Euroregiunile Consideratii Geoeconomice Si Geopolitice

EUROREGIUNILE- CONSIDERAȚII GEOECONOMICE ȘI GEOPOLITICE

CUPRINS

Introducere

Irumperea regiunilor din diferite țări europene pe scena relațiilor internaționale este un fapt care, fără să fie întru totul realizat, pare inevitabil. O dată cu mondializarea schimburilor, regiunile par implicate într-un fel de frenezie transnațională. Favorizarea acestui nou câmp de acțiune în domeniul relațiilor externe s-a datorat adoptării unor legi de descentralizare care permit o cooperare intraeuropeană între regiuni. Prin intermediul lor nu numai că se stabilesc relații de la egal la egal în acțiunile de interes comun, ci mai ales se acordă competențe colectivităților teritoriale în ordinea internațională.

Lucrarea este structurată în cinci capitole. Primul capitol are ca obiectiv prezentarea politicii de dezvoltare regionale din cadrul Uniunii Europene, respectiv prezentarea sistemului de clasificare a regiunilor la nivelul Uniunii Europene, punându-se în evidență cele două principii care guvernează activitățile și competențele regiunilor vis-à-vis de Comunitatea Europeană. Nu în ultimul rând, sunt menționate instrumentele destinate reducerii disparităților regionale.

Al doilea capitol evidențiază aspectele legate de internaționalizarea raporturilor regionale ale Uniunii Europene.

Cel de-al treilea capitol prezintă caracteristicile structurale ale euroregiunilor, scopurile și oniectivele lor, accentuându-se rolul cooperării regionale transfrontaliere în dezvoltarea economică și socială.

Pentru desemnarea diverselor euroregiuni se utilizeaza diferiti termeni: Eurorregio, Eurorregión, Europarregión, Gran Región, Regio etc. Euroregiunile sunt structuri permanente de cooperare transfrontalieră între autoritățile regionale și locale aflate in vecinătate directă, situate de o parte și de alta a frontierelor statale comune.

Dintre caracteristicile acestora se pot menționa următoarele:

euroregiunile și structurile similare nu reprezintă nici o nouă administrație, nici un nou nivel de guvernare, ci constituie o platforma de schimb și cooperare transfrontalieră orizontală între guvernele locale și regionale; de asemenea, acestea promovează o cooperare verticală mai strânsă între autoritățile regionale și locale, guvernele naționale și instituțiile europene;

sunt asociații ale autorităților locale și regionale situate de ambele părți ale unei frontiere naționale, dispunând uneori de o adunare parlamentară;

sunt asociații transfrontaliere cu secretariat permanent, echipe tehnice și administrative și resurse proprii;

unele sunt entități de drept privat bazate pe asociații fără scop lucrativ sau fundații, situate de o parte sau de cealaltă a unei frontiere, în conformitate cu respectivele jurisdicții naționale. Alteori sunt entități de drept public, bazate pe acorduri între state, care coordonează, printre altele, participarea și cooperarea colectivităților teritoriale;

în multe cazuri, euroregiunile nu sunt definite doar prin limitele lor geografice sau politico-administrative, ci au, de asemenea, caracteristici economice, sociale sau culturale comune.

Pentru desemnarea diverselor euroregiuni se utilizeaza diferiti termeni: Eurorregio, Eurorregión, Europarregión, Gran Región, Regio etc.

Punerea în practică a intențiilor de cooperare transfrontalieră s-a materializat prin constituirea, în 1991, a primei Euroregiuni, compusă din Midi – Pyrénées, Languedoc – Roussillon și Catalonia încununând un proces de reapropiere a acestor regiuni născute din civilizația latină. În ciuda unei evoluții istorice diferite, chiar divergente, a unei proximități culturale și geografice, Euroregiunea poate, trebuie și vrea să depășească dificultățile inerente. Ea dă posibilitatea unor noi legături sociale, oferind un formidabil potențial pentru edificarea unei cetățenii europene.

Ultimul capitol este destinat studiului de caz, fiind prezentată povestea de succes a Euroregiunii Dunăre-Criș-Mureș-Tisa. Sunt prezentate domeniile de cooperare, scopul, obiectivele, structura economică, evoluția colaborării transfrontaliere, fiind subliniate complicațiile generate de aderarea nesincronizată la Uniunea Europeană a statelor partenere.

CAPITOLUL 1: POLITICA DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Sistemul de clasificare a regiunilor la nivelul UE

Un model pragmatic de definire și clasificare a regiunilor la nivelul Uniunii Europene a fost conceput pentru a ușura identificarea regiunilor cu probleme și implementarea funcțională a politicii regionale. NUTS (Nomenclature des Unites Territoriales Statistiques) este baza de referință unitară a statisticilor regionale în Uniunea Europeană A fost creat pentru a forma unități teritoriale în scopul elaborării unui sistem regional de statistică, pentru analize economice, precum și pentru o politică de dezvoltare. Sistematizarea conform NUTS are cauze practice, se bazează pe unități teritorial-administrative , iar configurația de date statistice se sprijină pe acestea.

NUTS 1 definește macro-regiunile, Suedia, Irlanda, Luxemburg formează câte o singură regiune NUTS1, pe când Germania are 16 regiuni în această categorie (corespund landurilor). Regiunile NUTS 2 sunt unități de bază ale politicii regionale descentralizate. În statele membre UE, numărul regiunilor de nivel mediu este de 206. În principiu, limitele acestora sunt în concordanță cu sarcinile legate de comunitățile teritoriale, cu numărul populației și cu alți factori de natură culturală, istorică, etc. Regiunile NUTS 3 corespund ca nivel județelor din România, iar NUTS 4 acoperă nivelul micro-regiunilor în care se desfășoară activități economice și sociale legate de satisfacerea nevoilor locale NUTS 5 se referă la așezări, adică la nivel local.

Sistemul NUTS este important pentru fundamentarea politicii regionale europene, aceste unități reprezentând cadrul sarcinilor de programare, finanțare și dezvoltare. Pornind de la bazele informaționale la nivel regional, se pot defini criterii obiective care determină dacă o regiune poate fi clasificată drept spațiu problematic și, prin aceasta, ea devine obiectul politicii structurale.

Peste tot în lume, regiunile au evoluat în mod și ritm diferit , iar Europa a conștientizat aceste realități încă de la începutul construcției europene, având de-a face un peisaj complex din punct de vedere al gradului de dezvoltare a regiunilor. Cauzele acestor disparități constau în; rate ale creșterii economice, dezechilibre geografice, factori naturali și resurse economice diferite gradul de ocupare a locurilor de muncă, nivelul producției, nivelul veniturilor pe locuitor, nivelul de pregătire profesională, lipsa infrastructurii, etc.

Încă din perioada de dinainte de semnare tratatelor și a procesului de integrare și lărgire a Comunităților europene, existau dezechilibre regionale în cadrul unor state. Exemplele clasice sunt binecunoscute: sudul Italiei, vestul Irlandei, Corsica, insule din Grecia, etc. Aceste regiuni periferice , atât din punct de vedere economic, cât și geografic, sunt plasate la mare distanță de centrele dezvoltate și, prin urmare, aveau parte de mari dezavantaje, venitul pe cap de locuitor reprezentând sub 25% din media comunitară. Subdezvoltarea se poate întâlni și l nivel rural, în zone cu pământ sărac, unde lipsește tehnologia și capitalizarea și se înregistrează un grad ridicat de șomaj. În state ca Italia, Portugalia, Grecia sau irlanda , acest fenomen era foarte întâlnit , dar aceste zone reprezentau cca. 17% din teritoriul Uniunii Europene și numai 5% din populație. În timp, datorită declinului unor industrii de bază (textile, oțel, cărbune, construcții navale) și modificării structurilor industriale , multe regiuni s-au aflat în criză, necesitând un sprijin din partea Comunității. Alți factori ce influențează dezechilibrele regionale sunt: variația nivelului șomajului, veniturile, demografia, educația și pregătirea , rolul jucat de infrastructură. Lipsa unor politici de intervenție în aceste regiuni poate avea consecințe economice și sociale dezastruoase, prin faptul că:

disparitățile economice regionale determină o rată națională a șomajului mult mai înaltă decât în cazul în care disparitățile regionale ar fi mai atenuate;

presiunile inflaționiste cresc pe măsură ce disparitățile economice regionale duc la o folosire, sub nivelul optim, a infrastructurii economice naționale.

disparitățile economice regionale duc la folosirea, sub nivelul optim, a infrastructurii economice naționale

Pentru evitarea unor astfel de consecințe, politicile intervenționiste comunitare se concentrează pe stimularea fluxului de investiții, acordarea de subvenții și împrumuturi companiilor care își vor desfășura activitatea în regiunile care prezintă o rată ridicată a șomajului, stimularea creșterii economice prin acordarea de facilități firmelor mici și mijlocii, încurajarea creării de firme noi în aceste regiuni dezavantajate și reabilitarea infrastructurii economice regionale prin intermediul investițiilor.

1.2. Locul regiunilor în Europa comunitară

Deși sunt întâlnite și în alte regiuni ale lumii, Euroregiunile sunt caracteristice continentului european. Au apărut în Europa Occidentală, mai ales de-a lungul granițelor Germaniei, Franței, Elveției, Belgiei și Olandei, iar după evenimentele din anii 89-90, au apărut în zona de contact dintre acestea și Europa Centrală – mai ales între Germania și Polonia, Cehia sau Europa de Est, Euroregiunea Baltică, sau cea între Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia, Letonia, Lituania. Bazele unor astfel de regiuni-au pus după 90 și în Europa de Est – Euroregiunea Carpatică, Prutul Superior, Dunărea de Jos și Dunăre-Mureș-Tisa.

Tratatul de la Roma ignora realitățile regionale întrucât aborda doar aspectul economic al dezvoltării regionale. Din acest punct de vedere îl putem considera restrictiv deoarece își propunea doar “… să promoveze în întreaga comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, un nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale, creșterea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre”.

Ceea ce i se poate reproșa este că abordează regiunea doar în sens geografic teritorial și nu ca o “entitate regională” în sensul unei colectivități publice dotată cu competențe și organe proprii, situată imediat sub nivelul statului. Din acest ultim punct de vedere Comunitatea europeană s-a constituit ca o comunitate de state și de popoare și nu de regiuni. Arhitectura sa instituțională se organizează, în consecință, în jurul a trei poli:

Consiliul, care asigură reprezentarea statelor și constituie, în această calitate, instanța supremă de decizie;

Parlamentul European, care asigură reprezentarea popoarelor și aduce edificiului garanția sa democratică;

Comisia, care joacă rolul de “animator” activ, cu atitudini (atribuții) supranaționale.

Prin urmare, nici un loc specific nu a fost prevăzut pentru entitățile regionale. Însă, o dată cu punerea în practică a pieței unice, ele beneficiază de o recunoaștere pasivă fiind constrânse să respecte obligațiile comunitare impuse de suprimarea frontierelor, de acum înainte deschise tuturor cetățenilor Comunității.

Primele experiențe de cooperare transfrontalieră datează de la sfârșitul anilor ‘40. Acordul Benelux, încheiat în 1948, a fost una dintre primele inițiative de depășire a linilor de separare reprezentate de frontierele statale.

Euroregio a fost creată în 1958 în jurul regiunii olandeze Ensehede și a regiunii germane Gronau. La scurt timp, după aceasta, s-au promovat, la acea vreme în afara Comunității europene , diferite experiențe în Peninsula Scandinavă, la Oresund, North Calotte și Kvarken, peste frontierele Danemarcei, Finlandei, Norvegiei și Suediei.

Conferința Ministerială Europeană de Planificare Spațială (The European Spatial Planning Ministerial Conference – CEMAT), organism consultativ de pe lângă Consiliul Europei , înființată în nțată în 1970, a publicat Strategia de planificare regională europeană (European Regional Planning Strategy), care a reprezentat prima strategie concretă pentru cooperarea transfrontalieră în europa și care a fost aplicată până în 1980.

Între 1975 și 1985 au fost create o serie de comunități de muncă între regiunile diverselor state, cu capacitate de acțiune limitată.

Trebuie menționat, în primul rând, rolul Consiliului Europei prin documentele sale în materie de cooperare transfrontalieră, precum și prin activitatea Conferinței Permanente a Puterilor Locale și Regionale ale Consiliului Europei (înființată în 1975 și transformată în 1994 în Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa.

Tot în 1975, Comunitatea Europeană a lansat două instrumente de politică regională, unul financiar și unul politic: Fondul European de Dezvoltare Economică și Regională (FEDER) și Comitetul de Politică Regională (CPR). Prin scopul lor de sprijinire a regiunilor aflate sub media comunitară ca nivel de dezvoltare, acestea se plasează într-o optică esențialmente economică.

În anii 80, după integrarea Spaniei, Greciei, Irlandei și Portugaliei, problema regiunilor a căpătat un caracter imperativ, datorită politicilor comunitare focalizate pe îndeplinirea criteriilor, datorită politicilor comunitare focalizate pe îndeplinirea criteriilor care să asigure formarea Uniunii Monetare . Astfel, s-au conturat politici ferme privind promovarea și implementarea unor programe destinate ajutorării acestor regiuni defavorizate, alocându-se sume importante în vederea atingerii obiectivelor regionale stabilite. În urma summit-ului de la Edinburgh din 1988, s-au stabilit cinci obiective comune, din care trei cu caracter exclusiv regional:

Pentru dezvoltarea regiunilor structurale înapoiate, acolo unde PIB/locuitor este sub 75% din media UE pe ultimii 3 ani. Peste 22% din populația Uniunii trăiește în aceste regiuni. Acesta este cel mai important și cu cea mai mare extindere (70% din totalul fondurilor cu finalitate structurală îi este destinat) (obiectiv regional)

Obiectiv regional privind reconversia regiunilor aflate în declin industrial și facilitarea apariției și dezvoltării unor industrii și afaceri alternative (11,5% din fonduri, 18% din populația UE)

Obiectiv comunitar vizând combaterea șomajului pe termen lung și facilitarea integrării profesionale a tinerilor și a persoanelor expuse în mod deosebit la excluderea de pe piața forței de muncă (12% din fonduri)

Obiectiv comunitar privind creșterea oportunităților de angajare pentru tineri

5.a) Obiectiv comunitar referitor la adaptarea structurilor din sectoarele agricole și din pescuit, conform reformelor politicii agricole a Comunității

5.b) Obiectiv regional privind promovarea dezvoltării și diversificării economice a zonelor rurale subdezvoltate .

Pentru îmbunătățirea eficienței măsurilor structurale, Regulamentul nr. 1260/1999 reduce numărul obiectivelor pentru perioada 2000-2006 la trei. Astfel, noul Obiectiv 1 are destinat un sprijin financiar de două treimi din fondurile structurale, aproximativ 20% din populația uniunii beneficiind de aceste măsuri. Actualul obiectiv 2 contribuie la conversia economică și socială a regiunilor cu dificultăți structurale, altele decât cele ce corespund obiectivului 1, și preia măsurile vechilor obiective 2 și 5b) (18% din populație). Obiectivul 3 este destinat dezvoltării resurselor umane și corespunde fostelor Obiective 3 și 4. Această reformă este referința cadrului pentru implementarea măsurilor luate în interiorul titlului privind ocuparea forței de muncă, din Tratatul de la Amsterdam, și regăsite în Strategia europeană de ocupare a forței de muncă

Acordul Nordic Council Agreement on Cross-border Cooperarion între municipalități a fost semnat în 1997. Convenția Cadru pentru cooperare transfrontalieră de la Madrid, promovată de Consiliul Europei în 1980, a încercat să pună la dispoziție modele de acorduri sau convenții întrer-statale. Deși a fost semnată de peste 20 de state, Convenția și-a dovedit valoarea doar când a fost transpusă prin tratate interstatale specifice.

Cooperarea regională transfrontalieră și crearea de euroregiuni au luat amploare din anul 1990. În prezent există peste 168 de euroregiuni și structuri similare. Aproximativ jumătate dintre regiunile statelor membre ale Uniunii Europene participă la euroregiuni. Cei mai importanți factori care au contribuit la aceasta sunt:

Progresul în domeniul integrării europene, în special prin instituirea Pieței Unice, introducerea monedei euro și extinderea UE

Creșterea descentralizării și regionalizării statelor europene

Creșterea volumului muncii transfrontaliere

Recunoașterea rolului regiunilor în guvernanța instituțiilor europene

Punerea în aplicare a inițiativelor comunitare de cooperare transfrontalieră, precum Interreg.

Ultimele două valuri de extindere ale Uniunii Europene , în urma cărora numărul statelor membre a crescut de la 15 la 27, au determinat o mare creștere a numărului și a caracteristicilor regiunilor frontaliere. (De exemplu, la nivelul NUTS II, a ajuns la 38 și a crescut de l 7137 de Km la 14300de Km de frontieră.

În rezoluția Parlamentului European din 01.12.2005, privind rolul euroregiunilor și dezvoltarea politicilor regionale, s-a exprimat opinia conform căreia cooperarea transfrontalieră are o importanță fundamentală pentru integrarea și coeziunea europeană și cerea statelor membre și Comisiei să promoveze și să sprijine utilizarea euroregiunilor. Cooperarea transfrontalieră a fost, de asemenea, inclusă în proiectul de Tratat constituțional (art. III-220).

La 17 ianuarie 2006, Comitetul Economic și Social, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, a hotărât să elaboreze un aviz pe tema euroregiunilor.

Secțiunea pentru uniunea economică și monetară și coeziune economică și socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, și-a adoptat avizul la 21 iunie 2007.

În cea de-a 437 sesiune plenară, care a avut loc la 11 și 12 iulie 2007, Comitetul Economic și Social European a adoptat respectivul aviz cu 108 voturi pentru și 1 abținere

În compensație față de această recunoaștere pasivă, entitățile regionale ale Comunității au revendicat o recunoaștere activă, ca actori ai integrării europene. Punerea în practică a acestor deziderate s-a realizat mai ales, dar nu exclusiv, prin Tratatul de la Maastricht din februarie 1992, când a avut loc o consacrare a regiunilor și a dreptului lor de asociere în procesul decizional.

Activitățile și competențele regiunilor vis-à-vis de Comunitatea Europeană se manifestă prin intermediul a două principii: parteneriatul și subsidiaritatea.

Mult timp, politica regională comunitară a implicat, în mod paradoxal, intervenția exclusivă a autorităților statale. Dar, inspirându-se din experiența programelor de integrare mediteraneeană, Comisia a adoptat principiul parteneriatului între Comisie, statul membru și autoritățile regionale sau locale.

Entitățile regionale, mai ales cele care beneficiază de importante competențe cu caracter legislativ, garantate de constituțiile lor naționale, s-au neliniștit din cauza impedimentelor și deposedărilor ce ar decurge din integrarea europeană în favoarea fie a comunității, fie a statelor membre. Ele au dorit, în consecință, ca principiul subsidiarității să guverneze nu numai relațiile dintre Comunitate și statele membre, ci și relațiile Comunitate – regiuni și relațiile state regiuni.

Definiția precisă a principiului, introdusă în articolul 3B al Tratatului de la Roma, nu pare să se refere decât la relațiile dintre Comunitate și statele membre. Dar formularea mai explicită a principiului subsidiarității în Tratatul de la Maastricht, prin raportare la noțiunea de competențe exclusive și non-exclusive ale Comunității, dă o mai mare autonomie regiunilor. Astfel, entitățile regionale obțin o protecție specifică a competențelor lor mai ales în sfera învățământului și culturii. Iar acțiunile Comunității în aceste domenii trebuie să fie acțiuni de încurajare, altfel spus complementare, cu excluderea unei totale armonizări dacă se are în vedere diversitatea culturală și regională a statelor membre.

Dincolo de aspectele juridice ale recunoașterii lor ca actori ai construcției comunitare, entitățile regionale se confruntă și cu problematica proiectării exterioare, pentru că ele nici nu vor și nici nu pot să rămână în afara integrării. În afară de acțiunile pe care câteva regiuni pot să le pună în practică cu titlu individual, tendința este de a găsi răspunsuri colective, astfel încât integrarea să se materializeze printr-un volum crescut de resurse comunitare destinate Euroregiunilor.

Euroregiunea este necesară și în măsura în care concurența devine din ce în ce mai dificilă pentru cel ce rămâne izolat. Numai că regiunile sau Euroregiunile nu pot face nimic în acest sens fără să țină cont de regulile Constituțiilor interne, dar și de regulile organizațiilor internaționale. Aceste din urmă sunt create de către state și au puterea pe care acestea au vrut să le-o dea, fără să cedeze, în general, o parte importantă din suveranitatea lor. Pe această linie, integrarea europeană după Maastricht a putut să dea un mai mare rol regiunilor decât cele pe care l-au avut până atunci, astfel încât intervenția lor să aibă loc respectând principiul subsidiarității.

1.3. Instrumente destinate reducerii disparităților regionale

Instrumentele Uniunii Europene destinate reducerii disparităților regionale și întărirea coeziunii economice și sociale sunt Fondurile structurale, Fondul de Coeziune, Inițiativele comunitare, Programele Mediteraneene Integrate, Măsurile inovative și de asistență și unele facilități oferite prin banca Europeană de Investiții.

Fondurile structurale sunt constituie din:

Fondul European pentru dezvoltare Regională (FEDR), creat în 1975, prin care se oferă asistență regiunilor defavorizate, fiind concentrat în special pe investiții în domeniul producției, infrastructurii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii în rolul pe care acestea îl joacă în procesul integrării și armonizării economice

Fondul Social European (FSE), creat în 1960, destinat formării profesionale și asistenței materiale în domeniul forței de muncă (reconversie socio-profesională, calificări/recalificări, cursuri de pregătire, etc.)

Fondul european de Orientare și garantare agricolă (FEOGA), creat în 1962, promovează adaptarea structurilor agricole și a dezvoltării așezărilor rurale, sprijinind micile gospodării agricole, pe tinerii fermieri care se lansează în acest tip de activitate , asocierea micilor producători și intrarea lor pe piață, conservarea și reactivarea patrimoniului cultural al satelor.

Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului, creat în 1993, vizând restructurarea sectorului piscicol.

Pentru succesul programelor , numai banii nu sunt suficienți . Trebuie să li se adauge idei constructive și o atentă implementare. Activitatea Uniunii Europene de ajutorare a regiunilor are la bază câteva principii care să-i asigure eficiența;

Concentrarea de resurse în cele mai dezavantajate regiuni

Complementaritatea între ajutorul comunitar și ajutorul național sau regional

Programarea măsurilor pentru câțiva ani

Parteneriatul sau consultarea între Comisia Europeană și autoritățile naționale, regionale sau locale

Principiul subsidiarității care presupune delegarea implementării deciziilor către acel nivel local, regional, național sau comunitar, capabil să asigure maximă eficiență și responsabilitate în aplicarea politicilor regionale. Există un angajament formal ca fondurile Uniunii Europene să fie folosite în completarea și nu în locul celor naționale (adiționalitatea)

Inițiativa comunitară este un alt tip de instrument de intervenție ale UE, destinat regiunilor sau sectoarelor economice aflate în declin, marilor aglomerări urbane, regiunilor transfrontaliere, regiunilor agricole, etc. Inițiativele comunitare sunt forme de asistență financiară destinate statelor membre de către Comisie și sunt complementare altor tipuri de finanțări comunitare. În perioada 1994-1999, au fost elaborate și implementate 15 tipuri de inițiative comunitare, fiind alocate aproximativ 14 miliarde ECU. Pentru perioada 2000-2006, numărul programelor de inițiativă comunitară a fost redus la patru( INTERREG III, LEADER+, Equal și Urban).

CAPITOLUL 2: INTERNAȚIONALIZAREA RAPORTURILOR REGIONALE

Între Tratatul de la Roma și cel de la Maastricht, Europa a parcurs un proces de integrare care a început cu cărbunele și oțelul și se orientează acum către o Uniune economică, socială și politică.

Promovarea Euroregiunilor în calitate de (co)unități de organizare este justificabilă în primul rând din punct de vedere economic. Este evident că e mai simplu să faci afaceri cu vecinul. Numai că, deși interesele comune sunt mari, câteodată sunt și ignorate. Istoria economică de după război a fost caracterizată printr-o puternică creștere a importanței autorităților naționale. Consecința s-a văzut în orientarea constantă a regiunilor frontaliere și periferice spre centru pentru a putea participa la marele joc monopolitic, în timp ce locuitorii acestora întorceau spatele și își ignorau vecinii de peste frontire.

Euroregiunile care au înțeles absurditatea acestui joc (de exemplu, Lille – Flandra occidentală) au cunoscut inevitabil momente de prosperitate economică. Aceasta este rezultatul diversității și nu al omogenității, așa cum au dovedit-o și mari economiști, ca Jones, McNeil sau Kennedy, când au susținut că “miracolul european” s-a datorat marii diversități a Europei. Ca și omagiul pe care Olanda îl datorează, în bună parte, străinilor pentru “secolul de aur” – refugiații flamanzi și evrei.

Dacă dezvoltarea economică are ca punct de sprijin combinarea raționalității unității europene și raționalității diversității, înseamnă că Euroregiunile pot da un nou elan atât economic, cât și politic. O dovadă în acest sens sunt și obiectivele principale pe care Euroregiunea formată din comunitățile teritoriale de pe cele două laturi ale Pirineilor le-a formulat:

dezvoltarea politicilor de cooperare care să faciliteze schimburile între actorii economici sau culturali ai celor trei regiuni, dar ținând cont și de aspirațiile locuitorilor;

intensificarea rolului de motor al Euroregiunii în interiorul marii piețe unice europene, favorizând astfel integrarea europeană și o reechilibrare în profitul regiunilor din sud.

Bazându-se pe o politică de “cooperare descentralizată”, potrivit denumirii oficiale, regiunea Midi – Pyrénées stabilește relații cu 12 regiuni europene, dar constituirea Euroregiunii împreună cu Languedoc – Roussillon se află pe primul plan în domeniul relațiilor externe.

Obiectivul lor nu este de a practica această cooperare numai la nivelul celor trei guverne executive, ci se urmărește participarea în egală măsură a municipalităților, cantoanelor frontaliere, universităților , întreprinderilor, camerelor de comerț, centrelor de cercetare etc. Se remarcă astfel o implicare de ansamblu a societății într-un proiect pe care guvernele îl lansează, dar nu îl monopolizează.

Joaquim Limona, șeful cabinetului de relații externe al Cataloniei, scoate în evidență tripla dimensiune a Euroregiunii cu scopul de a evita interpretarea acesteia ca un spațiu închis și exclusivist. Ea este privită:

ca proiect de cooperare interregională și transfrontalieră;

ca nucleu al unei viitoare axe a Mediteranei nord-occidentale;

ca factor de integrare în procesul de construcție al Uniunii Europene.

Euroregiunea din acest spațiu european nu se limitează la zona Pirineilor cu activa participare a celor trei regiuni, ci are ca obiectiv extinderea sa spre limitele de nord ale Mediteranei. Este vorba, mai bine spus, de ceea ce mai multe politici de sistematizare a teritoriului european numesc”arc latin”. Acesta include, prin natura sa, și regiunile italiene.

În ciuda apropierilor care au făcut posibilă constituirea Euroregiunii, între componentele arcului latin există importante diferențieri. Disparitățile economice dintre ele sunt uneori considerabile – unele figurează printre cele mai sărace din Comunitatea Europeană.

În afară de aceasta, pe plan instituțional și politic, ele aparțin de trei state ale căror structuri și istorie sunt extrem de divergente. Paul Allies, în Politique et identité: Europe et Arc Latin, observă că: ”Italia este din ce în ce mai mult în contact cu Europa centrală, Spania se vrea atât atlantică cât și mediteraneeană […] , iar Franța are cel puțin 40 de ani de când umblă după raporturi privilegiate cu Germania cu prețul unor disfuncționalități în constituirea de raporturi privilegiate cu Italia, Spania și Europa de Sud.”

Deși în acest arc mediteraneean avem de-a face cu națiuni slabe ca identitate națională, bazate pe consensuri fragile și tradiții conflictuale, pe reticențe la schimbare, Paul Allies pune în valoare și factorii de apropiere ce țin de organizarea politică a acestor teritorii. Se observă, în primul rând, o evoluție asemănătoare a comportamentelor electorale. Chiar dacă aceste regiuni au fost marcate de stânga în istoria lor, “asistăm la o alunecare continuă spre dreapta”, cotitura fiind vizibilă o dată cu alegerile europene din iunie 1989, când stânga a pierdut majoritatea în Catalonia, Aragon, Latium, Calabria și Languedoc – Roussillon.

Această social – democratizare nu este atât a partidelor sau a guvernelor apreciate frecvent sub această denumire, cât a “guvernelor locale” care au modernizat structurile pe plan instituțional, fără ca forțele politice locale, de stânga în special, să aibă acolo o mare responsabilitate. Rezultatul s-a concretizat printr-o alunecare către comportamente politice mai tradiționale sau locale, ceea ce a favorizat o atenuare a clivajelor politice.

Recompunerea forțelor politice tradiționale, cu efecte mult mai vizibile în instituțiile locale decât în cele naționale este tendința comună a electoratelor di arcul mediteraneean.

Deși aceste regiuni au devenit “maestre” în politicile de cooperare descentralizată, nefiind constrânse de structuri juridice care să le interzică acorduri de cooperare treansfrontaliere sau transnaționale, dovedesc destulă “înfrigurare” în materie de inițiative, dacă luăm în calcul provocările pe care le lansează țările din sudul Mediteranei. Alegerea deliberată a Magrebului ca un spațiu privilegiat în care să construiască n-ar constitui pentru regiunile spaniole, franceze și italiene o adevărată implicare într-un veritabil viitor Euroregional al lumii ?

O altă țară – Principatul Andorra – își caută locul său. În timp de ideea Euroregiunii își făcea cale pe cele două laturi ale Pirineilor, principatul situat între două mari puteri ale Pieței Comune, Franța și Spania, se confrunta cu o profundă adaptare economică și instituțională. Depășirea tuturor obstacolelor s-a datorat nu numai poziției geografice, care a favorizat amplificarea schimburilor comerciale și turismului, dar mai ales privilegiilor fiscale care făceau din Andorra un “paradis comercial”.

O dată cu adoptarea Constituției în 1993, Andorra devine un stat pe deplin recunoscut de comunitatea internațională. Astfel, cel mai mare stat dintre micro-statele europene s-a putut implica mai activ în dezvoltarea raporturilor sale de colaborare cu diferitele instituții ale Euroregiunii din care fac parte Midi – Pyrénees, Languedoc – Roussillon și Catalonia.

Din fericire, aceste experiențe nu sunt singulare. Alte proiecte de cooperare inter-regională și transfrontalieră au ca promotoare regiunea Aquitania din sud-vestul Franței. Chiar dacă inițial Aquitania a decis să dezvolte relații privilegiate cu Peninsula Iberică, ea n-a putut evita o extindere a colaborării sale cu regiuni mai îndepărtate, precum nordul Portugaliei, dovedind dinamism și deschidere.

Frontiera care desparte regiunea Aquitanie de Țara Bascilor are doar câțiva zeci de kilometri, dar a fost marcată de numeroase conflicte, ca de exemplu cele dintre pescarii francezi și cei spanioli. În ciuda acestor piedici, Aquitania își începe seria de parteneriate cu Euzkadi, regiune iberică cu care încheie un proiect de colaborare regională ca factor de democratizare a integrării europene, factor de valorizare a specificurilor culturale și mijloc de “a evita ca piața comunitară să marginalizeze regiunile periferice” .

Una dintre acțiunile cele mai importante puse în practică de această cooperare, prin intermediul Comisiei permanente instituită și compusă din președinții celor două regiuni, a fost impulsul dat în promovarea “arcului atlantic” ca una din principalele linii de forță ale dezvoltării europene. Succesul formulei a favorizat lărgirea sa recentă cu comunitatea din Navarre, în ciuda faptului că relațiile dintre aceasta și Euzkadi n-au fost întotdeauna excelente.

Concentrarea economică a Europei în jurul axei Londra – Milano și recentrarea CEE către Est au făcut conștiente regiunile din fațada atlantică de necesitatea de a se uni și de a acționa împreună în scopul evitării marginalizării. Acest proiect strategic își va dovedi viabilitatea, crede Jacques Poumarède , dacă Euroregiunea va căuta să-și extindă legăturile parteneriale din Scoția până la Gibraltar fără teama de a-și pierde pârghiile de control.

CAPITOLUL 3: EUROREGIUNILE – STRUCTURI TERITORIALE DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ

Cooperarea regionala transfrontalieră și crearea de euroregiuni au luat amploare din anul 1990. În prezent există peste 168 de euroregiuni și structuri similare. Aproximativ jumătate din regiunile statelor membre ale Uniunii Europene participă la euroregiuni.

Cei mai importanți factori care au contribuit la aceasta sunt:

progresul în domeniul integrării europene, în special prin instituirea pieței unice, introducerea monedei euro și extinderea UE

creșterea descentralizării și regionalizării statelor europene;

creșterea volumului muncii transfrontaliere;

recunoașterea, chiar dacă limitată, a rolului regiunilor în guvernanța instituțiilor europene;

punerea în aplicare a inițiativelor comunitare de cooperare transfrontalieră precum Interreg.

Ultimele două valuri de extindere, în urma cărora numărul statelor membre a crescut de la 15 la 27, au determinat o mare creștere a numărului și a caracteristicilor regiunilor frontaliere.

De la început se impune ca o necesitate precizarea că în forma în care au fost gândite și create Euroregiunile de cooperare transfrontalieră sau alte structuri și forme de acest tip nu sunt și nu au ca obiectiv constituirea unor structuri de guvernare regională prin asocierea voluntară a diferitelor structuri naturale sau administrative frontaliere.

O dată făcută această precizare ne este mult mai ușor să înțelegem care sunt obiectivele apropiate si desigur perspectivele acestor structuri teritoriale, posibile sisteme teritoriale, în procesul de extindere a Uniunii Europene si mai mult de eliminare, prin aplicarea de soluții optime acceptate de toți partenerii, a diferendelor frontaliere prin încercarea de a transforma areale de divergență în areale de convergență.

Din definițiile acceptate în literatura de specialitate putem aprecia că diferențele sunt date de arealul de aplicare. Gradul de favorabilitate sau restrictivitate diferă între țările membre UE și cele din fostul spațiu comunist pe de o parte și într-o anumită măsură pentru fiecare țară în particular pe de altă parte.

Fondul conceptual este desigur același – de promovare a cooperării transfrontaliere si de eliminare treptată a restricțiilor impuse de frontierele politice. Astfel, Asociația Europeană a Regiunilor de Frontieră (AERF) precizează că :”în limitele scopului geografic al cooperării, structurile transfrontaliere sunt angajamente pentru cooperarea dintre structuri de guvernare locală sau regională situate de-a lungul frontierei în acord cu promovarea interesului comun si pentru ridicarea nivelului de trai pentru populațiile frontaliere”.

Într-o altă definire se precizează că Euroregiunile pot fi identificate ca structuri teritoriale create în scopul intensificării cooperării interregionale și transfrontaliere, prin realizarea unui spațiu coerent de dezvoltare economică, științifică, socială și culturală. Putem remarca faptul că obiectivul de bază este acela de a crea un sistem transfrontalier funcțional pe diferite domenii de activitate juxtapuse sau integrate.

De asemenea Euroregiunile se prezintă ca forme particulare de cooperare suprafrontalieră a colectivităților teritoriale locale. Ele presupun asocierea colectivităților teritoriale locale din două sau mai multe state vecine, formând o zonă unitară, caracterizată prin anumite particularități sau interese comune.

Sintetizând cele prezentate, putem aprecia că: Euroregiunea de cooperare transfrontalieră este o asociere benevolă, prin respectarea legislațiilor naționale si internaționale, a unor structuri teritorial – administrative ale unor entități statale, de diferite nivele în scopul eliminării izolaționismului teritorial, a creării unui cadru de apropiere culturală sau de reconstruire a unor ansamble de acest tip, si nu în ultimul rând, de constituire a unor nuclee de dezvoltare economică în scopul realizării unui echilibru între centru si periferie si într-o fază mai avansată a unor sisteme teritoriale funcționale. Este o fază premergătoare si pregătitoare integrării acestor state în uniunea Europeană si de promovare a

bunei vecinătăți cu areale politice contigui celui de desfăsurare a acestui proces.

Prin această definiție – sinteză am încercat să evidențiez cadrul conceptual si aplicativ a ceea ce se percepe la nivelul spațiului central si est european, la cumpăna dintre milenii, prin Euroregiuni de cooperare transfrontalieră .

Având în vedere dinamica acestui proces si existența, de altfel cum am precizat anterior, a unor diferențe între modurile de implementare și funcționalitatea acestor euroregiuni în ansamblul politic european, nu excludem posibilitatea ca într-un termen relativ scurt enunțul teoretic sintetizat si prezentat anterior să devină insuficient sau prea cuprinzător din punct de vedere al aplicabilității practice în diferite areale ale Europei.

3.1. Caracteristici structurale ale euroregiunilor

Alăturat rolului avut în promovarea cooperării si încrederi reciproce, euroregiunile au contribuit si ca mijloace pentru dezvoltarea economică si cooperarea în Europa Occidentală. Această experiență este translatată ca metodă de fond, cu mare rapiditate spre centrul si estul Europei, însă aici apare problema marii diversități perceptive a instrumentelor si mijloacelor de aplicare.

La nivelul Europei exista o mare varietate de astfel de structuri euro-regionale, determinate de o paletă largă de criterii.

Prima euroregiune Reggio Basiliensis în prezent redenumită TriRhena a apărut la frontiera între Elveția, Germania, și Franța în 1963, urmată de altele în arealul frontalier dintre Benelux, Germania si Franța, după care s-au extins într-un ritm rapid, astfel că în prezent, există o sută de astfel de structuri de cooperare transfrontalieră extinse de la Oceanul Atlantic si până în partea occidentală a spațiului ex-URSS.

Important de precizat este faptul că modelul de colaborare în cadrul euroregiunilor are o largă susținere din partea Uniunii Europene, acesta putând fi considerat un exercițiu premergător aderării la această organizație a țărilor participante si ca un micro-experiment pentru implementarea unor relații de natură comunitară între regiuni din statele candidate.

Datorită marii diversități de accepțiuni cu privire la conținutul și competențele euroregiunilor de cooperare transfrontalieră, în scopul unei delimitări structurale cât mai clare a acestora, Asociația Europeană a regiunilor de frontieră(AEFR) aplică următoarele criterii pentru identificarea conținutului si implicit al competențelor Euroregiunilor, identificându-le cu:

Asocieri ale autorităților locale sau regionale situate de o parte si de alta a frontierei de stat, având în anumite cazuri ca structuri de conducere Adunări Generale

Asocieri transfrontaliere cu secretariat permanent si echipe administrative si tehnice cu resurse proprii

Asocieri, în baza dreptului privat, de organizații non-profit sau fundații situate de o parte sau de cealaltă a frontierei, în acord cu respectarea legislațiilor naționale în vigoare

Asocieri, în baza dreptului public, bazate pe acorduri inter-statale, cu implicații si asupra altor probleme, cu participarea autorităților teritoriale.

Deosebit de interesant este algoritmul unei bune euroregiuni propuse de Andre Louis Sanguin si în cadrul căruia regăsim foarte explicit schema logică si mecanismul de implementare, funcționare si dezvoltare a unei astfel de structuri de cooperare transfrontalieră.

3.2. Scopuri și obiective

Scopurile si obiectivele euroregiunilor pot fi caracterizate printr-o mare diversitate tipologică determinată de conținut, actori si acțiuni, toate acestea stând la baza rezultatelor activităților acestora. În general, obiectivele de bază ale euroregiunilor vizează promovarea înțelegerii si a cooperării la toate nivelele si sub toate formele, a culturii si în egală măsură, a cooperării la nivel economic.

Fiecare euroregiune își stabilește propriile obiective, care în cea mai mare parte sunt în strânsă legătură cu obiectivele pe care le stabilește Comunitatea Europeană prin politica regională a acesteia. Toate scopurile si obiectivele euroregiunilor țin seama de o serie de factori dintre care cei mai importanți sunt cei geografici, culturali, economici, etc. În tabelul următor sunt prezentate câteva dintre motivele creării euroregiunilor, precum și principalele caractersiti ale acestora:

Tabel nr.1: Euroregiunile – motivații și caracteristici

Cooperarea transfrontalieră nu se rezumă desigur, doar la cele amintite, diversificarea domeniilor de acțiune fiind și o consecință a statutului de constituire a membrilor acestor structuri de cooperare transfrontalieră. Astfel, celor amintite li se mai pot adăuga activități de interes pentru populațiile frontaliere din domeniile: social, sănătate, educație, managementul deșeurilor, a resurselor de apă, conservarea si protecția mediului, managementul si organizarea spațiului, turism și recreere, transporturi, prevenirea și combaterea dezastrelor naturale.

3.3. Dificultăți și limite

Nimeni nu se mai îndoiește astăzi de importanța fenomenului regional. Dar suntem încă departe de viziunea potrivit căreia acțiunile transfrontaliere reprezintă o Comunitate în microcosmos, fără obligația de a lua în calcul dificultățile pe care le implică aceste acțiuni.

În primul rând, fundamentele juridice ale Euroregiunilor au relevat două aspecte complementare, de care trebuie să ținem seama. Pe de o parte, relația colectivităților teritoriale cu statele-națiuni care le-au acordat competențe în ordinea internațională. Pe de altă parte, relația cu Comunitatea Europeană și implicit cu statutul comunitar al regiunilor.

În ciuda progreselor incontestabile privind locul regiunilor în Europa comunitară, pe care le-am menționat anterior, ele rămân totuși limitate. Aceste limite țin de responsabilitatea exclusivă a statului vis-à-vis de Comunitate, sau de statutul contestat al regiunilor, ca și de structura teritorială a statelor membre, mai ales a celor caracterizate printr-o extremă eterogenitate a entităților lor naționale.

De fapt, eterogenitatea statutelor regionale din diferite state europene se explică, în concepția lui Guy Isaac, prin eterogenitatea istoriilor naționale ce ține de construcția statelor înseși. Diferența de statut a diferitelor regiuni din Europa nu face decât să reflecte diferența de structurare istorică a statelor respective.

În al doilea rând, deși dezvoltarea și extinderea ideii regionale în spațiul european este fără precedent, nu putem ignora faptul că, la un moment dat, Europa părea mai divizată ca niciodată. În numeroase țări, Tratatul de la Maastricht a ațâțat sentimentele naționaliste manifestate cu scopul declarat sau nu de a proteja propriile simboluri naționale contra eroziunii europene.

Resurgența sentimentelor naționale și mai ales intensitatea lor nu datează bineînțeles de ieri și nici nu sunt provocate de Tratatul de la Maastricht. Una din principalele cauze o constituie partidele de dreapta ce obțin de mult timp un număr considerabil de sufragii în țările în care cetățenii le consideră ca acceptabile.

Față de confuzia naționalistă sau rasistă manifestată aici și acolo, conceptul însuși de Euroregiune ar pute totuși să ofere un antidot față de asemenea riscuri dacă pe viitor el se fondează pe respectul diversității partenerilor și recuzează ideea unei Europe omogenizate.

„Unificarea Europei nu are nici o șansă de reușită dacă noi înșine nu găsim un echilibru între unitate și descentralizare”, este de părere Chris Neubourg, profesor la Universitatea Limbourg din Maastricht. Regiunile și Euroregiunile dețin o funcție specială în acest echilibru. Pe de o parte, forța Europei unite nu rezidă simplu din piața sa de 460 de milioane de indivizi, ci mai ales din diversitatea acestei piețe capabile să pună în lumină cetățeanul. Pe de altă parte, Europa regiunilor conține un pericol pus în evidență de entitățile etnice. La acest nivel intervine forța Euroregiunilor, căci ele conțin elementele necesare echilibrului cerut între unitate și descentralizare dacă ținem cont că se compun din cel puțin două naționalități, două entități diferite.

Un alt aspect care pune în lumină dificultățile inerente demersurilor de cooperare transfrontalieră îl constituie insuficiența competențelor regiunilor în Constituțiile actuale ale statelor. Rezultă, de aici, limitele înguste a ceea ce regiunile pot să facă dincolo de frontierele lor având în vedere că punerea în practică a convențiilor de cooperare semnate de entitățile teritoriale frontaliere implică în prealabil aprobarea formală a guvernelor părților implicate.

Pe de altă parte, regiunile, ca și alte comunități teritoriale trebuie să respecte prin punerea în practică a competențelor lor economice regulile comunitare ale concurenței, și mai ales, pe cele privitoare la subvențiile publice. Deși scopul acestor reglementări vizează integrarea și armonizarea pe plan administrativ, nu întotdeauna piața europeană pare la fel de accesibilă pentru toți partenerii.

De aceea, extinderea pieței comunitare permite, și în același timp obligă regiunile la intensificarea cooperării. Într-adevăr, suprimarea frontierelor transformă regiunile mai mult sau mai puțin periferice ale statelor respective în regiuni centrale într-un spațiu european progresiv unificat. În consecință, se deschid noi posibilități de cooperare și de schimb, înainte interzise din cauza frontierelor, dar acest fapt implică și un efort de creare a infrastructurilor și serviciilor, a schimburilor de cetățeni și de idei.

Dificultățile sunt vizibile și pe planul competitivității. De exemplu, axa care regrupează, de la estul spaniol până în nordul Italiei, regiunile Mediteranei nord-occidentale trebuie să înfrunte concurența din regiunile centrale cele mai dezvoltate ale comunității, în acest scop constituindu-se, pentru început, o organizație de cooperare în domeniul tehnologiilor de vârf.

În afară de interpelările din exterior, Euroregiunile sunt concurate chiar din interior de colectivitățile intra-regionale și, în primul rând de marile orașe europene, cele care își spun Eurocités. Deși sunt încurajate de CEE pentru găsirea unor noi debușee, sau pentru atragerea de noi investiții străine, ele sunt concurate de metropole și departamente, ceea ce obligă regiunile să nu se mulțumească cu simple relații de vecinătate, ci să caute parteneri din ce în ce mai departe, ieșind chiar din cadrul Comunității.

CAPITOLUL 4: VIITORUL EUROREGIUNILOR

Statele au dat răspunsuri diferite fenomenului regional: de la modelul clasic al statului federal în Germania, cu puterile Landurilor și participarea în Bundesrat, până la modelul statului regional din Italia, mult mai recent și puțin consolidat. Diversitatea țărilor Europei justifică atitudinile lor diferite față de realitatea numită Euroregiune, dar problema ce pare să le preocupe deopotrivă este ajungerea la un consens în ceea ce privește interesul comun.

Dacă Europa și regiunile sunt instituții apărute din aceeași generație, ele s-au consolidat având ca prioritate scopuri economice. Consecința a fost transformarea progresivă a cetățenilor în simpli consumatori ai unei mari piețe unice ale cărei regiuni ar putea să nu fie decât agenții comerciale.

Ieșirea din viziunea economică a Europei pare a fi o soluție viabilă, dar implică o cooperare interregională transfrontalieră care să fie mai cunoscută de cetățeni astfel încât ea să poată fi obiectul unei mai bune informări și a unei dezbateri democratice.

Una din căile de acces la o Europă autentică, fondată pe o dimensiune profund umană, deci culturală și socială este în mod sigur Euroregiunea. Căci nimic solid și durabil nu se poate face în Europa împotriva popoarelor europene în diversitatea lor istorică și culturală.

În ceea ce privește viitorul instituției, putem considera Euroregionalismul o formulă de aplicare și în afara ansamblurilor frontaliere menționate? Dacă evoluția lucrurilor tinde să privilegieze regiunile situate de o parte și de alta a frontierelor interne ale comunității, înseamnă că unele regiuni periferice ale unui stat vor deveni regiuni centrale ale comunității, iar regiunile periferice având o frontieră cu terțe state vor avea o situație particulară și dificilă.

Adoptarea regulamentului de creare a Grupării Europene de Cooperare Teritorială (Avizul Comitetului Economic și Social European privind „Euroregiunile”, 2007/C 256/23) și includerea unui nou obiectiv privind cooperarea teritorială au creat noi posibilități de acțiune pentru euroregiuni:

Pe de-o parte, deoarece creează un instrument juridic comunitar pentru cooperarea transfrontalieră și pentru că, în plus, oferă statelor membre, la diverse niveluri ale acestora, posibilitatea de a se asocia la cooperarea teritorială transfrontalieră;

Pe de altă parte, trecerea de la cooperarea transfrontalieră la cooperarea teritorială implică faptul că euroregiunile pot să-și extindă domeniul de acțiune dincolo de cooperarea locală, iar colectivitățile apropiate să și-l extindă către dezvoltarea integrală a teritoriilor mai ample, care împărtășesc sinergii și posibilități comune.

În consecință, CESE (Comitetul Economic și Social European) consideră că cooperarea teritorială promovată de euroregiuni constituie un element esențial pentru promovarea integrării europene, reducerea fragmentării economice, sociale și culturale determinate de frontierele naționale și dezvoltarea coeziunii economice, sociale și teritoriale. În acest scop, CESE consideră că în cadrul următoarei dezbateri privind aprobarea definitivă a Tratatului constituțional european trebuie acordată o atenție deosebită cooperării teritoriale transfrontaliere.

Pentru ca cooperarea teritorială europeană să poată satisface așteptările generate de aceste reforme, în opinia CESE, este necesară o mai mare implicare a statelor naționale și a structurilor intermediare ale acestora , în procesul de dezvoltare a euroregiunilor. În acest scop, ar fi necesare strategii naționale pentru cooperarea teritorială în cadrul Uniunii. Iar statele membre vor trebui să contribuie la soluționarea problemelor urgente ale populațiilor transfrontaliere, care în general sunt legate de piața forței de muncă, sănătate, asistență socială, educație și transporturi.

În vederea creșterii eficienței acțiunilor din domeniul cooperării teritoriale și în scopul aplicării principiului subsidiarității, ar fi utilă o gestionare directă mai cuprinzătoare din partea GECT a proiectelor transfrontaliere , și în anumite cazuri transnaționale , finanțate prin fonduri comunitare sau naționale.

Transformarea euroregiunilor în zone de prosperitate comună necesită o implicare mai mare din partea sectorului privat al afacerilor în inițiativele de dezvoltare transfrontalieră, având în vedere, în acest scop, importanța întreprinderilor mici și mijlocii și consolidarea rețelei de producători. Precum și crearea de locuri de muncă.

CESE consideră că euroregiunile joacă, și pot să joace într-o măsură mai mare, un rol important în cadrul regiunilor limitrofe cu terțe țări, atât din punct de vedere al dezvoltării economice, cât și al securității economice și al integrării sociale . De aceea, CESE solicită ca acest tip de organisme și operațiunile pe care le pot desfășura să facă parte din politicile de vecinătate și preaderare ale UE.

Este cunoscut faptul că organizațiile socio-economice joacă un rol important în integrarea europeană. În acest sens, CESE salută experiențele transnaționale realizate de consiliile sindicale interregionale, diversele forme de cooperare și asociere transnațională a organizațiilor antreprenoriale, camerelor de comerț, institutelor de cercetare și universităților sau crearea de comitete economice și sociale euroregionale, printre alte experiențe. De asemenea, încurajează și totodată își oferă potențialul sprijin pentru consolidare și dezvoltare.

Având în vedere marea bogăție de experiențe câștigate prin intermediul operațiunilor transfrontaliere și cunoașterea extrem de limitată a acestora, inclusiv în euroregiuni, CESE consideră că ar fi extrem de utilă elaborarea de către Comisie a unui Ghid al bunelor practici în materie, care să includă cazurile de parteneriat public-privat încununate de succes.

Având în vedere că este evident faptul că analiza unei chestiuni cu atât de multe fațete cum este cea în cauză nu poate fi rezumată într-un singur aviz. CESE consideră utilă aprofundarea acestei teme în cadrul altor avize privind subiecte de interes comun din domeniul transfrontalier, cum ar fi piața forței de muncă, turismul, centrele de dezvoltare.

CAPITOLUL 5: DKMT – Povestea unei cooperări de succes

5.1. O privire de ansamblu a euroregiunii DKMT

Euroregiunea Dunăre – Criș – Mureș – Tisa (DKMT) reprezintă o cooperare trilaterală , formată de jos în sus, ca urmare a relațiilor interetnice tradiționale și a voinței politice a administrațiilor publice ale județelor componente

Euroregiunea Dunăre – Criș – Mureș – Tisa (DKMT) – o scurtă prezentare

Date geografice:

Spațiu – 77.600 km2,

Populația – 5,2 milioane locuitori,

Componență – 9 județe/regiuni, dintre care: 4 românești (Timiș, Arad, Caraș-Severin, Hunedoara), 4 maghiare (Csongrad, Bekes, Jasz-Nagykun-Szolnok, Bacs-Kiskun) și una iogoslavă (Vojvodina)

Tradiție în domeniul cooperării economice și culturale

Similitudini existente în zonă, privind geografia naturală, economia, cultura și mentalitatea, care măresc potențialul de cooperare

Conectare infrastructurală între membrii euroregiunii

Cooperare existentă între centrele universitare, științifice și spirituale: Timișoara Szeged și Novi Sad

Existența unor tratate de bază și a unor instrumente instituționale: cadru propicepentru cooperări,

Interese comune în promovarea stabilității și dezvoltării socio-economice armonizatea întregii arii de cooperare

Existența unor relații economice și a unor programe de cooperare transfrontaliere anterioare

Ca repere în evoluția cooperării DKMT, trebuie să menționez:

1992 – Acord de cooperare bilaterală între Timiș și Csongrad

1994 – Prima versiune a protocolului de creare Dunăre-Mureș-Tisa DMT – două regiuni românești, două regiuni maghiare, o regiune iugoslavă)

1996 – Extinderea Protocolului DMT (alte două județe maghiare)

1997 – A treia versiune a Protocolului DMT: lărgirea parteneriatului (alte două județe românești) și introducerea recomandărilor Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale în România

21 noiembrie 1977 – Semnarea Protocolului de Cooperare Regională Dunăre-Mureș-Tisa – document oficial al constituirii și operaționalizării Euroregiunii DMT

Primăvara 1998 – schimbarea numelui în Dunăre-Criș-Mureș-Tisa (DKMT)

Organismele cooperării DKMT sunt:

Forumul Președinților, constituit din președinții administrațiilor publice din județele membre

Președintele, ales dintre membrii Forumului președinților

Secretariatul, format din specialiști ai aparatului propriu

Grupurile de lucru pe diferite domenii de activitate

Domenii de cooperare:

Comercial, bancar, antreprenorial, agricol, turistic, ecologic

Infrastructura de transport și de comunicație

Știință, cultură, sport, relații civice

Altele, convenite de comun acord, în funcție de nevoi și de necesități

Scopul DKMT este dezvoltarea relațiilor dintre colectivitățile regionale în domeniul economic, cultural, științific și sportiv și colaborarea pentru integrarea în procesele moderne din Europa.

Obiectivele DKMT:

Realizarea unei structuri instituționale, de funcționare a euroregiunii;

Realizarea compatibilității UE și creșterea capacității euroregiunii de a atrage fonduri comunitare;

Armonizarea politicilor și strategiilor de dezvoltare regionale în vederea înlăturării disparităților inter-regionale;

Întărirea cooperării transfrontaliere în cadrul DKMT la nivelul societății civile, al actorilor economici și al structurilor administrative prin crearea unei rețele transfrontaliere multilaterale.

Proiecte și evenimente inițiate, aflate în derulare sau realizate în cadrul DKMT:

Constituirea PTF Cenad-Kiszombor

Ranforsarea drumului de ocolire a PTF Cenad-Kiszombor

Realizarea strategiei de cooperare transfrontalieră România-Ungaria

Organizarea Conferinței „Zilele economice DKMT”

Realizarea unui parteneriat economic între Camerele de Comerț din Timișoara și Szeged

Realizarea unui parteneriat în domeniul managementului cultural

Conferința regiunilor Europei

Semnarea „Acordului de cooperare pentru dezvoltarea infrastructurală euroregională”

Oferta de cooperare a județului Timiș

Proiecte punctuale de cooperare euroregională

Sistem informatic de cooperare instituțională regională pentru susținerea afacerilor

Directorul de afaceri DKMT

Program de training pentru tinerii întreprinzători / mobilități pentru personalul de afaceri

Crearea unei infrastructuri de imagine a Euroregiunii

Parteneriat intercomunal „Twining”

Editarea unui manual de cooperare transfrontalieră pentru uzul autorităților din Europa Centrală și de SE

Studiu privind complementaritatea sistemelor de sănătate din județele membre DKMT

Harta traseelor turistice în DKMT

Magazin TV/radio DKMT

Constituirea unui Centru Comercial Regional la Timișoara

Programe de modernizare și dezvoltare a infrastructurii Județului Timiș și Euroregiunii DKMT

În domeniul restabilirii legăturilor de cale ferată

Restabilirea legăturii de cale ferată Szeged-Kikinda-Jimbolia-Timișoara și construirea podului și a nodului de cale ferată de la Szeged

Realizarea căii ferate pe traseul Szeged–Kiszombor-Cenad-Sânnicolau Mare-Timișoara

În domeniul restabilirii legăturilor de cale rutieră

Construirea autostrăzii Kiskunfelegyhaza-Szeged-Csanadpalota-Arad-Lugoj, ca parte integrantă a coridorului IV transeuropean

Construirea autostrăzii Szeged – Roszke – Novi Sad, ca parte integrantă a coridorului X/A transeuropean

Construirea punctului de trecere a frontierei Triplex Confinium

În domeniul restabilirii legăturilor de cale navală:

Transformarea râului Tisa în cale navigabila de clasa IV și construcția de porturi

Refacerea navigabilității Canalului Bega, ca legătură fluvială între Timișoara și Novi Sad

Refacerea navigabilității Canalului Bega, ca legătură fluvială între Timișoara și Novi Sad

Oportunități de afaceri și investiții în județul Timiș

Parc industrial Timișoara

Parc Tehnologic Timișoara

Centrul regional de conferințe

Centrul expozițional Timișoara

Ecologizarea și introducerea în circuitul turistic internațional a zonei Lacului Surduc

Refacerea navigabilității Canalului Bega, pentru agrement și transport marfă, integrarea acestuia în sistemul de navigație Marea Nordului – Rin – Dunăre-Marea Neagră

Piața de Gros din Timișoara

Date geografice – populație și suprafată

Euro-regiunea „Dunăre-Criș-Mureș-Tisa” (DKMT), care are o suprafață totală de aproape 72.000 km2, a fost stabilită in noiembrie 1997 in cadrul cooperarii regionale a Pactului de Stabilitate. Regiunea cuprinde județe românesti Arad (Arad), Caraș-Severin (Reșița), Hunedoara (Deva) și Timiș (Timișoara), comitate maghiare Bacs-Kiskun (Kecskemet), Csongrad (Szeget), Bekes (Bekescsaba) și provincia autonoma sârbeasca Voivodina (Novi- Sad). Regiunea este marcată în marea ei majoritate de suprafețe plane foarte întinse, cu zone extrem de largi de luncă – expuse inundațiilor – care se întind de-a lungul unor râuri tipice de șes și cu zone mai înalte, adesea acoperite cu loes. Comun celor două zone este potențialul agricol extraordinar. Climatul agricol se caracterizează prin ploi în perioada de vegetație și prin uscăciune în perioada secetei. La vest de Tisa poate apărea vara riscul secetei. Solurile cu pământ negru/cernoziom din Bacica și din vestul Banatului sunt printre cele mai rodnice soluri agricole de pe glob.

Din punct de vedere geografic, regiunea se află la intersecția unor vechi drumuri comerciale și de penetrație europeană, cărora le corespund astăzi, în principiu, coridoarele transeuropene IV (NV-SE), VII (Dunărea) și X (N-S). Segmentele acestor coridoare aflate în Europa de Sud-Est câștigă rapid în importanță după 1989. Acest lucru este valabil și pentru legătura est-vest dintre Adriatica și spațiul Mării Negre, care și ea se făcea încă din antichitate prin această regiune.

Regiunea este săracă în bogății ale subsolului. Cu excepția unor mici zăcăminte de țiței și de gaze naturale aflate pe cursul inferior al Tisei, în condițiile actuale ale economiei de piață nu este rentabilă exploatarea zăcămintelor de minereuri și de cărbune, deoarece sunt situate în structuri geologice complicate și nu pot fi exploatate decât în condiții dificile și costisitoare. Acest fapt a determinat declinul celor două județe estice ale părții românești a regiunii, Caraș-Severin și Hunedoara. Industria lor grea, mineritul și metalurgia, sprijinită și protejată în cadrul național până în 1989, s-a prăbușit în mare măsură după deschiderea spre piața mondială. Pe alocuri există zăcăminte utilizabile de apă minerală și apă termală.

Dintre cei 5,4 milioane de locuitori ai regiunii, 2 milioane (37,3%) trăiesc în Voivodina (Banatul Sârbesc) pe 21.506 km2 (30%), ceea ce arată o densitate a populației de 94 locuitori/km2. În cele patru județe românești trăiesc de asemenea mai bine de 2 milioane de locuitori (37,9%) pe 32.034 km2 (44,5%), deci cu o densitate a populației mai redusă (64 loc./km2). Acest lucru se datorează în principal județului de munte Caraș-Severin cu ai săi 42 locuitori/km2. În cele trei comitate maghiare trăiesc 1,34 milioane de locuitori (24,8%) pe 18.339 km2 (25,5%), având o densitate a populației de 73 locuitori/km2, ceea ce corespunde aproximativ mediei regiunii.

De ani îndelungați, mișcarea naturală a populației este dominată de un deficit al natalității în regiune. În bilanțul migrațional, unele centre mai înregistrează încă imigrare. Zonele periferice și spațiile rurale suferă în schimb de un fenomen de exod care durează, pe alocuri, de foarte mult timp.

Acest lucru este valabil în special pentru satele și comunele din zona de frontieră. În Voivodina, cifrele privind imigrația reflectă în mare parte o tendință de stabilire a unor refugiați în zonă, dar între timp această tendință s-a calmat în foarte mare măsură. La modul general se poate vorbi pe termen lung de o reducere a populației Euro-regiunii.

Repartiția spațială a populației, deci și structura ocupării habitatului, sunt echilibrate în zona de șes. În vîrful ierarhiei este Timișoara cu 320.000 de locuitori și o mare concentrare de întreprinderi, instituții școlare și de cercetare. Urmează Szeged, Novi Sad, Arad, toate având în jur de 180.000 de locuitori, apoi Kecskemet, Subotica, Reșița și Bekescsaba cu o populație între 70.000 și 100.000 locuitori. Urmează apoi o rețea rarificată de orașe mijlocii și mici (de exemplu Sombor, Zrenjanin, Baja, Bacsalmas, Lugoj și Caransebeș), precum și sate și comune mai mari. Satele mici și cătunele nu joacă un rol decât în zonele de deal și de munte ale părții românești. Exodul și îmbătrânirea populației lor creează probleme considerabile care trebuie contracarate cu măsuri punctuale. Problema tanya-lor (a gospodăriilor răzlețe din pusta ungară – n.tr.) din Ungaria de sud-est este în schimb în mare măsură rezolvată.

De subliniat extraordinara diversitate etnică a acestei Euro-regiuni, în fiecare dintre cele trei subunități ale regiunii trăind nu doar minorități ale celorlalte două state, ci și numeroase alte minorități. În județul Timiș această multitudine culminează cu existența a 20 de minorități, care conviețuiesc aproape fără fricțiuni. I-am numi aici pe maghiari, germani, bulgari, slovaci, ucraineni și numeroasa, dar în parte problematica, minoritate a romilor.

Structura economică dezechilibrată în Banatul Românesc

Un procent de 23% din populația regiunii cu vârstă de muncă este ocupată în sectorul primar. Dar această medie înșelătoare ascunde o repartiție foarte inegală. În Voivodina și Ungaria este în jur de 10%, deci cu puțin peste media unor state-membre ale Uniunii Europene cu o economie agrară însemnată. Județele românești au în schimb 30-45% din populația cu vârstă de lucru ocupată în agricultură, ceea ce reprezintă o problemă.

Gradul de ocupare în industrie este de 39% în partea sârbească a regiunii, aproximativ 31%â în partea ungară și aproximativ 21% în partea românească, unde fosta zonă a industriei grele din Banatul montan cu ale sale 23% are azi ponderea cea mai mică. În domeniul serviciilor, procentajele sunt de 42% în Voivodina, aproximativ 44% în Ungaria și aproximativ 30% în România. și PIB-ul, care în Ungaria este dublu pe cap de locuitor (3100 €) față de celelalte două state (1500 €), arată situația defavorabilă a României. În partea românească, 34% din populația cu vârstă de muncă ocupată în agricultură realizează mai puțin de 18% din PIB, în timp ce în Voivodina, aportul agriculturii la PIB este de aproape trei ori mai mare decât procentajul populației ocupate în acest sector. Ungaria la rândul ei prezintă în această comparație valori mai echilibrate, cu un aport al agriculturii la PIB ceva mai mare decât la populația activă. Această inseamnă că în România agricultura este extrem de defavorabil structurată, fiind un bazin de receptare pentru masa șomerilor rezultată după 1989. Se pare că același lucru este valabil în Voivodina, însă pentru sectorul serviciilor. Această regiune a suferit în decursul anilor ’90 un dureros recul economic.

Tabel 2: PIB pe sectoare în DKMT, 2004

Datele au fost extrase in principal din "Euroregion in numbers", Szeged 2004.

Datele privind PIB-ul total din DCMT sunt de asemenea date aproximative

Pentru PIB-ul județelor românești aproximativ pentru "Regiunea V Vest" din Anuarul de stat, 2004.

Figura nr.1 Componența PIB în Euroregiunea DKMT pentru anul 2004

Figura nr.2:PIB per cap pe locuitor în Euroregiunea DKMT, 2004

Industrie: centre de competență specializate, piața regională comună

DKMT dispune de un spectru larg de industrii producătoare de bunuri de consum. În plus există în cadrul DKMT atât cercetători calificați cât și forță de muncă adecvată unei industrii de producție de bunuri orientate spre viitor, de exemplu în construcțiile de mașini, în electrotehnică și în electronică. Industria materiilor prime și industria grea se reduc din cauza slabelor rezerve de materii prime și din cauza amplasamentului neavantajos al regiunii, nemaiavând șanse de dezvoltare decât în puține domenii speciale. Pentru acestea trebuie în continuare căutate alternative.

Prin camerele de comerț și industrie ale regiunilor componente, care cultivă o colaborare îmbucurător de fructuoasă între ele, trebuie cooperat în identificarea și utilizarea în comun a potențialelor regiunii. Fiecare parte componentă a regiunii trebuie să stabilească pentru sine prioritățile ei, specialitățile, capacitățile și lipsurile ei, utilizându-le drept bază pentru discuțiile în cadrul Euroregiunii. Ca obiectiv final al dezbaterilor din Euroregiune trebuie vizată satisfacerea în comun a cererii de pe piața internă a regiunii, utilizându-se pe cât posibil potențialele existente. Trebuie însă identificate și ofertele de cooperare pe terțe piețe. Centrele de competență specializate pe ramuri de activitate, sprijinite de întreprinderile din regiune și de instituții publice reprezintă în special în domeniul industriei un aspect important

al stimulării dezvoltării economice din Euroregiunea DKMT. Ca predecesoare ale acestor centre de competență ar putea fi considerate târgurile de produse și bunuri organizate de câțiva ani în regiunile componente.

Servicii: exemplul industriei de software din Timișoara

Furnizorii de servicii în sensul cel mai larg al cuvântului, din sectorul economiei private, al societății civile și din administrația publică, sunt cele mai importante verigi de legătură ale unei Euroregiuni. Ei reprezintă și prezintă regiunea spre exterior, accelerează și adâncesc cooperarea și integrarea în interior.

Administrația publică are încă de luptat pentru a depăși dificultățile tranziției și ale adaptării la reglementările Uniunii Europene. Afirmația este valabilă și pentru Voivodina, chiar dacă într-o mai mică măsură, aceasta trebuind să se orienteze spre o economie de piață veritabilă, în condițiile în care partenerii ei de afaceri sunt în majoritatea lor state-membre ale Uniunii Europene. Pentru ușurarea și scurtarea perioadei de tranziție, cooperarea administrațiilor pe toate planurile este de un foarte mare ajutor. Rămâne de verificat care programe ale Uniunii Europene – și în ce combinație – ar putea fi accesate. Programul „Twinning” ar putea fi eventual utilizat în schimburile de experiență pentru funcționarii din administrația publică, el căpătând după mai 2004 noi valențe în colaborarea transfrontalieră. Administrațiile publice moderne, care funcționează fără fricțiuni, sunt o premiză de bază pentru dezvoltarea economică rapidă a regiunii.

Prin camerele de industrie și comerț trebuie căutate de asemenea căile cele mai potrivite pentru crearea de oferte adecvate în domeniul serviciilor economice private utilizabile în regiune. Acest lucru este valabil în special pentru crearea de noi domenii ale economiei de piață (ex.: asistență juridică profesionistă, domeniul intermedierilor, domeniul bancar, de marketing și de publicitate), care în cele trei țări implicate sunt abia în faza incipientă. Un exemplu ilustru în acest sens este utilizarea pregătirii informaticienilor din Timișoara în crearea și producerea de software pentru regiune și pentru terțe piețe.

Potențialul turismului individual “de nișă”

Euro-regiunea „Dunăre-Criș-Mureș-Tisa” nu are potențial pentru un turism de masă cu oaspeți din străinătate. Dispune însă de un potențial foarte diferențiat pentru turism individual, scurte concedii și multe oferte de nișă în turism. Forurile locale și subregionale ale economiei turistice private sau publice și factorii sau instituțiile însărcinate cu promovarea turistică trebuie să identifice acest potențial, să-l prezinte și să-l dezvolte sub formă de oferte turistice. La acest punct ar trebui scoasă în evidență diferența dintre zonele de șes și cele de munte atât în interiorul regiunii cât și în procesul de ofertare turistică în străinătate. Pentru aceasta de foarte mare utilitate este crearea unei identități distincte și inconfundabile, care să joace rolul de marcă pentru regiune și care ar putea fi ceva de genul „Diversitate în Unitate”.

Cea mai adecvată modalitate de valorificare turistică a potențialului regiunii este „turismul integrat”, pentru că el creează structuri de bază adaptate, durabile, care pot contribui la accelerarea dezvoltării economice a regiunii.

Protecția mediului: colaborarea transfrontalieră pentru o eficiență mai mare

În toate domeniile protecției mediului planificarea comună este indispensabilă, deoarece doar astfel se poate obține un succes durabil în păstrarea intactă a mediului înconjurător. Numai reglementările și supravegherea comune pot avea efect în acest domeniu. Investițiile în protecția mediului sunt inovative, sunt sprijinite cu resurse financiare substanțiale și au o valoare foarte ridicată în dezvoltarea economică durabilă. Colaborarea transfrontalieră trebuie să se sprijine din start în special pe elaborarea unor studii de fezabilitate și de priorități realiste, mai întâi pentru a se crea o bază de succes pentru cererile de finanțare, iar pe de altă parte pentru a face propriile eforturi în acest domeniu extrem de costisitor eficiente din punct de vedere al costurilor și al durabilității. În a doua etapă, de aici ar putea rezulta proiecte și cereri de finanțare comune concrete. Economia DCMT dispune de un mare număr de puncte de pornire, în producție și în servicii, prin care poate fi introdusă în vastul domeniu al protecției mediului.

De la spațiile izolate de granițe la cooperarea transfrontalieră

Schimbările de după 1989 și urmările acestora au modificat situația politică, socială și în special economică a celor trei țări în mod diferit, dar puternic. Treptat, granițele și-au pierdut efectul lor de puternic factor de despărțire și izolare. Astfel, zonele de frontieră ale acestor țări au reușit să iasă tot mai mult dintr-o izolare care de-a lungul granițelor României era extrem de rigidă. Abia după 1989 a devenit posibilă o colaborare transfrontalieră. Centralismul generalizat a început să slăbească vizibil. În ciuda ezitării capitalelor de a face concesii în privința descentralizării, regiunile primesc treptat o autoritate mai mare în a lua decizii și în a acționa. Acest lucru a permis – cu oarecare întârziere –posibilitatea unei dezvoltări autonome transfrontaliere a regiunilor. În țările care au aderat la Uniunea Europeană, preluarea „acquis-ului communautaire” are un efect de accelerare a acestui proces.

Destrămarea CAER-ului (Comecon) a provocat temporar mari probleme economice tuturor fostelor țări membre. Trecerea de la plățile în ruble de transfer la dolari SUA și lipsa generalizată a capitalului au provocat practic o paralizie quasi-totală a comerțului dintre statele Europei de Est, foste componente ale CAER. Fostele membre Ungaria și România au pierdut aproape complet exportul – odinioară net dominant – spre est. Ungaria își edificase însă încă din anii ’70 – prin intermediul Austriei – un schimb comercial tot mai intens cu Occidentul, pe care, după 1989, mai ales vestul Ungariei a reușit foarte rapid să-l amplifice. Ca urmare a amplasamentului nefavorabil și a unor structuri mai puțin dezvoltate, partea estică a Ungariei a rămas defavorizată.

În cursul anilor ’80, relațiile comerciale ale României cu Vestul s-au diminuat foarte mult. Urmarea a fost că pierderea piețelor răsăritene și a relațiilor comerciale cu anumite țări în curs de dezvoltare nu au putut fi compensate de economia României noi decât ezitant și cu mare greutate. Toate acestea, corelat cu distanța mai mare față de „Vest” și cu imaginea proastă pe care și-a făcut-o, îngreunează foarte grav, până în ziua de azi, dezvoltarea economică. Cert este însă că vestul României se desprinde mai rapid din prăbușirea economică inițială. Un factor favorizant este aici colaborarea transfrontalieră și existența minorităților.

Fosta Iugoslavie neutră a fost de fapt bine reprezentată pe piața mondială. Și-a pierdut însă în mare măsură acest avantaj în urma războaielor din anii 1990. Din toată Serbia- Muntenegru cel mai tare a fost afectată Voivodina, care era cea mai dezvoltată regiune și care și-a pierdut contactele externe. În plus, populația băștinașă și-a pierdut din minorități și a fost obligată să primească refugiați și transfugi.

Astfel, toate cele trei regiuni componente din DKMT au avut de suportat diverse reculuri și dezavantajări economice, care acum trebuie recuperate și echilibrate. O contribuție esențială în acest proces îl joacă în mod cert cooperarea transfrontalieră în cadrul unei puternice Euroregiuni. De exemplu prin edificarea unei piețe regionale interne și prin activități comune, complementare, pe piețe terțe.

Complicații ale aderării nesincronizate la Uniunea Europeană

În condițiile unei globalizări accentuate, toate regiunile se confruntă cu dilema alegerii dintre competiția pentru fonduri și cerere limitate și cooperarea pentru valorificarea unor puncte forte comune și a unor potențialuri complementare. Cu cât este mai divers și mai diferențiat potențialul unei regiuni, cu atât mai bine poate fi strunită concurența și cu atât mai puternic poate fi extinsă cooperarea. În cazul unor granițe deschise, potențialul de cooperare transfrontalieră este simțitor mai mare, deoarece aici, pe lângă diferențele obișnuite se mai adaugă cele determinate de configurația națională, de exemplu în domeniul legislației, ordinii economice, puterii economice, dar și al limbii, al mentalității, al imaginii și al condițiilor de trai. Anume în domeniul economic se regăsesc foarte multe puncte de pornire pentru o colaborare echilibrată și complementară, așa cum a dovedit-o deja prima Euroregiune de la granița germano-olandeză.

DKMT mai are două caracteristici suplimentare. Toate cele trei părți componente ale regiunii sunt legate între ele printr-o îndelungată perioadă de dezvoltare istorică comună, care în special în Banat a cuprins îndeosebi economia și infrastructurile legate de economie. În al doilea rând, pentru deceniul următor, ne putem aștepta la „ștafeta aderării la Uniunea Europeană”, care va fi înmânată pe rând țărilor de care aparțin componentele acestei Euroregiuni, acum cu mari diferențe de statut și substanță economică. Atât valorificarea avantajelor, cât și înlăturarea obstacolelor nu vor avea succes decât printr-o conlucrare deschisă și printr-o planificare comună la toate nivelurile. Dacă se neglijează acest lucru, dezavantajele regiunii vor lovi în primul rând componentele Euroregiunii din țările nemembre ale Uniunii Europene, mai slabe, și apoi prin efect de propagare și componentele din țările Euroregiunii care sunt deja membre ale U.E.

În acest context, consecințele care decurg din Tratatul Schengen sunt – după aderarea Ungariei la 1 mai 2004 la Uniunea Europeană – o provocare deosebită. În cadrul DKMT, frontierele Ungariei devin granițe exterioare ale Uniunii Europene, fapt care va întări sensibil efectul lor de delimitare față de celelalte componente ale Euroregiunii. Control mai sever la graniță și accesul diferit pentru români și sârbi pe piața internă a UE au împiedicat și îngreunat schimburile din cadrul Euroregiunii, pentru domeniul agrar făcând anumite aspecte chiar imposibile. Această problemă a fost mai puțin acută pentru România, deoarece ea a devenit membră a UE în 2007. Din punctul de vedere al Voivodinei, problema este mai gravă și va exista pe termen mai îndelungat, deoarece până la ora actuală nu se poate prevedea un termen pentru începerea tratativelor de aderare a Serbiei și Muntenegrului.

Euroregiunea DKMT poate deveni, din cauza acestor piedici, parțial inoperantă. De aceea trebuie luate măsuri preventive. Micul trafic de frontieră trebuie extins și instituționalizat mai pronunțat. Schimbul de mărfuri și traficul de persoane poate fi liberalizat în interiorul DKMT atât timp cât acesta va fi mai întâi restricționat în mod convingător la acea parte din Euroregiune unde există restricții valabile pentru întreaga Uniune Europeană. În cadrul unor proiecte comune, tuturor partenerilor Euroregiunii trebuie să li se garanteze șansa de a beneficia de drepturi egale în raport cu Uniunea Europeană. Astfel prin includerea regiunilor de graniță poate fi pregătită și realizată treptat și cu mare atenție apropierea și integrarea statelor nemembre ale UE.

În acest domeniu, pe lângă multe alte stringențe, există două provocări importante pentru forurile politice din cadrul DKMT, dar și pentru organele de conducere ale Euroregiunii.

Pe de o parte, ele au obligația de fructifica durabil situația specială creată de „ștafeta de aderare la Uniunea Europeană” pentru dezvoltarea regiunii. În acest scop trebuie găsite și activate posibilități comune de promovare de orice fel, trebuie făcut uz de diversele posibilități juridice și economice și trebuie create și întărite legături și instituții (relevante pentru Uniunea Europeană) transfrontaliere pentru planificarea și reprezentarea în afară a întregii regiuni.

Cea de-a doua provocare o reprezintă descentralizarea, care are nevoie de progrese pe trei planuri. În primul rând județele, municipiile, orașele și comunele din regiunea însăși trebuie să poată beneficia de descentralizare și de subsidiaritate și să fie incluse susținut și prin angajament benevol în procesele decizionale și de dezvoltare. Fără implicarea acestora, orice Euroregiune nu rămâne decât un proiect fără o bază solidă.

În al doilea rând, descentralizarea ar trebui impulsionată mai puternic de către regiunile componente, prin sprijin reciproc, în fiecare dintre statele naționale din care fac parte. În această problemă delicată trebuie subliniat în mod special faptul că descentralizarea per se nu are nimic de-a face cu separatismul, ci slujește unei includeri nemijlocite a celor în

cauză în procesele decizionale din regiune.

În al treilea rînd, încă de pe acum ar fi profitabil dacă Euroregiunea DKMT s-ar profila ca unitate de sine stătătoare și în strânsă colaborare cu alte Euroregiuni din Uniunea Europeană în activitatea de conducere a asociațiilor regiunilor din Uniunea Europeană, cum ar fi „Consiliul Comunelor și Regiunilor Europei”, promovând astfel principiul subsidiarității în toată Europa. Exemple pentru o bună colaborare în acest sens oferă Euroregiunile existente de-a lungul fostelor granițe externe ale Uniunii Europene (de până la 1 mai 2004), de exemplu de-a lungul graniței pe Oder/Nisa, dar și “Regio Baseliensis”, unde s-a reușit deja reducerea substanțială a extrem de accentuatelor diferențe structurale de altădată dintre Franța, Elveția și Republica Federală Germania.

Pentru tema tratată acest lucru este relevant, deoarece potențialele de dezvoltare se pot recunoaște cu atât mai rapid și mai precis – devenind deci utilizabile mai eficient – cu cât răspunderea și decizia privind chestiuni de detaliu sunt mai strâns legate de loc și de cei implicați.

Extinderea și adaptarea structurilor de așezare

Nucleul dezvoltării regionale este reprezentat de structurile habitaționale, care conțin pe de o parte împărțirea internă, funcțională a localităților, iar pe de altă parte rețeaua externă, spațial-ierarhică și funcțională a comunităților. Structurile habitaționale trebuie să fie permanent extinse și mai ales să fie adaptate la cerințele noilor evoluții, de exemplu ale economiei de piață, ale unei populații în scădere sau ale noilor interacțiuni economice. Se naște astfel o nevoie permanentă de soluții inovatoare și de investiții mari. Această nevoie rezultă într-o măsură tot mai mare din faptul că în procesul globalizării comunitățile și regiunile se văd expuse unei concurențe tot mai mari pe plan mondial, ale cărei efecte pătrund până în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi.

Structurile interne de asezare țin de competența comunităților locale. Din punct de vedere transfrontalier ne putem gândi în acest context la programe comune de promovare pentru înnoirea comunităților rurale sau pentru extinderea instituțiilor culturale anume pentru minoritățile etnice. Schimbul de experiență în dezvoltarea unor centre urbane (formarea de city-uri), în formarea unor subcentre de focalizare urbană – în special în cartierele de blocuri relativ uniformizate, dar de multe ori cu servicii deficitare – sau în reanimarea centrelor comunale este cu siguranță de un mare folos. Înnoirea structurilor interne de habitat este un domeniu aproape nemărginit pentru investiții.

Structurile externe de așezare sunt în mare măsură dezvoltate, dacă avem în vedere cadrul național. Ele trebuie doar completate și adaptate. Ca urmare a tendințelor de izolare care sau manifestat după primul război mondial, din punct de vedere transfrontalier nu există decât germeni ai unei dezvoltări coordonate. Sarcina DKMT în acest context ar fi inventarierea funcțiilor centrale existente în regiune, identificarea funcțiilor lipsă și planificarea în comun a ierarhizării priorităților. Trebuie astupată mulțimea de „găuri” din rețeaua localităților centrale, mai ales din punct de vedere transfrontalier. În special comunitățile care se învecinează pe graniță pot evita prin planificarea comună dotările paralele costisitoare, făcând astfel economii considerabile. Per total extinderea structurilor de așezare este un program investițional pe termen lung și cu efecte de dezvoltare durabilă.

Extinderea infrastructurilor: cheia dezvoltării economice

Infrastructurile de tot felul au fost într-o mai mare sau mai mică măsură neglijate în DCMT, așa cum s-a întâmplat de altfel aproape peste tot în fostul bloc estic. Ca urmare a izolării în cadrul statelor naționale, infrastructurile lipsesc aproape în totalitate în zonele de graniță.

Toți cei care fac parte din Euroregiunea „Dunăre-Criș-Mureș-Tisa” văd în modernizarea rapidă, în extinderea și adaptarea acestor infrastructuri la noile condiții cheia pentru dezvoltarea economică a Euroregiunii. Pentru aceasta este nevoie de investiții enorme. Uniunea Europeană este dispusă să preia o parte considerabilă a acestui necesar financiar, inclusiv din interes propriu, prin programe de dezvoltare regională. Rezultă de aici posibilități mari pentru dezvoltarea economică intraregională, venind în ajutorul firmelor private, al comunităților locale sau al partenerilor din cadrul proiectelor PPP (public-private partnership).

Pentru ca Uniunea Europeană sau alte instituții finanțatoare să aprobe cereri de finanțare pentru astfel de proiecte trebuie prezentate studii de fezabilitate temeinic și convingător elaborate, care sunt de altfel indispensabile pentru o utilizare rațională a mijloacelor financiare limitate. În cazul unor proiecte transfrontaliere, astfel de studii de fezabilitate nu pot fi elaborate decât prin cooperarea tuturor forurilor implicate în proiect de o parte și de alta a graniței.

Autostrăzi, îmbunatațirea drumurilor existente, modernizarea transportului intraurban

În întreaga regiune nu există decât 316 km de autostradă, din care în Voivodina 172 km doar cu o singură bandă de circulație. Pentru evoluția internă a principalelor axe de dezvoltare, dar și pentru conectarea supraregională la coridoarele europene de transport și circulație, este indispensabilă extinderea echilibrată, dar rapidă a rețelei de autostrăzi din cadrul regiunii.

Pas cu pas trebuie modernizate și celelalte șosele interne ale Euroregiunii. În special străzile din interiorul orașelor suferă de un trafic supraaglomerat, nefiind concepute pentru invazia de automobile proprietate personală. Știm din experiența orașelor din Vestul Europei că simpla construire de noi străzi, deci extinderea cantitativă, reprezintă doar un mijloc de găsire a soluției și nu soluția însăși. Ghidarea inteligentă a traficului, oferirea de alternative prin îmbunătățirea transportului public intraurban de călători, crearea unor zone pietonale sau rezidențiale cu trafic limitat, toate acestea sunt măsuri care pe termen lung sau dovedit a fi mult mai raționale. Schimbul de experiență transfrontalier, planificările, dar mai ales achizițiile făcute în comun sunt de un real folos în acest domeniu pentru comunitățile locale din DKMT.

Același lucru este valabil și pentru transportul interurban, mai ales în spațiul rural. Nici aici nu trebuie să fie în prim plan măsurile cantitative (lărgirea sau construirea de drumuri suplimentare). Importantă acum ar fi adaptarea drumurilor existente la traficul mărit, abilitarea durabilă a fundamentului șoselelor, aplicarea unor straturi de asfalt rezistente la condițiile de iarnă. Astfel s-ar reduce, în ciuda creșterii traficului greu de mărfuri, necesitatea efectuării de reparații costisitoare. Din punct de vedere transfrontalier, ar putea fi utilizate experiența și capacitățile deja existente în regiune și ar putea fi elaborate proiecte comune.

Urgentă este construirea și extinderea unor legături transfrontaliere suplimentare, cu puncte de trecere a frontierei permanent deschise. Pentru impulsionarea cooperării economice transfrontaliere trebuie ca toate trecerile peste graniță să fie accesibile pentru transportul greu și transportul de mărfuri. Localitățile situate pe traseele principale de circulație și mai ales cele din apropierea punctelor de trecere cu trafic în creștere ar trebui dotate din start cu șosele ocolitoare.

Reabilitarea rețelei de căi ferate

Legătura Timișoara – Szeged trebuie neapărat revigorată ca „piatră de temelie” a vechii căi ferate principale Paris-Budapesta-Szeged-Timișoara-București/Istanbul. Prin aceasta ar putea fi reintrodusă în circuit și vechea legătură dintre Marea Neagră și Adriatică, pe ruta Trieste/Rijeka-Zagreb-Pecs-Sombor-Subotica-Kikinda-Jimbolia-Timișoara-București-

Constanța/Istanbul. Această legătură ar fi cel mai rapid de restabilit prin reabilitarea si completarea vechii linii prin Jimbolia. De luat în calcul ar fi și o nouă linie rapidă de tren între cele două orașe importante ale Euroregiunii Dunăre-Criș-Mures-Tisa, Timișoara și Szeged. Prețurile terenurilor și forța de muncă necesare realizării unui astfel de proiect sunt la momentul actual extrem de favorabile.

În regiune există o rețea densă de căi ferate dinainte de primul război mondial, care trebuie însă modernizată. La fel, trebuie refăcute și legăturile transfrontaliere, pentru ca asceastă rețea să funcționeze ca o coloană vertebrală pentru transporturile feroviare. Ținând cont de creșterea necontenită a prețurilor energiei și combustibililor ar trebui să fie luate măsuri de contracarare a tendințelor de reducere a acestei rețele regionale de cale ferată, care din punct de vedere al costurilor este un mijloc de transport mai avantajos.

Recomandările și reglementările Uniunii Europene prevăd să se acorde circulației pe calea ferată aceeași importanță ca și circulației rutiere. În cadrul regiunii s-ar putea realiza pe căile ferate modernizate o circulație mai rapidă, mai ieftină și mai accesibilă pentru locuitorii satelor. Supraregional, transportul pe calea ferată ar fi la momentul actual după remedierea mai-sus menționatelor întreruperi alternativa mai economicoasă, atât din punct de vedere al costurilor cât și al timpului de realizare, în comparație cu extinderea rețelei de șosele.

Un sistem multimodal de transport de mărfuri la distanță

De o importanță deosebită ni se pare edificarea unui sistem multimodal de transport de mărfuri la distanță. Ținând cont de faptul că oricum sunt necesare investiții mari, cel mai indicat ar fi să se treacă imediat la acest mod de transport flexibil, economicos din punct de vedere energetic și modern. Utilizarea sporită de containere și de mijloace de transport interșanjabile, transportul camioanelor cu marfă pe calea ferată, trenurile de marfă scurte ar putea accelera circulația înspre și dinspre regiune, rezolvând cu mai mare rapiditate și promptitudine atât transporturile dintre Euroregiune și Europa Centrală cât și înspre și dinspre Italia de nord, prin în așa-zisul „salt nocturn”, fără oprire la graniță, reușind să elibereze șoselele în timpul zilei de o prea mare aglomerație de vehicule. Regiunea ar trebui să-și creeze un sistem coordonat transfrontalier de locuri special amenajate pentru transferul de mărfuri la intersecția unor rute de transport. S-ar putea naște eventual chiar posibilitatea producerii în zonă a acestor sisteme moderne (containere, trenuri de marfă scurte, aparatură de ridicat, remorci speciale etc.), o activitate care până acum este aproape inexistentă în regiune.

Căi navigabile

Sistemul Tisa-Bega trebuie să fie reabilitat și făcut din nou navigabil. Prin intermediul

Dunării, sistemul ar fi conectat la sistemul paneuropean al căilor navigabile. Extinderea sistemului de navigație regional ar trebui să respecte pe cât posibil normele ecologice, urmărind mai multe obiective: transportul, protecția împotriva inundațiilor prin diguri, poldere, menținerea unor lunci inundabile largi, irigație, protecția mediului, recreere. Transportul în sine nu este suficient pentru o convingătoare argumentație economică a necesității investiției.

Aeroporturile: necesitatea de specializare

Aeroporturile au astăzi o importanță economică mereu în creștere. La ora actuală există o situație de concurență între Arad, Szeged și Timișoara. Novi Sad este deservit prin Belgrad.

Pentru a utiliza fondurile limitate cu o eficiență cât mai mare este nevoie de soluții comune. Timișoara, din cauza mărimii sale, a zonelor limitrofe și a poziției sale va rămâne principalul aeroport al DKMT, depășind chiar ca importanță limitele Euroregiunii. Toate cele trei aeroporturi ar trebui să se specializeze (transport de marfă, aeroport de transfer, aeroport pentru aterizări de urgență, oferte regionale).

Aeroporturilor, ca amplasamente pentru producție, li se acordă încă o importanță redusă. În apropierea aeroporturilor se produc într-o măsură tot mai mare mărfuri de înaltă calitate, insensibile la costurile de transport, reușindu-se astfel o reducere globală a timpilor de transport. Hardware din domeniul electronic, aparatură opto-electrică și microtehnică ar fi exemple în acest sens. Cu ajutorul unor parcuri tehnologice speciale în apropierea aeroporturilor, care au caracterul unor zone libere, DKMT ar dispune de posibilitatea utilizării și mai eficiente a combinației actuale dintre forța de muncă bine pregătită profesional, costurile reduse ale muncii și transportul rapid. Unele încercări în acest sens sau făcut la Arad.

Interconectarea rețelelor energetice

O interconectare a tuturor rețelelor energetice este necesară pentru siguranța aprovizionării cu energie. În Euroregiune se extrag țiței și gaze naturale – de aceea este nevoie de conducte de colectare. Eventual s-ar putea relansa industria prelucrătoare în regiune prin reactivarea de mici unități de prelucrare. Trebuie construite sau modernizate conductele

pentru distribuție, pentru importul și transportul combustibililor. Același lucru este valabil

și pentru rețeaua de energie electrică, la care ar trebui conectate hidrocentralele românești

sau viitori producători de energie pe bază de resurse regenerabile.

Privatizarea și separarea sectoarelor de producție de cele de distribuție în sectorul energetic sunt deja avansate în DKMT. Trebuie însă asigurat ca și noile companii private să garanteze siguranța aprovizionării cu energie în ambele domenii și să facă investițiile necesare. De un ajutor real ar fi în această privință crearea unor sisteme euroregionale de interconectare și control în domeniul energetic.

Îmbunătățirea sistemelor de comunicații

Bazele materiale pentru acest domeniu al viitorului trebuie îmbunătățite, tot așa cum trebuie intensificată pregătirea profesională în domeniu. În primul rând informația, ca bază importantă a întregii colaborări din Euroregiune, ar trebui distribuită mai bine, mai repede și mai extins. În acest scop, pe lângă “hardware”, este nevoie de personal școlarizat și de instituții adecvate, care să adune informații, să le prelucreze și să le transmită mai departe în conformitate cu nevoile și necesitățile Euroregiunii. Comercializarea informației este o ramură economică nouă care ia avânt. Comunicarea îmbunătățită are nu numai un efect de accelerare considerabilă a colaborării economice și politice, dar susține și procesul de formare a conștinței unei identități regionale. În acest scop trebuie creat un acces necostisitor la comunicațiile trasnfrontaliere pentru toată populația. Prin intermediul Camerelor de Industrie, Comerț și Agricultură ar trebui sondate posibilitățile oferite de proprietarii rețelelor de comunicații în vederea creării unor rețele comunicaționale din zona frontalieră care să permită comunităților sau județelor despărțite de graniță să comunice la un tarif local sau măcar la un tarif special.

5.2. Analiza SWOT a Euroregiunii DKMT

A. Coeziunea socială, resursele umane, educația, cultura și cercetarea-dezvoltarea

Sursa: Strategy for the Danube–Kris–Mures–Tisa Euroregion, http://www.dkmt.net/en/index.php?bov=80981200392763

B. Economia, serviciile, agricultura, industria

Sursa: Strategy for the Danube–Kris–Mures–Tisa Euroregion, http://www.dkmt.net/en/index.php?bov=80981200392763

C. Infrastructura

Sursa: Strategy for the Danube–Kris–Mures–Tisa Euroregion, http://www.dkmt.net/en/index.php?bov=80981200392763

D. Protecția mediului înconjurător și conservarea naturii

Sursa: Strategy for the Danube–Kris–Mures–Tisa Euroregion, http://www.dkmt.net/en/index.php?bov=80981200392763

5.3. Priorități la nivelul Euroregiunii

5.3.1. Sublinierea importanței strategiei la nivelul Euroregiunii. Cei 4 “I” (informație, inovare, infrastructură și interrelaționare) necesari integrării regiunii dintre cele 4 râuri

Bazându-se pe participarea și luarea în considerare a organizațiilor civile, a participanților economici, a reprezentanților municipalității, a asociaților micro-regionale și a organizațiilor desemnate în regiunile de dezvoltare din cele trei țări vecine, Strategia de dezvoltare a Euroregiunii Dunăre-Criș-Mureș-Tisa evidențiază obiectivele viitoare ale regiunii în scopul creșterii gradului de coeziune economică și socială, care în cele din urmă, vizează îmbunătățirea calității vieții locuitorilor.

Poziția geostrategică a Euroregiunii trebuie privită ca una dintre cele mai importante elemente necesare pentru stabilirea obiectivelor strategice pe o dublă scală geografică: în primul rând la nivelul Euroregiunii DKMT, pentru asigurarea coeziunii și, în al doilea rând, la nivelul Uniunii Europene, în cadrul căreia trebuie să se integreze.

Este important să se precizeze exact modul în care Euroregiunea este legată sau se integrează în cadrul construcției Uniunii Europene. Este la fel de important de a identifica responsabilitățile sociale și economice ale membrilor Euroregiunii care sunt implicați în programele de dezvoltare, precum și sublinierea rolul lor în realizarea obiectivelor stabilite.

Strategia identifică obiectivele Euroregiunii DKMT la nivelul a trei sectoare, respectiv:

• obiectivul de a deveni un model multi-cultural euroregional, în sfera resurselor umane;

• obiectivul de a deveni poarta de sud-est a Uniunii Europene, prin recunoașterea unor interese comune și o economie bazată pe cooperare în sfera economică;

• constituirea eco-coridorului DKMT din Europa și elaborarea unui sistem de management de mediu competitiv în domeniul mediului natural.

Așa cum s-a evidențiat și în analiza SWOT realizată în capitolul anterior, cele mai presante probleme la nivelul tuturor domeniilor și sectoarelor existente la acest nivl al dezvoltării regionale sunt acelea referitoare la îmbunătățirea relațiilor dintre actorii implicați în procesul dezvoltării și a relațiilor dintre ariile geografice implicate. Acestea pot fi soluționate numai cu ajutorul inovării și a multiplelor fluxuri de informații. Îmbunătățirea calității și a gradului de dezvoltare a infrastructurii la nivelul euroregiunii reprezintă suportul fizic indispensabil pentru dezvoltarea obiectivelor orizontale.

Obiective orizontale se împletesc cu obiectivele stabilite la nivel sectorial, acestea susținându-se reciproc. Dezvoltarea industriei turistice pot fi, de exemplu, un excelent instrument pentru crearea unui model euroregional multi-cultural, precum și pentru înțelegerea, conservarea și dezvoltarea culturală/etnică/geografică a tradițiilor și a patrimoniului din "state membre" ale euroregiunii.

5.3.2. Facilitarea relațiilor economice interregionale

Economia Euroregiunii DKMT nu este omogenă. Cele trei state membre ale regiunii se află în stadii diferite de dezvoltare. Diferențele ar trebui să fie reduse concomitent cu încurajarea cooperării din zonele transfrontaliere pentru creșterea gradului de integrare economică. Obiectivele fundamentale includ identificarea oportunităților atractive pentru participanții economici și creșterea cooperării economice. O problemă care a împiedicat construirea unei economii integrate este cea referitoare la circulația informațiilor, problemă ce poate fi soluționată prin utilizarea unor noi tehnologii IT.

Asistența ar trebui să se acorde întreprinderilor mici și mijlocii pentru a le ajuta să găsească o piață mai mare și mai mulți parteneri în cadrul regiunii. IMM-urile nu au experiența necesar pentru a-și îmbunătăți parteneriate cu actorii economici și cu marile companii de pe cealaltă parte a frontierei. Disponibilitatea noilor tehnologii și a rezultatelor cercetării și dezvoltării pentru IMM-uri este vitală pentru a construi o economie regională competitivă.

De asemenea, o altă prioritate este atragerea de investiții străine directe. Investitorii străini nu sunt foarte activi la nivelul Euroregiunii, prin urmare, existând încă oportunități disponibile în acest sens. Ponderea investițiilor străine directe în fiecare sub-regiune este mai mică decât media regională în România, Serbia și Ungaria. Integrarea noilor investiții de capital în economiile locale este importantă, astfel încât acesta să poată rămâne în regiune, pentru o perioadă de timp rezonabilă. Programele cooperării la nivelul Euroregiunii DKMT pentru anii 2008 și 2009, precum și hotărârile importante luate de Sistemul Cameral din Euroregiunea DKMT (Anexa 4).

Pentru o mai bună colaborare în cadrul regiunii DKMT, Camerele de Comerț au hotărât constituirea Asociației Camerelor din Euroregiunea DKMT, statutul acesteia fiind întregistrat în 19 februarie 2009 ( Anexa 1, Anexa 2 și Anexa 3).

A) Încurajarea utilizării rezultatelor cercetării-dezvoltării la nivel regional, mai ales în sectorul întreprinderilor mici și mijlocii, precum și dezvoltarea unui sistem de transfer tehnologic și inovațional transfrontalier.

În regiunea DKMT, există o serie de institute științifice specializate în cele mai importante sectoare ale economiei regionale (de exemplu, agricultura și industria alimentară), dar nu este valorificată pe deplin relația dintre IMM-uri și institutele de cercetare sau universități, iar la nivelul sistemului de transfer tehnologic există o serie de probleme. În întreaga regiune, cele mai multe IMM-uri utilizează tehnologii învechite.

Unul dintre principalele obiective ale strategiei este acela de a crea o rețea de centre tehnologice și de incubatoare de afaceri în toate cele trei părți din regiunea de frontieră.

Strategia urmărește să îmbunătățească legăturile transfrontaliere dintre universități și întreprinderi prin organizarea activității de practică pentru studenți și prin încurajarea IMM-urilor de a se folosi de rezultatele cercetării. Acest lucru va contribui la o creștere a valorii adăugate la nivelul industriei manufacturate pe plan local.

Sprijinul acordat pentru mobilitățile studenților și profesorilor, precum și pentru organizarea activităților de practică pentru studenți contribuie la consolidarea relațiilor economice la nivelul Euroregiunii. Studenții care aleg un domeniu de cercetare care are legătură – un fel sau altul – cu cealaltă partea a frontierei poate să obțină un sprijin în acest sens. Studenții care își desfășoară activitatea de practică în țările vecine din cadrul regiunii se pot familiariza cu caracteristicile economice și culturale din regiunea de frontieră. Programul ar facilita, de asemenea, stabilirea unor astfel de legături.

Impactul acestor pași va fi reflectatat în creșterea gradului/frecvenței de aplicare a noilor tehnologii.

B) Îmbunătățirea colaborării transfrontaliere

Întreprinderile din cadrul Euroregiunii nu dețin suficiente informații cu privire la potențialii parteneri de dincolo de graniță, acesta fiind unul dintre motivele pentru care relațiile economice dintre regiunile de frontieră sunt destul de slabe. Scopul acestei strategii, acestui plan de acțiune este și acela de a contribui la crearea unei baze de date cuprinzând informații referitoare la potențialii parteneri de afaceri transfrontalieri, informațiile fiind accesibile tuturor întreprinderilor din euroregiune.

Gradul de participare al IMM-urilor la diferite tipuri de proceduri din cadrul licitațiilor este scăzut. Noile programe propuse la nivel național, dar și la nivel european permit dezvoltarea de noi proiecte, dar implementarea lor este dificilă fără sub-contractori competenți. Actualizarea continuă și accesibilitatea bazei de date sunt foarte utile pentru găsirea celor mai potriviți parteneri din cadrul Euroregiunii. Noile tehnologii IT pot fi utilizate pentru a înființa o bază de date cu caracter general, care poate ajuta la stabilirea de noi parteneriate între intreprinderi.

De asemenea, planul strategic a avut ca scop organizarea unor programe de formare și perfecționare profesională, care pot ajuta la pregătirea pentru participarea întreprinderilor ca subcontractant în cadrul proiectelor și programelor finanțate de către Uniunea Europeană.

De asemenea, strategia a contribuit la creșterea cooperării transfrontaliere dintre IMM-uri și la creșterea numărului proiectelor de dezvoltare implementate cu succes, proiecte în care unele întreprinderi locale au avut calitatea de subcontractanți.

C) Dezvoltarea rețelelor de distribuție

Strategia elaborată la nivelul Euroregiunii a avut în vedere și promovarea relațiilor dintre întreprinderile mici și mijlocii de la nivel local și marii noi investitori. Un număr tot mai mare de furnizori locali pot să contribuie la atragerea și să păstrarea marilor investitori în regiune. Cele mai bune IMM-uri locale dețin calitatea de furnizori pentru companiile industriale mari, dar numărul lor este scăzut. Strategia are în vedere facilitarea comunicării de către întreprinderile mari a cerințelor și necesarului spre furnizorii din regiune, și totodată să ajute IMM-urile să identifice și să utilizeze oportunitățile oferite de noii investitori.

Aceste obiective pot fi realizate prin intermediul programelor de pregătire și prin transferul de informații.

Planul de acțiune urmărește să îmbunătățească serviciile de afaceri și calitatea mediului. Serviciile mai bune sunt necesare, impuse pentru a atrage noi investitori străini și a genera mai multe colaborări economice transfrontaliere. De asemenea, ea trebuie să contribuie la creșterea numărului de furnizori locali pentru astfel de servicii.

D) Industria turismului – colaborarea dintre întreprinderile mici și mijlocii și organizațiile nonguvernamentale

Industria turistică poate favoriza relațiile economice în cadrul euroregiunii, chiar și pe termen scurt, dat fiind numărul mare de IMM-uri din acest sector, care sunt deschise la inițiativele de cooperare, ceea ce determină creșterea competitivității acestora, precum și a gradului lor de adaptabilitate.

Organizațiile non-profit (de exemplu, agențiile de dezvoltare regională) implicate în activitățile caracteristice industriei turistice sunt în principal cele care sunt responsabile pentru elaborarea politicilor corespunzătoare industriei turismului, inclusiv a politicilor de marketing (de exemplu, birouri de informare turistica) în Euroregiunea DKMT. Cooperarea dintre aceste unități este de o importanță majoră pentru consolidarea evoluției industriei turistice și pentru elaborarea unor analize cost-beneficiu pentru introducerea pe piață a unor noi produse. Buna comunicare, interrelaționare dintre organizațiile non-profit și cele purtătoare de profit reprezintă o condiție premergătoare pentru accesarea cu succes a fondurilor europene.

CONCLUZII

Lumea începutului de secol XXI este din ce în ce mai globalizată. Dacă primii ani ai deceniului trecut au consacrat afirmarea unui curent globalist naiv, crezând cu consecvență și seninătate în globalizarea/universalizarea valorilor democratice occidentale și crearea unui sat global, conflictele din fosta Iugoslavie, Somalia sau Ruanda și, mai ales evenimentele din 11 septembrie 2001, au demonstrat că globalizarea are și fațetele ei întunecate. Mai mult, evenimentele care au marcat securitatea euroopeană și internațională după căderea Zidului Berlinului demonstrează că diferențierea regională nu mai este o opțiune viabilă pentru politicile UE. Demersul unei politici transfrontaliere este curajos, și chiar mai dificil decât cel al lărgirii.Acest demers este reclamat de proximitatea geografică care, reprezentând atât o oportunitate, cât și o provocare, redefinește ecuația securității europene.

Tentativa de stabilizare regională întreprinsă de uniunea Europeană nu e lipsită de riscuri. Ea ar putea conduce pe termen lung la o continuare a procesului extinderii Uniunii, însă acest proces se va încetini, în bună parte datorită diferențelor sistemice între statele membre UE și statele nemembre, eventual candidate la uniune. Totodată, procesul de lărgire nu poate fi continuat pe termen nedefinit, deoarece acesta ar afecta profund capacitatea funcțională și operațională a Uniunii. Pe de altă parte, excluderea de la procesul extinderii a unor state, în schimbul promisiunii unor politici compensatorii în plan financiar și economic, ar putea conduce la tensiuni bilaterale. Mai mult, ar putea încuraja procesul de coagulare a unei entități geopolitice rivale, chiar ostile pe viitor Uniunii Europene, în lipsa unei alternative funcționale pentru țările respective.

Specificul noilor amenințări afectând securitatea Uniunii, face ca principalele instrumente pentru stabilizarea și consolidarea ariilor extracomunitare să fie cele inspirate din instituționalizarea și construcția europeană: politica regională și cooperarea transfrontalieră. Aceste politici sunt imperativ necesare nu numai din considerente geopolitice sau geostrategice, cum ar fi evitarea ostilității unei puteri regionale precum Rusia, care ar putea amenința pe viitor procesul integrării europene, ci mai ales de considerente geoeconomice și geostructurale.

Uniunea Europeană este o construcție geoeconomică și geoculturală, mai înainte de a fi o construcție geopolitică. Consolidarea Europei lărgite presupune și faptul că UE va reuși să coopereze economic, politic și cultural cu regiunile învecinate, atât prin crearea unei arii de liber schimb, cât și prin stimularea unei dezvoltări democratice a statelor vecine, în special a celor care nu vor face parte în viitorul apropiat din Uniune. Acest fapt presupune atât emiterea de stimulente economice, cât și realizarea unui potențial de descurajare militară, prin accelerarea procesului de dezvoltare a unei forțe de reacție rapidă sub comanda UE.

În ceea ce privește situația Euroregiunii DKMT, trebuie menționat faptul că s-au întreprins măsuri pentru înlăturarea aspectelor negative identificate în urma analizei SWOT, un exemplu în acest sens fiind Proiectul ERIC – Centrul de Informații Euroregionale (HU-RO-SCG-1/305), finanțat cu ajutorul Programului INTERREG IIIA / Phare CBC Ungaria – România și Programul de Vecinătate Ungaria – Serbia și Muntenegru

Proiectul vine în sprijinul comunicării în mai multe limbi a Euroregiunii DKMT și are ca obiectiv crearea unei baze de date care să includă toate cunoștințele și potențialul regiunii, pentru a veni în sprijinul aspirațiilor euroregionale, de integrare și inovare a regiunii, respectiv, prin mijloace specifice, să sprijine procesul de integrare în UE și procesul de stabilizare. Obiective generale:

Reducerea caracterului periferic al zonei de frontieră prin organizarea fluxului de informații;

Informarea legată de Euroregiune, intensificarea informării în zona de frontieră, generarea unei mentalități euroregionale, stimularea conștiinței euroregionale;

Cu ajutorul fluxului de informații direcționate, sprijinirea realizării cooperării euroregionale și a principiului subsidiarității;

Activarea vieții economice, a relațiilor economice ale țărilor partenere, întărirea relațiilor de afaceri regionale;

Obiectivul direct al proiectului este realizarea unui centru informațional pentru Euroregiunea DKMT, care, având activitate de agenție de știri, ajută cu servicii de presă multimedia în mai multe limbi funcționarea relațiilor euroregionale:

Realizarea Centrului de Informații Euroregionale DKMT, cu funcționarea de agenție de știri euroregionale, servicii de informare on-line;

Realizarea de relații și rețea euroregională – creșterea semnificativă a cunoașterii Euroregiunii de către utilizatorii media;  

Dezvoltarea rețelei de presă de specialitate a regiunii;

Implicarea comunităților locale în procesul de servicii informaționale legate de  euroregiune, evenimente, programe organizate în comun, creșterea nivelului de informare (în medie cu 30-35%);

Predarea cunoștințelor, a experienței, în special a informațiilor legate de aderare;

Cooperarea oamenilor din zona de frontieră, activitate de comună.

Realizarea unei rețele de cooperare în zonă cu „terminal ERIC“;

Apariția IMM-urilor pe site în mai multe limbi

Piața virtuală pentru întreprinderile din euroregiune – EricMarket este sistemul informațional de afaceri al Cooperării Regionale Dunăre-Criș-Mureș-Tisa realizat în mai multe limbi pe suport web. Utilizatorii înregistrați vor apărea pe această „piață virtuală” unitară a euroregiunii în mai multe limbi, informațiile despre afaceri sunt destinate celor trei țări și vor fi accesibile din aceste trei țări. Iar în limba engleză vor putea fi accesate de oriunde din lume.

Newsletter euroregional – într-un newsletter electronic vom cuprinde evenimentele, știrile mai importante ale unei anumite perioade, care vor fi trimise în mod regulat prin portalul de știri – portalul oferind posibilitatea de a se înregistra la acest newsletter.

Știri care pot fi utilizate în mod liber – Intenția noastră este ca știrile euroregionale să poată să fie accesate în mod liber, într-un cadru cât mai larg, de către orice agenție de media sau organizație, cu precizarea sursei (ERIC).

O modalitate de realizare a acestui lucru este extragerea materialelor actualizate permanent pe portal într-o așa-numită casetă de știri (newsbox) pe care partenerul o va putea insera pe suportul său de web în mărimea și limba preferată (engleză, maghiară, română, sârbă), și cei care vizitează pagina sa se vor putea informa din baza de știri euroregionale, care sunt actualizate permanent. Ericinfo.eu afișează banner-ul, link-ul părții cu care cooperează în cadrul secțiunii destinate partenerilor.

Oferta de cooperare se adresează în primul rând organelor de presă, printr-un suport de schimb de știri, care face posibilă schimbul materialelor de presă. Conținutul paginii pentru schimbul de știri nu este publică, ea poate fi accesată doar de către utilizatorii înregistrați în mod corespunzător. Partenerii înregistrați înainte de publicare pot accesa știrile, pot să încarce și să descarce materiale scrise, materiale audio, eventual și materiale scurte de video. Condiția de a deveni partener în acest schimb de știri este participarea activă la schimbul de știri.

Programe internaționale – Datorită întăririi relațiilor transfrontaliere lumea dorește să ia parte la diverse programe culturale organizate nu numai în țara lor, dar și de cealaltă parte a graniței. Dorim să sprijinim acest lucru prin oferta internațională de programe unde se găsesc programele culturale (de teatru, cinema, concerte, expoziții, sau alte evenimente organizate) grupate în funcție de regiunile, localitățile care alcătuiesc euroregiunea. În funcție de solicitări, pentru instituțiile culturale putem asigura condiții proprii de upload.

Așa cum reiese din cele prezentate în capitolele lucrării, tema regională în Uniunea Europeană se bucură de o mare atenție din partea oficialităților de la Bruxelles și, în ciuda inițiativelor și a fondurilor alocate integrării acestor zone, problemele sunt departe de a fi rezolvate în întregime. Totuși, insistența celor implicați a avut până în prezent un foarte mare succes și a mărit gradul de dezvoltare a cestor regiuni, iar hotărârea cu care se continuă politicile regionale va reuși până la urmă să împlinească idealurile celor care acum aproape o jumătate de secol au semnat primele angajamente de integrare europeană și de constituire a unei Europe unite.

BIBLIOGRAFIE:

1. ANTONESCU, Daniela, Dezvoltarea regională în România, Editura Oscar Print, București, 2003

2. BARNA, Radu, Dezvoltarea regională în Europa, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007

3. BÂRSAN, Maria, Integrarea economică europeană, vol.1, Carpatica, Cluj-Napoca, p.98-99

4. BARTUMEU, Cassany (éd.), „Andorre, une micro-état au coeur de l’Eurorégion”, în P.U.S.S: l'Euroregion, Université Toulouse Sciences Sociales, 2000

5. BOUCHERON Agnes, BELAUD Jean-Francios, The New Regional Policy of the EC, Bruxelles, 1993, p.34

6. GOWAN Peter, „The EU and Eastern Europe: Diversity without Unity?”, in The 21st Century: Unity in diversity?, SAGE Publication, Londra, Thousand Oaks, New Delhi, 2002, p.29-30

7. ILIE; Alexandru, România. Euroregiuni, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004

8. MOCEANU, Răzvan, ”Euroregiunile – zone de prosperitate comună” în Revista Politici și Programe, nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 2007

9. NEAGU, Marian, POPEȚI, Corneliu, „Politica Regională a UE”, în Corneliu POPEȚI (coord.), Dimensiuni ale integrării europene, Presa Universitară Română, Timișoara, 1997, pp.59

10. NEDEA, Marcela, Un model de integrare europeana: sistemul de euroregiuni de la granita estica a Germaniei în Geopolitica – Anul III, nr.13, 2005

11. NEGUȚ, Silviu, Introducere în Geopolitică, Editura Meteor Press, Bucuresti, 2005

12. NEGUȚ, Silviu, Geografie economică mondială, Editura Meteor Press, București

13. NEGUȚ, Silviu, Geopolitica. Universul Puterii. Editura Meteor Press, București, 2008

14. NEUBOURG, Chris, Poverty in Europe and the USA: Exchanging official measurement method, http://mpra.ub.uni-muenchen.de/4669/1/MPRA_paper_4669.pdf

15. MATEI, Horia; NEGUȚ, Silviu; NICOLAE, Ion, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, 20008

16, POPA, Nicolae, „Regiunile de cooperare transfrontaliera, surse de stabilitate sau conflict?” în Revista Geopolitica, Anul IV, nr.20, 2007

17. PRISECARU, Petre, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004

18. POUMAREDE, Jacques , Les régions saisies par l’international; analyse d’un discours, Paris, 1997, p.52

19. TUNANDER Ola, Post-Cold War Europe: Synthesis of a bipolar friendfor structure and a hierarhic Cosmos-Chaos Structure?”, in Ola TUNANDER (eds.), Geopolitics in Post-Wall Europe: Sevurity, Territory and Identity, SAGE Publication, Oslo, 1997

20. VINCZE, Maria, Dezvoltarea regională și rurală. Idei și politici, Presa universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p.13-14

21. *** A Strategy for the Danube–Kris–Mures–Tisa Euroregion, http://www.dkmt.net/en/index.php?bov=80981200392763

22. ***Avizul Comitetului Economic și Social European privind „Euroregiunile”, 2007/C 256/23

23. *** Regulamentul CEE nr. 2052/1988, JO L 185/15.07.1988

BIBLIOGRAFIE:

1. ANTONESCU, Daniela, Dezvoltarea regională în România, Editura Oscar Print, București, 2003

2. BARNA, Radu, Dezvoltarea regională în Europa, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007

3. BÂRSAN, Maria, Integrarea economică europeană, vol.1, Carpatica, Cluj-Napoca, p.98-99

4. BARTUMEU, Cassany (éd.), „Andorre, une micro-état au coeur de l’Eurorégion”, în P.U.S.S: l'Euroregion, Université Toulouse Sciences Sociales, 2000

5. BOUCHERON Agnes, BELAUD Jean-Francios, The New Regional Policy of the EC, Bruxelles, 1993, p.34

6. GOWAN Peter, „The EU and Eastern Europe: Diversity without Unity?”, in The 21st Century: Unity in diversity?, SAGE Publication, Londra, Thousand Oaks, New Delhi, 2002, p.29-30

7. ILIE; Alexandru, România. Euroregiuni, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004

8. MOCEANU, Răzvan, ”Euroregiunile – zone de prosperitate comună” în Revista Politici și Programe, nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 2007

9. NEAGU, Marian, POPEȚI, Corneliu, „Politica Regională a UE”, în Corneliu POPEȚI (coord.), Dimensiuni ale integrării europene, Presa Universitară Română, Timișoara, 1997, pp.59

10. NEDEA, Marcela, Un model de integrare europeana: sistemul de euroregiuni de la granita estica a Germaniei în Geopolitica – Anul III, nr.13, 2005

11. NEGUȚ, Silviu, Introducere în Geopolitică, Editura Meteor Press, Bucuresti, 2005

12. NEGUȚ, Silviu, Geografie economică mondială, Editura Meteor Press, București

13. NEGUȚ, Silviu, Geopolitica. Universul Puterii. Editura Meteor Press, București, 2008

14. NEUBOURG, Chris, Poverty in Europe and the USA: Exchanging official measurement method, http://mpra.ub.uni-muenchen.de/4669/1/MPRA_paper_4669.pdf

15. MATEI, Horia; NEGUȚ, Silviu; NICOLAE, Ion, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, 20008

16, POPA, Nicolae, „Regiunile de cooperare transfrontaliera, surse de stabilitate sau conflict?” în Revista Geopolitica, Anul IV, nr.20, 2007

17. PRISECARU, Petre, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004

18. POUMAREDE, Jacques , Les régions saisies par l’international; analyse d’un discours, Paris, 1997, p.52

19. TUNANDER Ola, Post-Cold War Europe: Synthesis of a bipolar friendfor structure and a hierarhic Cosmos-Chaos Structure?”, in Ola TUNANDER (eds.), Geopolitics in Post-Wall Europe: Sevurity, Territory and Identity, SAGE Publication, Oslo, 1997

20. VINCZE, Maria, Dezvoltarea regională și rurală. Idei și politici, Presa universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p.13-14

21. *** A Strategy for the Danube–Kris–Mures–Tisa Euroregion, http://www.dkmt.net/en/index.php?bov=80981200392763

22. ***Avizul Comitetului Economic și Social European privind „Euroregiunile”, 2007/C 256/23

23. *** Regulamentul CEE nr. 2052/1988, JO L 185/15.07.1988