Europenizarea Partidelor Politice din Europa Centrala Si de Est Studiu de Caz Partidul Social Democrat
Europenizarea partidelor politice din Europa Centrală și de Est
Studiu de caz: Partidul Social Democrat
Introducere
I. Cadrul teoretic și principalele considerații asupra europenizării
1.1 Instituționalismul sociologic
1.2 Europenizarea
1.3 Mecanismele europenizării
1.4 Efectele europenizării
1.5 Direcțiile europenizării
1.6 Europenizarea partidelor politice
II. Europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est
2.1 Europartidele și rolul lor în europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est
2.2 Dimensiunile europenizării și mecanismele utilizate de eurogrupuri
2.3 Rezultate specifice ale influenței europartidelor
2.4 PSE – agent al europenizării partidelor din Europa Centrală și de Est
2.5 Influența PSE în europenizarea PSD( 1990-2007)
III. Metodologie
IV. PSE și europenizarea PSD în perioada post-aderare
4.1 Influențele programatice ale PSE asupra programului de guvernare al PSD(2010)
4.2 Mijloacele de influență ale PSE în dimensiunea programatică a PSD după 2007
4.3 Observații
4.4 Considerații finale asupra studiului de caz
V. Concluzii
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față se plasează în domeniul studiilor despre Uniunea Europeană, unde procesul de europenizare reprezintă o arie tematică care generează provocări pentru cercetători sub aspectul atât al dimensiunilor pe care le afectează – policy, politics, polity -, cât și al rezultatelor pe care le determină și care conduc la rândul lor la noi întrebări de cercetare. În general, europenizarea este o arie de studiu relativ nouă fiind legată de procesul de integrare europeană, care a fost relansat spre finele anilor 1980 și care a prins avânt odată cu anii 1990. Mai mult, este o arie de cercetare în curs de consolidare și care promite cercetătorilor un grad mare de inovare teoretică, cât și empirică, în ceea ce privește dezvoltarea metodelor și instrumentelor adecvate pentru studiul procesului de europenizare. De altfel, aceasta a fost una dintre motivațiile pentru care am ales să studiez europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est, oferind o atenție particulară transformărilor din dimensiunea programatică a Partidului Social Democrat din România; cea de-a doua motivație a fost legată de controversele din literatura de specialitate cu privire la influența europartidelor, în calitate de agenți ai europenizării, în transformarea dimensiunii programatice a partidelor naționale după aderarea statelor la Uniunea Europeană.
Mai mult de atât, formularea ipotezei de lucru pentru cercetarea întreprinsă în cadrul acestei lucrări pornește de la acele opinii divergente ale specialiștilor care susțin sau care contestă importanța rolului unui europartid în europenizarea dimensiunii programatice a partidelor membre în perioada post-aderare. Astfel, în ceea ce mă privește am ales să urmez viziunea cercetătorilor care contestă diminuarea influenței europartidelor și să o confirm printr-un studio de caz asupra Partidului Social Democrat din România. Demersul de cercetare pentru susținerea ipotezei – influența post-aderare a PSE nu s-a diminuat în ceea ce privește dimensiunea programatică a PSD- este construit pe două obiective și anume, a) identificarea influențelor programatice ale PSE în programul de guvernare al PSD din 2010 și a gradului de schimbare în această dimensiune; respectiv b) identificarea căilor prin care PSE poate genera influențe asupra PSD în vederea internalizării principalelor direcții programatice formulate la nivel european.
În primul rând, metodologia cercetării, al cărei design a fost conturat pentru îndeplinirea celor două obiective, se bazează pe utilizarea metodei analizei de documente și a tehnicilor comparației și observației în studiul documentelor oficiale ale organizațiilor partinice. În al doilea rând, rezultatele cercetării au relevat faptul că PSE continuă să exercite, după 2007, influențe asupra viziunii politice a PSD, care nu numai că arată existența unui împrumut programatic evident de la europartid, ci și o plasare constantă în context european. Pe lângă asta, a fost demonstrat și faptul că PSE are la dispoziție numeroase căi și instrumente pe care le poate utiliza pentru propagarea ideilor social-democrate de la nivel european; cel mai interesant, însă, a fost să constat că logica cooperării dintre PSE și partidele partenere s-a schimbat în perioada post-aderare, fiind bazată cu precădere pe mecanismul socializării, pentru a cărui utilizare am încercat să găsesc câteva explicații. În ultimul rând, ipoteza cercetării a fost confirmată, însă au fost relevate limite ale cercetării cu privire la metoda folosită – analiza de documente -, care s-a dovedit a fi insuficientă pentru a demonstra relația de cauzalitate dintre PSE și PSD în raport cu schimbarea programatică, dar și la lipsa unui instrument empiric adecvat pentru măsurarea exactă a impactului europenizării asupra viziunii politice a PSD, post-aderare.
Per ansamblu, consider că cercetarea întreprinsă este valoroasă pentru studiile despre europenizare, în particular pentru literatura de specialitate legată de europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est, contribuind la îmbunătățirea acesteia din punct de vedere cantitativ și calitativ.
În încheiere, aș dori să precizez faptul că cercetarea a fost întreprinsă în urma consultării literaturii de specialitate, pentru a înțelege mai bine procesul de europenizare, actorii, mecanismele și rezultatele acestuia. De asemenea, a fost plasată în cadrul teoretic al instituționalismului sociologic; astfel, atât generalitățile, cât și particularitățile europenizării (cu referire la partidele din Europa Centrală și de Est) sunt expuse pe larg în primele două capitole ale lucrării de față, care preced analiza propriu-zisă.
Cadrul teoretic și principalele considerații asupra europenizării
Instituționalismul sociologic
Alegerea instituționalismului sociologic drept cadru teoretic pentru cercetarea europenizării partidelor politice din spațiul estic al Uniunii Europene, cu studiu de caz pe un partid din România, reprezintă, în opinia mea, cea mai potrivită alegere pentru acest demers. Motivația este legată de perspectiva teoretică aprofundată pe care o poate oferi instituționalismul sociologic în procesele de adaptare instituțională odată cu accentuarea impactului UE asupra nivelului intern al statelor membre și cu politizarea UE (devine subiect) în dezbaterile publice și în documentele programatice ale partidelor naționale. În continuare voi prezenta fundamentele teoretice ale instituționalismului sociologic și semnificațiile pe care le are referitor la studiul europenizării.
Instituționalismul sociologic propune o viziune despre lume diferită de cea a celorlalte instituționalisme caracterizate – mai mult sau într-o bună măsură – de raționalism, în special prin abordarea particulară asupra naturii intereselor actorilor. În timp ce adepții instituționalismului alegerii raționale și majoritatea celor care sprijină instituționalismul istoric privesc interesele ca fiind externe proceselor de interacțiune, instituționaliștii sociologici le consideră endogene acestora. Cu alte cuvinte, interesele nu sunt prestabilite, ci apar ca un produs al interacțiunii dintre actori (Rosamond, 2000: 112).
Teoria se sprijină conceptual pe cultura instituțiilor și pe rolul persuasiunii și al acțiunii comunicative într-un cadru instituțional. Prin ,,cultură” se înțelege apariția unor tipare de referință și a unor norme care să reglementeze comportamentul actorilor în cel mai adecvat mod posibil. În acest sens, instituțiile nu au un impact exclusiv asupra calculelor strategice făcute de indivizi, așa cum sunt de părere instituționaliștii alegerii raționale, ci afectează identitatea și chiar preferințele acestora (Hall și Taylor, 1996: 948). Ținând cont de acest lucru, studiile asupra UE ale instituționaliștilor sociologici se concentrează pe modul în care tiparele de interacțiune și tipurile obișnuite de comportament apar întru-un mediu instituțional. Deci, instituțiile contribuie la viziunea pe care actorii o au asupra sinelui, asupra contextului în care operează și asupra motivațiilor celorlalți actori. În acest sens, rolul comunicării, al argumentării și al persuasiunii este considerat ca fiind de o importanță crucială. Acest lucru este valabil cu precădere în mediile în care deja au fost introduse o serie de norme și în care procesele de deliberare contribuie la încheierea unor acorduri comune (Checkel, 2001: 31). Adepții instituționalismului sociologic, însă, nu și-au dedicat interesul doar analizei nivelului supranațional, ci și studiului interacțiunii dintre normele de la nivel național, respectiv european, cu precădere a modalităților particulare prin care normele europene au fost filtrate în cultura politică a statelor membre.
Instituționalismul sociologic și europenizarea
Instituționalismul sociologic se bazează pe logica adecvării potrivit căreia actorii sunt ghidați de un acord comun asupra a ceea ce reprezintă un comportament social acceptat într-o structură reglementată. Așadar, actorii se străduiesc să îndeplinească niște așteptări sociale mai degrabă decât să-și îndeplinească interesele. Din această perspectivă, europenizarea este percepută ca apariția de noi reguli, norme, practici și structuri conceptuale la care sunt expuse statele membre și pe care trebuie să le încorporeze în practicile și structurile lor interne (Börzel și Risse, 2003: 66).
Instituționalismul sociologic oferă două explicații pentru schimbările interne ca urmare a procesului de europenizare, și anume una mai structuralistă, iar cealaltă concentrată mai mult pe intermediere. Pe de-o parte, abordarea structuralistă se referă la izomorfismul instituțional, sugerând că instituțiile care interacționează regulat sau care se află într-un mediu similar dezvoltă de-a lungul timpului similarități cu privire la structurile organizaționale, principiile de alocare a resurselor, practici, paradigme conceptuale și modele de reformă. Izomorfismul instituțional implică, deci, un fel de determinism structural în urma căruia actorii se străduiesc să adapteze instituțiile la schimbările din mediul în care acționează. Cu alte cuvinte, în loc să se adapteze imperativelor funcționale, actorii răspund la schimbările produse în mediul lor normativ și cognitiv înlesnind totodată izomorfismul instituțional. Pe altă parte, cea de-a doua explicație, concentrată pe intermediere, teoretizează diferențele de grad referitoare la felul în care normele și instituțiile interne se schimbă ca răspuns la aranjamentele instituționale internaționale. Această viziune este concentrată pe procesele de socializare prin intermediul cărora actorii învață să internalizeze noile norme și reguli pentru a deveni membri ai societății internaționale în conformitate cu standardele general acceptate (Börzel și Risse, 2003: 66).
Potrivit instituționalismului sociologic, actorii iau contact cu noile norme și reguli de ,,adecvare” prin procesele de dezbatere, persuasiune și învățare socială, redefinindu-și astfel interesele și identitățile. De asemenea, procesul de socializare are drept condiție de plecare neconcordanța dintre normele, practicile și ideile de la nivel supranațional și cele de la nivel intern, iar cu cât gradul de neconcordanță este mai mare, cu atât presiunea pentru adaptare va crește. Însă pentru a declanșa procesul de socializare care să ducă la internalizarea normelor și practicilor europene sunt necesari doi factori mediatori (Börzel și Risse, 2003: 67, 68)
Agenții promotori ai schimbării se mobilizează la nivel intern și, utilizând mecanismele persuasiunii și dezbaterii, reușesc să inducă schimbarea. În acest context, există două tipuri de astfel de agenți, și anume comunitățile epistemice și rețelele de advocacy. Comunitățile epistemice sunt rețele de actori care se consideră îndreptățiți din punct de vedere al cunoașterii să influențeze agenda normativă. Aceștia legitimează noile norme șprin procesele de dezbatere, persuasiune și învățare socială, redefinindu-și astfel interesele și identitățile. De asemenea, procesul de socializare are drept condiție de plecare neconcordanța dintre normele, practicile și ideile de la nivel supranațional și cele de la nivel intern, iar cu cât gradul de neconcordanță este mai mare, cu atât presiunea pentru adaptare va crește. Însă pentru a declanșa procesul de socializare care să ducă la internalizarea normelor și practicilor europene sunt necesari doi factori mediatori (Börzel și Risse, 2003: 67, 68)
Agenții promotori ai schimbării se mobilizează la nivel intern și, utilizând mecanismele persuasiunii și dezbaterii, reușesc să inducă schimbarea. În acest context, există două tipuri de astfel de agenți, și anume comunitățile epistemice și rețelele de advocacy. Comunitățile epistemice sunt rețele de actori care se consideră îndreptățiți din punct de vedere al cunoașterii să influențeze agenda normativă. Aceștia legitimează noile norme și idei prin oferirea de argumente științifice privind relațiile cauză-efect și cu cât este mai accentuată incertitudinea legată de acestea în domeniul care ridică probleme pentru cei implicați în elaborarea de politici, cu atât posibilitatea ,,antreprenorilor de norme” de a induce schimbarea crește. De asemenea, activitatea lor este consensuală. Rețelele de advocacy, în schimb, sunt interconectate prin valori comune și se folosesc de normele și identitățile colective pentru a-i face pe alți actori să-și reconsidere interesele și identitățile.
O cultură politică și alte instituții informale care au ca scop atingerea unui consens, facilitând schimbarea la nivel intern ca răspuns la europenizare. Instituțiile informale încoporează viziuni colective referitoare la ceea ce ar constitui un comportament adecvat, care să influențeze într-o mare măsură modul în care actorii naționali răspund presiunilor pentru europenizare. În acest sens, o cultură politică care este orientată spre atingerea unui consens și spre cooperare în procesul de luare a deciziilor poate depăși piedicile impuse de punctele de veto arătând actorilor că utilizarea lor este neadecvată atunci când vor să împiedice sau să întârzie producerea unei schimbări.
Prin urmare, logica sociologică a schimbării interne arată faptul că procesele de socializare și învățare reprezintă mecanismele prin care noile norme și identități emanate de procesul de europenizare sunt internalizate de actorii naționali, conducând totodată la redefinirea intereselor și a identităților colective. Această viziune încorporează, de asemenea, procese de imitare, unde instituțiile se copiază unele pe celelalte pentru a reduce din nesiguranța care survine în momentul în care presiunile pentru adaptare ale UE le-ar afecta relevanța. De altfel, imitarea reprezintă un mecanism foarte util prin care statele membre învață unele de la celelalte cum să răspundă eficient presiunilor europenizării.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că instituționalismul sociologic contestă ideea că presiunea prea mare pentru adaptare are ca rezultat producerea unei schimbări interne, deoarece aceasta este împiedicată de o puternică inerție instituțională. Noile reguli, norme și practici nu pot fi pur și simplu înlocuite sau armonizate cu cele existente. De aceea, schimbările profunde și abrupte ar trebui să apară doar în momente de criză sau de coerciție externă. Deci, instituționalismul sociologic este mai degrabă dedicat ideii că o presiune pentru adaptare mai ponderată este cel mai probabil să producă transformări la nivel național. În cele din urmă, recomandarea teoreticienilor ar fi aceea că actorii trebuie să fie mai deschiși la procesele de învățare și persuasiune dacă noile norme și idei, fie ele și neconvenabile, sunt compatibile cu structurile de la nivel intern, deoarece, potrivit acestora, procesele de adaptare la cerințele UE evoluează cel mai bine de-a lungul căilor instituționale (Börzel și Risse, 2003: 70).
În concluzie, luând în considerare aspectele prezentate anterior, reiterez opinia mea confirm căreia instituționalismul sociologic reprezintă cel mai adecvat cadru teoretic pentru demersul de cercetare pe care îl voi întreprinde în lucrarea de față. Obiectivele principale ale lucrării vor fi acelea de a) a identifica impactul pe care l-a avut Partidul Socialiștilor Europeni asupra schimbărilor programatice ale PSD în anii de după aderarea României la UE; și b) de a identifica modalitățile prin care europartidul își poate exercita influența asupra dimensiunii programatice a PSD după 2007. În acest sens, consider că procesele de socializare și învățare desfășurate în timpul congreselor și conferințelor europartidului au contribuit la europenizarea dimensiunii programatice a partidului din România, însă acest lucru va fi stabilit în urma cercetării pe care o voi efectua.
Europenizarea
Studiul Uniunii Europene a fost pentru multă vreme privit prin lentila subdomeniului Relațiilor Internaționale din Științele Politice și raportat la conceptul de integrare europeană. În urma cercetărilor întreprinse s-au concretizat numeroase teorii ale integrării care au încercat să explice motivul și modul în care state națiune diferite au cooperat în vederea realizării unor instituții supranaționale și interguvenamentale, precum cele ale UE. Punctul de plecare în vederea acestui demers de cercetare a fost întotdeauna nivelul național, iar impactul acestuia a fost căutat la nivelul UE. Putem, astfel, numi această abordare ca fiind în general de tip bottom-up. Pe de altă parte, însă, Uniunea a devenit în ultimul deceniu un punct de interes și în subdomeniul Politicii Comparate. Acest lucru se datorează faptului că UE este considerată a fi un sistem politic de sine stătător, care poate fi studiat cu ajutorul mijloacelor caracteristice subdomeniului, dar și faptului că influența tot mai accentuată asupra sistemelor politice ale statelor membre nu mai poate fi ignorată. Încă din anii ’70, Gourevitch propunea o perspectivă nouă, aceea a „imaginii inversate”, care diferea de perspectiva tradițională în care factorii interni erau analizați datorită influenței asupra politicilor și instituțiilor internaționale. Conform „imaginii inversate”, transformările care surveneau în plan intern trebuiau privite cel puțin în parte ca un produs al impactului internațional. În consecință, studiile referitoare la UE de la jumătatea anilor ’90 vor indica o repoziționare clară a punctului focal de interes asupra efectelor apărute la nivel intern, ca o consecință a integrării europene și a procesului de elaborare a politicilor de la nivel supranațional (Börzel, 2009: 5).
Potrivit lui Hix și Goetz, conceptul de europenizare poate fi considerat drept liant între cele două subdomenii din Științele Politice menționate anterior, unde integrarea europeană este percepută ca sursă a schimbării, iar europenizarea ca un efect al acesteia (Hix și Goetz, 2001: 22). În plus, literatura de specialitate referitoare la europenizare utilizează, spre deosebire de cea legată de integrarea europeană, o abordare de tip top-down în cercetările despre schimbările care au loc la nivel intern ca urmare a influenței UE (Radaelli, 2004: 4). Cu toate acestea, tratarea europenizării drept răspuns la politicile UE poate fi considerată minimalistă, deoarece, într-un sens maximal, conceptul se referă și la atribute care se regăsesc în genere în Europa (Featherstone, 2003: 3). Pe lângă asta, cercetătorii ne pun la dispoziție o plajă largă de definiții ale termenului, care s-ar subsuma celor două sensuri descrise de Featherstone, cel minimalist, respectiv cel maximalist, însă tocmai din pricina acestei multitudini de definiții și înțelesuri ale europenizării conceptul continuă să fie unul confuz (Mair, 2004: 338). De aceea, scopul acestei secțiuni a lucrării este de a clarifica diferite aspecte ale fenomenului de europenizare, precum numeroasele definiții ale conceptului, găsirea unei definiții de lucru, mecanismele prin intermediul cărora acționează si datorită cărora poate fi observat, dar și efectele și direcțiile acestuia.
1.2.1 Definirea europenizării
Așa cum am menționat anterior, definirea europenizării nu este o sarcină ușoară. Featherstone, asemenea lui Olsen, începe prin a sublinia faptul că europenizarea nu este un sinonim pentru integrare europeană, dar nici pentru convergență, ci este mai degrabă un proces de schimbare structurală care afectează actori și instituții, idei și interese. Complexitatea termenului este indicată de sensurile multiple care i se atribuie; Olsen, de exemplu, identifică cinci înțelesuri diferite ale europenizării, în timp ce Featherstone aduce în discuție diversele trenduri de definiții existente în literatura de specialitate. Problema care apare odată cu trecerea în revistă a acestor înțelesuri este aceea că nu se stabilește clar la care Europa se face referire: la Europa ca entitate culturală sau la Uniunea Europeană? În acest caz, Vink atrage atenția că referințele la Europa politică nu sunt legate exclusiv de UE și de instituțiile sale, ci și de alte instituții precum OSCE, EFTA sau Consiliul Europei, iar Radaelli aduce în discuție termenul de UE-izare pentru a indica răspândirea valorilor Uniunii în afara spațiului ei (Vink, 2003: 65; Radelli, 2003: 27). În continuare, pentru a lămuri acest aspect, voi plasa definițiile identificate în trei categorii în funcție de referințele pe care le conțin – Europa istorică/culturală/politică – și în acord cu sensurile minimalist și maximalist menționate de Featherstone. Astfel, primele două categorii de definiții se referă la înțelesurile istoric și cultural ale conceptului de europenizare și se subordonează viziunii maximaliste, în timp ce restul definițiilor vor intra în categoria referitoare la o Europă politică, subordonată viziunii minimaliste.
Definiții concentrate pe Europa istorică
Din perspectivă istorică, europenizarea este văzută ca un fenomen istoric prin care instituțiile politice europene, practicile politice și modul de viață specific continentului sunt exportate în afara acestuia, în general prin intermediul imperialiștilor și impuse prin mijloace de coerciție în colonii. Commonwealth-ul britanic cu membrii săi și cu sistemele lor politice, care sunt asemănătoare modelului britanic reprezintă un exemplu în acest sens (Featherstone, 2003: 6). De asemenea, și Olsen percepe europenizarea ca export de forme de organizare politică și guvernanță care sunt tipice pentru Europa și distinctive dincolo de continentul european. Acest tip de europenizare pune accentul pe relațiile cu alți actori non-europeni și pe situarea Europei în ordinea mondială (Olsen, 2002: 924).
Definiții concentrate pe Europa culturală
Din această perspectivă, europenizarea se referă la difuzia transnațională a ideilor, identităților culturale și a normelor de comportament. Înțelesul acesta este foarte vast, cuprinzând aspecte legate de cetățenie, standardizarea practicilor culturale, dar și de sporirea numărului de contacte interpersonale între cetățenii din statele europene. Mair numește acest tip ce europenizare ,,europenizare informală” și consideră că convergența culturală transfrontalieră este un rezultat al acesteia (Mair, 2004: 342).
Definiții concentrate pe Europa politică
Potrivit celor menționate anterior, definițiile din această categorie ar putea face referire la instituțiile din spațiul european, precum Consiliul Europei sau OSCE. Însă majoritatea definițiilor europenizării care fac referire la Europa politică sunt raportate la UE și vor fi prezentate mai jos:
Europenizarea ca dezvoltare a unui sistem politic și a politicilor la nivel european.
Această noțiune de europenizare este cel mai bine reprezentată de Cowles et. al. Conform definiției lor, europenizarea este emergența și dezvoltarea la nivel european a structurilor distincte de guvernanță, adică a instituțiilor politice, sociale și legale asociate rezolvării de probleme, care formalizează interacțiunea între actori și a rețelelor de politici, specializate în crearea de reguli europene (Risse et. al., 2001: 3). Olsen mai descrie europenizarea ca fiind dezvoltarea de instituții la nivel european, adică de instituții legal-formale de guvernanță bazate pe principii constitutive general valabile, structuri și practici care facilitează și, în același timp, care reduc abilitatea de a crea și de a pune în practică decizii cu obligativitate juridică, și de a sancționa neconformarea cu acestea. Europenizarea definită astfel de Olsen este sinonimă cu crearea unei autorități centrale care are o capacitate colectivă de acțiune și care poate fi caracterizată întrucâtva de un anumit grad de coerență și coordonare(Olsen, 2002: 923). Pentru Mair, definirea europenizării drept instituționalizarea unui sistem politic distinct european este esențială și necesară, deși, recunoaște acesta, reprezintă doar o fațetă a europenizării (Mair, 2004: 340).
Europenizarea ca extindere a Uniunii Europene
Europenizarea în acest sens se referă la procesul de extindere a UE. În viziunea lui Olsen, europenizarea ia forma schimbărilor la granițele externe. Acest lucru implică expansiunea teritorială a unui sistem de guvernanță și unificarea teritorială a Europei în sensul unui spațiu politic unic. În cazul statelor membre ale UE, care s-au alăturat acesteia în 2004, europenizarea poate fi considerată finalul unui proces. Conceptul de europenizare poate fi înțeles în acest context drept un proces de modernizare; statele mai slab dezvoltate economic sunt susținute financiar și politic pentru a atinge standardele celorlalte state membre (Olsen, 2003: 335).
Europenizarea ca adaptare internă datorită influenței UE
O altă fațetă a europenizării se referă la penetrarea normelor europene, a regulilor și directivelor în sferele de la nivel intern, care sunt, de altfel, distincte (Mair, 2004: 341). În urma acestei intervenții a UE sunt declanșate schimbări și adaptări în sistemele politice ale statelor membre (Featherstone, 2003: 7). Acestea au loc la două niveluri diferite: adaptare instituțională și adaptare a politicilor și a proceselor de elaborare a politicilor. Adaptarea instituțională se referă la modul în care sunt afectați actorii cât și instituțiile de apartenența la UE. De exemplu, modul în care administrațiile publice gestionează cerințele UE, schimbările care apar în modul de funcționare al parlamentelor naționale sau efectele pe care le are dimensiunea europeană asupra partidelor politice. Olsen afirmă că penetrarea sferelor naționale are loc și la nivelul sistemelor de guvernanță, unde europenizarea implică divizarea responsabilităților și a puterii între nivelurile de guvernanță. Astfel, europenizarea ar însemna adaptarea sistemelor național și subnațional de guvernanță la un centru politic european și la normele europene răspândite pe scară largă (Olsen, 2002: 924).
În ceea ce privește influența UE asupra politicilor, literatura de specialitate se referă la impactul factorului supranațional asupra politicilor publice de la nivel intern și la modul în care cerințele UE sunt integrate în procesul de elaborare a politicilor. Potrivit studiilor întreprinse până în prezent, UE are un impact neuniform asupra statelor membre. Pe de altă parte, unele paradigme de politici și cerințe de la nivel supranațional se regăsesc deja în unele state membre sau sunt compatibile cu ceea ce se regăsește la nivel intern, în vreme ce în alte state membre, cerințele UE pot fi contradictorii procedurilor naționale tradiționale și viziunii despre anumite politici. Pe de altă parte, UE poate reprezenta o oportunitate pentru guvernele statelor membre de a muta responsabilitatea privind unele politici nepopulare către nivelul supranațional. În același timp, UE poate reprezenta o nouă structură de oportunitate pentru anumite grupuri de interese, care simt că se mai pot adresa unui nivel ce le-ar oferi șansa îndeplinirii intereselor lor. Această ipostază a UE a condus, printre altele, la întărirea nivelului subnațional (Sitterman, 2006: 6). În orice caz, efectele pe care UE le are asupra sferelor interne ale statelor membre diferă în funcție de perspectivă.
Către o definiție de lucru a europenizării
Procesul de europenizare este tratat în lucrarea de față din perspectiva științelor politice. Cu toate acestea, definițiile enumerate până acum nu sunt exhaustive, acoperind doar cele mai importante utilizări ale conceptului. Mai departe, însă, mă voi concentra pe înțelegerea europenizării drept adaptare internă ca rezultat al influenței UE, așa cum este, de altfel, indicat în general în literatura de specialitate.
În vederea acestui demers, consider că definiția lui Radaelli este cea mai potrivită atât din prisma complexității ei, cât și a aspectelor legate de înțelegerea europenizării pe care le include. În plus, deși a trecut un deceniu de la teoretizarea conceptului, nu au fost aduse prea multe inovații teoretice la definiția autorului, aceasta rămânând una de bază:
„Europenizarea consistă în procese de a) construcție b) difuzie și c) instituționalizare a regulilor formale și informale, procedurilor, paradigmelor de politici, stilurilor, a modurilor de a face lucrurile și a credințelor împărtășite și a normelor care sunt în primul rând definite și consolidate în procesul UE de elaborare a politicilor și mai apoi încorporate în logica (națională și subnațională) discursului și a politicilor publice interne” (Radaelli, 2004: 3).
Această definiție subliniază, deci, faptul că europenizarea este un proces având mai multe fațete.
Mecanismele europenizării
Pentru a putea explica efectele pe care le are europenizarea în statele membre ale UE, este necesar mai întâi să identificăm mecanismele prin care ea acționează. În primul rând, procesul de europenizare poate fi explicat din perspectiva UE, luând în considerare diferitele moduri prin care Uniunea își face cunoscute cerințele și viziunile la nivel intern. În al doilea rând, procesul de adaptare poate fi explicat concentrându-ne pe reacția și comportamentul actorilor naționali, raportate la factorii facilitatori care contribuie la schimbările care au loc la nivelul la care operează.
Potrivit lui Börzel și Risse, atunci când cadrele europene pentru politici sunt în acord cu ideile și discursurile de la nivel național privind elaborarea lor, este puțin probabil să declanșeze procese de învățare colective care ar putea modifica interesele și identitățile actorilor. De aceea, este general acceptat că logica neconcordanței (misfit) și a presiunii pentru adaptare reprezintă o condiție necesară pentru ca schimbările să aibă loc în plan intern (Börzel și Risse, 2003: 61). Presiunea pentru adaptare este generată de structurile de autoritate implicate în procesul de luare a deciziilor, situație în care acestea vor trebui să se conformeze organismelor de reglementare ale UE.
Putem distinge între două tipuri de neconcordanță în relație cu care europenizarea exercită presiune pentru adaptare asupra statelor membre, însă este important de menționat că gradul de concordanță determină presiunea asupra actorilor (Börzel et al., 2001: 6), în sensul în care cu cât este mai mică compatibilitatea între procesele politice, instituțiile europene și cele de la nivel național, cu atât este mai mare presiunea pentru adaptare asupra statelor membre. Revenind la cele două tipuri de neconcordanță identificate, vom regăsi neconcordanță pe politici (policy misfit) și neconcordanță instituțională (institutional misfit). Primul tip menționat se referă la faptul că politicile europene pot conduce la incongruențe între regulile și normele europene, pe de-o parte și politicile naționale, pe de alta. Politicile europene pot, în acest caz, să conteste obiectivele politicilor naționale, standardele de reglementare, instrumentele și tehnicile folosite pentru atingerea acelor obiective sau abordarea privind rezolvarea de probleme (Börzel și Risse, 2003: 61). Cel de-al doilea tip de neconcordanță, cea instituțională, se referă în schimb, la contestarea de către UE a regulilor și procedurilor și a înțelesurilor colective aferente acestora de la nivel național. Cu toate acestea, neconcordanța instituțională este mai puțin directă decât neconcordanța pe politici; deși poate determina suficientă presiune pentru adaptare, efectele produse vor fi cel mai probabil de lungă durată și progresive.
În orice caz, indiferent de tipul de neconcordanță, magnitudinea efectelor produse la nivel intern depinde de prezența unor factori care să faciliteze adaptarea și care să servească drept catalizatori pentru schimbarea din plan național. În consecință, doar dacă acești factori de intervenție sunt existenți ne putem aștepta la transformări în cele trei dimensiuni ale europenizării în statele membre: policy, politics, polity.
Pentru a explica mecanismele europenizării din perspectiva actorilor naționali, mare parte dintre specialiști utilizează abordările neo-instituționaliste, în particular instituționalismul de tipul alegerii raționale și cel sociologic.
Factori facilitatori care conduc către schimbare în plan intern
procesul de redistribuire a resurselor
În viziunea instituționalismului de tipul alegerii raționale, care evidențiază abordări legate de dependența de resurse, actorii sunt caracterizați ca fiind raționali, orientați spre atingerea obiectivelor. Aceștia urmează așa-numita logică a consecințelor așteptate (logică consecinționistă) care se bazează pe ideea că actorii depind unii de ceilalți pentru a-și atinge scopurile, iar schimbul de resurse între ei este necesar pentru atingerea scopurilor (Börzel și Risse, 2003: 63). În termenii europenizării acest lucru ar însemna că UE este percepută pe de-o parte ca o sursă de constrângere externă asupra comportamentului actorilor, iar pe de altă parte, ca o structură de oportunitate care oferă, cel puțin unor actori, mijloace adiționale prin care să-și atingă obiectivele. În acest sens, UE poate acționa ca un redistribuitor de resurse între actorii implicați într-un proces. Totuși, europenizarea poate conduce la o redistribuire a resurselor și la întărirea poziției unor actori naționali doar dacă există un nivel ridicat de neconcordanță care să le ofere oportunități și care să-i constrângă pe ceilalți (condiție necesară), dar și dacă actorii au capacitatea de a exploata astfel de noi oportunități (prin medierea instituțiilor facilitatoare) sau de a evita situațiile în care nu se poate ajunge la un consens (utilizarea pozițiilor de veto) (Börzel și Risse, 2003: 64).
antreprenorii normativi și instituțiile informale de cooperare
Perspectiva sociologică asupra comportamentului actorilor diferă de cea de tip rațional prin faptul că utilizează logica adecvării (appropriateness) pentru a explica mecanismele europenizării. Această abordare se opune viziunii raționaliste și logicii sale a consecințelor așteptate, care implică faptul că actorii au o idee clară despre preferințele lor. În contrast, potrivit logicii adecvării, actorii intenționează să îndeplinească așteptările sociale în conformitate cu ceea ce este considerat a fi un comportament social adecvat (Vink, 2003: 67), fără să aibă în vedere atingerea unor obiective (consecințele așteptate) mânați fiind doar de dorința de satisfacere a intereselor. Un actor ar percepe, astfel, UE ca pe o sursă care să-i pună la dispoziție noi instituții, norme, idei și reguli care să-l ajute să-și formeze o viziune clară asupra intereselor și asupra căilor potrivite prin care ar putea să fie atinse. În ceea ce privește europenizarea, cea mai bună șansă de a încorpora cerințele UE în sistemul instituțional național este, în acest caz, situația în care nu diferă foarte mult de ideile din plan intern (Börzel și Risse, 2003: 70). De asemenea, pentru ca schimbarea să se producă sunt necesari doi factori de mediere: pe de-o parte, antreprenorii normativi acționează ca niște agenți care induc schimbarea făcând lobby în mod activ pentru introducerea normelor și ideilor care derivă de la UE, dând naștere unui proces de învățare la nivel intern; pe de altă parte, instituțiile de cooperare informale facilitează atingerea consensului în procesul de luare a deciziilor și micșorarea șanselor ca punctele de veto să fie folosite pentru a împiedica producerea unor schimbări, acțiune considerată, de altfel, nepotrivită.
Este evident, deci, că cei doi factori facilitatori creează climatul propice pentru adaptare în conformitate cu regulile unui comportament potrivit din partea actorilor. În orice caz, dacă analizăm cele două abordări neo-instituționaliste folosite pentru a explica funcționarea mecanismelor europenizării și a factorilor facilitatori din perspectiva actorilor afectați de acest proces, vom constata că deși au o logică de acțiune diferită, ele nu se exclud reciproc. Așa cum menționau Börzel și Risse, cele două viziuni pot fi conectate, având în vedere faptul că o acțiune poate conține elemente din ambele abordări sau elementele acestora pot fi observate în faze diferite ale unui proces de schimbare (Börzel și Risse, 2003: 74). În opinia mea, consider că mecanismul de distribuire a resurselor afectează faza incipientă a schimbării, care este mai superficială și imediată, în timp ce mecanismul de socializare este caracteristic cu precădere fazelor de aprofundare a transformărilor.
Efectele europenizării
Problematica intensității europenizării asupra sistemelor politice și a proceselor de elaborare a politicilor în statele membre ale UE este dezbătută foarte des în literatura de specialitate. Cel mai adesea se ridică problema pierderii particularităților naționale și a convergenței totale în spațiul UE în ceea ce privește sistemele politice și dimensiunea de policy ca urmare a impactului nivelului supranațional asupra statelor membre. Răspunsul la această problemă ar fi că europenizarea a produs rezultate diferite de la caz la caz. Risse, Cowles și Caporasso afirmă că nu există o convergență, dar nici o divergență continuă a structurilor naționale de politici, instituții și alte tipuri de rețele în care se regăsesc anumite tipare de funcționare; ei vorbesc despre o adaptare în plan intern în funcție de culorile naționale (Risse et al., 2001: 1).
Totuși, pentru a putea măsura gradul de schimbare și reacția actorilor afectați, Börzel identifică cinci tipuri diferite de rezultate: absorbție, inerție, regresie, acomodare și transformare (Radelli, 2003: 37).
absorbția se referă la faptul că statele membre încorporează practicile și ideile UE în programele și structurile lor interne, dar fără a modifica procesele, politicile și instituțiile într-un mod fundamental. În acest sens, gradul de schimbare este mic.
inerția se referă la situația în care un stat consideră că structurile și paradigmele sale interne sunt pe deplin incompatibile cu cerințele UE și refuză orice fel de modificare. De obicei, o astfel de situație atrage o schimbare abruptă, care aduce modificările necesare, deoarece incompatibilitatea integrală nu poate fi susținută economic și politic.
regresia unui stat membru se înregistrează atunci când acesta devine mai puțin europenizat decât era înainte de aplicarea presiunilor organismelor supranaționale.
acomodarea implică adaptarea proceselor în desfășurare, a politicilor și a instituțiilor fără a le schimba fundamental structura și conotațiile.
transformarea înregistrează cel mai mare grad de schimbare; părțile afectate ale sistemului politic trec prin modificări fundamentale sau sunt înlocuite complet de instituțiile care sunt în concordanță deplină cu specificațiile UE.
Potrivit lui Radaelli, identificarea de rezultate distincte ale europenizării, așa cum au fost expuse mai sus, lasă cale deschisă cercetătorilor pentru găsirea unor instrumente empirice de măsurare a celor cinci posibilități descrise (Radelli, 2003: 37, 38). Prin urmare, luând în considerare cele menționate anterior, calificarea și măsurarea posibilelor rezultate ale europenizării rămâne o chestiune de interes pentru cercetările viitoare. Complexitatea acestei problematici se datorează, printre altele, efectelor multidimensionale ale europenizării, care nu afectează doar cele trei dimensiuni clasice (polity, policies, politics), ci și actori individuali, paradigme de politici în diferite domenii și chiar funcționarea per ansamblu a sistemului politic.
Direcțiile europenizării
Spre diferență de studiile despre UE și integrare europeană, care adoptă o viziune bottom-up centrată pe crearea de structuri supranaționale și pe influența structurilor interne și a politicilor asupra acestui proces, marea majoritate a cercetărilor despre europenizare folosește o abordare top-down, care se concentrează pe examinarea influenței UE asupra structurilor și proceselor de la nivel intern (Cowles et al., 2001). Cei care preferă această viziune își concentrează atenția asupra diferitelor subsisteme și niveluri ale sistemului politic intern, inclusiv asupra structurilor și proceselor de luare a deciziilor, instituțiilor și organizării instituționale (Baun et al, 2006: 252). De asemenea, cercetătorii care utilizează dimensiunea top-down în cercetările despre europenizare încearcă să identifice efectele vizibile din plan intern și să stabilească o relație de cauzalitate cu centrul supranațional care declanșează presiunile pentru adaptare la cerințele UE a statelor membre.
Cu toate acestea, așa cum am demonstrat anterior, europenizarea este un proces complex care nu ar trebui redus la viziunea top-down. Goetz și Hix sunt de părere că europenizarea este un proces condus în special de societate și de actorii locali, a căror importanță este crucială în situația în care fac parte din delegația aflată la nivelul UE, care poate influența rezultatele politice la nivel național (Maršic,2008: 3). În acest caz, abordarea bottom-up pare potrivită pentru a explica direcția din care pot surveni schimbările aduse de procesul de europenizare. Börzel atrage atenția asupra faptului că schimbările de la nivel intern nu sunt rezultatul exclusiv al influenței UE asupra statelor membre, ci depind și de alți factori care pot fi interni, prezenți la nivel național sau local sau chiar externi, existenți la nivel global. De aceea, este important să izolăm ,,efectul net” al instituțiilor de la nivel supranațional de alte surse care pot genera modificări în peisajul național (Börzel, 2009: 18). Totuși, în unele cazuri niciuna dintre abordări nu pare suficientă pentru a evalua direcția din care se propagă europenizarea. Având în vedere reciprocitatea dintre UE și nivelul național, europenizarea poate fi percepută ca un proces în desfășurare, interactiv și mutual constitutiv, legând nivelurile european și național, unde răspunsul statelor membre la impactul deciziilor Uniunii se reflectă mai departe în procesul de luare a deciziilor și de elaborare a politicilor și viceversa. Astfel, procesul de europenizare este caracterizat de ambele abordări, top-down, respectiv bottom-up, unde are loc simultan o proiecție, dar și o recepție în privința politicilor.
În ceea ce mă privește, voi utiliza abordarea top-down, pe care o consider cea mai potrivită pentru demersul de cercetare din lucrarea de față, unde nivelul supranațional reprezintă variabila independentă, iar nivelul intern al statelor membre variabila dependentă. Prin cele prezentate mai sus am arătat că europenizarea este caracterizată de două viziuni, top-down, respectiv bottom-up care să fie utilizate independent pentru a explica direcția din care provin schimbările incluse în procesul de europenizare, fie prin corelație.
1.6 Europenizarea partidelor politice
Partidele politice sunt indispensabile funcționării statelor membre ale UE. De asemenea, ele sunt actori cheie în ansamblul național-supranațional al dimensiunii de politics, iar măsura în care au fost influențate de UE reprezintă un punct de interes pentru cercetători. Cu toate acestea, spre diferență de instituțiile și politicile naționale, partidele de la nivel intern nu sunt angajate într-o relație formală cu UE. Atât partidele de la nivel intern, cât și agenții lor de la nivel european – europartidele și grupările din PE – prezintă dovezi ale influenței UE. În această secțiune a lucrării voi prezenta modul în care Uniunea și partidele interacționează și produc schimbări, iar accentul va fi pus pe tipurile de schimbări constatate; pe mecanismele cauzale și dimensiunile în care europenizarea produce efecte și, în cele din urmă, pe diferențele dintre partidele din statele membre ale UE cu statut mai vechi și cele din statele membre mai noi, adică cele din Europa de Est, afectate de europenizare.
Pe de-o parte, cu toate că studiul partidelor politice și al integrării europene a intrat în domeniul de cercetare al partidelor politice pe la finele anilor ’70, ca urmare a primelor alegeri directe pentru Parlamentul European în 1979, abia în anii ’90 conceptul de europenizare s-a intersectat cu cercetările legate de partidele politice. Acest lucru se datorează faptului că studiile legate de acestea se concentrau pe analiza sistemelor politice naționale și pe variabilele derivate din caracteristicile fiecărui sistem, fie instituționale, sociale sau economice. Altfel spus, cercetătorii nu căutau factori din afara spațiului național pentru a explica schimbările apărute în interiorul partidelor (Ladrech, 2009: 5). Pe de altă parte, agenda de cercetare a europenizării partidelor politice plasează în centrul atenției analiza modului în care partidele de la nivel intern și sistemele partinice sunt afectate de influența UE. Fie că sunt directe sau indirecte, aceste transformări își au originea la nivel supranațional. Conceptul de europenizare, cu referire la partidele politice, este utilizat în acest caz în sensul său cel mai larg și anume ca impact al UE asupra nivelului intern. Potrivit lui Ladrech, integrarea europeană influențează mediile în care își desfășoară activitatea partidele politice la nivel intern, iar în acest context europenizarea partidelor va fi reflectată în răspunsurile față de schimbările din mediul în care operează. Acest răspuns poate fi identificat în dezvoltarea de noi relații deseori inovatoare, structuri sau politici (Ladrech, 2002: 395).
Partidele politice, spre diferență de guvernele statelor membre, de grupurile de interese sau de alți actori individuali nu au posibilitatea sau pârghiile necesare pentru a dezvolta relații directe și privilegiate cu structurile de autoritate ale UE. Toți acești actori au un anumit grad de libertate în ceea ce privește impulsurile pentru adaptarea la cerințele UE sau, din contră, nu au de ales (cazul agențiilor guvernamentale). De aceea, ei trebuie să creeze legături cât mai repede cu putință pentru a evita repercusiunile negative ulterioare. Partidele politice, de cealaltă parte, sunt motivate pentru a se adapta la schimbările din mediile în care acționează având în vedere că pot avea un impact asupra sorții lor. Cu toate acestea, față de ceilalți actori menționați, adaptarea partidelor la schimbări este îngreunată de faptul că UE nu prezintă o sursă de fonduri pentru care partidele ar intra în competiție și ar adapta o atitudine mai europeană (Ladrech, 2009: 397). Cu alte cuvinte, UE nu reprezintă o structură de oportunitate unde partidele își pot urmări interesele. Prin urmare, deși sunt lipsite de canale de legătură directe în structurile supranaționale, sunt supuse influențelor UE care acționează asupra mediilor lor de activitate. Europenizarea partidelor politice, în sensul efectelor identificate, și anume indirecte, respectiv directe, este un proces al cărui studiu reprezintă o provocare.
Efectele indirecte ale europenizării
Potrivit unei analize a lui Mair asupra efectelor procesului gradual de europenizare a sistemelor de partide din statele membre ale UE, modificările directe sunt aproape inexistente. Scepticismul acestuia este evidențiat de afirmația conform căreia ,,dintre toate domeniile interne ale dimensiunii de politics, sistemele partinice s-au dovedit a fi cel mai puțin impenetrabile la schimbare” (Mair, 2006: 158) Totuși, Mair recunoaște că un impact indirect al procesului de europenizare este observabil în legătură cu modelele de competiție între partide. Astfel, el constată o scădere a competiției între acele partide cu aspirații de a se afla la guvernare, din cauza unei reduceri inevitabile a alternativelor în materie de politici pentru alegători (Mair, 2006: 159). Potrivit acestei constatări, UE limitează spațiul de manevră în procesul de elaborare a politicilor, pe care Uniunea îl privește, de altfel, dintr-un punct de vedere tehnocrat. Cu alte cuvinte, partidele politice se confruntă cu dispariția treptată a obiectului competiției. Pe lângă aceasta, capacitatea partidelor aflate la guvernare este restrânsă în urma reducerii numărului de instrumente utilizate în procesul de elaborare a politicilor, iar legitimitatea acestora este compromisă (Maršic, 2008: 6). De asemenea, Ladrech prevede apariția unor consecințe ca urmare a scăderii competențelor, care pot afecta funcțiile clasice ale partidelor precum recrutarea, desfășurarea de campanii electorale sau includerea cererilor politice ale diverselor grupuri și indivizi în programul de partid (Ladrech, 2002: 394).
Alte tendințe de depolitizare sunt observate de Mair ca urmare a impactului în creștere al instituțiilor UE care nu sunt în mod convențional organisme de reprezentare, dar nici organisme care pot fi trase la răspundere de către alegători. Impactul acestora ar determina, implicit, o relaxare a politicienilor aflați în funcții publice față de eventualitatea în care propriile politici formulate nu ar reprezenta interesele votanților. Pe scurt, Mair dorește să sugereze faptul că uneori liderii partidelor externalizează costurile politice și pun pe seama UE politicile nepopulare în vederea stabilizării pozițiilor publice (Mair, 2006: 160).
Literatura de specialitate subliniază că efectele indirecte ale europenizării pot fi cel mai ușor observate în legătură cu consolidarea instituțională a partidelor post-comuniste din noile state membre ale UE. Referitor la organizarea internă a partidelor politice, Raunio și Lewis vorbesc despre faptul că europenizarea a întărit puterea liderilor de partide de a contribui la stabilirea agendei politice și a condus la concentrarea puterii la vârf. Acest efect a fost posibil datorită procesului de socializare prin transmiterea mesajelor europene între rețelele de partide naționale din componența europartidelor (Maršic, 2008: 6). În cazul partidelor din Europa de Est, eforturile de adaptare la integrarea europeană au condus la remodelarea sistemului politic național și totodată la pierderea competențelor în unele domenii de politici. În acest context, factorul principal care a contribuit la creșterea presiunii pentru adaptare a fost creșterea simultană a acquis-ului comunitar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Efecte directe ale europenizării
Pornind de la considerațiile lui Mair, prin care își manifesta scepticismul în legătură cu producerea unor efecte directe în urma procesului de europenizare a partidelor politice, am arătat că influența asupra mediilor în care partidele își desfășoară activitatea se răsfrânge implicit asupra acestora. Totuși, Ladrech este mai optimist și afirmă că schimbările organizaționale și comportamentale care au afectat partidele politice atât din statele membre mai vechi, cât și din cele mai noi, au legătură directă cu UE. Prin urmare, acesta identifică efecte directe ale europenizării în cinci arii diferite (Ladrech, 2008: 141-143).
Schimbare programatică: aceasta este una dintre cele mai bune dovezi ale europenizării și apare sub forma modificărilor în programele partidelor. Măsurarea schimbării poate fi cantitativă – numeroase menționări ale UE în termenii legați de procesul de elaborare a politicilor și cu referire la alte domenii de politici, precum cele considerate naționale în mod tradițional – și calitativă – referiri la UE ca factor adițional în aplicarea politicilor considerate în mod normal interne (imigrație și azil, ocuparea locurilor de muncă). În primul rând, aceasta va reflecta o îmbunătățire a expertizei pe politici a specialiștilor din partide, dar și un acord la conducerea partidului pentru a integra dimensiunea europeană în referirile aferente politicilor naționale. În al doilea rând, mențiunile cu privire la cooperarea cu organizațiile transnaționale, precum federațiile de partide și cu instituțiile de la nivel european, precum PE, vor fi mult mai explicite.
Schimbare organizațională: afilierea la instituții de la nivel european a generat unele modificări organizaționale care au evoluat de-a lungul timpului. De asemenea, legăturile cu actori din afara teritoriului național, de pildă federațiile transnaționale de partide (europartide) pot stimula înnoirea organizațională. Profilul atotcuprinzător al domeniului de politici europene și dorința conducerii de partid de a-l controla mai îndeaproape sunt reflectate de regulile interne de partid și de statutele referitoare la rolul și influența delegației pe lângă PE, în particular în congresele de partid și organismele de conducere.
Modele de competiție între partide: pe măsură ce UE devine un subiect politic la nivel național, noii votanți pot fi vizați ca parte a unei strategii dintr-o poziție pro sau anti-UE. Politizarea UE poate deveni o preocupare pentru conducerea de partid, putând duce chiar și la formarea de noi partide.
Schimbare în relațiile dintre partide și guvern: participarea liderilor de guverne în forurile UE poate complica relațiile dintre ele și partide referitor la anumite politici. Cu alte cuvinte, negocierile interguvernamentale pot distanța guvernul, respectiv liderul de partid de liniile directoare ale programelor politice într-o manieră nedorită. Acest lucru ar putea determina schimbări calitative în natura relației dintre actori. Relațiile guvern-partid pot căpăta o natură bazată pe logica ,,împinge-trage”, unde guvernul este sprijinit atunci când poziția lui este în acord cu pozițiile din documentele programatice, și îngreunat în activitatea sa atunci când intervin schimbări instituționale în discuție (mai multă integrare europeană, în detrimentul păstrării controlului național asupra unor domenii de politică care oferă avantaje partidelor).
Schimbare în relațiile din afara sistemului național de partide: europenizarea poate oferi noi perspective asupra cooperării transnaționale cu alte partide din diferite state membre ale UE până într-atât încât vor fi promovate noi activități programatice și organizaționale. PE prezintă, în acest sens, o formă de organizare partinică transnațională prin afilierea de membri din partidele naționale.
De asemenea, pe lângă efectele identificate de Ladrech, în cele cinci direcții sintetizate anterior, mai poate fi amintit efectul pe care însăși existența UE îl produce. Influența acesteia asupra partidelor este reflectată în mobilizarea care are loc atunci când partidele trebuie să recruteze candidați pentru alegerile pentru PE; când trebuie să conceapă un manifest și să modifice regulile de organizare ale partidului pentru a permite MPE participarea în organisme de conducere și alte foruri de luare a deciziilor precum conferințele (Ladrech, 2013: 320).
1.6.3 Mecanismele europenizării partidelor
Utilizarea conceptului de europenizare poate oferi o viziune profundă asupra comportamentului partidelor și asupra schimbării care le afectează. Schimbările programatice, în relațiile interne, în relațiile dintre partid și guvern și în sistemul partinic per ansamblu sunt declanșate de un numitor comun. Acest numitor comun este reprezentat de percepția membrilor de partid, de la conducere până la activiști, că principiile de bază ale partidului pot fi amenințate de schimbările care au ca sursă UE. Reacția la această posibilitate este ceea ce produce schimbarea în ariile amintite și, de asemenea, permite utilizarea logicii neconcordanței ca mecanism explicativ pentru producerea schimbării. Mecanismul neconcordanței referitor la schimbarea instituțională se referă la adaptare ca urmare a presiunii normative a UE asupra statelor membre. În cazul partidelor, difuzarea de noi norme și practici ale UE, care sunt percepute în opoziție cu fundamentele partidului, reprezintă presiunea pentru adaptare (Ladrech, 2013: 322).
Börzel, însă, este de părere că logica neconcordanței nu se aplică foarte bine în cazul europenizării partidelor naționale, deoarece acestea nu sunt receptoarele politicilor europene, cum nici UE nu reprezintă un furnizor de resurse pentru care să intre în competiție. Cu alte cuvinte, impactul UE asupra organizării și activității lor este limitat în lipsa unor căi directe de propagare. De aceea, Börzel propune utilizarea logicii izomorfismului instituțional, al cărei mecanism al imitării poate explica modul în care partidele politice sunt europenizate. Izomorfismul instituțional se referă la interacțiunea dintre cele două organisme care va conduce în timp la o funcționare asemănătoare și care constituie, de altfel, o explicație de natură sociologică care nu presupune nicio presiune pentru adaptarea la cerințele UE (Radaelli, 2003: 42). Izomorfismul instituțional se bazează pe o europenizare pe orizontală. Dacă aplicăm mecanismul imitației pentru partidele politice vom constata că, de exemplu, funcția de Secretar pentru Europa dintr-un partid intern, cât și apartenența acestuia la un europartid presupune responsabilitatea de a oferi informații conducerii partidului de la nivel național pentru a reduce gradul de incertitudine care poate emana dintr-un mediu în care acesta din urmă nu este implicat pe deplin (Ladrech, 2013: 317).
Diferențe în europenizarea partidelor din Vestul și Estul Uniunii Europene
Uniunea Europeană este formată din state membre vechi și state membre mai noi care prezintă diferențe în instituționalizarea partidelor și a sistemelor politice, dar și în ceea ce privește consolidarea și maturizarea acestora din urmă. În statele mai vechi ale UE, partidele și modelele de competiție între partide precedau apartenența la Uniune, iar identitatea lor, relațiile dintre partide și votanți, canalele stabilite între guvern și partide sau alte organizații de interese funcționau după o dinamică politică având propria logică. Înaintea relansării integrării europene în anii ’80, acest proces și impactul politicilor europene nu aveau nicio influență în sfera competitivității politice interne și erau privite drept chestiuni ce țineau de politica externă. Odată cu Tratatul de la Maastricht și propunerea unei uniuni monetare au început să apară dezbateri concertate și mai vocale cu privire la chestiuni de politici în rândul partidelor politice celor mai cunoscute. Una dintre schimbările aduse de impactul UE asupra politicii de partid a fost apariția partidelor eurosceptice și a opiniilor negative în rândul electoratului din statele membre mai vechi (UKIP-UK, Partidul Popular Danez, Partidul Libertății din Austria etc.). Deci, exceptând această dezvoltare și ocazionalele mobilizări cu privire la inițiative majore ale Uniunii (tratate, politici noi), UE nu a exercitat o influență mare asupra peisajului partidelor politice din statele membre mai vechi (Ladrech, 2013: 324, 325).
Pe de altă parte, în statele noi ale UE, influența supranațională a fost mult mai intensă pentru că era legată de tranziția post-comunistă și de consolidare, vizând chestiuni privind democratizarea, transferul de norme din partea UE către actorii politici, iar factorii de dezvoltare a partidelor derivau din condiționalitatea politică a Uniunii în genere. Influența supranațională a fost prezentă cel mai mult în cazul acestor state în timpul procesului de aderare, pe când în cazul statelor vestice, influența s-a manifestat după ce au devenit membre ale UE. Neavând experiența și abilitățile pentru susținerea competitivității partinice în campanii, pentru conceperea de manifeste, dar nici infrastructura și resursele financiare necesare, consolidarea partidelor din Europa de Est s-a datorat efortului de recrutare al europartidelor, care puneau condiții privind apartenența la acestea (principii organizatorice, politici și angajamentul pentru o competiție corectă și liberă) (Ladrech, 2013: 327). În acest sens, socializarea europeană a elitelor din partidele naționale, care reprezintă baza teoretică a instituționalismului sociologic, a fost foarte importantă. Potrivit acestei teorii, interacțiunea cu alte state sau indivizi în cadrul unor instituții contribuie la dezvoltarea unui set de norme care să reglementeze comportamentul actorilor și să le ofere acestora cea mai potrivită abordare pentru atingerea intereselor lor într-un context dat. Toate acestea influențează apariția unor preferințe în vederea cooperării și aprofundării integrării europene. În acest context, elitele din partidele naționale interacționează și formează legături cu omologii din interiorul federațiilor transnaționale de partide, iar schimbul de cunoștințe dintre aceștia are un impact asupra partidelor de la nivel intern (Finkhafner, 2008: 171).
În cazul grupurilor din PE și a federațiilor de partide sunt vizibile diferențele dintre Vestul și Estul UE cu privire la modul în care existența lor a fost recepționată, dar și cu privire la rolul pe care l-au avut în existența partidelor din Europa de Vest si cea de Est. În timp ce în Vest activitățile celor două organizații nu au avut niciun fel de impact direct asupra țelurilor partidelor naționale, în Est au jucat un rol important în dezvoltarea ideologiilor, furnizând deopotrivă sfaturi privind, de exemplu, utilizarea tehnicilor de campanie. În Vest, PE a fost considerat până de curând drept o instituție care îngloba politicieni de rang secund aflați în pragul pensionării și care nu oferea oportunități pentru avansarea profesională. Acesta, însă, nu este cazul în sistemele foste comuniste, unde au ales să candideze pentru obținerea unui mandat în PE chiar și lideri de partide politice (Ladrech, 2008: 145).
Din cele prezentate mai sus reiese faptul că UE este destul de izolată de viața de partid din Vestul Uniunii, având în contrast un impact decisiv asupra partidelor din statele membre mai noi. Restructurarea partidelor și a sistemelor partinice din Est a depins de condiționalitatea politică pe de-o parte a europartidelor pentru apartenența la acestea și pe de alta, a criteriilor de la Copenhaga a căror îndeplinire era esențială în vederea integrării europene ca parte a procesului de aderare. Această condiționalitate politică a fost absentă din experiența vestică și explică, prin urmare, diferențele legate de dinamica europenizării între cele două puncte cardinale.
*
În această secțiune a lucrării, dedicată europenizării partidelor politice naționale, am încercat să arăt principalele efecte pe care le-a avut acest proces asupra comportamentului și organizării partidelor. S-au concretizat, astfel, două tipuri de efecte, directe, respectiv indirecte, în raport cu impactul UE ca sursă pentru schimbare. Am continuat ulterior să identific mecanismele prin care europenizarea este posibilă, iar literatura de specialitate a reliefat existența a două mecanisme. Pe de-o parte cel al neconcordanței, subordonat unei logici a presiunii pentru adaptare la cerințele UE și pe de alta, cel al imitației, subordonat unei logici a izomorfismului instituțional, responsabil pentru europenizarea pe orizontală. În cele din urmă, am considerat că este necesară o scurtă comparație privind efectele europenizării în statele din Vestul, respectiv Estul UE. În acest context, procesul de europenizare a avut un impact diferit asupra dinamicilor de partid din statele cele mai noi ale Uniunii, contribuind decisiv la consolidarea instituțională a partidelor (condiționalitatea politică a UE, rolul europartidelor). Particularitățile europenizării partidelor naționale din statele membre est-europene vor fi însă tratate într-un capitol separat al lucrării de față.
II. Europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est
Procesul de europenizare a fost o parte importantă a ciclului prin care a trecut Europa Centrală și de Est (ECE) în anii de după căderea regimurilor comuniste în acest spațiu. Așa-numita ,,reîntoarcere la Europa” a reprezentat forța propulsoare din spatele schimbărilor din anii 1990 și s-a concretizat sub forma angajamentelor luate de statele din această zonă pentru a se reforma din punct de vedere politic, social și economic, cu atât mai mult cu cât la capătul procesului de transformare exista posibilitatea de reintegrare în familia europeană, respectiv de a deveni membru al Uniunii Europene. Fără îndoială că statele din zona ECE au fost întotdeauna europene prin prisma așezării geografice, însă nu s-au putut numi ,,occidentale”. Prin urmare, conceptul de europenizare a căpătat în acest caz conotația de ,,occidentalizare”, de identificare cu apartenența la UE, în speranța că, odată cu reapropierea statelor foste comuniste de standardele vestice, Europa va fi mai coezivă și nu împărțită în două tabere (Lewis, 2012: 7).
Statele central-estice aveau oportunitatea de a pune bazele unor sisteme politice democratice, însă acest lucru era o provocare însemnată, aceea de a stabili noi instituții, structuri și de a adopta un model comportamental care să le permită acestora să reducă decalajul față de statele Europei Occidentale pentru ca, în cele din urmă, să li se poată alătura în UE. Deși schimbările apărute au fost în parte datorate dorinței țărilor foste comuniste de a lua drumul integrării europene, studiile de specialitate au indicat faptul că presiunile UE au avut o pondere importantă în acest proces de adaptare. Actorii partinici din UE, în special federațiile transnaționale de partide au influențat emergența partidelor și a sistemelor de partid pluraliste, dar și conturarea acestora în concordanță cu modelul occidental (Holmes și Lightfoot, 2011: 32). În acest context, influența Europartidelor asupra partidelor partenere din ECE poate fi înțeleasă ca un exemplu de europenizare, care se referă la impactul integrării europene asupra nivelului național al statelor într-o manieră top-down. În general, așa cum menționam în capitolul anterior, abordarea de tip top-down este tipică procesului de europenizare desfășurat în ECE, caracterizat prin influența exercitată de un actor de la nivel european asupra unui actor de la nivel național, care trebuie să se adapteze la schimbările din mediul în care operează, apărute în urma procesului de integrare europeană. Procesul îndelungat și solicitant pentru îndeplinirea condiționalităților impuse de UE – criteriile de la Copenhaga, criteriile pentru apartenența la europartide – au avut un impact profund asupra sistemelor partinice care se nășteau în ECE, mai ales în privința competiției pe probleme care țineau de integrarea europeană, dar și a poziției ideologice a partidelor (Hooghe și Vachudova, 2009: 179).
Cu toate acestea, procesul de schimbare stimulat de influența UE pare să nu reiasă foarte clar, iar legătura de cauzalitate se află și ea sub semnul incertitudinii. Acest aspect este dezbătut de diferiți autori cu viziuni contradictorii. Vachudova (2008) și Chiva (2007) sunt de părere că influența UE a mers până într-acolo încât să afecteze mecanica sistemelor partinice naționale – modul în care interacționează partidele între ele -, iar în acest caz acționând deliberat pentru a schimba politici și a îndepărta o anumită coaliție de la putere, precum HZDS în Slovacia. Mai mult, același tip de sugestii au fost făcute și în cazul formatului și a mecanicii sistemului partinic din Bulgaria și România în perioada de pre-aderare. Pe de altă parte, acest tip de influență a fost contestat de alți autori care au atribuit schimbările din sistemele partinice unor factori interni (Henderson, 2006; Haughton, 2007; Szczerbick, Bil, 2009), precum dorința partidelor succesoare de a-și demonstra calificările europene pentru a dovedi că au lăsat în urmă identitatea comunistă și pentru a se legitima în noul context democratic (Lewis, 2012: 9). Prin urmare, chestiunile legate de cauzalitate sunt problematice în cazul acesta.
Haughton (2008) încearcă să găsească o soluție privind divergențele de opinie referitoare la chestiunile de cauzalitate și propune să privim UE drept un partener de drum, și nu factorul declanșator pentru schimbările apărute în politicile și principiile partidelor. În calitatea sa de ,,pasager”, Uniunea caută să influențeze comportamentul celorlalți prin implicare și prin forța argumentelor care, de altfel, sunt considerate de autor a fi cele mai potrivite în această situație. De asemenea, în marea majoritate a studiilor despre influența europartidelor asupra partidelor din ECE se ajunge la concluzia asemănătoare conform căreia ,,europartidele sunt cel mai important vehicul al standardizării” (Holmes și Lightfoot, 2011; Öhlén, 2013; Pridham, 2008 și 2014; Enyedi și Lewis, 2006). De fapt, europartidele funcționează ca amplificatori, intensificând presiunile efectelor indirecte ale europenizării și înfățișându-se ca actori activi care exercită o influență directă asupra partidelor din ECE și a activității lor; consecința imediată ar consta, deci, în apariția unor schimbări bruște și extinse. De aceea, pot spune că europartidele acționează ca agenți ai europenizării în țările post-comuniste (von dem Berge și Poguntke, 2012: 316).
Europartidele și rolul lor în europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est
Asemenea multor actori vest-europeni de după căderea comunismului, europartidele, care se îndreptau spre Est pentru a influența procesul politic și economic, au căutat să se situeze cât mai bine în nou formata piață politică prin recrutarea noilor partide emergente în structurile lor în vederea întăririi familiilor lor partinice europene. Mai mult, europartidele doreau să-și asigure prezența prin intermediul partidelor componente în acele țări care ar fi putut deveni membre ale UE în eventualitatea unei extinderi, care ar fi fost echivalentă cu necesitatea de consolidare a alocării de locuri în PE (von dem Berge și Poguntke, 2012: 312). De asemenea, europartidele au beneficiat de o serie de factori facilitatori exercitării influenței în ECE (Borzel și Risse, 2003: 58, 63, 73). În primul rând, tranzițiile foarte dificile prin care treceau statele din acest spațiu le fac pe acestea să fie mai deschise la influențele și asistența externă. În al doilea rând, referindu-mă exclusiv la nivelul partidelor, simpla transformare a sistemului politic și procesul de integrare europeană presupun cerințe însemnate pe care partidele ar trebui să le îndeplinească, printre care acumularea de cunoștințe despre funcționarea sistemelor democrate moderne și a sistemelor politice din UE, precum și despre rolul partidelor politice din interiorul acestora. În al treilea rând, sistemele partinice din ECE sunt mai deschise influențelor externe deoarece prezintă un grad mai scăzut de instituționalizare și sunt mai fluide și instabile în comparație cu omoloagele lor din Vest (Lewis, 2006: 8-12). În ultimul rând, în primii ani de după căderea regimului comunist, partidele au afirmat dorința de a se reîntoarce la Europa, dând de înțeles că sunt deschise cooperării cu Occidentul și chiar dornice de a face parte din structurile politice ale acestuia, prin obținerea calității de membru într-una din federațiile transnaționale de partide din UE, Partidul Socialiștilor Europeni (PES), respectiv Partidul Popularilor Europeni (PPE).
Prin urmare, europartidele și-au putut juca rolul de ,,factor stimulator și de sprijin” în procesul de democratizare și de integrare europeană a partidelor din fostele state comuniste datorită existenței unor condiții specifice contextului în care au început să-și desfășoare activitatea după 1990.
Pentru a înțelege procesul de europenizare a partidelor din ECE nu este de ajuns să privim doar la rezultatele produse de acesta, adică la schimbările din cele cinci dimensiuni teoretizate de Ladrech și expuse în capitolul anterior, ci este necesar să urmărim ceea ce și-au propus europartidele să ,,europenizeze”, în calitate de agenți, și mecanismele prin care au declanșat transformările care au cuprins sistemele partinice și componentele lor din cele 12 state cu trecut comunist, devenite membre ale UE în 2004, respectiv 2007.
Dimensiunile europenizării și mecanismele utilizate de eurogrupuri
2.2.1 Ce – obiectul – anume europenizează europartidele?
Atunci când europartidele și-au îndreptat atenția spre ECE după căderea comunismului, au identificat oportunitatea pentru deplasarea lor în acest spațiu în vederea recrutării de noi membri care să întărească familia politică pe care o reprezentau. Cu toate acestea, exista pericolul ca omogenitatea internă să fie amenințată în cursul extinderii spre Est prin includerea unor actori cu un background diferit în privința mentalităților, politicilor și instituțiilor (Delsoldato, 2002: 272). Cu alte cuvinte, europartidele nu puteau tolera prea multă varietate în interiorul lor, deoarece acest lucru ar fi perturbat interacțiunile cotidiene și ar fi crescut costurile tranzacționale (von dem Berge și Poguntke, 2012: 316). De aceea, europartidele se văd nevoite să mențină un anumit nivel de coerență programatică și organizațională pentru propria supraviețuire și, implicit, pentru eficiența grupurilor din PE. În acest caz, influența pe care o exercită asupra dezvoltării partidelor post-comuniste ar trebui să vizeze o apropiere a acestora de partenerii lor din Vest încă de la începutul cooperării. Această ,,occidentalizare” ar trebui să fie vizibilă în cele trei dimensiuni structurale ale unui partid, și anume structura sistemului partinic, principalele orientări politice și dimensiunea intra-partinică. Prin urmare, ,,occidentalizarea” ar presupune faptul că partidele partenere din ECE ar fi de acord să opereze schimbări în toate cele trei dimensiuni (Holmes și Lightfoot, 2011: 32).
Apare însă întrebarea ,,ce model ar trebui să urmeze aceste partide în procesul de adaptare la peisajul politic din UE”? Răspunsul ține foarte mult de faptul că decidenții politici din Bruxelles nu manifesta o influență directă asupra partidelor politice, cel mai probabil datorită faptului că lumea post-rokkaniană a partidelor de tip catch-all creează dificultăți în conturarea unui model ideal la care ar trebui să aspire statele candidate (Mikulova, 2014: 166). Prin urmare, acest model este de fapt construit din reguli formale și informale care par să guverneze comportamentul partidelor din Vestul Europei pentru a evalua parcursul actorilor partinici din Est. În primul rând, imperativul acestui ,,protocol” este reprezentat de angajamentul față de standardele democratice – așa cum a fost definit în criteriile de la Copenhaga – și de ideologiile marilor familii de partide cuprinse în documentele fundamentale ale asociaților pan-europene, precum PSE sau PPE. În al doilea rând, există o serie de reguli informale pe care ar trebui să le îmbrățișeze partidele din țările candidate sau aspirante la apartenența de un europartid: mai presus de orice, consensul centru-dreapta/centru-stânga cu privire la dezvoltarea economică și statul bunăstării, care a ajutat statele din Vestul Europei să depășească perioada de criză dintre fascism și comunism (Mikulova, 2014: 166).
Revenind la schimbările particulare care ar trebui să apară în dimensiunile structurale ale partidelor, este de menționat că a) în dimensiunea sistemului de partid, europartidele ar trebui să urmărească promovarea formării de alianțe și fuzionarea partidelor naționale din aceeași familie politică pentru a reduce numărul de partide dintr-o țară și de a menține eterogenitatea din cadrul europartidului; b) în ceea ce privește dimensiunea politicilor, europartidele ar trebui să ceară un nivel minim de adaptare programatică din partea partenerilor din ECE, deoarece omogenitatea programatică internă este foarte importantă; și c) în ceea ce privește dimensiunea intra-partinică, europartidele ar trebui să ceară un minim de democrație, ca promotoare ale acesteia, deoarece existența unor partide nedemocratice în componența lor ar pune în pericol legitimitatea europartidului (von dem Berge și Poguntke, 2012: 316).
În consecință, cred că putem afirma că cele trei dimensiuni structurale ale partidelor reprezintă obiectul europenizării promovate de europartide, ca agenți ai acestui proces, și, mai mult, că schimbările care ar trebui să apară în fiecare dintre acestea respectă un model alcătuit din atribute pe care partidele din Vest le împărtășesc și pe care le consideră esențiale.
2.2.2 Mecanismele europenizării utilizate de europartide
Trecând mai departe la modalitatea de europenizare a partidelor din ECE trebuie avute în vedere logica și mecanismele care acționează în vederea transformării acestora de-a lungul procesului de aderare la UE. De-a lungul acestui proces, statele candidate fac progrese prin intermediul logicii raționale a consecințelor și a logicii constructiviste a adecvării, bazate pe stimulente externe, respectiv pe învățare socială (Mikulova, 2014: 167). Primul model se referă la interdependențele asimetrice, unde cei care învață – statele din ECE – trebuie să respecte regulile profesorului pentru a evita ca acesta din urmă să refuze a le mai oferi premiul de la finalul procesului de aderare. Cu alte cuvinte, dacă aplicăm acest mecanism al europenizării pentru partidele politice, el poate fi descris drept condiționalitate informală (în lipsa unui acquis comun). Cel de-al doilea model, al învățării sociale utilizează motivarea socială, unde elevii adoptă normele învățătorului, deoarece ajung să le perceapă ca fiind dezirabile și adecvate. Aplicat partidelor politice, mecanismul poate fi echivalat cu socializarea condusă prin intermediul asociațiilor pan-europene de partide, precum PSE și PPE. De asemenea, trebuie să menționez că aceste mecanisme pot acționa împreună, existând chiar pericolul de a se confunda, iar atunci când nu se întâmplă acest lucru, ele ar trebui privite drept niveluri individuale pe o scară gradată menită să răspundă unor situații particulare
Mecanismul bazat pe stimulente externe
Potrivit acestui model, europartidele încearcă să influențeze partenerii din ECE, implicându-se într-un proces de schimb bazat pe negociere. Mai exact, acestea oferă resurse materiale și de alt tip drept stimulente pentru schimbarea partinică. În același timp, partidele partenere din ECE au la rândul lor resurse pe care le pot oferi în schimb. De altfel, de echilibrul de resurse depinde și natura relației de schimb. Mai precis, schimbarea va apărea dacă resursele adiționale depășesc costul modificărilor (von dem Berge and Poguntke, 2012: 318). Schimbul de resurse are loc în urma negocierilor în care ambele părți discută schimbările care ar trebui să apară în dinamica de partid și condițiile pentru înfăptuirea acestora. În contextul cooperării transnaționale între partide, condiționalitatea informală se află la baza procesului și funcționează potrivit unui sistem de recompense care poate fi activat dacă ambele părți sunt dispuse să îndeplinească criteriile cerute. De exemplu, europartidele oferă partidelor din ECE asistență și posibilitatea de a face parte din rândul lor, cerând în schimb operarea anumitor modificări. Europartidul înaintează ideea de schimbare și noțiunile necesare schimbării, iar partenerul urmărește indicațiile oferite fără să negocieze. Acesta este în general cel mai simplu model de schimb (von dem Berge și Poguntke, 2012: 321).
În continuare voi discuta despre obiectele de schimb, care rezultă din obiectivele și interesele generale ale părților aduse la cunoștință în cadrul negocierilor. Mai întâi voi detalia asupra resurselor de care dispun europartidele în procesul de europenizare, pentru ca mai apoi să trec la oferta partidelor naționale.
Europartidele pot oferi o gamă variată de resurse partidelor din ECE
Livrează resurse materiale sub forma echipamentelor (fax-uri, computere) și granturilor financiare partenerilor din acest spațiu (Spirova, 2008: 796).
Partidele din ECE obțin legitimitate internă și externă prin cooperarea cu europartidul. Acest lucru a fost important în special pentru partidele social-democrate și socialiste, care aveau nevoie să se distanțeze de trecutul comunist prin colaborarea cu PSE.
Partidele din ECE beneficiază de know-how și expertiză care le sunt asigurate de europartide; în acest sens avem exemplul evenimentelor de tipul seminariilor, cursurilor și workshop-urilor cu tema funcționarea democrațiilor moderne; rolul și organizarea partidelor politice, precum și a proceselor UE; rolul partidelor naționale în sistemul politic al UE.
Prin cooperarea cu europartidele, partidele din ECE au acces la politicieni importanți din Vestul Europei și de la nivel european (Pridham, 2008, 286).
Posibilitatea de a deveni membru al europartidului. De altfel, acest lucru este cel mai important obiect de schimb de care dispun europartidele.
În cursul accederii la europartidele însemnate, partenerii din ECE trec printr-un proces în trei pași: contacte informale; diferite grade de cooperare formală în forma statului de partid observator sau asociat; membru cu drepturi depline. Pentru a progresa în fiecare etapă, partidele candidate trebuie să accepte influențe în toate dimensiunile dinamicii de partid în limitele impuse de condiționalitatea pentru accedere. În plus, calitatea de membru într-un europartid presupune mai multe avantaje: un grad adițional de legitimitate pentru partidele partenere atât la nivel intern, cât și la nivel extern; favorizează accesul la rețelele politice din Occident și la resurse materiale adiționale; asigură participarea în procesul de luare a deciziilor din interiorul europartidului; pregătește liderii de partid în domeniul afacerilor europene, etc. În ultimul rând, pentru țara care urmărește intrarea în UE și care obține acest lucru calitatea de membru într-un europartid înseamnă totodată participarea la procesul de luare a deciziilor al UE prin intermediul grupului corespondent din PE. Prin urmare, calitatea de membru poate fi considerată o resursă foarte specială și care poate genera schimbări substanțiale în rândul partidelor partenere (von dem Berge și Poguntke, 2012: 319-320).
Pe de altă parte, partidele partenere au și ele resurse pe care le pot oferi la schimb europartidelor, pentru a influența procesul de negociere în favoarea lor:
Europartidele beneficiază de obținerea unor locuri adiționale în PE. Din moment ce acesta este principalul obiectiv al europartidelor, partidele partenere pot avea o poziție superioară în cadrul negocierilor pentru a-și atinge propriile interese; desigur, acest lucru se aplică partidelor cu un electorat foarte numeros (Spirova, 2008: 295).
Partenerii din ECE oferă europartidelor acces la procesul decizional de la nivel intern; după ce o țară intră în UE, procesul decizional de la nivel național are un impact asupra celui de la nivel supranațional. De aceea, europartidele sunt interesate în special de partidele de guvernământ, pentru că sunt reprezentate în Consiliul de Miniștri și, cel mai adesea, în Consiliul European. Pe cale de consecință, participarea la guvernare a unui partid partener este echivalentă cu întărirea poziției sale de negociere.
Europartidele obțin legitimitate prin prezența lor în ECE atâta vreme cât activitățile lor sunt preluate de media, iar ele apar ca fiind foarte relevante în acest context (Spirova, 2008: 796).
Partidele partenere oferă de asemenea un potențial de schimbare la nivel programatic, pentru a fi mai compatibile cu orientările principale și comportamentul partidelor din Europa de Vest. După cum menționam anterior, europartidele vizează acest lucru în vederea păstrării unui anumit grade de omogenitate internă.
Mecanismul bazat pe socializare
Federațiile transnaționale de partide au fost principala platformă pentru schimbul de idei în vederea europenizării partidelor politice din țările ECE, iar unii actori partinici din Vest au reușit să se evidențieze în acest efort. Socializarea poate fi gândită ca o strategie, deoarece implică o acțiune deliberată pentru crearea unor arene comune de întâlnire, potrivite pentru ajustarea convingerilor normative. Această strategie utilizează logica adecvării și conduce la schimbări relativ graduale în interiorul partidelor partenere din ECE (von dem Berge și Poguntke, 2012: 321). De altfel, procesul de socializare produce schimbări mai profunde sub forma internalizării noilor norme și valori, care sunt integrate în logica partinică abia după ce partidul partener este convins de adecvarea acestora. Pe lângă asta, strategia este independentă de balanța de resurse care funcționează pe baza mecanismului de stimulente externe (Oispuu, 2011: 42) și care poate înlesni poziția de negociere a uneia dintre părți și, implicit, deschiderea acesteia la influențele externe; procesul de socializare și eventuala posibilitate de a se induce schimbarea nu poate fi evitată de către partidele din ECE din simplul motiv că acesta reprezintă o parte esențială a interacțiunii cu europartidele.
Mecanismul bazat pe socializare se sprijină pe influența socială și tehnici de persuasiune completate de instrumente soft, precum oprobriul sau maximizarea statutului pentru a atinge țelurile propuse. Prin urmare, a fost clar încă de la începutul cooperării că partidele din ECE trebuia să demonstreze dorința de a învăța de la omoloagele lor din Vest; altfel spus, au înțeles că aveau să se afirme și să supraviețuiască la nivel internațional doar dacă îmbrățișau modelul occidental (Mikulova, 2014: 173). În perioada 1991-2007, europenizarea prin intermediul socializării viza două elemente constitutive ale identității de partid și anume, ideologia – așa cum apărea în documentele de partid – și modul de operare – politici, imagine, mod de organizare. În ceea ce privea ideologia, partidele din fostele state comuniste, trebuia să participe la dialoguri programatice cu europartidele, să le adopte principiile fundamentale și paradigmele de politici, iar în același timp, să-și cultive sau să-și aprofundeze interesul pentru integrare europeană. De altfel, cercetările întreprinse au indicat faptul că elementul programatic era mai susceptibil la schimbare decât cel operațional. Din perspectiva mecanismului de socializare, europartidele sunt percepute drept actori care reprezintă o anumită identitate colectivă, un set de norme și valori agregate la nivel european (Delsoldato, 2002, Spirova, 2008: 796). Pentru împărtășirea acestor valori și norme, seminariile și alte evenimente formale – congrese, vizite mutuale – organizate de europartide au avut o importanță deosebită.
În ceea ce privește funcționarea mecanismului de socializare, acesta are două componente: cea indirectă și cea directă. Pe de-o parte, socializarea indirectă pe partea partidelor partenere din ECE are loc în mod regulat și prin întâlniri informale cu europartidele și cu partidele individuale din compoziția lor. În această situație, europartidele nu impun niciun fel de linii directoare pentru producerea schimbării; aceasta apare în cele trei dimensiuni ale dinamicii de partid doar după ce partenerii din ECE au fost îndeajuns de socializați. Adică normele, valorile și identitatea lor au fost occidentalizate și după ce s-au convins de adecvarea implementării unor schimbări (von dem Berge și Poguntke, 2012: 322). Pe de altă parte, socializarea directă presupune, desigur, implicarea activă a europartidelor în procesele de socializare. În acest caz, ele încearcă să socializeze partenerii din ECE prin intermediul tehnicilor de persuasiune din cadrul seminariilor. Din perspectiva instituționalismului sociologic, europartidele acționează ca antreprenori normativi care încearcă să-și convingă partenerii să-și redefinească identitățile și interesele prin implicarea acestora în procese de învățare socială (von dem Berge și Poguntke, 2012: 322). Spre diferență de socializarea indirectă, europartidele pot oferi în acest cadru indicații privind schimbarea partinică și vor încerca să convingă partenerii de faptul că acestea sunt potrivite. Totuși, partidele care se află în procesul de învățare vor introduce schimbările în conformitate cu dorința europartidelor doar în momentul în care vor fi internalizat normele, valorile și identitățile asociate.
Din punctul meu de vedere, cele două mecanisme folosite de europartide pentru a declanșa schimbări în dinamica partidelor din ECE de-a lungul procesului de europenizare sunt diferite prin prisma intensității efectelor pe care le produc. Este adevărat că schimbarea poate fi indusă de europartid asupra partenerelor din ECE mult mai repede și într-o manieră extensivă prin procesul de schimb de resurse, însă modificările nu sunt profunde, existând pericolul ca acestea să fie echivalente cu o simplă recosmetizare în vederea obținerii mult doritelor recompense oferite de europartide. Pe de altă parte, schimbările care sunt introduse și acceptate prin intermediul mecanismului de socializare sunt mai restrânse și au impact mai mare în anumite dimensiuni interne ale partidului, precum dimensiunea ideologica. În plus, ele apar abia după completarea internalizării setului de norme și valori occidentale atunci când se presupune că actorii partinici din fostul spațiu comunist au fost convinși că aderarea la acestea este potrivită. Prin urmare, schimbările declanșate prin mecanismul de socializare, au un impact mai profund și mai îndelungat.
Mai departe voi prezenta diferite exemple legate de influența europartidelor asupra partidelor partenere din ECE, după cum reies din materialele existente în arhivele PSE și PPE, prelucrate de von dem Berge și Poguntke (2012), dar și din cercetarea realizată de Mikulova (2014).
2.3 Rezultate specifice ale influenței europartidelor
Menționam în secțiunea anterioară faptul că influența europartidelor ar trebui să producă schimbări în dinamica partidelor din ECE, mai exact în dimensiunea sistemică, cea a politicilor și intra-partinica. Dacă ne referim la dimensiunea sistemică, PPE și PSE au avut un impact asupra fuziunilor și alianțelor dintre partide cu aceleași orientări în ECE. De exemplu, în Bulgaria, PPE a amenințat partidele partenere mai mici, cu statut de observator, cu îndepărtarea dacă nu refuzau fuzionarea cu cele două mari partide de pe scena politică bulgară, și anume Uniunea Națională Agrariană din Bulgaria, respectiv Partidul Democrat. De asemenea, condiționalitatea informală a avut un impact decisiv asupra formării de coaliții în Polonia. Partidele euro-entuziaste au orchestrat un consens tacit care a asigurat stabilitatea politică pentru prima oară în istoria post-comunistă (Mikulova, 2014: 171). Același lucru s-a întâmplat în Ungaria, unde cele șase partide euro-entuziaste au format o alianță consensuală cu privire la politica externă, fapt care le-a forțat să se mențină la distanță de partidele de extremă dreapta sau extremă stâng cu viziuni eurofobe.
În viziunea altor specialiști, europartidele au influențat orientările politice ale partenerilor din ECE în special cu privire la aspecte care țineau de angajamentul față de democrație, stat de drept, integrare europeană, federalism, economie socială de piață și drepturi ale minorităților. De exemplu, partidele politice din Ungaria erau cele mai dornice de a învăța lucruri noi, după spusele vice-președintelui grupului PSE din PE. La început, având în vedere că Fidesz, respectiv MSZP căutau afilierea la PPE, respectiv PSE, au fost nevoite să adopte elemente cheie ale ideologiilor creștin-democrate și social-democrate pentru a se califica. Principalul mecanism care a fost utilizat pentru europenizarea partidelor maghiare a fost cel bazat pe socializare și utilizând tehnica persuasiunii, care a funcționat foarte bine pe fondul preocupărilor reputaționale ale acestora. Principalul partid polonez de centru-stânga, SLD, reprezintă un alt exemplu pentru influența unui europartid asupra dimensiunii programatice exercitată prin mecanismul stimulentelor externe. SLD a dorit să se alăture PSE, deoarece acesta îi oferea legitimitate și o îmbunătățire a reputației la nivel intern si extern, fiind nevoiți să subscrie la documentele programatice prezentate de PSE și susținând totodată principiile ,,solidarității și dreptății comune, bazate nu numai pe structura pieței comune și monetare, dar și pe spațiul standardelor sociale comune si al dezvoltării echilibrate” (Mikulova, 2014: 176). Pe lângă elementele fundamentale preluate de partidele din ECE în documentele lor programatice, sursele existente în arhivele precizate anterior, au arătat faptul că anumite elemente specifice din diferite arii de politici, precum mediu sau energie au fost transferate de la europartide (von dem Berge și Poguntke, 2012: 328).
În ceea ce privește modul de operare, partidele din Ungaria au întreprins pași importanți pentru a fi în acord cu standardele din Vestul Europei. Atât Fidesz, cât și MSZP, au preluat elemente de la partide din Germania, Regatul Unit și Italia, împrumutul fiind pe partea de imagine, politici, organizare și marketing politic (Mikulova, 2014: 175). În Polonia, partidul de centru-stânga, SLD, reprezintă un model exemplar pentru succesul mecanismului de socializare prin intermediul căruia a căutat în mod activ și a reușit să-și însușească secretele marketingului politic specific Regatului Unit și Germaniei (Mikulova, 2014: 176).
Considerând exemplele oferite cu privire la efectele pe care le-au avut mecanismele europenizării folosite de către europartide pentru a declanșa transformarea partidelor din ECE, este evident că acestea sunt prezente în cele trei dimensiuni ale dinamicii de partid; federațiile transnaționale de partide au contribuit semnificativ la traiectoria pre-aderare a partidelor din ECE în ceea ce privește ajustarea și dezvoltarea programelor lor, a tehnicilor de campanie, a profilelor ideologice și nu în ultimul rând, la relațiile intra-partinice.
Înainte de a merge mai departe pentru a trata cazul particular al PSE și performanțele sale înregistrate odată cu deplasarea în fostul spațiu comunist în vederea începerii cooperării cu partidele succesoare, voi concluziona reluând principalele puncte tratate în această secțiunea de față a lucrării. În această parte, am încercat să explic influența pe care europartidele au avut-o asupra partidelor partenere din ECE în perioada de pre-aderare la UE, punând accentul pe mecanismele care fac posibilă europenizarea acestora. Procesul de extindere al europartidelor în spațiul central și estic, după căderea comunismului, a constituit oportunitatea pentru ca acestea să-și exercite influența pentru consolidarea noilor sisteme de partide, care necesitau să fie democratizate, instituționalizate și să capete legitimitate atât la nivel național, cât și pe noua scenă politică emergentă la nivel internațional în acest spațiu. Mai mult de atât, îndreptarea atenției europartidelor spre ECE a fost rezultatul unei configurații de interese specifice: în timp ce europartidele sunt interesate să-și asigure prezența în statele posibile viitoare membre ale UE, partidele din ECE au nevoie de resurse materiale, de expertiză și de recunoaștere internațională. Procesul de extindere spre Est al europartidelor trebuie privit ca un proces de schimb asimetric completat de procese de socializare. Cel mai probabil rezultat al acestuia a fost faptul că modelul vest-european privind dinamica de partid este exportat în țările din ECE. Cu alte cuvinte, partidele din acest spațiu se apropie ca mod de gândire, organizare și funcționare de cele din Occident. De altfel, prin intermediul acestui proces complex, europartidele își îndeplinesc obiectivul de recrutare și întărire a familiei politice pe care o reprezintă, dar în același timp se asigură că integritatea internă a partidului nu este amenințată de diferențe pregnante. Prin exemplele oferite am reușit să sprijin ideea potrivit căreia europartidele au un impact vizibil asupra partenerilor partinici din ECE – în ceea ce privește configurația sistemului de partid, cadrul ideologic și programatic -, dar și modalitatea în care operează la nivel intern.
2.4 PSE – agent al europenizării partidelor din Europa Centrală și de Est
După căderea regimului comunist în ECE, în 1989, s-au creat oportunități atât pentru actorii partinici din Vest, cât și pentru cei din acest spațiu. În vreme ce pentru cei din urmă noul peisaj politic oferea șansa de întoarcere la Europa prin crearea de sisteme de partid democrate și cu viziuni occidentale, pentru europartide, în special pentru PSE, noile condiții din ECE au determinat deschiderea unei piețe politice ofertante. PSE a văzut oportunitatea de a se extinde spre est și de a-și asigura prezența în țările foste comuniste în eventualitatea accederii lor la UE. În prima etapă a extinderii lor spre Est, social-democrații vest-europeni s-au confruntat cu o dilemă: ar trebui să invite partidele istorice social-democrate, partidele succesoare sau pe ambele? Răspunsul nu a întârziat să apară și a fost foarte clar că invitarea ambelor partide nu ar fi fost acceptată de partidele istorice. Prin urmare, PSE a fost nevoit să aleagă. Decizia finală a fost aceea de a le invita pe acestea în ciuda faptului că nu erau pregătite din punct de vedere electoral, erau rupte de realitatea din ECE, nu aveau suficiente resurse materiale, iar din punct de vedere ideologic, se revendicau încă de la doctrina socialistă de la începutul secolului XX (Öhlén, 2013: 189). Mulți dintre acești social-democrați fuseseră găzduiți în Vestul Europei după ce comunismul devenise o amenințare pentru ei la finele celui de-al Doilea Război Mondial.
Decizia luată de PSE a urmat în acest caz o logică a adecvării, deoarece europartidul considera că este de datoria lui să recunoască partidele istorice și să le susțină în calitate de viitori aliați în ECE după relele tratamente pe care le suferiseră la sfârșitul anilor 1940 în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria etc. Prin urmare, este lesne de înțeles că social-democrații occidentali și PSE au fost inițial conduși mai degrabă de imperative morale, decât de dorința de putere sau influență. În orice caz, decizia de a izola partidele succesoare nu s-a datorat doar unei abordări bazate pe logica adecvării, ci și faptului că în PSE existau divergențe de opinie cu privire la includerea integrală a partidelor cu un background socialist; temerea principală era că acestea, prin prisma trecutului lor, ar putea dăuna reputației și credibilității social-democrației din Vestul Europei. Din păcate, primele alegeri din ECE, de după căderea comunismului, au arătat că partidele istorice nu vor avea un rol de jucat, cu câteva excepții în Republica Cehă, Estonia și Slovenia. Partidele succesoare demonstraseră în schimb că aveau la dispoziție organizații de partid puternice și stabile, dar și o rețea în afara partidului. PSE se găsea, deci, din nou într-o dilemă: dacă sprijinea în continuare partidele istorice și ignorau partidele succesoare, riscau să rămână fără prea mulți parteneri în Est; în același timp, recunoașterea și invitarea fostelor partide comuniste presupunea un mare risc pentru legitimitatea europartidului din cauza moștenirii cu care venea aceste partide. Astfel, dilema dintre logica adecvării și cea consecinționistă devenea din ce în ce mai clară în această etapă (Öhlén, 2013: 194). În plus, exista riscul ca familia PSE să fie decimată într-o posibilă extindere a UE, dacă europartidul nu recunoștea partidele succesoare.
Soluția pentru această dilemă a fost una de compromis și a constat în crearea unei organizații informale în 1993, Forumul European pentru Democrație și Solidaritate (FE). Scopul organizației era acela de a se apropia de partidele succesoare, pentru a le putea cunoaște mai bine și, implicit, pentru a le evalua vocația pentru democratizare și integrare în peisajul politic din Vestul Europei. Inițiativa PSE a fost prima încercare de europenizare a partidelor foste comuniste prin stabilirea unei rețele de contacte cu partide, organizații și indivizi din ECE, care împărtășeau valorile social-democrate. FE trebuia folosit ca o arenă pentru întâlnirile informale, ceea ce permitea un grad de flexibilitate și avea două obiective simple: în primul rând, crearea și coordonarea unei rețele de contacte cu partide asemănătoare din punct de vedere ideologic în ECE; în al doilea rând, oferirea de sprijin și educație potențialilor parteneri. Mai târziu, organizația a devenit centrul de coordonare a activităților partidelor din Europa de Vest și a celor din Europa Centrală și de Est, extinzând totodată rețeaua de contacte stabilită în 1993 (Öhlén, 2013: 194-198) și oferind Internaționalei Socialiste (IS), grupului socialist din PE și partidelor componente ale PSE o viziune de ansamblu a transformărilor care aveau loc în spațiul ex-comunist.
PSE își dorea parteneri stabili și de încredere în regiune, însă nu era convins de seriozitatea partidelor succesoare, în ciuda faptului că încercau să-și demonstreze loialitatea cum puteau mai bine. Astfel, a recurs la educarea lor pe probleme de ideologie, democrație intra-partinică și egalitate de gen, dar și de chestiuni tactice. Așa cum menționam anterior, strategia presupunea utilizarea FE pentru crearea unei rețele cât mai numeroase de actori, iar odată cu includerea partidelor în această rețea, devenea important să fie cunoscute mai bine în ceea ce privea caracterul lor și personalitățile care îl compuneau. Prin urmare, era crucial ca sprijinul oferit partidelor succesoare să fie însoțit de anumite condiții. Cu alte cuvinte, strategia era de a le ajuta pe de-o parte și de a le influența să se adapteze la modelul social-democrat, pe de alta.
A doua etapă a extinderii PSE spre Est poate fi înțeleasă în contextul încercării de balansare între nevoia de a-și asigura influența într-o Uniune extinsă și de a se pune la adăpost de influențele nefaste pe care le-ar fi putut aduce partidele succesoare în cadrul europartidului. Cu toate acestea, a doua etapă este caracterizată de încă un element foarte important și anume, strategia de balansare a celor două nevoi. Aceasta se referea la efortul depus de partidele din Vestul Europei pentru educarea și sprijinirea atât a partidelor succesoare, cât și a partidelor istorice din 1993 încoace. Un prim pas a fost acela de a exporta modelul social-democrat de factură occidentală în spațiul ex-comunist, unde partidele emergente și cele în curs de consolidare manifestau o deschidere largă spre influențele PSE în vederea transformării lor, deoarece aveau nevoie de resursele și legitimitatea pe care le puteau oferi europartidul (Öhlén, 2013: 204). Mai întâi, au fost nevoite să accepte principiile și programul IS și de a prelua elementele fundamentale din documentele de bază ale PSE. Apoi, partidele din ECE au fost implicate activ în întâlniri și evenimente formale de tipul congreselor, seminariilor și workshop-urilor care aveau în vedere socializarea acestora, transmiterea de cunoștințe cu privire la modalitatea de a face campanie, organizarea la nivel intern, principalele tipare de competiție și, nu în ultimul rând, preluarea și internalizarea normelor, valorilor și identităților.
PSE a acționat ca un mentor sau un antreprenor normativ. Educarea partidelor din ECE se construia în baza cursurilor și seminariilor care atingeau chestiuni fundamentale precum ideologia social-democrată și democrația, dar și probleme referitoare la democrație intra-partinică, structură organizațională, drepturi ale omului și minorități. Ceea ce ar fi de menționat este faptul că pentru partidele din ECE, influența și succesul de care se bucurau omoloagele din Vest au fost un stimulent pentru a continua procesul de învățare socială în care fuseseră angrenate. Astfel, din a doua jumătate a anilor 1990, aceste partide încep să se europenizeze, să devină mai asemănătoare celor din Vest, iar ca urmare, PSE a început procesul de încorporare a acestora, oferind în 1995 statutul de observator pentru șase partide din ECE, două istorice – Cehia, Slovacia – și patru succesoare – Ungaria, Slovacia, Polonia și Slovenia, pentru ca mai târziu, în 1997-1998, acest privilegiu să fie extins pentru două partide din România și altor trei din țările Baltice. Statutul de observatoare în cadrul PSE le-a fost oferit partidelor în două tranșe, conform mecanismului de stimulente externe, pentru a le recompensa parcursul democratic și eforturile de a se schimba în conformitate cu modelul occidental, dar și pentru a impulsiona continuarea lor; recompensele care urmau a fi oferite partidelor din spațiul central estic – statutul de asociat și calitatea de membru cu drepturi depline – reprezentau un impuls pentru continuarea consolidării lor, dar și posibilitatea de a-și spori resursele și vizibilitatea pe scena de la nivel european (Öhlén, 2013: 204-208).
Pe lângă cele menționate anterior, etapa de încorporare a partidelor din ECE a marcat și începutul celei de-a treia etape a extinderii PSE în această zonă, moment în care europartidul a fost nevoit să-și satisfacă necesitatea de a-și spori influența. La începutul anilor 2000, devenise clar că principalul competitor al PSE era PPE, cu o orientare creștin-democrată și care ducea o campanie amplă de recrutare în Europa Centrală și de Est. Acest lucru era legat în mod evident de posibilitatea de încheierea a procedurilor de negociere pentru aderarea la UE. Atunci când a fost pus în această situație, comportamentul PSE a fost mai degrabă caracterizat de logica consecinționistă, decât de cea a adecvării, în acest caz, ideologice. Spunând acest lucru mă refer la faptul că principala prioritate a europartidului era de a include partide surori indiferent că acestea prezentau unele probleme și nu erau dezirabile – PSD a fost acceptat în ciuda faptului că existau probleme cu corupția, iar modul de gândire nu era desprins în totalitate de cel comunist; același lucru s-a întâmplat cu partidul slovac Smer, care era foarte populist (Öhlén, 2013: 230).
Prin urmare, modul în care PSE a gestionat dilemele cu care s-a confruntat a arătat menținerea unui balans între influență și legitimitate în primele două etape de extindere ale europartidului, înclinând spre mărirea influenței în cea de-a treia. În orice caz, sprijinul pentru învățare și resursele alocate în cea de-a doua etapă au produs efecte mai vizibile la începutul anilor 2000: câteva partide succesoare au fost invitate în cercurile interne ale FE și și-au putut aduce contribuția la programe. Mai mult, înaintea extinderii UE, PSE și-a utilizat influența pentru a determina fuziuni între partidele succesoare și social-democrații istorici (Holmes și Lightfoot, 2011: 46).
În concluzie, PSE și-a schimbat poziția de prizonieri al loialităților istorice în prima etapă a extinderii în spațiul ex-comunist din ECE în cea de agent capabil să balanseze între dorința de creștere a influenței și a legitimității democrate, în cea de-a doua si cea de-a treia etapă. Cazul particular al PSE ilustrează nu numai modul în care partidele pendulează între influență și legitimitate, ci și efortul depus pentru transformarea foștilor comuniști în social-democrați autentici; cu alte cuvinte, partidele din ECE au trecut printr-un proces de europenizare care a avut ca rezultat adaptarea lor la modelul Vestic în ceea ce privește dinamica de partid. Cu toate acestea, impactul pe termen lung al PSE și al rețelei sale de actori asupra partidelor partenere în privința democrației intra-partinice, ideologiei și programelor, minorități etnice, egalitate de gen etc. este greu de măsurat. Este însă rezonabil să presupunem că eforturile PSE și ale rețelei sale de actori au contribuit la europenizarea partidelor politice și la maturizarea peisajului partinic de centru-stânga din ECE.
2.5 Influența PSE în europenizarea PSD( 1990-2007)
Perioada de după 1989 a fost caracterizată în România de un grad crescut de confuzie ideologică în cadrul stângii românești, care avea în față două provocări principale: pe de-o parte, distanțarea de trecutul comunist și îmbrățișarea unei democrații vest-europeană, iar pe de altă parte, raportarea la noua realitatea economică în care se impunea tranziția la o economie de piață.
Organismul de guvernare creat după prăbușirea regimului Ceaușescu și anume, Consiliul Frontului Salvării Naționale (FSN) avea o compoziție foarte diversificată – membri ai nomenclaturii, alături de colaboratori ai dictatorului înlăturat de la putere, generali implicați în reprimarea manifestațiilor de la Timișoara, intelectuali disidenți ai epocii comuniste, dar și figuri noi. FSN, la hotărârea lui Ion Iliescu nu a rămas un simplu guvern provizoriu, ci s-a constituit într-un partid politic care a participat la primele alegeri generale, în 1990, și pe care le-a câștigat (Miroiu, 2012: 94). Rezultatul alegerilor a indicat preferința alegătorilor confruntați cu diviziunea comunist/necomunist pentru direcția necomunistă. În perioada următoare, șeful noului guvern, Petre Roman, a încercat distanțarea de trecutul comunist prin propunerea unui executiv format din elite care nu aveau legături cu fostul regim, dar și disocierea de Ion Iliescu și de rolul pe care l-ar fi jucat acesta în timpul mineriadelor. Prin urmare, FSN începe coagularea în jurul lui Petre Roman, determinând desprinderea Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), cristalizat în jurul figurii lui Ion Iliescu, care câștigă alegerile din 1992, în ciuda controverselor legate de liderul de la vârf. În 1993 a fost înființat partidul succesor al FSN, Partidul Democrat, care a devenit alături de PDSR unul dintre principalele partide de stânga de la începutul tranziției. Făcând o mică paranteză, adaug mențiunea că în continuare mă voi concentra pe parcursul european al PSD, deoarece PD a demonstrat o înclinație conservatoare de-a lungul timpului care l-a mutat la dreapta eșichierului politic, lăsând PSD să devină singurul reprezentant al social-democrației din România. Revenind, în cele din urmă celor două partide li se alătură Partidul Social Democrat Român (PSDR), înființat în 1990, care susținea că este urmașul partidelor social-democrate istorice (Miroiu, 2012: 95).
Anii 1990 reprezintă pentru PDSR un efort de legitimare și consolidare social-democrată din punct de vedere ideologic prin apelul la partide istorice social-democrate, fie prin afilierea la IS sau la europartide, în cazul consolidării stângii fiind relevantă cooperarea cu PSE. Recunoașterea internațională reprezenta un factor cheie pentru credibilitatea în arena națională, însă aceasta nu era singura miză; aici intervenea dorința de a demonstra că partidul avea capacitatea de a conduce țara cu succes. Pentru că izolarea internațională nu era benefică nici pentru partidul de guvernământ și nici pentru țară, PDSR a căutat să devină membru al instituțiilor politice social-democrate internaționale pe tot parcursul anilor 1990, însă acest lucru s-a realizat cu greu din cauza profilului populist și marcat de conservatorism de stânga. Cu alte cuvinte, partidul manifesta o tendință de schimbare a sistemului anterior în pași mărunți(Külahci, 2014: 147)
Prin lucrările FE, atât PSE cât și PDSR, care căuta apropierea de Vest, evaluau potențialul de reformare al partidului, iar cel din urmă primea asistență pentru consolidare. Mai mult, acesta a fost ajutat să se maturizeze și să se situeze într-o poziție mai favorabilă modernizării țării. Este adevărat că reticența față de reformele imediate în prima jumătate a anilor 1990 au fost interpretate de către PSE și de partidele de stânga din Vestul Europei drept o lipsă de seriozitate față de angajamentul asumat pentru democratizare și integrare în familia social-democrată occidentală, însă PDSR s-a arătat interesat de oferta educațională a FE pentru schimbarea atitudinii din interiorul partidelor succesoare. Prin intermediul FE și a rețelei de actori partinici, PDSR s-a implicat în activitățile de socializare din cadrul cursurilor și seminariilor care tratau teme specifice și de o importanță majoră pentru social-democrația vestică (Toda, 2008: 13).
În primul rând, FE a acordat o atenție deosebită temei statului bunăstării, pentru care a creat un grup, Forumul Programului Economic, al cărui scop era contribuția la procesul de tranziție către economia socială de piață în ECE. Lucrările grupului se desfășurau sub forma seminariilor și se concretizau în publicații care promovau reforma treptată către economia socială de piață. Mai mult, grupul se constituia într-o rețea de economiști de stânga și politicieni a căror misiune era prezentarea diferitelor căi prin care țările foste comuniste puteau atinge treptat acest scop (Öhlén, 2013: 208).
În al doilea rând, FE a prioritizat problema drepturilor omului și a egalității de gen. Situația persoanelor de etnie romă, care reprezentau ținte ale discriminării și excluderii sociale a fost tratată prioritar în cadrul întâlnirilor și seminariilor pentru drepturile omului în țări precum Ungaria, Republica Cehă și România, unde erau considerate o ciudățenie. Totuși, partidele care au luat parte la aceste întâlniri educative, au înțeles că problematica romilor este legată de discuția mai amplă privind combaterea sărăciei și inegalității sociale, dar și modelul economiei sociale de piață. De altfel, ambele chestiuni făceau parte din agenda stângii române în anii 1990 (Öhlén, 2013: 220; Miroiu, 2012: 97).
De asemenea, tema egalității de gen a fost un alt subiect pe care s-a concentrat FE și față de care PDSR și restul partidelor politice nu arătau niciun interes. De exemplu, politicile de protecție adoptate după 1989, precum subvenționarea unor industrii nerentabile nu au acordat atenție grupurilor dezavantajate. Altfel spus, industriile subvenționate erau ramuri masculinizate, în timp ce domeniile feminizate au fost privatizate, ceea ce a condus la o situație de tipul ,,bărbații statului, femeile pieței” (Miroiu, 2012: 97). De aceea, pentru a remedia aspecte ale realității precum cel din România, strategia FE a constat în promovare activă și asistență pentru crearea conștiinței referitoare la drepturile femeilor și la egalitatea de gen în rândul potențialelor partide partenere din ECE. Această strategie a fost pusă în aplicare prin intermediul conferințelor și workshop-urilor în spațiul ex-comunist, însă schimbările din acest domeniu au fost declanșate cu greu din cauze mentalitare care susțineau modelul femeii casnice, al gospodinei care are grijă de copii sau care este asociată muncilor pentru întreținerea familiei. Deși locul femeilor nu părea, deci, să fie în poziții de conducere sau în politică, iar eforturile social-democraților occidentali privind recunoașterea egalității de gen au fost întâmpinate cu reticență de partidele politice, acestea au fost nevoite să le accepte dacă doreau să se califice ca ,,buni sociali-democrați” (Öhlén, 2013: 221).
Prin urmare, dobândirea calității antemenționate a reprezentat un stimulent și o completare pentru preluarea unor poziții ideologice de către stânga în curs de afirmare și de legitimare ca parteneri demni de încredere ai instituțiilor social-democrate internaționale.
Procesul de socializare completat de mecanismul bazat pe stimulente și condus de PSE prin intermediul FE a început să dea roade, în sensul în care în perioada 1995-1998, 12 partide din ECE, printre care si PDSR, au demonstrat progrese în privința democratizării, instituționalizării și preluării unor elemente cheie ale statutelor și manifestelor IS și ale PSE. Răsplata către traseul de europenizare al partidelor succesoare a fost acordarea statului de observator, apoi de membru asociat al PSE. PDSR a obținut statului de observator mai târziu, în 1998, după ce a luat parte la seminarii, cursuri și alte evenimente ale rețelei de actori a FE în vederea consolidării sale instituționale atât pe plan internațional, cât și intern, iar în 1999 devine membru asociat al europartidului (Öhlén, 2013: 215). Prin urmare, la sfârșitul anilor 1990, PDSR atinsese un anumit grad de stabilitate și maturitate, iar întrebare care se punea era legată de direcția de dezvoltare a stângii în viitor. Răspunsul, ne spune Agh (2004), era foarte simplu: spre un stat al bunăstării asemenea celui din Vest. Această direcție a fost asumată de PDSR spre finele anilor 1990, din opoziție, fiind dezvoltată ulterior de către guvernarea Năstase.
De asemenea, în perioada 1997-1999, începuse să devină clar că UE avea să deschidă curând negocierile cu țările din ECE în vederea extinderii, ceea ce avea implicații atât pentru partidele din statele candidate, cât și pentru europartide. Pe de-o parte, PDSR trebuia să-și demonstreze vocația europeană și să promoveze integrarea europeană prin măsuri sustenabile și care să respecte criteriile de la Copenhaga. Pe de altă parte, PSE vedea oportunitatea de a se extinde spre Est și de a-și mări potențialul de putere în PE și într-o Uniune extinsă prin recrutarea unor partide de centru stânga puternice dacă nu prin aderența la setul comun de valori și norme ale social-democraților din Vest, măcar prin prezența lor la conducerea coalițiilor de guvernământ. Pentru PSE acest lucru însemna o reorientare a modului în care trata cu partidele partenere din ECE și care va schimba natura relațiilor dintre ele. Relația de putere dintre cele două părți a devenit foarte explicită și se asemăna cu relația de condiționalitate dintre UE și statele candidate pe parcursul negocierilor de aderare; singura diferență era că social-democrații vestici aveau mai puțina putere formală de negociere. Totuși, aveau o poziție superioară față de partidele partenere atâta vreme cât acceptarea lor ca membri integrali era crucială pentru recunoașterea internațională a acestora.
Potrivit unui înalt oficial al PSE, apartenența cu drepturi depline la europartid era un obiectiv tacit, care permite politicienilor din PSE să-și impună condițiile. De exemplu, pe lângă sarcinile de persuasiune, legate de tema egalității de gen, a statului bunăstării și a democrației, cu ajutorul cărora încercau să convingă partidele social-democrate de faptul că orientările programatice propuse sunt potrivite pentru a fi internalizate, actorii partinici trasau indicațiile pentru schimbarea dinamicii de partid și a modului în care se poate realiza. În plus, le puneau în vedere partidelor din ECE miza operării acestor schimbări: apartenența la UE, posibilitatea de a face parte din PE în cadrul unui grup reprezentativ pentru o familie politică cu condiția de a adopta statutele și de a adera la dimensiunea programatică a acelui grup (Öhlén, 2013: 221). Asimetria de putere a fost clară în cazul PDSR chiar înaintea alegerilor din 2000. În 1998-1999, PDSR avea scopul de a se transforma într-un adevărat partid social-democrat. Acest lucru însemna totodată că membrii partidului erau nerăbdători să obțină recunoașterea familiei social-democrate, moment în care PSE a reușit să aibă o poziție de negociere favorabilă. Jan Marinus Wiersma i-a propus lui Ion Iliescu în cadrul unei conferințe internaționale ca în schimbul unei relații mai strânse de cooperare cu PSE să fie de acord cu îndeplinirea a trei condiții în cazul în care câștigă alegerile – chestiune deja certă pe atunci: a) să pregătească țara pentru intrarea în NATO și UE; b) să implice și alți actori la guvernare dacă va obține majoritatea; și c) să adapteze politica privind minoritățile la standardele cerute de PSE. Iliescu a fost de acord cu acest târg, pe care l-a și respectat (Öhlén, 2013: 223). Ceea ce a făcut Iliescu în numele PDSR sugerează faptul că a acționat după o logică a necesității odată cu creșterea posibilității de accedere la UE, dar și că exista o tendința de adaptare și stabilizare la începutul noului mileniu. Acesta a fost totodată momentul în care PDSR putea să-și demonstreze seriozitatea și să se ralieze la modelul social-democrat promovat de PSE, care includea o modernizare a partidului în sensul democrației interne, a politicilor adecvate pentru minoritățile etnice, a tranziției la economia socială de piață și nu în ultimul rând, al unificării stângii prin reconcilierea partidelor succesoare și a partidelor istorice, chiar prin fuziunea acestora.
De altfel, începutul anilor 2000 a fost un moment de mobilizare socială și politică în vederea continuării reformelor indicate în raportul periodic al Comisiei Europene privind progresele făcute de România în procesul de integrare europeană. Statul român trebuia să acorde atenție specială reformelor economice structurale, slăbiciunilor procesului legislativ și nivelului crescut de corupție. În acest context, PDSR și-a afirmat vocația pentru integrare euroatlantică, proclamându-se ,,partid social-democrat european, dedicate alăturării în UE și NATO” (Miroiu, 2012: 98; Öhlén, 2013: 226) și a căutat să-și demonstreze loialitatea față de PSE ale cărui așteptări erau limpezi. Astfel, a evitat formarea unei coaliții electorale înaintea alegerilor din noiembrie 2000 cu Partidul România Mare, care avea tendințe populiste și naționaliste accentuate, dar a creat în schimb o coaliție – Polul Social Democrat din România – cu două partide mai mici, dintre care unul era partidul istoric social-democrat, ceea ce era în conformitate cu cerințele PSE. După câștigarea alegerilor și formarea unui guvern de coaliție, PDSR a fuzionat cu PSDR, dând naștere în 2001 Partidului Social Democrat (PSD). Fuziunea a constituit un pas important în procesul de clarificare și dezvoltare doctrinară a PSD, câștigându-i afilierea la IS în 2003 și la PSE, în 2005.
Consolidarea instituțională la nivel internațional în perioada guvernării Năstase a fost însoțită de consolidarea direcției programatice a PSD care a avut două paliere importante: dimensiunea socială și dimensiunea internațională. În ceea ce privește dimensiunea socială a politicii de guvernare, ea a fost una tipică unui partid social-democrat, care pornea de la formula ,,echilibrului dintre competiție, colaborare și solidaritate” (Miroiu, 2012: 99). Dimensiunea internațională a politicii PSD s-a concentrat pe integrarea României în NATO și în UE, dar și pe ralierea din punct de vedere ideologic și programatic la pozițiile PSE. Afilierea la acesta a însemnat adoptarea unor tematici care nu se regăseau în portofoliul social-democrației din România – mediu, egalitate între sexe și Modelul Social European (MSE) -, fapt care a fost posibil în mare parte datorită condițiilor puse de europartid PSD-ului și care au acționat ca niște stimulente pentru schimbare programatică (Holmes și Lightfoot, 2011: 46). În acest sens, MSE oferea un cadru de referință atractiv pentru social-democrații din fostul spațiu comunist, iar statul bunăstării susținut în Vest reprezenta o țintă potrivită. De asemenea, raportarea la UE a permis adoptarea unui discurs de stânga, legitimat de ideea europenizării. Cu alte cuvinte, social-democrații puteau discuta despre polarizare socială și sărăcie fără să fie acuzați de întoarcere la comunism, invocând alinierea la strategii și politici europene. În acest sens, Strategia Lisabona reprezenta justificarea perfectă deoarece susținea ideea conform căreia ,,guvernările viitoare au datoria de a-și proiecta politicile și programele europene astfel încât să nu urmărească doar logica economică, ci și logica socială de solidaritate, coeziune și incluziune socială” (Năstase, 2007: 273; Miroiu, 2012:99).
Deși PSD a pierdut alegerile pentru Parlament și Președinție, din 2004, în fața Alianței DA și a lui Traian Băsescu, situându-se în opoziție de atunci și până în prezent, partidul a reușit să se consolideze doctrinar (Miroiu, 2012: 100). Preluând din punctele principale ale social-democraților europeni, PSD se revendică în prezent de la o ,,social-democrație modernă” și este singurul reprezentant veritabil al aripii de stânga din România, după ce PD a aderat la doctrina creștin-democrată, în 2005. Prin urmare, în cele două decenii de după 1989, s-au putut observa eforturi de cristalizare a social-democrației române atât din dorința de legitimare și recunoaștere internă, cât și din dorința de consolidare instituțională și pe plan internațional pentru tranziția spre democrație și modelul economiei sociale de piață. În prima fază, social-democrația de sorginte vest-europeană, promovată de IS și de PSE, reprezenta obiectivul ideologic al partidelor succesoare și al celor istorice, însă acesta era greu de îndeplinit câtă vreme partidele s-au arătat refractare la influențele actorilor partinici din Vest. Totuși, prin participarea PDSR/PSD în rețelele de contacte cu actorii politici din Occident, coordonate de FE, și la evenimentele organizate în acest cadru, partidul a fost implicat într-un proces de socializare și de persuasiune legat de acceptarea normelor, valorilor și orientărilor programatice ale familiei social-democrate, care s-a finalizat cu internalizarea treptată a acestora. Astfel, reprezentantul stângii române a devenit treptat mai deschis la influențele externe și totodată la posibilitatea de schimbare indusă de acestea. De altfel, această primă fază este caracterizată de influența mai scăzută a europartidului asupra PDSR/PSD. Maturizarea și atingerea unui anumit grad de coerență a PDSR/PSD au fost continuate în cea de-a doua fază, când mizele pe plan extern ale României au crescut: trebuia să-și demonstreze seriozitatea cu privire la angajamentul de integrare în UE și în NATO. De aceea, PDSR/PSD continuă procesul de învățare desfășurat prin activitățile FE și caută tot mai mult afilierea la PSE și la IS pentru a-și demonstra loialitatea doctrinară față de acestea, dar și de a-și legitima progresele făcute în vederea integrării euroatlantice. Efortul educațional al PDSR/PSD a fost răsplătit la sfârșitul anilor 1990 cu acordarea statului de observator în 1998, apoi de asociat la PSE, urmând ca după efectuarea modificărilor realizate la cererea europartidului în dimensiunea programatică și cea structurală – fuziunea cu PSDR – să-i fie acordat statului de membru permanent în IS (2003) și PSE (2005). Această fază este, prin urmare, caracterizată de procesul de unificare, de întărire a stângii din România, care a fost destul de sensibil influențat de PSE și de noua sa poziție de putere în contextul atât al propriei extinderi spre Est, cât și al extinderii UE. Așa cum menționam anterior, PSD a rămas singurul reprezentant al social-democrației moderne pe scena politică din România, continuându-și orientarea pro-europeană din opoziție, aliniindu-se la poziția programatică a PSE și a IS până în momentul aderării la UE, în 2007.
Cu toate acestea, deși acest partid și-a clarificat pozițiile ideologice, și-a intensificat eforturile de legitimare ca partid social-democrat, și-a corelat în mare măsură discursul cu social-democrația internațională și s-a integrat la nivel european în organizațiile socialiste relevante, există o serie de critici care au afirmat că aceste schimbări nu reprezentau decât dovezi superficiale, menite să demonstreze conformismul în vederea aderării la UE (Miroiu, 2012: 99). Altfel spus, europenizarea PSD poate să fi schimbat fața externă a partidului, dar în ansamblu, nu a fost decât un proces de cosmetizare la presiunea PSE, lăsând rădăcinile interne neschimbate (Agh, 2006: 90). Pe scurt, acest lucru poate fi simplificat printr-un scenariu ,,al influenței în declin”, în care europartidul are o influență pozitivă în perioada de aderare la UE, după care aceasta scade (Holmes și Lightfoot, 2011: 34). Veridicitatea acestui scenariu în cazul PSD post-aderare va fi testată în capitolul analitic al acestei lucrări, în care voi căuta să identific persistența unor influențe la nivel programatic a PSE și măsura în care acestea afectează această dimensiune.
Metodologie
Europenizarea PSD, înțeleasă în sensul ei cel de bază ca adaptare la presiunile UE, este plasată în cadrul teoretic mai cuprinzător al instituționalismului sociologic, unde procesul de cooperare transnațională este condus de către PSE și se desfășoară după o logică sociologică, prin utilizarea mecanismului de socializare și a tehnicilor de învățare. În acest cadru, europartidul acționează asemenea unui antreprenor normativ care contribuie la dezvoltarea unor paradigme normative și conceptuale pentru partenerul său din Europa de Est după modelul social-democrației de la nivel european. Preluarea influențelor programatice de la PSE a fost accentuată la finele anilor 1990 și în prima parte a anilor 2000 datorită procesului de afiliere la europartid și de aderare la UE, când s-a aflat sub imperativul condiționalităților impuse atât de Uniune, cât și de PSE. Cu toate acestea, după accederea României la constructul european și după integrarea PSD în instituțiile politice reprezentative pentru social-democrația europeană, presiunea pentru adaptare în virtutea condiționalității s-a diminuat considerabil și s-ar putea considera că, implicit, s-a diminuat și puterea de influență programatică a PSE. Personal, nu susțin această asumpție, ci doar faptul că logica cooperării dintre europartid și partidele membre, incluzând PSD, s-a schimbat fiind fundamentată după 2007 cu precădere pe mecanisme de socializare și tehnici de învățare și persuasiune. Astfel, am ajuns la formularea ipotezei cercetării, prin care susțin că influența post-aderare a PSE nu s-a diminuat în ceea ce privește dimensiunea programatică a PSD.
Demersul pentru confirmarea acestei ipoteze urmărește două obiective: în primul rând, identificarea influențelor programatice ale PSE în programul de guvernare al PSD din 2010; în al doilea rând, identificarea căilor prin care PSE poate genera influențe asupra PSD în vederea internalizării principalelor direcții programatice formulate la nivel european. Cele două obiective vor fi îndeplinite utilizând metoda analizei de conținut care vizează documente oficiale de tipul documentelor programatice – Strategia PSE 2010-2014, Manifestul PSE 2009, PES Activists Initiative și programul de guvernare al PSD din 2010 ,,România corectă, România socială”-, a actelor care reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații – Statutul PSD -, dar și materiale jurnalistice – interviu cu europarlamentarul Victor Negrescu – și site-uri web ale organizațiilor partinice. În plus, pentru îndeplinirea primului obiectiv voi utiliza tehnica comparației pentru a analiza documentele programatice – Programul de guvernare al PSD din 2010 și Manifestul PSE din 2009 – iar analiza va fi făcută dintr-o perspectivă atât cantitativă, cât și calitativă pentru identificarea influențelor PSE în dimensiunea programatică a PSD; b) pentru îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv voi utiliza tehnica observației. Pasul următor va fi interpretarea și prezentarea datelor, iar în cele din urmă voi formula principalele concluzii ale demersului de cercetare, dar și dificultățile întâlnite pe parcurs.
PSE și europenizarea PSD în perioada post-aderare
Influențele programatice ale PSE asupra programului de guvernare al PSD(2010)
Analiza programului de guvernare al PSD (2010)
Unul dintre cele două obiective ale cercetării, în vederea confirmării ipotezei, constă în identificarea influențelor PSE asupra dimensiunii programatice a PSD. În continuare, voi încerca să realizez acest lucru într-o manieră comparativă analizând atât cantitativ cât și calitativ două documente programatice esențiale ale celor două formațiuni social-democrate, precum Manifestul PSE pentru alegerile europarlamentare din 2009 și programul de guvernare al PSD din 2010.
În ceea ce privește analiza cantitativă, am încercat să identific în documentul programatic al PSD anumiți termeni specifici care pot fi legați de nivelul supranațional și termeni care se regăsesc cu precădere în Manifestul PSE. În primul rând, am observat existența a peste 150 de mențiuni ale termenului ,,european”, 170 pentru ,,UE”, 40 pentru ,,Uniunea Europeană”, 10 pentru ,,standarde europene”, 3 pentru ,,Europa” și 1 mențiune pentru ,,europenizare”.
În general, raportat la numărul de pagini al programului de guvernare (310), proporția de termeni europeni este foarte mare și, în general, este legată de standardele pe care partidul din România le urmărește în modernizarea țării, în diverse domenii. În al doilea rând, am identificat termeni cheie care se regăsesc și caracterizează documentul europartidului, precum 66 de mențiuni pentru ,,asistență”, 40 pentru ,,sărăcie”, 22 pentru ,,solidaritate”, 20 pentru ,,progres”, 14 pentru ,,relansare economică”, 6 pentru ,,echitate”, 6 pentru ,,economie inteligentă”, 5 pentru ,,energie verde”, 3 pentru ,,eficiență energetică”, 3 pentru ,,securitate energetică”, 3 pentru ,,corectitudine” și, în cele din urmă, 1 mențiune pentru ,,egalitate de gen”.
De asemenea, am căutat și am găsit termeni care leagă părți din viziunea politică a PSD explicit de europartidul din care face parte, precum 3 mențiuni pentru ,,Europa Socială”, 3 pentru ,,social-democrații europeni”, 2 pentru ,,Partidul Socialiștilor Europeni” și 1 mențiune pentru ,,stânga europeană”.
Prin urmare, analiza cantitativă indică per ansamblu că programul de guvernare al PSD a fost formulat în context european, ținând seama constant de standardele la care ar trebui să ajungă atât partidul, dar și statul român, membru al UE, prin dezvoltarea de-a lungul liniilor concepute de PSD. Mai mult de atât, a fost relevat faptul că reprezentantul stângii românești a internalizat aproape integral titlurile tematice regăsite pe agenda pentru alegerile europarlamentare a PSE. Cu toate acestea, consider că analiza cantitativă nu este suficientă pentru a demonstra profunzimea ralierii programatice a PSD la viziunea familiei social-democrate europene și de aceea voi întreprinde și o analiză calitativă a celor două documente politice.
Prin analiza calitativă am avut în vedere identificarea împrumutului programatic de la PSE nu numai din perspectiva similarităților tematice, cât și a conținutului acestora. Cu alte cuvinte, am căutat să observ dacă problematicile relevante la nivel european au fost internalizate și tratate de PSD, în programul său de guvernare, conform viziunii stângii europene. Astfel, agenda tematică din 2009 a social-democraților europeni se construiește pe șase puncte tematice – relansarea economiei și prevenirea unei noi crize financiare; Europa Socială care să dea oamenilor o șansă mai bună; lupta împotriva schimbărilor climatice și asigurarea securității energetice; promovarea egalității între sexe în Europa; și sporirea rolului UE în lume. Dintre aceste teme, primele două au fost preluate în privința conținutului și domină din perspectiva interesului viziunea politică a PSD. Restul temelor, precum chestiunea schimbărilor climatice și a securității energetice, a egalității între sexe, au fost preluate într-o manieră mai marginală de către partidul român, dar în ciuda acestui fapt, conțin elemente specifice gândirii stângii europene. Ultimele două teme nu au putut fi incluse în discursul național din câte am observat.
Relansare economică și Europa Socială
În orice caz, PSD deschide programul de guvernare în tonul manifestului PSE, blamând guvernarea de dreapta și îmbrățișând abordarea pentru o Europă socială, respectiv pentru un stat social, unde trebuie să primeze restartarea motorului economic, consolidarea finanțelor publice și stabilizarea socială, prin îmbunătățirea sistemului de servicii sociale, dar și crearea de noi locuri de muncă.
După cum precizam, social-democrații europeni luptă pentru protejarea statului social, propunând reglementarea mai puternică a piețelor financiare și crearea unor mecanisme de control, care să acționeze ca o plasă de protecție împotriva speculatorilor care profită de fluctuațiile pieței libere. PSD susține la nivel național întărirea funcției de control, în paralel cu oferirea de stimulente. De asemenea, stânga susține consolidarea fiscală pe termen mediu, prin sisteme echitabile care să genereze fonduri la buget. De aceea, PSD este dispus să adopte la nivel intern sistemul de impozitare diferențiată pentru a crește solidaritatea și echitatea socială. Prin cota unică de impozitare, populația cu venituri mai mici a resimțit neajunsurile financiare mult mai drastic față de cei cu venituri mari și foarte mari. Pe lângă consolidare fiscală, planul PSE este de a crea 6 milioane de noi locuri de muncă în următorii cinci ani, în România planul urmărind crearea unui număr de 1 milion de locuri de muncă pe aceeași perioadă; în definitiv, acesta este scopul politicilor sociale, de a crește gradul de ocupare și de a elabora politici de solidaritate prin care economia să fie stabilă și să aducă beneficii tuturor cetățenilor.
PSD este de acord cu faptul că criza economică s-a produs din cauza piețelor nereglementate și de globalizarea mecanismelor speculative care au împins statele într-un con de umbră. Răspunsul social-democraților la această problemă este creșterea coeziunii sociale și a statului social care să intervină în corectarea anomaliilor pieței; acestea afectează populațiile în ansamblul lor și cresc polarizarea și excluziunea socială. Pentru a realiza acest obiectiv, PSD propune adoptarea unui plan de dezvoltare durabilă, asemenea Strategiei Europa 2020, care să crească competitivitatea. Obiectivele UE trebuie transpuse în obiective naționale. Pentru a deveni un stat social autentic, PSD consideră că soluția este stimularea muncii pentru cei care beneficiază de ajutor social, dar și pentru cei activi în economie. O astfel de soluție urmărește creșterea bugetului și, implicit, îmbunătățirea serviciilor sociale. Crearea de locuri de muncă trebuie să urmeze nu doar o perspectivă cantitativă, ci și una calitativă, prin creșterea economică alimentată de investiții și comerț corect, bazat pe standarde comune, cu statele membre. Soluția oferită de PSD se regăsește în documentul programatic al PSE, iar același lucru este valabil și în legătură cu următoarea măsură propusă de PSD. Partidul susține investițiile în afaceri, declarându-și sprijinul pentru companiile publice și private pentru a asigura resurse de investiții. De asemenea, recunoaște rolul antreprenorilor privați în dezvoltarea economică durabilă, care contribuie la reducerea sărăciei.
Mai mult de atât, dezvoltarea economică inteligentă este posibilă doar dacă se fac investiții în capitalul uman existent, în tehnologie avansată, doar dacă există o disciplină riguroasă în economia reală, transparență, responsabilitate și eficacitate în cheltuirea fondurilor publice. În acest sens, PSD este de acord cu viziunea PSE, conform căreia trebuie acordată o mai mare atenție fondurilor de pensie și metodelor de investiții din banii publici pentru ca cetățenii să cunoască exact cum sunt cheltuiți banii pe care îi aduc la bugetul de stat. În același timp, ar trebui accentuată lupta împotriva evaziunii fiscale și a spălării de bani.
Mai departe, PSD consideră că sincronizarea la UE (Strategia Lisabona) și dezvoltarea unui plan pentru dezvoltare durabilă, construit pe trei piloni – ecologic, social și economic – reprezintă o prioritate. Pentru ca acest plan să fie realizabil, este nevoie de o societate a includerii și a integrării tuturor, în care cei defavorizați, clasa de mijloc și cei bogați trebuie să fie puși într-o relație de susținere reciprocă. Mai exact, ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările climatice și energia, educația și combaterea sărăciei trebuie să fie coordonatele europene după care se ghidează PSD pentru a asigura României o creștere economică inteligentă. În ceea ce privește domeniul energetic, sunt observabile influențe ale PSE: PSD susține modelul social-democrat european și sprijină creșterea securității energetice a României, prin diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, asigurarea tranzitului acestora pe teritoriul țării. De asemenea, este de acord că dezvoltarea durabilă a țării depinde de reducerea impactului sectorului energetic asupra mediului în limitele cerute de normele UE. În plus, PSD preia ideea europartidului din care face parte referitor la protejarea resurselor energetice limitate, prin economisirea resurselor primare existente într-o cantitate mai limitată și stimularea potențialului resurselor regenerabile.
Educație
În ceea ce privește educația, PSD se raliază la Strategia 2020 și la Manifestul PSE din 2009, acordând o importanță majoră tinerilor pe care-i consideră motorul viitor al dezvoltării economice și a României. Astfel, partidul propune un proiect intitulat inițiativă pentru tineri 2020, care vizează atingerea unor obiective: integrarea tinerilor pe piața muncii; asigurarea unui salariu conform cu pregătirea și competențele dobândite; asigurarea condițiilor pentru formare continuă în vederea menținerii competitivității pe piața muncii; asigurarea de asistență tinerilor care provin din medii defavorizate și celor care doresc finalizarea studiilor, prin programe de tipul ,,a doua șansă”. Setul de măsuri nu reprezintă doar o adaptare la contextul european, ci și un împrumut programatic din manifestul PSE, în care stânga europeană consideră că investițiile în educație sunt fundamentale pentru dezvoltare și pentru a crea locuri de muncă de mai bună calitate și mai bine plătite, iar dreptul la o educație egală, indiferent de vârstă, trebuie oferit oricărui cetățean.
Mediu
Deși mediul nu ocupă un rol central în viziunea politică a PSD, împrumutul programatic de la PSE este observabil și în acest domeniu de politici: promovează transportul urban verde, o agricultură ecologică și valorificarea deșeurilor urbane pentru producerea de energie ,,verde”.
Protecția cetățeanului și securitate
Referitor la subiectul protecției cetățeanului și securității, România trebuie să respecte și să consolideze un model de securitate internă bazat pe modelul Uniunii Europene și al PSE, care are la bază respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept, democrația, dialogul, toleranța, transparența și solidaritatea. În acest context securitatea cetățenilor României este un drept, iar statul român are obligația de a crea și întreține un mediu sigur în care oamenii să se simtă protejați, în care valorile libertății și ale democrației să primeze, astfel încât fiecare să se poată manifesta fără teamă, atât în societate, cât și în viața privată. Asemenea colegilor social-democrați europeni, care și-au coagulat ideile în programul politic pentru alegerile europarlamentare, PSD consideră că măsurile pentru garantarea siguranței cetățeanului nu pot fi o scuză pentru restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât PSD garantează întărirea supravegherii democratice și juridice efective a activităților de securitate internă. Mai mult două dintre obiectivele propuse cu privire la protecția cetățeanului și la securitate (respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor; prevenirea oricăror acțiuni cu caracter terrorist) se regăsesc ca atare și în Manifestul PSE.
Politica Europeană a PSD
Dincolo de tot ce am menționat anterior, analiza calitativă a documentelor politice ale PSE și PSD a rezervat o surpriză; în general am observat o influență a UE și a PSE asupra gândirii politice a partidului de stânga din România, însă ea a avut concentrare și răspândire diferită de-a lungul capitolelor tematice tratate în programul de guvernare din 2010. Pe de-o parte, influența mai generală a UE s-ar traduce printr-o dorință de standardizare din partea PSD, prin ralierea la strategiile și standardele de bază care guvernează domeniile de politici ale Uniunii, iar acest lucru este observabil de-a lungul întregului document. Pe de altă parte, influența din partea PSE este mult mai concentrată pe anumite subiecte (redresare economică și socială) și mai disparată pe altele (protecția cetățeanului și securitate, securitate energetică, asigurarea egalității de gen), traducându-se printr-o specializare a viziunii politice. De altfel, cele șase teme pe care se fundamentează manifestul PSE și care sunt expuse într-un mod echilibrat nu se regăsesc în aceeași măsură în viziunea politică a partidului român. Cu alte cuvinte, se observă că PSD își dorește să fie cât mai european posibil, însă, în același timp, reprezentarea ideilor social-democrației europene are diferite grade de nuanțare. După cum spuneam, analiza calitativă a rezervat o surpriză, în sensul în care programul politic al PSE, mai exact punctele pe care se fundamentează sunt preluate de data aceasta într-o manieră unitară și foarte echilibrată de către partidul român în cadrul unui capitol intitulat ,,Politica Europeană a PSD”. Mai mult, este reiterat sprijinul pentru unele linii de gândire care fuseseră adoptate anterior; mă refer în acest caz la chestiunile privind redresarea și dezvoltarea economică și Europa socială întemeiată pe cetățeni care beneficiază de șanse mai bune.
În această secțiune, PSD susține că politica europeană este una dintre dimensiunile principale ale politicii naționale, care se întemeiază pe principiul loialității față de deciziile europene.
Europa cetățenilor
PSD împărtășește viziunea colegilor socialiști europeni cu privire la nevoia unei noi agende a cetățenilor europeni într-o Uniune Europeană puternică în lume; o agendă venită dinspre cetățeni și menită să servească interesele acestora. De asemenea, PSD consideră că deficitul democratic înregistrat de UE, alături de efectele crizei economice și financiare mondiale, au dus la pierderea din vedere de către elitele politice europene și naționale a binelui cetățenilor, fiind nevoie de revenirea la o guvernarea în folosul cetățenilor. Aceasta se poate realiza prin o serie de măsuri, precum:
Reforma piețelor financiare de așa manieră încât să fie evitate, pe viitor, crizele financiare;
Lupta împotriva schimbărilor climatice și asigurarea rezervelor de energie regenerabilă pentru viitor;
Sisteme sociale îndreptate către binele cetățenilor, menite să facă față globalizării: O Nouă Europă Socială;
Combaterea discriminării pe orice bază;
Globalizarea progresului umanității și a securității cetățeanului.
De altfel, slăbiciunea instituțiilor europene în ceea ce privește prevenirea și apoi managementul crizei a afectat încrederea cetățenilor în instituțiile comunitare. Cetățenii europeni, în majoritatea lor, simt nevoia unei Europe politice eficiente. Ca răspuns, social-democrații europeni afirmă că Uniunea nu poate face față provocărilor globalizării decât prin întărirea unității sale politice, astfel încât UE are nevoie de structuri de conducere cu caracter transfrontalier puternice, flexibile și legitimate democratic.
Sistemul financiar european
În ceea ce privește sistemul financiar european, PSD declară că va susține politicile privind reglementarea piețelor financiare și realizarea unui sistem financiar european. În plus, referitor la strategia de creștere economic europeană, PSD consideră că investiția în educație, corelată cu flexibilizarea pieței muncii și cu măsuri de integrare socială – sintetizate în conceptul de „flexi-securitate” – , reprezintă singura cale către o creștere economică inteligentă. În al doilea rând, PSD susține obiectivele generale stabilite în cadrul Congresului PSE de la Praga, din decembrie 2009 și anume, asigurarea unei redresări economice puternice și a unui model de creștere sustenabil, precum și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, prin implicarea pe piața muncii a femeilor, tinerilor, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități și imigranților, prin elaborarea de politici de incluziune socială și de combatere a discriminării. PSD va milita pentru deschiderea completă a pieței muncii pentru toți cetățenii europeni.
Agricultură
Pe lângă asta, PSD recunoaște importanța agriculturii pentru societatea europeană și, implicit a PAC. Astfel, partidul militează pentru securitatea alimentară atât sub aspect cantitativ (accesul la hrană suficientă) cât și calitativ (accesul la hrană sănătoasă). Adoptând poziția PSE, conform căreia fermierii au un rol fundamental pentru dezvoltarea agriculturii și a mediului rural, PSD afirmă că aceștia trebuie susținuți în calitatea lor de furnizori de bunuri pentru societate. În plus, trebuie să luptăm împotriva schimbărilor climaterice și promovarea unei agriculturi performante din punct de vedere ecologic.
Europa Socială
În al treilea rând, în ceea ce privește problematica Europei sociale, PSD este de acord că se impune salvgardarea Modelului Social European la nivelul Uniunii ca element esențial pentru existența și dezvoltarea construcției europene. Pentru aceasta este, însă, nevoie de susținerea următoarelor priorități:
Promovarea unei economii bazate pe cunoaștere, prin susținerea cercetării și inovării în domeniile care încurajează dezvoltarea: securitate energetică, transporturi, schimbări climatice, reciclare, sănătate, schimbări demografice;
Regândirea sistemului educațional, în sensul axării programelor pe creativitate, inovare și spirit antreprenorial, prin asigurarea accesului la educație al copiilor din familiile defavorizate și digitalizarea școlilor pentru un mai bun acces la informații.
Asigurarea sustenabilității financiare pe termen lung a sistemelor de protecție social (inclusiv pensii).
Rolul UE ca partener pentru pace, securitate și dezvoltare
În ultimul rând, PSD împărtășește viziunea social-democraților europeni pentru sporirea rolului și a vizibilității UE, ca partener pentru pace, securitate și dezvoltare, pe mai multe paliere, precum:
Politica de Vecinătate: PSD susține colaborarea cu vecinii în vederea consolidării securității lor și a Uniunii Europene, dar și încercările de a face sistemele politice ale țărilor vecine mai democratice, mai puternice economic și mai apropiate ca valori de UE.
Extinderea UE: PSD susține Turcia și statele din Balcanii de Vest în procesul de aderarea la UE.
Securitate și apărare: PSD susține cooperarea cu NATO
Cooperare inter-regională: PSD va susține inițiativa PES și a Grupului S&D în PE privind crearea Uniunii pentru Marea Neagră ca suprastructură instituțională menită a promova strategia UE la Marea Neagră.
Relațiile cu actori din sistemul internațional: PSD susține parteneriatele strategice cu actorii globali, precum SUA, China, India, Rusia.
Concluzii privind impactul PSE asupra programului de guvernare al PSD
Prin urmare, după cum am demonstrat, loialitatea PSD față de ideile expuse de stânga europeană în manifestul europartidului pentru alegerile europarlamentare din 2009 este redată cel mai bine în capitolul ,,Politica europeană a PSD” din programul de guvernare, din 2010, al partidului din România. Ralierea la conținutul manifestului într-o formulă unitară în capitolul menționat pare să sugereze conformarea social-democraților din România la poziția comună a familiei politice la nivel internațional și totodată susținerea viziunii PSE la acest nivel din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, în plan intern, alinierea la conținutul tematic al documentului europartidului nu este integrală; desigur, ar fi fost destul de greu ca ultimul punct al manifestului – un rol și o vizibilitate crescută pentru UE pe plan extern – să fie preluat ca atare în programul de guvernare a României, însă alte puncte de pe agenda PSE ar fi putut să se regăsească mai pregnant în viziunea politică a PSD și mă refer aici problematica egalității de gen, a securității energetice, a schimbărilor climatice. În orice caz, ele sunt tratate în diverse subcapitole ale politicilor naționale și au influențe de la PSE. Ceea ce a fost împrumutat la nivel intern într-o proporție foarte mare a fost conținutul măsurilor referitoare la redresare economică și la Europa Socială, fapt indicat și de analiza cantitativă, care arată o abundență a termenilor legați de cele două chestiuni. Pentru că am adus în discuție analiza cantitativă, aș dori să reiterez observația mea legată de abundența termenilor europeni, înțelegând prin asta trimiterile la UE, și să o leg de analiza calitativă care a indicat o plasare a programului de guvernare al PSD în contextul european general. Această plasare eu o interpretez ca pe o dorință a partidului român de a integra România pe cât posibil în UE, prin raportarea constantă la standardele și direcțiile politice ale acesteia.
Dacă privesc documentul programatic al PSD din perspectiva europenizării, pot spune cu certitudine că acest proces a avut un impact considerabil asupra viziunii politice a partidului, însă nu pot determina cu exactitate rolul jucat de PSE în această privință, deși împrumutul programatic de la formațiunea europeană de stânga este evident. De asemenea, nu am putut măsura cu exactitate impactul PSE strict pe linia de gândire social-democrată asupra dimensiunii programatice a PSD, deoarece este dificil de separat ceea ce se agregă per ansamblu la nivelul Uniunii de viziunea politică a europartidului, care este și ea parte integrantă dintr-o viziune comună despre direcția de dezvoltare a UE. Din păcate, nu am putut crea nici un instrument empiric adecvat pentru a măsura acest impact. În orice caz, chiar dacă am întâlnit aceste dificultăți, consider că am reușit să identific suficiente elemente specifice orientării PSE în documentul politic al PSD încât să pot afirma că impactul post-aderare al europartidului asupra dimensiunii programatice a reprezentantului stângii din România s-a menținut și poate chiar a crescut.
Mijloacele de influență ale PSE în dimensiunea programatică a PSD după 2007
În această secțiune a cercetării voi încerca să îndeplinesc cel de-al doilea obiectiv în vederea confirmării ipotezei și anume, identificarea mijloacelor de influență programatică pe care PSE le are la dispoziție și pe care le poate utiliza pentru propagarea ideilor social-democraților de la nivel european; prin intermediul acestora, PSE poate determina încorporarea lor în dimensiunea programatică a partidelor partenere, în cazul lucrării de față fiind vorba despre PSD. Pentru realizarea acestui demers, voi folosi câteva documente oficiale ale europartidului (PES Strategy 2010-2014, PES Activists Initiative), ale PSD(Statutul PSD), dar și un interviu al europarlamentarului Victor Negrescu și website-urile organizațiilor partinice. Strategia PSE pentru perioada 2010-2014 vizează întărirea PSE prin modernizarea partidelor membre în următorii cinci ani. În aceasta se stipulează faptul că PSE nu ar trebui să fie doar o platforma pentru organizațiile membre și partidele partenere, unde să discute politicile europene, ci și un loc unde partidele membre să se întâlnească pentru a formula viziuni comune, strategii și politici pentru toți progresiștii din Europa. Strategia presupune o nouă viziune pentru societățile progresiste care trebuie să se consolideze pe principiile de bază ale social-democrației (solidaritate, dreptate socială, corectitudine) și care să abordeze provocările globale cu care se confruntă societățile în care trăim. Astfel, dorința PSE este de a supune partidele membre la o reflecție serioasă asupra acestui fapt, fiindcă viziunea legată de social-democrație și o societate progresistă trebuie să fie coerentă la toate nivelurile(local, regional, național și european). Cu alte cuvinte, PSE dorea adeziunea la această viziune consolidată la toate nivelurile. Documentul relevă faptul că modificările trebuie convenite în cadrul unui proces de socializare care constă în: formarea unui grup de lideri de stânga, având sarcina de a coordona procesul, de a identifica principalele provocări și de a stabili drumul pe care ar trebui să-l urmeze membrii PSE în perioada vizată; crearea unui grup de experți și a unor rețele care să adâncească procesul de consolidare; organizarea de seminarii și dezbateri în cooperare cu FEPS (Fundația pentru Studii Progresiste Europene); organizarea de dezbateri web la care să participe activiștii PSE.
Modernizarea partidelor vizată de Strategia 2010-2014 a PSE se referă la îmbunătățirea felului în care acestea fac politică pentru a le face mai atractive. Modernizarea ar fi cuprins, desigur, și dimensiunea ideologică și programatică. Procesul de modernizare era programat să se desfășoare prin crearea unei rețele dedicate acestui scop și lansată la prima întâlnire a Secretarilor Generali ai partidelor membre. Rețeaua trebuie formată din grupuri tematice, care să discute chestiunile de interes pentru partid și care să facă schimb de bune practici. Mai mult, pentru a se asigura că UE este împinsă într-o direcție social-democrată, PSE își dorește să fie o forță importantă în Consiliul European, lucru posibil doar dacă europartidul reușește să-și apropie mai mult partidele partenere de la nivel național și să le pregătească pentru a fi social-democrați veritabili. Altfel spus, PSE trebuie să dezvolte cooperarea mai integrată cu acestea. Deci, pentru a avea o familie unită în jurul unui proiect comun, PSE oferă sprijin partidelor în campaniile lor electorale de la nivel național pentru a câștiga cât mai multe voturi din partea electoratului; face vizite partidelor prin intermediul reprezentanților de la cel mai înalt nivel, precum Președintele și Secretarul General al PSE. Vizitele sunt o modalitate de a confirma atașamentul liderilor de la nivel național față de ideologia de stânga și față de principalele viziuni strategice și programatice formulate la nivel european. Pe de altă parte, pentru partidele partenere, vizitele înalților oficiali PSE și sprijinul acordat de aceștia contribuie la sporirea vizibilității și legitimității lor pe plan intern. Cu alte cuvinte, cooperarea cu europartidul le întărește poziția electorală și imaginea de partid care poate conduce țara într-o direcție favorabilă. Se pare că tipul acesta de cooperare funcționează după o logică consecinționistă, unde partidul caută să dețină o poziție influentă în Consiliul European, prin prim-miniștrii social-democrați uniți de o viziunea comună, iar partidele partenere caută să-și întărească poziția atât la nivel intern, cât și la nivel internațional. În această situație, care prespune un schimb, PSE oferă partidelor sprijin pentru a-și mări atractivitatea la nivel intern și extern și se a face parte dintr-o coaliție de guvernământ, iar partidele susțin și internalizează direcțiile principale din viziunea strategică europeană în dimensiunea lor programatică. Astfel, ambele părți au de câștigat.
O altă cale prin care PSE ar putea influența dimensiunea programatică și ideologică a PSD sunt reuniunile anuale ale Consiliului europartidului, în cadrul cărora se dezbat chestiuni majore din diverse domenii de politici și se stabilesc prioritățile PSE pentru anul următor. Evenimentul, care reunește un număr în creștere de participanți (de la 150 în 2007 la 500 în 2013), precum lideri din PSE, delegați, invitați internaționali, organizații și activiști ai europartidului, este o bună platformă pentru socializare și preluare de idei la nivel intern. Din rândul participanților la reuniunile Consiliului, activiștii PSE reprezintă, în opinia mea, cel mai bun instrument, pentru europenizare la dispoziția europartidului.
PES Activists a fost creată inițial ca o comunitate virtuală, menită să asigure interacțiunea și schimburile de experiență între membrii partidelor europene, dar începând cu 2006 au început să fie invitați să participe în mod oficial la evenimentele PSE după ce și-au demonstrat valoarea în promovarea ideilor și activităților europartidului la nivel local. Congresul PSE din 2009 a fost important pentru recunoașterea formală a rolului comunității de activiști, prin menționarea lui în statutul europartidului și prin crearea unei inițiative pentru activism, care să permită cooperarea cu organismele PSE. Pe lângă asta, inițiativa întărea angajamentul politic european la nivel local în statele membre (Resolution ,,A New Way Forward, A Stronger PES”, 2009).
PES Activists este constituit în România sub forma unei organizații foarte active, cu aproape 7000 de membri în toată țara și care susțin activitatea PSE și a grupărilor politice naționale incluse în europartid, fiind în același timp sursa revendicărilor europene (PES.ro). organizația din România a fost înființată odată cu aderarea la UE, iar PSD și-a formalizat susținerea și colaborarea cu aceasta la nivel central și teritorial pentru dezvoltarea unor activități și proiecte comune (art. 243(4) Statut PSD, 2013). De altfel, modificările, la statutul PSD au confirmat munca organizației, dar și nevoia partidului de a se europeniza și de a se apropia de valorile stângii europene. Prezența reprezentanților PES Activists România – interesați de problematicile europene și cu convingeri puternic atașate valorilor sociale și de stânga – în structurile de conducere ale PSD va contribui la consolidarea ideologică a partidului, la reașezarea ideilor sociale și de stânga pe direcția de acțiune a acestuia, dar cel mai important, la încadrarea activității membrilor de partid în context european(interviu Victor Negrescu, 2015).
Acțiunea activiștilor PSE din România se bazează pe obiectivul transmiterii ideilor fundamentale ale stângii europene și se împarte în trei direcții a) educație și informare politică și civică; b) comunicarea valorilor sociale și c) cooperarea cu partidele de stânga europene/ societatea civilă (interviu Victor Negrescu, 2015). Mai mult, activitatea organizației se desfășoară sub forma conferințelor, colocviilor și meselor rotunde pe diverse teme; seminarii politice și reuniuni internaționale; acțiuni și activități de informare, etc. în urma celor menționate, reiese că modalitate de europenizare, pe care PSE o folosește prin intermediul rețelei de activiști de la nivelul României, utilizează mecanismul de socializare și tehnici de învățare socială.
Dacă privim la mecanismele europenizării utilizate de PSE pentru a influența dimensiunea programatică a PSD, observăm că după aderarea României la UE este folosit cu precădere mecanismul bazat pe socializare. O posibilă explicație ar putea fi legată de faptul că odată cu accederea la UE scade condiționalitatea programatică întâlnită atât de des în timpul procesului de integrare europeană. Dacă înainte PSE se folosea de poziția sa superioară în cadrul negocierilor cu PSD (care avea nevoie să devină membru al europartidului) pentru a-i impune acestuia să adere la statutele și programele sale, după 2007, PSD făcea deja parte din structurile social-democrate internaționale și își ocupase locul chiar și în grupul S&D din PE. Cu alte cuvinte, PSE își atinsese obiectivul, iar europartidul nu mai putea pune presiune pe acesta. O altă explicație posibilă pentru utilizarea mecanismului de socializare este faptul că după aderare, cooperarea dintre PSE și partidele partenere s-a intensificat, în primul rând, pentru că în cazul României, PSD trebuia să conveargă către modelul programatic și ideologic al PSE în urma angajamentelor luate în procesul de afiliere la acesta și, în al doilea rând, pentru că viziunea social-democrată pentru dezvoltarea UE trebuia să fie regândită pornind de la o poziție comună. În acest context, PSD, alături de partidele surori din PSE, se putea implica în discuțiile interne ale europartidului pentru a găsi cele mai adecvate soluții pentru provocările de la nivel european. De altfel, chiar conducerea PSE insista în Strategia 2010-2014 pe aprofundarea cooperării cu partidele membre pentru întărirea sa și modernizarea membrilor lui, dar și pentru crearea unui nou program îndreptat spre societățile progresiste.
În orice caz, chiar dacă documentele oficiale ale europartidului indică faptul că relațiile dintre PSE și PSD se conduc în general după o logică a adecvării care utilizează mecanismul socializării, nu înseamnă că interacțiunile bazate pe schimbul de resurse sunt excluse. În definitiv, în România tranziția democratică a fost mai lentă și chiar și în prezent transparența instituțiilor statului nu este deplină. Astfel, UE, prin intermediul instituțiilor sale politice, în cazul social-democrației fiind relevant PSE, reprezintă un garant pentru respectarea principiilor democratice. Cu alte cuvinte, PSD are încă nevoie de sprijinul social-democraților vestici pentru îndeplinirea obiectivului de integrare în dimensiunea politică europeană și de validare ca partid politic social-democrat cu o orientare pro-europeană. Prin urmare, după aderare se poate considera că actorii partinici pot discuta în general de pe poziții egale, iar direcțiile programatice comune vor fi adoptate în urma unor discuții și nu în urma exercitării de presiuni din partea uneia dintre părți, în acest caz, europartidul.
Observații:
Metoda utilizată pentru colectarea datelor și anume, analiza documentelor, s-a dovedit a fi insuficientă pentru a identifica cu exactitate rolul jucat de Partidul Socialiștilor Europeni în europenizarea dimensiunii programatice a Partidului Social-Democrat român în perioada de după aderarea României la Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte, nu am putut stabili relația de cauzalitate dintre PSE și PSD în ceea ce privește schimbarea programatică după 2007, prin împrumutul conținutului tematic de la europartid, existând posibilitatea ca aceasta să survină datorită unor factori interni (dorința de învățare a partidului național de la familia politică europeană din care face parte, de exemplu). Prin urmare, stabilirea relației de cauzalitate dintre cele două pentru europenizarea dimensiunii programatice rămâne o întrebare deschisă de cercetare.
Lipsa unui instrument empiric adecvat pentru măsurarea impactului PSE, odată ce a fost identificat, asupra dimensiunii programatice a PSD post-aderare, a făcut imposibilă aprecierea exactă a profunzimii schimbării. Prin urmare, rămâne de găsit o formulă pentru crearea unui asemenea instrument empiric.
Studiind materialele utilizate pentru explicarea impactului PSE asupra dimensiunii programatice și ideologice a PSD în perioada dinaintea aderării la UE, am observat că acestea au fost mult mai explicite în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre cele două organizații politice social-democrate pe problematica transformării programatice. Acest lucru s-a datorat utilizării unei metode de culegere a datelor mult mai eficiente în acest sens și anume, interviul. Prin urmare, pe viitor cercetarea va trebui aprofundată utilizând această metodă.
Lipsa surselor privind documentele programatice ale PSD post-2007 nu mi-a permis să observ dacă impactul PSE asupra viziunii politice a PSD s-a menținut constant în perioada 2007-2014 și am fost nevoită să mă situez cu cercetarea undeva la mijlocul acestei perioade, în 2010. Având în vedere direcția pe care mergea partidul din România la acea vreme și modalitățile existente la dispoziția
Considerații finale asupra studiului de caz
Demersul de cercetare, ale cărui rezultate au fost expuse pe larg în această secțiune a lucrării, a pornit de la ipoteza că influența post-aderare a PSE nu s-a diminuat în ceea ce privește dimensiunea programatică a PSD. În vederea confirmării acestei ipoteze, am urmărit îndeplinirea a două obiective și anume, identificarea influențelor PSE asupra programului de guvernare al PSD din 2010, respectiv identificarea căilor prin care PSE poate genera influențe asupra PSD în vederea internalizării principalelor direcții programatice formulate la nivel european.
În ceea ce privește realizarea primul obiectiv, am utilizat Manifestul PSE pentru alegerile europarlamentare din 2009 și programul de guvernare al PSD din 2010, pe care le-am tratat într-o manieră comparată, din perspectivă atât cantitativă, cât și calitativă. În cele din urmă, analiza efectuată a demonstrat existența unui împrumut programatic de la europartid destul de important în ceea ce privește tematicile abordate, dar și conținutul viziunii politice a partidului din România, cu mențiunea că impactul PSE era mai nuanțat în anumite arii de politică și mai puțin conturat în altele. Cu toate acestea, liniile de gândire ale PSD se plasează în context european prin prisma influențelor generale ale UE și, în particular, prin prisma elementelor preluate de la social-democrații europeni. Deci, concluzia este că europenizarea dimensiunii programatice, prin intermediul PSE, nu și-a pierdut din intensitate după aderarea României la UE.
În ceea ce privește îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv, am utilizat documente oficiale ale PSE și PSD, website-urile organizațiilor partinice și un interviu cu europarlamentarul Victor Negrescu. Prin observarea acestor surse, am ajuns la concluzia că PSE a avut și încă are la dispoziția sa modalități și instrumente prin care să influențeze orientarea programatică a partidelor partenere, iar în contextul României relevant fiind PSD. Astfel, am observat că PSE își propagă ideile politice prin intermediul unor grupuri de lucru care să coordoneze eforturile de modernizare a abordării comune a social-democraților europeni; al unor rețele de actori; prin crearea de evenimente la care reunește partidele membre, cum ar fi seminariile, cursurile, conferințele; de asemenea, se folosește de reuniunile Consiliului PSE, la care participă o multitudine de actori – de la lideri de partid, organizații, oaspeți internaționali, la activiști ai europartidului -, și de organizațiile PES Activists prezente în statele membre ale UE. Aceste organizații sunt în general legătura dintre PSE și nivelurile local, regional și național ale statelor membre care au reprezentanți ai stângii. De altfel, activiștii europartidului au mandatul și capacitatea de a forma politicienii de stânga în spiritul social-democrației europene, de a-i informa pe aceștia, cât și societatea civilă de modificările care apar în viziunea politică a PSE. În plus, transmiterea influențelor europartidului are loc prin cooperarea cu multitudinea de actori partinici cu precădere în baza mecanismului de socializare, care utilizează tehnici de învățare și persuasiune. Preferința acestui mecanism în relațiile PSE cu partidele partenere poate avea mai multe explicații, însă pe scurt, cred că este vorba de faptul că după accederea la UE, condiționalitatea informală pe care se baza europartidul pentru a impune adaptarea programatică și ideologică a dispărut aproape în totalitate, iar pozițiile de influență ale actorilor partinici în raport cu familia politică europeană s-au echilibrat. Prin urmare, consider că am reușit să arăt că PSE își poate exercita în continuare influența (după 2007) asupra partidelor membre, în cazul de față PSD, prin instrumentele și mecanismele pe care le are la dispoziția sa.
În ansamblu, cele două obiective menite să sprijine ipoteza cercetării și-au atins finalitatea și pot afirma în acest moment că influența Partidului Socialiștilor Europeni asupra dimensiunii programatice a PSD nu s-a diminuat în perioada de după aderarea României la UE. Cu toate acestea, în demersul de cercetare am întâlnit anumite limitări privind sursele pentru documentele programatice ale PSD în perioada 2007-2014, dar și metodele de culegere a datelor și a instrumentelor empirice folosite, care s-au concretizat în două chestiuni de abordat pe viitor: demonstrarea relației de cauzalitate dintre PSE și PSD privitor la transformarea programatică și construirea unui instrument empiric pentru măsurarea impactului europenizării asupra dimensiunii programatice a PSD. În ciuda acestor neajunsuri, sunt de părere că cercetarea întreprinsă este relevantă pentru domeniul studiilor legate de integrare europeană și în special pentru aria de interes reprezentată de europenizare. În ceea ce o privește pe cea din urmă, consider că rezultatele cercetării sunt o contribuție importantă pentru dezvoltarea studiilor despre europenizare și în special despre europenizarea partidelor din Europa Centrală și de Est, care sunt relativ recente și limitate ca număr.
Aș dori să concluzionez prin referirea la plasarea cercetării în contextul instituționalismului sociologic, a cărui abordare teoretică am considerat-o cea mai potrivită pentru studiul europenizării dimensiunii ideologice și programatice a PSD și coordonată de PSE. Din perspectiva mea, teoria se confirmă, în sensul în care UE a pus la dispoziția partidului național o instituție și anume, Partidul Socialiștilor Europeni, care a acționat ca un antreprenor normativ, contribuind la definirea intereselor, a viziunii programatice a PSD și la plasarea acestora într-un context european, caracterizat de norme, valori și o identitate comună.
Concluzii
Prin prezenta lucrare am dorit să aprofundez studiul despre europenizarea partidelor naționale din Europa Centrală și de Est, alegând să-mi concentrez atenția pe europenizarea dimensiunii programatice a Partidului Social Democrat din România. În vederea acestui lucru am întreprins o cercetare prin care am urmărit să demonstrez că impactul Partidului Socialiștilor Europeni, în calitate de agent al europenizării, nu s-a diminuat în raport cu principalele orientări programatice ale PSD în perioada de după aderarea României la UE. Demersul de cercetare a fost construit în baza unui aparat metodologic bine pus la punct și a fost precedat de consultarea literaturii de specialitate despre procesul de europenizare, ale cărui generalități și particularități (cu referire la partidele din Europa Centrala și de Est) au fost expuse pe larg în primele două capitole ale lucrării. Astfel, pentru a înțelege mai bine fenomenul europenizării, am trecut în revistă principalele înțelesuri ale conceptului, stabilind o definiție de lucru la care să mă raportez (pe scurt, europenizarea este înțeleasă sub forma impactului UE asupra statelor membre în cele trei dimensiuni: policy, politics, polity); premisele și mecanismele prin se conduce acest proces – misfit, respectiv logica consecinționistă și logica adecvării; tipul de rezultate pe care le poate produce europenizarea – absorbție, inerție, transformare, regresie și acomodare.
Mai departe, am încercat să surprind esența procesului de europenizare cu referire la partidele politice, în special la cele din ECE, care au beneficiat de un context favorabil preluării influențelor de la UE după căderea regimului comunist și odată cu efortul statelor din această zonă de a se integra în UE. Astfel, deși partidele politice par a fi cel mai puțin predispuse la schimbare din cauza relației indirecte pe care o au cu Uniunea, ele sunt supuse presiunilor pentru adaptare la cerințele acesteia prin intermediul europartidelor la care sunt afiliate. Aceste instituții politice europene reprezintă intermediarii prin care UE produce schimbări în dinamica sistemelor partinice și a partidelor în mod individual. Mecanismele de influență – bazate pe logica schimbului de resurse și a socializării – și aflate la dispoziția europartidelor au generat schimbări în modul de gândire, acțiune, funcționare și organizare a partidelor naționale, iar în cazul particular al PSD s-a observat faptul că PSE a avut o contribuție importantă la democratizarea și consolidarea acestuia ca partid social-democrat după standarde europene în anii 1990 și în prima jumătate a anilor 2000.
În ceea ce privește cercetarea propriu-zisă, aceasta a fost plasată în cadrul teoretic al instituționalismului sociologic, datorită perspectivei aprofundate pe care o poate oferi în procesele de adaptare instituțională odată cu accentuarea impactului UE asupra nivelului intern al statelor membre și cu politizarea UE în dezbaterile publice și în documentele programatice ale partidelor naționale. Rezultatele obținute în urma cercetării au confirmat ipoteza de la care am pornit – influența asupra dimensiunii programatice a PSD din partea PSE nu s-a diminuat după 2007 – și au relevat diverse aspecte legate de impactul PSE asupra programului de guvernare al PSD, din 2010, dar și de modalitățile și instrumentele pe care europartidul le poate utiliza pentru a-și propaga ideile. Pe lângă asta, cercetarea a relevat și unele limitări ale aparatului metodologic, care au generat noi problematici de cercetare.
În primul rând, prin studiul comparat al principalelor documente programatice ale PSE și PSD, Manifestul pentru alegerile europarlamentare din 2009, respectiv programul de guvernare din 2010, am identificat o abundență de termeni europeni, dar și de termeni specifici conținutului manifestului europartidului; acest lucru a fost posibil printr-o analiză cantitativă. Perspectiva cantitativă a fost întărită de analiza calitativă, care a urmărit nu doar alinierea tematică la documentul PSE, ci și preluarea conținutului acestuia. Astfel, am constatat un împrumut programatic evident de la europartid în ceea ce privește două dintre subiectele tratate – relansarea economiei și Europa Socială -, care, de altfel, domină viziunea politică a PSD. Restul temelor – securitate energetică, lupta împotriva schimbărilor climatice, egalitatea de gen – au fost parțial internalizate în programul de guvernare al partidului din România, în sensul în care nu au constituit principalul interes al PSD pentru țară, însă elemente legate de acestea pot fi întâlnite în anumite capitole de politici. Cu toate acestea, deși împrumutul programatic nu este integral, PSD își raportează constant ideile la standardele Uniunii Europene, ceea ce plasează viziunea despre modernizarea României și transformarea ei în stat social veritabil în context european. Prin urmare, consider că programul de guvernare al PSD post-aderare a continuat să se europenizeze, atât prin prisma raportării la cerințele standard ale UE, cât și prin prisma raportării la direcția de gândire care domină PSE.
În al doilea rând, în ceea ce privește modalitățile și instrumentele prin care PSE își poate exercita influența asupra dimensiunii programatice a PSD în perioada de după aderarea României la UE, cercetarea a arătat faptul că evenimentele organizate de europartid (seminarii, conferințe, întâlniri oficiale ale Consiliului PSE, vizite ale înalților reprezentanți ai acestuia în statele membre), rețelele de actori partinici pe care le inițiază, precum și organizațiile de activiști ai europartidului reprezintă căi pentru modernizarea viziunii social-democrației europene și, totodată, pentru consolidarea unei orientări pe care să o preia toate partidele afiliate. Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant, însă, a fost faptul că logica cooperării dintre europartid și partidele membre pare să se fi schimbat odată cu aderarea la UE. Dacă înainte de 2007, era utilizat mecanismul schimbului de resurse pentru a pune presiune pentru adaptarea ideologică și programatică a partidelor care căutau să se încadreze cât mai bine în context european, după această dată este preferat mecanismul bazat pe socializare. Una dintre explicațiile oferite de mine pentru justificarea acestei preferințe este legată de diminuarea condiționalității informale ca premisă pentru inducerea schimbării în dimensiunea programatică a partidelor. Cu alte cuvinte, nevoia de resurse a partidelor din ECE a scăzut, iar PSE nu mai poate utiliza această carte, care îi oferea o poziție superioară la negocieri și care îi oferea în același timp posibilitatea de a pune presiune pe partide pentru a se adapta la viziunea promovată. Pe scurt, în opinia mea, după 2007, pozițiile actorilor partinici de la nivel național și de la nivelul UE s-au echilibrat îndeajuns încât cooperarea să se bazeze preponderent pe logica adecvării și pe utilizarea tehnicilor de învățare și persuasiune în socializarea dintre PSE și partidele afiliate.
În al treilea rând, cercetarea a relevat câteva probleme la aparatul metodologic, în ceea ce privește metoda folosită pentru strângerea datelor și instrumentele de măsurare. În acest sens, metoda analizei de documente nu a fost suficientă pentru a demonstra relația de cauzalitate dintre PSE și PSD în raport cu împrumutul programatic efectuat de cel din urmă. Consider că pe viitor metoda interviului ar fi mai eficientă pentru strângerea de date care să lămurească această chestiune. Pe lângă asta, nu am putut crea un instrument empiric adecvat măsurării precise a impactului PSE asupra dimensiunii programatice a partidului de stânga din România după 2007 și la momentul 2010, când a fost înaintat programul de guvernare al PSD. Prin urmare, rămâne ca într-o cercetare ulterioară să fie abordate cele două chestiuni.
În ultimul rând, din perspectiva cadrului teoretic pe care se fundamentează, și anume instituționalismul sociologic, cercetarea întreprinsă a demonstrat faptul că Partidul Socialiștilor Europeni poate acționa ca un antreprenor normativ. Acest lucru este posibil datorită proceselor de socializare pe care le inițiază prin intermediul rețelelor de actori partinici și a evenimentelor construite în jurul dezbaterilor. La acestea se adaugă și organizațiile de activiști ai europartidului care lucrează intens pentru promovarea viziunii politice a social-democraților de la nivelul UE, dar și pentru educarea tuturor celor cu viziuni de stânga de la nivel regional și local, în spiritul ideilor PSE. Astfel, valorile și identitățile actorilor partinici și ale unora dintre membrii societății civile, care sunt susținători ai stângii, pot fi modelate după un model construit în baza unor standarde comune. În cele din urmă, acceptarea acestora și susținerea lor va fi de lungă durată datorită modului în care sunt răspândite și care nu presupune impunerea lor. Cu alte cuvinte, actorii le preiau pentru că doresc și pentru că au fost convinși de adecvarea acestora.
În concluzie, consider că cercetarea realizată va fi o contribuție importantă la studiile despre europenizare și în special la cele legate de europenizarea partidelor politice din Europa Centrală și de Est, datorită rezultatelor care se concretizează într-o imagine reîmprospătată cu privire la impactul și la căile de generare a acestuia asupra dimensiunii programatice a unui partid din ECE, în cazul de față, PSD.
Bibliografie
Ágh, Attila. ,,East-Central Europe: parties in crisis and the external and internal Europeanisation of the party system”, în P. Burnell (ed.): Globalising Democracy: Party Politics in Emerging Democracies, London: Routledge, 2006
Börzel, Tanja, Risse, Thomas. ,,Conceptualizing the Domestic Impact of Europe”, în K. Featherstone, C. Radaelli (eds.): The Politics of Europeanization, Oxford University Press, New York, 2003
Börzel, Tanja, Risse, Thomas. ,,The Transformative Power of Europe”, în KFG Working Papers, nr. 1, Freie Universität Berlin, 2009
Checkel, Jeffrey. ,,Constructivism and EU politics”, în K. E Jørgensen, M. Pollack, B. Rosamond (eds.): The Handbook of European Union Politics, SAGE Publications Ltd., 2007
Chiva, Cristina, ,,EU enlargement and the Bulgarian and Romanian party systems”, conference paper on The EU’s South-Eastern Enlargement: Romania and Bulgaria in Comparative Perspective, European Studies Research Institute of the University of Salford, 2007
Cowles, Maria G., Caporaso, James, Risse, Thomas. Transforming Europe, Ithaca London: Cornell University Press, 2001
Delsoldato, Giulia. ,,Eastern Enlargement by the European Union and Transnational Parties”, în International Political Science Review, vol. 23, nr. 3, 2002
Enyedi, Z., Lewis P. G. ,,The Impact of the European Union on party politics in Central and Eastern Europe”, în P.G. Lewis and Z. Mansfeldova (eds.): The European Union and Party Politics, Palgrave Macmillan, 2006
Featherstone, Kevin. ,,Introduction: in the name of "Europe" ” în Featherstone, Kevin, Radaelli, Claudio M., (eds.): The Politics of Europeanisation. Oxford University Press, 2003
Fink- Hafner, Danica. ,, Europeanization and party system mechanics: comparing Croatia, Serbia and Montenegro”, în Journal of Southern Europe and the Balkans, vol. 10, nr. 2, 2008
Hall, Peter A., Taylor, Rosemary C. R. ,,Political Science and the Three New Institutionalisms”, în Political Studies, vol. 44, nr. 5, 1996
Haughton, Tim. ,,When does the EU make a difference? Conditionality and the accession process in Central and Eastern Europe”, în Political Studies Review, vol. 5, nr. 2, 2007
Haughton, Tim. ,, Driver, Conductor or Fellow Passenger? EU Membership and Party Politics in Central and Eastern Europe”, în Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 25, nr. 4, 2008
Hix, Simon, Goetz, K. H. ,,Introduction: European Integration and National Political Systems”, în K. H. Goetz , S. Hix (eds.) Europeanised Politics? European Integration and National Political Systems, London: Frank Cass Publishers, 2001
Holmes, Michael, Simon Lightfoot. .,,Limited Influence? The Role of the Party of European Socialists in Shaping Social Democracy in Central and Eastern Europe”, în Government and Opposition, vol. 46, nr. 1, 2011
Ion, O. A. „Europenizarea: un proces, mai multe întrebări”, în George Anglițoiu (ed.): Europenizarea. Studii de guvernare si securitate, CH Beck, Seria Studii Strategice: 2015.
Külahci, Erol. Europeanisation and party politics: How the EU affects domestic actors, patterns and systems, ECPR Press, 2014
Ladrech, Robert. ,,Europeanization and the variable influence of the EU: national parties and party systems in Western and Eastern Europe”, în Journal of Southern Europe and the Balkans, vol. 10, nr. 2, 2008
Ladrech, Robert. ,,Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis”, în Party Politics, vol. 8, nr. 4, 2009
Ladrech, Robert. ,,Europeanization and political parties”, în Living Reviews in European Governance, vol. 4, nr. 1, 2002
Lewis, Paul G. ,,Europeanisation and Party Politics in Central and Eastern Europe”, Jena: University of Jena, 2011
Mair, Peter. ,,Political Parties and Party Systems”, în: P. Graziano, M. Vink (eds.): Europeanization. New Research Agendas, Basingstoke, Hampshire: Palgrave Macmillan, 2006
Mair, Peter. ,,The Europeanization Dimension”, în Journal of European Public Policy, vol. 11, nr. 2, 2004
Mair, Peter. ,,The Limited Impact of Europe on National Party Systems”, în West European Politics, vol. 23, nr. 4, 2000
Maršic, Tomislav. ,,Europeanisation of political parties in eu candidate countries – The effects on post-socialist consolidation?”, în PhD Online Journal, vol. 4, 2008
Mikulova, Kristina. ,, Potemkin Europeanisation''?: Dynamics of Party Competition in Poland and Hungary in 1998-2004”, în East European Politics and Societies, vol 28, nr. 163, 2014
Miroiu, Mihaela, Ideologii politice actuale, Polirom, București, 2012
Öhlén, Mats. The Eastward Enlargement of European Parties: Party Adaptation in the Light of EU-enlargement, Örebro University, Örebro, 2013
Olsen, P. Johan. ,,The many faces of Europeanization”, în Journal of Common Market Studies,vol. 40, nr. 5, 2002
Pridham, Geoffrey, Designing Democracy: EU Enlargement and Regime Change in Post-Communist Europe, Houndmills: Palgrave Macmillan, 2005
Pridham, Geoffrey. ,,Comparative perspectives on transnational party-building in new democracies: The case of Central and Eastern Europe”, în Acta Politica, vol. 41, nr. 1, 2014
Radaelli, Claudio. ,,Europeanisation: Solution or problem?”, în European Integration online Papers (EIoP), vol. 8, nr. 16, 2004
Radaelli, Claudio. ,,The Europeanization of Public Policy”, în K. Featherstone, C. Radaelli (eds.), The Politics of Europeanization, Oxford: Oxford University Press, 2003
Rosamond, Ben. Theories of European Integration, Basingstoke: Macmillan, New York, 2000
Sittermann, Birgit. ,, Europeanization: A Step Forward in Understanding Europe”, în Nachwuchsgruppe Europaische Zivilgesellschaft working paper, Westfälische Wilhelms-Universität Münster, 2006
Spirova, Maria. ,,Europarties and Party Development in EU Candidate States: the Case of Bulgaria”, în Europe-Asia Studies, vol. 60, nr. 5, 2008
Timuș, Natalia. ,,Coming Closer to Europe: Transnational Cooperation between EPFs and Post-Soviet parties”, în GARNET Working Paper, nr. 72, 2009
Timuș, Natalia. ,,Europeanization through transnational party cooperation. The case of EPP and Ukrainian parties”, în 12th Biennial Conference of the European Union Studies Association, 2011
Toda, D. Ioana. ,,Assessing the effects of European integration: Europeanizing the Romanian party system”, Central European University, 2008
Vachudova, Anna M. ,,Tempered by the EU? Political Parties and Party Systems Before and After Accession.”, în Conference: American Political Science Association Annual Meeting, 2008
Vachudova, M. Anna, Hooghe, Liesbet. ,,Postcommunist Politics in a Magnetic Field: How Transition and EU Accession Structure Party Competition on European Integration”, în Comparative European Politics, vol. 7, nr. 2, 2009
Vink, M. P. ,,What is Europeanisation? and other questions on a new research agenda”, în European Political Science, vol. 3, nr. 1, 2003
Von dem Berge, Benjamin, Poguntke, Thomas. ,, The influence of Europarties on Central and Eastern European partner parties: a theoretical and analytical model”, în European Political Science Review, vol. 5, nr. 2, 2013
Whitefield, Stephen, Rohrschneider, Robert. ,,The Europeanization of Political Parties in Central and Eastern Europe? The Impact of EU Entry on Issue Stances, Salience and Programmatic Coherence”, în Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 25, nr. 4, 2009
Interviu Victor Negrescu. ,,Prin recunoașterea PES activists România, PSD se apropie și mai mult de Europa”, preluat la data de 16 mai, 2015, de la URL: < http://www.stiripesurse.ro/interviu-prin-recunoa-terea-pes-activists-romania-psd-se-apropie-i-mai-mult-de-europa_950718.html>
Manifestul PES, 2009, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL:< http://www.pes.eu/about_pes_document#middle>
Programul de Guvernare al PSD, 2010, preluat la data de 10 mai, 2015, de la URL:< http://www.psdcluj.ro/agenda/proiecte/>
Statut PSD, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL:< http://www.psd.ro/wp-content/themes/psd/pdfs/Statut-PSD.pdf>
PES Strategy for 2010- 2014, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL:< http://www.pes.eu/about_pes_document#middle>
PES Activists Initiative, 2010, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL< http://d3n8a8pro7vhmx.cloudfront.net/partyofeuropeansocialists/pages/90/attachments/original/1394737582/PES_activists_Initiative_adopted_040210_EN.pdf?1394737582>
http://www.pes.eu/
http://www.pes.ro/
http://www.psdcluj.ro/
Bibliografie
Ágh, Attila. ,,East-Central Europe: parties in crisis and the external and internal Europeanisation of the party system”, în P. Burnell (ed.): Globalising Democracy: Party Politics in Emerging Democracies, London: Routledge, 2006
Börzel, Tanja, Risse, Thomas. ,,Conceptualizing the Domestic Impact of Europe”, în K. Featherstone, C. Radaelli (eds.): The Politics of Europeanization, Oxford University Press, New York, 2003
Börzel, Tanja, Risse, Thomas. ,,The Transformative Power of Europe”, în KFG Working Papers, nr. 1, Freie Universität Berlin, 2009
Checkel, Jeffrey. ,,Constructivism and EU politics”, în K. E Jørgensen, M. Pollack, B. Rosamond (eds.): The Handbook of European Union Politics, SAGE Publications Ltd., 2007
Chiva, Cristina, ,,EU enlargement and the Bulgarian and Romanian party systems”, conference paper on The EU’s South-Eastern Enlargement: Romania and Bulgaria in Comparative Perspective, European Studies Research Institute of the University of Salford, 2007
Cowles, Maria G., Caporaso, James, Risse, Thomas. Transforming Europe, Ithaca London: Cornell University Press, 2001
Delsoldato, Giulia. ,,Eastern Enlargement by the European Union and Transnational Parties”, în International Political Science Review, vol. 23, nr. 3, 2002
Enyedi, Z., Lewis P. G. ,,The Impact of the European Union on party politics in Central and Eastern Europe”, în P.G. Lewis and Z. Mansfeldova (eds.): The European Union and Party Politics, Palgrave Macmillan, 2006
Featherstone, Kevin. ,,Introduction: in the name of "Europe" ” în Featherstone, Kevin, Radaelli, Claudio M., (eds.): The Politics of Europeanisation. Oxford University Press, 2003
Fink- Hafner, Danica. ,, Europeanization and party system mechanics: comparing Croatia, Serbia and Montenegro”, în Journal of Southern Europe and the Balkans, vol. 10, nr. 2, 2008
Hall, Peter A., Taylor, Rosemary C. R. ,,Political Science and the Three New Institutionalisms”, în Political Studies, vol. 44, nr. 5, 1996
Haughton, Tim. ,,When does the EU make a difference? Conditionality and the accession process in Central and Eastern Europe”, în Political Studies Review, vol. 5, nr. 2, 2007
Haughton, Tim. ,, Driver, Conductor or Fellow Passenger? EU Membership and Party Politics in Central and Eastern Europe”, în Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 25, nr. 4, 2008
Hix, Simon, Goetz, K. H. ,,Introduction: European Integration and National Political Systems”, în K. H. Goetz , S. Hix (eds.) Europeanised Politics? European Integration and National Political Systems, London: Frank Cass Publishers, 2001
Holmes, Michael, Simon Lightfoot. .,,Limited Influence? The Role of the Party of European Socialists in Shaping Social Democracy in Central and Eastern Europe”, în Government and Opposition, vol. 46, nr. 1, 2011
Ion, O. A. „Europenizarea: un proces, mai multe întrebări”, în George Anglițoiu (ed.): Europenizarea. Studii de guvernare si securitate, CH Beck, Seria Studii Strategice: 2015.
Külahci, Erol. Europeanisation and party politics: How the EU affects domestic actors, patterns and systems, ECPR Press, 2014
Ladrech, Robert. ,,Europeanization and the variable influence of the EU: national parties and party systems in Western and Eastern Europe”, în Journal of Southern Europe and the Balkans, vol. 10, nr. 2, 2008
Ladrech, Robert. ,,Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis”, în Party Politics, vol. 8, nr. 4, 2009
Ladrech, Robert. ,,Europeanization and political parties”, în Living Reviews in European Governance, vol. 4, nr. 1, 2002
Lewis, Paul G. ,,Europeanisation and Party Politics in Central and Eastern Europe”, Jena: University of Jena, 2011
Mair, Peter. ,,Political Parties and Party Systems”, în: P. Graziano, M. Vink (eds.): Europeanization. New Research Agendas, Basingstoke, Hampshire: Palgrave Macmillan, 2006
Mair, Peter. ,,The Europeanization Dimension”, în Journal of European Public Policy, vol. 11, nr. 2, 2004
Mair, Peter. ,,The Limited Impact of Europe on National Party Systems”, în West European Politics, vol. 23, nr. 4, 2000
Maršic, Tomislav. ,,Europeanisation of political parties in eu candidate countries – The effects on post-socialist consolidation?”, în PhD Online Journal, vol. 4, 2008
Mikulova, Kristina. ,, Potemkin Europeanisation''?: Dynamics of Party Competition in Poland and Hungary in 1998-2004”, în East European Politics and Societies, vol 28, nr. 163, 2014
Miroiu, Mihaela, Ideologii politice actuale, Polirom, București, 2012
Öhlén, Mats. The Eastward Enlargement of European Parties: Party Adaptation in the Light of EU-enlargement, Örebro University, Örebro, 2013
Olsen, P. Johan. ,,The many faces of Europeanization”, în Journal of Common Market Studies,vol. 40, nr. 5, 2002
Pridham, Geoffrey, Designing Democracy: EU Enlargement and Regime Change in Post-Communist Europe, Houndmills: Palgrave Macmillan, 2005
Pridham, Geoffrey. ,,Comparative perspectives on transnational party-building in new democracies: The case of Central and Eastern Europe”, în Acta Politica, vol. 41, nr. 1, 2014
Radaelli, Claudio. ,,Europeanisation: Solution or problem?”, în European Integration online Papers (EIoP), vol. 8, nr. 16, 2004
Radaelli, Claudio. ,,The Europeanization of Public Policy”, în K. Featherstone, C. Radaelli (eds.), The Politics of Europeanization, Oxford: Oxford University Press, 2003
Rosamond, Ben. Theories of European Integration, Basingstoke: Macmillan, New York, 2000
Sittermann, Birgit. ,, Europeanization: A Step Forward in Understanding Europe”, în Nachwuchsgruppe Europaische Zivilgesellschaft working paper, Westfälische Wilhelms-Universität Münster, 2006
Spirova, Maria. ,,Europarties and Party Development in EU Candidate States: the Case of Bulgaria”, în Europe-Asia Studies, vol. 60, nr. 5, 2008
Timuș, Natalia. ,,Coming Closer to Europe: Transnational Cooperation between EPFs and Post-Soviet parties”, în GARNET Working Paper, nr. 72, 2009
Timuș, Natalia. ,,Europeanization through transnational party cooperation. The case of EPP and Ukrainian parties”, în 12th Biennial Conference of the European Union Studies Association, 2011
Toda, D. Ioana. ,,Assessing the effects of European integration: Europeanizing the Romanian party system”, Central European University, 2008
Vachudova, Anna M. ,,Tempered by the EU? Political Parties and Party Systems Before and After Accession.”, în Conference: American Political Science Association Annual Meeting, 2008
Vachudova, M. Anna, Hooghe, Liesbet. ,,Postcommunist Politics in a Magnetic Field: How Transition and EU Accession Structure Party Competition on European Integration”, în Comparative European Politics, vol. 7, nr. 2, 2009
Vink, M. P. ,,What is Europeanisation? and other questions on a new research agenda”, în European Political Science, vol. 3, nr. 1, 2003
Von dem Berge, Benjamin, Poguntke, Thomas. ,, The influence of Europarties on Central and Eastern European partner parties: a theoretical and analytical model”, în European Political Science Review, vol. 5, nr. 2, 2013
Whitefield, Stephen, Rohrschneider, Robert. ,,The Europeanization of Political Parties in Central and Eastern Europe? The Impact of EU Entry on Issue Stances, Salience and Programmatic Coherence”, în Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 25, nr. 4, 2009
Interviu Victor Negrescu. ,,Prin recunoașterea PES activists România, PSD se apropie și mai mult de Europa”, preluat la data de 16 mai, 2015, de la URL: < http://www.stiripesurse.ro/interviu-prin-recunoa-terea-pes-activists-romania-psd-se-apropie-i-mai-mult-de-europa_950718.html>
Manifestul PES, 2009, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL:< http://www.pes.eu/about_pes_document#middle>
Programul de Guvernare al PSD, 2010, preluat la data de 10 mai, 2015, de la URL:< http://www.psdcluj.ro/agenda/proiecte/>
Statut PSD, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL:< http://www.psd.ro/wp-content/themes/psd/pdfs/Statut-PSD.pdf>
PES Strategy for 2010- 2014, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL:< http://www.pes.eu/about_pes_document#middle>
PES Activists Initiative, 2010, preluat la data de 29 martie, 2015, de la URL< http://d3n8a8pro7vhmx.cloudfront.net/partyofeuropeansocialists/pages/90/attachments/original/1394737582/PES_activists_Initiative_adopted_040210_EN.pdf?1394737582>
http://www.pes.eu/
http://www.pes.ro/
http://www.psdcluj.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Europenizarea Partidelor Politice din Europa Centrala Si de Est Studiu de Caz Partidul Social Democrat (ID: 106782)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.