Euroregiunea. Concept,obiective, Administrare
INTRODUCERE
Abordarea problemelor geografiei României în cadrul Europei și cu precădere a Uniunii Europene a primit un nou sens odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Prezenta lucrare încearcă să studieze câteva dintre aspectele sistemului regional european, scoțând în evidență o dată factorii care au determinat disparitățile regionale europene, iar apoi locul regiunilor românești în arhitectura europeană.
S-a încercat pentru început o analiză a procesului de integrare europeană, urmărindu-se modul în care a evoluat conceptul de la idee la realitate. Marii diversități etnice, culturale și confesionale i se opune o convergență economico-socială, politică și militară din ce în ce mai mare. Rolul regiunilor, ca spații mentale și trăite, ca elemente de raportare a identității colective este în această ecuație complexă, covârșitor.
Capitolul 2 aduce în discuție cadrul conceptual și modelele teoretice de regionare politico-administrativă și se ia în discuție nomenclatorul unităților teritorial statistice (NUTS).
Se va încerca în continuare studierea structurilor de cooperare transfrontalieră și a dezvoltării economice interregionale, ultima parte a lucrării fiind rezervată exemplificării participării României la cooperarea regională și a prezentării pe scurt a câtorva euroregiuni cu participare românească.
Capitolul 1
Evoluția procesului de integrare europeană
1.1. Europa, continent cu geometrie variabilă
Timp de peste 40 de ani, nu s-a pus problema frontierelor în Europa, Comunitatea Economică Europeană (CEE) monopolizând însuși utilizarea cuvântului Europa, asimilat unui „spațiu de libertate”. Frontierele sale se caracterizau printr-o mare stabilitate, delimitând teritoriile statelor membre de alte câteva țări situate la vest de „Cortina de fier”, ce alcătuiau „zona tampon”, un spațiu discontinuu, conceput ca o „zonă de alarmă” în cazul unei potențiale agresiuni. Cealaltă parte a Europei era considerată „Europa de Est” sau chiar „Estul”, o categorie ideologică fără o identitate teritorială precisă. Funcția „Cortinei de Fier” era dublă: atât de barieră ideologică, cât și de barieră, foarte eficientă, în interiorul continentului, în calea unor fluxuri migratorii unidirecționate est-vest.
În general, analiștii politici sunt de părere că există două conceptii asupra integrării: o concepție despre integrare centrata pe statele-națiuni (este cea care a stat la baza formării Statelor Comunității Europene) și o altă concepție, centrată pe entități nonstatale (organizații militare de tipul NATO), regiuni economice, regiuni monoetnice, regiuni politico-administrative și supraregiuni.
Jean Monnet declara, încă din 1957, că „frontierele primei Comunități Europene, a celor șase, au fost fixate nu pentru statele membre, ci pentru cele care nu au fost incluse, conturându-se încă de atunci ideea că aderarea la UE ar trebui să reprezinte un obiectiv și o prioritate politică și pentru alte țări”.
Preambulul democratic al integrării a fost afirmat prin Tratatul de la Amsterdam: „singure, statele Europei, respectând drepturile omului, libertățile fundamentale și Statul de drept, pot aparține Uniunii Europene”
Extinderile succesive, mai ales după 1989 au făcut ca miza centrală a negocierilor se poarte pe gestionarea viitoarelor frontiere. Prosperitatea economică și libertățile civile au făcut ca Uniunea să fie un nucleu tot mai atractiv pentru imigranți. Prin lărgirea sa, funcția de control al migrațiilor a fost și este translatată mereu către frontierele exterioare al Uniunii: astăzi de 27, din Spania, Portugalia până în Finlanda, Polonia și România, mâine de 30 sau poate chiar mai multe state, până la frontierele Siriei, Irakului și Iranului… Aderarea Finlandei în 1995 a făcut ca pentru prima dată în istorie UE să aibă frontieră comună cu Rusia, nouă ani mai târziu, această frontieră se extinde prin aderarea Poloniei și, cu toată opoziția fermă a Rusiei, a trei dintre țările fostului spațiu sovietic (statele baltice), iar enclava rusă Kaliningrad este înconjurată de țări UE
Uniunea Europeană va fi astfel un conglomerat de o diversitate din ce în ce mai mare, extins de la Atlantic la Marea Neagră, în care Prutul și Dunărea Maritimă vor căpăta din nou valențele unor frontiere tot mai greu penetrabile. Dacă „insula” necomunitară din spațiul fostei Iugoslavii tinde să se restrângă tot mai mult prin integrarea Sloveniei în 2004 și prin depunerea candidaturii Croației și a Republicii Macedonia, Prutul se configurează tot mai pregnant ca o graniță relativ stabilă a Uniunii ce va trebui să facă față unor noi provocări determinate de ambivalența dintre restricțiile necesare unei cât mai bune „filtrări” a fluxurilor transfrontaliere ce bat la porțile estice ale Uniunii Europene și configurația etnică, caracterizată printr-o mare omogenitate a românilor pe ambele maluri ale Prutului, fapt ce impune o intensificare a cooperării transfrontaliere.
Conceptul de Europa cu „geometrie variabilă” a fost introdus pentru a descrie o metodă de integrare diferențiată, în funcție de disparitățile economico-sociale existente la nivelul structurii de integrare și care determină, prin urmare, o permanentă separare între un grup de state membre și un număr de unități de integrare mai puțin competitive.
În esență, aderarea la Uniunea Europeană, presupune un regim democratic stabil și confirmat, capacitatea de a adopta legislația comunitară și normele Uniunii, capacitatea de a suporta șocul generat de o deschidere rapidă a piețelor noilor candidate la produsele venite din economiile mai avansate ale țărilor din UE, precum și reforma administrațiilor naționale.
1.2. Ideea unei Europe Unite
Ideea unității europeane a fost abordată din perspectiva găsirii unor soluții pentru evitarea conflictelor sau pentru o apărare comună în caz de agresiuni armate. Antichitatea greacă, prin Platon, a fost prima care a lansat și susținut ideea păcii prin organizarea de confederații. Romanii însă, din contră, erau ostili ideii de arbitraj, neconcepând soluționarea conflictelor altfel decât prin forță armată deoarece considerau celelalte popoare ca fiind mai puțin dezvoltate (barbare). Dominația romană tindea către o „pax romana” ce avea în vedere unificarea întregii Europe sub conducerea Romei. Pentru Imperiul Roman, care a reunit între granițele sale Europa, Africa de Nord și Asia cunoscută până atunci, linia de demarcație nu se afla însă între continente, ci între lumea romană, unită prin limbă, comerț, instituții și spiritualitate comună și lumea exterioară acesteia, desemnată ca barbară. Crearea unei structuri politice din ce în ce mai mari, rezultat al cuceririlor succesive i-a sporit eterogenitatea și implicit coeziunea. Dat fiind faptul că eterogenității etnice tot mai mari, sursă a tendințelor centrifugale, i se opunea o relativă omogenitate confesională bazată pe creștinism, liderii romani și-au deplasat motivația geostrategică a tendințelor expansioniste din sfera politică în cea religioasă. A apărut astfel conceptul de „pax christiana”, ce desemna unificarea Europei pe baza ideii universalismului creștin. Aceasta a durat până la marea schismă din 1054 dintre Roma și Bizanț ce a subminat unitatea continentului prin apariția celui de-al doilea pol de gravitație geopolitică și implicit prin scindarea Europei într-o Europă de Apus, dominată de Roma (Imperiul Roman de Apus) și o Europă de Răsărit (Imperiul Roman de Răsărit) ce gravita către Constantinopole. Realizată pentru o scurtă perioadă de timp sub Imperiul Carolingian, unitatea politică a unei mari părți a Europei se va destrăma odată cu împărțirea Imperiului Franc prin Pacea de la Verdun din anul 843. Efemeritatea acestei unități poate fi pusă nu numai pe seama efemerității unei structuri politice ci și pe seama ostilității împăratului Carol cel Mare față de Imperiul Bizantin, acesta identificând Europa cu Occidentul și unitatea europeană cu unitatea creștinătății apusene. Apariția la porțile Europei a pericolului otoman reactivează, cinci secole mai târziu, unitatea creștină, de această dată orientată pe orbita unei defensive culturale comune, pentru apărarea valorilor creștinismului european. Primul pas în acest sens îl face în anul 1464 George Podebrady, rege al Boemiei care, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene în scopul contracarării pericolului otoman pe care îl propune contemporanului său, Ludovic al XI-lea. In 1589, juristul italian Albericus Gentilis propune și el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo de Groot preconiza o asociație internațională a principilor creștini. Concomitent, la curtea regelui Henric al IV-lea al Angliei se dezvolta concepția despre o Europă remodelată în 15 state, condusă de către un consiliu comun, numit „consiliul foarte creștin”. Cu toate acestea, în Evul Mediu, ideea de unitate europeană a fost redusă la nivelul propagandei. Creștinii s-au unit numai sub amenințarea Islamului, iar solidaritatea acestora a durat cât a durat pericolul islamizării.
Extensiunea maximă a imperiului condus de Napoleon Bonaparte (1811) găsea o Franță alcătuită din 130 departamente, care cuprindea un nucleu alcătuit din teritoriul fostei Galii romane, care se continua în nord cu Belgia, Olanda și partea de vest a Saxoniei Inferioare până la Lübeck, incluzând orașele-state Hamburg și Bremen, iar în sud-est cu Piemontul italian, Lombardia și Toscana, până la Roma (Duby, 1995). Napoleon era în același timp „Protector al Confederației Elvețiene și al Confederației Rhinului, al Marelui Ducat al Varșoviei, iar frații săi se aflau pe tronul Regatului Spaniei și pe tronul Westfaliei, iar doi dintre mareșalii săi ocupau tronul Neapolelui și al Regatului Suediei. Astfel reunită Europa sub conducerea sa, Napoleon își dorea o sfântă alianță prin care să trateze „în familie” problemele majore ale Continentului, să instituie un cod european, o curte de casație europeană, aceeași monedă, aceleași greutăți, aceleași legi. In acest fel, spunea Napoleon, „Europa ar fi asigurat cu adevărat un singur popor și fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”.
Secolul al XIX-lea s-a derulat sub auspiciul ideologic al unei Europe a națiunilor, unite pe principii federaliste. In 1824 este emisă ideea unei Societăți a Națiunilor, iar în 1827 apare în ziarul parizian „Le Globe” un studiu „Despre Uniunea Europeană”. Scriitorul francez Victor Hugo lansează în 1849 ideea „Statelor Unite ale Europei” după modelul Statelor Unite ale Americii, iar juristul elvețian Johann Kasper Bluntshch pe cea a unei confederații a statelor europene după model elvețian. Immanuel Kant se pronunță pentru o „Societate a Națiunilor” pe baza unui „Stat de drept” internațional corelând pentru prima dată democrația cu internaționalismul.
Prăbușirea imperiilor multinaționale și afirmarea statelor naționale la sfârșitul primului război mondial creează premisele afirmării a două concepții majore privind structurarea ulterioară a Continentului:
o concepție bazată pe cooperarea între noile state suverane apărute;
o concepție care să depășească limita suveranităților naționale tinzând spre un proces de unificare, de integrare europeană.
Principalul promotor al curentului unificaționist a fost contele Coudenhove-Kalergi care publică la Viena în 1922 manifestul „Paneuropa”, în care spune că dilema Europei se reduce la alternativa unificare sau prăbușire, deoarece fragmentarea politică impune o cooperare prin unificarea noilor state. In 1926 el reunește la Viena congresul de formare a Uniunii Paneuropene, ca uniune economică și vamală, acesta constituind un prim pas concret al procesului de integrare europeană contemporană. In 1928 este lansată ideea formării unei confederații europene ca singură alternativă de contrabalansare a hegemoniei S.U.A., idee reluată în anii următori. Doi ani mai târziu, Adunarea Societății Națiunilor a adoptat, la inițiativa ministrului de extă instituie un cod european, o curte de casație europeană, aceeași monedă, aceleași greutăți, aceleași legi. In acest fel, spunea Napoleon, „Europa ar fi asigurat cu adevărat un singur popor și fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”.
Secolul al XIX-lea s-a derulat sub auspiciul ideologic al unei Europe a națiunilor, unite pe principii federaliste. In 1824 este emisă ideea unei Societăți a Națiunilor, iar în 1827 apare în ziarul parizian „Le Globe” un studiu „Despre Uniunea Europeană”. Scriitorul francez Victor Hugo lansează în 1849 ideea „Statelor Unite ale Europei” după modelul Statelor Unite ale Americii, iar juristul elvețian Johann Kasper Bluntshch pe cea a unei confederații a statelor europene după model elvețian. Immanuel Kant se pronunță pentru o „Societate a Națiunilor” pe baza unui „Stat de drept” internațional corelând pentru prima dată democrația cu internaționalismul.
Prăbușirea imperiilor multinaționale și afirmarea statelor naționale la sfârșitul primului război mondial creează premisele afirmării a două concepții majore privind structurarea ulterioară a Continentului:
o concepție bazată pe cooperarea între noile state suverane apărute;
o concepție care să depășească limita suveranităților naționale tinzând spre un proces de unificare, de integrare europeană.
Principalul promotor al curentului unificaționist a fost contele Coudenhove-Kalergi care publică la Viena în 1922 manifestul „Paneuropa”, în care spune că dilema Europei se reduce la alternativa unificare sau prăbușire, deoarece fragmentarea politică impune o cooperare prin unificarea noilor state. In 1926 el reunește la Viena congresul de formare a Uniunii Paneuropene, ca uniune economică și vamală, acesta constituind un prim pas concret al procesului de integrare europeană contemporană. In 1928 este lansată ideea formării unei confederații europene ca singură alternativă de contrabalansare a hegemoniei S.U.A., idee reluată în anii următori. Doi ani mai târziu, Adunarea Societății Națiunilor a adoptat, la inițiativa ministrului de externe de atunci al Franței, Aristide Brilant, o rezoluție prin care se hotăra crearea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană.
Fractura politică ce a determinat cel de-al Doilea Război Mondial a îndepărtat considerabil perspectivele formării unei uniuni continentale în Europa. In aceste condiții, Anglia care devenise polul Europei libere s-a transformat în liderul unionismului pe principii federaliste a continentului care să conducă la formarea Statelor Unite ale Europei. „Oricât de departe poate părea azi acest obiectiv eu am speranța fermă că familia europeană va acționa într-o uniune strânsă în cadrul Consiliului Europei. Aștept și doresc crearea Statelor Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără obstacole. Sper să văd Economia Europei studiată într-un tot unitar. Sper să văd un Consiliu care să grupeze poate, 10 națiuni, printre care și fostele Mari Puteri” (Winston Churcill, octombrie 1942).
Falia politico-ideologică între Estul dominat de URSS și Vestul democratic s-a materializat la nivelul continentului european printr-o ordine bipolară: au fost constituite două blocuri politico-militare (NATO, 1949 și Tratatul de la Varșovia, 1955) și două blocuri economice (CAER, 1949 și Comunitatea Economică Europeană – CEE, 1957). Stabilitatea în condițiile unei integrări limitate și divizarea între Est și Vest au constituit principalele elemente ale ecuației echilibrului geostrategic al continentului european vreme de cinci decenii.
1.3. Formarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Comunității Economice Europene (CEE)
Integrarea europeană a fost precedată de înființarea Uniunii Benelux în 1944 de către guvernele în exil ale Olandei, Belgiei și Luxemburgului, uniune vamală și comercială care a devenit operativă în 1947. Acestora li s-au adăugat în 1948 prin Tratatul de a Bruxelles, Marea Britanie și Franța, în dorința de a „întări colaborarea militară, economică, socială și culturală”. In domeniul militar, următorul pas a fost făcut un an mai târziu prin crearea NATO. Pe de altă parte, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman a prezentat un plan conceput împreună cu Jean Monnet, prin care Franța și R. F. Germania, două dintre marile inamice ale războiului abia încheiat, au convenit să-și pună în comun rezervele de cărbune și oțel și invitau celelalte țări ale Europei să li se alăture. Prin aceasta se dorea îmbunătățirea relațiilor bilaterale franco-germane și sporirea eficienței industriei europene. Planul Schuman s-a concretizat prin semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951 a tratatului ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO. Șase țări au fost membre fondatoare, care aveau să devină și membrele fondatoare ale Comunității Economice Europene: Franța, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Prin acest tratat au fost eliminate toate obligațiile și restricțiile cu privire la comerțul cu fier, cărbune și oțel, punându-se bazele unui program comun de dezvoltare economică. Succesul CECO a dus la apropierea economiilor celor șase care au convenit, șase ani mai târziu, la 25 martie 1957, prin Tratatele de la Roma, formarea unei piețe unice a produselor și serviciilor: Comunitatea Economică Europeană – CEE. Concomitent, dată fiind experiența folosirii energiei atomice în scopuri militare în cel de-al Doilea Război Mondial și avântul pe care îl luase energetica nucleară, cei șase au hotărât să-și îmbunătățească și cooperarea în domeniul nuclear prin formarea Comunității Europene pentru Energie Atomică – EURATOM.
Principalii artizani ce au condus la formarea nucleului viitoarei Europe unite sunt considerați a fi Jean Monnet (1888-1979), cel care a pus bazele teoretice ale procesului de integrare; Robert Schuman (1886-1963), Konrad Adenauer (1876-1967) și Alcide de Gasperi (1881-1954), ultimii fiind reprezentanții voinței politice cu privire la integrare.Trei par să fi fost trăsăturile lor comune care le-au facilitat unitatea de voință politică:
toți erau de formație creștin-democrată, fapt ce le-a imprimat o anumită coerență politică exterm de necesară pentru începutul procesului de unificare europeană;
toți proveneau din regiuni disputate din punct de vedere politic, ale căror frontiere au cunoscut importante modificări în urma celor două conflagrații mondiale, fapt ce le-a conferit o mai mare deschidere spre multilingvism și multiculturalitate, fiind deci mai predispuși să înțeleagă și să accepte alteritatea. Schuman era din Lorena, Adenauer provenea din Renania, iar Gasperi se născuse în Imperiul Austro-Ungar;
toți erau apropiați Bisericii catolice, unitatea religioasă și susținerea de către Vatican a procesului de integrare europeană prin apropierea dintre oameni și națiuni conferindu-i o mai mare substanță.
1.4. Primele extinderi ale Comunității Economice Europene. Tratatul de la Maastricht și formarea Uniunii Europene (UE)
Deși Marea Britanie nu a dorit inițial să se alăture procesului de integrare, deoarece a refuzat să atribuie controlul asupra unei părți importante din industria sa unei autorități supranaționale, progresele economice evidente ale Comunității Economice Europene au determinat-o să solicite, în mai 1967, aderarea la aceasta. Marea Britanie a devenit membru efectiv al CEE în 1973, alături de alte două state: Danemarca și Irlanda.
Grecia, asociată la CEE încă de la 1 noiembrie 1962 și care avusese relații externe foarte reci în timpul dictaturii „coloneilor” (1967-1974) și-a depus oficial candidatura de aderare în vara anului 1975. Procesul de armonizare legislativă și instituțională a fost lung și dificil, datorită numeroaselor deficiențe economice care o făceau codașa CEE, aderarea Greciei devenind efectivă abia la 1 ianuarie 1981. In plus, specificul cultural balcanic al Greciei, diferendul său cu Turcia în problema cipriotă și apropierea de focarul de tensiune din Balcani s-au constituit în factori restrictivi ai procesului de aderare.
Următorul pas în procesul de integrare economică a Continentului l-a constituit aderarea la 1 ianuarie 1986 a celor două state iberice: Spania și Portugalia.
In această structură, organizația a fost pusă în fața celor mai mari provocări din istoria sa. Anii '80 ai secolului trecut au fost marcați de o profundă criză a sistemului politic comunist, iar „perestroika” inițiată de Gorbaciov nu a făcut decât să-i grăbească sfârșitul. In acest context, determinat de dezmembrarea URSS și CAER, ca organizație de cooperare economică rivală CEE, de eliminare a barierelor politico-ideologice dintre estul și vestul Continentului, Comunitatea Economică Europeană s-a văzut nevoită să-și regândească competențele și sfera de acțiune. Dacă până atunci întărirea procesului de integrare europeană s-a făcut pe baza ordinii bipolare postbelice, prin extinderi succesive de la 6 la 12 membri, din acel moment organizația a rămas singura opțiune viabilă de integrare economică a continentului, fapt ce i-a impus o anumită restructurare a obiectivelor și a cadrului de acțiune. Pasul hotărâtor în acest sens a fost făcut la 7 februarie 1992 prin semnarea Tratatului de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) prin care a fost fondată Uniunea Europeană, prin transformarea CEE dintr-o entitate economică, într-o uniune dispunând de importante competențe politice.
Tratatul de la Maastricht reprezintă actul constitutiv al Uniunii Europene. Tratatul a consfințit o Piață Internă Unică și ulterior o Monedă Unică. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. Cetățenii din cadrul UE au dobândit dreptul de a călători, de a munci și de a se stabili oriunde doresc în statele UE. Cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale UE are și cetățenia europeană. Aceasta acordă printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE. O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene. Tratatul UE a fost ulterior modificat și completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) și Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziția Parlamentului European prin perfecționarea și extinderea procedeului codecizional.
1.5. Extinderea spre est a Uniunii Europene
Prăbușirea sistemului politic comunist a creat premisele extinderii Uniunii Europene către țările central și est-europene, proces care alături de unificarea monetară s-au dovedit cele mai dure provocări din istoria procesului de integrare europeană cu implicații majore asupra viitorului Continentului. La baza strategiei de extindere a stat redefinirea criteriilor de aderare, acestea fiind cuprinse în patru categorii fundamentale:
criteriul politic, ce vizează obținerea stabilității instituțiilor, garantând democrația, respectarea legii, a drepturilor omului și protecția minorităților;
criteriul economic, ce urmărește crearea unei economii de piață funcționale, precum și o putere crescută pentru a face față presiunii sistemului competițional și forței piețelor din cadrul UE;
posibilitatea de asumare a obligațiilor impuse de calitatea de membru (adoptarea acquis-ului comunitar);
existența capacității administrative și judiciare pentru aplicarea acquis-ului.
Acestea au fost definite la Consiliul de la Copenhaga (1993) care deschidea oficial drumul spre Uniunea Europeană țărilor din Europa Centrală și de Est prin decizia că „orice țară asociată a Europei Centrale și de Est, dacă dorește, poate deveni membră a Uniunii Europene […] Aderarea va avea loc pe măsură ce statele vor îndeplini condițiile economice și politice cerute”.
Preambulul extinderii către est a Uniunii Europene a fost făcut însă la 1 ianuarie 1995 când trei dintre statele așa-numitei „zone gri” a Continentului, ce desemna zona tampon dintre fostele blocuri politico-militare au aderat la structurile de cooperare europeană. Este vorba de Austria, Suedia și Finlanda. Sfârșitul antagonismului Est – Vest a făcut să devină fără rost neutralitatea lor, statut care le împiedica să se alăture integrării europene. In plus, cele trei state îndeplineau atât criteriul politic, fiind democrații vechi și stabile, cât și pe cel economic fiind țări dezvoltate din punct de vedere economico-social și deci nu reprezentau o povară pentru bugetul UE. In alte două țări (Elveția, 1992 și Norvegia, 1994), populația s-a opus prin referendum aderării la Uniunea Europeană.
Lansarea oficială a procesului de extindere către centrul și estul continentului s-a făcut la Helsinki în decembrie 1997 și viza 13 țări: 7 din fostul Bloc Comunist (Bulgaria, Republica Cehă, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria), trei care au făcut parte integrantă din URSS (Statele baltice – Estonia, Letonia și Lituania) și alte trei din bazinul mediteranean (Cipru, Malta și Turcia). Această ultimă categorie de state, deși nu s-au aflat sub influența ideologică a URSS, prin prisma performanțelor economice se situează sub media UE, fiind în plus afectate și de o serie de tensiuni politice (divizarea Ciprului, tendințele separatiste ale kurzilor în Turcia etc). Atât din punct de vedere al numărului de state impicate, cât și sub aspectul riscurilor pe care le ridică din punct de vedere economic, social și politic, actuala extindere este fără precedent implicând costuri ridicate, dar și riscuri generate de capacitatea de absorbție a acestora de către vechile membre
Prin decizia de extindere luată la Helsinki, Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare bazat nu pe potențialul unei țări, ci pe cel al unei întregi regiuni geografice. Centrul de greutate al procesului de extindere s-a deplasat din sfera economică în cea geopolitică. Integrarea fostelor țări socialiste a însemnat pentru acestea alternativa la vechiul sistem, consfințind ieșirea definitivă a acestora din sfera de influență a Rusiei. Toate acestea se justifică prin prisma raporturilor geopolitice pe care le are Uniunea Europeană cu celelalte centre de putere ale lumii contemporane în cadrul procesului de globalizare a economiei.
Poziția geografică și geopolitică constituie acum principalele atuuri ale țărilor invitate la negocierile de aderare. Astfel, Lituania, Letonia și Estonia izolează Rusia, îngreunându-i accesul la Marea Baltică. Rusia rămâne doar cu enclava Kaliningrad (între Lituania și Polonia), fiind nevoită să se reorienteze spre zona Sankt Petersburg și mai ales spre „calea maritimă de nord” prin Murmansk, mult mai costisitoare, unde ghețarii îngreunează navigația o mare parte a anului. Sub Petru cel Mare, când avea capitala la Sankt Petersburg (Petrograd), Rusia a fost o țară prosperă, mult legată de Occident, liberală și deschisă schimburilor comerciale. Pierderea statelor baltice izolează Sankt Petersburgul și condamnă Rusia la izolare și regres economic. Aderarea României, Bulgariei și Turciei are drept consecință tot izolarea Rusiei, prin limitarea accesului acesteia la Marea Neagră (Ucraina face parte din GUAM, organizație constituită tocmai pentru a limita hegemonia Rusiei în cadrul CSI). In aceste condiții, ea nu va mai putea să joace un rol important în această zonă. Iată de ce politicienii ruși nu agreează Occidentul, opunându-se extinderii spre est a structurilor de cooperare europeană și euro-atlantică și orientându-și sistemul de alianțe spre Asia, îndeosebi spre Iran, India și China.
Pe de altă parte, în timpul Războiului din Golf din 1991 și ulterior în operațiunile din Afganistan și Irak, americanii au folosit Turcia drept releu militar, fapt ce a contribuit la o redimensionare a raporturilor geostrategice la nivelul spațiului islamic, prin exacerbarea urii arabilor față de turci. Atentatele teroriste de la Istanbul și din stațiunea turistică Marmaris par să confirme acest fapt.
Au mai fost chemate la negocieri și au aderat în 2004, Malta și Cipru. Decizia în ceea ce le privește este justificabilă tot din punct de vedere geopolitic. Astfel, în teoria zonei pivot, Mackinder spunea că „Anglia va fi în Mid Ocean o Maltă la altă scară”. Din această afirmație se poate deduce cât de important este, pentru cineva care încearcă să domine Marea Mediterană, să aibă în sfera lui de influență un stat cum este Malta. Datorită poziției sale geografice, între Sicilia și țărmurile Africii, Malta poate conferi nu doar avantajul de a domina marea, ci și pe acela de a avea o mare influență în nordul continentului african. Importanța Maltei pentru Uniunea Europeană nu este așadar economică, demografică sau teritorială, ci geostrategică, Malta funcționând ca un stat pivotal al intereselor Europei Unite (și îndeosebi ale Marii Britanii) în bazinul mediteraneean și în Africa de Nord.
În concluzie, se poate afirma că decizia de extindere spre est a Uniunii Europene este categoric una politică. Prin înglobarea noilor state, aceasta va putea să controleze Marea Neagră cu strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și Marea Baltică; prin urmare va deține principalele rute comerciale din zonă, extinzându-și astfel zona de influență atât în plan comercial cât și economic, prin extinderea pieții de desfacere și de aprovizionare cu materii prime, cât mai ales în plan politic prin reducerea decalajelor economice dintre țările membre, condiție esențială pentru câștigarea supremației de putere mondială în secolul XXI. Ratificarea noului tratat al UE constituie în acest sens pasul politic decisiv menit să rezolve criza instituțională generată de respingerea prin referendum în unele state, a Constituției europene și să asigure coerență acțiunilor UE.
1.6. România și Uniunea Europeană
România este unul dintre statele mari ale Europei Centrale (locul III ca suprafață și populație după Germania și Polonia), rolul său deosebit de important în context european și regional rezultând și din faptul că dintre statele limitrofe este întrecută ca suprafață și potențial demografic doar de Ucraina, cel mai mare stat european, cu excepția Federației Ruse.
În același timp, România se află situată între două importante focare de conflict: cel reprezentat de spațiul ex-iugoslav și cele din fosta U.R.S.S., între care conflictul transnistrean prezintă implicații directe pentru populația românească din Republica Moldova. Ambele conflicte au ca suport tensiunile etnice, exacerbate pe fondul prăbușirii comunismului și al reafirmării identității naționale.
România apare, în acest context geostrategic, ca o „insulă” de stabilitate, concretizată în primul rând printr-o deschidere politică către structurile de cooperare europeană și euro-atlantică și printr-o gestionare a potențialelor situații de criză în raport de standardele acestora.
Tendințele de fragmentare internă pe criterii etnice, după model spaniol sau britanic, deși s-au făcut auzite prin proiecte de regionare sau chiar de federalizare, în cazul României nu au o argumentare solidă. Regiunile istorice, care reprezintă structurile teritoriale cele mai bine individualizate ale spațiului românesc, se circumscriu toate aceleiași omogenități etnice, lingvistice și culturale. Nu se poate vorbi de o limbă sau o cultură moldovenească diferită de una olteană sau bănățeană, după cum limba și cultura catalană sau cea bască este diferită de cea a populației majoritare spaniole, sau cea scoțiană este diferită de cea galeză, engleză sau irlandeză.
Principalul risc la adresa securității interne a României îl constituie, în actuala perioadă, cel social. „Tranziția” prelungită, declinul economic și efectele sociale generate de acesta, poate constitui o adevărată sursă de potențiale conflicte. Creșterea gradului de sărăcie, lipsa unor alternative economice viabile, corupția generalizată, poate conduce la exacerbarea rolului unor comunități etno-culturale sau culturale și la tendințe de enclavizare. De aceea se impune un cât mai bun managenent al fondurilor europene, prin orientarea acestora spre investiții în comunitățile locale cele mai devaforizate.
Pe plan extern, principalele riscuri de insecuritate ce planau asupra României au fost în mare parte înlăturate prin invitarea de a se alătura structurilor N.A.T.O. și prin consolidarea poziției sale în rândul țărilor candidate la admiterea în Uniunea Europeană, ca urmare a stabilirii unui calendar și a unei date precise de aderare în 2007. Sunt recunoscute astfel progresele României pe calea democrației, dar și avantajele geostrategice ale poziției sale geografice, de placă turnantă între estul și vestul continentului, într-o Europă din ce în ce mai interdependentă între componentele sale.
La acestea se adaugă atuurile geostrategice ale României derivate din poziția sa geografică, pe drumul strategic transcontinental ce leagă Uniunea Europeană de imensele resurse de hidrocarburi ale Asiei Centrale deschise pieței vest-europene ca urmare a dezmembrării U.R.S.S. și la capătul estic al magistralei fluviale transcontinentale Dunăre-Main-Rhin.
1.7. Uniunea Europeană și ansamblurile economice și geopolitice ale lumii contemporane
Configurația actuală a lumii, funcționalitatea și stabilitatea acesteia sunt rezultatul a două procese aparent contradictorii: fragmentarea și integrarea. Tensiunilor etnice și identitare ce conduc la fragmentare prin crearea de state naționale și destrămarea celor multinaționale li se opun cele integratoare, prin coeziunea în jurul unor obiective economice sau politice comune. Iau naștere astfel organizațiile internaționale de cooperare, veritabile ansambluri economice și geopolitice de nivel planetar (Organizația Națiunilor Unite are 192 membri) sau regional
Prima categorie, cea a grupărilor economice de state vizează intensificarea schimburilor comerciale dintre statele membre și crearea unei mai bune convergențe dintre politicile economice practicate de acestea. Printre aceste grupări, se disting piețele comune, cum a fost Comunitatea Economică Europeană (care a stat la baza actualei Uniuni Europene) sau Piața Comună a Sudului – Mercosur (ce reunește state de pe continentul sud-american) și Zona Comerțului Liber din America (NAFTA) sau Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA). În piețele comune, ca urmare a renunțării la orice restricții privind schimburile comerciale dintre statele membre se instituie un tarif vamal unic; în plus, politicile comune la nivel sectorial (politicile agricole, cele privind industria textilă sau privind infrastructura, de exemplu) necesită o strânsă cooperare dintre state. Spre deosebire de acestea, în zonele de liber schimb fiecare stat își păstrează propriul tarif vamal în raport de statele nemembre. Este și motivul pentru care unele state, precum Marea Britanie, Danemarca, Portugalia, Austria, Suedia și Finlanda au fost nevoite să părăsească Asociația Europeană a Liberului Schimb în urma aderării la Uniunea Europeană. Alte structuri de cooperare, precum cele din Orientul Mijlociu (Consiliul de Cooperare a Statelor Arabe din Golf – CCASG și Consiliul de Cooperare Arabă – CCA), din spațiul ex-sovietic (Comunitatea Statelor Independente – CSI) sau din sudul Africii (Comunitatea pentru Dezvoltare a Africii Australe – SADC) au o tentă comună: economică și geopolitică.
Grupările regionale în care domină asocierea de tip politico-militar au ca principal scop cooperarea dintre statele membre în vederea prevenirii conflictelor și a soluționării pe cale pașnică a celor deja existente.
Dintre toate continentele, Europa este cel mai bine structurat prin organizații regionale, diferite atât ca obiective urmărite, cât și sub raportul domeniilor de interacțiune sau al gradului de integrare.
Această proliferare de organizații internaționale reprezintă în același timp o șansă, dar și o slăbiciune pentru Europa: șansă deoarece integrările regionale permit învingerea neîncrederii între popoare și apropierea între guverne și slăbiciune pentru că, fiind prea numeroase, acestea exprimă fragmentarea și neputința Europei de a constitui un cadru pentru gestionarea riscurilor și amenințărilor cu care se confruntă. Singura organizație strict europeană din domeniul militar, UEO.a fost delegată, prin Tratatul de la Maastricht, să elaboreze și să pună în aplicare deciziile Uniunii Europene în materie de apărare. Dar acțiunile sale trebuie să se coordoneze cu cele ale NATO, căruia îi aparține, până în prezent, cea mai mare responsabilitate în materie de apărare. OSCE nu reprezintă deci un cadru care să completeze cu adevărat vidul strategic în care se găsește Europa de Est după dispariția Tratatului de la Varșovia, fapt pentru care statele din această parte a continentului au optat pentru aderarea la NATO
Sintetizând raporturile dintre principalele organizații de cooperare regională ce includ state europene, putem concetiza că prăbușirea Cortinei de Fier nu a reușit să desființeze total clivajele dintre estul și vestul Continentului, statele CSI fiind încă departe, atât economic cât și politic, de standardele de aderare impuse de UE și NATO Alte țări, deși cu performanțe economice remarcabile, nu au aderat la piața comună europeană, optând pentru o uniune vamală proprie (Asociația Europeană a Liberului Schimb – EFTA). OSCE funcționează ca organizație integratoare, ce cuprinde cvasitotalitatea statelor continentului, SUA și Canada, însă tocmai gradul larg de cuprindere i-a erodat din obiective, divergențele dintre Rusia și NATO determinând orientarea politicii OSCE către principii generale, unanim acceptate de către toate statele.
Capitolul 2
Europa, între integrare și regionare
2.1. Cadru conceptual
Harta politică a lumii contemporane este pe de o parte rezultatul proceselor de integrare, rezultate din voința comună a națiunilor de coeziune în jurul unor obiective sau valori comune, iar pe de altă parte a celor de fragmentare, datorate forțelor centrifuge rezultat al clivajelor dintre obiectivele autorităților centrale și aspirațiile colectivităților locale. Prima categorie de procese conduce la formarea organizațiilor suprastatale, fie că este vorba de cele din sfera cooperării economice sau politico-militare, iar cea de-a doua la dezmembrarea statelor multinaționale și formarea statelor omogene sub raport etnic. Prin urmare, elementul etnic joacă un rol fundamental în generarea sau accentuarea forțelor centrifugale, menite să conducă spre autodeterminarea unor colectivități locale, însă nu trebuie pierdute din vedere și alte elemente, cum ar fi cel economic, confesional sau poziția periferică la nivelul teritoriului statal. O regiune bogată dorește cel mai adesea să se separe politic și / sau administrativ de una mai săracă, pe care o percepe ca frână în calea dezvoltării sale
După unii autori fragmentarea poate fi de două feluri (Ianoș, 2000):
Totală, atunci când comunitatea dintr-un subspațiu național este conștientă de identitatea sa etnică, culturală, lingvistică, religioasă sau economică și obține în urma unor conflicte armate sau negocieri diplomatice independență totală față de spațiul național inițial. Atunci când această fragmentare totală s-a produs în urma unor conflicte armate, integrarea regională este greu de realizat, datorită barierelor politice, economice și mai ales psihologice care se instalează cu acest prilej (cazul fostei Iugoslavii, al Ceceniei etc.). În cazul în care s-a obținut în urma unor negocieri politice între părțile implicate, este posibilă cooperarea complexă între noile formațiuni politice apărute (cazul fostei URSS sau al fostei Cehoslovacii);
Parțială, atunci când rezultă fie dintr-o recunoaștere oficială a ariei respective la nivel de stat și obținerea unor drepturi limitate, care să permită o mai bună gestionare a resurselor locale (în cazul statelor federale), fie din recunoașterea unor drepturi pentru comunitățile locale care nu au nici un impact teritorial (autonomie locală). De regulă, acest tip de fragmentare are loc în cazul unor comunități mixte, mai frecvente în Transilvania și Banat, dar și în unele părți ale Moldovei, unde fiecare dintre aceste comunități dispun de rețea proprie de învățământ în limba maternă, de drepturi religioase, culturale etc.
De aceea, concluzionând se poate afirma că structura internă a statului determină coeziunea sa, coeziune ce determină la rândul său un management specific al raportului dintre central și local concretizat printr-un anumit model de regionare politico-administrativă a teritoriului.
2.2. Modele teoretice de regionare politico-administrativă
Argumentul identității etnice și culturale ca factor de diferențiere regională a condus la cristalizarea a trei modele privind regionarea politico-administrativă, care stau la baza fundamentării teoretice a celor trei tipuri de structură statală: federală, unitară și regională.
2.2.1. Modelul autonomist-etnocratic
Fundamentat de Jean Fouéré (1968), are la bază criteriile etnice și culturale ca factori de diferențiere regională. Rațiunea autorului pornește de la un presupus fenomen de „erodare” a statului național, în fața afirmării statului-regiune. Scopul întregului demers vizează organizarea teritoriului pe baza arealelor omogene etnic și cultural, prin garantarea constituțională a autonomiei.
Sistemul federal presupune existența unei comunități de entități politico-administrative caracterizate printr-o largă autonomie, reprezentate printr-un singur subiect de drept internațional, printr-un guvern central și câte un guvern local pentru fiecare stat membru. Principiul de bază este cel al dizolvării autorității centrale prin transferarea sa la nivel local, cele două tipuri de guverne având personalități și competențe distincte. La nivel central sunt soluționate problemele comune, funcțiile statului federal fiind împărțite între statul federal și statele componente, acestea contribuind în mod egal la elaborarea legilor federale. Astfel, federalismul încearcă să rezolve problema unității statale prin realizarea unui echilibru între forțele centripete și cele centrifuge. Acest sistem funcționează eficient acolo unde comunitățile regionale doresc uniunea pentru a beneficia de anumite avantaje politice sau economice, dar fără să-și piardă identitatea.
Principala problemă care se ridică în cazul regionării pe criterii etnice o constituie marea diversitate a grupurilor etnice – acestea variind de la comunități izolate, de câteva zeci sau sute de persoane, până la grupuri etnice foarte mari de sute de mii, milioane și chiar miliarde de oameni, fapt ce impune o mare diversitate a mărimii și structurii unităților regionale. Lucrurile se complică și mai mult în cazul grupurilor etnice amestecate și intercalate – cazul fostei Iugoslavii sau a unor regiuni din spațiul ex-sovietic, unde constituirea unor structuri regionale exclusiv după apartenența etnică ar fi neviabilă, dacă nu chiar imposibilă (s-ar ajunge la structuri extrem de fragmentate, de tipul fostelor bantustane sud-africane). La aceasta se adaugă și efectul psihologic indus de segregarea pe criterii etnice.
Absența unor legături directe între compoziția etnică, structura statului și mărimea teritoriului acestuia este demonstrată de însăși harta politică a lumii contemporane. State imense atât ca potențial demografic, cât și ca teritoriu au o structură unitară (China – 9,59 mil. kmp; 1,16 mld. loc); în vreme ce state reduse ca suprafață și populație sunt organizate pe baze federale (Elveția, Belgia, Austria, Malaysia, Emiratele Arabe Unite); state cu populație relativ eterogenă etnic au o organizare unitară (îndeosebi cele desprinse din fosta U.R.S.S sau state vest-europene devenite multinaționale ca urmare a imigrărilor masive), în vreme ce state omogene etnic sunt organizate după sistem federal (Germania și Austria fiind cazuri reprezentative).
2.2.2. Modelul liberal-democratic
L-a avut ca principal promotor pe Georges Pompidou, președinte al Franței între 1969 și 1974, și a apărut ca o replică a modelului autonomist-etnocratic, fundamentând teoretic organizarea regională după criterii unitare. Regiunea este plasată ca o autoritate delegată în raport cu statul; statul nu delegă regiunii atributele sale, ci autoritatea necesară exercițiului regional al acestor atribute, autoritate exprimată prin tutela administrativă. Regiunea nu este o instituție etnică, ci una administrativă, garanție a statalității pe suport național. Ea se dorește a fi un instrument de implementare a politicilor publice unitare ale statului, configurația sa grefându-se pe unitățile administrativ-teritoriale de rang inferior (regionalismul francez).
Din punct de vedere teoretic, statul unitar se caracterizează printr-un înalt grad de omogenitate și coeziune internă, rezultat al unor particularități distincte, care-l deosebesc de cel federal:
– Suprafață relativ mică. Cu cât teritoriul unui stat este mai mare, cu atât barierele morfografice sau cele hidrografice sunt mai numeroase și evidente; deosebirile culturale dintre comunitățile teritoriale tradiționale sunt mai profunde accentuând forțele centrifuge și reducând eficacitatea unei autorități centrale unice;
– Formă cât mai compactă. Un stat fragmentat, perforat sau cu o formă neregulată induce zone periferice, care pot prezenta diferențieri semnificative față de aria centrală (nucleu), diferențieri ce pot constitui obstacole în unitatea și coeziunea lui, conducând spre mișcări secesioniste, mai ales când diferențierile ce caracterizează aceste zone periferice sunt de natură etnică, culturală, religioasă, lingvistică etc.;
– Prezența unei singure arii centrale, marcată de obicei printr-o mare densitate a populației, prin prezența capitalei și prin convergența fluxurilor demografice și economice. Această arie centrală este ideal să coincidă cu centrul teritoriului statului;
– Densitate și uniformizare mare a populației. În situațiile în care între două zone intens populate din același stat se interpune un teritoriu slab locuit (montan, deșertic, pădure ecuatorială etc.), acesta poate acționa ca o barieră pentru omogenizarea populației, generând sentimente de izolare și regionalism.
În concluzie, se poate afirma că deosebirea fundamentală dintre cele două modele de organizare administrativ-teritorială constă în tipul descentralizării: prin delegarea autorității de la nivel central la nivel local (în cazul modelului liberal-democratic), în vreme ce modelul autonomist-etnocratic are la bază destrămarea autorității, prin transferarea acesteia de la nivelul statului la cel al autorităților locale. Primul tip de regionalism se caracterizează prin autoadministrare; al doilea, prin autodeterminare.
2.2.3. Modelul autonomiilor regionale
Cea de-a treia categorie de state o formează statele unitare compuse sau statele regionale, în care distincția dintre tipul federal și cel unitar nu este foarte strictă. Statul regional a apărut în acele state unitare în care s-a acordat o anumită autonomie unor regiuni, în general distincte din punct de vedere etnic și cultural sau depărtate de aria centrală, distribuția puterii fiind foarte asemănătoare cu cea din sistemul federal. Tendințele secesioniste dezvoltate în astfel de regiuni (Ulster, Scoția, Catalonia, Țara Bascilor, Lombardia etc.) au generat modelul de organizare administrativ-teritorială ce are la bază autonomiile regionale. Acesta a fost inițiat în Regatul Unit prin acordarea unor autonomii din ce în ce mai largi Ulsterului, Scoției și Țării Galilor, autonomie concretizată prin constituirea în aceste provincii a unor guverne locale. De aici modelul s-a extins mai întâi în vestul Europei (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Danemarca), iar de aici în întreaga lume.
Modelul regional diferă de la un stat la altul în funcție de gradul de autonomie și de domeniile de competență ale autorităților locale. Se diferențiază totuși două variante: o variantă în care statele unitare cu populație minoritară permit funcționarea unor guverne regionale cu puteri legislative și cu responsabilități funcționale (Regatul Unit, Spania, Italia), cealaltă în care acestea sunt asociate (politic, economic sau militar) cu anumite comunități, fără însă ca acestea să-și piardă identitatea culturală și organizațiile politice. Exemple în acest sens sunt date de insulele din apropierea unor state unitare, care au intrat sau au rămas în uniune cu acestea: Azore sau Madeira (Portugalia); Baleare și Canare (Spania); Aaland (Finlanda); Groenlanda și Feröe (Danemarca) etc.
Complexitatea raporturilor dintre stat și regiuni este dată și de caracterul biunivoc al acestor relații: pe de o parte atitudinea puterii centrale față de comunitățile teritoriale-locale ce alcătuiesc regiunile, pe de altă parte răspunsul acestora la stimulii externi concretizați prin măsurile de planificare regională. În primul caz, contrastele teritoriale sunt privite dinspre nivelul central spre cel local (regionalizare); în al doilea caz rolul esențial le revine actorilor locali care se autodefinesc în raport cu puterea centrală (regionalism). Astfel, gradul de regionalizare depinde mult de modul în care autoritățile centrale reușesc să delege la nivel substatal (regional) o parte din autoritatea lor administrativă, politică, educațională și economică
Organizarea administrativ-teritorială, ca formă de exprimare geografică a sistemelor politice, presupune dispersarea puterii în teritoriu la anumite nivele instituționale. Nivelele de bază sunt cele regionale și cele locale, dar în practică acestea sunt mult mai complexe, în funcție de sistemul politic al fiecărui stat. G. Smith diferențiază șapte nivele teritoriale de organizare administrativă:
I. Guvernul (autoritatea) centrală;
II. Guvernul (autoritatea) statului federal component (în statele federale);
III. Guvernul (administrația) regională (în statele unitare);
IV. Guvernul (autoritatea) locală de rang superior (departamental);
V. Administrația guvernamentală inter-regională;
VI. Autoritatea locală de rang inferior (municipal sau comunal);
VII. Unitățile subcomunale (consiliile parohiale).
Nici un stat nu deține toate aceste nivele de guvernare, ci combină doar câteva dintre ele. Cel mai frecvent utilizate în practica administrativă sunt sistemele departamental (caracterizat prin trei nivele de administrație: național, intermediar și local) și regional (cu patru nivele administrative – două intermediare: departamental și regional). Sistemul comunal, cu un singur nivel inferior, cel de bază, este mai rar folosit, fiind specific îndeosebi statelor reduse teritorial.
În România, în perioada interbelică, guvernarea se făcea după sistemul regional, la nivelele I (național), III (directorat ministerial, ținut), IV (județ), V (plasă) și VI (municipiu, oraș sau comună); după cel de-al doilea război mondial – la nivelele I (național), III (regiune), IV (raion) și VI (municipiu, oraș sau comună), iar în actuala organizare administrativ-teritorială, guvernarea se face în sistem departamental, doar la nivelele I (național), IV (județ) și VI (municipiu, oraș, comună). Dacă nivelul II de organizare este exclus în cazul României, caracterul său unitar fiind reglementat prin Constituție, considerăm că un eventual model de optimizare a organizării administrativ-teritoriale ar trebui să aibă la bază nivelele central (național), regional, cel mai important (regiuni administrative constituite pe baza provinciilor istorice sau a sistemelor urbane regionale), departamental (județe), subdepartamental (structuri administrative de tipul plaselor interbelice), comunal (municipii, orașe și comune) și subcomunal (sectoare administrative în cadrul orașelor mari și sate în cadrul comunelor). Dintre acestea, nivelul regional și cel departamental (județean) ar constitui trepte de autonomie locală, eșantioanele inferioare constituind doar structuri de desconcentrare a serviciilor și de redistribuire a fondurilor la nivel local (situație oarecum asemănătoare arondismentelor, cantoanelor și comunelor franceze).
2.3. Standardizarea regională în Europa. Nomenclatorul unităților teritorial-statistice (NUTS)
O bază unitară de analiză pentru ansamblul fenomenelor economice și sociale de pe întreg spațiul CEE a fost creată abia în 1989 prin elaborarea unui decupaj regional unic: Nomenclatorul unităților teritorial-statistice (NUTS). Conceput inițial pe trei nivele ierarhice (NUTS 1 – nivel macroregional, echivalent nivelului federal; NUTS 2 – nivel regional și NUTS 3 – nivel departamental), la care s-a adăugat ulterior și un nivel local (comunal) – NUTS 4 – prin acest instrument de lucru s-a realizat o corespondență între nivelele regionale din țările comunitare pe de o parte și dintre acestea și decupajele administrative naționale pe de altă parte. Această standardizare a condus la individualizarea a două categorii de regiuni:
1. Regiuni administrative sau politico-administrative, cu o identitate regională proprie, dată de fundamentul istoric și de unitatea factorilor culturali, etnici, lingvistici, economici (landuri și kreize în Germania, regiuni și departamente în Franța, regiuni și provincii în Italia și Belgia, comunități autonome în Spania etc.);
2. Regiuni de raportare teritorial-statistică, construcții artificiale, fără personalitate regională, funcție administrativă sau antecedente istorice, rezultate prin agregarea unităților administrativ-teritoriale de rang inferior existente (ZEAT în Franța, regieungsbezirk în Germania, landsdelen în Olanda, regiuni standard și grupări de comitate în Regatul Unit, grupări de amter în Danemarca, grupări de regiuni de dezvoltare în Grecia, grupări de comunități autonome în Spania sau grupări cu finalitate comunitară în Portugalia).
Vechimea și ampla dezvoltare a fenomenului urban în Europa centrală și de vest a constituit principalul element favorizator în structurarea regională. Nucleele urbane au constituit încă din antichitate, dar mai cu seamă în perioada medievală, principalii factori de stimulare a organizării spațiale, favorizând constituirea în jurul lor a entităților politico-administrative ce stau la baza actualelor regiuni europene.
Cu excepția celor trei state cu structură federală (Germania, Austria și Belgia), nivelul regional superior (NUTS 1) este alcătuit din construcții artificiale create ca bază de raportare statistică, fără însă a avea o identitate și o funcționalitate regională proprie (Ibidem). Dimensiunea medie a unităților teritorial-statistice de nivel 1 este de 35 100 km2 (pentru suprafață) și de 5 milioane locuitori (pentru populație), mai redusă decât standardele teoretice ce stau la baza decupajului acestora (suprafață în jur de 50.000 km2, populație în jur de 6 milioane locuitori). Discrepanțele teritoriale se amplifică chiar, în raport cu nivelurile administrative: dacă cele 6 regiuni franceze care alcătuiesc Bazinul Parizian însumează 139 122 km2, regiunea Nord-Pas de Calais cu numai 12 144 km2 alcătuiește singură o zonă economică teritorial-administrativă (ZEAT) de nivel NUTS 1, la fel ca landurile-orașe germane sau ca regiunea Bruxelles.
Un adevărat nivel regional apare abia pe treapta NUTS 2 care grupează structurile regionale de bază ale majorității statelor Uniunii Europene: Franța, Finlanda, Italia, Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia, Spania și Suedia. Față de medie (13 500 km2 pentru suprafață, 2 milioane locuitori pentru populație), ecarturile de variație sunt considerabile: 8 regiuni depășesc 40 000 km2 (5 spaniole – Andaluzia, Aragon, Castilia-Leon, Castilia-La Mancha și Extremadura și 3 franceze – Acvitania, Midi-Pyrénées și Rhône-Alpes), iar 15 sunt mai mici de 5 000 km2 (dintre care 9 numai în Olanda – cea mai mică, Utrecht – 1396 km2). Prin urmare, nu mărimea, ci funcționalitatea este criteriul de bază în individualizarea regiunilor europene, fie că este vorba de regiunile politico-administrative, cu personalitate istorică și culturală sau de regiunile teritorial-statistice, născute din rațiuni economice. Suprafața nu este un criteriu definitoriu nici pentru rangul unităților teritorial-statistice: regiuni de nivel NUTS 1 sunt mai mici decât regiuni de nivel NUTS 2 (din alte state), condiția fiind doar ca o unitate de rang superior să fie formată dintr-un număr întreg de unități de rang inferior.
Capitolul 3
Globalizarea și sistemul regional european.
Structurile de cooperare transfrontalieră
Contradicția dintre fragmentarea instituțională a teritoriului și existența unor probleme transnaționale care au impus un sistem unitar de abordare și deci o colaborare transfrontalieră, a creat premisele apariției unor noi tipuri de structuri de cooperare regională, suprapuse frontierelor statale: zonele transfrontaliere și euroregiunile. Acest tip de cooperare trebuie să țină seama că între cele două zone frontaliere se interpune o fâșie de graniță și de cele mai multe ori, între ele există legislații diferite care impun exigențe diferite ale cadrului de cooperare. Prin urmare, principalul pericol ce poate afecta regiunile transfrontaliere, este reprezentat de procesul de fragmentare; dacă acesta nu este bine coordonat la nivel central, există riscul pierderii autorității, zona transfrontalieră gravitând către unul dintre statele coparticipante.
Problemele care stau la baza dinamicii zonelor transfrontaliere derivă din gradul de armonizare al politicilor de dezvoltare a celor două zone frontaliere ce vin în contact. Spațiile situate de o parte și de alta a unei granițe au sau nu tendința de a evolua în același sens, tendință dată de politicile centrale și locale față de acestea, dar și de situațiile particulare din teren, care determină tipul de zonă transfrontalieră.
3.1. Zonele transfrontaliere. Tipuri de zone transfrontaliere
Într-o accepțiune largă, zona transfrontalieră reprezintă spațiul situat de o parte și de alta a frontierei, cu lățimi ce variază între 30 și 60 km, caracterizat printr-o variație tranșantă a fluxurilor umane și materiale. Elementele determinante ce stau la baza definirii spațiului transfrontalier sunt date de structura și configurația granițelor de stat, ce imprimă fluxurilor transfrontaliere anumite particularități legate de intensitate și structură, cât și de dispunerea nucleelor de convergență locală care determină orientarea acestor fluxuri. Identitatea spațiului transfrontalier este prin urmare determinată de elementele de complementaritate și omogenitate dintre cele două spații frontaliere, iar polarizarea vectorilor de cooperare transfrontalieră este condiționată de dispunerea așezărilor umane, îndeosebi a celor cu rol de polarizare locală și regională.
Intensitatea și variația fluxurilor transversale cu caracter local au condus la individualizarea a două modele teoretice de zone transfrontaliere:
– Zone transfrontaliere caracterizate printr-o variație bruscă a fluxurilor, determinate de caracterul omogen al populațiilor celor două zone frontaliere ce vin în contact, granițe relativ închise, care se suprapun unor regiuni de inaccesibilitate naturală, cu un potențial redus de locuire și cu o infrastructură slab dezvoltată. Acestea se suprapun zonelor montane și deșertice sau unor mari cursuri de apă, care au funcționat de-a lungul timpului ca bariere în schimburile de populație și în funcție de care s-au conturat marile decupaje culturale ale lumii. Este cazul sistemului montan himalayan, dispus între Tibetul budhist și subcontinentul indian, sau al Saharei care a acționat ca barieră în răspândirea către sudul Africii a civilizației arabe. La rândul lor, Anzii, Pirineii sau Pamirul au funcționat ca areale de separare, constituind domenii ideale de trasare a granițelor.
– Zone transfrontaliere în care fluxurile transversale variază lent, datorită unui amestec progresiv al populației, a prezenței minorităților de o parte și de alta a graniței, rezultat al unor vechi raporturi de interacțiune stabilite în timp, în condițiile unui cadru natural favorabil, a unor sisteme de așezări bine individualizate și a unor economii complementare. Frontierele interioare ale Uniunii Europene constituie un exemplu caracteristic în acest sens, identitatea zonelor transfrontaliere fiind dată de modul în care frontierele au transgresat și regresat de-a lungul istoriei. Acestea devin din elemente de ruptură între două entități politice cu caracteristici diferite, spații de sudură, de armonizare între acestea, cu particularități economice și culturale specifice.
3.2. Zonele transfrontaliere și rolul acestora în formarea euroregiunilor. Tipuri de euroregiuni de cooperare transfrontalieră
Apariția euroregiunilor este legată de intensa colaborare transfrontalieră din spațiul vest-european, nucleele urbane de polarizare transfrontalieră și configurația granițelor de stat constituind principalii lor factori generatori. Prima euroregiune este considerată a fi Regio Basiliensis, constituită în 1963, pe baza ariei de polarizare a orașului Basel. Dezvoltarea rapidă a industriei în perioada postbelică și liberalizarea regimului vamal au contribuit la creșterea rapidă a aglomerării urbane care s-a extins peste limitele teritoriului național. Aceasta a fost favorizată de relațiile economice, formate de-a lungul timpului, de nivelul relativ ridicat al gradului de industrializare și urbanizare a regiunilor frontaliere din Franța și Germania. Tot la frontiera dintre Elveția și Franța funcționează Regio Genevensis, dezvoltată pe baza ariei de polarizare a Genevei. Populația care își desfășura activitatea în această zonă a rezolvat problema prețurilor foarte ridicate ale locuințelor, generată de lipsa de spațiu din jurul Genevei prin construirea de locuințe pe teritoriul francez, în apropierea graniței, unde prețurile terenurilor erau mai mici. În plus, o parte din populația franceză din zona de frontieră își desfășoară activitatea în regiunea Genevei, unde salariile sunt mai mari. Aceste fenomene au avut ca efect difuzarea urbanizării în regiune, transformând practic zona frontalieră franceză într-un hinterland al Genevei.
Germania, prin poziția sa geografică în interiorul continentului și prin numărul mare de state învecinate (9) a atras de-a lungul frontierelor sale cea mai mare concentrare a euroregiunilor, atât în perimetrul zonei transfrontaliere estice, cu Olanda, Belgia, Luxemburg și Franța, cât și în lungul fostei „Cortinei de Fier”, la granița cu Polonia și Cehia. În legislația germană, sunt prezente 6 caracteristici distincte ale euroregiunilor:
– euroregiunile reprezintă formele cele mai eficiente ale cooperării din zonele de frontieră;
– euroregiunile ajută la echilibrarea nivelelor de dezvoltare diferită a zonelor de frontieră;
– euroregiunile consolidează încrederea și spiritul de cooperare a locuitorilor;
– euroregiunile constituie terenul de exersare a bunei vecinătăți și a integrării;
– euroregiunile ajută la depășirea moștenirilor negative ale trecutului;
– euroregiunile constituie elemente importante ale atenuării discrepanțelor dintre statele dezvoltate economic din UE și noile membre.
Euroregiunile reprezintă „structuri teritoriale care rezultă din cooperări transfrontaliere între mai multe comunități teritoriale, care are un anumit grad de autonomie locală, adică un consiliu de conducere, grupuri de lucru și un secretariat”.
Criteriile de clasificare a acestora, pe care le propunem sunt:
3.2.1. Factorii ce au determinat formarea euroregiunilor:
Euroregiuni formate pe baza aglomerațiilor urbane transfrontaliere: Regio Basiliensis, Regio Genevensis, Regio Insubrica (Milano);
Euroregiuni formate pe baza orașelor dublete: euroregiunile de la granița germano-poloneză, cele de la granița germano-cehă tec;
Euroregiuni formate pe baza structurii etnice unitare: Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Prutul Superior, Euroregiunea Dunărea de Jos;
Euroregiuni formate pe baza axelor de comunicație transfrontaliere: Euroregiunea Nord, Euroregiunea Saar-Lor-Lux etc;
Euroregiuni formate pe baza unor bazine marine sau lacustre exploatate în comun: Euroregiunea Pomerania.
Euroregiuni formate pe baza omogenității potențialului natural: Euroregiunea Barents.
3.2.2. Gradul de simetrie al dezvoltării economico-sociale a regiunilor frontaliere ce le compun:
Euroregiuni simetrice: formate din regiuni frontaliere cu grad de dezvoltare economico-social și tehnico-edilitar relativ similar (euroregiunile formate între statele dezvoltate ale UE și noile membre): Euroregiunea Dunărea 21; Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar; Euroregiunea Prutul Superior; Euroregiunea Dunărea de Jos etc;
Euroregiuni asimetrice: formate prin asocierea unor regiuni frontaliere cu grad diferit de dezvoltare: euroregiunile de la granița germano-poloneză, germano-cehă etc;
3.2.3. Numărul de state ce le formează:
Euroregiuni formate la granițele a două state (formate pe baza extinderii a două regiuni transfrontaliere): Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar, Euroregiunea Giurgiu – Ruse etc;
Euroregiuni formate la granițele a trei state: Euroregiunea Dunăre – Mureș – Tisa, Euroregiunile Prutul Superior și Dunărea de Jos etc;
Euroregiuni formate la granițele a patru sau mai multe state (macro-euroregiuni): Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Pomerania etc.
3.2.4. Continuitatea elementului etnic:
Euroregiuni omogene etnic;
Euroregiuni eterogene etnic.
3.3. Așezările dublete și rolul acestora în structurarea vectorilor de cooperare transfrontalieră.
Separarea generată de arterele hidrografice a permis individualizarea unor nuclee de concentrare a fluxurilor transversale, ca urmare a favorabilității induse de condițiile topografice locale. Astfel, existența vadurilor de trecere a determinat concentrări de populație pe ambele maluri, conducând la apariția așezărilor dublete, cu rol de polarizare locală sau chiar regională. Exemplele sunt numeroase, însă caracteristice sunt cele de pe Rio Grande, la granița texano-mexicană (El Paso–Ciudad Juárez, Presidio-Ojinaga, Eagle Pass-Piedras Negras, Laredo-Nuevo Laredo, Rio Grande City-Ciudad Camargo, Brownsville-Matamoros), de pe fluviul Congo (Bangui-Zongo și Brazzaville-Kinshasa), sau cele de pe linia Oder–Neisse, la granița germano-poloneză.
Nucleele de concentrare demografică transfrontalieră funcționează în timp ca embrioni de constituire a euroregiunilor, prin extinderea micului trafic de frontieră la nivel macroteritorial, pe baza relațiilor existente în cadrul sistemelor de așezări din unitățile administrativ-teritoriale limitrofe.
Este și cazul zonei transfrontaliere aferente sectorului românesc al Dunării, fluviu care a constituit de-a lungul timpului atât o importantă axă de structurare a fluxurilor transversale, cât și principala arteră de navigație fluvială, care a favorizat fluxurile cu caracter longitudinal dintre Europa Centrală și Bazinul Mării Negre. Prezența sa a generat apariția unei adevărate „centuri urbane” în partea sudică a țării, contribuind la conturarea unei activități economice specifice și conducând la creșterea puterii de polarizare a unor orașe-porturi. Acest ultim aspect se corelează și cu procesul de conectare a porturilor la sistemele de transport pe uscat, precum și cu rolul unor orașe ca puncte vamale (Tălângă, Braghină, 2000). Funcția de canalizare a fluxurilor transfrontaliere în sectorul dunărean al graniței româno-bulgare se realizează prin intermediul așezărilor dublete ce au un rol determinant pentru realizarea conexiunii dintre Europa Centrală, Peninsula Balcanică și Asia Mică.
3.4. Zonele transfrontaliere aferente României și euroregiunile de cooperare transfrontalieră cu participare românească
Analizând zonele transfrontaliere cu participare românească din perspectiva tipurilor de variație a fluxurilor transfrontaliere, se poate afirma că în vreme ce zonele transfrontaliere din sud (româno-bulgară și româno-sârbă) prezintă variații rapide, cele cu Republica Moldova și Ucraina, datorită extinderii blocului etnic românesc de o parte și de alta a graniței, se încadrează mai curând în cele cu variații lente. Tot din această categorie se poate considera că face parte și zona transfrontalieră româno-ungară, aceasta fiind privită de România ca o pe poartă de deschidere către Vest, către structurile europene și euro-atlantice, în vreme ce autoritățile de la Budapesta o privesc ca pe o punte de legătură cu comunitățile maghiare din Transilvania. Este și motivul pentru care această zonă transfrontalieră a fost extinsă prin constituirea primelor euroregiuni cu participare românească: Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Dunăre-Mureș-Tisa (DKMT) și, mai recent, Euroregiunea Bihor-Hajdú Bihar, axată pe colaborarea dintre Oradea și Debrecen (Tabelul 42).
Tabelul 3.1 – Euroregiuni de cooperare transfrontalieră cu participare românească
Prima euroregiune de cooperare transfrontalieră constituită la nivelul statelor din fost bloc comunist a fost constituită începând cu anul 1992, la inițiativa Ungariei. Euroregiunea Carpatică, cum avea să fie denumită, se dorea grefată pe structura „Bazinului Carpatic”, concept introdus în circulație după Tratatul de pace de la Trianon, pentru a desemna fosta Ungarie Mare (Deică, 2000). Factorul liant al cooperării euroregionale s-a dorit a fi moștenirea comună austro-ungară, care s-ar reflecta asupra unei infrastructuri unitare, dar mai ales prezența populației maghiare în toate zonele naționale componente. Dacă la înființare, cuprindea un teritoriu doar de 64.592 km2, constituit în proporție de 35,7% din teritoriu maghiar și 19,8% teritoriu ucrainean, evoluția ulterioare a transformat această euroregiune într-o structură teritorială de nivel macroregional, caracterizată printr-un veritabil mozaic etnic.
În acest context, au apărut, inevitabil, tendințele de fragmentare: pe de o parte pe criterii identitare iar pe de altă parte, ca urmare a nucleelor de cooperare transfrontalieră ce au indus vectori preferențiali de cooperare și implicit apariția unor euroregiuni mai mici și mult mai viabile, „incluse” în euroregiunea Carpatică. Euroregiuni cum sunt Slana-Rimava sau Kosice-Miskolc de la frontiera Slovaco-Ungară sau Bihor-Hajdu Bihar, axată pe axa de cooperare Oradea-Debrecen au spart ulterior unitatea euroregiunii Carpatice, punând sub semnul întrebării viabilitatea sa. Mult mai funcțională pare a fi Euroregiunea Dunăre-Criș-Mureș-Tisa (DKMT). Constituită în 1997, euroregiunea alătură în prezent 4 județe românești, 4 comitate ungare și regiunea autonomă Voivodina din Serbia, fiind relativ echilibrată sub raport teritorial și demografic între cele trei componente ale sale (română, ungară și sârbă). Corespunzător, axele de structurare macroteritorială se sprijină pe trei nuclee de polarizare: Timișoara, Novi Sad și Szeged.
Principala restricție cu care se confruntă însă cooperarea transfrontalieră la nivelul euroregiunii DKMT rezultă din cadrul diferit de cooperare cu Serbia: dacă frontiera româno-ungară este o frontieră internă a U.E., caracterizată printr-un grad mare de permeabilitate, frontiera sârbă este relativ greu permeabilă, fiind percepută ca o frontiera dintre UE și un spațiu, ex-iugoslav, caracterizat printr-un grad mare de instabilitate politică și criminalitate organizată. În plus, instituirea regimului de vize cu plată între România și Serbia contribuie la accentuarea impermeabilității acestui sector.
La granița estică a României, Prutul se configurează tot mai pregnant ca o graniță relativ stabilă a Uniunii Europene. O graniță ce va trebui să facă față unor noi provocări determinate de ambivalența dintre restricțiile necesare unei cât mai bune „filtrări” a fluxurilor transfrontaliere ce bat la porțile estice ale Uniunii Europene și configurația etnică, caracterizată printr-o remarcabilă omogenitate a românilor pe ambele maluri ale Prutului, ce impune o intensificare a cooperării transfrontaliere. In acest context. celor trei euroregiuni de cooperare transfrontalieră circumscrise axei transversale a Prutului, li se impune o redimensionare a cadrului de cooperare, de la îmbunătățirea micului trafic de frontieră pe baza afinităților comune – etnice, culturale și chiar de sânge – a populației de pe cele două maluri, la un control cât mai riguros al traficului către țările Uniunii Europene.
Legea nr. 151 din 1998 privind dezvoltarea regională în România, elaborată după modelul Consiliului Europei, prevede că unul dintre obiective este „stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum și participarea regiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economică și instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaționale, la care România este parte”.
Ca o concluzie generală, se poate afirma că spațiile transfrontaliere reprezintă domenii extrem de sensibile și vulnerabile la schimbările geografice, identitatea lor fiind rezultatul asocierii unor factori etnici, culturali, geografici, istorici, economici, demografici și politici specifici. Intensificarea fluxurilor transfrontaliere ca urmare a urbanizării și industrializării unifică spații altădată divizate politic și economic; euroregiunile devin din ce în ce mai mult structuri teritoriale cu o personalitate proprie, generate de fluxuri transfrontaliere și promotoare, la rândul lor, de fluxuri globalizante.
Capitolul 4
Structurile administrativ-teritoriale ale României, ca parte a Sistemului Regional European.
Disfuncționalități și perspective
4.1. Principalele disfuncționalități în organizarea administrativ-teritorială a României și reflectarea acestora la nivelul sistemului de așezări umane
Prin Legea nr. 2 din 1968, organizarea administrativă a teritoriului României este reglementată după sistem departamental, pe baza a două verigi: județul la nivelul superior, respectiv orașul și comuna la cel inferior. Față de situația din perioada interbelică, nu s-au mai regăsit pe harta administrativă din 1968 vechile județe Câmpulung, Rădăuți și Baia (înglobate în județul Suceava), Ciuc și Odorhei (care au fost desființate prin crearea județului Harghita), Caraș și Severin (s-au unit într-un singur județ); Turda, Târnava Mare, Târnava Mică și Făgăraș (au fost incluse în județele Alba, Mureș, Sibiu și Brașov), Someș (inclus în județele Cluj și Maramureș); Dorohoi (inclus în județul Botoșani); Roman (inclus în județul Neamț); Tutova și Fălciu (incluse în județul Vaslui); Tecuci (împărțit între județele Galați și Bacău); Râmnicu Sărat (inclus în Vrancea și Bacău); Muscel (inclus în județul Argeș); Romanați (în Olt) și Vlașca (inclus în Ilfov). Deși noile județe nu mai variau atât de mult ca suprafață, totuși la nivelul sistemelor urbane județene contrastele se mențineau deosebit de profunde atât numeric, între 2 orașe (Brăila și Buzău) și 14 orașe în județul Prahova, cât și calitativ, în ceea ce privește repartizarea acestora în teritoriu, mărimea demografică, puterea economică și gradul de dotare tehnico-edilitară. Semnificativă în acest sens este comparația dintre județul Brăila unde populația municipiului reședință de județ deținea în anul 1969 – 42% din totalul populației județului (cel de-al doilea oraș, Făurei, având practic o pondere nesemnificativă) și județe precum Prahova și Hunedoara cu sisteme urbane bine dezvoltate, armonios ierarhizate și repartizate în teritoriu. Rezultau astfel diferențieri considerabile și în ceea ce privește ariile și intensitățile de polarizare a spațiilor rurale limitrofe; în vreme ce unele comune gravitau sub influența a două sau mai multe așezări urbane, vaste areale rurale rămâneau nepolarizate sau slab polarizate de un nucleu urban. Această discrepanță este și motivul pentru care în 1968 au fost declarate orașe 49 dintre așezările rurale mari, centre polarizatoare pentru zonele rurale adiacente.
Pentru a cuantifica mai bine gradul de hipertrofie al reședinței de județ, am definit un indice de concentrare al populației în reședința de județ, ca fiind raportul procentual dintre populația totală a județului și populația reședinței de județ:
IC = PJ / PRJ x 100
Acesta variază în limite foarte largi, evidențiind diversitatea tipurilor de sisteme urbane la nivel departamental. Dacă în cazul județului Ilfov, cu un sistem urban alcătuit din 8 orașe mici, puternic polarizat de Capitală, valoarea sa abia depășește 7, unele așezări rurale depășind chiar, din punct de vedere demografic cel mai mare oraș, în județul Brăila, cu un sistem urban puternic hipertrofiat de reședința de județ, acest indice se apropie de 60. Situația era net diferită la nivelul anului 1938, când includerea municipiului București în sistemul urban județean făcea ca valoarea maximă indicelui să fie în județul Ilfov, iar cele mai mici în județe cu un grad mare de ruralizare, cu sisteme urbane slab dezvoltate, alcătuite din orașe mici (Sălaj, Teleorman, Târnava Mică, Hunedoara, Ciuc, Caraș) etc.
Centrele urbane mari, cu funcții de metropole regionale, induc la nivelul sistemelor urbane departamentale cele mai mari valori ale gradului de hipertrofie al centrului administrativ, exprimat sub raport demografic, componenta demografică fiind cea care sintetizează cel mai bine dinamismul economico-social al unei așezări umane: Galați – 50,8; Brașov – 49,3; Timiș – 47,9; Cluj – 45,7 Constanța – 45,2; Dolj – 42,0; Iași – 41,3. La polul opus se află județe ca Hunedoara sau Vaslui, în care dezvoltarea hipertrofică a reședinței de județ este frânată de competiția cu orașul situat pe poziția secundă a ierarhiei urbane departamentale, sau județe situate în arii predominant rurale, în care reședința de județ, deși se află la vârful ierarhiei urbane departamentale, fac parte din categoria orașelor de mărime mijlocie (Teleorman, Harghita, Olt, Dâmbovița, Suceava, Ialomița, Alba etc.).
Orașele investite cu funcție administrativă sau cele care mai fuseseră reședințe de județ între 1926 și 1950, dar care ulterior au fost subordonate centrelor regionale, au înregistrat în perioada 1968-1990 creșteri demografice explozive, ca urmare a fluxurilor migratorii convergente către acestea. Astfel, orașe ca Alexandria, Bistrița, Botoșani, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște sau Miercurea Ciuc și-au triplat numărul de locuitori, sau chiar și l-au cvadublat (Slatina, Zalău, Vaslui, Slobozia), fapt ce a determinat o creștere considerabilă a suprafeței construite și a densității în intravilan. Noile construcții, realizate la repezeală și cât mai ieftin posibil, nu corespund, în cele mai multe cazuri, normelor de confort și de siguranță admise. Totodată, ritmul de creștere al producției industriale din ramurile nou create (construcții de mașini, chimie, metalurgie, textile și confecții) a înregistrat valori extrem de mari. De exemplu, în industria chimică, creșterea producției a fost pe ansamblul județului Sălaj de 7932 ori, în județul Vaslui de 2000 de ori, în Botoșani de 1150 ori, iar în Covasna de 797 ori (Carta Verde, 1997, p. 7), capacitățile de producție fiind amplasate, aproape în totalitatea lor, în noile reședințe de județ. Având în vedere însă nivelul foarte scăzut de la care au pornit toate județele sărace, imaginea oferită de datele statistice este denaturată.
In paralel cu „explozia” demografică și industrială a acestor orașe, fluxurile migratorii au determinat o scădere accentuată a populației din spațiile rurale adiacente, concomitent cu o creștere semnificativă a mediei de vârstă a acesteia, un adevărat fenomen de „îmbătrânire demografică”, caracteristic pentru majoritatea satelor românești.
Organizarea administrativ-teritorială din 1968 a avut un efect perturbator asupra sistemului urban național mai ales prin orientarea investițiilor spre noile centre administrative, indiferent dacă acestea erau sau nu justificate din punct de vedere economic. Efectul acestei politici de dezvoltare egalitaristă a constat într-o industrializare și o creștere demografică rapidă a unor centre urbane mijlocii și chiar mici, slab dezvoltate sub raportul infrastructurii economico-sociale, în detrimentul unora mai dezvoltate. Consecința s-a regăsit în fluxurile migratorii, care au determinat o scădere accentuată a populației din spațiile rurale adiacente, concomitent cu îmbătrânirea acesteia, fapt ce a contribuit esențial la consolidarea „dependenței” ruralului față de urban. Cel mai mult au avut însă de suferit orașele care și-au pierdut funcția administrativă, înregistrând o scădere accentuată în ierarhia urbană (Oravița, Huși, Rădăuți, Sighetu Marmației etc.). Acest fapt a condus la modificarea relațiilor dintre orașul ales reședință de județ și fostele reședințe de județ, fie în sensul transformării relațiilor de subordonare în relații de competiție (în cazul în care la data înființării județului reședința acestuia se plasa pe locul secund în ierarhia urbană județeană), fie prin accentuarea relației de subordonare, în cazul în care foste reședințe de județ mai slab plasate în ierarhia națională au fost incluse în județe coordonate de un centru urban mare, cu funcții macroteritoriale. Din prima categorie fac parte perechile de orașe Vaslui-Bârlad (în actualul județ Vaslui); Miercurea Ciuc – Odorheiu Secuiesc (în județul Harghita); Slatina – Caracal (în județul Olt) și Alexandria – Turnu Măgurele (în județul Teleorman), iar din a doua Suceava – Câmpulung Moldovenesc – Fălticeni – Rădăuți, Galați – Tecuci, Vaslui – Huși, Botoșani – Dorohoi, Alba Iulia – Blaj, Timișoara – Lugoj și Cluj – Dej – Turda. In 1968, 3 orașe au cunoscut pentru prima dată în istoria lor statutul de centru administrativ: Reșița (în jud. Caraș – Severin, în locul orașelor Oravița, jud. Caraș și Lugoj, jud. Severin), Baia Mare (jud. Maramureș, în locul orașului Sighetu Marmației) și Alexandria (jud. Teleorman, în locul orașului Turnu Măgurele) iar orașul Slobozia a fost investit cu funcția de centru administrativ în urma reorganizării administrative din 1981.
Dezvoltarea economico-socială îndeosebi ca urmare a amplasării unor mari obiective industriale, asociată cu existența în unele zone ale țării a unor vaste spații rurale, nepolarizate de un centru urban, a determinat trecerea în categoria așezărilor urbane, între 1981 și 1998, a 27 de sate, centre polarizatoare cu funcție agroindustrială.
4.2. Optimizarea organizării administrativ-teritoriale a României între tradiție și actualitate. Un punct de vedere geografic.
Evoluția sistemului urban românesc în ultimii 50 de ani a determinat mutații ample la nivelul relațiilor dintre așezări prin orientarea preferențială a investițiilor spre anumite centre urbane (într-o primă fază spre reședințele de regiuni, iar după 1968 spre noile reședințe de județ), fapt ce a contribuit la o redimensionare a zonelor de influență urbană. De aceea, considerăm că revenirea arbitrară la vechile unități administrative interbelice, fără o analiză complexă a relațiilor actuale existente între așezările umane, stabilite pe nivele ierarhice, ar fi o greșeală, multe din fostele reședințe de județ nefiind în prezent capabile să devină centre de polarizare suficient de puternice încât să poată susține unități administrative de talia județelor. Prin urmare, este necesară constituirea unui nivel administrativ inferior, intermediar între județ și comună, asemănător plaselor interbelice, subordonat organelor locale județene.
La nivel macroteritorial, pentru simplificarea implementării politicilor de dezvoltare regională, s-a impus necesitatea identificării unităților administrative limitrofe cu profiluri economico-sociale asemănătoare și gruparea acestora în provincii istorice, bine individualizate în decursul timpului pe baza tradițiilor, complementarităților economico-sociale și a patrimoniului cultural și spiritual comun. Funcționalitatea acestora este proiectată în psihologia locuitorilor; regiunea devine astfel spațiu mental, spațiu de raportare a identității locuitorilor, al comuniunii dintre om și mediul său de viață, element fundamental în durabilitatea oricărei structuri spațiale. Spațiile mentale sunt în același timp spații funcționale, dar și spații de omogenitate etnică și culturală; spații structurate de jos în sus, pe baza relațiilor dintre colectivitățile locale. Regiunile europene sunt, în cea mai mare parte a lor, spații mentale constituite în decursul unui îndelungat proces istoric, identitatea regională a locuitorilor fiind, în unele cazuri, mai puternică decât cea națională (cazul Flandrei și Valoniei în Belgia, al landurilor germane și austriece, al regiunilor italiene și franceze sau al comunităților autonome spaniole). De aceea, considerăm că regiunile care au ajuns la stadiul de spații mentale sunt cele mai viabile pentru a fi investite cu statut administrativ. Teritoriul românesc este structurat în trei tipuri de spații mentale, corespunzătoare a trei nivele spațiale distincte: macroteritorial (provinciile istorice), mezoteritorial („țările” istorice) și microteritorial, asociat localității de origine a individului.
Iată de ce, prin prezentul demers se propune realizarea unui decupaj administrativ a teritoriului României după un sistem regional, pornit de la provinciile istorice, ce corespund unor spații mentale puternic conturate, cu relații funcționale (infrastructură și sisteme de interacțiune umană) bine individualizate, al căror rol ar trebui amplificat. Nivelul mediu ar urma să fie reprezentat de cel departamental (județean) și, în unele cazuri, de cel subdepartamental, similar plaselor interbelice, iar cel inferior, de nivelul comunal (comune, orașe sau municipii), rolul regiunilor de dezvoltare rămânând doar teritorial-statistic, nu și administrativ. Între aceste nivele ar urma să se stabilească relații ierarhice clare, de descentralizare și desconcentrare a serviciilor, astfel:
descentralizare: între nivelul național și cel regional, departamental (descentralizare a serviciilor) și local (aplicându-se, unde este posibil, principiul subsidiarității);
desconcentrare: pentru relațiile dintre nivelul departamental și cele inferioare (sub-departamental și comunal).
Criteriile ce fundamentează decupajul administrativ propus și metodologia de regionare
Pentru stabilirea configurației decupajului administrativ propus, s-a avut în vedere parcurgerea a trei etape distincte:
I. Identificarea centrelor de convergență regională și locală capabile de a fi investite cu funcție administrativă, pe nivele ierarhice, în funcție de actualul lor potențial de polarizare. Selectarea acestora a fost realizată pe baza antecedentelor istorice și a poziției lor actuale în sistemul urban, fiind individualizate 4 eșantioane (E1 – E4):
E1 – foste reședințe de regiune, între 1950 și 1968, fiind excluse orașele care și-au pierdut acest statut în 1952 și 1956. Este categoria de centre urbane care și-au păstrat continuu, pe tot parcursul secolului al XX-lea, funcția de centre administrative de prim rang;
E2 – reședințe de județ actuale, investite sau reinvestite cu acest statut prin reorganizarea administrativă din 1968. Majoritatea acestora au fost centre administrative și în perioada interbelică, unele fiind și reședințe de regiune între 1950-1952 și chiar între 1952-1956 (Arad și Bârlad). Toate însă și-au pierdut între 1956 și 1968 statutul de centre administrative de nivel regional sau departamental, fapt ce a avut repercusiuni negative asupra dinamicii lor economico-sociale;
E3 – foste reședințe de județ între 1925 și 1950, care nu au mai fost reinvestite ulterior cu acest statut. Pentru cea mai mare parte a lor, consecința a constat într-o evoluție stagnantă, adesea chiar regresivă, în pofida încercărilor de reabilitare prin investirea cu statut de municipiu, sau / și prin localizarea preferențială a unor investiții industriale, fapt ce a determinat dezechilibre la nivelul ecosistemelor urbane respective;
E4 – potențiale centre administrative, orașe a căror potențial actual le poate permite să-și oficializeze și din punct de vedere administrativ rolul de centre de convergență locală. Sunt în general centre urbane cu peste 30.000 locuitori, declarate municipii după 1990, cu unele excepții, care prin potențialul lor de poziție (situate în arii depresionare, în zone profund rurale sau cu un grad redus de accesibilitate – Sulina, Calafat, Brad, Vatra Dornei, Urziceni etc.) pot constitui nuclee de polarizare pentru mari suprafețe.
Dintre acestea au fost înlăturate centrele urbane cu potențial de poziție restrictiv, situate în apropierea unor centre de polarizare regională sau locală (cazul municipiilor Mangalia, Câmpia Turzii, Aiud, Orăștie sau al orașelor Năvodari și Mioveni) (Tabelul 37).
Tabelul 4.1. – Centrele de convergență regională și locală capabile de a fi investite cu funcție administrativă:
* Reinvestite cu statut administrativ în 1981
II. Stabilirea ariilor de polarizare ale centrelor urbane selectate, pe baza distanțelor rutiere dintre acestea și așezările limitrofe. În cazul în care legătura se realizează prin mai multe variante, au fost avute în vedere distanțele pe căile de acces de categorie superioară. S-a ținut seama, indirect și de favorabilitățile și restricțiile naturale (configurația reliefului și dispunerea rețelei hidrografice), ce determină configurația rețelelor de comunicație. În funcție de distanța față de nucleul urban polarizator, unitățile administrative polarizate au fost grupate în mai multe categorii:
situate în imediata vecinătate a centrului urban polarizator (sub 10 km), majoritatea acestora fiind foste comune suburbane;
unități administrative intens polarizate (sub 25 km distanță față de centrul urban polarizator), gradul de polarizare fiind dependent de potențialul de polarizare al acestuia;
unități administrative cu grad mediu de polarizare (între 25 și 50 km distanță de centrul polarizator), categorie în care se înscriu majoritatea așezărilor rurale și a orașelor mici, în cadrul acestora apărând nuclee de polarizare locală secundară;
unități administrative slab polarizate, situate la peste 50 km distanță față de nucleul urban polarizator, ce definesc ariile profund rurale, de polarizare difuză.
Au fost individualizate astfel 14 areale de polarizare difuză în raport de potențialele centre administrative: Câmpia Brăilei, Munții Măcinului și Podișul Casimcei, Dobrogea de sud (la sud de Valea Casimcei), Bărăganul ialomițean, Câmpia Găvanu – Burdea, Sudul și vestul Câmpiei Olteniei și Piemontul Getic, Munții Locvei și Munții Almăjului, Vestul Câmpiei Timișului, Sudul Câmpiei Timișului, Munții Apuseni și Câmpia Crișurilor, Jumătatea nordică a Carpaților Orientali, Jumătatea estică și sudică a Câmpiei Moldovei, Colinele Tutovei și partea vestică a Podișului Central Moldovenesc, Carpații și Subcarpații de Curbură, Podișul și Câmpia Covurluiului Pentru a se realiza o evaluare cât mai aproape de situația reală a zonelor de influență a potențialelor centre administrative, decupajul rezultat pe baza distanțelor rutiere a fost corelat cu gradul de accesibilitate la rețeaua feroviară.
Dat fiind faptul că unele dintre orașele selectate ca potențiale centre administrative sunt situate în ariile periferice actualelor județe (mai ales cele din eșantioanele E3 și E4), zonele lor de influență transced limitele structurilor administrative actuale. La aceasta se adaugă și faptul că ponderea nucleelor de polarizare intrajudețeană este sensibil egală cu cea a nucleelor de polarizare interjudețeană.
III. Cuantificarea relațiilor existente între centrele urbane considerate viabile pentru a fi investite cu funcție administrativă (eșantioanele E1–E4). Au fost individualizate trei tipuri de relații: subordonare, competiție și indiferență, pe baza cărora structurile teritoriale rezultate pe baza ariilor de polarizare ale acestora au fost ierarhizate pe nivele administrative. Astfel, relațiile de subordonare de la nivelul centrelor urbane au determinat relații de integrare la nivelul structurilor teritoriale polarizate, acestea generând nivele administrative subdepartamentale, iar cele de competiție și indiferență, relații de fragmentare, conturând limitele dintre structurile administrative de nivel departamental (județean).
Pentru o analiză macroteritorială a decupajului administrativ propus, am luat ca bază de pornire provinciile istorice, structuri regionale care s-au conturat de-a lungul timpului cel mai bine ca spații omogene funcțional, dar și ca spații mentale și percepute (Cocean, 2002, pp. 56-60). Pe fundamentul acestora, pornind de la relațiile stabilite la nivelul sistemelor regionale de așezări și de la distanțele rutiere dintre centrele comunale și nucleele de polarizare locală au fost individualizate 10 structuri macroteritoriale pe care le-am considerat viabile pentru a fi investite cu statut administrativ de nivel regional.
Astfel, pentru spațiul reunit al Moldovei și Bucovinei, centrele de convergență regională sunt reprezentate de orașele Iași și Galați. Alte două orașe foste reședințe de regiuni (Bacău și Suceava), se pot individualiza, ca urmare a potențialului lor de poziție, în centre coordonatoare de echilibru, capabile de a prelua funcțiile celor două nuclee regionale, dispuse periferic, și de a le redistribui în teritoriu.
Nordul regiunii se caracterizează printr-o fragmentare intensă generată de numeroasele orașe foste reședințe administrative între 1926 și 1950, care își revendică reinvestirea cu acest statut: Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Fălticeni în județul Suceava și Dorohoi în județul Botoșani. Subordonarea care se manifestă astăzi între aceste orașe și actualele centre administrative necesită constituirea unor unități administrative de nivel subdepartamental, care să includă spațiul rural polarizat de acestea.
Elementul central în structurarea spațială, pentru această zonă, este dat de binomul urban Suceava – Botoșani, aflat în relație de complementaritate, spre care gravitează sistemele locale de așezări umane. Prin urmare, am considerat oportun constituirea unei structuri administrative macroteritoriale de nivel regional care să reunească sistemele de așezări polarizate de cele două nuclee urbane. La nivel departamental, municipiul Vatra Dornei și comunele din Depresiunea Dornelor și zona montană limitrofă gravitează către municipiul Câmpulung Moldovenesc, tendința fiind de a îngloba acest areal într-o structură administrativă montană subordonată Câmpulungului.
Similar, pentru spațiul central-moldovenesc, relațiile existente între Roman și Pașcani necesită înglobarea spațiului rural polarizat de Pașcani într-o structură administrativă coordonată de Roman, iar spațiul rural polarizat de Onești, într-o structură de nivel subdepartamental, coordonată de Bacău. Pe teritoriul actualului județ Vaslui, pe lângă reședință, alte două municipii foste reședințe de județ își revendică reinvestirea cu această funcție: Bârlad și Huși. Relația de competiție existentă între Bârlad și Vaslui, asociată cu poziția periferică a municipiului Bârlad în cadrul județului, determină atracția în zona sa de influență a așezărilor rurale din nordul județului Galați, justificând constituirea unei noi unități administrative de nivel județean (Tutova), coordonată de Bârlad. Prin contrast, municipiul Huși este subordonat net Vasluiului, iar poziția sa marginală, aproape de frontieră și pe o cale secundară de acces îi diminuează considerabil zona de influență; în consecință, structura administrativă constituită pe baza acestei zone de polarizare a fost inclusă în județul Vaslui.
La nivel macroteritorial, potențialul de poziție avantajează net municipiul Bacău care tinde să preia o parte din funcțiile Iașilor, de metropolă regională, pentru a le redistribui în teritoriu. Structura regională care ar putea fi constituită pe baza sistemului de relații Iași – Bacău ca nuclee urbane polarizatoare ar putea include 6 potențiale județe: Iași, Roman, Neamț, Bacău, Vaslui și Tutova.
În sud, prin dezvoltarea conurbației bipolare Galați – Brăila, tinde să se contureze un nucleu polarizator unitar pentru spațiul a trei județe: Covurlui (Galați), Brăila și Putna (Vrancea), pe fundamentul cărora ar putea fi constituită o altă structură administrativă de nivel regional, care să transceadă deci, limita istorică a spațiului moldovenesc. Dată fiind subordonarea evidentă a municipiului Tecuci față de Galați, județul Covurlui (Galați) ar urma să fie constituit din două unități de nivel subdepartamental: Galați și Tecuci; municipiul Tecuci nu și-ar putea asuma în mod eficient coordonarea unei unități administrative de nivel județean.
Muntenia, cu excepția județului Brăila, ar urma să se constituie într-o singură unitate de nivel regional, polarizată de București, alcătuită din 7 județe: Argeș, Buzău, Dâmbovița, Ialomița, Ilfov, Prahova și Teleorman, fiind regiunea cu cel mai mare număr de orașe – 40 și comune – 488.
Se impune o abordare diferită pentru Capitală și zona sa de influență (4 orașe și 84 de comune) într-o unitate administrativă corespunzătoare zonei metropolitane a Bucureștiului (care ar îngloba structurile administrative constituite pe baza zonelor de polarizare ale municipiilor Giurgiu, Oltenița și Urziceni).
Județul Ialomița reprezintă una dintre zonele critice, având o structură bipolară, datorată existenței a două centre polarizatoare: Călărași și Slobozia, care tind să genereze forțe centrifuge culminând cu fragmentarea spațială. Județele Teleorman și Argeș prezintă structuri relativ similare, cu trei centre municipale, pe baza cărora ar putea fi create structuri administrative subordonate. De asemenea, municipiul Râmnicu Sărat ar putea fi reinvestit cu funcție administrativă într-o structură subdepartamentală inclusă în județul Buzău. La nivelul județului Teleorman, subordonarea ar avea însă un caracter relativ, dificultățile economice ale centrului Alexandria putând oricând transforma relativa subordonare a municipiilor Turnu Măgurele și Roșiori de Vede într-o relație de competiție care ar genera forțe centrifuge la nivelul structurilor subdepartamentale polarizate de acestea.
Dobrogea este provincia istorică care a înregistrat cele mai puține schimbări administrative în decursul ultimului secol, județele Constanța și Tulcea demonstrându-și viabilitatea. De aceea, în modelul de optimizare propus, spațiul dobrogean ar urma să se constituie într-o structură administrativă de nivel regional. Totuși, datorită importanței și problemelor specifice care impun un cadru coerent de abordare, ar fi necesar instituirea unui statut administrativ distinct pentru Delta Dunării și pentru litoralul Mării Negre, subordonat autorităților locale județene.
Similar, Oltenia, caracterizată la rândul său printr-o mare omogenitate spațială și funcțională, ar putea constitui o singură unitate administrativă regională, polarizată de Craiova. O situație distinctă se prezintă în județul Olt: dezvoltarea explozivă a Slatinei (mai ales după 1968) i-a accentuat rolul coordonator în raport de Caracal (fenomen concretizat prin creșterea indicelui de hipertrofie de la 0,98 – în 1968, la 2,23 în prezent). Municipiile Caracal și Drăgășani, prin funcția lor de nuclee de polarizare locală (pentru spațiul central-sudic și respectiv nordic al județului) s-ar putea constitui în centre administrative de nivel subdepartamental. Prin urmare, constituirea județului s-ar putea realiza prin unificarea a trei subunități: una centrată pe Drăgășani în nord, aflată în netă subordonare față de Slatina, alta polarizată de Slatina ce ar reprezenta elementul structurant pentru întregul județ și o a treia, centrată pe Caracal ce ar cuprinde jumătatea sudică a județului.
În județul Dolj, distanța mare dintre Craiova și Calafat (87 km) impune delimitarea unei mici subunități administrative periferice în sud-vest, polarizată de Caracal.
În modelul de optimizare propus, Banatul s-ar extinde administrativ și la nord de Mureș, incluzând teritoriul administrativ a patru județe: Caraș-Severin, Timiș, Arad și Hunedoara. Elementul structurant al regiunii astfel constituite este dat de relațiile de cooperare dintre Timișoara și Arad, principalele centre polarizatoare regionale. În județul Caraș-Severin, trei orașe și-ar putea revendica statutul de centru administrativ: Reșița, actuala reședință (oraș dezvoltat mai ales în perioada 1945-1990), Caransebeș (oraș care nu a deținut niciodată funcție administrativă, dar care este avantajat ca urmare a poziției geografice – nod feroviar și aerian) și Oravița (cel mai mic dintre fostele reședințe de județ și singurul care nu a fost încă investit cu statut de municipiu). Aceste orașe pot îndeplini funcția de centre administrative pentru trei unități subdepartamentale relativ echilibrate. De asemenea, tot fragmentat este și județul Timiș: partea sa centrală și vestul gravitează către Timișoara, centrul polarizator al întregii regiuni, în vreme ce estul se orientează către Lugoj, vechea reședință a județului Severin, oraș subordonat Timișoarei.
Spațiul hunedorean, centrat pe interurbația Deva – Hunedoara, deși aparține istoric Transilvaniei, este strâns legat prin specializarea industrială de minereurile de fier din Munții Poiana Ruscă și de siderurgia reșițeană, fapt ce favorizează axa de gravitație către Banat și Timișoara.
Nord-vestul țării, ce reunește județele Maramureș și Satu Mare alcătuiește o altă unitate de nivel regional, structurată prin relațiile de cooperare dintre reședințele celor două județe: Baia Mare și Satu Mare.
Spațiul maramureșean este divizat prin existența obstacolelor orografice ce separă cele două entități istorice, coordonată fiecare de către un nucleu polarizator: Sighetu Marmației pentru Maramureșul propriu-zis (Depresiunea Maramureșului), fosta reședință de județ și Baia Mare, actualul centru administrativ, oraș dezvoltat pe baza industriei minereurilor neferoase, mai ales după 1950. Similar, în județul Satu Mare a fost individualizată o subunitate polarizată de Carei, subordonată municipiului Satu Mare.
Transilvania este cea mai mare dar și cea mai divizată provincie istorică a țării: 10 județe cu 24 unități subdepartamentale (plase). În spațiul transilvan au fost individualizate două potențiale structuri administrative macroteritoriale de tip regional: una polarizată de municipiul Cluj-Napoca, alta structurată prin relațiile complexe de cooperare dintre Brașov și Sibiu.
Partea centrală și nord-vestică a Transilvaniei, inclusiv Crișana, reunind 6 județe (Cluj, Sălaj, Bistrița-Năsăud, Mureș, Alba și Bihor) gravitează către Cluj-Napoca, metropolă regională cu funcții complexe, a cărei rază de polarizare se întinde difuz până la Oradea, Sibiu și Baia Mare.
Spațiul Crișanei, polarizat de municipiul Oradea, se află într-o relativă subordonare față de Cluj-Napoca. Lipsa unor centre urbane importante, care să poată prelua din funcțiile Oradei pentru a le redistribui în teritoriu, face imposibilă individualizarea unor unități de nivel subdepartamental, nivelul local prezentând în schimb un mare grad de fragmentare: 89 unități (81 comune și 8 orașe).
Județele Alba, Mureș și Cluj se caracterizează prin rețele urbane constituite dintr-un număr mare de orașe de mărime medie: Blaj, Sebeș și Cugir în județul Alba; Sighișoara, Reghin și Târnăveni în județul Mureș; Dej și Turda în județul Cluj. Sunt centre polarizatoare de importanță locală, dar care se pot constitui în nuclee de polarizare pentru unități administrative de nivel subdepartamental. Datorită evidentei subordonări a acestora față de actualele centre administrative, procesele de fragmentare au un caracter relativ; acestea se manifestă numai prin existența unui mare număr de unități subdepartamentale, nu însă și prin tendința de fragmentare a structurilor administrative de nivel departamental. Este și situația județelor din sudul Transilvaniei, Sibiu și Brașov, prin subordonarea municipiului Mediaș față de Sibiu, respectiv a Făgărașului față de Brașov.
O situație relativ diferită se înregistrează în județul Harghita, unde cele două subunități (Ciuc și Odorhei) au fost constituite pe baza zonelor de influență a două orașe aflate în relație de competiție: Miercurea Ciuc (dezvoltat intensiv în ultimii 50 de ani) și Odorheiu Secuiesc (fosta reședință a județului Odorhei).
La nivel național, județele care ar prezenta o structură compactă, fără trepte administrative intermediare de tipul plaselor, ar fi următoarele:
Putna (Vrancea), Tutova, Neamț și Iași, în Moldova;
Brăila și Dâmbovița, în Muntenia;
Gorj, Mehedinți și Vâlcea, în regiunea olteană;
Sălaj, Bistrița-Năsăud, Trei Scaune (Covasna), Bihor și Arad în Transilvania (inclusiv Banat și Crișana).
În același timp, atât tradiția istorică cât și specificul geografic impune modificarea denumirii unor unități administrative și revenirea pe harta administrativă a țării a unor vechi denumiri românești, cum ar fi Vlașca, Romanați, Tutova, Fălciu, Putna, Târnava etc.
Celor 10 potențiale regiuni administrative delimitate pe baza ariei de polarizare a nucleelor de convergență regională și a relațiilor dintre acestea, li se pot atribui următoarele denumiri, ținând seama de specificitatea provinciilor istorice în care se integrează:
Bucovina sau Moldova de Nord, axată pe cooperarea dintre Botoșani și Suceava;
Moldova Centrală, axată pe cooperarea dintre Iași și Bacău;
Regiunea Dunărea de Jos, polarizată de conurbația Galați – Brăila;
Dobrogea, polarizată de Constanța;
Muntenia, polarizată de București;
Oltenia, polarizată de Craiova;
Banat, polarizată de Timișoara și Arad;
Maramureș, axată pe cooperarea dintre Baia Mare și Satu Mare;
Transilvania, ce include și spațiul Crișanei, polarizată de Cluj-Napoca;
Transilvania de Sud-Est, bazată pe cooperarea dintre Brașov și Sibiu.
Denumirile celor două regiuni nordice (Bucovina și Maramureș) au un grad mare de relativitate, acestea fiind atribuite unor structuri macroteritoriale ce depășesc cu mult spațiul regiunilor istorice propriu-zise. Specificul regional tradițional al acestor spații ne determină însă să preferăm aceste denumiri unora impersonale, de tipul „Regiunea de Nord-Est” sau „Regiunea de Nord-Vest”.
Suprapunând limitele actualelor județe peste harta cu zonele de influență ale orașelor capabile de a fi investite cu funcție administrativă se constată că în majoritatea cazurilor acestea nu se suprapun, existând un număr mare de așezări polarizate de centre urbane din județele limitrofe. Județe cum sunt Cluj, Dolj, Buzău sau Brăila sunt net subdimensionate, ariile de influență ale unor centre urbane din cuprinsul acestora (Turda și Dej, Craiova, Râmnicu Sărat, etc.) depășind perimetrul actualelor județe.
Astfel, în modelul de optimizare propus, am individualizat pentru județul Cluj, pe baza ariei de polarizare a municipiului Dej, plasa Someș, ce cuprinde pe lângă orașele Beclean (jud. Bistrița-Năsăud) și Gherla (jud. Cluj), 34 de comune, din care 20 aparțin județelor limitrofe, iar pe baza ariei de polarizare a municipiului Turda, plasa Turda cu municipiul Câmpia Turzii (jud. Cluj), orașele Ocna Mureș și Baia de Arieș (ambele în jud. Alba) și 23 de comune, dintre care 10 în județe limitrofe (Alba și Mureș). Pentru spațiul județului Dolj situația se prezintă oarecum diferențiat, poziția relativ centrală și forța de polarizare a Craiovei făcând cu totul secundară importanța municipiului Calafat. Acest fapt a condus la constituirea unei subunități administrative de mari proporții (plasa Craiova), cu 100 de comune și 480 de sate ce cuprinde, pe lângă așezările rurale din județul Dolj și comune din Gorj, Olt și Vâlcea. La fel, în județul Buzău, poziția excentrică a municipiului Râmnicu Sărat determină atragerea în zona sa de influență a unui mare număr de așezări rurale din Vrancea și Brăila (13 comune, dintr-un total de 28), iar în județul Brăila, situarea singurului centru polarizator major în extremitatea nord-estică a județului determină atragerea în zona sa de influență și a unor așezări rurale din județul Tulcea (9 comune), în vreme ce altele, din partea sudică și estică a actualului județ, gravitează către Buzău, Râmnicu Sărat sau Slobozia.
Spațiul dobrogean rămâne cel mai unitar și mai conservator sub raportul organizării administrativ-teritoriale. In nord, aria de influență a municipiului Tulcea se suprapune peste Munții Măcinului, Podișurile Babadagului și Casimcei și peste Dealurile Tulcei, în vreme ce plasa Delta, ce cuprinde așezările rurale din Delta Dunării, a fost individualizată mai mult datorită particularităților comune, social-economice și de accesibilitate, ce conferă omogenitate acestei zone. Județul Constanța este net polarizat de municipiul Constanța, fie direct (așezările de pe litoral și cele limitrofe acestora), fie indirect (cele care gravitează spre Medgidia). Municipiul Mangalia și orașul Năvodari, deși cu potențiale demografice, economico-sociale și turistice importante, nu se pot constitui în centre de polarizare locală ca urmare a factorilor restrictivi legați de poziția geografică (situarea aproape de graniță și în centrul unei zone turistice importante ce gravitează spre Constanța, respectiv în imediata vecinătate a municipiului Constanța).
Poziția excentrică a municipiului Galați, în extremitatea sud-estică a județului cu același nume determină o netă asimetrie a zonei sale de influență, unele așezări rurale din nord-vestul județului Tulcea (Grindu, Jijila, Luncavița și I.C. Brătianu) intrând în zona sa de influență (ca urmare a legăturii rutiere prin ferry-boat, între Galați și comuna I.C. Brătianu), în vreme ce altele, din nordul județului, aflate la o distanță mare de reședința de județ, deci slab polarizate, gravitează spre Bârlad.
Pentru spațiul limitrof Capitalei, s-a considerat oportună o regândire de ansamblu a organizării administrativ-teritoriale, pe baza relațiilor dintre așezări, respectiv a ariei metropolitane. Astfel, cea mai mare parte a așezărilor rurale din județul Ilfov se află în aria de influență directă a Bucureștiului, acestora adăugându-li-se altele din județele Giurgiu (2 orașe și 21 comune); Călărași (1 oraș și 8 comune); Dâmbovița (11 comune); Ialomița (4 comune) și Teleorman (3 comune). Aria de influență indirectă a Capitalei, cuprinde așezările situate la distanțe mai mari, ce gravitează spre aceasta prin intermediul unor centre de convergență locală (Giurgiu, Oltenița și Urziceni). Pe baza acestora au fost delimitate 3 unități administrative de nivel subdepartamental (plase) în care au fost incluse așezări din actualele județe Ialomița, Giurgiu, Călărași și Teleorman. S-a ajuns astfel la individualizarea unui macro-județ (Ilfov), cu 138 comune și 455 sate, suprapus zonei metropolitane a Capitalei dar inclus în zona sa de polarizare.
Spațiul aferent actualelor județe Ialomița și Călărași constituie una dintre cele mai fragile și mai instabile zone sub aspectul organizării administrativ-teritoriale, acesta fiind dominat de relația de relativă competiție a municipiilor Slobozia și Călărași, în vreme ce municipiul Fetești le este subordonat. Dacă am lua în considerare numai relația de subordonare existentă între Slobozia și Fetești (ambele centre urbane aparținând aceluiași județ), ar rezulta o structură administrativă relativ omogenă centrată pe Slobozia, ce ar cuprinde și unele comune din județele Călărași (Dor Mărunt, Dragalina, Dragoș Vodă, Perișoru, Vâlcele, respectiv Borcea, Jegălia și Ștefan cel Mare – ultimele trei în plasa Fetești); Brăila (Bărăganul, Berteștii de Jos, Ciocile, Dudești, Roșiori și Victoria) și Buzău (Padina) și un alt județ centrat pe municipiul Călărași, de dimensiuni foarte reduse care ar pune sub semnul întrebării viabilitatea sa.
Asemănătoare este și situația județului Olt, unde asocierea dintre structurile administrative constituite pe baza ariilor de influență ale Slatinei și Caracalului are un caracter artificial, cele două municipii fiind în relație de competiție. In acest caz, accentuarea forțelor centrifuge ar putea conduce la fragmentarea acestui județ în două structuri administrative: județul Olt, alcătuit din două plase (Slatina și Drăgășani), cu 2 municipii, 2 orașe și 54 de comune (ce includ 307 sate) și județul Romanați, cu 1 municipiu, 1 oraș și 40 de comune, alcătuite din 115 sate.
Spațiul aferent județului Hunedoara se caracterizează prin prezența unui dublu nucleu de polarizare, reprezentat prin municipiile Deva și Hunedoara, cu funcții complementare, situat în partea centrală, în vreme de regiunile periferice (de nord, respectiv de sud) constituie zone critice, defavorizate sub raportul potențialului economico-social (sudul Munților Apuseni, respectiv Depresiunea Petroșani). Omogenitatea acestora sub raportul potențialului și al problemelor economico-sociale specifice ce le ridică, ca și asimetria zonelor de influență ale municipiilor Deva și Hunedoara, determinate de apropierea dintre cele două centre urbane, impun necesitatea abordării acestor zone în cadrul unor subunități administrativ-teritoriale omogene.
Județul Caraș-Severin face parte din categoria județelor cu accentuată tendință de fragmentare, datorită relațiilor dintre actuala reședință de județ, Reșița, cu o industrie în declin și un nivel ridicat al șomajului, și municipiul Caransebeș, cu o poziție geografică mult mai avantajată (nod feroviar și aerian) și cu un potențial de dezvoltare net superior. Aceleași tendințe centrifugale se înregistrează și în cazul județului Harghita, datorită relațiilor de competiție dintre actuala reședință de județ, Miercurea Ciuc, dezvoltată pe baza industrializării forțate din perioada comunistă și fosta reședință a județului Odorhei, municipiul Odorheiu Secuiesc. Fragmentarea acestor județe ar conduce însă la crearea unor structuri administrative subdimensionate, ce ar pune în discuție viabilitatea lor.
Tot în spațiul central transilvan, județele Alba și Mureș prezintă structuri relativ similare: un centru de polarizare județeană (Alba Iulia, respectiv Târgu Mureș), spre care gravitează municipii sau orașe subordonate: Aiud, Blaj, Sebeș, Cugir, respectiv Reghin, Târnăveni și Sighișoara, centre urbane investite cu funcție administrativă subordonată reședinței de județ. Specific pentru aceste județe este numărul mare de așezări rurale, fapt ce justifică constituirea unui număr mai mare de unități administrativ-teritoriale intermediare (de tipul plaselor).
Totodată, în cazul unor comune cu un număr mare de sate (Cornereva, jud. Caraș-Severin – în jud. Mehedinți, după modelul de organizare propus; Vidra, Bistra, Avram Iancu, Sohodol – în jud. Alba; Cozieni – în jud. Buzău, etc.) se impune o amplă reexaminare a relațiilor dintre așezări la nivel de microscară ca și a capacității actualelor reședințe de comună de a coordona activitatea unui număr atât de mare de sate. In aceeași situație se află comune ale căror sate se află situate pe căi de acces de o parte și de alta a unor centre urbane (Târgu Frumos, jud. Iași; Răucești și Dumbrava Roșie, jud. Neamț; Zorleni, jud. Bârlad, etc.) sau comune ale căror sate sunt subordonate funcțional unor centre urbane din județe limitrofe, acestea creind presiuni asupra actualelor limite dintre județe. In aceste situații se impune o analiză de detaliu, la microscară, pentru a evidenția cele mai bune soluții pentru optimizarea organizării administrativ-teritoriale la nivel de sat, în concordanță cu actualele relații dintre așezări, cu tradiția și cu potențialul de dezvoltare al acestora.
4.2.1. Elemente de favorabilitate și restrictive pentru decupajul administrativ propus
4.2.1.1. Elemente de favorabilitate
F.1. Decupajul administrativ-teritorial propus îmbină și reconciliază cele două tendințe majore manifestate până în prezent – de fragmentare, prin revenirea la județele interbelice (în unele cazuri cu statut de structuri administrative de nivel subdepartamental) și de integrare prin desființarea unor județe considerate neviabile, sau prin constituirea unor structuri administrative de nivel macroregional;
F.2. Prin modelul de optimizare propus se oferă posibilitatea reinvestirii cu funcție administrativă a tuturor centrelor viabile în acest sens care își revendică revenirea la fostul statut din perioada interbelică, în raport cu actualul lor potențial de polarizare, ce le situează ca centre coordonatoare pe anumite nivele administrative;
F.3. Sunt prevenite eventualele disfuncționalități și traiectorii oscilante la nivelul unor centre urbane care și-ar pierde funcția administrativă prin trecerea la un număr mai redus de județe în condițiile menținerii actualului sistem departamental de administrație;
F.4. La nivel macroteritorial, structurile regionale ar corespunde cerințelor impuse de standardele europene (NUTS), suprapunându-se pe provinciile istorice a căror funcționalitate s-a cristalizat de-a lungul timpului în conștiința locuitorilor devenind spații mentale și de raportare a identității acestora;
F.5. Este o regionare de jos în sus, realizată pe baza relațiilor funcționale existente la nivelul sistemului de așezări, implementarea ei consfințind situația de fapt, fără a crea perturbări;
F.6. Sunt corectate decupajele artificiale, în discordanță cu actuala configurație a fluxurilor materiale și umane, care transced zonele de influență urbană ale centrelor polarizatoare;
F.7. Decupajul administrativ propus permite realizarea unei departajări clare a tipurilor de relații (descentralizare și desconcentrare) existente între nivelele administrative și ale atribuțiilor ce revin autorităților locale pe fiecare nivel;
F.8. Prin modelul propus sunt create premisele unei dezvoltări armonioase și echilibrate a tuturor categoriilor de așezări, în concordanță cu actualul lor potențial economico-social ce stă la baza fluxurilor și a relațiilor stabilite între acestea;
F.9. Trecerea la sistemul administrativ regional, prin implementarea decupajului propus ar asigura interoperabilitatea dintre sistemul administrativ românesc și cele ale statelor din Uniunea Europeană, bazate pe ierarhizarea NUTS, una din condițiile de bază pentru aderare;
F.10. Decupajul macroteritorial favorizează consolidarea și amplificarea rolului unor metropole regionale care să poată prelua unele din funcțiile Capitalei pentru a le redistribui în teritoriu.
4.2.1.2. Elemente de restrictivitate
R.1 Creșterea numărului nivelelor de administrație publică locală ar putea spori aparatul administrativ, mărind birocrația. Soluția stă, considerăm noi, în stabilirea clară a nivelelor de descentralizare și a celor de desconcentrare a serviciilor, principiul subsidiarității fiind neviabil fără o „reformă morală” a funcționarului public. Apropierea de cetățean a oricăror servicii necesită inevitabil investiții și deci costuri, iar prin modelul propus se crează un decupaj administrativ optimal;
R.2. Nivelul regional este reprezentat prin structuri administrative de mărimi variate, fapt ce ar putea crea dificultăți în relația dintre bugetul central și bugetele locale.
R.3. Se conturează inevitabil câteva areale critice reprezentate prin structuri de nivel departamental caracterizate prin tendințe de fragmentare generate de relațiile de competiție stabilite între centrele administrative subdepartamentale.
Capitolul 5
Euroregiunile la care participă România
Colapsul fostului sistem administrativ din Europa Centrală și de Est combinat cu atracția irezistibilă spre configurația instituțională a Uniunii Europene au încurajat regiunile subnaționale ale statelor din zonă, diverse după structura lor demografică și dezvoltare social-economică, să stabilească legături de cooperare transfrontalieră.
România a fost parte a acestui proces de transformare și, ca membră a Consiliului Europei, a ratificat în 1998 Convenția-cadru asupra cooperării transfrontaliere a colectivităților sau autorităților teritoriale, cadrul legislativ de desfășurare a acțiunilor de cooperare transfrontalieră, iar colectivitățile, autoritățile sau organismele care se pot asocia cu vecinii de peste graniță au fost definite ca fiind, potrivit legislației române, consiliile județene și consiliile locale.
5.1. Cadrul legislativ
Pentru România, legislația internă în vigoare conține foarte puține dispoziții relative la euroregiuni. Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România se referă la ele în articolul 3 litera d, precizând că stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, reprezintă unul din obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România. Articolul 11, lit. f), din aceeași lege, stabilește una din atribuțiile Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională, de a urmări realizarea obiectivelor de dezvoltare regională, inclusiv în cadrul activităților de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional, la nivelul euroregiunilor.
Tratatul de bază cu Ucraina conține dispoziții cu privire la participarea colectivităților teritoriale la euroregiuni. Astfel, cele două state se obligă să contribuie la colaborarea dintre unități administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euroregiunilor existente (Carpatica), precum și al euroregiunilor Prutul de Sus și Dunărea de Jos, nou-create, la care pot fi invitate să participe și unități administrativ-teritoriale din alte state interesate.
Până la aceea dată (la care a fost adoptata legea mai sus menționată), respectiv la începutul anilor ‘90, guvernanții români priveau euroregiunile cu foarte mare reticență. Aceștia le vedeau ca o amenințare directă pentru teritoriul român, precum și ca un soi de conspirație a țărilor vecine să destrame teritoriul național. Guvernanții credeau că participarea la o euroregiune presupunea în mod automat o destrămare teritorială și un anumit grad de autonomie locală, ceea ce ducea la individualizarea unor entități politico-teritoriale pe care autoritatea națională centrală nu o mai putea controla. Totuși prin mijlocul anilor ‘90 viziunea românească asupra euroregiunilor s-a mai îmbunătățit. Datorată parțial eforturilor de integrare europeană, parțial îmbunătățirii relațiilor cu vecinii săi, în 1996, la Strasbourg, România semnează Convenția privind cooperarea transfrontalieră.
5.2. Cum se implică România
În prezent autoritățile locale românești participă la 9 euroregiuni. Prima euroregiune care a fost creată în zonă, Euroregiunea Carpatică (creată în 1993, primele județe românești se asociază în 1997), este și una din cele mai mari din Europa (la care participă 5 state, are o populație de peste 14 milioane de locuitori și un teritoriu de 161.192 kmp.). Urmând conturul geografic al țării, de la vest la est, alte autorități locale de graniță au constituit euroregiunile Dunăre-Criș-Mureș-Tisa (1997), Dunărea 21 (2002), Giurgiu-Ruse (2001), Danubius (2002), Dunărea de Sud (2001), Dunărea de Jos (1997), Siret-Prut-Nistru (2002) și Prutul Superior (1997).
5.2.1. Euroregiunea Carpatică
Euroregiunea Carpatică este cea mai vastă, la constituirea ei participă structuri teritoriale din Polonia, Ungaria, România, Ucraina și Slovacia cuprinzând o diversitate etnică, religioasă, lingvistică.
Euroregiunea este caracterizată de către Institute for EastWest Studies ca fiind un microcosmos al noii Europe, care încorporează un amalgam de naționalități și oameni foarte eterogen. Dimensiunile eterogene ale euroregiunii sunt etnicitatea, religia și izolarea. Dimensiunea etnică este foarte accentuată în euroregiune; toate cele cinci țări implicate au comunități etnice din celelalte țări: ucrainieni și maghiari trăiesc în Slovacia, polonezi în Ucraina, ucrainieni în Ungaria și România, maghiari în România, români în Ucraina. Religiile întâlnite în zonă sunt romano-catolicismul, greco-catolicismul și ortodoxismul, religii între care sunt divergențe; la acestea se adaugă și alte rituri: reformați, musulmani, evrei, protestanți. Prin izolare, în acest context, se înțelege faptul că toate regiunile din cele cinci țări care formează euroregiunea se află la distanță de capitala țării. Din acest motiv sunt considerate de către autoritățile centrale sectoare periferice, instabile cărora nu li se acordă importanță și care în același timp trebuie privite cu suspiciune, ca fiind zone cu o mare instabilitate.
Euroregiunea Carpatica
Euroregiunea Carpatica a fost creată în februarie 1993, în Debrecen (Ungaria). Au fost încorporate regiuni din Ungaria, Slovacia, Polonia, Ucraina și România. Euroregiunea Carpatica s-a vrut a fi Regio Basiliensis în varianta est-europeană, adică o cooperare între țări cu scopul de a surmonta problemele și dușmăniile din trecut. Din păcate, acest lucru a fost un altul din lungul șir al modelelor împrumutate din vest și aplicate realităților din vest, fără a fi adaptate la condițiile de aici.
În perioada de început, România a avut o atitudine cu totul și cu totul defensivă în ceea ce privește euroregiunea, datorită faptului, după cum am spus și mai devreme, că vedea în aceasta o amenințare la adresa statului națiune și slăbirea controlului în regiunea respectivă. Așadar, pentru început, Romania a jucat rolul de observator în Carpatica. Abia în 1997 li s-au permis județelor românești să participe în mod real la euroregiune, perioadă în care atitudinea guvernanților români privind această formă de cooperare s-a schimbat. O serie de alte motive pentru care nu li s-a permis județelor românești să ia parte la cooperare a fost faptul că autoritățile considerau EuroCarpatica o euroregiune care era controlată mai mult de unguri care doreau de fapt dezmembrarea teritoriului românesc.
O atitudine similară a avut-o și Slovacia, datorită rezervelor pe care le avea față de minoritatea maghiară din tara. Ucraina vedea euroregiunea ca o rampă de integrare în Europa Centrală, și chiar în UE.
După cum am menționat înainte, județelor românești li s-a permis să participe la euroregiune abia în 1997. Până la aceea dată, la euroregiune s-au alăturat și mai multe entități regionale din toate cele cinci țări. În prezent Carpatica este cea mai mare euroregiune, care beneficiază de o structură relativ stabilă, deși în cea mai mare măsură este dependentă de fonduri comunitare. Problemele nu vor înceta să apară în regiune, mai ales ținând cont că nu toate țările implicate au aderat la UE în primul val de extindere. Singurele lucruri care ar putea asigura, totuși, succesul euroregiunii ar fi investițiile masive și integrarea europeană spre est.
5.2.2. Euroregiunea Dunăre – Criș – Mureș – Tisa
Euroregiunea Dunăre-Criș-Mureș-Tisa a fost înființată în anul 1997 și funcționează pe baza unui Protocol de cooperare semnat de nouă președinți ai autorităților locale (opt consilii județene și o regiune autonomă) din România, Ungaria și Iugoslavia. Acest Protocol s-a dovedit un suport puternic pentru apariția primelor instituții frontaliere și dezvoltarea unor relații din ce în ce mai intense între administrațiile locale situate de o parte și alta a granițelor. Parteneri în acest format sunt 4 județe din România (Timiș, Arad, Caraș Severin, Hunedoara), 4 din Ungaria (Czongrad, Bekes, Jacz Nagykun Szolnok, Bacs – Kiskun Kiskun) și regiunea Voivodina din Serbia și Muntenegru. În momentul de față Euroregiunea Dunăre-Criș-Mureș-Tisa cuprinde un spațiu de 77.600 km2 cu o populație de 5.2 milioane locuitori.
Autoritățile române au sprijinit în mod deosebit creearea acestei euroregiuni tinând cont de potențialul economic al acesteia. Chiar dacă s-au petrecut evenimente importante în Iugoslavia, în prezent euroregiunea pare să aibă toate șansele de succes. Mai mult, autoritățile locale din spațiul respectiv sunt puternic implicate în cooperarea transfrontalieră și este interesată să continue cu o bună evoluție, dacă este să ținem cont de numărul din ce în ce mai ridicat al organizațiilor non-guvernamentale care au fost creeate în euroregiune.
Euroregiunea Dunăre – Mureș – Criș – Tisa
În cadrul euroregiunii Dunăre-Criș-Mureș-Tisa, se pune accent pe dezvoltarea și lărgirea relațiilor dintre comunitățile și autoritățile locale în domeniul economic, educație, cultură, sănătate, știință și sport, precum și colaborarea în perspectiva integrării europene.
Dintre proiectele realizate până în prezent, se evidențiază:
construirea unui punct de trecere a frontierei între Timiș și Csongrad;
conceperea unei strategii de dezvoltare economică regională;
editarea unei reviste comune “Euroregio”;
organizarea, începând cu mai 1997 (la Timiș), a “Zilelor DCMT”.
5.2.3. Cooperarea cu Bulgaria
În ceea ce privește cooperarea cu Bulgaria de-a lungul Dunării, au fost create patru euroregiuni de dimensiuni mai mici prin asocierea consiliilor locale ale unor orașe riverane sau a celor județene. Prin colaborarea în acest format se urmărește rezolvarea unor probleme comune cu care se confruntă aceste zone situate la distanță mare de centrele administrative, lipsite de infrastructură economică și de transport, dependente de agricultură, cu un nivel scăzut al dezvoltării economice și cu o rată ridicată a șomajului. Acestea cooperează în principal în domeniul ecologiei, sănătății publice și a animalelor, au în vedere proiecte precum construirea unei conducte de gaze care să lege localitățile Calafat, Vidin și Zaicear sau deschiderea de centre de informații pentru afaceri.
5.2.3.1 Euroregiunea Dunărea 21
Documentele de înființare a Asociației de colaborare transfrontalieră „Dunărea 21” au fost semnate la 18 ianuarie 2002, la Vidin, de către primarii orașelor Calafat, Vidin și Zaicear. Cuprinde așezări urbane și rurale din zonele riverane Dunării, din România (orașul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate și Ciupercenii Noi), Bulgaria (orașul Vidin și localitățile Rujniti, Macriș, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo și Novo Selo) și Serbia și Muntenegru (orașul Zaicear și localitățile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin și Madanpec).
Activitatea asociației se desfășoară în cadrul unor grupuri de lucru constituite pe domenii privind dezvoltarea strategică a Euroregiunii: cultură și educație; dezvoltare economică; sport, turism și acțiuni ale tineretului; ecologie; agricultură; sănătate și protecție socială.
Prin colaborarea în acest format se urmărește rezolvarea unor probleme comune cu care se confruntă aceste zone situate la distanță mare de centrele administrative, lipsite de infrastructura economică și de transport, dependente de agricultură, cu un nivel scăzut al dezvoltării economice și cu o rată ridicată a șomajului.
La inițiativa părții bulgare, la 24 septembrie 2002, a avut loc la Vidin o întâlnire de lucru între miniștrii de externe ai României, Bulgariei și Serbiei și Muntenegru. Scopul principal al întâlnirii l-a reprezentat sprijinirea politică din partea celor trei a colaborării transfrontaliere dintre România, Bulgaria și Serbia și Muntenegru în cadrul Asociației "Dunărea 21".
A fost subliniată importanța impulsionării colaborării în acest format, scop în care a fost creat un consiliu special format din reprezentanții autorităților locale din Vidin, Calafat și Zaicear, precum și câte un reprezentant al celor trei ministere de externe respective.
La inițiativa părții române, la 23 octombrie 2004, a avut loc la Calafat o întâlnire de lucru între miniștrii de externe ai României, Bulgariei și Serbiei și Muntenegru. Scopul reuniunii a fost acela de a da un nou impuls politic și de a identifica noi modalități de cooperare în acest format trilateral.
La încheierea întâlnirii a fost semnată o declarație comună care încurajează dezvoltarea cooperării transfrontaliere. De asemenea, a fost andorsat un plan de acțiune care cuprinde măsuri pentru perioada următoare, în vederea impulsionării cooperării la nivel local.
Sunt avute în vedere cu prioritate proiecte precum:
– construirea unei conducte de gaze care să lege localitățile Calafat, Vidin și Zaicear;
– proiecte destinate protecției mediului;
– deschiderea de centre de informații pentru afaceri;
– realizarea unei zone de comerț liber;
– organizarea de târguri;
– reabilitarea străzilor, a sistemelor de aprovizionare cu energie termică, a sistemelor de canalizare și alimentare cu apă ale localităților componente ale Euroregiunii.
5.2.3.1. Euroregiunea Giurgiu – Ruse
Înființată prin Convenția semnată de primarii municipiilor Giurgiu și Ruse la data de 23 aprilie 2001, la Giurgiu, înregistrată ulterior la Consiliul Europei, Euroregiunea Giurgiu – Ruse cuprinde Primăria Giurgiu, Primăria Ruse și organizația neguvernamentală Agenția Municipală Energetică din Ruse.
Euroregiunea are un secretariat comun și o comisie ecologică și de sănătate care se întrunește trimestrial și care analizează probleme legate de protecția mediului, sănătate publică și a animalelor, propunând soluțiile convenite administrațiilor locale ale celor două municipii.
La întâlnirea primarilor, din luna iunie 2002, au fost aprobate pentru evaluare și implementare ulterioară o serie de proiecte comune, privind:
– tratarea apelor uzate din cele două orașe prin stații de epurare realizate în paralel sau prin construirea unei stații comune; reducerea emisiilor în activitatea de încălzire a celor două orașe (realizată prin centrale termoelectrice pe cărbune);
– amenajarea falezei pe cele două maluri ale Dunării;
– elaborarea strategiei de dezvoltare durabilă a Euroregiunii pe termen mediu și lung.
5.2.3.3. Euroregiunea Danubius
Creată în 2002, la inițiativa Consiliului județean Giurgiu și Primăriei Ruse, Euroregiunea Danubius este o asociație care cuprinde județul Ruse, din partea bulgară, și județul Giurgiu din partea română. Activitatea în cadrul Euroregiunii nu a cunoscut evoluții substanțiale.
5.2.3.4. Euroregiunea Dunărea de Sud
Creată în martie 2001, Euroregiunea cuprinde asociații de cooperare transfrontalieră din România și Bulgaria. Din partea română, sunt membri ai Euroregiunii: Asociația Dunărea de Sud, formată din consiliile locale ale municipiilor Alexandria, Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede și Zimnicea (județul Teleorman), iar din partea bulgară, Asociația “Evroregion Dunav Jug”. Euroregiunea are centrul la Sviștov (Bulgaria). Activitatea acesteia este redusă.
5.2.4. Euroregiunile estice
Ca urmare a demersului autorităților locale și regionale din România, Republica Moldova și Ucraina și datorită evoluției pozitive a relațiilor dintre cele trei state, începând cu anul 1997 au fost lansate mai multe proiecte de cooperare transfrontalieră: Dunărea de Jos (care a obținut statutul de membră a Asociației Europene a Regiunilor Transfrontaliere), Prutul Superior și Siret-Prut-Nistru (sau Bucovina). Ultimele două euroregiuni au pornit din inițiativa părții române și au fost înscrise în Tratatul privind relațiile de bună vecinătate și colaborare între România și Ucraina din iunie 1997. Ele dispun de statut, de un secretariat și comisii de lucru pe diferite teme și chiar de președinție, prin rotație. În ciuda criticilor care au urmat semnării Tratatului, euroregiunile au constituit o idee ingenioasă, oferind soluția menținerii contactelor directe cu etnia română de pe teritoriul ucrainean și a rezolvării problemelor zonei de nord-est. Au fost organizate conferințe științifice internaționale pe probleme legate de relațiile interetnice și protecția mediului, schimb de experiență în domeniul administrativ, social-economic, cultural, educațional, anularea taxelor și plăților locale la trecerea frontierelor de stat de către persoanele fizice și juridice care locuiesc sau sunt înregistrate pe teritoriul euroregiunii.
5.2.4.1. Euroregiunea Dunărea de Jos
Constituirea Euroregiunii „Dunărea de Jos” a creat noi oportunități privind intensificarea cooperării transfrontaliere pe diverse domenii dintre unitățile administrativ teritoriale limitrofe ale Republicii Moldova, României și Ucrainei amplasate în cursul inferior al râurilor Dunărea și Prut. Pe parcursul a 5 ani de cooperare în cadrul Euroregiunii au fost înregistrate rezultate semnificative atât în crearea cadrului organizațional – formarea organelor de conducere, comisiilor de lucru pe domenii, elaborarea planurilor sectoriale de activitate, precum și elaborarea și demararea implementării unor proiecte concrete. Euroregiunea “Dunărea de Jos” este cea mai mare dintre cele trei Euroregiuni care includ entități teritorial-administrative din Romnia, Republica Moldova și Ucraina. Ea ocupă o suprafață de 53,3 mii km2 unde locuiesc cca 4 milioane de oameni. La baza acordurilor de constituire și activității Euroregiunii se află:
Convenția-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților au autorităților teritoriale de la Madrid
Acordurile, Tratatele și Protocoalele trilaterale și bilaterale ale Republicii Moldova, Ucrainei și României
Convențiile internaționale la care părțile au aderat
Acordurile bilaterale dintre autoritățile locale (regionale) din Republica Moldova, Ucraina și România care fac parte din Euroregiuni.
La 14 august 1998, la Galați, în cadrul reuniunii conducătorilor regiunilor frontaliere ale Republici Moldova, României și Ucrainei, a fost semnat Acordul privind crearea Euroregiunii “Dunărea de Jos”. La aceeași reuniune a fost aprobat Statutul Euroregiunii, componența Consiliului Euroregiunii, au fost desemnați Președintele și vicepreședinții Euroregiunii, s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului, a Comisiilor pe domenii și a Centrului de Coordonare, precum și componența Comisiilor pe domenii.
În baza Acordului de constituire, Euroregiunea “Dunărea de Jos” are următorii membri:
Din partea Republicii Moldova – raioanele Cahul, Cantemir, Vulcănești (după întoarcerea la sistemul de raioane a structurii administrativ-teritoriale Republica Moldova este reprezentată în Euroregiune de raioanele Cahul si Cantemir)
Din partea României – județele Brăila, Galați, Tulcea
Din partea Ucrainei – regiunea Odessa.
Scopul principal al constituirii Euroregiunii este promovarea cooperării transfrontaliere în regiunea bazinului inferior al Dunării. Pentru realizarea scopului membrii Euroregiunii colaborează având ca obiective:
Organizarea și coordonarea acțiunilor ce promovează colaborarea economică, științifică, ecologică, culturală, educațională și sportivă
Elaborarea programelor de cooperare transfrontalieră în domenii de activitate stabilite de comun acord
Promovarea și facilitarea contactelor între agenții economici, instituții, ONG, experți pe diferite domenii
Medierea și facilitarea cooperării membrilor săi cu alte organizații, instituții și agenții internaționale.
Domeniile de cooperare în cadrul Euroregiunii sunt:
Mediu, agricultură și amenajarea teritoriului
Economie și forță de muncă
Transport, securitate și telecomunicații
Demografie
5.2.4.2. Euroregiunea Prutul de Sus
Euroregiunea Prutul de Sus a fost înființată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoșani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” și Statutul euroregiunii.
Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuți (Ucraina), județul Botoșani (România), județul Suceava (România), județul Bălți (Republica Moldova), județul Edineț (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003 în componența Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuți și Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, județele Botoșani și Suceava din partea României, raioanele Fălești, Edineț, Glodeni, Ocnița, Râșcani și Briceni din partea Republicii Moldova. Partenerul european asociat al Euroregiunii „Prutul de Sus” este Pământul Federal Karintia (Austria).
Activitatea Euroregiunii „Prutul de Sus” conform actelor de constituire, se desfășoară în felul următor:
dezvoltarea și armonizarea relațiilor comerciale și economice;
pregătirea noilor proiecte de cooperare;
dezvoltarea și aplicarea tehnologiilor avansate;
securitatea ecologică, prevenirea poluării bazinelor Dunării, Prutului, Siretului, Nistrului și Mării Negre, prevenirea și lichidarea consecințelor avariilor industriale și calamităților naturale, lărgire numărului de întreprinderi ecologice;
armonizarea dezvoltării infrastructurii, în același timp, sistemelor energetice, de transport și rețelelor de comunicații;
lărgirea colaborării în domeniile asigurării cadrului juridic, științei, învățământului, culturii, sportului și tineretului;
asigurarea sănătății populației, dezvoltarea turismului activității recreative;
asigurarea pe deplin a egalității persoanelor care aparțin minorităților naționale.
5.2.4.3. Euroregiunea Siret – Prut – Nistru
Ca urmare a unei inițiative comune a consiliilor județene respective din România și Republica Moldova, la 18 septembrie 2002, la Iași, a fost semnat Protocolul cooperării transfrontaliere a Euroregiunii “Siret-Prut-Nistru”, care include județele Iași, Vaslui și Neamț din România și, respectiv, Chișinău, Ungheni și Lăpușna din R. Moldova.
În cadrul acestei Euroregiuni, o atenție deosebită este acordată colaborării la nivel administrativ local în domeniile economic, cultural, al învățământului și al protecției copilului.
La 4 decembrie 2002, la Ungheni, a avut loc Reuniunea Forumului Președinților, ocazie cu care a fost semnat Statutul de funcționare a Euroregiunii Siret-Prut-Nistru.
Euroregiunea Siret – Prut – Nistru
În urma reorgănizării administrativ-teritoriale din 2003 Republica Moldova au rezultat un număr de 18 raioane membre ale euroregiunii : Anenii Noi, Basarabeasca, Calarasi, Cimislia, Criuleni, Dubăsari, Florești, Hăncești, Ialoveni, Leova, Nisporeni, Orhei, Rezina, Soroca, Straseni, Soldănești, Telenești și Ungheni.
Scopul regiunii este de a obține un nivel ridicat de integrare în dezvoltarea și implementarea programelor de fond ale UE, incluzând management comun al tuturor cofinanțatorilor naționali și UE și de accelerarea a procesului de transformare în state partenere prin cooperarea lor cu regiunile de frontieră din UE sau din Europa Centrală și de Est.
Concluzii
Experiența cooperării la nivelul euroregiunilor a dovedit că această formulă de colaborare este viabilă, proces impulsionat și de un dialog excelent între administrațiile publice locale. Statisticile economice arată că ponderea schimburilor economice în cadrul euroregiunilor în totalul schimburilor economice dintre statele participante în euroregiune sunt considerabile. Mai mult, cooperarea la nivelul euroregiunilor favorizează și dezvoltarea relațiilor sociale și culturale, cu impact benefic asupra societății în ansamblu.
Consider că, avantajele pentru dezvoltarea regională globală și stabilitate în Europa de Est prin acest tip de cooperare nu trebuie să mai fie minate de prejudecăți de felul celor care au apărut în anii 90 și nici de confuziile la care asistăm în prezent. Prin dezbateri publice și informare ar trebui eliminată neînțelegerea asupra scopului creării unor asemenea structuri transfrontaliere mai ales de-a lungul granițelor unde există minorități.
Într-o Europă unită, așa cum o arată viitorul, cele mai mari șanse le vor avea regiunile de mari dimensiuni. Un pas înainte în înțelegerea acestui adevăr a fost crearea euroregiunilor, ce pregătesc țările pentru momentul în care granițele vor dispărea, cel puțin teoretic. Numai că, în unele cazuri, autoritățile, prea obișnuite cu luarea deciziilor pentru teritorii mai mici, nu se prea complică să decidă la nivel înalt, deși, dacă vor vrea să aibă un cuvânt de spus și peste câțiva ani, vor trebui să încerce să se adapteze cerințelor.
Bibliografie
Bădescu, I., Dungaciu, D., colab. (1995), Sociologia și geopolitica frontierei, I-II, Ed. Floarea Albastră, București.
Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Deică P., Dobraca L., Guran Liliana, Săgeată R., Urucu Veselina (2000), România și colaborarea transfrontalieră în contextul integrării europene
Gruber, K. (1999), Regionalism, state naționale, integrare europeană: perspective vest-europene și central-europene, în Altera, 10, Târgu Mureș
Ilies Alexandru – Elemente de Geografie politica- Note de curs, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2006
Ilieș, Alexandru, România. Euroregiuni, Editura Universitãții din Oradea, Oradea, 2004
Neguț Silviu, Cucu V., Vlad L.B. – Geopolitica României, Ed. Transversal, 2004
Neguț, Silviu, "Euroregiones", Ed. Academiei Romane, 1998
Săgeată, R. (2002, a), Structuri de cooperare transfrontalieră. Euroregiunea Giurgiu-Ruse, în Forum Geografic, I, 1, Edit. Universitaria, Craiova, pp. 140-149
www.mae.ro
www.mie.ro
http://www.euro-spn.org
http://www.carpathianfoundation.org/cf/web/branch_ro/index.jsp?id=8
http://www.dkmt.net/index.php?lang=ro
http://www.lowerdanube.com/rom/?mod=page&id=15
www.lumeam.ro
www.cadranpolitic.ro
http://www.ipp.ro – Institutul pentru Politici Publice:
http://www.insse.ro – Institutul Național de Statisticã:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Euroregiunea. Concept,obiective, Administrare (ID: 127748)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.