Europenizarea Prin Extindere. Cazul Turciei
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………3
Capitolul 1: Europenizare; delimitări conceptuale………………………………………..5
1.1 Uniunea Europeană…………………………………………………………………………..5
1.2 Spațiul Administrativ European……………………………………………………….10
1.3 Europenizare: concept……………………………………………………………………..12
1.4 Europenizare: definiții……………………………………………………………………..14
1.5 Europenizare: mecanisme………………………………………………………………..17
1.6 Europenizare: extindere…………………………………………………………………..21
1.7 Concluzii………………………………………………………………………………………….29
Capitolul 2: Cea de-a șasea extindere: cazul Turciei…………………………………….29
2.1 Istoricul extinderii Uniunii Europene……………………………………………….29
2.2 Politica de extindere și criteriile de aderare………………………………………31
2.3 A șasea extindere……………………………………………………………………………..35
2.4 Turcia: stat candidat………………………………………………………………………..37
2.5 Indeplinirea Criteriilor de la Copenhaga de către Turcia……………………40
2.5.1 Criteriul politic…………………………………………………………………………40
2.5.2 Criteriul economic……………………………………………………………………44
2.5.3 Capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile
ce decurg din calitatea de stat membru:
transpunerea acquis-ului comunitar…………………………………………..47
2.6 Concluzii……………………………………………………………………………………………50
Capitolul 3: Criteriul birocratic: adaptarea administrativă a Turciei…………….51
3.1 Infuențe europene în administrața turcă
în sec. XIX și XX………………………………………………………………………………51
3.2 Consolidarea administrativă și transpunerea acquis-ului…………………….56
3.3 Concluzii……………………………………………………………………………………………77
Considerații finale………………………………………………………………………………………..78
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………..82
=== l ===
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………3
Capitolul 1: Europenizare; delimitări conceptuale………………………………………..5
1.1 Uniunea Europeană…………………………………………………………………………..5
1.2 Spațiul Administrativ European……………………………………………………….10
1.3 Europenizare: concept……………………………………………………………………..12
1.4 Europenizare: definiții……………………………………………………………………..14
1.5 Europenizare: mecanisme………………………………………………………………..17
1.6 Europenizare: extindere…………………………………………………………………..21
1.7 Concluzii………………………………………………………………………………………….29
Capitolul 2: Cea de-a șasea extindere: cazul Turciei…………………………………….29
2.1 Istoricul extinderii Uniunii Europene……………………………………………….29
2.2 Politica de extindere și criteriile de aderare………………………………………31
2.3 A șasea extindere……………………………………………………………………………..35
2.4 Turcia: stat candidat………………………………………………………………………..37
2.5 Indeplinirea Criteriilor de la Copenhaga de către Turcia……………………40
2.5.1 Criteriul politic…………………………………………………………………………40
2.5.2 Criteriul economic……………………………………………………………………44
2.5.3 Capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile
ce decurg din calitatea de stat membru:
transpunerea acquis-ului comunitar…………………………………………..47
2.6 Concluzii……………………………………………………………………………………………50
Capitolul 3: Criteriul birocratic: adaptarea administrativă a Turciei…………….51
3.1 Infuențe europene în administrața turcă
în sec. XIX și XX………………………………………………………………………………51
3.2 Consolidarea administrativă și transpunerea acquis-ului…………………….56
3.3 Concluzii……………………………………………………………………………………………77
Considerații finale………………………………………………………………………………………..78
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………..82
Introducere
Subiectul acestei lucrări îl constituie procesul de extindere a Uniunii Europene, proces cunoscut și sub denumirea de “europenizare prin extindere” în studiile asupra ariei comunitare. Demersul analitic se va axa asupra impactului politicilor comune ale Uniunii asupra ordinii interne a statelor candidate, particularizând cazul Turciei. Obiectivul lucrării este analiza modificărilor legislative și instituționale din Turcia, determinate de procesul de europenizare.
Aderarea Turciei la Uniunea Europeană constitue un subiect ce stârnește controverse atât în rândul specialiștilor cât și între statele membre, datorita complexitații contextului social, istoric și geografic al statului candidat.
Perspectiva rezultatului pozitiv sau negativ al negocierilor, în vederea acceptării Turciei ca membru, are o deosebită importanța atât pentru viitorul Uniunii Europene, cât și pentru evoluția viitoare a realitațiilor politice din această zonă de ciocnire a civilizației occidentale cu cea orientală. Cu alte cuvinte puterea economică a Turciei, a VII-a economie din Consiliul Europei, și cele peste șaptezeci de milioane de locuitori, vor avea un impact major asupra Uniunii Europene și viitoarelor sale politici; iar acceptarea sau respingerea aderarii va influența evoluția acestei zone tampon dintre Europa, Asia și Africa de Nord.
Lucrarea de față este structurată în trei secțiuni: capitolul I Europenizare, delimitări conceptuale, capitolul II Cea de-a șasea extindere, cazul Turciei, și capitolul III Adaptarea administrativă a Turciei.
Prima secțiune cuprinde delimitarea cadrului teoretic al conceptului de europenizare, prin prezentarea câtorva opinii și definiții relevante în acest subiect. Analiza conceptului de europenizare va fi încadrată într-o succintă prezentare a contextului comunitar, relevantă atât pentru capitolul I, cât și pentru întreaga lucrare.
In contextul emergenței Comunitaților si mai apoi Uniunii Europene, noțiunea de europenizare a capatat noi valențe, și este folosit pentru a descrie o serie întreaga de fenomene și procese legate de presiunea și influențele UE exercitate asupra membrilor săi. Primele studii asupra europenizarii datează din anii `70 prin studiul asupra felului cum aderarea la UE influențeaza instituțiile publice și politicile naționale în statele membre. In perioada anilor `90 studiul asupra europenizarii a luat amploare, tot mai multi cercetatori încercând să defineasca procesul și să explice variația rezultatelor obținute.
Demersul accentuării punctelor de convergență ale multiplelor viziuni asupra conceptului este unul limitat. Vor fi avute în vedere atât perspectiva europenizării prin adânciere, circumscrisă spațiului intra-comunitar, cât și perspectiva europenizării prin extindere. Deși doar cea din urmă perspectivă are directă relevanță asupra subiectului acestei lucrări, o perspecivă clară nu se poate determina analizănd singular procesul de europenizare asupra statelor candidate.
Cea de-a doua secțiune tratează politica de extindere a Uniunii, particularizând cea de-a șasea extindere a Uniunii Europene. Statele candidate sunt Croația, Fosta Republică Yugoslavă Macedonia și Turcia. In cadrul acestei secțiuni vor fi tratate câteva puncte relevante.
Primul punct abordat îl constituie istoricul extinderii Comunităților respectiv Uniunii Europene și politica de exitndere. Politica de extindere, deși are un set de proceduri și criterii de referință proprii, este o politică complexă, ne având o singură problematică și o singură localizare în cadrul procesului de elaborare a politicilor. Cu toate acestea extinderea afectează toate celelalte politici ale Uniunii.
Următorul punct relevant îl reprezintă cea de-a șasea extindere și prezentarea succintă a politicii de extindere a Uniunii, și a instrumentelor acesteia, vis-à-vis de actualii candidați. Un alt punct abordat este candidatura Turciei, atât dintr-o perspectivă istorică cât și din cea a criteriillor de accesiune. Ultimul punct al acestui capitol îl constituie detalierea naturii principiilor de la Copenhaga, și îndeplinirea de către Turcia a acestor criterii. Criteriile de accesiune, cunoscute și drept criteriile de la Copenhaga, stabilite la Consiliul European din 1993, sunt un set de cerințe ce trebuiesc îndeplinite de orice stat care dorește aderarea la Uniune. Cele trei criterii sunt: politic, economic și de acceptare a acquis-ului comunitar, și a existenței capacității administrative de a-l implementa.
Ultima secțiune a lucrării va cuprinde un istoric al reformelor administrative ale statului turc, determitate de realitățile și politicile continentului european. Prin acest demers voi încerca să subliniez continuitatea reformelor administrative și motivația din spatele acestor transformări, pentru a încadra prespectiva actualelor reforme ce vizează alinierea legislativă la acquis-ul comunitar și consolidarea capacității administrative. Cel de-al doilea punct, al acestei ultime secțiuni, cuprinde analiza impactului acquis-ului comunitar asupra cadrului legislativ din Turcia și analiza reformelor instituționale întreprinse pentru ca administrația publică să fie capabilă de implementarea eficientă a acquis-ului, și de a funcționa în conformitate cu principiile Spațiului Administrativ European.
Capitolul 1
Europenizare: delimitări conceptuale
Acest capitol delimitează fundamentele teoretice ale conceptului de europenizare prin trecerea în revista a multiplelor teorii și definiții legate de termenul aflat în discuție, punând accent spre final asupra aspectelor legate de “exportul” procesului de europenizare către statele candidate la UE. După cum o să se poată observa în cuprinsul capitolului, elaborarea sau stabilirea unei perspective și a unei definiții unice a acestui concept, depășește obiectivul rândurilor ce urmează, acesta limitându-se la studierea concepțiilor cercetătorilor care au definit și studiat mecanismele de funcționare ale procesului de europeizare.
O scurtă prezentare a Uniunii Europene și a Spațiului Administrativ European va încadra demersul analitic al fenomenului de europenizare, datorită circumscrierii acestui fenomen în sfera comunitară.
1.1 Uniunea Europeană
In prezent Uniunea Europeană este o comunitate politică și econmică formată din 27 de state membre din Europa și Marea Mediterană având aproape 500 de milioane de locuitori. A fost înființată în anul 1993 prin Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht, pe fundația celor trei Comunități Europene. Cele trei Comunități Europene premergătoare Uniunii sunt Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) înființată prin Tratatul de la Paris din 1951, Comunitatea Economică Europeană (CEE) înființată prin Tratatul de la Roma din 1957, și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), deasemenea înființată prin Tratatul de la Roma din 1957. Uniunea este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. După cincizeci de ani și cinci valuri de extindere (1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria; 2007: Bulgaria și România), Uniunea Europeana are astazi 27 de state membre.
Obiectivele Uniunii Europene (UE) sunt promovarea progresului economic și social, afirmarea identității și promovarea valorilor Uniunii în spațiul internațional, dezvoltarea unei zone de securitale, libertate și justiție în spațiul intra-comunitar, și instituirea cetățeniei europene, cu scopul de a completa și nu înlocui cetățenia națională, și dezvoltarea acquis-ului comunitar.
Cele trei Comunități Europene premergătoare Uniunii sunt Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE), și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Uniunea Europeană este un hibrid între interguvernalismul clasic, în care statele membre ale organizației interguvernamentale au puterea de decizie, și supranaționalism, în care instituții supranaționale au putere de decizie independent de statele membre. Prin urmare UE nu poate fi încadrată într-o categorie clasică a organismelor guvernamentale internaționale. In anumite domenii, cum ar fi acceptarea de noi membrii deciziile depind de consensul statelor membre, iar în majoritatea domeniilor, instituțiile supranaționale elaborează decizii fără implicarea directă a statelor membre.
Așa cum instituțiile comunitare sunt comune celor trei Comunități Europene, aceleași instituții sunt comune și UE, în sensul că aceasta nu are un cadru instituțional distinct de cel comunitar. Trebuie însă precizat că, atunci când aceste instituții acționează în cadrul Tratatului UE, vor adopta măsurile – “Pozițiile” și “Acțiunile Comune” – prevăzute în Tratatul UE, dar nu vor adopta actele tipice ale acestor instituții înțelese ca și instituții comunitare (regulamente, directive etc). Identitatea dintre cadrul instituțional al UE și cel comunitar apare consacrată în art. C.1. al Tratatului UE unde se semnalează că, “Uniunea va avea un cadru instituțional unic care va garanta coeziunea și continuitatea acțiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând și dezvoltând acquis-ul comunitar”.
In prezent în procesul decizional al UE sunt implicate cinci instituții. Acestea sunt enumerate în Tratatul Uniunii Europene în următoarea ordine: Parlamentul European (PE), Consiliul de Miniștrii, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție (CEJ), Curtea Europeană a Auditorilor (CEA).
Parlamentul European. Incepând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. PE are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Structurile politice existente în țările membre se oglindesc în rândul fracțiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest parlament există șapte fracțiuni și o serie de deputați independenți. Deputații din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceștia sunt membri în țările lor de origine. Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populațiile statelor respective. Configurația actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
PE are trei atribuții: Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația europeană (directive, ordonanțe, decizii). Co-decizia la procesul legislativ asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are drept de inițiativa. Acest drept de inițiativa îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul co-deciziei, la care parlamentul și Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a treia ședință, în cadrul unei comisii de mediere.
Puterea bugetară, prin care PE, împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmește un proiect de buget. In faza de aprobare a bugetului Parlamentul și Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenție al Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus.
Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Inainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competența și integritatea comisarilor desemnați. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. Pentru a putea analiza anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceștia sunt delegați de fracțiunile parlamentare sau de grupările fără fracțiune în cele 20 de comisii permanente și cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate și care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară de aceasta există și posibilitatea de a înființa comisii temporare sau alte subcomisii.
Consiliul de Miniștrii are sediul la Bruxelles și este principala instituție decizională a Uniunii, dacă PE este considerat “vocea cetățenilor europeni”, Consiliul de miniștri poate fi considerat “vocea statelor membre”. Consiliului de Miniștrii este format din miniștrii delegați de catre guvernele statelor membre. Deși terminologia oficiala nu prevede limite stricte, s-a convenit să se faca o diferențiere între denumirile diferitelor reuniuni ale Consiliului, în funcție de domeniile specifice abordate. In total sunt nouă modele de configurație a Consiliului: afaceri generale și relații externe, afaceri economice și financiare, justiție și afaceri interne, ocupare, politică socială, sănătate și protecția consumatorului, competitivitate, transport telecomunicații și energie, agricultură și pescuit, mediu, educație tineret și cultură. Miniștrii din consiliu sunt împuterniciți să reprezinte interesele propriilor guverne.
Atribuțiile Consiliului sunt: atribuția legislativă, deținută împreună cu PE, atribuția de coordonare a politicilor naționale ale membrilor, atribuția de a încheia înțelegeri internaționale între UE și țări terțe,atribuția de a aproba, împreună cu PE, bugetul Uniunii, atribuția de a dezvolta Politica Externă și de Securitate Comună(PESC), în baza strategiilor stabilite de Consiliul European, și în cele din urmă atribuția de cooperare asupra securității, libertății și justiției.
Deciziile Consiliului se iau prin procedura de vot, unanim în domenii sensibile ca PESC, fiscalitate, azil și imigrație, și prin vot cu majoritate calificată pentru celelalte politici. In sistemul de majorității calificate voturile statelor au pondere diferită în funcție de numărul de locuitori.
Președenția consiliului se rotește la fiecare șase luni. Astfel fiecare Stat membru deține președenția Consiliului timp de jumătate de an.
Comisia Europeană are sediul la Bruxelles, și este ramura executivă a Uniunii. Având dreptul de inițiativă întocmește proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului și Consiliului. În comparație cu organele de tip “agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, comisia poate oricând să retragă orice inițiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu.
In calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislației europene (directive, regulamente, decizii), execuția bugetară și realizarea programelor adoptate de Consiliu și Parlament. Comisia, împreună cu Curtea Europeană de Justiție verifică respectarea legislației comunitare. In calitate de reprezentant legal al Uniunii la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerțului și colaborării internaționale.
Cu privire la organizare, Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul și sfârșitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sînt – engleza, franceza și germana. Regulamentul de funcționare al Comisiei Europene este compusă la ora actuală din 27 de comisari, din care unul are funcția de președinte al Comisiei Europene. Consiliul European îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe președintele acesteia, după care se solicită acordul Parlamentului European. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene își deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competență politică, care după posibilități trebuie să corespundă cu autoritatea deținută de statul membru în acel domeniu politic. Consiliul European numește comisarii, după ce fiecare guvern național a propus pentru comisariat câte trei candidați. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului Uniunii Europene conține și alte reglementări organizaționale.
Curtea Europeană de Justiție este organul jurisdicțional suprem al UE, având rolul de a supraveghea respectarea legislației comunitare. Este compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice, ale căror misiuni esențiale sunt examinarea legalității actelor comunitare și asigurarea interpretării și aplicării uniforme a dreptului comunitar.
Prin intermediul jurisprudenței sale, Curtea de Justiție a consacrat obligația administrațiilor și a instanțelor naționale de a aplica pe deplin dreptul comunitar în cadrul sferei lor de competență și de a proteja drepturile conferite de acesta cetățenilor (aplicarea directă a dreptului comunitar), fără a aplica însă orice dispoziție contrară din dreptul național, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremația dreptului comunitar asupra dreptului național).
CEJ este compusă din 27 de judecători și 8 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de șase ani care poate fi reînnoit. Aceștia sunt aleși din rândul juriștilor care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută.
Curtea Europeană a Auditorilor, sau Curtea Europeană de Conturi este instituția Uniunii Europene instituită cu scopul de a efectua auditul fondurilor UE. În calitate de auditor extern al Uniunii Europene, aceasta contribuie la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE și joacă rolul de gardian independent al intereselor financiare ale cetățenilor
Alături de cele trei instituții implicate în procesul decizional, Parlamentul, Comisia Consiliul de Miniștrii și cele două instituții de control Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Auditorilor, există și corpuri consultative cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social, sau Comitetul Consultativ. Funcția lor se limitează la emiterea de Rapoarte, Avize sau Observații la cererea instituțiilor comunitare sau din proprie inițiativă. In construcția UE separarea puterilor este o separare verticala în care cele trei funcții clasice: legislativă, executivă și judecatrorească se regăsesc, ele reprezentand sistemul de guvernare pe mai multe nivelurile.
Uniunea este fundamentată pe trei “piloni” care susțin această construcție europeană.
Primul pilon constă în domeniul comunitar, materializat prin tratatele constitutive ale Comunităților Europene, cel al Uniunii Europene și tratatele adiționale.
Al doilea pilon este constituit de Politica Externă și de Securitate Comună. Nici unul din cele trei tratate ale Comunităților Europene nu aborda sfera politicii externe comune. PESC a fost adoptată ca politică comună în Tratatul de la Maastricht. PESC este gestionată de aceleași instituții care operează sub primul pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de importanță strategică pentru statele membre și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este cea interguvernamentală.
Al treilea pilon al Uniunii este Cooperare în domeniul Justiției și Afacerilor Interne. Tratatul de la Maastricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între statele membre, în domeniul justiției și afacerilor interne – cooperare care, până la acel moment, se desfășura pe bază deacorduri internaționale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 state membre).
1.2 Spațiul Administrativ European
In ceea ce privește administrația publică națională, există o multitudine de definiții și puncte de vedere în literatura de specialitate, datorită varietații și naturii abstracte a acestui domeniu. In concepția lui John Pfiffner și Robert Presthus, administrația publică este, în principal, preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice într-un stat. James W. Davis considera administrația publica ca fiind ramura executivă a guvernarii, iar John J.Corson și J.P. Harris definesc administrația publică drept activitatea prin care guvernul își realizeaza scopurile și obiectivele. In doctrina românească, Ioan Alexandru definește administratia publică ca fiind “folosirea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernarii legislative, executive și judecatorești, pentru a asigura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia”.
Referitor la noțiunea de “administrație europeană”, în prezent nu se poate vorbi despre un model consacrat de administrație publică europeană. Legislația primară nu specifică un anumit model de sistem administrativ pentru statele membre. In schimb, noțiunea de administrație publică europeană are un sens formal și unul material. Sensul formal se referă la analiza sistemului de instituții și structuri administrative europene, iar sensul material presupune analiza activității de organizare a executării și de executare concretă a legislației comunitare, prin acțiuni cu caracter de dispozitie sau prestatie.
Analizând sintagma “Spațiu Administrativ European” aceasta se conturează ca fiind un spațu geografic determinat (spațiul geografic al UE), spațiu în care dreptul administrativ este aplicat uniform. In prezent acest spațiu în care dreptul administrativ este uniform aplicat se limitează la granițele statelor membre. In virtutea dezvoltării nivelului supranațional, diluarea granițelor naționale a permis dezvoltarea unui set de principii administrative comune statelor Uniunii. Un spațiu administrativ european în adevăratul sens al cuvântului este posibl în momentul în care întreg teritoriul Uniunii este guvernat de un unic set de norme în materie. Această idee a fost discutată încă de la înființarea Comunităților, fără a se ajunge la un consens.
In UE principalul catalizator al dezvoltării principiilor administrative este Curtea Europeană de Justiție. Curtea a definit un set de principii care are la bază principiile de drept administrativ regăsite în administrațiile naționale, în domenii comune tuturor modelelor administrative ale statelor membre (domenii ca: control financiar, funcția publică, organizarea administrației). Există principii elaborate de Curtea Europeană de Justiție pe care statele membre sunt obligate să le respecte ca norme comunitare. Printre aceste principii se regăsesc: principiul administrației prin lege; principiul proporționalității, certitudinii legale, protecția solicitărilor legitime, nediscriminarea, dreptul la audiență în cadrul procedurilor decizionale în administrație, rapoarte interimare, condiții egale de acces la instanțele administrative, responsabilitatea non-contractuală a administrației publice.
Sintetizând cele mai importante principii comune ale administrației occidentale se disting următoarele principii: certitudinea legală; deschidere și transparență; responsabilitate; eficiență și eficacitate.
Certitudinea legală, sau încredere și previzibilitate este un principiu în virtutea căruia administrația trebuie să-și desfășoare activitatea conform legii în vigoare. Deciziile administrative sunt luate în baza legii, și aplicate imparțial.
Deschidere și transparență. Deschiderea face referire la obligativitatea acceptului administrației de a fi supusă unui control exterior. Transparența semnifică gradul de deschidere în cazul unui control exterior.
Responsabilitate. Principiu conform căruia orice organism administrativ răspunde de actele sale în fața altei autorități administrative, juridice sau legislative.
Eficiență și eficacitate. Statul fiind un producător de servicii publice, s-a introdus noțiunea de eficiență în administrație. Eficiența este raportul între resursele folosite și rezultatele obținute. Eficacitatea este o valuare ce derivă din eficiență, și constă în certitudinea că performanțele administrației publice sunt îndreptate către scopurile propuse.
Contactul permanent dintre funcționarii publici ai statelor membre ale Uniunii și Comisie,solicitarea de a dezvolta un acquis la standarde echivalente de încredere în tot spațiul comunitar, necesitatea unui sistem de justiție administrativă unic pentru UE (Tribunalul Funcției Publice), și adeziunea la principii administrative comune a condus la o convergență între administrațiile naționale, acest proces a conturat “spațiul administrativ european”.
Acquis-ul comunitar, odată transpus în legislația națională determină administrațiile publice ale statelor membre să acționeze spre o direcție comună care să conducă la implementarea acestuia. Tratatele și legislația comunitară secundară devin parte din legislația națională. Deși fiecare stat membru dispune de libertatea de a decide asupra modului de obținere a rezultatelor, în cadrul Uniunii s-au dezvoltat principii comune.
Europenizare: concept
Termenul de “europenizare” – deși tot mai des întâlnit, în corelație cu instituțiile, normele, politicile și cu Uniunea Europeana in general – reprezinta o noțiune existentă în vocabularul comun înca din secolul XIX, având sensul de a adopta valori, obiceiuri, vestimentație specifice Europei.
In contextul emergenței Comunitaților si mai apoi Uniunii Europene, noțiunea de europenizare a capatat noi valențe, și este folosit pentru a descrie o serie întreaga de fenomene și procese legate de presiunea și influențele UE exercitate asupra membrilor săi. Primele studii asupra europenizarii dateaza din anii `70 prin studiul asupra felului cum aderarea la UE influențeaza instituțiile publice și politicile naționale în statele membre. In perioada anilor `90 studiul asupra europenizarii a luat amploare, tot mai multi cercetatori încercând sa defineasca procesul și să explice variația rezultatelor obținute.
Pentru a explica procesul de europenizare exista două perspective ce pot fi abordate. Pe de-o parte procesul în cauză poate fi explicat din perspectiva UE, studiind modalitațile prin care Uniunea implementeaza politicile, legislația asupra nivelului național ( abordarea top-bottom). Pe de alta parte europenizarea poate fi studiata din perspectiva reacției și comportamentului actorilor afectați la nivel național (abordarea bottom-up).
Abordarea “top to bottom” poate fi considerata metoda conservatoare, fiind primul model de cercetare al europenizarii, încă prezent în studii, și se dezvolta pe urmatoare structură descendentă: “presiunea generata la nivelul Uniunii asupra membrilor săi > variabile interveniente în acest proces > reacțiile și schimbările la nivel național”
Abordarea de la baza către vârf, sau “bottom-up”, inovatoare în această arie de studiu, începe cercetarea și o încheie, circular, la nivelul actorilor naționali. Punctul de început este sistemul de interacțiune dintre actorii de la nivel național. Abordarea “bottom-up” cercetează dacă și cum UE genereaza modificari asupra acestui sistem sau componentelor sale ( actori, resurse, probleme, modele, metode).
Indiferent de perspectiva adoptată, autorii tind să concorde asupra faptului că intre UE si actorii naționali exista o incompatibilitate sau nepotrivire, care justifică procesul de europenizare Falkner identifica doua tipuri de neconcordanță, una în ceea ce privește politicile publice, iar cealaltă fiind catalogata drept neconcordanță în ceea ce privește cadrul instituțional și procedural al actorului național. Această nepotrivire generează presiuni adaptative asupra actorilor individuali sau instituționali de la nivel național, determinând schimbări, ce se identifica cu procesul de europenizare, la nivelul politicilor, instrumentelor și tehnicilor de implementare ale politicilor.
Wallace, preluând opiniile lui Cowels, Risse, și Caparoso, completeaza teoria “nepotrivirii”. Astfel europenizarea ar trebui să fie rezultatul comun, pe de-o parte al presiunilor generate de nepotriviriea dintre UE, și instituțiile și politicile naționale, iar pe de alta parte, al variabilelor interne (actorii naționali, numărul restricțiilor interinstituționale, culturile organizaționale și politice ale instituțiilor naționale existente).
Pe aceeași ideea merg și T. Börzel și T. Risse, susținând necesitatea incompatibilitații între procesele, politicile și instituțiile de la nivel european, și cele de la nivel național. Gradul de nepotrivire sau incompatibilitate genereza presiuni adaptative, presiuni care sunt “necesare dar nu suficiente” pentru a determina schimbarea. A doua condiție a celor doi autori este existența unor factori facilitatori, actori instituționali sau privați care să raspundă la presiunile adaptative.
Totuși perspectiva “nepotrivirii” este oarecum limitată, aceasta punând accent pe dinamica instituționala și pe presiunile adaptative ale UE, îndreptate asupra instituțiilor naționale, actorii naționali jucând rolul de variabile intermediare în tot acest proces. Aportul actorilor în transpunerea concretă a efectelor europenizarii, și motivările acestora sunt neglijate. Conform paradigmei “nepotrivirii”, schimbarea nu poate avea loc din propria inițiativă a actorilor sub-comunitari, fară presiunile exterioare generate de nepotrivirea normativa și instituționala între statul membru si UE. Studii empirice asupra europenizării pun sub semnul întrebarii totala validitate a acestei teorii. Astfel Treib în studiul privind implementarea directivelor în statele membre a constatat că o treime din normele europene au fost adoptate de state în absența unei nepotriviri instituționale sau normative. Aceasta constatare nu poate fi explicata de paradigma nepotrivirii. De asemenea Knill și Lehmkul, în studiul de caz asupra politicii transportului rutier, constata faptul ca Franța adopta reforme în politica transportului rutier, deși exista o compatibilitate perfectă între nivelul comunitar și cel național (reformele fiind determinate de contextul economic, concurențial determinat de piața unică).
Europenizare: definiții
Deși exista un numar mare de lucrari care abordeaza tema europenizarii, in opinia lui Mair acesta este unul din motivele pentru care termenul nu are un înțeles bine definit și precis în aria studiilor europene, iar majoritatea autorilor cad deacord asupra faptului ca definirea europenizarii lasa de dorit in lucrarile de specialitate.
In contextul în care termenul de europenizare este abordat și definit în multiple modalitați, îmi este imposibil să evit clișeele definirii acestui termen, poate “supra-uzat” in ultimul timp, și să prezint o definiție general acceptata și valabila multiplelor fațete ale acestui termen. De subliniat este faptul că definițiile europenizarii nu sunt exclusive, ci complementare între ele datorita multiplelor fațete ale termenului.
Astfel, în opinia lui Töller, “europenizarea reprezintă impactul pe care îl au politicile europene în special, și integrarea europeană în general, asupra politicii și politicilor naționale”. Autoarea își explica definiția prin faptul că a încercat sa evite, pe de-o parte, conceptul potrivit căruia europenizarea reprezintă procesul de transformare a politicilor naționale dupa un model european, datorita criticilor asupra studiilor care pun europenizarea ca echivalent al implementarii în politicile naționale a unor masuri compatibile cu politicile europene. Pe de alta parte a încercat să excludă definirea europenizării ca succes sau nereușită în implementarea politicilor europene.
O alta definiție elaborată de Ladrech, este cea potrivit cărea europenizarea este “un proces incremental, ce reorienteaza direcția și formele politicilor, pâna la nivelul la care dinamica economică și politică a Uniunii devine parte constitutivă logicii organizaționale a politicii și politicilor naționale”.
Unii autori au identificat multiple definiții ale acestui termen, Olsen, spre exemplu, a elaborat cinci definiții in funcție de cinci contexte, distincte, legate de conceptul de europenizare (europenizarea ca modificare a granițelor teritoriale ale Uniunii; europenizarea ca dezvoltare a instituțiilor la nivel european; europenizarea la nivel național și subnațional; europenizarea ca raspândire a sistemelor administrative distinctive pentru spațiul european dincolo de acest spațiu; europenizarea ca proiect politic ce vizeaza mai strânsa unificare politica). Olsen arata limitarile încercarii de a da o definiție generală a europenizarii. Abrdarea sa acoperă un spectru foarte larg de viziuni, deoarece cele cinci definiții nu se exclud între ele, ci se completează.
Dintre definițiile europenizării am reținut-o pe cea dată de Radaelli ca fiind cea mai complexă:
“Europenizarea constă într-un complex de procese de a) construcție, b) difiziune, c) instituționalizarea de regului formale și informale, proceduri, paradigme ale politicilor publice,și credințe, care sunt în prima instanță definite și consolidate la nivel comunitar și mai apoi încorporate la nivel național și subnațional.”
Radaelli introduce în definiția sa o viziune constructivista, constructivismul fiind o teorie socială ce susține că indivizii umani nu există independent de mediul lor social și cultural valoric. Aceasta teorie este opusa individualismului rațional, concluzia finala a teoriei fiind aceea că structurile sociala și indivizii se co-determină. In abordarea constructivistă, instituțiile sunt înțelese ca incluzând și reguli informale pe lânga cele formale, și se considera că aceste reguli sau norme, modeleaza identitațile și preferințele actorilor sau indivizilor. Astfel preferințele și identitațile indivizilor nu sunt exogene (exterioare sistemului instituțional în care functioneaza individul) – ca în viziunea raționalista (individul, actorul este un maximizator al funcționalitații sistemului și acționeaza în conformitate cu această logica, cântărindu-și raportul cost/beneficiu al strategiilor ce urmeaza a fi adoptate) – ci endogene structurilor, instituțiilor, astfel actorii, confruntandu-se cu o situație dată nu consulta un set prestabilit de preferințe, calculandu-și acțiunile pentru a-și maximiza utilitatea, ci se orienteaza spre roluri construite social și reguli institutionale, încercând sa adopte un comportament social adecvat în acea situație. Constructivismul ofera o perspectivă antagonică asupra acțiunilor umane fața de abordarile alegerii raționale, sugerând ca instituțiile influențeaza identitațile , comportamentele și preferințele indivizilor.
Extrapolând, se poate afirma ca instituțiile UE și difuziunea normelor și principiilor acesteia, remodelează identitațile și preferințele actorilor naționali. Procesul de europenizare are un impact transformator asupra sistemului statal european, a instituțiilor și a celorlalți actori naționali. In cursul acestui proces se schimba atât identitatea actorilor, cât și, ulterior, interesele acestora.
Alternativ, în literatura de specialitate au fost schițate două mecanisme, cel instituțional raționalist și cel instituțional constructivist sau sociologic, prin care UE influențeaza statele membre, la nivel instituțional și la nivelul actorilor individuali. Instituționalismul rațional privește europenizarea ca pe o presiune generată de catre instituțiile Uniunii asupra instituțiilor naționale, iar la nivelul individual, actorii reacționeaza strategic în fața noilor oportunitați și constrângeri generate de impactul comunitar, maximizându-și utilitatea. In teoria opusă, cea a instituționalismului constructivist, instituțiile europene influențeaza construcția instituționala, precum și identitatea și interesele actorilor naționali. La nivel individual europenizarea determină adaptarea normativa și cognitiva a actorilor, ca răspuns la schimbările instituționale, printr-un proces de învățare.
1.5 Europenizare: mecanisme
Este evident că procesul de europenizare nu poate fi înteles fără încercarea de a explica modalitațile de funcționare ale acestuia. In acest sens voi folosi doua teorii distincte, teorii ce au două perspective opuse, dar care au puncte comune, cea a lui Töller și respectiv a lui Knill și Lehmkul. Abordarea lui Töller privește europenizarea prin prisma a ceea ce fac statele membre, în timp ce Knill și Lehmkul privesc asupra modului cum UE acționează asupra statelor membre.
Prima din aceste două teorii asupra modului de funcționare al procesului de europenizare, cea a lui Töller, prezintă trei mecanisme ale acestui proces și anume: europenizarea prin adaptare, europenizarea prin învațare, si europenizarea prin evaziune.
Europenizarea prin adaptare reprezintă obligativitatea statelor membre de a transpune și respecta directivele, regulamentele Uniunii și de a respecta deciziile Comisiei, sub sancțiunea chemării în fața instanței comunitare (Curtea Europeana de Justiție). Deasemenea indivizii pot invoca legea comunitara în instanțele naționale.
Europenizarea prin învațare reprezinta un mecanism ce nu este determinat de adoptarea vreunei norme sau politici europene, sub o atare sancțiune. Acest mecanism se bazează pe fluxul de idei și concepte asupra politicilor europene, dinspre nivelul comunitar spre nivelul național. Instituțiile comunitare inroducând noi idei la nivelul național influențează percepțiile, preferințele și interesele actorilor naționali.
Europenizarea prin evaziune este un concept destul de vag conturat, determinat de o lipsa de reglementare la nivel comunitar, de care statul membru poate profita prin realizarea unor acte care altfel ar fi restricționate de legislația Uniunii (ex. ajutoarele de stat).
Intr-o alta opinie, analizând impactul politicilor europene asupra nivelului național, C. Knill și D. Lehmkul, disting tot trei mecanisme prin care cerințele UE produc modificari la nivelul actorilor naționali.
Primul mecanism este cel mai evident dintre cele trei. Uniunea prescrie un model instituțional pe care statul membru trebuie sa-l preia. Astfel la nivel național se produc transformari, instituțiile naționale avand o marja limitata de toleranța în ceea ce prvește modalitațile de implementare a modelului prescris de UE. Acest mecanism reprezinta modelul de integrare pozitivă.
Cel de-al doilea mecanism, mai puțin evident, denumit integrare negativă funcționeaza prin influențarea relațiilor și raporturilor dintre actorii interni de catre legislația europeana. Astfel echilibrul distribuției puterii, a resureslor și a oportunitaților este modificat. Politicile europene, deși influențeaza echilibrul actorilor interni, nu prescriu un model instituțional ce ar trebui urmat pentru realizarea unui nou echilibru.
Al treilea mecanism după clasificarea celor doi autori mai sus menționați, este cel mai subtil dintre cele trei, în sensul că nu prescrie modele instituționale ce trebuiesc adoptate, și nici nu aduce modificari la nivel legislativ sau instituțional. Integrarea cadru genereaza schimbari la nivelul credințelor și așteptarilor actorilor interni, schimbari ce la rândul lor generează modificari la nivelul preferințelor și strategiilor, în cele din urma putând conduce spre adaptare instituționala.
Tiparele celor trei mecanisme pot fi identificate interacționând împreună în toate politicile europene; clasificarea stabilește trei tipologii ideale care au relevanță pur teoretica. In practică procesul de europenizare constituie o mixtură a celor trei tipologii de integrare europeana, care variază de la o politică europeană la alta.
In concluzie se poate observa că cele doua abordari legate de mecanismele europenizării (Töller versus Knill și Lehmkul) prezintă puncte convergente, deși, după cum am precizat mai sus prima din cele doua teorii, privește reacția statului membru, iar cea de-a doua privește modul în care nivelul european determina nivelul național. Astfel atât europenizarea prin adaptare cât și europenizarea pozitivă abordeaza influențele directe ale Uniunii, asupra actorilor naționali, prin adoptarea politicilor și legislației comunitare. Al doilea punct comun îl constituie similaritatea dintre europenizarea prin învățare a lui Töller pe de-o parte, și europenizarea negativă și cea cadru a lui Knill și Lehmkul pe de cealaltă parte. In ambele puncte de vedere influențele indirecte ale Uniunii asupra actorilor naționali joaca rolul esențial, neexistând cerințe impuse printr-o autoritate coercitiva a UE. Astfel, in cazul de față, procesul de europenizare este realizat prin alterarea, percepțiilor și așteptarilor actorilor naționali, în vederea declanșării modificărilor la nivel instiuțional.
Utilizând din nou cele doua perspective, cea raționalistă și cea sociologică, se pot contura două mecanisme ale europenizării ce funcționează la nivel național.
Perspectiva raționalista privește schimbarile la nivel național ca pe un proces de redistribuire a resurselor. Astfel după cum am prezentat succint la începutul acestui capitol, actorii naționali, în paradigma raționalistă, sunt considerați ca fiind raționali și orientați catre scop. Actorii inițiaza acțiuni strategice, pe baza resurselor disponibile lor, cu scopul de a-și maximiza utilitatea. Din aceasta perspectivă, europenizarea poate fi privită ca o oportunitate emergentă pentru unii actori, oferindu-le acestora resurse adiționale pentru a-și realiza obiectivele, în timp ce limitează oportunitățile altor actori. Moravscsik sugerează că oportunitățile și limitările, datorate procesului de europenizare, întăresc capacitatea de acțiune a administrațiilor naționale, acestea dobândind o autonomie mărită vis-à-vis de alți actori naționali. Intr-o abordare neofuncționalistă, Sandholtz, susține contrariul, și anume că europenizarea deschide actorilor subnaționali și ai societații civile oportunitatea de a ocoli executivele naționale și a se orienta spre insituțiile europene.
Intr-o abordare mai puțin radicală, Risse, Cowels și Caparosso argumentează că europenizarea nu declanșează un proces de redistribuire a resurselor decât dacă incompatibilitatea( nepotrivirea) dintre nivelul european și cel național este majoră, iar actorii au capacitatea de a exploata oportunitațile și de a evita constrângerile. Au fost identificați doi factori de influență în acest sens.
Primul dintre acești factori îl constituie “punctele de veto”, însemnând capacitatea de a eschiva constrângerile sau implementarea anumitor politici de catre actorii instituționali, pentru a favoriza interesele diferitelor grupuri. Cu cât factorul decizional de la nivel național este mai dispersat în sistemul politic și administrativ, devine mai dificilă obținerea unui consens în implementarea schimbarilor generate de europenizare. Cu alte cuvinte, cu cât numărul de “puncte de veto” este mai mic, cu atât scad șansele unui dezechilibru în redistribuția resurselor.
Cel de-al doilea factor este existența așa numitelor “instituții formale” care au rolul de a promova politicile europene în rândul actorilor naționali, punându-le acestora la dispoziție atât suport material cât și informații, pentru ca aceștia sa poate profita de oportunitațile ce apar prin procesul de europenizare. Deasemenea, instituțiile formale facilitează legatura directa între actorii naționali și instituțiile europene, scurt-circuitând autoritațile naționale centrale.
In paradigma instituțional sociologică mecanismul europenizării este privit ca un proces de socializare și învățare, in care actorii se ghideaza dupa percepții, credințe și aspirații comune, general acceptate în societate. Aceste credințe și percepții colective au o influența puternică asupra scopurilor pe care si le definesc actorii. In aceste condiții actorii naționali nu caută să-și maximizeze utilitatea subiectivă, ci să îndeplineasca așteptarile sociale(stabilite de credințele colective) într-o situație dată. Din aceasta perspectivă europenizarea este înțeleasă ca emergența unor noi norme, practici și structuri cognitive, pe care statul membru le încorporează în structurile proprii.
Instituționalismul sociologic oferă două potențiale explicații în ceea ce orivește procesul de europenizare; o explicațe centrată pe structuralismul instituțional, și cealaltă axată pe internalizarea normelor și valorilor europene.
Prima explicație se bazează pe izomorfismul(concept matematic reprezentând structuri identice între doua entități distincte) instituțional. Astfel instituții care fie interacționează des între ele, fie funcționează în același mediu, în timp, dezvoltă similitudini în structura organizațională, în schemele de reformă, în modelele de alocare a resurselor, sau în practicile și principiile organizației. Teoretic izomorfismul instituțional explică omogenizarea structurilor organizaționale în timp. Dar aceasta abordare este limitată, ea ne putând să explice variațiile impactului europenizării asupra instituțiilor naționale similare.
Cea de-a doua explicație pune accent pe procesul de socializare prin care actorii interni învață sa internalizeze noi norme și valori, printr-un proces de persuasiune și învațare, redefinindu-și totodata propriile valori și interese în concordanța cu mediul social transformat de europenizare. Cu cât normele, practicile, principiile și valorile europene sunt mai apropiate de cele naționale cu atât vor fi încorporate mai ușor în structurile deja existente, schimbarile la nivel național fiind minore.
Europenizarea prin socializare și învațare este facilitată deasemenea de doi factori:
Primul factor facilitator îl constituie agenții mobilizați la nivel național, care pot influența actorii să își redefinească identitățile și interesele. Acești agenți conferă legitimitate noilor norme și idei, prin explicațiile științifice care le ofera, influențând actorii naționali sa adopte aceste noi norme și idei. Un exemplu în acest sens sunt coaliția formata din băncile naționale și tehnocrați care au susținut implementarea monedei unice, în fața unor actori naționali de multe ori reticenți cu privire la moneda unică.
Al doilea factor de facilitare îl constituie o cultura politica orientată către consens, relativ solidară în adoptarea schimbărilor determinate de procesul europenizării.
1.6 Europenizare: extindere
Europenizare înseamnă impactul integrării europene asupra statelor membre, dar limitarea conceptului doar la sfera statelor membre este în mare măsura nerealistă. Această afirmație este susținuta de faptul că statele candidate la UE sufera procese de transformare determinate tot de incompatibilitatea dintre sfera comunitara și cea naționala.
Europenizarea statelor candidate, denumită și europenizare prin extindere, se diferențiază de conceptul referitor la statele membre datorită condiționalității atingerii unui prag minim necesar de compatibilitate și procesului de negociere.
Astfel procesul de aderare al candidatelor este unul de negociere privit de Grabbe și Dimitrova ca un joc (de negociere) între doi actori, UE și statul membru. Pe de-o parte UE urmarește să își extinda jurisdicția, să largeasca piația internă, să stimuleze orientarea statelor catre democrație și stabilitate, și să-și dezvolte influența internațională. Uniunea este dispusă să accepte noi membri atâta vreme cât statul canditat dispune de un minim de compatibilitate (stabilit de Uniune), care sa permită implementarea acquis-ului comunitar și funcționarea acestuia în sistemul de guvernare multistratificat al UE. In funcție de efortul statului aplicant, rămane la latitudinea Uniunii daca accepta sau nu accesul statului în propriile structuri. Pe de alta parte statul aplicant încearca sa îndeplineasca criteriile de accesiune, deoarece percepe o serie de beneficii odată cu obținerea statutului de membru. Aceste beneficii sunt de ordin economic, legate de piața internă sau fondurile alocate de la Uniune în vederea dezvoltării, și de ordin politic, legate de stabilitate, democrație și libertate. Statul candidat mai poate folosi contextul aderării pentru a dezvolta și accelera procesul de modernizare și reforma politică și instituționala. Plecând de la condițiile impuse de Uniune, guvernul statului aplicant are doua alternative. Să implementeze reformele politice și instituționale impuse de UE, urmarind aderarea, sau să continuie să-si urmeze agenda interna, abandonând procesul de aderare.
Steunenberg și Dimitrova identifică patru rezultate posibile ale jocului de negociere.
Prima variantă constă in sincronizarea celor doi actori, Uniune și stat candidat, astfel guvernul statului implementeaza reforme “suficiente” pentru a deveni membru, iar Uniunea susține aderarea.
A doua varianta constă într-un stat nepregătit să implementeze reformele cerute de UE, iar Uniunea nu este dornică să susțină statul candidat în implementarea reformei, rezultatul fiind eșecul reformelor și al procesului de aderare.
Cea de-a treia variantă este o Uniune care sprijină statul candidat în procesul de reformă, menținându-i acestuia perspectiva aderaii, deși reformele sunt insuficiente pentru aderare.
Ultima dintre cele patru variante este aceea când Uniunea refuză acceptarea candidaturii unui stat, deși acesta a realizat reforme considerabile. In cazul acesta statul își orienteaza politicile și instituțiile către modelul european, devenind un “stat satelit” al uninii.
In ceea ce privește beneficiile procesului de negociere, acestea, fara indoială există, pentru ambele parți, alttfel nici Uniunea nici statele din afara ei nu nu ar fi interesați de extindere. Deasemenea există și costuri, care în virtutea logicii ar trebui sa fie mai mici decât beneficiile. In ceea ce privește statele candidate costurile acestora încep de la implementarea unor masuri nepopulare. Cât privește Uniunea, cele mai evidente sunt costurile legate de efortul de pregatire în vederea acomodării unui nou membru, și modificarile sistemului instituțional. Răspunsul pozitiv în ceea ce privește aplicația pentru aderare – acceptarea cererii de aplicare de catre UE, și începerea negocierilor – determina așteptari, din partea statului candidat, că la un moment dat acesta va deveni membru al Uniunii, cu condiția să îndeplineasca condițiile de aderare. Percepția unor beneficii, fie ele de ordin economic, politic, de securitate, constituie motorul care împinge statul spre continuarea procesului de reformă statul aplicant. Speranța aderării la un anumit moment este esențială pentru a determina un guvern să întreprinda schimbari la nivel național, care de multe ori sunt costisitoare și dificil de implementat.
Bazându-se pe structura jocului de negociere, Dimitrova realizează o paralela între mecanismele negocierilor pentru aderare și echilibrul Nash. Teoria echilibrului jocurilor, formulată de matematicianul John F. Nash constă într-un set de strategii pe care le are fiecare jucător, iar modificarea unilaterala de către un jucator a strategiilor sale nu duce la îmbunatațirea șanselor de câștig. Astfel ambii jucători au câte un set de strategii dominante; strategiile Uniunii sunt întârzierea și susținerea reformelor, iar strategiile candidatului sunt sistarea și continuarea reformelor. Pentru cei doi actori consecințele jocului sunt, în ceea ce privește candidatul, întărzierea procesului de aderare de către “adversar”, iar în ceea ce privește Uniunea, efectul opus, de sistare a reformelor. In acelaș timp neândeplinirea obiectivului vizat, același pentru ambele parți, (aderare, din perspectiva candidatului/ extinderea, din perspectiva Uniunii) aduce ambii jucători într-o situație defavorabila față de cea în care ar fi fost daca ar fi cooperat.
Pocesul de negociere este unul în două etape, într-o primă fază Uniunea accepta sau nu candidatura statului în urma negocierilor purtate cu acesta, pe baza criteriilor care vor fi detaliate mai jos. In cea de-a doua fază după acceptarea candidaturii, actorii negociază diferitele aspecte legate de însușirea acquis-ului. In tot acest proces Uniunea este atât actor cât și arbitru, beneficiind de metode de condiționare a candidatului, deși teoretic și candidatul poate riposta prin sistarea procesului de adaptare.
Condiționalitatea exercitată de UE în ceea ce privește extinderea, este definită ca fiind un schimb între Uniune și statul cadidat. UE ofera statului perspectiva aderării în schimbul implementarii de către acesta din urmă, a unei game largi de reforme orientate spre atingerea unei compatibilități suficiente. Abordarea condiționalitații, în viziunea UE, este una de tip carrot and stick(recompensarea comportamentului dezirabil și sancționarea comportamentului nedorit). Astfel Uniunea poate sista beneficiile oferite (ex. fonduri PHARE) sau încetini procesul de negociere, daca progresele reformelor nu sunt suficiente.
In ceea ce privește factorul timp, atât acceptarea candidaturii cât și data aderării sunt fixate unilateral de Uniune. Dupa acceptarea candidaturii, negocierile în vederea aderării se pot desfășura fără ca Uniunea să stabileasca o dată fixă pentru aderare. Steunenberg și Dimitrova observă că statele candidate încearcă să eschiveze unele reforme atunci când data aderării a fost fixată, și sunt mult mai cooperante atunci când data nu este fixată. Mai mult, eficiența condiționalitații variază pe parcursul procesului de aderare. Eficiența procesului de reformă și adaptare scade dramatic în momentul fixării datei aderării, care coincide cu acceptarea informală a reformelor, de către Uniune, ca fiind suficiente. Acest fenomen generează probleme la nivelul eficienței transpunerii directivelor în momentul imediat dinainte și de dupa aderare. Ca raspuns la acest fenomen, Uniunea tinde să segmenteze procesul de aderare, împarțindu-l în fragmente multiple, fiecare având condițiile sale de promovare. Pentru a descuraja încetinirea progresului sau o eventuală blocare a procesului de reformă, în cazul Bulgariei și României, UE a adoptat un set de clauze de salvgardare valabile trei ani de la data aderării. Prin aceste trei clauze Uniunea poate suspenda anumite drepturi ale celor două state invocând una din aceste clauze.
Condițiile impuse de Uniune în vederea aderării par la prima vedere foarte clare. Poate deveni membru orice stat european, care are ca valori politice democrația, statul de drept, derpturile omului și ale minoritaților naționale. Din punct de vedere economic trebuie sa aibă o economie de piața stabilă capabilă să reziste presiunilor generate de piața unică. Ultimul criteriu de acces îl constituie obligația implementării acquis-ului, și capacitatea de a îndeplini obligațiile de membru, obiectivele politice , economice și de uniune monetară (criteriile de convergență). Sintetic, pe lânga criteriul geografic, condiționalitatea aderării este alcatuita din trei elemente: criteriul politic, criteriul economic, și criteriul legislativ și de convergență. Aceste trei elemente cunoscute sub numele de Criteriile de la Copenhaga au fost stabilite în cadrul Consiliului European din iunie 1993.
Acest set de criterii stabilite la Copenhaga sunt lipsite de un conținut precis, liniile stabilite fiind extrem de vagi și interpretabile. In acest sens Grabbe se autointerogheaza retoric cu privire la ce înseamna o economie de piață competitivă, sau o democrație stabilă. Subliniind diversitatea sistemelor economice, politice și administrative ale “vechilor membrii”, ea continue lina retorică întrebându-se dupa ce model insituțional sau economic ar trebui statele candidate sa se orienteze, britanic, german francez etc. Răspunsul urmarit este evident acela ca Uniunea nu încearca să defineasca modele administrative politice sau economice, diversitatea sistemelor interne ale membrilor săi fiind una din trasaturile ei distinctive, dar principiul integrarii europene, respectând diversitatea ramane rămâne unul fundamental.
Problema ridicată de cercetatorii sistemului european este aceea că nu există un sistem de referință , clar, obiectiv in ceea ce privește aplicarea principiului diversității asupra statelor candidate și nici față de standardele minime necesare ale sistemului instituțional, performanței economice, sau, însușirea legislației europene la nivel național a candidaților. Intr-o perspectivă îndrazneață s-a pus problema îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga de către membrii Uniunii, dacă ar fi evaluați după aceste criterii. In sprijinul acestei perspective oficiali ai Comisiei pretind că nici unul dintre membrii de pâna la a cincea extindere nu implementează mai mult de 80% din reglementările comunitare, față de 95% cât a fost cerut noilor membrii din al cincilea val de extindere. Se poate pune întrebarea dacă UE își ridică standardele de acces din ce în ce mai mult, devenind tot mai dificil pentru un stat să finalizeze negocierile. Statele acceptate în a cincea extindere au avut de încheiat 31 de capitole de negociere în care a fost divizat acquis-ul comunitar, iar candidații celei de-a șasea extinderi preconizate (Croația, F.Y.R.O.M., și Turcia) vor avea 35 de capitole de negociere de încheiat în vederea aderării.
Lăsând de o parte aspectele legate de echitate și eficiență, scopul Criteriilor de la Copenhaga este acela de a preveni situația în care un nou membru admis ar periclita stabilitatea Uniunii, sau ar deveni o povara din punct de vedere economic, și de a asigura existența capacității de funcționare anoilor membri în sistemul UE. Totodată criteriile au fost formulate pentru a conferi siguranță statelor membre, reticente extinderii, pe de-o parte, și de a stabili linii directoare pentru statele care urmaresc accesiunea pe de altă parte. După cum am mai spus mai sus criteriile de accesiune sunt generale și interpretabile. Mai mult decât atât ele nu sunt fixe și definitive, fiind adăugate altele noi, și modificate cele vechi în cadrul întâlnirilor Consiliului European. Din perspectiva aderării vazută ca un joc, UE, care este atât arbitru cât și jucător, modifică regulile jocului în timpul desfășurării acestuia, în opinia lui Grabbe această stare de fapt este numită “problema țintei mobile”. Capitolele de negociere închise în prealabil sunt redeschise pentru a include legislație comunitară nou adoptată.
Cu toate că funcționarea sistemului de evaluare al compatibilității statelor candidate cu Criteriile de la Copenhaga, nu este riguros structurat teoretic, iar sistemul de benchmarking este vag, acesta funcționează. Astfel, spre exemplu, Slovacia a fost prima țară căreia i-a fost respinsă cererea de aderare în 1997, fiind invocat criteriul politic, mai precis un sistem democratic nesatisfăcător. După schimbarile politice din 1998, în urma alegerilor, candidatura Slovaciei a fost, în cele din urma acceptată în 2000. Tot în 1998 România și Bulgaria au fost excluse de la negocieri, invocându-se criteriul economic, Uniunea a considerat cele două state nepregătite din punct de vedere economic pentru aderare. Intr-o primă instanță, Serbiei și Croației le-a fost refuzată încheierea unui Acord de asociere, tot pe motive de incompatibilitate politică. Uniunea considera Turcia, în 1999, la acceptaarea candidaturii acesteia, ca nerespectând criteriul politic, datorită lipsuilor în domeniul drepturilor omului și drepturile minorităților. După șase ani de la acceptarea candidaturii, negocierile au fost demarate.
Dinamica procesului de accesiune a fost modificată in anul 2000 dupa reuniunea Consiliului de la Helsinki. Această modificare a dat posibilitatea statelor candidate să progreseze fiecare în ritmul său. Acest lucru se realizează prin deschiderea capitolelor de negociere atunci când Comisia consideră statul ca fiind suficient pregatit pentru a începe negocierea pe capitolul respectiv. Pâna la adoptarea acestei modificări statele candidate deschideau aceleași capitolele de negociere, aproximativ în același timp, procesul de negociere era unul liniar. Drept urmare, negocierile pot progresa într-un ritm mai susținut pentru statele mai bine pregătite, cu o legislație mai apropiată de acquis-ul comunitar. Un stat mai bine pregătit, dar care a început procesul de negociere mai târziu poate încheia negocierile mai devreme decât statul slab pregătit pentru aderare.
Uniunea folosește o serie de mecanisme și pârghii, pentru determina transformările la nivelul politicilor legislației și instituțiilor statelor candidate. Cel mai evident dintre acestea este cel de evaluare a progresului înregistrat de către stat, pentru a putea determina daca statul este pregătit să treacă la un nivel superior în cadrul negocierilor. Există și instrumente indirecte care influențează și presează candidatul, spre exemplu furnizarea unor modele de bune practici, sau contacte bilaterale cu state membre. Pârghiile folosite în procesul de aderare pot fi împarțite in patru categorii:
Accesul la negocieri și finalizarea pe etape a acestui proces: răsplata accesului la negocieri, și ulterior a încheierii unui capitol, rămâne unul dintre cele mai puternice instrumente ale condiționalității Uniunii.
Furnizarea de șabloane legislative și instituționale constituie un alt instrumenta al europenizării,prin transpunerea acquis-ului și armonizarea legislației interne de catre statele candidate. Prioritățile pentru reforme și dezvoltare instituțională sunt detliate în Partenerialtele de Aderare. Lacunele legislative și insuficiențele instituționale sunt identificate printr-un proces de screening, la care este supus fiecare stat candidat înaintea demarării negocierilor de accesiune. Comisia folosește procesul de screening pentru a stabili modul de abordare și pozița Uniunii vis-à-vis de negocierile cu statul candidat, precum și pentru a stabili prioritățile Parteneriatului de Aderare.
Ajutorul și asistența tehnică reprezintă și ele pârghii folosite de UE în procesul aderării, datorită faptului ca ea este ce-a mai importantă sursa de ajutor extern, furnizând fonduri gestionate de Comisie, PHARE, ISPA, SAPARD. Programul PHARE se concentrează asupra construcției instituționale, anume, pregătirea funcționarilor și dezvoltarea infrastructurii. ISPA este un program de finanțare pentru preaderare ce vizează dezvoltarea infrastructurii naționale, iar SAPARD este programul de finanțare a dezvoltării agricole și rurale. Fondurile tuturor celor trei programe sunt nerambursabile.
Un alt instrument îl constituie proiectele de twinning. Aceste programe furnizează funcționari publici din statele membre, care să ofere consultanță și să familiarizeze instituțiile statului candidat, cu implementarea politicilor UE la nivel național. Funcționarii însărcinați cu proiectele de twinning poarte denumirea de consilieri de aderare, rolul lor fiind unul preponderent tehnic, interesul fiind concentrat pe tehnici, standarde metode de implementare, și nu pe finalitatea sau orientarea politicilor europene. Avantajul proiectelor de twinning este că membrii UE implementează politicile în mod diferit, astfel aceste proiecte ajută la implementarea politicilor europene în statele candidate fară să impună un anumit model de abordare. Abordarea fiecărui consilier de aderare este influențata de modelul administrativ al statului său, și de experiența individuală a acestuia.
Monitorizarea și criticarea publică formează ultimul set de pârghi și instrumente folosite de Uniune pentru stimularea și condiționarea procesului de negociere. Progresul înregistrat de țările candidate este monitorizat și sunt întocmite rapoarte publice anuale cu progresul fiecarui stat. Rapoartele anuale conțin evaluări calitative și cantitative ale progresului înregistrat de statul monitorizat, dar modalitățile de masurare și indicatorii folosiți nu sunt clar evidențiate. Prin critica publică la adresa guvernelor ineficiente sau incompetente ale statelor candidate, Uniunea urmărește să determine schimbări subtile și indiercte, cum ar fi modificarea preferințelor electorale de la nivelul național al unui stat candidat.
După ce am trecut în revistă instrumentele sau pârgiile de condiționare a remodelării politicilor și instituțiilor, se poate afirma ca procesul de influențare al statelor candidate și profunzimea schimbările este greu de cuantificat. Motivul este acela ca UE nu dispune de un sistem de evaluare al conformării și schimbarilor la nivelul instituțional al statului. In consecință sunt greu de identificat și catalogat influențele europene în administrație.
Radealli identifică un număr de variabile ce pot avea influențe majore în impactului european aspra unei politici imlementate de statul candidat: interacțiunea între procesul de europenizare și alte procese generatoare de schimbari, catalizate de factori externi sau interni; complexitatea actorilor și sistemului instituțional al Uniunii, care poate genera contradicții în cerințele de acces.
In opinia lui Grabbe efectele europenizării la nivelul statului candidat, realizate prin transferul politicilor (dar nu limitându-se la acestea), sunt determinate de doua variabile:
Precizia și claritatea cerințelor impuse de UE: Conform acestei logici, cu cât politicile ce trebuiesc implementate sunt mai clar structurate și suportul Uniunii mai consistent, cu atăt influența UE este mai puternică. Impactul europenizării scade când cerințele sunt difuze și neclare.
Gradul de voință politică și capacitate instituțională a statului candidat: Efectele europenizării sunt amplificate când exista la nivel guvernului și al întregului spectru politic voință și consens vis-à-vis în implementarea politicilor europene. O bună capacitate administrativă de implementare a politicilor influențează pozitiv impactul europenizării.
1.7 Concluzii
Concluzionând, se poate vorbi de un proces de europenizare și în cazul statelor candidate, nu numai în cel al membrilor Uniunii. Efectele europenizării prin extindere sunt similare cu cele generate asupra statelor membre de catre UE. Definiția dată de Radealli sau Töller, spre exemplu înglobează caracteristici valabile atât pentru europenizarea prin adâncire, exercitată asupra statelor membre, cât și pentru europenizarea prin extindere. Europenizarea prin extindere are, după cum am arătat mai sus o serie de caracteristici, trăsături proprii.
In primul rând obiectivele europenizării prin extindere sunt mai largi, vizând pe lângă implementarea principiilor, modelelor, și politicilor, în primul rând accesiunea la statutul de membru, iar implementarea principiilor, modelelor, și politicilor, servesc drept instrumente pentru îndeplinirea obiectivului principal, aderarea. Statele candidate au un rol vizibil pasiv, față de statele membre în raporturile lor cu Uniunea; ele sunt mai mult “consumatoare” ale procesului de europenizare, și mai puțin “producătoare”, datorita relației de putere asimetrică dintre UE și candidați. In acest raport de putere Uniunea deține o autoritate coercitivă asupra candidaților, având putere mai mare de influență asupra politicilor interne ale candidaților decât asupra statelor membre.
Condiționalitatea este o altă trăsatură cheie a europenizării prin extindere și a procesului de negociere. Uniunea, din postura de negociator dar și arbitru, folosește condiționalitatea ca instrument de tip “stick and carrot” pentru stimularea statului candidat, să continuie negocierile și să îndeplinească cerințele de aderare.
Capitolul 2
Cea de-a șasea extindere: cazul Turciei
In cel de-al doilea capitol voi aborda perspectiva extinderii Uniunii Europene, accentuând nu atât perspectiva istorică, cât cea viitoare, anume a șasea extindere, particularizând cazul Turciei. Obiectivul acestui capitol este acela de a încadra Turcia în categoria statelor candidate, și a prezenta specificul criteriilor de aderare pe care acest stat va trebui să le îndeplinească.
2.1 Istoricul extinderii Uniunii Europene
Tot ceea ce înseamna Uniunea Europeană (UE) astăzi a pornit de la viziunea ministrului de externe francez Robert Schuman, de a evita o nouă cursă a înarmării și un nou război între țările Europei. In această idee a fost semnat de către Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg la Paris, în aprilie 1951, Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Tratatul avea un dublu obiectiv: acela de a pune sub control comun producția și piața carbunelui și a oțelului, materiile prime vitale industriei de armament pe de-o parte, iar pe de alta protejarea și dezvoltarea acestui sector economic.
In 1957 guvernele celor șase state continuă procesul de integrare europeană, semnând la Roma două tratate prin care se instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(CEEA). CEE avea un obiectiv general, dezvoltarea economică a membrilor săi prin instituirea unei piețe comune, bazată pe uniune vamală și coordonarea politicilor economice. Obiectivul CEEA era unul particular, și anume integrarea sectorului energetic nuclear civil, în vederea dezvoltării industriilor nucleare cu aplicație strict civilă. Cele trei tratate constitutive ale comunitaților, alături de Politica Externă și de Securitate Comună și Justiție și Afaceri Interne, reprezintă pilonii UE.
Comunitățile Europene nu au fost concepute pe o structură participativă limitată; R. Schuman cât și J. Monet declarau că participarea este deschisă tuturor statelor care doresc aderarea, noile adeziuni fiind nu doar posibile, dar și dorite. Astfel intr-o perioada de jumătate de secol Comunitățile și mai apoi Uniunea Europeană, a crescut de la șase state și 185 de milioane de locuitori la 27 de membrii și aproximativ 490 de milioane de locuitori.
Prima lărgire a comunităților europene a avut loc la 1 ianuarie 1973, noii membrii admiși fiind Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Demersurile au durat aproape zece ani, datorită dificultăților cauzate de inflexibilitatea Marii Britanii și al vetoului exprimat în două rânduri de Franța împotriva aderarii Marii Britanii.
In urma celei de-a doua extinderi Grecia devine membră a Comunităților Europene, la începutul anului 1981, după mai bine de șase ani de negocieri.
Aderarea Portugaliei și Spaniei reprezintă cea de-a treia extindere, realizată după nu mai puțin de opt ani de negocieri.
La 1 ianuarie 1995 s-a definitivat a patra extindere, prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei la Uniunea Europeană.
A cincea extindere, și cea mai mare din istoria Comunităților și mai apoi a Uniunii, s-a desfășurat în două etape datorită decalajului în ceea ce privește stadiul reformelor și viteza desfășurării negocierilor. Intr-o primă etapa eu fost admise, la 1 mai 2004, Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. In cea de-a doua etapă a extinderii au aderat, la 1 ianuarie 2007, Bulgaria și România.
2.2 Politica de extindere și criteriile de aderare
Politica de extindere a Uniunii nu are deocamdata limite spațiale și temporale fixate. Procesul de extindere a fost continuu de la instituționalizarea celor trei comunități, și este în curs de desfășurare și în prezent. Procesul de negociere reprezintă un exercițiu colosal de transfer de politici publice, în viziunea lui S. Blumer și C. Radaelli. Pe de-o parte Uniunea exportă acquis-ul comuniar “ca atare”, într-un bloc inflexibil ce trebuie asimilat de statul candidat. Pe de altă parte UE depune eforturi pentru a se asigura că valorile staului candidat sunt similare cu cele ale Uniunii. In această idee Uniunea determină presiuni asupra nivelului național pentru ca statul candidat să adopte politici reguli și norme în conformitate cu principiile democratice și de protecție a drepturilor omului. Criteriile de acces stabilite la Copenhaga impun standarde pe care statele care aspiră la aderare sunt obligate să le îndeplinească. Aceste criterii vizează sfera statului de drept, garantarea drepturilor fundamentale ale omului, sfera economica – UE dorind să se asigure că noul membru are capacitatea de a funcționa în cadrul pieței interne și ca nu devine o povară pentru Uniune- și sfera legislativă particularizată de acquis. Astfel efectul de europenizare se manifestă foarte puternic în exterior, asupra candidaților, cel puțin până la aderarea candidatului, după care se diminuează odată cu nivelul de compatibilitate între nivelul comunitar și cel național.
Având în vedere amplitudinea politicilor europene, care acoperă un spectru foarte larg de domenii, este justificată întrebarea cu privire la existența vreunei politici naționale libere de intervenția comunitară directă sau indirectă. Există politici strict reglementate de Uniune, spre exemplu politica vamală sau politica concurenței, la o extremă, și politici asupra carora reglementările Uniunii sunt foarte generale, cum ar fi politica de apărare sau în domeniul serviciilor medicale. Toate celelalte politici se situează între cei doi poli ai nivelului de intervenție comunitară. Deși nu este de drept reglementată la nivelul politicilor europene, activitatea politică și procesul electoral sunt și ele influențate de Uniune. Opțiunile naționale exprimate în alegerile naționale sunt contestate de UE (exemplul Austriei). In același timp nu există dezbateri politice reale cu privire la politicile comune la nivelul UE, deoarece procesul decizional este preopnderent tehnocratic și mai puțin politic. Această situație conduce la erodarea rolului procesului electoral, ca instrument de fixare a politicilor publice.
Tratatul UE stabilește procedurile generale ale extinderii (art.49), iar Uniunea a elaborat reguli specifice asupra desfășrării negocierilor de aderare. Procedurile rămân aceleași deși contextele internaționale și specificul țărilor candidate diferă. U. Sedelmeier identifică un set de reguli generale și proceduri standard pe care UE le folosește în cadrul procesului de extindere:
Depunerea candidaturii la Consiliul de Miniștrii;
Avizul comisiei cu privire la candidat;
Prima fază a negocierilor de aderare, anume procesul de screening prin care Comisia examinează capacitatea statului candidat de a implmenta acquis-ul, și identifică potențialele probleme vis-à-vis de desfășurarea negogierilor de aderare;
Președenția Consiliului conduce negocieri bilaterale de aderare pe baza poziției comune a Comisiei și Consiliului.
Aprobarea în unanimitate a tratatului de aderare de către Consiliu, și cu majoritate simplă de către Parlamentul European și Comisie;
Ratificarea tratatului de aderare de către candidat și statele membre;
Din perspectiva rundelor anterioare de extindere J. Preston, în H.Wallace, identifică reacțiile clasice ale statului candidat și ale Uniunii, în procesul de aderare. Astfel candidații acceptă complet acquis-ul derogările fiind limitate în timp și scop, iar negocierile se concentrează pe detaliile adoptării de catre statul candidat a acquis-ului. Feedback-ul Uniunii la aderarea unui nou membru se concretizează printr-o adaptare progresivă a structurii instituționale a UE (Uniunea reformează structurile de decizie pentru a acomoda noul membru). Nu se întreprinde nici o reformă fundamentală a politicilor și instrumentelor existente pentru abordarea diversității în creștere a Uniunii extinse. Statele membre își urmăresc propriile interese și externalizează la nivel colectiv problemele interne față de negocierile de aderare aflate în desfășurare.
După prăbușirea cortinei de fier subiectul extinderii a devenit mai actual ca niciodată până în momentul respectiv. Turcia, mai mulți membrii AELS și guvernele statelor foste comuniste își manifestau interesul asupra statutului de membrii ai UE. Această situație de fapt, a confruntat Uniunea cu o listă de state candidate fără precedent de lungă pe de-o parte, și cu țări aflate în stadii diferite de dezvoltare socio-economică.
Stabilirea unui consens asupra continuării procesului de extindere spre statele Europei centrale și de est, în interiorul Uniunii a fost dificilă, datorită preferințelor divergente ale statelor membre. Extinderea amenința echilibrul de putere existent între statele membre, și funcționarea instituțiilor comunitare, acestea din urmă necesitând ample și costisitoare reforme pentru a putea face față unui număr mai mare de membrii. Date fiind aceste premise, procesul de aderare urma sa fie unul treptat și de durată. Decizia cu privire la politicile corespunzătoare în perioada interimară a reprezentat o problemă suplimentară.
Extinderea este o politică complexă, ne având o singură problematică și o singură localizare în cadrul procesului de elaborare a politicilor. Cu toate acestea extinderea afectează toate celelalte politici ale Uniunii. De asemenea ea are efecte puternice asupra construcției instituționale a UE, care trebuie să se adapteze pentru acomodarea noilor membrii. Politica de extindere are trăsături specifice, trăsături care afectează atât procesul prin care se realizează, cât și forma efectivă a politicii. Această politică poate fi considerată un complex care determină politici într-o gamă variată de domenii.
Politica extinderii are două dimensiuni proprii: o macro-politică si un număr de mai multe mezo-politici distincte. Macro politica se referă la obiectivele și parametrii globali ai politicii. Această dimensiune privește deciziile cu efect asupra cadrului larg al politicii și instrumentelor folosite. Cadrul politicii pentru fiecare candidat în parte, este unul general și unul special. Mezo-politicile traduc aceste obiective generale în rezultate efective. Această dimensiune se referă la deciziile specifice cu privire la implementarea instrumentelor în deferitele domenii ale politicii generale de extindere. Aceste decizii stabilesc, spre exemplu, amploarea și viteza liberalizării comerțului într-un anumit sector de produse, sau lungimea perioadelor tranzitorii în domenii specifice ale acquis-ului. Competențele decizionale pentru diferitele mezo-politici depind de factorii decizionali sectoriali, care beneficiază la rândul lor de expertiza tehnică relevantă. Astfel factorii macro-decizionali nu pot lua în mod autonom decizii cu privire la diferitele mezo-politici; ei se implică în coordonarea orizontală a politicii, alături de factorii decizionali sectoriali, sau să delege luarea deciziilor către aceștia. Mezo-politicile care compun plitica de extindere a UE, sunt în mod simultan părți ale altor domenii.
Un factor important care afectează politica de extindere și coerența acesteia, este gradul în care preferințele actorilor macro-decizionali sunt convergente. In situația extinderii spre est, opoziția majorității guvernelor statelor membre față de luarea în considerare a extinderii, în primă instanță, precum și fragilitatea ulteriorului acord între aceștia cu privire la extindere, au constituit handicapuri importante.
Un alt factor este legat de structura procesului de coordonare a politicilor, anume masură în care acesta este coordonat sau fragmentat. Un proces fragmentat de elaborare a politicilor permite factorilor mezodecizionali să blocheze deciziile ce afectează sfera lor de competență, având ca rezultat o “coordonare negativă”, susține U. Sedelmeier, citându-l pe F. Scharpf. Coordonarea ierarhică și un proces centralizat de elaborare a deciziilor, au șanse mai mari să producă politici care să reflecte preferințele colectiva ale actorilor macro-decizionali. Dezavantajul este acela că, în timp ce procesul centralizat poate da mai multă coerență politicii de extindere, el poate în același timp să cauzeze disfuncționalități și incoerență în cadrul altor domenii care sunt afectate la rândul lor de extindere.
Principala implicație pentru procesul de elaborare a politicii este aceea că extinderea în sine nu se adaptează în mod clar vreuneia din modalitățile de elaborare a politicilor europene comune. Aceasta variază în funcție de fiecare mezo-politică și de fazele procesului de negociere. De exemplu, liberalizarea comerțului în anumite sectoare, ca parte a acordurilor de asociere, poate semăna cu modelul politicii comerciale comune. Compromisurile din interiorul UE, vis-à-vis de negocierile pentru aderare, și în cadrul cărora Comisia joacă un important rol de intermediar în procesul de elaborare a politicii, reflectă elemente ale metodei comunitare “tradiționale” de elaborare a politicilor. Monitorizarea și raportarea regulată, realizată de către Comisie în ceea ce privește pregătirile statului candidat, prezintă elemente de benckmarking. In acest caz este mai puțin o formă de luare a deciziilor, cât o formă de guvernanță bazată pe condiționalitate; scoaterea în evidență și recompensarea performanțelor statului candiat, și sancționarea performanțelor slabe.
Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993 a hotărât deschiderea către statele asociate din Europa Centrală și de Est care doresc integrarea în Uniunea Europeană. Consiliul a stabilit că aderarea va avea loc în momentul în care statul care a depus cererea de aderare dezvoltă capacitatea de a îndeplini toate obligațiile ce decurg din statutul de membru cu drepturi depline al Uniunii. In acest sens a fost stabilit, în cadrul Consiliului, un set de criterii pe care statul candidat trebuie să le îndeplinească la momentul aderării:
Criteriul politic. Presupune instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților.
Criteriul economic. Presupune o economie de piață funcțională, și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale din cadrul pieței interne.
Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru. Presupune asumarea legislației europene, precum și adeziunea la obiectivele politice, economice și monetare ale Uniunii Europene.
La Consiliul European de la Madrid din 15-16 decembrie 1995, politica de extindere către est a fost reiterată. In cadrul aceluiaș Consiliu un criteriu de aderare adițional a fost introdus, anume capacitatea statului candidat de a implementa acquis-ul comunitar transpus, de către instituții administrative adecvate. Astfel simpla alinere legislativă nu este suficientă pentru a îndeplinii criteriul de aderare.
A șasea extindere
Politica de extindere este considerată una dintre cele mai longevive politici ale Uniunii, și totodata una dintre cele mai de succes (din prisma raportului obiective propuse, obiective realizate). Trei principii de bază guvernează politica de largire, și anume: consolidarea angajamentelor, condiționalitatea și comunicarea.
Primul principiu se caracterizează prin faptul că Uniunea este prudentă în asumarea unor noi angajamente în vederea aderării, dar își onorează angajamentele față de statele aflate deja în procesul de negociere. Aceste angajamenet constituie din perspectiva statelor candidate un stimul puternic pentu a continua reformele odata ce candidatura le-a fost acceptată. De asemenea lipsa unui precedent în ceea ce privește finalitatea nefavorabilă a negocierilor (negocierile sa se soldeze cu respingerea statului candidat), încurajează candidații să continue negocierile.
Al doilea principiu, cel al condiționalității, fiind un element cheie al mecanismului de aderare a fost tratat în capitolul anterior. Pe scurt progresul unui stat candidat în procesul de negociere este condiționat de îndeplinirea cerințelor stabilite de uniune. Indeplinirea obiectivului este răsplatită cu avansarea negocierilor, iar neândeplinirea obiectivului duce la sancțiuni.
Al treilea principiu, cel al comunicării, are la bază nevoia legitimității deciziei. Astfel acceptarea unui nou stat membru este o decizie democratică ce trebuie susținută și de cetățenii Uniunii, reprezentați prin Parlamentul European.
UE poate continua politica de extindere cu succes atâta timp cât propriul nivel de dezvoltare îi perminte, și statele candidate își îndeplinesc obligațiile. Capacitatea Uniunii de a menține impulsul integrării, pe măsura extinderii se caracterizează prin trei componente: instituții, politici europene și buget. Uniunea trebuie să se asigure că instituțiile funcționează după lărgire, politicile continuă să își atingă scopul, iar resursele bugetare poat susține extinderea.
Statele candidate în cea de-a șasea extindere sunt Croația, F.Y.R.O.M și Turcia. Negocierile au fost deschise pentru Croația și Turcia în octombrie 2005; în decembrie 2005 a fost acceptată oficial candidatura F.Y.R.O.M de către Consiliul European, dar data începerii negocierilor nu a fost fixată.
In urma lecțiilor învățate în precedenta extindere, Uniunea a implementat instrumente de benchmarking în vederea evaluării capitolelor de negociere. Scopul acestora este de a îmbunătăți calitatea și obiectivismul procesului de negocieri, și de a stimula statul candidat în demararea reformelor. Instrumentele de benchmarking sunt cuantificabile și vizează fiecare capitol de negociere. Dacă un stat candidat nu mai îndeplinește criteriile de deschidere ale unui capitol aflat deja în negociere, Comisia poate suspenda capitolul respectiv. De asemenea dacă se constată de către Comisie că un capitol închis în prealabil nu mai corespunde criteriilor de încheiere, acesta poate fi redeschis.
A șasea extindere pune un accent mai mare pe criteriul politic. In acest sens rezultatele dialogului cu statele candidate vis-à-vis de abordarea și rezolvarea problemelor legate de criteriul politic vor fi încorporate în procesul de negociere. Actualul cadru de negocieri conține un capitol adresat criteriului politic ( capitolul 23, Sistemul judiciar și drepturi fundamentale). Uniunea a adaptat cadrul ne negociere la problemele specifice noilor candidați. Ambele candidate prezintă potențiale probleme în îndeplinirea criteriului politic. Croația este un stat cu antecedente în ceea ce privește obstrucționarea Tribunalului Internațional de la Haga pentru fosta Yugoslavie în anchetele îndreptate împotriva criminalilor de razboi. Turcia prezintă riscuri în ceea ce privește stabilitatea politică și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cadrul de negocieri al Turciei cât și cel al Croației prevăd suspendarea negocierilor în cazul încălcărilor “grave și continue” ale principiilor libertății, democrației, drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și ale statului de drept, principii ce stau la baza criteriului politic. Rămâne la aprecierea Uniunii să decidă natura și gravitatea încălcării principiilor mai sus menționate, care ar atrage suspendarea negocierilor de aderare.
Elementele centrale ale strategiei de aderare sunt Parteneriatele Europene și Parteneriatele pentru Aderare. Prioritățile Parteneriatelor sunt stabilite pe baza rapoartelor de țară ale Comisiei, iar obiectivul acestora este furnizarea planului de acordare de asistență în vederea aderării.
Incepând cu anul 2007 Comisia folosește un nou instrument de finanțare a dezvoltării statelor candidate și potențiale candidate pe perioada 2007-2013. Noul instrument, IPA (Instrument of Pre-Accession), înlocuiește programele PHARE, ISPA, SAPARD sau CARDS, astfel statele eligibile beneficiază de un program flexibil și mai ușor de folosit datorită setului unic de norme și proceduri. IPA este structurat pe un cadru multianual stabilit în concortanță cu politica de extindere a Comisiei și cu nevoile și capacitatea de absorbție a statului beneficiar. Asistența prin programul IPA poate lua între altele, urmatoarele forme:
investiții, contracte de achiziții publice sau subvenții;
cooperare admnistrativă prin proiecte de twining;
cooperare trans-frontalieră;
dezvoltare regională
2.4 Turcia: stat candidat
Turcia și-a depus candidatura pentru asocierea la CEE în 1959, iar ca răspuns, Comunitatea a înaintat propunerea de a stabili o asociere, ca măsură interimară aderării. La 12 septembrie 1964 a fost semnat Acordul de asociere între Republica Turcă și Comunitatea Economică Europeană, act cunoscut și ca Acordul de la Ankara.
Acordul de la Ankara avea ca obiectiv final realizarea unei uniuni vamale care să preceadă aderarea. Libera circulație a forței de muncă, a serviciilor urma a fi instituită. Bunurile agricole beneficiau de reguli speciale, iar circulația capitalului urma să fie progresiv liberalizată, începând cu plățile curente. In cadrul acordului a fost instituit un consiliu care sa urmarească evoluția uniunii vamale, și împuternicit să ia decizii și să rezolve disputele dintre cele două parți.
Acordul de la Ankara a fost completat cu un Protocol Adițional, numit și Protocolul din 1970. Acest act a stat la baza cooperarii economice și vamale dintre cele două părți până la acceptarea oficială a cadidaturii Turciei în 1999 și semnarea Parteneriatului pentru Aderare în 2001, respectiv versiunea finală în 2003. Protocolul din 1970 a dus la scăderea tarifelor vamale impuse bunurilor industriale importate din Turcia, și la noi concesii în privința produselor agricole. Conform actului Turcia urma să raspundă prin scaderea progresivă, de-a lungul unui interval de douăzeci și doi de ani, a tarifelor vamale impuse bunurilor de origine comunitară.Tarifele asupra produselor agricole comunitare urmau să fie reduse la o dată ulterioară, neprecizată. In sectorul liberei circulații a serviciilor și forței de muncă nu s-au înregistrat progrese. Consiliul de Asociere a continuat să medieze divergențele dintre cele două părți. Spre examplu în 1976 Turcia invocă clauza de salvgardare pentru a întârzia procesul de deschidere a pieței sale interne către CEE. La rândul său CEE a impus masuri protecționiste asupra importurilor de textile din Turcia.
Relațiile Comunităților Europene(CE) cu Turcia au stagnat la începutul anilor `80 datorită loviturii de stat din 1980 prin care parlamentul este dizolvat. A fost instituită legea marțială iar puterea a fost preluată de Consiliul Național de Securitate (condus de cei cinci generali aflați în fruntea armatei, marinei, aviației, jandarmeriei și pazei de coastă). Alegerile din 1983 au reprezentat un semnal de normalizare a situației politice, drept urmare CE au reluat relațiile cu Turcia. Totuși alegerile și referendumul privind adoptarea unei noi constituții au fost departe de a fi libere și democratice. Consiliul de Securitate Națională a permis desfășurarea alegerilor într-un mediu “ermetic” în care competiția s-a desfășurat doar între trei partide agreate de conducătorii militari. Mulți lideri politici de dinaintea loviturii de stat au fost excluși din viața politică de către Consiliul Național de Securitate care veghea la păstrarea principiilor kemaliste.
In 1987 Turcia depune candidatura în vederea aderării la Comunitatea Europeană. Candidatura Turciei este respinsă în 1989, fiind catalogată inoportună la acel moment datorită situației politice și economice de la nivel național, iar relațiile tensionate cu Grecia și conflictul cu Cypru creau un mediu nefavorabil începerii negocierilor. Ca o alternativă la aderare, Comisia a propus în schimb continuarea uniunii vamale și cooperarea financiară. Uniunea vamală a fost finalizată în 1995 .
Căderea blocului comunist a întârziat și mai mult acceptarea candidaturii Turciei. După Consiliul de la Luxemburg a devenit clar pentru Turcia că negocierile cu statele din fostul bloc comunist alături de Cypru și Malta vor avea prioritate. Situația s-a îmbunătățit odata cu Consiliul de la Helsinki din 1999, în urma căruia candidatura Turciei a fost recunoscută.
La 8 martie 2001, Consiliul de Miniștri a adoptat Parteneriatul pentru Aderare, document ce arata pașii pe care Turcia trebuie să îi urmeze pentru a putea deveni membru al Uniunii Europene. In aceeași lună a anului 2001, guvernul de la Ankara prezintă Programul Național pentru Adoptarea Acqius-ului Comunitar.
Consiliul de la Copenhaga din 2002 decide ca UE va deschide negocierile de aderare “neîntârziat” dacă la întâlnirea Consiliului din decembrie 2004 se va decide, în baza recomandărilor Comisiei, că Turcia îndeplinește Criteriile de la Copenhaga. In octombrie 2004, Comisia Europeana prezinta documentul care cuantifică pașii pe care Turcia i-a făcut pentru a îndeplinii criteriile de aderare. De asemenea, mai era prezentat un document ce sublinia problemele care ar putea apărea ca urmare a integrării Turciei în UE. La numai două luni de la prezentarea acestor documente de către Comisie, Consiliul European definește condițiile pe care Turcia le mai are de îndeplinit pentru a putea începe negocierile de aderare.
Cele mai importante reforme, vis-à-vis de îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga, realizate de guvernul Erdoğan sunt abolirea pedepsei capitale, interzicerea torturii și extinderea drepturilor minorității kurde. In baza acestor reforme Comisia Europeană recomanda începerea negocierilor în 2005. Negocierile în vederea aderării au început oficial la 3 octombrie 2005, în baza juridică a art.49 al Tratatului Uniunii Europene.
Au existat și voci care se opuneau candidaturii Turciei și propuneau în schimb un parteneriat privilegiat cu această țara. Printre grupurile care s-au opus a fost Uniunea Creștin Democrată Germană (CDU)condusă de Angela Merkel și Partidul Popular Austriac (ÖVP).
Parteneriatul pentru Aderare adoptat în 2001 a suferit un proces de revizuire pentru a corespunde evoluției realităților. Astfel în 2003 Consiliul de Miniștrii a adoptat Parteneriatul pentru Aderare Revizuit, în care erau prevăzute cerințele prioritare rezumate într-un cadru unitar, redactat în baza Raportului anual al Comisiei din 2002.
In ceea ce privește asistența financiară acordată de UE, până la Consiliul de la Helsinki, Turcia era asistată financiar de programul MEDA (instrument de asistență pentru țările mediteraneene). Odată cu acceptarea candidaturii Turcia beneficia de 177 de milioande € annual prin instrumentele de pre-accesiune.
2.5 Indeplinirea Criteriilor de la Copenhaga de către Turcia
2.5.1
Criteriul politic
In ceea ce privește democrația si existența unui stat de drept, Comisia Europeană monitorizează activitatea Parlamentului, Guvernului, administrației publice,modificările constituționale (dacă este cazul), relațiile dintre civili și forțele militare, sistemul juridic, și măsurile anti-coruptie. De asemenea în cadrul criteriului politic, raportul monitorizează și relațiile Turciei cu vecinii și statele membre, precum și îndeplnirea obligațiilor internaționale. In urma Raportoartului de țară 2007 Comisia constatata urmatoarele:
Constituția. Marea Adunare Națională a Turciei a adoptat la 10 mai 2007 un pachet de reforme constituționale. Pachetul introduce votul direct pentru alegerea președintelui pe un mandat de cinci ani, scurtarea ciclului guvernamental la patru ani, și obligativitatea unui cvorum de de o treime pentru toate sesiunile parlamentare. Pachetul reformelor a fost supus la referendum înainte de a fi adoptat.
Parlamentul. O problemă importantă în cazul Parlamentului (Marea Adunare Națională a Turciei – 550 de membrii) o constitutie pragul electoral care este de 10% in cazul partidelor, cea mai mare din europa. Această valoare este stabilită pentru ca partidele reprezentând etnia kurdă să nu poată fi reprezentate in Parlament. In iunie 2006, Guvernul a trimis in Parlament un pachet legislativ care acoperea o arie insemnată din criteriile de aderare. O parte din acestea a fost respinsă de forul legislativ. De asemenea, tot in luna iunie au fost adoptate o serie de amendamente la legea terorismului. Comisia apreciază că amendamentele adoptate introduc o serie de restricții libertații de exprimare și libertații mass-media.
Guvernul. In ceea ce privește Guvernul, Comisia precizează că este nevoie de o suplimentare a resurselor Secretariatului General pentru Relația cu Uniunea Europeana, pentru a putea face fața responsabilitaților tot mai mari care îi sunt atribuite acestui organism. Acțiuni limitate și insuficiente au fost întreprinse pentru a consolida atât resursele umane cât și cele financiare ale Secretariatului General pentru Relația cu Uniunea Europeana.
Administratia publica. Un pas important îl reprezintă adoptarea de catre Parlament a Legii privind înființarea instituției Avocatului Poporului (sau Ombudsman-ului). Aceasta reprezintă un punct important în cadrul Parteneriatului de Aderare, creând astfel un cadru instituțional prin care administrația publica poate fi monitorizată de cetățenii turci. In Raport se menționează că nu a fost întegistrat nici un progres în ceea ce privește adoptarea Legii Administrației Publice, lege ce a întimpinat veto-ul președintelui republicii in 2004. Ca rezultat al acestui fapt a fost stagnat procesul de descentralizare și deconcentrare administrativă. Legea privind asocierea administrațiilor locale a fost adoptată în ianuarie 2006. Această lege permite adimistrațiilor comunelor, municipalităților, și provinciilor să dezvolte proiecte comune de dezvoltare. Proiectul legii funcționarului public nu a înregistrat progrese, scopul acestui proiect de act normativ este acela de a adopta instrumente manageriale care să înocuiasca instrumentele administrative. In ansamblu există progrese in adoptarea legislației deși este nevoie de eforturi suplimentare în special în ceea ce privește descentralizarea administrației.
Relațiile dintre armată și civili. Concluzia Comisie este aceea că au fost înregistrate slabe progrese în ceea ce privește alinierea politicilor în acest domeniu, cu modul de operare existent în Uniune. Forțele militare continuă să exercite o influența politică importantă. Conducătorii Statului Major al Turciei încă folosesc practica intimidării prin declarații referitoare la politica internă și internaționala, secularism, problema cipriotă și cea kurdă etc. Normele interioare ale armatei au rămas neschimbate. Acestea definesc rolul și obligațiile militarilor turci, oferindu-le prerogative extinse. Reforme în ceea ce privește bugetul apărăriiau fost întreprinse. Parlamentul are prerogative restrânse în ceea ce privește trecerea în revistă a bugeului militar.
Sistemul juridic. In acest domeniu, autoritațile s-au concentrat pe implementarea noului Cod Penal, și a Codului de Procedura Civilă, care au fost adoptate în 2005. In perioada 2006 un număr de 620 de judecători au fost recrutați, bugetul Ministerului Justiției a fost mărit iar infrastructura acestuia dezvoltată prin construcția adițională de tribunale de primă instanță și modernizarea sistemului IT. Se constată că este nevoie de eforturi susținute pentru a obține o independența mai bună a sistemului judiciar.
Măsurile anti-corupție. Erau coordonate până în 2007 de cancelaria primului ministru, ulterior a fost înființat Comitetul Ministerial pentru Transparență. Există probleme datorate lipsei unei Curți de Conturi, și lipsei unei comisii parlamentare de supraveghere a bugetului, în consecință nu există o modalitate de control asupra gestionării fondurilor publice. Lipsa de transparență în activitățile și fondurile partidelor politice și imunitățile de care beneficiază demnitarii constituie motive de îngrijorare. Concluzia Comisie este aceea că s-au înregistrat progrese limitate în special în creșterea transparenței în administrația publică, în schimb se constată larga răspândire a corupției și slaba eficiența atât a autoritaților căt și a politicilor anti-corupție.
Respectarea drepturilor omului constituie un punct deosebit de interes pentru Comisia Europeană, având în vedere faptul că Turcia a fost acuzată de organizații internaționale(Amnesty Int., Comitetul ONU pentru respectarea drepturilor omului) în repetete rânduri de încalcări ale acestor drepturi.
In octombrie 2006 Turcia a ratificat protocolul nr.14 al Convenției Europene privind Drepturile Omului, dar amendând sistemul de control al acesteia. In martie 2007 Turcia ratifică Convenția ONU privind persoanele cu handicap.
In ceea ce privește drepturile omului și protecția minoritaților se apreciază că Turcia a facut progrese însemnate în adoptarea instrumentelor internaționale din domeniul drepturilor omului și în respectarea deciziilor luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la tortură și la relele tratamente aplicate personelor, se află în proces de ratificare un pachet complet de legi care să asigure protecție împortiva acestor practici. Numarul cazurilor de tortură a scăzut simțitor în perioada 2006, dar incidența raportării încălcării drepturilor omului a crescut în 2007. Referitor la liberatatea de asociere, se constată că demonsțratiile publice sunt supuse unui numar mai mic de restricții decât în trecut.
Pentru Turcia o problematică deosebită o reprezintă respectarea drepturilor femeilor. Acest fapt este paradoxal, pentru un stat pionier în acordarea drepturilor politice femeilor (spre exemplu, în urma alegerilor din 1935 optsprezece femei ocupau un post de parlamentar, într-o perioada în care femeile nu aveau drept de vot în multe țări europene). Raportul afirmă că a crescut intensitatea dezbaterii publice care privește drepturile femeilor, însă problema ramane una critica, în special în zonele rurale, mai puțin dezvoltate ale țarii. Cu toate că în general cadrul legal este satisfacător, sunt mari deficiențe în implementarea acestuia datorită mentalităților locuitorilor din zonele rurale, care aplică obiceiurile islamice în disputele domestice. In anumite zone, o problemă importanta o constituie educatia copiilor, în special a fetelor.
In ceea ce privește mass-media și libertatea de exprimare, nu se poate pune problema unor presiuni asupra actorilor media de către autorități, dar judecarea și condamnarea cetățenilor care își exprimă opiniile non-violent, în baza articlului 301 din Codul penal, constituie un motiv de mare îngrijorare pentru Comisie. Numarul persoanelor acuzate în baza art. 301 s-a dublat în 2006 față de 2005, iar în 2007 numarul celor puși sub acuzare a continuat să crească. In ceea ce privește libertatea de exprimare Turcia este departe de standardele UE.
Drepturile minorităților rămân o problemă “spinoasă” în Turcia. În ceea ce privește drepturile culturale, de radiodifuziune în alte limbi decât turca, în martie 2007, un
nou canal de radio în Diyarbakýr, Çağri FM, a primit autorizația de a emite în limba kirmanchi, kurdă și zaza. Există acum patru posturi locale de radio și televiziune care emit în kurdă. Copiii a căror limbă maternă nu este turca nu pot învăța limba lor maternă în sistemul public de învațământ. Astfel de educație poate fi furnizată numai de instituții private de învățământ. În cazul minorității kurde, toate aceste instituții private au fost închise în 2004. Astăzi nu există posibilitatea de a învăța în kurdă, în sistemul educațional turc.
Dispute regionale și îndeplinirea obligațiilor internaționale. Guvernul turc continuă să își exprime angajamentul pentru o soluționare a problemei legată de Cypru. Ca urmare a neândeplinirii obligației de a implementa integral Protocolul Adițional la Acordul de Aderare, Consiliul a dispus înghețarea a opt capitole de negociere, relevante în ceea ce privește politica Turciei de nerecunoaștere a Republicii Cypru.
Până la momentul aderării Turcia are obligația de a-și alinia politica externă față de țările terțe (toate tratatele și convențiile bilaterale care intră în conflict cu acquis-ul comunitar trebuiesc modificate sau denunțate).
2.5.2
Criteriul economic
Din punct de vdere economic, statul candidat trebuie să îndeplineasca două condiții a căror obiectivitate și posibilitate de evaluare este limitată și a fost discutată în capitolul precedent:
existența unei economii de piața functionale;
existența capacității de a concura competitiv pe piata internă a UE.
Rapoartele de țară ale Comisiei din perioada 2006 și 2007 monitorizează economia turcă din dubla perspectivă a unei economii de piața functionale, și a existența capacității de a concura competitiv pe piata internă.
In ceea ce privește existența unei economii de piață functionale, raportul face mențiuni la diverse aspecte ale acesteia:
Politicile economice. Se afirmă că autoritațile au reușit să sustină politicile economice naționale prin intermediul acordurilor semnate cu instițutii financiare internaționale: astfel s-a semnat un Acord Stand-By cu FMI și un Program de Imprumut privind Dezvoltarea Sectorului Public cu Banca Mondiala.
Stabilitatea macroeconomica. Conform raportului, creșterea PIB a scăzut de la 7.4% in 2005 la 5.3% în primul semestru al anului 2007. Exportul Turciei a scăzut de la 7.4% în 2005 la 3.9% în prima parte a anului 2006. Creșterea economică a Turciei a ramas una destul de susținută și în același timp a devenit mult mai echilibrată susține același raport. In anul 2006 deficitul de cont curent al Turciei a ajuns la 7%, datorită în principal prețului ridicat al petrolului (Turcia fiind un important importator de produse petroliere) și scăderii încasărilor din turism. Cu toate acestea se consideră că Turcia poate să își echilibreze destul de ușor acest deficit. In ceea ce privește șomajul, se menționează că în ciuda crețterii economice susținute, puține locuri de munca au fost create, rata de ocupare se situează între 44% și 45% în perioada 2006-2007. Politicile de scădere a inflatiei au diminuat-o pana la cifra de 7.7% în decembrie 2005, dar în perioada 2006-2007 aceasta a contiuat sa crească până la un nuvel mediu de 8% în 2006 și 10% în 2008.
Interacțiunea fortelor pietei. Se constată un progres în acest domeniu, în principal datorită suprimării privilegiilor pe care băncile deținute de stat le aveau. Guvernul a confirmat independența agențiilor de reglementare și supraveghere, deși persistă unele imperfecțiuni. Dar, în ciuda cadrului de reglementare, autoritățile au tendința de a stabili prețurile din sectorul de transport, în special în domeniul aviației civile.
In 2006, 87 de tranzacții deprivatizări au fost încheiate. Lichidării lor corespunde 2% din PIB.
Libera intrare și ieșire de pe piață a agenților economici. Astfel, în ceea ce privește existența unei economii de piață funcționale, Raportul Comisie înregistrează o îmbunatațire a climatului de afaceri, ca urmare a reformelor structurale și a proceselor de stabilizare macroeconomica. In 2006, procesul de înregistrare de afaceri a fost și mai mult eficientizat. Ca rezultat media pentru deschiderea nei afaceri este de doar nouă zile, una dintre cele mai rapide înregistrari din Europa și din lume.
Un capitol criticat îl reprezintă slaba transparența în ceea ce privește ajutoarele de stat, ajutoare care influențează în mod negativ competitivitatea economică.
Sistemul legal. Sistemul juridic, inclusiv reglementarea drepturilor de proprietate sunt compatibile cu spațiul comnitar. Cu toate acestea metodologia de aplicare a legislațiilor ar trebui îmbunătățită iar întârzierea dintre adoptarea masurilor legislative și implementarea acestora durează mult. In special curțile comerciale funcționeză încet datorită lipsei de personal competent. Legislația în domeniul drepturilor de autor este lacunară.
Dezvoltarea sectorului financiar. In ciuda unei volatilități a pieței financiare (în concepție anglo-saxonă, piața monetară și piața asigurărilor formează piața financiară) în perioada 2006-2007, piețele financiare au demonstrat o stabilitate remarcabilă, în ochii Comisiei Europene. După o lovitură punernică la jumătatea anului 2006 indicii de risc ai sectorului financiar turcesc s-au îmbunătățit în 2007. Nivelul creditelor private a crescut de la 25% din PIB, la 32% până la jumătatea lui 2007. Per total activele bancare s-au extins de la 80% din PIB în 2006, la 89% la jumatatea anului 2007. Participarea tot mai mare a investitorilor străini în domeniul bancar a dus la creșterea competiției. Instituțiile financiare non-bancare s-au dezvoltat într-un ritm mai modest decât cel al băncilor, atingând un nivel de 10% din PIB.
Capacitatea de a rezista concurenței europene este un criteriu ce depinde de existența economiei de piața functionale și a unui climat macroeconomic stabil ce permite agenților economici să adopte decizii ce s-ar înscrie în acest climat previzibil si stabil.
Resursele umane. Reprezintă potențialul uman calificat. In acest domeniu, cheltuielile au crescut de la 8,8% în 2005 la 12,4% în 2006, și de asemenea au fost întreprinse unele reforme care urmaresc să crească eficiența actului educațional precum și calitatea acestuia.
Transformarea structurala a economiei. Se înregistrează un progres destul de clar în acest domeniu. Astfel, față de anul 2005 când 33% din forța de muncă era concentrată în agricultură, în 2006 procentul a scazut la 26%. In sectorul industrial, în anul 2005 forța de muncă a crescut de la un procent de 18% la 26%. Cu toate aceste, locurile de munca ce au fost create în sectoarele de servicii și industrie au o pondere mai mică decât reducerile care s-au înregistrat în agricultură, fapt ce a dus la menținerea unui nivel ridicat de somaj (8-10%). In ceea ce privește IMM-urile (intreprinderile mici si mijlocii) acestea dețin o cotă de 75% din totalul forței de muncă, însă dețin 27% din valoarea locurilor de muncă create.
Influenta statului asupra competitivitatii economice. Comisia apreciază rolul autoritații de reglementare în domeniu, însa atrage atenția asupra incapacității de a furniza o transparență cât mai bună în ceea ce privește ajutoarele de stat, ramane un punct nevralgic.
Pe scurt se poate concluziona că din punct de vedere al criteriului economic, Turcia nu are mari probleme în a îndeplini cerințele pentru aderare.
2.5.3
Capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de stat membru: transpunerea acquis-ului comunitar
Transpunerea acquis-ului comunitar în legislația naționala, și implementarea acestuia, este o procedură complexă, care implică nu numai timp dar și resurse umane și financiare importante, legate de necesitatea traducerii acquis-ului comunitar, consolidarea instituțiilor responsabile de armonizarea legislației, și pregătirea personalului în conformitate cu standardele și practicile aplicate în Uniunea Europeana.
In rapoartele de țară, Comisia Europeana analizează, între altele, gradul de transpunere a legislației comunitare la nivel național. La rândul lor, statele candidate elaborează Planurile Nationale de Integrare Europeană, în care este inclus un program de armonizare legislativă pentru o perioadă medie de timp. Acest program conține responsabilitați clare, este împarțit pe capitole de acquis comunitar, și se actualizează anual.
Acquis-ul comunitar reprezintă totalitatea legislației UE acumulată până în prezent, legislație care conferă cadrul normativ al politicilor europene. Este compus din legislația primară, exprimată prin tratatele constitutive, convențiile și protocoalele anexate acestora, și tratatele care aduc modificări tratatelor constitutive, legislația secundară (regulamente, directive, decizii) adoptată pentru implementarea obiectivelor tratatelor, jurisprudența Curții Europene de Justiție, și în ultimul rând declarațiile, rezoluțiile și pozițiile comune adoptate de Uniune.
Acceptarea drepturilor și obligațiilor ce decurg din acquis poate necesita, în unele cazuri, adaptări specifice care nu pot fi realizate decât prin adoptarea de măsuri tranzitorii. Eventualele măsuri tranzitorii sunt stabilite de comun acord între Uniune și statul candidat (Turcia) în urma negocierilor pe marginea capitolului în discuție. In cazul adoptării de măsuri tranzitorii, aceste măsuri vor fi convenite în baza unor principii, parametrii și criterii în concordanță cu acquis-ul comunitar, și nu vor putea conține amendamente la politicile și principiile Uniunii. Măsurile tranzitorii vor fi acceptate de Uniune dacă acestea sunt limitate în timp și scop, și dacă Turcia înaintează pe lângă solicitarea de astfel de măsuri și un plan detaliat, pe etape, de implementare a acquis-ului din domeniul respectiv.
La rândul său Uniunea poate propune derogări sau clauze permanente de salvgardare în ceea ce privește, spre exemplu libera circulație a cetățenilor staului candidat.
Sfera de activitate a Uniunii Europene cuprinde 45 politici comune: achiziții publice, ajutor umanitar, audiovizual, buget și control financiar, știință și cercetare, cetățenia europeană, coeziune economică și socială, comerț, concurență, cultură, dezvoltare regională, drept comercial, drepturi fundamentale ale omului, educație și fomare rofesională, energie, extindere, impozitare, industrie, intreprinderi mici și mijlocii, justiție și afaceri interne, libera circulație a bunurilor, libera circulație a persoanelor, libera circulație a serviciilor, libera circulație capitalului, mediu, tehnologii industriale, ocuparea forței de muncă și politica socială, pescuit, piața internă, politica externă și de securitate comună, politica regională, proprietatea intelectuală, protecția consumatorului, relații externe, rețele trans-europene, egalitatea de șansă, sănătate publucă, servicii financiare, societatea informațională, politica privind justiția libertatea și securitatea, transport, turism, uniunea vamală, și uniunea economică și monetară. Dintre acestea 35 de politici comune sunt transpuse în capitolele cadrului de negocieri a celei de-a șasea extinderi.
Fiecare capitol de negociere se referă la o politică sau mai rar două politici din domenii apropiate. Comparativ cu cea de-a cincea extindere, în care acquis-ul comunitar era împarțit în 31 de capitole, acquis-ul ce urmează a fi implementat de Turcia și Croația este împărțit în 35 de capitole, acest fapt reflectă adaptabilitatea procesului de negociere la realitățile statelor candidate. Astfel domenii care pun probleme deosebite în procesul de aliniere la cerințele Comisiei, domenii acoperite în extinderea precedentă într-un singur capitol, sunt împărțite în capitole distincte. Spre exemplu capitolul 7 – “Agricultură”- din extinderea precedentă corespunde capitolelor 11 și 12 “Agricultură și dezvoltare rurală”, și respectiv “Siguranța alimentară și politica veterinară și fitosanitară”. Capitolul 24 “Cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne” corespunde capitolelor 23 și 24, “Politica judiciară și drepturile fundamentale ale omului” și respectiv “Justiție libertate și securitate”. Tot din prisma adaptării la realitățile și nivelul de compatibilitate ce acquis-ul, capitole negociere distincte în a cincea extindere au fost comasate. Un exemplu sunt capitolul 15, “Politica industrială” și 16 “Intreprinderile mici și mijlocii” care au fost comasate într-un singur capitol în negocierile cu Turcia (și Croația), “Intreprinderi și politică industrială”.
Capitolele de negociere, așa cum sunt ele structurate în cadrul de negocieri, se prezintă în felul următor:
2.6 Concluzii
In ansamblu cea de-a șasea extindere constituie un caz aparte în istoria Uniunii Europene din cauza, sau mulțumită, candidaturii Turciei. Un caz aparte “din cauza” disensiunilor create în rândul membrilor uniunii cu privire la acceptarea Turciei ca membru cu drepturi depline al UE. Un caz aparte “mulțumită” oportunității acordate Uniunii de a demonstra solidaritatea membrilor săi și respecarea propriilor principii, în cazul în care Turcia își îndeplinește obligațiile față de UE. Este un lucru cunoscut că există, în rândul membrilor, voci care se opun aderării Turciei. Cele mai reticente state vis-à-vis de acest subiect sunt Franța, Germania și Austria. Declarațiile președintelui francez N. Sarkozy și ale cancelarului german A. Merkel exprimă deschis oponența celor două state față de aderarea Turciei. Citându-l pe N. Sarkozy într-o conferință de presă poziția Franței este evidentă: “Europa (UE) trebuie să își stabilească frontierele, nu toate statele au vocația de a deveni membre, începând cu Turcia care nu are ce căuta în interiorul UE…extinderea Uniunii fară o limită stabilită riscă să destrame uniunea politică”. Cancelarul german, în schimb, exprimă o poziție mai subtilă într-o retorică “ateniană”: “Cum vom putea explica copiilor noștrii faptul ca Siria și Irakul sunt vecinii noștii (ai Uniunii Europene)?”. Atât Franța cât și Austria susțin ideea organizării unui referendum național cu privire la ratificarea eventualei aderări a Turiciei. Oponenții aderării Turciei susțin ideea incompatibilității culturale dintre societatea majoritar musulmană turcă și societatea occidentală și exemplifică în acest sens slaba integrare și adaptare socială a comunităților turce din Germania și Austria.
Un alt aspect deosebit îl constituie lunga relație de colaborare în vederea aderării dintre cele două părți; cererea Turciei de aderare ca membru asociat al CEE este exprimată acum aproape jumătate de secol iar cererea pentru aderarea ca membru cu drepturi depline la Comunitatea Europenă a fost exprimată acum mai bine de douăzeci de ani. Politica CE respectiv a UE față de cererile Turciei poate fi caracterizată drept evazivă, întrucât până în 1999 Uniunea nu a avut o poziție categorică privind acceptarea sau respingerea candidaturii. Dacă această incertitudine a avut drept cauză propriile ezitări și îndoieli ale Uniunii cu privire la Turcia-stat membru, sau a făcut parte dintr-o strategie amplă de condiționare și stimulare a Turciei în vederea pregătirii sale pentru aderare, este greu de apreciat.
Capitolul 3
Criteriul birocratic; adaptarea administrativă a Turciei
3.1 Infuențe europene în administrața turcă
în sec. XIX și XX
Reformele adoptate, și cele în curs de desfașurare, în vederea alinierii sistemului legal, administrativ și economic, cerințelor UE, nu constitue ceva total nou pentru Turcia. De-a lungul ultimelor două secole statul otoman și mai apoi cel turc s-au lovit de necesitatea reformelor radicale pentru a supraviețui în contextul relațiilor internationale din Europa, și superioritații sistemelor politice și administrative ale statelor occidentale. K. Ulusoy consideră turcii capabili de reforme ample și în prezentul context, al aderarii la UE, motivația acestora fiind acum, ca și în trecut, nevoia “de a salva statul”. Altfel spus el consideră că motivația Turciei de a adera la Comunitatea Economică Europeană(CEE), și ulterior la UE, este determinată de opinia conform căreia statul turc, democratic, secular , nu își poate continua existența sub această formă, decât aliniindu-se din punct de vedere legal, administrativ si economic, si mai apoi integrandu-se in UE .
Primul val de reforme politico-administrative influențate de Europa occidentala, a fost declansat la inceputul secolului al XIX-lea in Imperiul Otoman, in contextul curentului nationalist si al dreptului la autodeterminare. Astfel structura statului otoman, puternic descentralizată, de tip feudal, și ierarhizarea socială imobilă atât pe verticală cât și pe orizontală, au condus imperiul într-o criză acută. Tensiunile datorate rivalitații politice și militare cu marile puteri europene și criza internă au condus statul otoman în pragul colapsului. Primele reforme cunoscute sub denumirea de “Tanzimat” au fost inițiate de sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839), primul pas constând în slabirea nucleului feudal, refractar la reforme, prin desființarea Ienicerilor și stabilirea unor alianțe cu triburile influente din podișul Anatoliei. Reformele au fost continuate sub sultanii Abdulmejid (1839-1861), Abdulaziz (1861-1876) și Abdulhamid al II-lea (1876-1909), culminând cu adoptarea Constituției din 1876, care limita puterea sultanului. Constițutia a fost abolită de Abdulhamid în urmatorul an.
In ceea ce privește reformele administrative, acestea au vizat îmbunatatirea vieții cetațenilor din provinciile imperiului prin adoptarea unui sistem centralizat care să limiteze abuzurile datorate autoritații discreționare a guvernatorilor din provincii, și totodata să redirecționeze o mai mare parte din veniturile provenite din impozite către autoritațile centrale ale statului. Reformele legislative realizate în această perioada au fost deasemenea inspirate de Europa occidentala. Codul Penal din 1858 era adaptat dupa Codul Penal francez din 1810, iar Legea Provinciilor din 1864, a fost inspirată și ea după modelul administrativ-teritorial francez al departamentelor și instituția guvernatorului a fost reorganizată pe departamente cum ar fii cel administrativ, financiar, legal, politic, sau al ordinii publice.
Reforme in ceea ce privește drepturile cetațenilor au fost adoptate, cele mai importante vizând acordarea de drepturi egale tuturor cetațenilor imperiului, indiferent de religie. Cu toate acestea reformele administrative vizând populațiile din provinciile imperiului nu au avut succes deoarece autoritațile otomane nu și-au dat seama ca nemulțumirile populației aveau la bază o reală dorintă de autodeterminare și independența naționala, și considerau aceasta dorința de autodeterminare, ca fiind cauzată fie de nemulțumirea fața de condițiile de viată datorate administrației ineficiente la nivel local, fie de acțiuni subversive ale puterilor europene, cu care imperiul se afla in conflict.
Nu în ultimul rând Tanzimat a avut impact și la nivelul superior al administrației otomane, astfel încat sistemul bazat pe caste a fost treptat înlocuit cu un sistem birocratic, în mare parte secularizat, de inspirație occidentala, in care se punea accent și pe specializarea profesionala într-un anumit domeniu, totuși funcțiile publice erau dominate de corupție, iar mita era un instrument important în pastrarea sau avansarea în funcție. Acest lucru a dus la întarirea poziției birocraților familiarizați cu limbile și cultura occidentală la vârful structurii de guvernamânt a statului otoman. Dincolo de reformele administrative și constituționale, Tanzimat constituie un factor determinant în procesul de secularizare și de occidentalizare a imperiului prin introducerea noile idei europene de liberalism, constituționalism sau guvernare reprezentativă.
Observând limitele reformelor, Lewis (1961) considera totuși că după finalizarea Tanzimat-ului, Imperiul Otoman s-a îndreptat către o nouă direcție, către occident, direcție pe care avea să o parcurgă fie mai lent fie mai rapid, dar nu se v-a mai putea intoarce.
Nașterea republicii pe fundația Imperiului Otoman, prabușit în urma Primului Război Mondial și al războiului civil ce a urmat, marchează o adoua perioadă de reformă ce a schimbat radical statului turc. In 1919 Mustafa Kemal este deja liderul miscarii naționaliste, și după patru ani de eforturi ale acestei mișcari revoluționare, noul stat turc este recunoscut prin Tratatul de la Lozan (23 iulie 1923). Un important impuls pentru mișcarea naționalista a fost fenomenul social cunoscut sub numele de “Sindromul Sèvres”.
Republica Turcă a fost fondată pe baza a șase principii ce stau la baza ideologiei kemaliste, principii cunoscute și ca “Cele șase săgeti”: republicanism, naționalism, secularism, reformism, populism si etatism.
Republicanism: republica kemalistă este o democrație reprezentativă, având un președinte ales pentru un mandat limitat ca șef al statului. Președintele nu are atribuții executive, acestea revenind guvernului condus de primul ministru, ci putere de veto. Ideologia kemalistă consideră republica ca singura formă de guvernămând capabilă să raspundă nevoilor poporului.
Populism: valuarea supremă în stat este cetățenia turcă, kemalismul fiind considerat o revoluție a elitelor orientată catre binele cetățenilor sau a poporului.
Secularism: neamestecul religiei în politică în guvernare și în sfera publică în general.
Revoluționism: principiu formulat de Atatürk, însemnând înlocuirea principiilor și instituțiilor tradiționale cu principii și instituții moderne, și imposibilitatea întoarcerii la vechea societate.
Naționalism: principiu ce pune accent pe crearea statului națiune, și pe naționalitatea și identitatea turcă, distincte de imperiul, societatea și valorile, otomane.
Etatism: formă de guvernare care implică inervenția semnificativă a statului în sfera economică și socială.
Nimic din structura politico-administrativă a statului otoman nu a fost păstrată. Este ușor de remarcat că Republica Turcă a adoptat ideile politice din Europa acelei perioade și noul stat turc a fost construit în jurul acestor idei. In anii `30 curentul totalitar raspândit in Europa influențeaza si Turcia. Astfel in iunie 1936 republica este declarata stat partid, funcțiile de conducere ale partidului devenind și funcții de conducere ale statului. Șeful Partidului Popular Republican (PPR) este ministrul internelor, iar guvernatorii provinciilor devin șefii regionali de partid.
După Al Doilea Război Mondial Turcia trece printr-un proces de democratizare. Pluripartidismul s-a dezvoltat ca rezultat al rivalitații elitei PPR după moartea lui Mustafa Kemal în 1938, prin înființarea Partidului Democratic de către disidenți ai PPR. In urma alegerilor din 1950 Partidul Democratic ajunge la guvernare. Dezvoltarea economică capată o amploare deosebită, dar progresele sunt limitate in ceea ce privește integrarea sociala a minoritaților și a grupurilor sociale defavorizate, sau drepturile omului.
In ceea ce privește contextul internațional al perioadei postbelice, D. Jung consideră Războilul Rece un factor cu rol important în facilitarea occidentalizării și orientării către UE a Turciei. Astfel Turcia a reluat rolul jucat de Imperiul Otoman în contrabalansarea influenței Rusiei în Marea Neagra și bazinul estic al Mediteranei prin politica sa de aliat al SUA în fața URSS. Securitatea occidentului devine moneda de schimb a guvernanților turci în relațiile cu Europa occidentala și SUA. In opinia aceluiaș autor deschiderea către vest a Turciei a avut un impact negativ asupra relațiilor, deja tensionate, cu țările vecine din Orientul Mijlociu. Pe de-o parte, țările arabe încă privesc Turcia ca pe vechiul Imperiu Otoman, asupritor, acum aflat în slujba imperialismului occidental. De partea celalta în conștiinta colectivă a poporului turc, arabii sunt înca priviți ca trădătorii din Primul Război Mondial. Pe baza acestor premise se poate susține că orientarea politicii externe a Turciei nu poate decât continua spre integrare europeana și o continuă occidentalizare a societații. Intr-un scenariu pesimist, in cazul deteriorării relațiilor cu Europa, tendințele izolaționiste dominate de Sindromul Sèvres, înradacinat în habitus-ul social, ar conduce Turcia spre o politică externă de neutralitate pasiv-agresivă, similară celei din perioada republicii lui Kemal, și nici decum spre fundamentalismul islamic de care se teme societatea europeană și cea occidentală în general. Generalul Hikmet Sami Turk, fost ministru al apărării declara că “Turcia a fost si continuă să fie un pilon stabil în regiune. Destinul geografic plasând Turcia în epicentrul unui “Triunghi al Bermudelor” al volatilitătii de după Războiul Rece între Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu,. O poziție și mai elocventa a viziunii turce asupra geopoliticii regionale a exprimat-o diplomatul turc Sükrü Elekdag: “Turcia este sub asediul unui veritabil inel al răului”.
De la semnarea Acordului de la Ankara la 12 septembrie 1963, act ce accepta cererea Turciei de a deveni membru asociat al CEE, înaintată în 1959, europenizarea a devenit noua provocare a statului turc. Presiunea determinată de reforma sistemului institutional și celui legislativ, în vederea alinierii acestora la nivelul spațiului comunitar și la îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga, constituie în opinia lui K. Ulusoy, o noua “revoluție”. Revoluție ce are ca scop transformarea Turciei kemaliste, rigide și cu puternice trasături naționaliste, într-o Turcie capabilă să îndeplineasca criteriile de accesiune în UE.
Reformele administrative din Turcia determinate de CEE respectiv UE, pot fi catalogate în trei perioade distincte în funcție de scopul implementării acestor reforme. Astfel prima perioadă este cea de la semnarea Acordului de la Ankara până la depunerea candidaturii în vederea aderării ca membru cu drepturi depline în 1987. In această perioadă reformele au administrative erau implementate în concordanță cu Acordul de asociere, de având ca scop final aderarea la structurile comuitare. Cea de-a doua perioadă, cuprinsă între 1987 și Consiliul de la Helsinki din 1999 (recunoașterea oficială a candidaturii Turciei), se caracterizează prin adaptări ale administrației și crearea de noi organisme specializate în relațiile cu UE. Cea de-a treia perioadă, de la recunoașterea oficială candidaturii până în prezent, este caracterizată prin începerea reformelor instituționale și legislative în conformitate cu politicile europene comune, finalitatea reformelor fiind aderarea. In capitolul de față va fi analizată cea de-a perioadă de reforme determinate de Uniunea Europeană.
3.2 Consolidarea administrativă
și transpunerea acquis-ului
Viziunea Uniunii asupra integrării statelor candidate nu se rezumă doar la alinierea legislativă. Simpla alinierea legislativă, prin asumarea acquis-ului comunitar nu duce la posibilitatea funcționării statului în sistemul comunitar. Adimistrația trebuie să fie capabilă de implementarea eficientă a acquis-ului, și de a funcționa în conformitate cu principiile Spațiului Administrativ European, de aceea consolidarea administrației publice este un element fundamental al pregătirii pentru aderare.
In această secțiune va fi analizat progresul Turciei în adoptarea acquis-ului și capacitatea administrativă de a-l implementa, în baza Raportului de țară pe 2007 al Comisiei Europene. Rapoartele de țară ale Comisiei au următoarea structură: o scurtă descriere a relației dintre statul candidat (Turcia în cazul de față) și UE, o analiză a situației Turciei din perspectiva îndeplinirii criteriului politic de aderare, o analiză a Turciei din perspectiva îndeplinirii criteriului economic de aderare, și evaluarea capacității Turciei de a transpune și implementa acquis-ul comunitar.
Perioada acoperită de un raport este de aproximativ un an, de la 1 octombrie până în prima parte al lunii octombrie a anului următor. Progresul este măsurat în baza deciziilor luate, legislației adoptate și a măsurilor implementate de Turcia în anul monitorizat. Ca regulă generală, legislația sau măsurile care sunt în curs de pregătire, sau urmează a fi adoptate de catre legislativ, nu sunt luate în considerare. Această abordare asigură tratament egal în toate rapoartele și permite o evaluare obiecivă a progreselor înregistrate.
Raportul este redactat în baza informațiilor adunate și analizate de Comisia Europeană. Sursele de informații sunt multiple, printre care se numără guvernul Turciei, statele membre, Rapoartele Parlamentului European, și instituții internaționale și organizații non-guvernamentale.
Prima etapă a negocierilor, cea de analiză a compatibilității Turciei (etapa de screening) a ajuns la final. Nivelul de pregătire este evaluat individual pe capitolele de negociere. Din cele 33 de capitole supuse screening-ului 5 urmează să fie înaintate de Comisie către Consiliu, iar alte 6 capitole sunt discutate în Consiliu.
In decembrie 2006 Consiliul a decis înghețarea negocierii asupra unui număr de opt capitole relevante cu privire la restricțiile impuse de Turcia, Republicii Cypru. Nici un capitol nu va putea fi închis provizoriu până în momentul când Comisia confirmă că Turcia a implementat integral Protocolul Adițional al Acordului de la Ankara. In același timp Consiliul confirmă continuarea procesului de screening, urmând ca negocierile să fie deschise la capitolele care îndeplinesc precătirile tehnice minim necesare, conform procedurilor Cadrului de Negociere. Până în prezent negocierile au fost deschise în patru capitole (știință și cercetare, politica industrială, statistică, și audit), și a fost închis provizoriu un singur capitol (știință și cercetare).
In același timp dialogul politic între Turcia și UE continuă regulat la nivel ministerial și la nivel de directori de politici. Intâlnirile se concentrează asupra provocărilor înfruntate de Turcia cu privire la îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga și a priorităților Parteneriatului pentru Aderare.
Cu privire la asistența financiară, aproximativ 500 de milioane de € sunt destinate Turciei prin intermediul IPA în 2007. Două acorduri financiare au fost semnate în 2007, deblocând 370 de milioane de € pentru finanțarea proiectelor Programului Național pentru Turcia. Incă 21.5 milioane € din Programul Național pe 2006 vor finanța dialogul social UE Turcia. Comisia Europeana a alocat 62 de milioane €, în 2007, pentru co-finanțarea participării Turciei la Programele și Agențiile Comunitare.
Libera circulație a bunurilor. Face parte din grupul celor patru libertăți fundamentale exprimate în Tratatul Uniunii Europene. Turcia a înregistrat progrese în sectoare ca acreditarea, omologarea și evaluarea conformității produselor. In ceea ce privește omologarea bunurilor comericale de import, Turcia a renunțat în 2007 la obligativitatea a 35 de standarde ale produselor, în special celor din domeniul construcțiilor. Un alt progres îl constituie scutirea de evaluarea standardelor a produselor ce poartă însemnul standardelor comunitare (“e”, sau “CE”). Totuși impunerea dispozițiilor de omologare asupra bunurilor comunitare considerate vechi, defecte, renovate sau a automobilelor second-hand, împiedică libera circulație a bunurilor. TURKAK, agenția națională pentru omologare a ratificat patru acorduri din șapte cu Consiliul European de Acreditare. In ceea ce privește metodologia de implementare, dispozițiile referitoare la controlul vamal nu au fost adoptate, iar circulația bunurilor culturale și a armelor de foc nu a fost regelemntată. In mare măsură legislația necesară este armonizată. Procedura de screening a fost încheiată în februarie 2006. Inceperea negocierilor este blocată de Consiliu.
Libera circulație a forței de muncă. Una dintre cele patru libertăți a progresat prin adoptare legislației privind accesul la piața muncii, ușurând procedura de obținere a permisului de muncă pentru cetățenii străini. Conform noii legislații persoanele care lucrează la proiecteinternaționale nu au nevoie de permis. Nu au fost demarată implementarea Cărții Curopene de Asigurare. Procesul de screening a fost finalizat în septembrie 2006. In ansamblu progresele la acest capitol de negociere sunt foarte limitate. Capacitatea administrativă trebuie consolidată în vederea deschiderii negocierilor.
Dreptul la operare a societăților straine și libera circulație a serviciilor. Acest capitol a fost deschis la 3 octombrie 2005. Progrese limitate s-au înregistrat la acest capitol. Legislația turcă nu face distincție încontinuare între a recunoaște calificările profesionale și calificările academice. Multe profesii sunt încă restricționate cetățenilor turci. De asemenea domeniul dreptului de furnizare a serviciilor trans-frontaliere nu a înregistrat progrese semnificative nici măcar în ceea ce privește serviciile poștale și curierat. In prezent obligativitatea înregistrării companiilor deja înregisrate în alt stat membru se păstrează.
Un aspect crucial care nu va permite încheierea acestui capitol este restricția impusă navelor și avioanelor cipriote sau a căror ultimă destinație a fost Cypru. Capitolul este bolcat din decembrie 2006.
Libera circulație a capitalului. In acest capitol au fost înregistrate progrese. Anumite restricții au fost ridicate, astfel nu mai este necesară cererea de autorizare pentru transferul internațional de capital al companiilor străine. Procedurile privind lichidarea sau achitarea taxelor de licență au fost simplificate. Nu sunt progrese vis-à-vis de sistemul de plăți, cadrul legislativ nu a fost armonizat cu acquis-ul. In continuare există restricții în ceea ce privește investițiile străine directe în domenii ca radio-tv, electricitate, turism educație și ocuparea forției de muncă. A fost înregistrat un progres în lupta împotriva spălării banilor O nouă lege a fost adoptată în acest sens cu privire la atribuțiile Unității de Informații Financiare(MASAK). In ciuda progreselor alinierea este insuficientă. Negocoerile nu au fost deschise.
Achiziții publice. Nu s-au înregistrat progrese. Există o discriminare de 15% din preț în favoarea furnizorilor autohtoni. In 2006 acest avantaj a însumat 8% din valuarea totală a licitațiilor. Legislația Turciei în domeniu nu corespunde cu acquis-ul comunitar. Introducerea metodei acordurilor cadru consituie un inceput bun, dar fragmentarea structurilor administrative implicate în implementarea acordurilor cadru în achizițiile publice diminuează rezultatele adoptării Legii achizițiilor publice. Nivelul bugetului destinat achizițiilor publice este peste media statelor UE. Progrese s-au înregistrat în ceea ce privește întărirea capacității administrative în acest domeniu; Autoritatea Achizițiilor Publice publică începând cu 2007 buletine informative ale licitațiilor în format electronic, îmbunătățind transparența acestui proces. Dezvoltarea infrastructurii IT contribuie la întărirea capacității administrative pe de-o parte prin îmbunătățirea fluxului managerial și a bazelor de date, iar pe de altă parte oferind o mai mare deschidere spre părțile interesate. Acest capitol nu a fost deschis deocamdată.
Dreptul comercial. Acest capitol a fost deschis la 3 octombrie 2005. Elementul cheie în progresul alinierii acestui capitol îl constituie Codul comercial, care întârzie încontinuare să fie adoptat. Mai mult, Camerele de Comerț nu dispun de infrastructura informațională cerută de acquis în ceea ce privește înregistrarea societăților comerciale. Standardele internaționale în domeniul contabilității, parțial adoptate de Consiliul pentru Standarde în Contabilitate, continuă sa fie folosite la scară redusă, numai de companiile înregistrate la Consiliu. In ceea ce privește capacitatea admistrativă, Consiliul pentru Standarde în Contabilitate a recrutat personal, dar personalul continuă să fie insuficient. In ansamblu nu există progrese notabile în acest domeniu.
Legislația privind proprietatea intelectuală. Cadrul legislativ în domeniu este în mare măsură compatibil cu acquis-ul, dar capacitatea administrativă de implementare este insuficientă. In consecință piratarea carților și produselor media și comercializarea produselor pirat rămâne un fenomen de amploare; problema fabricării și comercializării de produse contrafăcute în Turcia, este una dintre cele mai grave la nivel mondial.
In domeniul patentelor tehnologice Turcia a înregistrat progrese. Legea de modificare a Tratatului privind acordarea de brevete europene", care reglementează
procedurile recunoaștere a brevetelor europene în cadrul statelor membre ale UE, a intrat în vigoare. Institutul Turc pentru Brevete si-a îmbunătățit infrastructura IT, serviciile online de relații cu publicul și a implementat un sistem de aplicații online de recunoaștere a brevetelor. In ciuda progreselor în acest domeniu, companii turcești mici și mjlocii continuă să încalce brevetele industriale, iar autoritățile nu iau măsuri de prevenire.
Pentru a stimula combaterea fenomenului de încălcare a proprietății intelectuale, legea care reglementează acest fenomen a fost amentată, introducându-se plata de stimulente pentru funcționarii publici din domeniu. In prezent poliția poate acționa din oficiu împotriva încalcării copyright-ului dar nu poate interveni în cazul încălcării brevetelor sau patentelor industriale. In concluzie există progrese notabile în ceea ce privește cadrul legislativ, dar serioase deficențe rămân în ceea ce privește capacitatea de implementare a legislației și lupta împotriva pirateriei.
Politica în domeniul concurenței. S-au înregistrat progrese doar în domeniul anti-trust, în domeniul ajutoarelor de stat nu există nici un progres.
Autoritatea pentru Concurență a adoptat o exceptare pe categorii în acordurile verticale din sectorul companiilor auto. Companiile cu o cotă de piață de peste 40% nu beneficiază de scutire. Turcia a adoptat de asemenea principii directoare în ceea ce privește obligativitatea unei analize de impact asupra concurenței a tuturor proiectelor legislative care au ar avea potențialul de a influența politica de concurență. Transpunerea acquis-ului politicii de concurență în ceea ce privește cooperarea pe orizontală și în ceea ce privește sectoarele de asigurări, transfer tehnologic, telecomunicații și servicii de curierat nu a fost nu a fost realizată.
Perfecționarea personalului Autorității pentru Concurență contribuie la capacitatea birocratică ridicată a acestei instituții. Gradul de independență al acestei instituții este de asemenea suficient.
Progresul este inexistent în ceea ce privește adoptarea cadrului legislativ privind ajutorul de stat. O autoritate independentă de monitorizare a ajutorului de stat nu s-a înființat înca. Turcia nu are reguli care să asigure transparența relațiilor financiare dintre autoritățile publice și întreprinderile publice. De asemenea nu a raportat Comisiei nici un plan al ajutoarelor de stat. In acest capitol progrese există numai în domeniul anti-trust, negogierile nu au fost deschise.
Servicii financiare. S-au înregistrat progrese importante în domeniul bancar. Noi regulamente în ceea ce privește serviciile bancare și al cărților de credit, au contribuit la ridicarea standardelor calității serviciilor și a securității clienților. Aceste regulamente au fost implementate sub autoritatea națională în domeniu, respectiv Autoritatea de Reglare și Supravghere a Sistemului Bancar(BRSA), și vizează o gama largă de domenii cum ar fii raportările anuale, audit extern, fuziunile și achizițiile, rezervele de împrumut, etc. Dispozițiile în ceea ce privește lichidarea voluntară a băncilor este aliniată la acquis.
Capacitatea Autorității de Reglare și Supraveghere a Sistemului Bancar a fost întărită prin recrutarea de experți în domeniul legal, IT, audit și finanțe bănci. Funcționarii BRSA au beneficiat și de programe de perfecționare în UE.
Progrese au fost înregistrate și în domeniul asigurărilor și pensiilor private. Un nou Cod al Asigurărilor a fost adoptat, totuși noul cod este doar parțial armonizat cu acquis-ul, deoarece câteva principii ale acquis-ului în acst domeniu sunt încălcate. Fixarea liberă a tarifelor este resticționată în domeniul asigurărilor obligatorii, iar clauzele acestor contracte de asigurări trebuiesc aprobate de Trezorerie.
A fost transpus acquis-ul în domeniul asigurărilor transportului aerian (de pasageri, marfă și poștă). De asemenea cel în domeniul asigurărilor auto obligatorii.
In domeniul pieței de capital autoritatea responsabilă, Consiliul Pieței de Capital, a implementat noi regulamente de funcționare a societăților de investiții financiare.
Negocierile asupra capitolului în discuție au fost deschise în mai 2006. Progresele sunt considerabile atât în domeniul bancar cât și în cel al asigurărilor, și al pieței de capital.
Societatea informațională și mass-media. Există progrese în domeniul telefoniei mobile, a cărui nivel de penetrare a crescut cu 15% în ultimul an, și în domeniul serviciilor de internet în bandă largă. Problematică este resticția impusă operatorilor de telefonie fixă de a nu furniza servicii locale de telefonie. Deasemenea nivelul ridicat al taxelor asupra operatorilor de servicii de comunicații are un efect dăunător asupra pieței telecomunicațiilor.
In ceea ce privește politica audiovizualului alinierea cu acquis-ului nu a făcut nici un pas înainte. Problema independenței posturilor publice de radio și televiziune TRT și RTUK stârnește îngrijorarea Comisiei. Sancțiunile impuse de RTUK unor posturi private întărește semnele de întrebare asupra independenței posului public. De asemenea RTUK controlează transmisiunile operatorilor de televiziune prin cablu, interzicând transmiterea posturilor străine considerate “nepotrivite”. Acest control încalcă Directiva Televiziunilor Făra Frontiere.
Progresele nu sunt semnificative în domeniul informațional și mass-media, cadrul legislativ fiind doar parțial aliniat cu acquis-ul comunitar. Cea mai serioasă problemă o constituie incompatibilitatea legislației audiovozualului cu legislația si principiile Uniunii. Legislația audiovizualului ridică probleme și în capitolul privind drepturile omului și protecția minorităților.
Agricultură și dezvoltare rurală. Alinierea legislației turce la Politica Agricolă Comună (PAC) este insuficientă. Ministerul Agiculturii și Dezvoltării Rurale nu a suferit reformele de care este nevoie pentru întărirea capacității administrative a acestuia. Totuși capacitatea a fost îmbunătățită marginal prin adoptarea unor proceduri mai eficiente și perfecționarea personalului.
In politica agricolă turcă acordarea de instrumente de ajutor financiar se face numai în strânsă corelație cu nivelul de producție și piața de desfacere. Această practică diferă substanțial de PAC, în care instrumentele financiare sunt acordate producătorilor agricoli independent de producție sau piață. In ceea ce privește cadrul instituțonal implementarea Sistemului Integrat de Administrare în agricultură este în desfășurare lafel și crearea Rețelei de Contabilizare a Fermelor. Alinierea standardelor politicii agricule a Turciei la piata comună nu a înregistrat progrese semnificative, acest lucru fiind de înțeles în acest stadiu al procesului de aderare. Totuși Comisia a aprobat standardele de export ale fructelor și legumelor turcești.
In ceea ce privește instrumentele de ajutor financiar de pre-aderare pentru agricultură și dezvoltare rurală (IPARD), acestea vor fi implementate prin intermediul agenției specializate IPARD, a carei organizare este în curs de desfășurare.
Incepând din ianuarie 2007, Instrumentul pentru Asistență de Preaderare (IPA) înlocuiește o serie de programe și instrumente financiare comunitare destinate țărilor candidate sau țărilor potențial candidate la aderare, și anume programele PHARE, PHARE CBC, ISPA, SAPARD, CARDS și instrumentul financiar pentru Turcia. Domeniile de intervenție ale Instrumentului pentru Asistență de Preaderare (IPA) cuprind cinci componente: ajutor pentru tranziție și consolidarea instituțiilor, cooperare transfrontalieră (cu statele membre ale UE și celelalte țări eligibile pentru IPA), dezvoltare regională (transport, mediu și dezvoltare economică), dezvoltarea resurselor umane (consolidarea capitalului uman și combaterea excluziunii), și dezvoltare rurală. Beneficiarii IPA sunt statele candidate, și statele potențial candidate din Balcanii de Vest. Resursele financiare ale IPA sunt defalcate pe țară beneficiară și pe componentă. Intervenția IPA pentru componentele 3, 4 și 5 este organizată prin intermediul programelor multianuale. IPA pregătește astfel țările candidate pentru gestionarea fondurilor europene care acoperă aceleași domenii
Controlul calității produselor agricole nu este aliniat la standardele Uniunii, dar o parte din legislația europeană referitoare la agricultura organică (în ceea ce privește producția și controlul calități)i a fost implementată.
Se poate concluziona prin faptul că legislația în ceea ce privește Instrumentele de Pre-Aderare (IPA) a fost implementată, dar autoritatea națională pentru acreditarea proiectelor de finanțare încă nu este funcțională. In rest progresul în ceea ce privește întărirea capacității administrative în conformitate cu PAC este marginal.
Siguranța alimentară și politica veterinară și fitosanitară. In domeniul alimentar Turcia a înființat Sistemul Național de Alertă Rapidă cu scopul de a centraliza monitorizarea alertelor și riscurilor din nomeniul alimentar. Acest sistem și-a dovedit eficiența dar concluziile trase în urma folosirii sistemului de alertă sunt îngrijorătoare, în sensul ca alertele sunt numeroase și în general sunt provocate de la aceeiași agenți economici. In vederea obținerii capacității administrative optime trebuie să se implementeze alaturi de aceast sistem de alertare și un sistem de raspuns eficient.
In ceea ce privește politica veterinară a fost înregistrat progres insuficient. In anul 2007 cooperarea dintre Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministerul Sănătății a fost pusă la încercare de o nouă epidemie de gripă aviară. Cooperarea s-a dovedit coerentă dar eficiența poate fi îmbunătățită. Informarea asupra evoluției epidepiei a fost furnizată Uniunii. Datorită epidemiilor de febra aftoasă Turcia nu poate obține statutul de zonă liberă fară vaccinări din partea Organizației Mondiale de Sănătate Veterinară. Autoritățile turce, cu sprijiunul Comisiei Europene pentru controlul febrei aftoase (EUFMD) organizează încontinuare campanii de vaccinare pe scară largă, da rezultatele sunt modeste.
Există progrese în ceea ce privește înregistrarea și monitorizarea bovinelor, dar în ceea ce privește ovinele și caprinele nu se poate constata nici un progres real în teren.
Transpunerea acquis-ului este limitată în domeniul fitosanitar atât în ceea ce privește sănătatea plantelor, cât și în ceea ce privește carantina.
In concluzie progresele sunt nesatisfăcatoare în alinierea legislației naționale atât în domeniul alimentar cât și în domeniul veterinar și fitosanitar. Intărirea capacității administrative la nivel central și local este necesară, iar nivelul redus decontrol al bolilor animale stârnește îngrijorarea Comisiei.
Pescuitul. Există progrese în ceea ce privește managementul flotelor și resurselor de pescuit, dar transpunerea acquis-ului este lacunară, iar capacitatea administrativă insuficientă pentru a implementa politica comună de pescuit. Capacitatea administrativă a fost consolidată a fost consolidată prin înființarea a 29 de oficii portuare de control al pescuitului și nimirea în funcție a 121 de inspectori în domeniul pescuitului.
Politica de transport. Politica transportului rutier a înregistrat progrese. Certificarea competenței profesionale a șoferilor profesioniști este aproape finalizată, iar licențierea operatorilor rutieri, în conformitate cu Legea transporturilor din 2003 se apropie și ea de fnalizare.
Legislația în domeniul transportului feroviar nu a înregistrat progrese în alinierea cu acquis-ul. Nu există o piață a serviciilor feroviare întrucât compania feroviară turcă de stat(TCDD) deține monopolul. TCDD funcționează pe pierdere, bazându-se pe subvențiile statului. Pregătirile în vederea integrării în acest domeniu sunt în întârziere.
Turcia nu dispune de o rețea de transport fluvială astfel nu există legislație care să tebuiască armonizată. In domeniul transportului maritim au fost înregistrate progrese în ceea ce privește reforma legislativă și consolidarea capacității administrative. Au fost implementate regulamente în conformitate cu politica comună în domenul transportului privind certificarea și inspecția navelor de pasageri și transport, siguranța și înregstrarea pasagerilor la bordul navelor, precum și adoptare codului de securitate navală și portuară. Sistemul de monitorizare a traficului maritim a fost modernizat, iar procentul navelor turcești arestate în porturi a scazut la 7% (încontinuare peste media UE). Atâta timp cât restricțiile privind interzicerea navelor cipriote sau a caror ultimă escala a fost Cypru se păstrează, transpunerea acquis-ului nu va pute fi realizată integral.
Sectorul transportului a înregistrat progrese în ceea ce privește adoptarea legislației în domeniul asigurărilor transportatorilor aerieni. Capacitatea administrativă în domeniu a fost consolidată. Directoratul General al Aviației Civile a devenit autonom din punct de vedere financiar, prin intermediul perceperii de taxe și comisioane pentru serviciile pestate. Această autoritate națională a fost de asemene reorganizată, și personal adițional a fost recrutat. Se prevede o dublare a numărului personalului în următorii patru ani.
In acest capitol s-au înregistrat progrese în domeniul transportului rutier care este în mare parte aliniat la acquis, și în domeniul transportului maritim și aerian deși Turcia nu este parte la toate convențiile internaționale relevante în aceste două domenii. Capacitatea administrativă a fost întărită în materie de transport aerian și maritim. Nu există nici un progres în sectorul feroviar.
Energia. Este un domeniu în care progresul este considerat avansat de către Comisie, deși în urma ultimului raport (2007), nu există progrese considerabile față de raportul pe anul precedent. Parlamentul a adoptat legea privind prospectarea, exploatarea și procesarea petrolului, lege ce urmează a fi implementată.
In ceea ce privește piața internă a energiei electrice, cinci noi acte normative au fost adoptate în domeniile; continuitate și calitatea furnizării energiei electrice, investiții în domeniul sistemelor de monitorizare a energiei, piața energetică în parcurile industriale, mecanismul de egalizare a prețurilor, și veniturile a 20 de companii de distribuție. Limita superioară de consum energetic ( pentru consumatorii industriali) a fost diminuată la 3 GWh. Privatizarea sectorului energetic a fost realizată prin împărțirea activelor și a drepturilor de distribuție către 20 de companii regionale de distribuție a energiei electrice.
Monopolul pieței interne a gazului a fost înlăturat. Unicul importator, Botaș, a demarat procesul de transfer a 4 bcm/an din contractul de import cu Gazexport (Rusia), către patru distribuitori privați. Privatizarea distribuției gazului natural a fost posibilă în urma unui amendament introdus la Legea pieței gazului natural. Tot în acest an primul depozit subteran de gaz al Turciei a devenit operațional.
Agenția națională pentru Energia Atomică nu participă la nici un program de siguranță pe orizonta cu organizații internaționale de profil. Cadrul legislativ național trebuie completat.
Alinierea legislativă la capitolul energie este într-un stadiu avansat dar neomogen. Independența și capacitatea autorităților în domeniu trebuie întărită.
Fiscalitate. Nu a fost raportat progres în ceea ce privește taxarea indirectă, iar armonizarea în domeniul taxei pe valoare adăugată (TVA) este doar parțială. Turcia a introdus scutiri (parțiale) de impozite pentru contractele în domeniile textile, îmbrăcăminte și servicii de restaurant, cu casele de copii și azilele de bătrâni. Această scutire este contrară acquis-ului comunitar. In domeniul accizelor progresele Turciei sunt limitate. Nivelul accizei pentru produsele din tutun a fost ridicat dar structura accizei nu este în conformitate cu legislația europeană. O altă problemă este cea a taxării suplimentare a produselor din tutun provenite din import. Acestă taxa contravine cu legislația pieței unice.
Există progrese în ceea ce privește capacitatea de operare a administrației fiscale. Toate direcțiile operative din teritoriu au fost informatizate iar 85% din taxe sunt colectate electronic, iar un software privind declarațiile fiscale este în curs de dezvoltare. Noi timbre pentru tutun și alcool au fost introduse. Turcia face progrese în îmbunătățirea capacității de operare a adimstrației fiscale dar o strategie fixată în timp și orientată spre rezultate de combatere a economiei negre și evaziunii fiscale este necesară.
Se poate concluziona prin faptul că practicile discriminatoare în domeniul taxării tutunului și alcoolului continuă, alinierea în domeniul TVA-ului, a accizelor și scutirilor de impozitare sunt aliniate doar parțial. Capacitatea administrativă este într-un proces de consolidare care trebuie continat.
Politica economică și monetară. Vis-à-vis de politica monetară, Turcia a adoptat noi standarde de audit intern pentru Banca Centrală a Turciei (CBT). Nu au fost adoptate normele privitoare la integrarea CBT în Sistemul European al Băncilor Centrale; integrarea în acest sistem trebuie finalizată la momentul aderării. In ansamblu alinierea în domeniul este într-un stadiu avansat.
Alinierea politicii economice se află și ea într-un stadiu avansat. In 2007 a fost implementată Legea controlului managementului financiar public, care are drept scop consolidarea capacității administrației financiare. Liniile politicii economice și implementarea acesteia sunt în conformitate cu acquis-ul, dar există probleme de coordonare a politicii economice între actorii publici. Obiectivele politicii economice sunt în anumite cazuri obstrucționate de decizii luate fără a fi respectat Programul Economic de Pre-aderare.
Pregătirile în domeniul politicii economice și monetare sunt catalogate de Comisie ca avansate, deși există și probleme în ceea ce privește independența CBT și a coordonării politicii economice.
Statistica. Turcia a continuat progresul în acest capitol, în special în ceea ce privește infrastructura statisticii și adoptarea Programului Oficial de Statistică pe perioada 2007-2011. In ceea ce privește furnizarea regulată datelor statistice către Eurostat, și elaborarea unui sistem al bazelor de date în conformtate cu standardele UE, necesită eforturi suplimentare. Acest capitol este avansat în ceea ce privește alinierea, dar există domenii ca statistica agricolă și statistica în domeniul monetar care au nevoie de atenția suplimentară a Turkstat.
Politica socială și de ocupare. Nu a existat nici un progres raportat în sfera Codului Muncii. Există lipsuri în transpunerea directivelor comunitare în domeniu. Ministerul Muncii și Securității Sociale continuă demersurile în ceea ce privește întărirea capacității, prin recrutarea de personal calificat pentru autoritățile centrale și locale în domeniu.
Eforturile pentru reducerea muncii în rândul minorilor continuă. Acest fenomen a înregistrat o scădere de la 10.3% în 1999 la 5.9% în 2006. Există lacune în Codul muncii, spre exemplu munca minorilor pe timp de noapte este interzisă doar în sectorul industrial, și nu oferă protecție minorilor care lucrează în sectorul agriclol. NU există reglementări în ceea ce privește munca minorilor în stradă și în sectorul artistic/media.
Protecția și sănătatea în muncă este un sector în mare parte aliniat cu acquis-ul. Totuși legislația nu acoperă toți lucrătorii din sectorul privat și îi exclude în totalitate pe cei dei sectorul public. Eforturi adiționale sunt necesare în implementarea cadrului legislativ în coformitate cu directivele UE în domeniu, și în pregătirea și întarirea corpurillor de inspecție a muncii.
In reglementările privind dialogul social și sindicatele progresul este insuficient. Cerința de a avea o vechime de 10 ani pentru a fi ales în corpurile de conducere ale sindicatelor a fost amendată. Proiectele legislative menite sa armonizeze contractul colectiv de muncă, greva și lockout-ul cu acquis-ul sunt în prezenta blocate. Progresul Turciei în acest domeniu este slab, iar numărul lucrătorilor acoperiți de contracte colective de muncă este mic și se află în scădere.
Situația ocupării forței de muncă nu s-a îmbunătățit considerabil. Rata șomajului a scăzut la 9.9% iar rata ocupării a scăzut și ea la 43.2%. Piața muncii este caracterizată prin ocupare redusă în rândul femeilor și a tinerilor. Munca la negru și clivajul urban/rural sunt principalele provocări în acest sector. Aproximativ jumătate din forța de muncă nu este înregistrată. Măsuri mai concrete alături de o capacitate de inspecție mărită și o colaborare cu partenerii sociali sunt necesare pentru a îmbunătății situația prezentă.
In sfera incluziunii sociale progresele sunt limitate. Procentul populației care trăiește la limita sărăciei este unul dintre cele mai mari atât între statele membre cât și între cele candidate. Au fost mărite resursele alocate incluziunii persoanelor cu dizabilități. Demararea reformei securității sociale a fost amânată pentru anul în curs.
Politica anti discriminare și de egalitate de șansă nu a progresat notabil. A fost elaborat un decret de către Agenția turcă de ocupare, interzicând discriminarea pe bază de sex. Până acum asistenții medicali (bărbați) erau admiși în serviciul medical turc.
In ansamblu politica socială și de ocupare a realizat progrese minore în alinierea la cadrul legislativ european. Problemele cele mai grave sunt în legislația sindicatelor și combaterea muncii nedeclarate.
Intreprinderi și politici industriale. Au fost înregistrate progrese în această politică. Adoptarea programului de dezvoltare pe termen mediu (2007-2009), și un nou program annual de investiții, stabilesc evoluția viitoare a acestei politici. In ceea ce privește capacitatea administrativă, Agenția de Promovare și Suport a Investițiilor a devenit operațională. Investițiile straine directe au crescut cu 105% în 2006, însumând 15.2 miliarde de €. In prima jumătate a anului 2007 investițiile straine directr au depășit aceeași perioadă a anului precedent.
O nouă politică în domeniul turismului a fost adoptată, iar privatizarea în acest domeniu se desfășoară într-un ritm susținut. Pregătirile în vederea privatizării celor trei bănci de stat sunt și ele într-un stadiu avansat.
Acest capitol este într-un stadiu avansat de aliniere cu acquis-ul.
Rețele trans- europene. Turcia a înregistrat progrese însemnate în domeniul rețelelor trans- europene. Trebuie realizată evaluarea infrastructurii de transport. In domeniul rețelelor energetice, Uniunea furnizează proiecte de fezabilitate asupra pieței energiei electrice și a gazului, în vederea creșterii competitivității pieței.
In ceea ce privește proiectele de infrastructură în domeniul rețelelot trans-europene, Turcia a finalizat conducta de gaze Turcia-Grecia, iar lucrările la conducta de gaz Nabucco, care leagă furnizorii de gaz din regiunea Mării Caspice de UE via Turcia, au fost demarate. Construcția conductei de gaz Baku-Tbilisi-Erzurum, care leagă Turcia de sudul Caucazului a fost finalizată.
Progresul înregistrat la acest capitol este satisfăcător, dar o atenție specială trebuie acordată întăririi capacității administrative pentru a autoritățile naționale sa oate face față cu succes viitoarelor proeicte ample de infrastructură trans-europeană.
Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale. Au fost înregistrate progrese în adoptarea cadrului legislativ al acestei politici, prin adoptarea legii Unității Centrale de Finanțare și Contractare. Acest organism este unul tranzițional, care se va ocupa cu gestionarea componentelor III (dezvoltare regională), și IV (dezvoltarea resurselor umane) ale instrumentului de pre-aderare (IPA). Legea Agențiilor de Dezvoltare Regionale a fost contestată de un număr de actori interesați, 12 dintre articolele sale fiind înaintate Curții Constituționale pe motiv că acestea ar submina integritatea teritorială a Turciei. Nu există un interval de timp stabilit în care curtea trebuie să se pronunțe.
Există progrese și la nivelul cadrului instituțional. Intre altele a fost înființat subsecretariatul Organizației de Planificare a Statului (OPS), organism însărcinat cu dezvoltarea Cadrului Strategic de Coerență și cu organizarea departamentelor subordonate care se v-or ocupa cu managementul Fondurilor Structurale și al Fondului de Coeziune pe cele patru Programe Operaționale (mediu, transport, competitivitate regională și dezvoltarea resurselor umane) finanțate de IPA.
Finanțarea celor două Agenții Regionale de Dezvoltare deja înființate, (Ankara și Izmir) din subordinea OPS a fost suspendată pâna la pronunțarea Curții Constituționale. Inființarea celorlalte Agenții Regionale de Dezvoltare este suspendată de asemenea.
Capacitatea administrativă este insuficientă la nivel central în cadrul ministerelor care vor avea rol de Autorități de Management ale fondurilor structurale. Training-uri finanțate de UE sunt în curs de desfășurare și asistență tehnică a fost acordată în vederea pregătirii Programelor Operaționale finanțate prin IPA și Fondurile Structurale
Se poate concluziona că au fost realizate progrese semnificative în dezvoltarea și implementare structurlor destinate IPA. Imbunătățirea capacității administrative centrale este imperios necesară pentru a face față atât IPA cât și a Fondurilor Structurale.
Justiție și drepturile fundamentale ale omului. Există motive de îngrijorare cu privire la independență justiției și imparțialitatea Curții Constituționale ( în urma hotărârilor date cu privire la validitatea alegerilor prezidențiale din aprilie 2007). Vis-à-vis de pregătirea profesională a magistraților, Ministerul Justiției împreună cu Academia de Justiție au demarat un program de perfecționare în contextul noului Cod Penal și noului Cod de procedură penală. O rețea electronică care să lege ședințele și deciziile curților cu bazele de date ale tuturor instituțiilor judecătorești a fost implementată. Această rețea permite din martie 2007 și avocaților să-și urmărească cazurile, sa intenteze procese și să trimită documente în format electronic. Cu toate că nu există un plan național de reformă a justiției și nici un program de implementare, in cadrul reformei Justiției fondurile alocate au crescut de la 482 mil.€ în 2006, la 865 mil.€ în 2007.
Nu există progrese considerabile în combaterea corupției. Slăbiciuni în cadrul legal, spre exemplu cu privire la finanțarea campaniilor electorale, continuă să existe. NU există o strategie coerentă pentru combaterea corupției.
In sfera drepturilor fundamentale ale omului, componentă criteriului politic de aderare, nu s-au înregistrat progrese cu privire la cadrul legislativ. Proiectul de Legea Ombudsman-ului se află în fața Curții Constituționale în urma veto-ului președintelui republicii. In ceea ce privește capacitatea instituțională, Președenția Drepturilor Omului, autoritatea națională în materie, nu dispune de independență și resurse suficiente.
Incidența cazurilor de tortură și tratament inuman sau degradant continuă să scadă. Continuă totuși să existe cazuri de tortură și rele tratamente în special înainte de detenție. De asemenea nu există anchete și investigații independente asupra violării drepturilor omului de către forțele de ordine (poliție, jandarmerie), și nu există nici monitorizare independentă asupra centrelor de detenție.
In ceea ce privește respectul intimității vieții și a comunicațiilor, amendamentul adus Legii autorității și sarcinilor poliției, autorizează organismele abilitate să amprenteze și să fotografieze toate persoanele care aplică pentru carnet de conducere, pașaport și permis de port armă. Acest amendament este problematic atâta timp cât în Turcia nu există o lege a protecției datelor personale și o autoritate de supraveghere în domeniu, în conformitate cu legislația europeană.
Libertatea de gândire, conștiință și religie sunt drepturi ce stârnesc îngrijorarea Uniunii cu privire la incidența tot mai mare a agresiunilor îndreptate împotriva comunităților și lăcașelor de cult non-musulmane. Turcia înca nu s-a conformat hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la renunțarea obligativității satisfacerii stagiului militar de către persoanele a căror conștiință religioasă nu le permite acest lucru. In continuare doar homosexualii sunt scutiți de la satisfacerea stagiului militar, numai dacă își declară orientarea sexuală.
In ceea ce privește libertatea de expresie, progresele sunt limitate înspecial datorită art.301 din Codul penal care a dus la acuzare și in unele cazuri la condamnarea persoanelor care și-au exprimat punctul de vedere într-o maniera nonviolentă asupra unor probleme „sensibile” pentru autorități (de exemplu: problema armenilor, kurzilor, sau a rolului armatei în stat).
In ceea ce privește libertatea de asociere inclusiv de a înființa partide nu ridică probleme.
Există probleme și în sfera dreptului la educație: 10% din copiii de vârstă școlară nu sunt înscriși la școală. Problema are un aspect regional și unul determinat de sex. Majoritatea copiilor care sunt lipsiți de acest drept fiind fete, iar regiunea de sud-est are problemele cele mai grave în acest sent. O campanie de de combatere a fenomenului este operațională.
Progresele sunt nesemnificative în ceea ce privește egalitatea de sex și drepturile femeii. Discriminarea femeilor și violența în familie sunt încontinuare fenomene de amploare.
In ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, nu au fost înregistrate progrese în organizarea unui corp profesional de interpreți în instanțe. Nu există ajutor legal în procesele civile, iar în cele penale, noul Cod penal prevede apărare din oficiu și în infracțiunilor a căror pedeapsă maximă este mai mică de cinci ani.
Nu există nici un demers în ceea ce privește drepturile cetățenilor UE pe teritoriul Turciei. Iar drepturile minorităților continuă, în mare parte, să nu fie recunoscute.
In concluzie se pot remarca progrese modeste în Justiție, în special în ceea ce privește eficientizarea și infrastructura. Independența, imparțialitarea rămân încontinuare sub semnul întrebării, la fel ca și eficiența refrmelor în lipsa unei strategii naționale în acest sens. In domeniul drepturilor omului progresele sunt margianale atât în legislație cât și în implementarea ei.
Politica judiciară, libertate și securitate. Progrese limitate au fost înregistrate în domeniul migrației. Cel mai important pas a fost recunoașterea fenomenului și acordarea de drepturi imigranților ilegali care tranziteaza Turcia. Planul Național de Acțiune în vederea alinierii acquis-ului în materie, adoptat în martie 2005, este în curs de impelementare. Turcia este un punct de tranzit al imigranților clandestini din Asia și Africa spre UE. In anul 2005 57428 de imigranți calndestini au fost reținuți de autorități. Numărul acestora a scăzut în 2006 la 51983. Un nou centru de de reținere a imigranților cu o capacitate de 200 de persoane a fost înființat la Istambul.
In ceea ce privește politica azilului, nu au fost realizate progrese notabile. Descentralizarea procedurilor de azil și îmbunătățirea condițiilor de recepție și cazare sunt în proces de desfășurare. In anul 2007 un număr de 12159 de refugiați rezidează în Turcia. Copiii refugiaților au dreptul să se înscrie în sistemul de învățământ, gratuit în școala primară, dar informarea refigiaților cu privire la drepturile lor este slabă. O nouă lege a azilului și înființarea unei autorități în domeniu sunt necesare în vederea alinierii la acquis.
In domeniul politicii vizelor Turcia a inclus Italia în lista vizelor pozitive, opt state membre ale Uniunii rămân a fi incluse în lista pozitivă. Ridicarea vizelor pentru Azerbaijan, Mongolia, Uzbekistan, Tajikistan și Turkmenistan constituie o decizie contrară cerințelor acquis-ului. Turcia va trebui să-și revizuiasca listele atât pentru vizele pozitive dar în special pentru cele negative. Capacitatea consulară trebuie întărită în ceea ce privește combaterea documentelor false, iar standaredele și caracteristicile europene de siguranță în ceea ce privește documentele trebuiesc adoptate.
Progrese au fost înregistrate și în domeniul uniunii vamale și a spațiului Schengen. Implementarea Planului Național de Acțiune a început prin organizarea de ședințe de cooperare între agenții și stablirea liniilor directoare ale procedurilor de aliniere la acquis. Ministerul Afacerilor Externe, al Internelor și al Vămilor au pus bazele unei cooperării în ceea ce privește baze de date comune asupra persoanelor care trec granița. Modernizarea mai multor puncte de control vamal este în plină desfășurare, iar doauă noi puncte de trecere au fost construite la Sivas și Malatya. Un departatament pentru analiza riscului a fost înființat în cadrul Administrației Vămilor. O mai mare atenție este necesară, în opinia Comisiei, asupra recrutării și perfecționării agenților vamali precum și modernizarea echipamentului din dotarea acestora.
Cooperarea judiciară în materie penală nu a înregistrat progrese. Implicarea directă a autorităților străine în justiția turcă, sau executarea decizilor judecătorești straine în materie penală este interzisă în legislația turcă. Cooperarea judiciară se realizează prin intermediul convențiilor bilaterale, iar legislația nu este aliniată la acquis. Nu există legislație specifică în domeniul asistenței juridice reciproce. In ceea ce privește cooperarea polițienească Turcia este parte la principalele convenții în domeniu și a încheiat mai multe convenții bilaterale pentru cooperare polițienească. Lipsa legislației privind protecția datelor personale este o piedică în semnarea unui acord cu Europol. Un cod etic al poliției în conformitate cu standardele internaționale urmează să fie adoptat.
In ceea ce privește lupta împotriva crimei organizate, strategia naționala pentru combaterea acestui fenomen a fost adoptată, alături de o nouă lege împotriva contrabandei, în conformitate cu noul Cod Penal. O nouă lege privind prevenirea și combaterea infracțiunilor electronice desemnează Autoritatea Națională pentru Telecomunicații cu atribuția de monitorizare și prevenire în domeniu. Cooperarea între autoritățile în domeniu, protecția datelor și îmbunătățirea capacității medico-legale constituie prioritățile în lupta împotriva crimei organizate.
Combaterea traficului de persoane a înregistrat progres prin amendarea legii privind această infracțiune. In anul 2007, un număr de 122 de persoane au fost salvate cu ajutorul liniei de urgență pentru victimele traficului, linie deschisă și pentru apelurile internaționale. Protocoale de cooperare și schimb informațional privind traficul de persoane au fost semnate cu Moldova și Kirgystan.
Turcia continuă să facă progrese în combaterea traficului de persoane și droguri, și în alinierea la acquis în domeniul judiciar, al libertății și securității. Parțial legislația este armonizată. Sectoarele problematice rămân cooperarea polițienească, granițele externe (ale UE), și azilul.
Știință și cercetare. Au fost înregistrate progrese semnificative în acest capitol. In politica de cercetare a fost adoptat o strategie națională de sprijinire a cercetării si inovării, și de creștere a pregătirii și competitivității în plan profesional. Cooperarea Turciei cu Centrul de Cercetare Comun al Comisiei Europene se desfășoară cu succes, iar în anul 2006 și 2007 au fost înființate 15 și respectiv 17 noi centre universitare. Turcia participă la al șaselea Program-cadru pentru cercetare și dezvoltare tehnologică. Potențialul Turciei este departe de a-și atinge potențialul maxim în domeniul cercetării, cu un număr de 472 de cercetători la un milion de locuitori, comparativ cu media europeană de 2627 de cercetători la un milion de locuitori.
In ansamblu se poate remarca un progres bun la acest capitol, Turica fiind bine pregătită pentru aderare la capitolul Știință și cercetare. Numărul cercetătorilor și rolul sectorului privat în acest domeniu nu este satisfăcător. Negocierile au fost deschise în iunie 2006.
Educație și cultură. In acest capitol s-au înregistrat progrese satisfăcătoare pe perioada 2006-2007. Turcia a colaborat în cadrul programelor europene Socrates, Leonardo și Programelor pentru tineret. Fondurile alocate studenților programului Erasmus și programelor de învățare pe tot parcursul au fost mărite. Sistemul de Transfer al Creditelor în domeniul Invățământului Vocațional și sistemul de echivalare este în proces de aliniere cu sistemul european.
In domeniul culturii Turcia a semnat un acord de participare la Programul Cultural 2007-2013. De asemenea a semnat convenția UNESCO privind protecția și promovarea diversității culturale în Europa, urmând a fi ratificată.
In concluzie Turcia progresează satisfăcator în domeniul educației, tineretului și culturii. Alinierea la strategiile de la Lisabona teebuie să continue.
Mediu. La acest capitol a fost adoptată o strategie naționala de aproximare a cadrului legislativ. Directiva de evaluare a impactului asupra mediului este transpusă în mare măsură. In ceea ce privește legislația asupra intervenției, compensării poluării marine, Turcia este aliniată la acquis și la Protocolul Marpol.
Turcia a furnizat statisticile în ceea ce privește gazele cu efect de seră pentru perioada 1990-2004 către UNFCCC (Conventia-cadru a Natiunilor Unite asupra schimbarilor climatice), dar nu a ratificat Protocolul de la Kyoto și nu este parte la Convenția de la Espoo.
Nu s-au înregistrat progrese în transpunerea răspunderii, participării publice și accesul la informațiile legate de mediu. Transpuneare directivei privind evaluarea strategică de mediu este într-un stadiu incipient.
In materie de poluare a aerului, plafonul de emisii, reglementarea emisiilor de compuși organici volatili, nu sunt în conformitate cu acquis-ul. In ceea ce privește gestionarea deșeurilor, nu există un plan național, iar alinierea la acquis este limitată, în special reglementrea deșeurilor electrice, electronice și materialelor plastice. Progrese au fost înregistrate sfera importurilor de deșeuri. Anumite aspecte privind calitatea apei sunt în conformitate cu acquis-ul, dar în 2007 s-au înregistrat progrese în acest domeniu. In domeniile: controlul poluării industriale și de gestionare a riscului, organisme modificate genetic și poluare fonică nu s-au înregistrat progrese, totuși legislația privind poluarea fonică este în mare măsură compatibilă cu acquis-ul
In ceea ce privește întărirea capacității administrative Agenția Naționala de Mediu nu a fost înființată, iar activitățile de inspecție nu sunt clar reglementate. Integrarea pe orizontală a politicii de mediu cu alte politici tangente (de exemplu: agricultura și dezvoltarea rurală, pescuitul, siguranța alimentară și politica veterinară și fitosanitară, energia, politica regională, etc.) este într-un stadiu incipient.
In ansamblu nivelul de aliniere cu acquis-ul este redus iar consolidarea capacității administrative insuficientă la acest moment.
Protecția consumatorului și a sănătății. In ceea ce privește capacitatea administrativă, Directoratul General pentru Protecția Consumatorului din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului și-a dezvoltat serviciile on-line și au fost întreprinse cursuri de perfecționare a personalului. Numărul curților consumatorului a crescut în vederea facilitării accesului consumatorilor la justiție, dar jurisprudența și statisticile curților nu sunt publice.
Alinierea standardelor și cadrului legislativ în materie de siguranța produselor este într-un stadiu avansat. Produsele importate sunt supuse controlului. O problemă o constituie slaba cooperare între autoritățile în domeniu. Transpunerea acquis-ului materie de produse din tutun este avansată, dar nu s-au înregistrat progrese în ultimul an în ceea ce privește publicitatea produselor din această categorie.
Au fost înregistrate progrese și în domeniul sănătății publice. A intrat în vigoare legea privind controlul bolilor infecțioase, iar cadrul legal și capacitatea administrativă continuă să înregistreze progrese. Investițiile în infrastructura medicală întârzie. Au fost adoptate standardele privind colectarea, testarea, stocarea și distribuirea sângelui uman, în conformitate cu politica europeană în domeniu. Progresele în ceea ce privește cadrul legislativ sunt insuficiente. Domeniul sănătății este deficitar în ceea ce privește capacitatea instituțiilor de profil. Reformele în acest sector sunt într-un stadiu incipient.
In concluzie Turcia a progresat în alinierea legislației în domeniul protecției consumatorului cât și în sectorul sănătății publice. Există lacune în legislația privitoare la tutun și la recoltarea șu stocarea sângelui și țesuturilor umane. Cultura protecției consumatorului în Turcia este nedezvoltată. Negocierile în acest capitol au fost deschise la 19 decembrie 2007.
Uniunea vamală. In ceea ce privește consolidarea capacității administrative, Subsecretariatul Vămilor, din cadrul Directoratului General al Vămilor a preluat responsabilitatea de a valorifica sau distruge bunurile confiscate la vamă, responsabbilitate anterior deținută de Ministerul Finanțelor. De asemenea un birou de evaluare riscului a fost înființat în cadrul Directoratului General al Vămilor și o strategie de management al riscului împreună cu un plan de acțiune un a fost adoptată. Un număr de 103 puncte vamale au fost integrate într-un sistem centralizat, dar modernizarea și perfecționarea personalului trebuie realizată omogen. Protejarea proprietății intelectuale în politica vămilor este insuficientă și cooperarea cu alte autorități în domeniu, cum ar fii Institutul Turc al Brevetelor este slabă.
Au fost semnate acorduri mutuale de asistență administrativă în domeniul vămilor cu Slovenia și Sudan.
Legislația este aliniată aproape în totalitate cu acquis-ul mulțumită Uniunii Vamale încheiată în 1995, dar alinierea în ceea ce privește zonele libere, cele de tranzit, combaterea bunurilor contrafăcute și serviciile poștale sunt într-un stadiu incipient. Legislația care permite funcționarea magazinelor duty-free este contrară acquis-ului.
Relații externe. Uniunea vamală a dat posibilitatea Turciei să atingă un nivel avansat de aliniere cu acquis-ul. Progresele sunt limitate în ceea ce privește politica comercială comună. Turcia continuă să introducă clauze de salvgardare asupra unor categorii de bunuri de origine comunitară și să solicite certificate de origine pentru produsele comunitare. Această politică este contradictorie acquis-ului.
Politica externă și de securitate comună(PESC). Turcia susține politica europeană de bună vecinătate.
In ceea ce privește Irakul, Turcia susține eforturile de reconciliere națională și de restabilire a securității, prin suport material dar și prin organizarea de cursuri și seminarii pentru politicienii, cadrele medicale și forțele de securitate. Activitățile de terorism trans-frontalier ale PKK pun probleme autorităților de la Ankara. Turcia a lansat în decembrie 2007 o operațiune militară în nordul Irakului îndreptată îmotriva PKK. Acțiunea este criticată de UE și NATO, pe motiv că periclitează stabilitatea oricum precară din zonă.
Turcia susțiene poziția comunității internaționale vis-à-vis de programul nuclear al Iranului și s-a implicat activ în tratativele cu această țară.
Relațiile cu Armenia nu s-au îmbunătățit, vrontiera cu această țară este încontinuare închisă. Un pas spre dialog îl constituie întâlnirile la nivel înalt dintre oficialii turci și cei armeni.
Alinierea Turciei la pozițiile și declarațiile PESC continuă. Până în prezent Turcia s-a aliniat la 45 din cele 46 de declarații comune în materie de PESC.
In cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) Turcia participă la operațiuni de securitate și menținere apăcii în Rep. Democrată Congo în cadru programului EUPOL Kinshasa, și misiuni de poliție în Bosnia Herzegovina în cadrul programului EUMP2.
In ceea ce privește non-proliferarea armelor de distrugere în masă, Turcia este parte la toate convențiile de profil. In prezent se înregistrează progrese în alinierea politicii exportului de armament cu Codul de Conduită asupra exportului de armament al UE.
In concluzie Turcia continuă relațiile de strânsă cooperare în domeniul PESC. Există divergențe datorită faptului că Turcia din poziția de membru NATO se opune includerii Republicii Cipru și Maltei în planul de cooperare strategică NATO-UE bazat pe acordul “Berlin Plus”.
Audit. In ceea ce privește auditul intern al instituțiilor publice s-a înregistrat progres prin adoptarea Legii controlului managementului financiar public. In ceea ce privește întărirea capacității administrative Consiliul de Coodonare al Auditului Intern a definitivat planul de strategie iar procesul de recrutare de personal continuă.
In ceea ce privește protecția Euro împotriva falsificării nu s-au înregistrat progrese. Capacitatea administrativă a celor patru corpuri de control și analiză a bancnotelor și monedelor este considerată suficientă de catre Comisie.
Nu există progrese în Raportul de țară pe 2007 vis-à-vis de auditul extern. Legea revizuită privind Curtea de Conturi întârzie să fie adoptată.
In ansamblu alinierea la acquis este avansată, negocierile fiind deschise la 3 octombrie 2005.
Dispoziții financiare și bugetare. Nu există divergențe semnificative față de principiile Uniunii. Deși transpunerea acquis-ului în acest capitol nu este necesară, Turcia va trebui să implementeze în timp structuri și reguli de calcul, de colectare, control și plată a propriei contribuții financiare către bugetul UE.
3.3 Concluzii
In urma analizării progreselor Turciei în ceea ce privește transpunera acquis-ului și consolidarea capacității administrative, în baza rapoartelor de țară ale Comisiei Europene pe 2006 și 2007, se pot trage două scurte concluzii:
De la începerea negocierilor de aderare în 2005, Turcia a înregistrat progrese la toate capitlele de negociere. Ritmul progreselor este dificil de evaluat, pe de-o parte dat fiind faptul că negocierile cu Turcia sunt într-un stadiu incipient, iar pe de altă parte datorită faptului că nu există un tempo al parcurgerii reformelor impus de Uniune (există strategii și planuri sectoriale limitate în timp). In ceea ce privește avansul progresului în alinierea cadrului legislativ și consolidarea capacității acesta variază de la un capitol la altul. Există capitole în mare măsură aliniate la acquis, cum ar fi Uniunea vamală sau Știința și cercetarea; există și capitole departe de a fi aliniate, spre exemplu Achizițiile publice sau Justiția și drepturile fundamentale ale omului.
A doua constatare este aceea că natura aderării Turciei este una fără precedent, în sensul în care statul candidat nu recunoaște unul din stalele membre ale Uniunii. Atâta vreme cât restricțiile Turciei asupra navelor și aeronavelor cipriote, sau a căror ultimă escală a fost Cypru se păstrează, cele opt capitole blocate de Consiliul de Miniștrii la 11 decembrie 2006 nu vor putea fi închise. Decizia înghețării celor opt capitole a fost aprobată de Consiliul European la 15 decembrie 2006.
.
Considerații finale
Europenizarea nu este, după cum s-a putut vedea în Capitolul I, un proces propriu spațiului intra-comunitar, ci se extinde și asupra statelor candidate la UE. Atât statele membre ale Uniunii, cât și cele candidate suferă procese de transformare prin difuziunea și instituționalizarea de normele formale și informale, proceduri și politici publice definite la nivel comunitar. Premisele europenizării, atât în ceea ce privește europenizarea prin adâncire, cea a sferei intra-comunitare cât și în ceea ce privește statele candidate, sunt determinate de incompatibilitatea între nivelul european și cel național. Această nepotrivire generează presiuni adaptative asupra actorilor individuali sau instituționali de la nivel național, determinând schimbări, ce se identifica cu procesul de europenizare, la nivelul politicilor, instrumentelor și tehnicilor de implementare ale politicilor.
Europenizarea prin extindere are o serie de caracteristici proprii. Obiectivele europenizării prin extindere sunt mai largi, vizând pe lângă implementarea principiilor, modelelor, și politicilor, în primul rând accesiunea la statutul de membru, iar implementarea principiilor, modelelor, și politicilor, servesc drept instrumente pentru îndeplinirea obiectivului principal, aderarea. Condiționalitatea este trăsatura cheie a europenizării prin extindere și a procesului de negociere. Uniunea, din postura de negociator dar și arbitru, folosește condiționalitatea ca instrument de tip “stick and carrot” pentru stimularea statului candidat, să continuie negocierile și să îndeplinească cerințele de aderare.
Totodată procesul de europenizare poate fi vazut și ca un proces de construcție, în paralel cu viziunea condiționalistă. Provocarea constă în construcția unui model administrativ prin intermediul impactului integrării europene, luând în calcul actorii naționali ca factor activ în procesul de modelare,construcție, europenizare. Granițele dintre cauze și efect, variabile independente și dependente, se estompează. Un alt aspect al procesului de europenizare este acela că, nici sistemul comunitar nici cel național nu sunt sisteme statice, europenizarea fiind un proces bazat pe echilibrul instabil a două componente dinamice.
Cerințele de aderare se concretizeaza printr-o serie de criterii pe care statul candidat v-a trebui să le îndeplineasca. Politica de extindere a Uniunii nu are deocamdata limite spațiale și temporale fixate. Procesul de extindere a fost continuu de la instituționalizarea celor trei comunități, și este în curs de desfășurare și în prezent. Această politica se conturează pe de-o parte prin faptul că Uniunea exportă acquis-ul comuniar “ca atare”, într-un bloc inflexibil ce trebuie asimilat de statul candidat. Pe de altă parte UE depune eforturi pentru a se asigura că valorile staului candidat sunt similare cu cele ale Uniunii. In această idee Uniunea determină presiuni asupra nivelului național pentru ca statul candidat să adopte politici reguli și norme în conformitate cu principiile democratice și de protecție a drepturilor omului. Criteriile de acces stabilite la Copenhaga impun standarde pe care statele care aspiră la aderare sunt obligate să le îndeplinească. Aceste criterii vizează sfera statului de drept, garantarea drepturilor fundamentale ale omului, sfera economica – UE dorind să se asigure că noul membru are capacitatea de a funcționa în cadrul pieței interne și ca nu devine o povară pentru Uniune- și sfera legislativă particularizată de acquis. Procedurile generale ale procesului de aderare sunt reglementate în art.49 al al Tratatului de la Maastricht.
Stabilirea unui consens asupra continuării procesului de extindere spre statele Europei centrale și de est, în interiorul Uniunii a fost dificilă, datorită preferințelor divergente ale statelor membre. Extinderea amenința echilibrul de putere existent între statele membre, și funcționarea instituțiilor comunitare, acestea din urmă necesitând ample și costisitoare reforme pentru a putea face față unui număr mai mare de membrii. Date fiind aceste premise, procesul de aderare urma sa fie unul treptat și de durată. Decizia cu privire la politicile corespunzătoare în perioada interimară a reprezentat o problemă suplimentară.
Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993 a hotărât deschiderea către statele asociate din Europa Centrală și de Est care doresc integrarea în Uniunea Europeană. Consiliul a stabilit că aderarea va avea loc în momentul în care statul care a depus cererea de aderare dezvoltă capacitatea de a îndeplini toate obligațiile ce decurg din statutul de membru cu drepturi depline al Uniunii. In acest sens a fost stabilit, în cadrul Consiliului, un set de criterii pe care statul candidat trebuie să le îndeplinească la momentul aderării. Celor trei criterii stabilite la Consiliul de la Copenhaga, li s-a adăugat un al patrulea criteriu în 1995 la Consiliul de la Madrid. Cel de-al patrulea criteriu vizează capacitatea administrațiilor statelor candidate de a implementa acqis-ul comunitar transpus. Astfel simpla alinere legislativă nu este suficientă pentru a îndeplinii criteriul de aderare.
Cea de-a șasea extindere a Uniunii prezintă o listă de candidați alcătuită din Croația, Republica Turcă și Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei. Primele două state au începul procesul de negocieri în vederea aderării în 2005. Pentru Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei, data deschiderii negocierilor nu a fost fixată.
In ansamblu cea de-a șasea extindere constituie un caz aparte în istoria Uniunii Europene din cauza, sau mulțumită, candidaturii Turciei. Un caz aparte “din cauza” disensiunilor create în rândul membrilor uniunii cu privire la acceptarea Turciei ca membru cu drepturi depline al UE. Un caz aparte “mulțumită” oportunității acordate Uniunii de a demonstra solidaritatea membrilor săi și respecarea propriilor principii, în cazul în care Turcia își îndeplinește obligațiile față de UE. Este un lucru cunoscut că există, în rândul membrilor, voci care se opun aderării Turciei. Cele mai reticente state vis-à-vis de acest subiect sunt Franța, Germania și Austria. . Oponenții aderării Turciei susțin ideea incompatibilității culturale dintre societatea majoritar musulmană turcă și societatea occidentală și exemplifică în acest sens slaba integrare și adaptare socială a comunităților turce din Germania și Austria.
Politica CE respectiv a UE față de candidatura Turciei poate fi caracterizată drept evazivă, întrucât până în 1999 Uniunea nu a avut o poziție categorică privind acceptarea sau respingerea candidaturii. Dacă această incertitudine a avut drept cauză propriile ezitări și îndoieli ale Uniunii cu privire la Turcia-stat membru, sau a făcut parte dintr-o strategie amplă de condiționare și stimulare a Turciei în vederea pregătirii sale pentru aderare, este greu de apreciat.
Acquis-ul comunitar ce va trebui asimilat de Turcia pe parcursul negocierilor de aderare este structurat pe 35 de capilole în Cadrul de Negociere. In urma analizării progreselor Turciei în ceea ce privește transpunera acquis-ului și consolidarea capacității administrative, în baza rapoartelor de țară ale Comisiei Europene pe 2006 și 2007, se pot trage mai multe concluzii:
De la începerea negocierilor de aderare în 2005, Turcia a înregistrat progrese la toate capitlele de negociere. Ritmul progreselor este dificil de evaluat, pe de-o parte dat fiind faptul că negocierile cu Turcia sunt într-un stadiu incipient, iar pe de altă parte datorită faptului că nu există un tempo al parcurgerii reformelor impus de Uniune (există strategii și planuri sectoriale limitate în timp). In ceea ce privește avansul progresului în alinierea cadrului legislativ și consolidarea capacității acesta variază de la un capitol la altul. Există capitole în mare măsură aliniate la acquis, cum ar fi Uniunea vamală sau Știința și cercetarea; există și capitole departe de a fi aliniate, spre exemplu Achizițiile publice sau Politica de concurență
Cu privire la întărirea capacității administrative progresele sunt considerabile dar fragmentate la nivelul întregii sfere a administrației publice centrale și locale. Consolidarea capacității administrative la nivel central este până în prezent dominată de restructurări ale ministerelor și agențiilor naționale responsabile cu implementarea acquis-ului, sunt înființate noi direcții și departamente, iar procesul de perfecționare și recrutare a personalului este în plină desfășurare.De asemenea sunt înființate noi agenții naționale și autorități de reglementare cum necesare în perspectiva bunei funcționari a statului în cadrul UE. Dintre acestea amintesc: Centrale de Finanțare și Contractare sau Agențiile de Dezvoltare Regională necesare funcționării sistemului de finanțare prin Instrumentului de Pre-Aderare și mai apoi a Fondurilor Structurale. In general instituțional există, cu excepția unei autorități centrale însărcinată cu reglementarea și controlul achizițiilor publice, a Curții de Conturi și Agenției Naționale de Mediu care este în stadiul de proiect. Carențele admnistrației Turciei sunt în special la nivelul infrastructurii tehnologice, al personalului calificat și la nivelul coordonării pe orizontală a autorităților centrale care reglementează politici publice relativ dependente una de cealaltă (spre exemplu: Politica de mediu și Politica agricolă și dezvoltarea rurală, sau Uniunea vamală și Protecția proprietății intelectuale).
In ceea ce privește capacitatea adminstrației locale, s-au înregistrat progrese în ceea ce privește dezvoltarea infrastructurii informaționale.
Cu privire la transpunerea acquis-ului comunitar s-au înregistrat progrese, la toate capitolele de negociere. Până în prezent negocierile au fost deschise în patru capitole (Știință și cercetare, Politica industrială, Statistică, și Audit), și a fost închis provizoriu un singur capitol (știință și cercetare). In decembrie 2006 Consiliul a decis înghețarea negocierilor asupra unui număr de opt capitole relevante cu privire la restricțiile impuse de Turcia, Republicii Cypru. Nici un capitol nu va putea fi închis provizoriu până în momentul când Comisia confirmă că Turcia a implementat integral Protocolul Adițional al Acordului de la Ankara(protocolul are ca obiectiv realizarea uniunii vamale dintre Turica și CE/UE). Cele opt capitole blocate sunt: capitolul.1 Libera circulație a bunurilor, capitolul 3 Dreptul la operare a societăților straine și libera circulație a serviciilor, capitolul 9 Servicii Financiare, capitolul 11 Agricultură și dezvoltare rurală, capitolul 13 Pescuit, capitolul 14 Transport, capitolul 29 Uniunea vamală, și capitolul 30 Relații externe.
O altă constatare ce a cărei importanță trebuie subliniată este aceea că natura aderării Turciei este una fără precedent, în sensul în care statul candidat nu recunoaște unul din stalele membre ale Uniunii. Atâta vreme cât restricțiile Turciei asupra navelor și aeronavelor cipriote, sau a căror ultimă escală a fost Cypru se păstrează, cele opt capitole blocate de Consiliul de Miniștrii la 11 decembrie 2006 nu vor putea fi închise. In consecință criteriul privind transpunerea acquis-ului și îndeplinirea obligațiilor ce decurg din calitatea de membru nu va putea fi îndeplinit, și negocierile de aderare nu vor putea fi definitivate. Această situație va determina Turcia să recunoasă Republica Cypru și să ridice restricțiile impuse acestui stat, pentru a putea încheia procesul de aderare.
Bibliografie:
I Lucrări de specialitate:
Anghelache Gabriela, “Piața de capital, caracteristici, evoluții, tranzacții”, Editura Economică, București, 2004.
Bărbulescu Iordan Gheorghe, “Politicile extinderii”, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.
Bărbulescu Iordan Gheorghe, ““Uniunea Europeană Aprofundare și extindere”, cartea I, Editura trei, București, 2001.
Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, “Drept internațional contemporan”, Institutul Român de Studii Internaționale, București, 1995.
Börzel Tanja, Risse Thomas, “When Europe Hits Home: Europeanization and Domestic Change” European Integration Online Papers, vol.4, 2000.
Diaconu Nicoleta, “Dreptul Uniunii Europene. Partea speciala. Politicile comunitare”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
Falkner Gerda, “Comparing Europeanization Effects: from Metaphor to Operationalisation”, European Integration Online Papers, vol.3, 2003.
Featherstone Kevin, Radaelli Claudio, “The Politics of Europeanization”, Oxford Scholarship Online, 2003.
Göetz, Klaus H.,”Temporality and the European Administrative Space”, Connex, London, 2006.
Göksel Asuman, “Europeanisation of the Turkish Administrative System:Enlargement as a tool of Europeanisation”, Middle East Technical University, Ankara, 2001.
Grabbe Heather, “European Union Conditionality and the Acquis Comunitaire”, International Political Science Review, 2002.
Grabbe Heather, “Europeanisation Goes East:Power and Uncertainty in the EU Accession Process”,Paper for the ECPR, Joint sessions of workshopspg, 2002.
Howell Kerry, “Developing Conceptualizations of Europeanization and European Integration: Mixing Methodologies”, ESRC Seminar 1 / UACES Study Group 2, Sheffield, 2002.
Jacquot Sophie, Woll Cornelia, “Usage of European Integration”, European Integration Online Papers, vol.7, 2003.
Jung Dietrich, “The Sèvres Syndrome: Turkish foreign policy and its historical legacies”, Tauris Publishers, New York, 2001.
Knill Christoph Lehmkul, Dirk, “How Europe Matters. Different Mechanics of Europeanization”, European Integration Online Papers , vol.3, 1999.
Landerch Robert, “Europeanization of Domestic Policies and Institutions: The Case of France”, Journal of Common Market Studies, vol.32, no.1, 1998.
Lewis Bernard,”The Emergence of Modern Turkey”, Oxford University Press, 1961, Oxford
Loewendahl-Ertugal Ebru, „Europeanisation of Regional Policy and Regional Governance: The Case of Turkey”, European Political Economy Review, vol.2, no.1, 2005.
Mair Peter, “The Europeanization Dimension”, Journal of European Policy”, 2004.
Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, “Drept comunitar general”, Lumina Lex, București, 2002.
Matei Ani, Iancu Diana, “Spațiul Administrativ European”, suport de curs, S.N.S.P.A., 2007.
Menéndez J Augustin, ”A Pious Europe?Why Europe should not define itself as Christian” Arena, Oslo, 2004.
Moravcsik Andrew, “Why European Community Strenghtens the State”, Working Paper, Harvard University,1994.
Olsen Johan P., “The Many Faces of Europeanization”, Arena, Oslo, 2002.
Olsen Johan P., “Towards a European Administrative Space?”, Arena, Oslo, Nr. 26, 2002.
Peers Steve, “Living in sin: Legal integration under the EC-Turkey Customs Union”, European Journal of International Law, vol.7, Oxford University Press, 1996.
Radaelli Claudio, “Europeanization: Solution or Problem”, European Integration Online Papers,vol.8, 2004.
Radaelli Claudio, “Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change”, European Integration Online Papers, vol.4, 2000.
Radaelli Claudio, Bulmer Simon, “The Europeanization of National Policy”, Queen’s Paper on Europeanization, Nr.1, 2000.
Sandholtz Wayne, “Membership Matters: Limits of the Functional Approach to European Institutions”, Journal of Common Market Studies,vol.34, no.3.
Sasse Gwendolyn, “Eu conditionality and minority rights: Translating the Copenhagen Criteria into policy”, Robert Schuman Center for Advanced Studies, Florece, 2005.
Stavrianos L.Stavros, “The Balkans Since 1453”, Hurst&Co., London, 2000.
Sjursen Helene, “Towards a post-national foreign and security policy?”, Arena, Oslo, 2004.
Steunenberg Bernard, Dimitrova Antoaneta, “Compliance in the UE Enlargement process: The limits of conditionality”, European Integration Online Papers, vol.11, 2007.
Teodorof Gheorghe, “Drept și Aquis Comunitar”, suport de curs, S.N.S.P.A., 2006.
Töller A. Elsabeth, “The Europeanization of Public Policies- Understanding Idyosincratic Mechanisms and Contingent Results”, European Integration Online Papers , vol.8, 2004.
Ulusoy Kivanç, “Saving the State Again: Turks Face the Challenge of European Governance”, Ankara, 2005.
Wallace Hellen, Wallace William, Pollack M., “Elaborarea politicilor în Uniunea Europeana”, Institutul European din România, 2005.
Zlătescu Moroianu Irina, Demetresu, Radu, “Prolegomene la un drept instituțional comunitar”, Editura Economică, Bucuresti, 2003.
**** Tratatul Instituind Uniunea Europeană, Official Journal of the European Communities.
****Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, , Official Journal of the European Communities.
****Protocolul adițional al Acordului de la Ankara, sursa: Eur-lex.europa.eu.
****Parteneriatul pentru Aderare cu Turcia Revizuit: versiune finală adoptată de Consiliul EU, 14.04.2003.
**** Turkey 2007 Progress Report,Comission Staff Working Document, Bruxelles, 2007.
**** Cadrul de Negocieri, Luxemburg, 3 octombrie 2005.
**** Regulamentul Consiliului 1085/2006, instituind Instrumentul de Asistență pentru Pre-aderare.
****Comunicare de la Comisie către Consiliu și Parlament: Strategia de extindere și principalele provocări 2006-2007, Bruxelles, 8.11.2006.
****Concluziile Consiliului European din 1993, punctul 7A.
****DEX, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1975.
**** Sursa: www.iscid.org/encyclopedia/Nash_Equilibrium, accesat la 13.05.2008.
****Sursa:www.euractiv.com/en/enlargement/introduction-enlargement/article-129588#links, accesat la 3.06.2008.
**** Sursa: europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/e50020.htm, accesat la 01.06.2008.
****Sursa:http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6238526.stm,www.turkishpress.com/news.asp?id=159133, Fragment din discursul lansării candidaturii prezidențiale a lui Nicolas Sarkozy, BBC News14.01.2007, accesat la 07.06.2008.
**** Sursa: Katinka Barysch, www.euractiv.com/en/opinion/turkey-eu-public-thinks/article-171187, accesat la 07.06.2008.
****Sursa: http://www.ataturk.com/content/view/15/33/, accesat la 14.05.2008.
****Sursa:Washington Institute for Near East Policy: http://www.thewashingtoninstitute.org/templateC05.php?CID=1252, accesat la 14.05.2008, (discurs al lui Hikmet Sami Turk, la 15.03.1999).
****Sursa: Central Inteligence Agency, www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html, accesat la 09.05.2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Europenizarea Prin Extindere. Cazul Turciei (ID: 125146)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.