea cu care se confruntă proiectul european. Pe baza acestor probleme, populiștii stipulează faptul că elitele au de câștigat de pe piața globală în schimb ce oamenii de rând se confruntă cu șomajul.
O altă politică importantă este cea privind imigrația. Procesul de globalizare, războaiele civile, schimbările de regim din Orientul Mijlociu și Africa, inegalitățile economice, accentuarea decalajelor economice dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare au favorizat migrația oamenilor atât în interiorul Europei cât și din afara sa. Acest flux de imigranți au produs efecte multiple asupra relațiilor economice internaționale și naționale și asupra cetățenilor. Pe fondul acestei crize, partidele extremiste au inițiat platforme anti imigraționiste. Ei resping din instinct străinul, schimbarea, noutatea, având puține resurse de a le asimila. Ei privesc cu ostilitate străinii, pe care îi percep ca o amenințare la adresa locurilor de muncă, la nivelul de trai, la cultura și identitatea națională. În consecință, acești factori au dezvoltat un mediu de reticență pentru cei care nu sunt pregătiți sau nu doresc să se adapteze noilor politici de incluziune a imigranților, astfel privesc partidele populiste ca alternativă la politicile de mainstream. Populismul se remarcă prin insatisfacția față de modul de funcționare a instituțiilor democratice. Partidele populiste câștigă popularitate în spațiul politic datorită faptului că abordează probleme cu care cetățenii Europei se confruntă.
Pierre-André Taguieff a indentificat două forme de populism, respectiv populismul protestatar-societal, care îl întâlnim în Liga Nordului din Italia, Vlaams Belang în Belgia sau partidul Poporului din Danemarca și populismul identitar-național unde avem Frontul Național din Franța și Republikaner din Germania.
Atacurile teroriste care au avut loc în ultimul timp, criza refugiaților, criza euro au favorizat consolidarea și dezvoltarea partidelor populiste. În alegerile Europarlamentare din 2009 partidele populiste s-au făcut remarcate prin numărul de voturi acumulate. Astfel se obervă tendința populației europene de a susține partidele eurosceptice care le promovează ideile și îngrijorările. Datorită situației actuale când Europa se afla în colaps, această ideologie a prins puternic rădăcini în spectrul politic european. Franța a fost prima țară unde s-a remarcat semnificativ un partid populist, respectiv Frontul Național. Acest partid a câștigat teren în 1984 când a obținut 11% din voturile pentru Parlamentul European.
Imaginea pe care partidele populiste au conturat-o Uniunii Europene o putem analiza și din perspectivă discursivă, deoarece articularea hegemonică a elitelor, a identitătii și a acțiunii Uniunii reprezintă un răspuns la construcția antagonismului social. Pe baza acestui fenomen aceste partide realizează opoziția dintre „ei” în raport cu care se formează identități și principii opuse, care vor fi reprezentate de „noi”, respectiv dihotomia dintre „elite-cetățeni”.
Toate aceste elemente precum analiza factorilor care duc la creșterea gradului de euroscepticism și dezvoltarea partidelor populiste în cadrul Uniunii Europene, au reprezentat punctele esențiale care alcătuiesc contextul general de la care pornește teoria discursului în analiza euroscepticismului. În acest cadru, actorii politici impun anumite limite și realizează constructe sociale și politice la care populația europeană se raportează. Textul discursiv promovat la nivel european impune o “cenzură” a realității. Astfel putem afirma că analiza discursurilor joacă un rol deosebit de important în relație cu politicile, practicile instituționale și reprezentările de la nivel european.
3. Studiu de caz: Frontul Național – analiză discursivă
Acest studiu de caz se axează pe analiza comparativă a două discursuri politice susținute de Jean Marie Le Pen și Marine Le Pen care promovează partidul populist francez, Frontul Național. Acestă analiză este realizată din perspectiva teoriei discursului și urmărește cum anume cei doi actori își articulează discursul în funcție de contextul în care sunt promovate. Comparația dintre cele două discursuri este și mai interesantă deoarece aceștia provin din aceeași familie, respectiv sunt tata-fiică, ambii ajung președinți ai Frontului Național însă există diferențe între viziunile promovate de cei doi și modul de abordare a problemelor. Noutatea este construcția unei realități considerate naturale la nivel social prin intermediul discursului.
Ceea ce va urmări acestă paralelă între cele două discursuri este cum anume acesta se schimbă în funcție de contextul în care sunt formulate, cum abordează fiecare problemele de la nivel național și ce soluții găsesc în rezolvarea lor. Voi încerca să surprind atât diferențele cât și asemănările între cei doi actori, iar rezultatul analizei va exprima modul în care teoria discursului poate completa înțelegerea euroscepticismului.
În încercarea de a compara cele două mesaje, am urmărit teoria lui Ernesto Laclau și Chantal Mouffe care se concentrează pe cele cinci aspecte enunțate în capitolul doi, care stau la baza formării analizei de discurs și care urmăresc formarea unei identități. Prin urmare mesajul promovat atât de Jean Marie Le Pen cât și de fiica acestuia vor construii anumite realități la care cetățenii francezi se vor raporta și vor promova un sentiment de euroscepticism la nivel european. Prin analizarea celor două perspective, vom putea înțelege succesul Frontului Național din ultimele alegeri Europarlamentare.
3.1 Frontul Național
Frontul Național este un partid de extremă dreaptă care s-a manifestat prin ideile anti-imigrationiste si alti-elitiste care devin permanente în politica franceză. Acesta a luat ființă în 1972 sub conducerea lui Jean Marie Le Pen iar din 2011 partidul este condus de fiica acestuia Marine Le Pen. Partidul promovează un discurs eurosceptic la nivelul societății și se bazează pe promovarea unor valori non-europene.
Frontul Național și-a dezvoltat mai întâi politicile pe baza problemei imigranților, care erau acuzați ca fiind factorul principal în pierderea identității și în prezența problemelor economice. În continuare s-a adoptat un discurs antielitist și al respingerii establishment-ului considerat ca fiind cauza declinului statului. Prin urmare acest partid populist se bazează pe crearea unei antagonii între popor și elitele politice, respectiv Uniunea Europeană care o creionează ca fiind singura responsabilă de problemele existente la nivel național.
Datorită discrepanței produse la nivelul societății, divizată între centru și periferie, între o Franță care se bucură de globalizare, prosperitate, dezvoltare și urbanizare și una care se luptă cu șomajul, sărăcia și sentimentul de abandon de către autorități, Frontul Național și-a dezvoltat politicile tocmai în aceste zone unde beneficiile politicilor europene nu se fac simțite. Cetățenii Franței se simt departe de procesul decizional, nu își văd interesele promovate și se simt excluși din comunitățile urbanizate, acești factori conduc la îndreptarea lor către partidul francez, care își axează discursul exact pe aceste probleme și încearcă să găsească soluții, astfel oamenii se simt reprezentați iar vocea lor este auzită. Treptat, de-a lungul istoriei, Frontul Național câștigă tot mai mulți simpatizanți de partea ei datorită faptului că acesta se adresează tuturor categoriilor de oameni, de la muncitorii francezi și clasa mijlocie până la cei înstăriți. Discursul populist aduce în evidență pierderea identității și a culturii naționale datorită aderării țării la Uniunea Europeană.
Acest partid eurosceptic este considerat un actor puternic pe scenă politică, fapt confirmat de votul suporterilor care este în continuă creștere. Încă de la înființarea acestui partid, Jean Marie Le Pen a cunoscut succesul partidului . În cadrul alegerilor prezidențiale din 1995, partidul lui Le Pen câștiga votul a 15% din alegători. Anul 2002 reprezintă succesul electoral acestuia care obține 16,86% și ajunge în turul doi de alegeri, unde a fost însă învins. În 2007-2009 Frontul Național trece printr-o criză obținând doar 10,44 % din voturi, și își pierde din susținători. În 2011 însă, Marine Le Pen readuce partidul pe scena politică când obține 67,65% din voturi și devine președintele Frontului Național. Cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2012, aceasta obține 17,90% din voturi și aduce Frontul Național pe poziția a treia ca și forță politică.
În cadrul alegerilor Europarlamentare, Frontul Național a câștigat tot mai mult teren, astfel începând cu 1999 acesta înregistrează un procent de 5,69 din voturi, în următoarele alegeri ajunge la un scor 9,81% însă în 2009 acumulează un procent de doar 6,34 %. Scorul cel mai mare înregistrat de acest partid a fost în urma alegerilor din 2014, când a obținut 24,86 % din voturile populației. Această schimbare de atitudine a populației și a sentimentului de simpatie pentru un partid eurosceptic este surprinzătoare datorită faptului că Franța este o țară care promovează democrația iar sloganului după care aceasta se conduce este : “Libertate, egalitate, fraternitate”. De asemenea, Franța îmbrățișa multiculturalismul, adopta poziții liberale și se orienta după politici progresive. Însă aceste aspecte au fost denaturate de către Frontul Național, care este un partid de extremă dreaptă și care promovează naționalismul, xenofobia, valorile tradiționale și anti-elitismul. Propaganda politică a acestui partid se realizează prin antagonismul „noi” versus „ei”. Ei fiind dușmanii, străinii, elitele, instituțiile supranaționale care au întreaga vină pentru tot răul care se produce în Franța. Pentru ei organizațiile supranaționale duc la scăderea autonomiei naționale în special în domeniul economic, astfel doresc crearea unui stat independent care se bucura de stabilitate și prosperitate. Aceștia și-au orientat în mod strategic politicile lor către aceste paliere sociale afectate atât din punct de vedere economic cât și identitar pentru a putea atrage cât mai mulți simpatizanți. Cei care se orientează către aceste partide eurosceptice, sunt cei care se simt departe de politicile europene și simt deziluzia acțiunilor realizate de către elitele politice.
3.2 Analiza comparativă a discursurilor
Pentru acești autori realitate este articulată din punct de vedere discursiv. Deși lumea există independent de observațiile oamenilor aceasta ajunge să fie cunoscută prin intermediul unor descrieri care formează anumite sensuri. Aceste înțelesuri sunt date de către limbaj, astfel reprezintă un canal important prin intermediul căruia sensul obiectelor sunt constructe sociale.
În următoarele rânduri voi analiza în ansamblu discursurile lui Jean Marie Le Pen și a fiice sale, însa cu accent pe discursul electoral de la Marselle a domnului Le Pen care a avut loc în data de 2 mai 2002 care a surprins aspirațiile sale la crearea unei identități franceze pure și propunerile sale cu privire la insecuritatea Franței cu care aceasta se confruntă, discurs comparat cu cele al lui Marine Le Pen din 16 ianuarie 2011 și 15 septembrie 2013 care va sublinia importanța creării statului francez, capabil de dezvoltare fără influențe din exterior.
Conform teoriei lui Laclau toate practicile sociale au loc pe fondul unor discursuri istorice. Pentru a determina substratul celor două discursuri, trebuie să pornim de la contextul care a favorizat dezvoltarea lor și care au fost factorii care au contribuit la promovarea unui discurs eurosceptic. Pe fondul problemelor cu care Uniunea Europeană se confruntă precum terorismul, imigrația, criza refugiaților, criza euro și lipsa securității, cei doi actori politici au încercat să analizeze impactul acestor crize ale Europei asupra statului francez. Însă cel mai important aspect care constituie contextul de la care pornesc cei doi în realizarea discursurilor, îl reprezintă păstrarea suveranității naționale. Pentru Franța, păstrarea intactă a identității ei reprezintă idealul suprem. Prin urmare, discursurile se vor concentra pe conservarea unei identități franceze pure. Datorită acestui context identitar care stă la baza acțiunii celor doi președinți, se va promova un discurs eurosceptic, deoarece Uniunea Europeană va fi acuzată că reprezintă principalul factor în denaturarea identității și a pierderii suveranității naționale. Principalele puncte pe care Frontul Național își construiește politicile sunt efectele imigrației, deoarece prin politicile Uniunii aceștia simt ca statul francez și-a pierdut controlul asupra frontierelor, euroscepticismul născut din intervenția elitelor politice în luarea deciziile de la nivel național, conturarea sentimentului de islamofobie, problemele economice și monetare datorită politicilor UE.
Jean Marie Le Pen și-a conturat discursul tocmai pe aceste aspecte pentru a sublinia caracterul negativ pe care Uniunea Europeană îl are și care generează efecte distrugătoare asupra statului național francez. Acțiunile Uniunii sunt descrise ca fiind amenințări la adresa bunăstării statului francez, astfel folosindu-ne de teoria discursului, putem spune că acesta construiește o nouă realitate pe care o articulează ca fiind unica care exprimă adevărul, ea este pură în constrast cu cea construită de proiectul european care este o falsă realitate. Acesta a urmărit în discursul său problema imigranților din Franța, promovarea valorile culturale și tradiționale, legea și ordinea, problema șomajului și de asemenea, a dorit construirea unei identități unice naționale. Abordând tema imigranților aceștia au fost considerați că duc la alterarea culturii și a tradiției franceze, deoarece poartă haine diferite și manifestă tradiții și mentalități în dezacord cu cele franceze, fiind acuzați că nu doresc să se asimileze normelor țării gazda și sunt împotriva sistemului secular francez. Aceștia sunt catalogați ca fiind needucați, astfel nu au loc de muncă și nu pot fi integrați în societate, prin urmare vor genera violență și insecuritate la nivelul societății.
Dacă Jean Marine le Pen pornește de la un context imigraționist în discursurile sale, Marine le Pen se reorientează asupra problemelor care au loc la nivel european și se axează pe problema crizei financiare care a lovit Europa în 2008. Astfel discursurile sale vor aborda probleme economice și de insecuritate. Aceasta dorește crearea unui stat francez puternic și independent, unde poporul să aibă putere și nu elitele politice, afirmând: „Puterea poporului, de către popor și pentru popor” și „cheia este statul”.
Cel de-al doilea element care îl voi urmări în discursurile celor doi va fi lupta de putere în impunerea ideilor la nivel național prin articularea înțelesului și a identității. În această parte voi evidenția faptul că discursurile susținute se prezintă pe sine ca fiind cele care dețin adevărul suprem și care prezintă realitate de la nivelul societății în mod natural fără să o altereze. Frontul Național și-a creat o imagine de-a lungul timpului care promovează politici anti-imigraționiste, naționaliste și anti-elitiste. Promovând euroscepticismul în rândul cetățenilor, acest partid conturează societatea franceză ca fiind afectată din punct de vedere identitar de către influențele străine și guvernanța coruptă. Astfel acuză Uniunea de politicile permisive în ceea ce privește securitatea publică. Atât tatăl cât și fiica își articulează constant discursul în funcție de evenimentele care se produc la nivelul european și național. Pentru că discursul lor să aibă impact asupra populației franceze, aceștia folosesc cuvinte cu mesaje puternice, cu impact emoțional care să aibă efect asupra conștiinței umane, astfel afirmă că realitatea pe care ei o transpun este cea naturală, nearticulată, care evidențiază amenințările reale asupra identității franceze datorită politicilor europene. Această situație ridică un semn de întrebare la nivelul societății, deoarece pe de-o parte există grupurile care promovează benefiicile aduse de Uniunea Europeană și de modul în care Franța ca stat membru are de câștigat și grupurile eurosceptice care neagă orice aspect pozitiv pe care politicile europene le-ar putea aduce statului francez. Astfel cetățenii nu știu dacă să se raporteze la o identitate europeană sau franceză. Pe baza acestei probleme, cei doi președinți Le Pen promovează identitatea națională, considerând-o cea mai puternică identitate care trebuie consolidată din toate punctele de vedere. Insecuritatea cetățenilor reprezintă factorul principal care duce la pierderea identității. Tocmai de aceea cei doi realizează o politică anti-imigraționistă în discursurile lor, considerând că acești imigranți nu le reprezintă valorile ca și popor din contră reprezintă o amenințare la adresa acestora. Jean Marie Le Pen consideră că „Insecuritatea este, de asemenea, factorul prăbușirii noastre naționale”. În afirmațiile pe care le susține subliniază faptul că „nimic nu are o greutate la fel de mare ca adevărul, și eu sunt, de un an, candidatul pe care adevărul îl eliberează”. Utilizarea pronumelui personal la persoana I în cadrul discursurilor joacă un rol important deoarece locutorul se prezintă ca fiind cel mai bine informat, impunându-se în fața aliaților și a adversarilor prin cunoștințele sale, și menține atenția publicului. Prin intermediul acestor cuvinte, dorește să susțină faptul că imaginea pe care o creionează statului francez în raport cu cea europeană este cea care deține adevărul și ca om politic dorește doar binele cetățenilor. Prin utilizarea acestor cuvinte, subliniază că doar politicile sale se conduc după exprimarea adevărului, astfel va întări credința oamenilor conform căreia politicile Uniunii nu sunt guvernate după adevăr, ci prezintă o imagine utopică sau falsă a realității, astfel cetățenii francezi își vor îndrepta votul către Frontul Național, deoarece el este singurul care transmite realitatea așa cum este ea. La fel ca tatăl său și Marine Le Pen întărește acest aspect al adevărului, afirmând că „noi spunem adevărul”, și acuză pe oricine îi contestă acest lucru: „manipulatorii, ideologiile, propagandele, cenzorii pot minți din nou și din nou; ei o vor face degeaba, deoarece realul, lumea adevărată, vorbește pentru noi.”. Legat de problema identității, Laclau consideră că din perspectivă discursivă aceasta nu se bazează pe descoperirea sau recunoașterea adevăratei identități ci pe construcția ei. Aceasta se raportează unui sentiment de apartenență unui grup, astfel oamenii se vor orienta către o identitate care le împărtășește interesele, cultura și valorile. Prin discursurile lor, atât Marie Le Pen cât și Marine Le Pen doresc să întărească identitatea franceză în defavoarea celei europene. Mesajul pe care aceștia îl transmit conturează o imagine idealistă a culturii franceze, iar influența europeană reprezintă denaturarea propriilor valori și tradiții. Prin urmare putem spune că identitatea națională este articlată în mod discursiv și construiește sentimentul de euroscepticism în rândul cetățenilor, deoarece Europa este văzută ca un instrument care schimbă în mod negativ identitatea. Naționalismul etnic este prezent în discursul lui Jean Marie Le Pen când vorbește despre caracterul universal al limbii franceze care trebuie conservat. Acest lucru conturează superioritatea națiunii franceze. În completare, Marine Le Pen portretizează statul francez ca având cea mai frumoasă limbă: „Limba, limba noastră națională, radiază pe cinci continente, un privilegiu împărtășit numai cu limba engleză”; cultura: „Franța este sinonim cu frumusețea și cultura”.; tradiție: „Poporul francez, oamenii al căror nume a fost asociat întotdeauna și peste tot în lume cu inteligența și libertatea lor. Frontul Național a fost mișcarea care a trezit acest lucru”; și nimeni nu poate să se compare cu ea, în special să îi submineze această valoare: „noi avem un patriomoniu cultural, literar, artistic, arhitectural, religioas, culinar în lume, ceea ce ne permite să fim de departe prima destinație turistică din lume.” Toate aceste afimații ale lui Marine Le Pen conturează un popor ideal și perfect, astfel este întărită concepția potrivit căreia oamenii trebuie să se indentifice doar ca fiind francezi, să creadă în națiunea lor și să creeze un stat puternic fără intervenția altui stat, a Uniunii Europene, a imigranților. Astfel tot ceea ce ține de exterior este condamnat ca fiind o amenințare identitară ce trebuie eliminată. În cadrul analizei celor două discursuri am observat că fiica Le Pen se concentrează în discursul sau pe idolatrizarea identității franceze, repetând constant ca este cea mai frumoasă și mai bună. Această repetiție în adresarea unui mesaj are ca efect impregnarea în mintea oamenilor a sentimentului de perfecțiune, astfel este și normal că odată ce Uniunea Europeană este conturată ca fiind ceva negativ pentru societate, percepția oamenilor să construiască două categorii buni/răi, adevărat/fals. În consecință se va accentua sentimentul de neîncredere în proiectul european, deoarece este considerat inferior statului național. Adoptând un discurs anti-imigraționist și anti-străin, aceștia vor dezvolta probleme legate de aceste două teme precum: lipsa locurilor de muncă, insecuritatea de la nivelul societății, bunăstarea cetățenilor, criminalitatea ridicată și economia precară. Toate aceste aspecte sunt punctate de cei doi în discursurile pe care le susțin. Jean Marie Le Pen va accentua discursul imigraționist în schimb fiica acestuia, va accentua problemele economice care stau la baza statului francez și care au fost favorizate de factorii enumerați mai sus.
În consecință, urmărind metoda lui Laclau, euroscepticismul dezvoltat la nivelul statelor este accentuat de către discurs prin modul de articulare a realității care se pliază în funcție de ceea ce doresc cetățenii să audă, chiar dacă intențiile sunt ascunse. În acest mod, partidele populiste crează o identitate care se raportează unei alte identități căreia îi găsesc aspecte negative și distincte care nu sunt în concordanță cu așteptările cetățenilor. Prin urmare discursul este creator de identități și determină raporturi la care indivizii și grupurile să se încadreze.
În cadrul articulării înțelesului și a identității pentru că un partid să își impună hegemonia, este intrisect legată de construcția anagonismului social, care se bazează pe excluderea „celorlalți” care reprezintă o amenințare pentru sistemul discursiv al celor care îl promovează. Promovând un mesaj eurosceptic, Frontul Național prin reprezentanții săi realizează un clivaj între „noi” poporul francez, Frontul Național și „ei” elitele de la Bruxelles, străinii și alte partide. Acest partid prin politicile sale susține că se concentrează pe problemele cetățenilor și încearcă să găsească soluții la toate îngrijorările cotidiene ale parizienilor, în schimb acuză Uniunea Europeană de faptul că nu își îndreaptă acțiunile către problemele fiecărui stat ci tratează totul în linii mari, astfel nu este capabilă de gestionarea problemelor de la nivel național. De asemenea, politicile impuse de la Bruxelles sunt considerate că provoacă haos, crize, rată a șomajului ridicată, insecuritate și pierderea identității și simbolutilor naționale. Cei doi Le Pen susțin că națiunea trebuie să fie formată din același tip de oameni, respectiv indivizi care prezintă aceeași etnie, istorie, religie și identitate. Patidul populist francez adoptă o identitate rasistă cu privire la opoziția față de imigranți, în special cei de origine Musulmană. Acest rasism a fost promovat prin intermediul discursului populist considerându-i drept o amenințare la bunăstarea francezilor. Pentru ei cultura, națiunea și religia reprezintă entități hegemonice care nu pot fi alterate, astfel deschiderea frontierelor pentru imigranți duce la denaturarea acestor entități. Odată ce cultura altora este diferită este un lucru natural ca aceasta să fie exclusă. Modul în care este realizat acest proces se bazează pe promovarea unei imagini pozitive a grupului din interior în raport cu imaginea negativă a celor din afară. Exteriorul este considerat o amenințare la valorile culturii. În cadrul discursului lui Le Pen, grupul din interior sunt reprezentați de francezi, de „noi” ,„us”, și cei din afară sunt Islamicii, „ei”, „others”. Liderii Frontului Național folosesc hiperbole și metafore pentru a promova mesaje rasiste și doresc să creeze o imagine cât mai negativă a efectului imigrationist în Franța în scopul de a creea frică, anxietate și reticență din partea cetățenilor față de străini. Tocmai de aceea politicile Frontului Național promovează politici anti-imigrationiste.. Jean Marine Le Pen evidențiază în discursul său că insecuritatea Franței este provocată de imigranții care generează conflicte, criminalități și reprezintă un pericol asupra locurilor de muncă, a salariior și economiei franceze „Principalul motiv pentru această insecuritate, constă știți bine, în imigrația decisă din motive economice în anii șaizeci – care a pus presiune asupra salariilor muncitorilor francezi […] prin deschiderea dreptului de azil în lume și a frontierelor Schengen […]”. Acesta acuză statul francez de lipsa de impunere în ceea ce privește politicile privind primirea imigranților afirmând că: „Insecuritatea se datorează de asemenea, prăbușirii apărării noastre naționale”. Prin urmare vina nu este doar a elitelor de la Bruxelles ci și a guvernelor naționale. În urma analizei discursului lui Jean Marie Le Pen, se observă cum epicentrul politicii sale discursive îl reprezintă problema imigranților, de la aceasta vor porni și alte probleme precum: șomajul, insecuritatea economică, culturală, socială și publică, piața muncii, amenințarea identității și educația precară. În schimb, în analiza discursurilor lui Marine Le Pen epicentrul programului său politic este reprezentat de factorul economic care generează probleme în statul francez precum: discrepanțe salariale, securitate socială și politică, lupta de putere și prezența imigranților. Observăm astfel ca cei doi președinți deși urmăresc aceleași linii și caută soluții viabile, nu au aceeași viziune referitoare la factorii de la care pornesc problemele de la nivel național. Marie Le Pen vorbește în discursul sau despre injustiția de la nivel economic și de faptul că viețile francezilor sunt schimbate prin politicile implementate de la nivel european. Se produc discrepanțe între clasele sociale, astfel bogații și cei aflați la putere profită de pe urma claselor de mijloc, astfel se produc nedreptăți la nivel social care vor duce la dezordine și violență. În tot acest cadru apar și minoritățile și grupurile de imigranți care doresc să își impună propriile valori și tradiții astfel ea afirmă că : „nu există și nici nu va fi vreodată în Franța un stat în stat”. Aceasta acuză Uniunea de faptul că elimină controlul statului asupra frontierelor astfel numai exista securitate, de aici rezultă valuri de imigraționiști care vor genera atentate teroriste. „Privându-ne cu Schengen-ul de controlul frontierelor, Uniunea Europeană ne-a privat de asemenea, de capacitatea de a ne asigura securitatea prin Schengen.”. Într-o analiză de text realizată pe un discurs luat la întâmplare a lui Marine Le Pen s-a obervat faptul că aceasta folosește cuvântul “imigranți” doar de 40 de ori comparativ cu folosirea de 330 de ori a tatălui său. Aceasta utilizează cuvântul într-un mod mai impersonal și o prezintă ca fiind o problemă de chestiune economică și nu de o atitudine ideologică anti-imigraționistă. Astfel putem spune că aceasta se reorientează în abordarea acestei probleme de la una rasială și culturală la una economică.
O altă dimensiune „noi-ei” este la nivel economic, prin politica monetară. Jean Marie Le Pen afirmă că: „nesiguranța cea mai evidentă este în buzunarele voastre: moneda euro […]”, considerând-o ca fiind „o monedă artifcială, care nu promite prosperitate țării noastre”, pe aceeași linie merge și Marine Le Pen care subliniază faptul că euro nu este un instrument monetar ci un mijloc de manipulare a celor de la Bruxelles asupra statelor care fac parte din zona euro. Prin urmare mesajul pe care îl transmite cetățenilor este cum statul național este controlat de către „ei” care impun moneda și controlează economia țării și “noi”, cetățenii care suferă datorită acestor politici monetare. De asemenea, discursurile lor scot la suprafață problema corupției cu care Uniunea Europeană se confruntă.
Elitele politicile și instituțiile supranaționale sunt considerați factori distrugători ai societății franceze, tatăl Le Pen afirmă că: „Politica euro-mondialistă de la Bruxelles [..] a ruinat părți întregi ale industriei noastre” iar fiica acestuia acuză Bruxelles-ul că le-a blocat orice manevră în domenii întregi de politică precum cea monetară, legislativă, imigraționistă și a frontierelor, astfel soluția restaurării suveranității constă în scăparea de sub tutela Uniunii.
Astfel o privire de ansamblu asupra discursurilor lui Marine Le Pen ne arată că aceasta militează pentru limitarea imigrației, slăbirea vizibilității Islamului într-o țară seculară, renunțarea la calitatea de membru a Uniunii Europene și ieșirea din zona euro. Prin urmare aceasta realizează o promovare continuă a bunăstării statului francez în afara Uniunii Europene, susținând că „în mod clar, noi vrem să putem decide ce este bine pentru noi”, deoarece aceasta declară că “cele mai multe legi sunt decise la Bruxelles și sunt impuse francezilor fără știrea lor și împotriva voinței lor” iar „Europa de la Bruxelles s-a construit contra voinei poporului”. Cetățenii se simt mai aproape de Frontul Național care le promovează interesele și prin urmare sentimentul de euroscepticism la nivelul societății crește alarmant. Prin crearea discrepanței dintre „noi-ei” se prezintă o realitate articulată discursiv care se va prezenta pe sine ca fiind cea naturală.
Cel de-al patrulea element pe care l-am urmărit în analiza mea, a fost modul în care are loc dislocarea discursurilor când se confruntă cu evenimente noi și cum acestea în funcție de context își schimbă direcția. Prin urmare atât Jean Marie Le Pen cât și fiica acestuia încearcă să înglobeze în discursul lor noile probleme care apar la nivel european și național. Prin urmare putem spune că discursul trebuie să fie flexibil și capabil să se adapteze noilor situații.
Jean Marie Le Pen a promovat un discurs al euroscepticismului de tip „hard”, acuzând vehement contribuția nefastă a Uniunii Europene asupra statului național. Prin discursurile controversate ale acestuia care polarizau opiniile, acesta a fost numit „Diavolul republicii”. Politicile anti-imigraționiste și xenofobe sunt punctele forte ale acestuia. În schimb Marie Le Pen promovează un discurs mai „soft” în raport cu cel al tatălui ei. Folosește un limbaj simplu, scurt și clar astfel încât să fie pe înțelesul tuturor, iar modul în care articulează cuvintele și expresiile au un impact major asupra conștiinței populației.
Sub conducerea lui Jean Marie Le Pen, Frontul Național avea o imagine limitată și nu a putut câștiga teren în liniile partidelor politice, astfel în 2011, odată ce a venit la putere Marine Le Pen , aceasta și-a dat seama că este nevoie de o schimbare la nivelul politicii partidului. Prin urmare are loc o repoziționare retorica a partidului astfel limbajul nu va mai fi unul cu tente rasiste și anti-semite ci se va concentra pe criticarea islamizării Franței și de asemenea, va avea un apel populist mai puternic. Jean Marie Le Pen a fost puternic criticat datorită afirmațiilor sale rasiste, în special în momentul în care în 1987 într-un discurs a vorbit despre Holocaust spunând: „Nu spun că aceste camere de gazare nu au existat, nu le-am văzut personal, nu am analizat în mod particular această întrebare, dar consider că este un simplu detaliu în istoria din cel de-al Doilea Război Mondial”, astfel a fost condamnat la instigarea de ură rasială, alte remarci de acest gen a fost asupra rromilor pe care i-a considerat drept „un popor care zboară precum păsările și fură”. Aceste exprimări ale lui Jean Marie au avut impact negativ asupra Frontului Național considerat lipsit de legitimitate și un pericol la democrație, prin urmare a pierdut din credibilitate. Tocmai din acest motiv, fiica acestuia a schimbat liniile discursive astfel încât să câștige simpatia populației franceze pentru acest partid. Dacă domnul le Pen cataloga Frontul Național ca fiind un partid radical de drepta aceasta îl consideră drept unul republican. Pentru a demonstra caracterul republican folosește în discursurile sale referiri la figuri republicane, amenințând că oricine va numi Frontul Național unul extremist va fi dat în judecată și utilizează în programul său cele două concepte ale republicanilor: suveranitatea și secularismul.
În ceea ce privește raportarea la populism, tatăl nu face apel puternic în discursurile sale la acest termen și nu realizează propuneri care să aibă rezolvări populiste, de asemenea nu promovează politici anti-elitiste ci doar într-o mică parte. În schimb fiica Le Pen se declară a fi populista iar acțiunile sale promovează acest tip de partid. Aceasta se portretizează ca fiind un lider carismatic al Franței iar programul ei are un caracter puterninc anti-elitist. Este împotriva concurenței mondiale străine guvernate de politica coruptă și elitele sociale, astfel militează pentru eliminarea corupției, elitismului și dorește independenta Franței față de organizațiile internaționale. Prin urmare cei doi actori politici și-au orientat mereu discursurile în funcție de nevoile populației, astfel încât să găsească soluții și cetățenii să considere că sunt singurele care dețin rezolvarea. În urma valului din anii ’90 când în Franta a intrat un număr mare de imigranți, iar mai apoi atentatul terorist din 11 septembrie 2011, au conturat o politică anti-imigrationista condusă de către Jean Marie Le Pen, însă când în 2008 Europa a fost lovită puternic de criză financiară, cetățenii europeni și-au pierderii locurile de muncă iar salariile s-au micșorat, Marine Le Pen a tratat acest eveniment ca pe o oportunitate de a-și dezvolta politicile sale. Tocmai de aceea această pornește de la factorul economic în realizarea programului său oferind metode de redresare economică a statului francez. Discursul va fi construit în așa fel încât să instituie o versiune a lumii aflată în opoziție cu o altă verisune alternativă. Natura retorică a discursului atrage atenția asupra modalităților în care acesta este realizat astfel încât să devină persuasivă.
Ultimul aspect conturează cum anume dislocarea structurii discursive duce la divizarea subiecților. Laclau teoretizează faptul că noi ne naștem cu frică de a nu avea o identitate deplină, astfel tindem mereu să construim o identitate complectă, iar în momentul în care există goluri în conștiința noastră ne vom raporta la diferite lucruri, ideologii, dogme, discursuri pentru a putea umple aceste goluri. În această idee, discururile celor doi Le Pen doresc să creeze în inima francezilor o identitate complectă. Prin urmare se crează o falsă realitate care prezintă o imagine utopic a națiunii franceze. Această imagine este consolidata de prezentarea unei identități franceze complexe dar care se prezintă a fi iluzorie, însă oamenii cred în ea astfel se va indentifică cu propaganda discursiv realizată de cei doi președinți. Odată ce Uniunea Europeană este acuzată că fiind principala cauză a șomajului, a veniturilor mici, a lipsei de insecuritate de la nivel național, oamenii numai tind să se considere europeni, astfel se produce o ruptură la nivel identitar. Populația nu știe la ce anume să se raporteze astfel în acest context, partidele populiste se folosesc de punctele sensibile ale Uniunii și crează o realitate iluzorie pentru francezi, care văd în aceste partde singurele care le reprezintă interesele și care încearcă să găsească soluții la problemele lor. În acest mod, aceștia nu se vor mai indentifică ca fiind europeni și naționaliști, astfel sentimentul de euroscepticism că crește din ce în ce mai mult la nivelul societății.
Construcția teoriei discursului subliniază faptul că lumea nu se realizează de o manieră directă, ne-mediata, aceasta se construiește prin intermediul construcțiilor discursive sau producerea unor anumite cadre de realități. Prin urmare, textele de la care se pornește vor contribuii la construcția lumii din jurul nostru.
În concluzie, acest studiu de caz a urmărit cum anume discursul contribuie la formarea unei percepții asupra oamenilor și cum realitatea este articulata în funcție de context și de scopul pe care îl urmează. Atât Jean Marie Le Pen cât și Marine Le Pen au reușit să surprindă prin politicile lor interesele oamenilor și să atingă punctele fragile ale identității europene. Aceștia au creat iluzia că dețin adevărul suprem ,că imaginile pe care le promovează sunt naturale și singurul scop pe care acești ail dețin este crearea bunăstării poporului francez. La acest tip de discurs cetățenii s-au raportat și astfel au crezut în discursul unui partid care promovează politici și mesaje anti-europene și nu în discursul celor care sunt pro-Europa. Prin urmare, putem concluziona faptul că euroscepticismul care se manifestă în momentul de fată în Uniunea Europeană crește în mod alarmant tocmai datorită acestor discursuri persuasive, care urmăresc denaturarea imaginii Uniunii.
Concluzii
Bibliografie:
Surse edite:
Cărți:
Arsith, Mirela, Semiotica discursului politic, Iași: Editura Șt. Lupașcu, 2005.
Bogdan, Ciprian și Mișcoiu, Sergiu, Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică și contemporană,2014.
Gifu, Daniela, Violența simbolică în discursul electoral, Cluj Napoca : Casa cărții de știință, 2011.
Gravelli, Asvero, Difesa dall'Europa e funzione antieuropea del fascismo, Roma: Nuova Europa, 1932.
Hartleb, Florian, A Thorn in the Side of European Elites: The New Euroscepticism, Bruxelles: Centre for European Studies, 2011.
Hermet, Guty et. al., Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques, Ediția a 4-a, Paris: Armand Colin, 2000.
Howarth, David și Torfing, Jacob, Discourse theory in European politics- Identity, Policy and Governance, New York: Palgrave Macmillan, 2005.
Miroiu, Mihaela, Ideologii politice actuale- Semnificații, evoluții și impact, Iași: Polirom, 2012.
Mișcoiu, Sergiu; Crăciun, Oana și Colopelnic, Nicoleta, Radicalism, Populism, Interventionalism Three Approaches Based on Discourse Theory, Cluj Napoca: Editura Efes, 2008.
Mișcoiu, Sergiu, Au pouvoir par le „peuple”. Le populisme saisi par la théorie du discours, Paris: L’Harmattan, 2012.
Parker, Ian și Shotter, John, Deconstructing social psychology, London: Routledge, 1990.
Stanciu, Simona, Concepții prvind rolul discursului politic în consolidarea democrației, 2014.
Szczerbiak, Aleks și Taggart, Paul, Opposing Europe? The Comparative Party Politics of Euroscepticism, Oxford: Oxford University Press, 2008.
Articole de specialitate:
Flood, Christopher, “Euroscepticism: A problematic Concept” în UACES 32nd Annual Conference, Queens University Belfast, 2002.
Kress, Gunther, “Linguistic processes in sociocultural practice” în ECS806 Sociocultural aspects of language and education, Victoria: Deakin University Press, 1985.
Pantelimon, Răzvan Victor, „Populism și neo-populism. Concept și practici“ în Tendințe Actuale în Filozofia Politică, București: Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, 2006.
Potter, Jonathan, et.al.,“Discourse: noun, verb or social practice?” în Philosophical Psychology, no. 3, 1990.
Widdicombe, Sue și Kitzinger, Celia, “Identity, politics and talk: a case for the mundane and the everyday” în Feminism and discourse: psychological perspetives, London: Routledge, 1993.
Wodak, Ruth ,“Critical linguistics and critical discourse analysis” în Handbook of pragmatics, Amsterdam: Benjamins, 2006.
Surse online:
*** “Jean-Marie Le Pen” în Revolvy, http://www.revolvy.com/main/index.php?s=Jean-Marie%20Le%20Pen&item_type=topic, accesat în 08.16.2016.
*** „Euroscepticismul – o nouă doctrină în Europa?” în Fundația Europeană Titulescu, http://www.titulescu.eu/2013/06/euroscepticismul-o-noua-doctrina-in-europa/, accesat în 27.04.2016.
*** „La vraie histoire du FN!”, http://www.fidl.org/wp-content/uploads/2014/03/La-vraie-histoire-du-FN.pdf, accesat în 09.06.2016.
*** „Populismul de dreapta pune în pericol UE” în Semnele Timpului, 2011, http://semneletimpului.ro/international/ue/populismul-de-dreapta-pune-in-pericol-ue.html, accesat în 27.04.2016.
***„David Cameron, atac la birocratia UE” în HotNews.ro, 05.10.2011, http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-10327225-david-cameron-premierul-marii-britanii-pericolul-economic-este-fel-mare-2008.htm, accesat în 09.05.2016
Angus, Stevenson , Oxford Dictionary of English-third edition, New York: Oxford University Press, 2010, https://books.google.ro/books?id=anecAQAAQBAJ&printsec=frontcover&dq=oxford+dictionary&hl=en&sa=X&sqi=2&ved=0ahUKEwjn5rmZqsDMAhXsJsAKHQ_qDt4Q6AEIIjAB#v=onepage&q=oxford%20dictionary&f=fals, accesat în 27.04.2016.
Bernadett, Jakab, The Discourse regarding the French Front National, http://www.academia.edu/7341277/The_Discourse_regarding_the_French_Front_National , accesat în 08.06.2016.
Boicu, Ruxandra, Deicticele pronominale în discursul politic naționalist, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/cunita/7-Deixisul%20pronominal_diacritice.pdf, accesat în 08.06.2016.
Flood, Christopher, The European Union Handbook 2nd Edition, Londra: Fitzroy Dearborn Publishers, 2000, https://books.google.ro/books?id=yTPfAQAAQBAJ&pg=PA73&lpg=PA73&dq=Christopher+Flood,+%E2%80%9CThe+Challenge+of+Euroscepticism , accesat în 27.04.2016.
Le Dréau, Christophe, «Introduction à l’identité européene des eurosceptiques:l’énigme Philippe Chalamont » în Les cahiers Irice, Vol. 2, Nr. 4, 2009, Doi : 10.3917/lci.004.0005, accesat în 09.02.2015.
Le Pen, Jean Marie, « Discours électoral à Marseille » ,2002, http://discours.vie-publique.fr/notices/023001684.html , accesat în 10.06.2016.
Le Pen, Marine, « Discours de Marine Le Pen » în Le site officiel du Front National, 16.01.2011, http://www.frontnational.com/videos/congres-du-fn-a-tours-discours-d%E2%80%99investiture-de-marine-le-pen/, accesat în 08.06.2016.
Le Pen, Marine, « Université d'été 2013 : Discours de Marine Le Pen », 2013, http://www.frontnational.com/2013/09/universite-dete-2013-discours-de-marine-le-pen/ , accesat în 10.06.2016.
Maitland, Andre ,“Political Analysis Essay ” în Factors of Euroscepticism, http://www.academia.edu/12657305/Factors_of_Euroscepticism, accesat în 27.04.2016.
Maitland, Andrew ,Factors of Euroscepticism, http://www.academia.edu/12657305/Factors_of_Euroscepticism, accesat în 27.04.2016.
Manea, Irina-Maria, “Frontul Național: de ce i-a cucerit populismul pe francezi?” în Historia.ro, 2016, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/frontul-national-ce-i-cucerit-populismul-francezi, accesat în 08.06.2016.
Negrea-Busuioc, Elena, „Populismul – o „nouă” maladie în Uniunea Europeană” în Convorbiri Europene, http://www.convorbirieuropene.ro/populismul-o-noua-maladie-in-uniunea-europeana/, accesat în 27.04.2016.
Popa, Brîndușa, Maria, „Birocrația”, http://conference.dresmara.ro/conferences/2006/23_Popa_Brindusa.pdf, accesat în 09.06.2016.
Rădulescu, Bogdan, „Provocări de Securitate în Secolul XXI” în Forțele Terestre, Nr.2, 2010, http://revista.forter.ro/2010_2_t/03-to/04.htm, accesat în 27.04.2016.
Rear, David, Laclau and Mouffe’s Discourse Theory and Fairclough’s Critical Discourse Analysis: An Introduction and Comparison, p.4,http://www.academia.edu/2912341/Laclau_and_Mouffe_s_Discourse_Theory_and_Faircloughs_Critical_Discourse_Analysis_An_Introduction_and_Comparison, accesat în 05.06.2016.
Stockemer, Daniel, The “new” ideology of the Front National (FN) under Marine Le Pen: A slight change with a big impact, p.4, apud Sylvain Crépon, Enquête au coeur du nouveau Front national, Paris: Nouveau Monde, 2012, https://ecpr.eu/Filestore/PaperProposal/6a3d620c-7826-4eec-8cb8-e9333892ef45.pdf , accesat în 08.06.2016.
Szczerbiak, Aleks și Taggart, Paul, “Theorising Party-Based Euroscepticism: Problems of Definition, Measurement and Causality” în SEI Working Paper, No. 69, 2003,https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=epern-working-paper-12.pdf&site=266, accesat în 27.04.2016.
Tileagă, Cristian, Analiza discursului și studiul atitudinilor: o introducere în psihologia socială discursivă, 2002, http://www.academia.edu/1470243/Analiza_discursului_%C5%9Fi_studiul_atitudinilor_o_introducere_%C3%AEn_psihologia_social%C4%83_discursiv%C4%83, accesat în 05.06.2016.
Torreblanca, José Ignacio și Leonard, Mark, “The remarkable rise of continental Euroscepticism” în The European Council on Foreign Relations, 25.04.2013, http://www.ecfr.eu/article/commentary_the_remarkable_rise_of_continental_euroscepticism36468 , accesat în 10.03.2016.
Van de Walle, Nadia, Neither Right, Nor Left, But French? Historical Legacies, the Rise of Anti-Immigrant Sentiment, and the Far Right in France, Senior Honors Thesis , University of Pennsylvania,2008,http://repository.upenn.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1102&context=curej , accesat în 09.06.2016.
Veo, Casa, „Identitate națională vs identitate europeană . Europenizarea” în Opinia Studențească- Atitudine și Implicare, 11. ianuarie. 2012, http://opiniastudenteasca.blogspot.ro/2012/01/identitate-nationala-vs-identitate.html, accesat în 27.04.2016.
Verde Popescu, Mihaela, Geanina, Cercetări în domeniul analizei discursului din perspectiva unor reprezentanți ai Școlii Franceze actuale de lingvistică, București: Editura Babel, 1996. http://cis01.central.ucv.ro/litere/activ_st/articole_anale_lingvistica_2009_bis/verde-popescu_mihaela.pdf, accesat în 05.06.2016.
Wilcox, Barbara, “Textual analysis of the rhetoric behind extremist Marine Le Pen's mainstream success” în Phys.org, 2015, http://phys.org/news/2015-04-textual-analysis-rhetoric-extremist-marine.html, accesat în 08.06.2016.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Euroscepticismul Francez (ID: 114965)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.