Europenizarea

CUPRINS

CAPITOLUL I. ABORDARI TEORETICE PRIVIND CONCEPTUL DE EUROPENIZARE

1.1.Definirea conceptului

Europenizarea este subiectul unei serioase dezbateri teoretice, reprezentând o abordare relativ noua în studiile europene. Fiind un concept interdisciplinar, europenizarea este revendicata de sociologie, economie, antropologia sociala, istorie și științele politice, aflându-se la intersecția politicii comparate si relațiilor internaționale, așadar în centrul studiilor europene. Analizând conceptual problema europenizării Kevin Featherstone (reputat cercetător al politicilor europene și specialist în ceea ce privește problemele Greciei contemporane) încadrează abordările europenizării în patru categorii cuprinzătoare: a. europenizarea ca proces istoric, b. ca difuziune culturala, c. ca proces de adaptare instituționala si d. ca schimbare a procesului de elaborare si implementare a politicilor publice naționale.

În aceasta lucrare, am incercat sa abordez analizarea europenizarii ca proces de adaptare instituționala si ca schimbare a procesului de elaborare si implementare a politicilor publice naționale. Aceste două abordări se axează pe impactul Uniunii Europene (UE) asupra ordinii interne a statelor membre, statelor candidate si chiar a altor state europene sau din afara Europei, ca rezultat al unor legături de diferite feluri, cu precădere la nivel comercial.

Europenizarea ca proces de adaptare instituțională se centrează pe analiza modului în care actorii si instituțiile au fost influențate de Uniunea Europeana. În ceea ce privește instituțiile, europenizarea este utilizata pentru a arata cum s-au adaptat instituțiile administrației publice centrale la cerințele Uniunii, dar si Parlamentul, ONG-urile, guvernele sau autoritățile subnaționale, partidele politice, si chiar universitățile.

Cealaltă categorie a europenizării pe care o luăm în considerare în analiza noastră, în concordanță cu tipologia lui Featherstone, adică adaptarea procesului de formulare a politicilor publice, presupune atât elaborarea politicilor la nivelul Uniunii Europene, cât si impactul acestora asupra procesului de elaborare a politicilor la nivelul statului membru.

Procesul de europenizare pe care îl vom explica și analiza în cercetarea de față este constituit de politica de ocupare a forței de muncă din spațiul românesc. Pentru încercarea unei analize cât mai complete asupra acestui proces vom face des referire și la politica de incluziune socială care este în mare măsură într-o relație de interdependență cu politica de ocupare a forței de muncă (sau a incluziunii profesionale).

Incluziunea socială, se bazează pe accesul indivizilor și al familiilor la un set de standarde sociale, sub formă de drepturi sociale. Altfel spus, conceptul se referă la egalitatea în ceea ce privește oportunitățile cu scopul de a obține drepturi egale. Incluziunea socială nu este corelată doar cu aspectele financiare, ca o condiție de bază (de exemplu, condițiile de locuire și ale venitului) dar și, mai mult de atât, de aspectul subiectiv: respectul de sine și sentimentul de apartenență la o comunitate – astfel incluziunea se poate observa că se poate dori incluziune pe mai multe paliere: din punct de vedere material, social și cultural.

1.2. Evolutia conceptului de europenizare

Europenizarea este un concept utilizat pentru a descrie o varietate de fenomene si procese (Olsen, 2002). Studiul europenizarii implica intelegerea rolului institutiilor la diferite niveluri, comparatii intre dinamica dezvoltarii institutionale si comparatii intre dinamica sistemelor de guvernare, intre eficienta politicilor, intelegerea procesului de integrare politica, economica, sociala, intelegerea nu numai a procesului de asimilare ci si a celui de export a valorilor si normelor europene, precum si a procesului de unificare politica a Europei. Studiul europenizarii a imbogatit pe cel al integrarii europene prin problematica abordata indeosebi in domeniul implementarii interne a politicilor europene, in schimbarea logicii organizationale a politicilor nationale si a realizarii politicilor (Ladrech, 1994, Börzel, 1999). Radaelli(2000) se refera la conceptul de europenizare ca unul de constructie, difuzare, institutionalizare de reguli oficiale si neoficiale, proceduri, paradigme politice, stiluri, moduri de a face lucruri si de a impartasi credinte si norme, consacrate la nivel european. Dupa Radaelli europenizarea n-ar trebui confundata cu convergenta, armonizarea sau integrarea politica, pentru ca totusi convergenta apare dupa integrare, armonizarea reprezinta un tel al integrarii, integrarea politica inseamna transferul de prerogative sau de suveranitate. Exista opinia ca europenizarea nu trebuie restransa doar la sfera UE si la impactul UE asupra tertilor.            

Pentru a evalua impactul politicilor, reglementarilor si normelor europene asupra politicii si politicilor interne analistii europenizarii au recurs la instrumentarul neoinstitutionalismului. Neoinstitutionalismul sociologic si cel al alegerii rationale sunt considerate a oferi doua viziuni contrastante asupra europenizarii bazate pe logica adecvarii si logica consecventei, oferind explicatii asupra diferitelor faze ale schimbarii interne. Teoreticienilor europenizarii li se reproseaza ca pierd din vedere ansamblul procesului de integrare prin concentrarea excesiva pe diferentele dintre procesele de schimbare din cadrul tarilor europene. Preluarea reglementarilor si structurilor organizationale europene este conexata cu europenizarea consistenta (institutionalismul sociologic) si legata de teoriile supranationalismului. Vizualizarea europenizarii sub forma schimbarii structurilor de oportunitate prin care actorii se adapteaza strategic la noile circumstante este conexata cu europenizarea slaba (institutionalismul alegerii rationale) si legata de teoriile interguvernamentalismului.

In opinia unor autori, cum sunt F.Schimmelfenning si U.Sedelmeier(2005), europenizarea este un proces in care statele (potential) candidate la aderarea la UE adopta reglementarile si standardele comunitare, definitie care are tangenta cu indeplinirea criteriului al treilea de aderare, cel al absorbtiei acquis-ului comunitar. Europenizarea ar putea fi mai bine definita ca un proces de modernizare complexa, inclusiv pe plan institutional, pe baza modelului UE si sub presiunea institutiilor europene si a altor factori exogeni si endogeni. Cerintele de modernizare reies atat din prevederile Acordurilor Europene (de Asociere) cat si din continutul final al capitolelor de negociere a acquis-ului comunitar (31 in cazul Romaniei). Transformarile din cadrul acestui proces nu sunt doar rezultatul presiunii institutiilor comunitare, la ele contribuind si forte politice si sociale interne, precum si institutii si organizatii din cadrul guvernantei globale.

Europenizarea vizeaza statele europene si in special pe cele candidate la aderare, iar procesul poate fi analizat prin prisma celor trei modele de adoptare a reglementarilor comunitare prezentate de Schimmelfenning si Sedelmeier (2005). In primul rand este modelul de invatare sociala, care se refera la adoptarea de legi, norme, standarde in tarile respective dupa modelul celor din UE. El se bazeaza pe logica adecvarii, paradigma dezvoltata de neoinstitutionalisti de talia lui J.March si M.Olsen (1989) in analiza procesului de dezvoltare institutionala si care faciliteaza intelegerea fenomenului de mimetism in domeniul reglementarilor si in alte domenii (inclusiv institutional) din tarile candidate la aderare. Al doilea ar fi modelul lectiilor invatate singur sau al adoptarii de reforme si reglementari considerate adecvate cerintelor si provocarilor interne, fara consideratii legate de influente sau presiuni externe. Al treilea este modelul stimulentelor externe, care este de fapt impus sub presiunea negocierilor cu UE, si care poate fi subordonat logicii consecintelor. Modelul se bazeaza pe asistenta tehnica si financiara precum si pe legaturile institutionale promovate de UE, care a sprijinit prin conditionalitati procesul de pregatire a aderarii. Apropierea institutionala de UE, acceptarea conditiilor impuse de aceasta, chestiunea echilibrului intern in materie de putere si relatii de negociere, analiza costurilor de oportunitate legate de adoptarea reglementarilor comunitare sunt doar cateva aspecte importante ale acestui model.

Procesul de europenizare poate fi racordat la cel al guvernantei externe a UE, menit sa promoveze in imediata apropiere sau vecinatate parteneriate, ordine si stabilitate, performanta institutionala. Principiile bunei guvernante comunitare mentionate in Carta Alba a Guvernantei Europene sunt aplicabile si guvernantei globale, ceea ce poate insemna ca strategia de europenizare pentru tarile potential candidate ar reprezenta o parte din politica responsabilitatii globale a UE. Europenizarea nu este doar un instrument al dezvoltarii si convergentei institutionale ci si o modalitate de a aborda reforma institutiilor prin prisma adoptarii de norme, valori, principii consacrate de practica institutionala din UE. Prin europenizare, indiferent de modalitatea sa de realizare, se remodeleaza institutiile, se redefinesc relatiile de putere si interactiune intre diversi actori, se pune in discutie capacitatea de interventie sau functionalitate a statului.

Pentru John Olsen (2002) europenizarea presupune nu numai largirea UE si crearea unei Europe unite si puternice, ci sidezvoltarea institutionala la nivel european, reforma institutiilor europene, propagarea modelului institutional european prin reglementari, structuri, norme, forme de organizare si guvernanta comunitara. T.Risse, M.Cowles si J.Caporaso (2001) vad europenizarea ca un proces de consolidare institutionala la nivel european, care poate insemna si posibilitatea de a alege intre diferite forme de organizare si guvernare. Desigur ca alternativele sau optiunile de dezvoltare institutionala la nivel comunitar trebuie sa aiba in vedere atat costurile lor (inputurile) cat mai ales efectele sau rezultatele lor (outputurile). Orice aranjament institutional trebuie sprijinit de toate statele membre, nu numai de catre cele mari, si trebuie sa fie in mare masura avantajos pentru acestea.

In termenii convergentei institutionale, europenizarea inseamna propagarea valorilor institutionale europene, adica raspandirea modelelor vest-europene de organizare si guvernare, fara a ignora traditiile institutionale si experienta istorica a fiecarei tari. Totusi unii neoinstitutionalisti neaga sau pun sub semnul intrebarii existenta unor modele tipic europene de organizare si guvernare si focalizeaza mai mult pe impactul globalizarii pe linia extinderii unor modele universale, cum ar fi cel american. Mai ales in Marea Britanie exista o atractie pentru modelul american de organizare, inovare si adaptabilitate. Analizele comparative intre identitatea europeana si cea americana, intre modurile de organizare, intre gradul de civilizatie, libertate si dezvoltare economica au vizat cu precadere teme ca federalismul, legatura intre eficienta economica si justitia sociala, rezistenta la cultura societatii de consum.

UE reprezinta un model de integrare regionala pe plan economic, tinde catre un model social si nu reuseste inca sa creeze un model politic. Totusi influenta UE atat la nivel global cat mai ales la nivel pan-european este puternica, evidenta si benefica. Raspandirea formelor de organizare si guvernare europeana, a principiilor si valorilor europene se bazeaza pe atractivitate, acceptare, conditionalitate, sprijin tehnic si financiar. Procesul de europenizare inseamna modernizarea guvernantei la nivel national in consonanta cu cerintele impuse de UE, precum si reconsiderarea rolului jucat de statul national. Procesul implica retele de actori si de resurse, ultimele folosite pentru a traduce in practica principiile europenizarii si a promova formele moderne de guvernanta.

T.Risse, M.Cowles si J.Caporaso (2001) au analizat legatura de cauzalitate intre europenizare si structurile institutionale din statele membre, care poate actiona in ambele sensuri, existand o relatie de conditionare reciproca. Se poate spune ca in UE sistemele de guvernanta nationale se influenteaza si se potenteaza reciproc, procesul fiind dificil de monitorizat si consecintele greu de estimat. Complexitatea schimbarilor pe plan institutional si al guvernantei este relevata de interactiunile si influentele reciproce intre nivelurile locale, regionale, nationale, comunitare, globale. Procesul de armonizare induce un grad ridicat de interdependenta intre diferitele niveluri ale guvernantei si institutiile aferente. Dinamica transformarilor imbraca diverse forme de adaptare reciproca a institutiilor la diferitele niveluri si domenii ale guvernantei comunitare. Modelarea si coordonarea adecvata a schimbarilor de ordin institutional este menita a diminua diferentele si a atenua divergentele intre guvernantele nationale, fara a afecta stabilitatea cadrului institutional. Impune sau nu procesul de europenizare gasirea unor modele de guvernanta, care sa aiba in vedere variabile de genul gradului de interactiune, de interdependenta, de cooperare, de competitie? Raspunsul ar fi ca putem vorbi de un proces dinamic, de continua adaptare, schimbare, reformare sub presiunea factorilor endogeni si exogeni, care ar putea conduce pe termen lung si la un proces de unificare politica a Europei.

Bache si Jordan au facut distinctie intre europenizarea directa  bazata pe impactul tintit al initiativelor comunitare, sieuropenizarea indirecta bazata pe impactul neintentionat al initiativelor comunitare. Cei doi fac distinctie intre europenizarea voluntara, realizata de actorii cheie interni prin adoptarea acquisului comunitar intr-un anumit domeniu si europenizarea coercitiva, careia i se opun actorii cheie interni si reprezinta adoptarea fortata a unor politici/practici comunitare.

Prin prisma procesului de adaptare si armonizare, europenizarea se poate realiza atat prin cunostintele dobandite din experienta sau practica experimentala, cat si prin cunostintele obtinute prin selectia competitiva. Schimbarile institutionale pe baza practicii experimentale sunt un raspuns la formele alternative ale organizarii si guvernantei nationale si au in vedere experienta de succes a unor state in domeniul respectiv. Modelele de reforma institutionala bazate pe selectia competitiva sunt expresia procesului de schimbare propriu zis, numai cele mai eficiente institutii reusind sa reziste in fata schimbarilor. Se poate vorbi de compatibilitatea aranjamentelor institutionale la nivel comunitar cu cele la nivel national, unde exista o diversitate structurala evidentiata de conditiile de guvernare relativ diferite si de modele institutionale diferentiate.

Intrebarea care se poate pune este urmatoarea: cat de rezistente sunt la schimbare modelele institutionale nationale si cum reactioneaza ele fata de schimbarile si presiunile de la nivel european? March si Olsen (1995) considera ca guvernele si sistemele administrative din statele membre s-au adaptat diferit la presiunile pe linia reformei institutionale, in functie de resursele si traditiile proprii (dependenta de cale). H.Sjursen (2001) crede ca europenizarea nu se limiteaza doar la schimbari de natura structurala si politica ci se extinde si asupra sistemului de norme si valori si asupra identitatilor nationale. Valorile europene sunt filtrate prin prisma traditiilor interne, a institutiilor existente, identitatilor nationale, resurselor disponibile, influentand gradul de convergenta si omogenizare.

La identificarea mecanismelor europenizarii o contributie semnificativa au adus-o Borzel (1999) si Cowles(2001), care au analizat gradul de compatibilitate intre institutiile nationale si politicile comunitare, determinat de factori cum sunt modelul european, reglementarile comunitare, structura guvernantei nationale. Prin transpunerea sau adoptarea modelului european se intelege adaptarea structurilor interne la cerintele impuse de UE prin reglementarile specifice politicilor comune – integrare pozitiva si/sau prin eliminarea unor bariere nationale – integrare negativa (Knill si Lehmkuhl, 1999).  Exista presiunea adoptarii si armonizarii pentru statele membre din partea UE, care se manifesta prin obligativitatea unor reglementari sau prin forme flexibile de coordonare si integrare (MDC).

Interactiunea intre dinamica politicilor comunitare si structura macropolitica este unul din aspectele importante ale europenizarii. Cercetarea empirica demonstreaza ca europenizarea a dus la schimbarea sistemelor politice independent de macro-caracteristici, spre exemplu Uniunea Economica si Monetara a produs schimbari similare in tari relativ diferite. Impactul politicilor comune si impactul reglementarilor comunitare s-au manifestat pe planul liberalizarii economice si al reformelor de ordin economic si institutional. Politicile de reforma economica sunt elaborate si implementate de statele membre in conexiune cu obiectivele Strategiei de la Lisabona si cu prevederile Pactului de Stabilitate si Crestere. Procesul schimbarii poate fi guvernat de politicieni, elite tehnocrate, structuri administrative, manageri, in functie de specificul politicii sau domeniului respectiv. Transpunerea si implementarea politicilor, reglementarilor, acquis-ului presupune un management performant, structuri administrative consolidate, un cadru strategic clar si bine fundamentat.

Criteriul reformei administratiei publice a fost indeplinit si prin noile proceduri introduse la presiunea UE si care au implicat schimbari de natura administrativa la nivel national si regional. Procesul implica o independenta crescanda a aparatului administrativ fata de presiunile discretionare ale puterii politice, datorita si reglementarilor comunitare care limiteaza aceste presiuni si modeleaza sistemul in directia rezolvarii problemelor specifice fiecarui domeniu. Procesul de modernizare si reformare institutionala se propaga treptat dinspre centru spre nivelurile periferice.

Politica socială a Comunității Europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Prin Tratatul de la Roma se puneau bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondului Social European, ca instrument de finanțare a politicii sociale ce implică și ocuparea forței de muncă. Acesta este, de altfel, cel mai vechi dintre fondurile structurale la nivel european.

Următorul moment relevant pentru subiectul de față a fost reprezentat de adoptarea Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht și care stabilea obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială): promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc. (semnat de 11 state membre, nu și de Marea Britanie).

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (acesta este semnat în 1997, dar intră în vigoare în 1999), ocuparea forței de muncă a devenit un obiectiv comunitar prioritar, transformându-se într-o așa numită “problemă de interes comun”. Din acest moment se urmărește “atingerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă”. Pentru atingerea acestui obiectiv se urmărește realizarea unei “strategii coordonate” care vizează ocuparea forței de muncă, această politică fiind responsabilitatea, atât a Uniunii Europene, cât și a statelor membre.

Obiectivele strategiei urmăresc nu numai promovarea ocupării forței de muncă, ci și ameliorarea condițiilor de viață și de muncă, o protecție socială corespunzătoare, dialog social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă și lupta împotriva oricărei forme de marginalizare și de excluziune socială. Pentru punerea în aplicare a strategiei se vor utiliza “metode deschise de coordonare la toate nivelurile”, adică o metodă folosită deja în strategia vizând ocuparea forței de muncă. Metoda deschisă de coordonare va fi completată de o întărire a rolului de ghid și de coordonator al Consiliului European, care examinează în cadrul reuniunilor sale probleme de ordin economic social și, simultan, urmărirea progreselor înregistrate pentru garantarea coerenței globale.

Un an mai târziu, în 2000, în cadrul politicii de ocupare a forței de muncă propusă pe Agenda Lisabona instrumentul de bază prin care se urmărea a fi îndeplinit obiectivul era Strategia Europeană de ocupare a forței de muncă prin: raport comun cu privire la ocuparea forței de muncă; linii directoare și recomandări pentru statele membre; politici de ocupare a forței de muncă. Măsurile concrete în cadrul Agendei Lisabona erau : servicii de ocupare a forței de muncă mai bune, adaptabilitate combinată cu siguranță, egalitate de șanse, îmbătrânire activă.

1.3. Politica de ocupare a forței de muncă din spațiul românesc- proces de europenizare

Orice direcție de acțiune în ceea ce privea incluziunea profesională trebuia să aibă în vedere câteva obiective (repere) precum crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune (scopul fiind acela de a crește rata de creștere generală a locurilor de muncă atât în rândul bărbaților, cât și în rândul femeilor), anticiparea și managementul schimbării (adaptarea la locul de muncă), exploatarea oportunităților, promovarea mobilității forței de muncă.

Țările din Europa Centrală și de Est au început în perioade diferite negocierile de aderare cu Uniunea Europeană. Astfel Cehia, Ungaria și Polonia încep negocierile de aderare în 1998 în timp ce România, Slovacia și Bulgaria în 2000. Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia au aderat în mai 2004 iar România și Bulgaria au aderat la 1 ianuarie 2007. Adoptarea unei serii de indicatori structurali economici și sociali, inclusiv în domeniul calității locurilor de muncă, de luptă împotriva sărăciei și excluziunii sociale, ca și a unor indicatori-cheie pentru dezvoltarea durabilă, era o necesitate pentru statele membre, precum și pentru cele aspirante la calitatea de membru al Uniunii Europene, vizându-se o performanță cât mai ridicată.

În conformitate cu acquis-ul comunitar, politica de ocupare a forței de muncă face obiectul Capitolului 13 – Politica socială și ocuparea forței de muncă. România a închis negocierile pentru Capitolul 13 în cadrul Conferinței interguvernamentale de aderare România – UE, din data de 19.04.2002. România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar al Capitolului 13 nesolicitând nici o perioadă de tranziție sau derogare și a declarat că va fi în măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis. Respectând prevederile Parteneriatului pentru Aderare, Guvernul României și-a asumat angajamentul și a elaborat în colaborare cu Comisia Europeană (Direcția Generală Ocupare și Afaceri Sociale), Documentul Comun de Evaluare a politicilor de ocupare a forței de munca (JAP), document semnat la București în octombrie 2002, și care constituie o evaluare comună a priorităților pe termen scurt ale politicii de ocupare și a pieței muncii din România.

Documentul Comun de Evaluare a politicilor de ocupare a forței de munca (JAP) prezintă un set de obiective privind ocuparea forței de muncă și piața muncii, necesar pentru promovarea transformării pieței muncii din România, pentru realizarea progresului în ceea ce privește adaptarea sistemului de ocupare a forței de muncă, astfel încât aceasta să fie permită elaborarea Planului Național de Acțiune al Ocupării Forței de Muncă. JAP a identificat un număr de domenii prioritare, angajamente și recomandări unde este necesar să se realizeze progrese și în care monitorizarea trebuie realizată în contextul procesului de Revizuire a Politicii de Ocupare.

În România, primul PNAO (adoptat prin H.G. nr.759/2002) s-a elaborate în cadrul unui proiect PHARE de înfrățire instituțională, în conformitate cu prevederile Rezoluției 99/312/CE conform practicilor europene, ținând seama de situația existentă la acel moment pe piața muncii din România.

Pentru punerea în aplicare a Directivei 97/16/CE a fost înființată Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă în conformitate cu prevederile Legii privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă și va constitui organismul de legătură cu Comisia pentru Ocupare și Piața Muncii din cadrul Comunității Europene.

Pe lângă programele și documentele menționate mai sus România mai trebuia să fie pe aceeași linie de evoluție și respectare cu un alt document important. Prima formă a acestui document o întâlnim în 1997 când articolul 182, paragraful 2 al Tratatului Consiliului European de la Amsterdam din 1997, constituie baza juridică a procesului denumit „Strategia europeană coordonată privind ocuparea”. Strategia pentru ocupare era elaborată din trei motive: ca răspuns la problemele economice ale anilor ’70, ’80 și ’90; datorită faptului că șomajul repetat și la cote ridicate s-a transformat în șomaj pe termen lung; și nu în ultimul rând, datorită faptului că, alte probleme structurale de pe piața forței de muncă împiedică creșterea economică.

Reuniunea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997, a stabilit ca obiective majore ale „Strategiei Europene de Ocupare” (SEO) stimularea ocupării forței de muncă și combaterea șomajului. Strategia Europeană de Ocupare acoperă trei nivele:

a) la nivel comunitar-dispune de următoarele instrumente: orientări, recomandări, rapoarte de evaluare, Fondul Social European și alte politici comunitare;

b) la nivel național – este reprezentată de Planul Național în domeniul Ocupării și programele Fondului Social European;

c) la nivel regional și local-este reprezentată de strategiile locale de ocupare – în special agențiile județene de ocupare a forței de muncă

Strategia nu este numai o strategie a Ministerelor Muncii, este o strategie

integrată de care este responsabil întregul guvern. Începând din momentul aprobării SEO, în fiecare an, Consiliul Europei a adoptat Linii Directoare pentru ocupare, care s-au implementat de către fiecare stat membru al UE în cadrul politicii naționale de ocupare.

De asemenea, implicarea sindicatelor sau a patronatelor în crearea și punerea în practică a politicii de ocupare se dovedește insuficientă și, sub unele aspecte, formală. Este previzibilă apropierea sindicatelor din țările candidate de cele europene după aderare, ceea ce va permite întărirea rolului partenerilor sociali și a influenței lor în procesul de elaborare a politicii sociale din țările lor.

Aspectele problematice identificate în cadrul politicilor de ocupare a forței de muncă se înscriu în anumiți parametrii. Astfel, dacă am face o evaluare am putea vede că aceasta gravitează în jurul tendințelor demografice (îmbătrânirea populației și a forței de muncă în spațiul comunitar), inegalităților de gen încă existente, schimbării naturii familiei (creșterea numărului familiilor monoparentale, ceea ce duce la ajustarea corespunzătoare a protecției sociale în această direcție), schimbărilor tehnologice, disparităților sociale și sărăciei. La toate acestea se poate adăuga provocarea adusă de extinderea Uniunii cu încă 10 state realizată în anul 2004 și alte 2 în 2007.

În momentul în care vorbim de ocuparea forței de muncă, aducem în discuție și incluziunea socială și profesională a unor categorii dezavantajate sau mai bine spus grupuri vulnerabile. Comisia Europeană definește incluziunea socială ca fiind un proces prin care se asigură că persoanele confruntate cu riscul sărăciei și excluziunii dobândesc oportunitățile și resursele necesare pentru a participa pe deplin la viața economică, socială și culturală și că se bucură de un standard de viață și bunăstare considerat normal în societatea în care trăiesc. Asigură participarea sporită a acestor persoane la luarea deciziilor care le afectează viața, precum și accesul lor la drepturile fundamentale.

Categoriile sociale vulnerabile, definite în JIM (Joint Inclusion Memorandum) sunt: copilul în situație de risc ridicat, tinerii de peste 18 ani care nu mai sunt cuprinși în sistemul de ocrotire a copiilor fără familie, persoane cu handicap, persoane aparținând populației de etnie roma aflate în situații de risc ridicat.

Grupurile vulnerabile, definite în axa 6 a domeniului resurse umane din Planul Național de Dezvoltare – promovarea incluziunii sociale, sunt: populația roma, persoanele cu dizabilități, tinerii peste 18 ani care părăsesc sistemul de stat de protecție a copilului, copii cu cerințe educaționale speciale, familiile cu mai mulți de doi copii inclusive, familiile mono-parentale, copii aflați în situații de risc, persoanele care au suferit o condamnare, persoanele dependente de droguri, persoanele fără domiciliu, victimele violenței domestice ș.a.m.d. Cele trei concepte prezentate mai sus (incluziune socială, categorii sociale vulnerabile, grupuri vulnerabile) au intrat în uz în spațiul instituțional românesc prin H.G. 829/2002, privind Planul Național Anti – Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale – PNAinc.

Înainte de a încheia analiza politicii de ocupare a forței de muncă mai trebuie să facem două precizări: prima este legată de Planul Național de Dezvoltare a României 2007-2013, iar a doua este legată de unul din cele mai mari proiecte aflate în derulare sub tutela Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă ce implică incluziune profesională și socială.

Planul Național de Dezvoltare (PND) este un document politic de planificare comunitară, axat pe priorități strategice și programare financiară multianuală, are ca scop să orienteze și să stimuleze dezvoltarea economică și socială a țării pentru atingerea obiectivului de realizare a coeziunii economice și sociale, priorități ale Agendei Lisabona și obiectivele de la Göteborg . Obiectivele Planului Național de Dezvoltare al României sunt:

1. Creșterea competitivității economice și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere;

2. Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport;

3 Protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

4. Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării și incluziunii sociale și întărirea capacității administrative;

5. Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol;

6. Diminuarea disparităților de dezvoltare între regiunile țării.

După cum se poate observa ocuparea forței de muncă și a incluziunii, fie ea socială, fie profesională reprezintă unul dintre obiectivele primordiale ale perioadei 2007-2013, ceea ce ne duce direct la cea de-a doua precizare și anume un proiect de incluziune profesională și socială în care este implicat și ANOFM. Numele acestui proiect este „CIPS – Centre de Incluziune Profesională și Socială”, iar obiectivul general este constituit de îmbunătățirea capacității Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă de a facilita accesul grupurilor vulnerabile pe piața muncii și abordarea unor aspecte de natură socio-economică privind grupurile vulnerabile, în vederea promovării societății incluzive și coezive.

Beneficiarii proiectului sunt 900 de persoane aparținând grupurilor vulnerabile : persoanele de etnie romă, persoanele dependente de alcool, persoane aflate anterior în detenție, persoane aflate în detenție, familii cu mai mult de doi copii, familii monoparentale, persoane cu dizabilități, persoane fără adăpost, tineri peste 18 ani care părăsesc sistemul instituționalizat de protecție a copilului, victime ale violenței în familie, alte grupuri vulnerabile din mediul rural/urban, din cele patru regiuni de dezvoltare, supuse riscului de excluziune.

O altă categorie de beneficiari este reprezentată de 300 de persoane, manageri, angajați, personal al organizațiilor societății civile, angajați ai administrației publice locale, personal al agențiilor publice/private care furnizează servicii sociale și de ocupare a grupurilor vulnerabile.

După cum am putut observa pe parcursul analizei prezente politica ocupării forței de muncă din România a cunoscut o adevărată europenizare, putând chiar spune că politica ocupării forței de muncă și mai ales a sectorul de incluziune socială și profesională sunt rezultatul intervențiilor anumitor actori europeni și a unor documente programatice ce au adaptat piața de muncă din România la cerințele Uniunii Europene, atât în perioada de pre-aderare, cât și în cea de aderare și de integrare.

CAPITOLUL II. SPATIUL PUBLIC AL UNIUNII EUROPENE

Conceptul de „Spațiu Public European”, încă neconturat teoretic în terminologia specifică integrării europene, va îngloba și descrie într-o manieră sistemică, mecanismele, procesele și fenomenele complexe ce guvernează dezvoltarea sectoarelor publice și ale administrațiilor europene, evidențiind conexiunile și determinările de natură administrativă, economică, socială sau politică.

În prezent se observă că, la nivelul Uniunii Europene, se dorește crearea unui spațiu public transnațional care să permită legitimarea instituțiilor europene și fondarea unei identități colective europene. Cu siguranță însă definiția conceptuală a spațiului public trebuie descoperită în lumina procesului de unificare politică a Europei, voința politică având un rol decisiv.

Condițiile pentru existența unui Spațiu Public European pot fi rezumate la: existența unei Uniuni fondate pe drept; existența instituțiilor comunitare care să funcționeze de o manieră democratică; existența unui cadru organizat de dezbateri în viața publică, bazat pe existența mijloacelor care să permită tuturor cetățenilor din Uniune să se exprime public; existența cadrului care să permită conceptelor conturate în urma dezbaterilor din viața publică să fie legiferate prin intermediul dreptului public.

Cadrul dezbaterilor publice europene și al inițiativelor cetățenești a fost creat de art. 1-47 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa. Principiul democrației participative impune ca instituțiile Uniunii să acorde cetățenilor și asociațiilor reprezentative posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public în toate domeniile de acțiune ale Uniunii. Instituțiile Uniunii sunt obligate de Constituție să mențină un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă, în vederea asigurării coerentei și transparenței acțiunilor Uniunii. De asemenea, Comisia trebuie să procedeze la ample consultări ale părților interesate. La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii dintr-un număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să facă o propunere corespunzătoare referitoare la chestiuni pentru care cetățenii considera că este necesar un act juridic al Uniunii pentru punerea în aplicare a Constituției europene.

Dreptului public european îi revine rolul de a include conceptele conturate la nivelul dezbaterii publice. Dreptul public, acoperind dreptul constituțional și pe cel administrativ, rămâne de referință pentru Spațiul public european, unii autori descoperind o adevărată convergenta între administrațiile europene, bazată pe elementele dreptului public: sistemele politice europene au rămas fidele parlamentarismului, existența unor majorități parlamentare întemeiate pe disciplina de vot, practică referendara exercitată la nivel național, descentralizarea, existența unei administrații „de carieră” și, mai ales, modelul european al controlului de constituționalitate.

Comunitățile europene au fost create pentru a conjuga eforturile în direcția unui Spațiu Economic European. Așa cum arată istoria, Comunitățile europene s-au implicat mai întâi în crearea unei piețe economice comune, evoluând apoi în crearea Uniunii Europene, instituție care nu este condusă numai de interese economice, ci și de dorința de a construi legături sociale și politice între popoarele europene (așa cum își doriseră inițial și semnatarii Tratatului de la Roma). În prezent, Uniunea Europeană nu înseamnă numai o piață de bunuri și servicii. Astfel, Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa vorbește în Capitolul IV din Titlul III, Partea a III-a despre „Spațiul de libertate, securitate și justiție”, în timp ce unele lucrări doctrinare vorbesc despre un „Spațiu Social European”, iar în ultimul timp se vorbește în doctrina tot mai mult despre un „Spațiu Administrativ European”. Acesta este o creație exclusivă a doctrinei, termenul neexistând ca atare în legislație.

Realitatea arată că este foarte dificil să vorbim în Europa despre un mod său model de administrație publică. Referitor la dezvoltarea conceptului european de administrație publică, administrația publică se găsește încă la stadiul primar al conceptualizărilor și întreprinderilor naționale. Ce fel de administrație publică se adresează Spațiului european rămâne încă a fi descoperită. Noțiunea de Spațiu Administrativ European este mai mult o creație a doctrinei bazată pe anumite principii relevate de legislația primară și secundară a Uniunii Europene.

Administrațiile publice din statele membre UE, deși au o structură foarte veche, s-au adaptat continuu la condițiile moderne, inclusiv aderarea la Uniunea Europeană. Contactul constant dintre funcționarii publici ai statelor membre UE și Comisie, solicitarea de a dezvolta și implementa acquis-ul comunitar la standarde echivalente de încredere în toată Uniunea, necesitatea unui sistem de justiție administrativă unic pentru Europa și împărtășirea principiilor și valorilor administrației publice au dus la o anumită convergenta între administrațiile naționale. Acest lucru a fost descris ca „Spațiul Administrativ European”.

Spațiul Administrativ European poate fi înțeles în sens larg ca spațiu al administrației publice europene și poate forma obiectul științei administrative, o știință cu caracter multidisciplinar. Noțiunea de Spațiu Administrativ European poate fi gândită după modelul spațiului economic și social european, fiind în legătură cu vastul sistem al cooperării juridice. În mod tradițional, un spațiu administrativ comun este posibil atunci când un set de principii legale, norme și regulamente sunt uniform respectate într-un teritoriu acoperit de o constituție națională. Astfel, putem vorbi despre dreptul administrativ al fiecărui stat suveran. Problema unei legi a administrației publice unice pentru toate statele suverane integrate în UE a fost dezbătută foarte intens, încă de la înființarea Comunității Europene, fără a se ajunge însă la un consens.

Sistemele legislative ale statelor membre UE se afla într-un proces constant de apropiere, în multe domenii diferite, sub îndrumarea legislației Comunității, prin activitatea legislativă a instituțiilor Comunității și prin cazurile Curții Europene de Justiție. Conceptele legale ale CE sunt introduse în sistemele naționale prin regulamente direct aplicabile sau prin directive care determină adaptarea legislației naționale la specificul Uniunii. Aceste reglementări pot avea un impact direct asupra sistemelor administrative ale statelor membre și pot duce la importante schimbări în principiile legale aplicabile în administrația publică.

Hotărârile Curții Europene de Justiție pot genera principii cu caracter general care să guverneze un drept administrativ european. În multe cazuri interpretarea actelor legislative ale Comunității Europene, de către Curtea Europeană duce la modificări în felul în care principiile dreptului administrativ sunt aplicate într-un stat membru UE. Suntem astfel martorii europenizării dreptului administrativ.

2.1. Elementele de arhitectură juridică a spațiului administrativ european

Elementele de arhitectură juridică a Spațiului Administrativ European se regăsesc în legislația primară și secundară a Uniunii Europene.

2.1.1. Elemente componente conform legislației primare a Uniunii Europene

Constituția europeană preia majoritatea dispozițiilor referitoare la elementele administrative din Versiunile consolidate, aduse la zi, ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană și ale Tratatului instituind Uniunea Europeană. Câteva elemente de arhitectură juridică a Spațiului Administrativ European cuprinse în aceste tratate și ulterior în Constituția Uniunii Europene sunt următoarele:

– Premisele cooperării în domeniul administrativ. Constituția Europeană dedica cooperării administrative Secțiunea 7 din Partea a III-a (Politicile și funcționarea Uniunii), Titlul III (Politici și acțiuni interne), Capitolul V (Domenii în care Uniunea poate decide să conducă o acțiune de coordonare, de completare sau de sprijin). Punerea în operă efectiv a dreptului Uniunii prin statele membre, lucru esențial pentru buna funcționare a Uniunii este considerată ca o chestiune de interes mutual (reciproc). Uniunea poate sprijini eforturile desfășurate de statele membre pentru îmbunătățirea capacității lor administrative de aplicare a dreptului Uniunii. Aceasta poate constă mai ales în facilitarea schimbului de informații, de funcționari publici, precum și în susținerea programelor de formare profesională. Acest sprijin are însă un caracter facultativ, prevăzând că nici un stat membru nu este ținut să recurgă la acest sprijin. Legile europene dispun măsurile necesare realizării acestui scop, excluzând orice armonizare a dispozițiilor legale și de reglementare ale statelor membre.

– Apropierea legislațiilor administrative. În armonizarea legislativă un rol important îl are Consiliul de Miniștri, care, după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social poate să stabilească, printr-o lege-cadru europeană, măsurile pentru apropierea dispozițiilor legale, reglementare și administrative ale statelor membre, cu incidenta directă asupra instituirii sau funcționarii pieței interne (art. III-173 din Constituție).

– Eliminarea barierelor administrative. Cele patru libertăți stipulate de Tratatul de la Roma, libertatea de mișcare a bunurilor, a serviciilor, a oamenilor și a capitalurilor înseamnă că administrațiile publice ale statelor membre, ca elemente cheie de implementare și asigurare a acestor drepturi, direct derivate din Tratate, trebuie să acționeze într-o direcție care să conducă spre aplicarea efectivă a lor. Astfel, în ceea ce privește libertatea de circulație a persoanelor și serviciilor, art. III-134 din Constituție prevede că legea sau legea-cadru europeană trebuie să vizeze în special asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naționale de ocupare a forței de muncă și eliminarea procedurilor și practicilor administrative, precum și a termenelor de acces la locurile de muncă disponibile, care rezultă, fie din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libera circulație a lucrătorilor. De asemenea, trebuie eliminate procedurile și practicile administrative care creează obstacole în libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru (art. III-138 din Constituție). Apoi, în art. III-141 se prevede că legile-cadru europene facilitează accesul la activități nesalariale (independente) și la exercițiul lor. Ele vizează coordonarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale statelor membre, privind accesul la activități nesalariale și exercițiul acestora.

De asemenea Constituția prevede cooperarea administrativă în vederea realizării Spațiului de libertate, securitate și justiție (art. III-263). Astfel, pentru punerea în operă a acestui Spațiu, Consiliul de Miniștri, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului, adopta regulamente europene pentru a asigura cooperarea administrativă între serviciile competente ale statelor membre în domeniile de resort, precum și între acestea și Comisie.

– Clauza compromisorie în contractele de drept public. Unele legislații naționale, cum este cea românească de exemplu, prevăd posibilitatea stabilirii unei clauze compromisorii (prin care părțile convin că litigiile ce se vor naște din acest contract să fie soluționate pe calea arbitrajului, validitatea acestei clauze fiind independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă) în contractele de drept public (art. 30 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor). În general autorii de drept administrativ optează pentru scoaterea contractului administrativ din sfera arbitrajului și supunerea sa doar judecătorului administrativ care poate distinge mai bine interesul public. La nivel european se observă însă că prin art. III-374 din Constituție, Curtea Europeană de Justiție capăta competenta de a hotărî în temeiul unei clauze compromisorii conținute într-un contract de drept public încheiat de Uniune sau în numele său.

– Dreptul la o bună administrare (la o corectă administrare). Acest drept apare mai întâi în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în cursul Summit-ului de la Nișa din decembrie 2000. Constituția preia această Cartă. La Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999, când s-au pus în discuție metodele și instituțiile care să redacteze Carta, Mediatorul european a propus ca în Carta să fie menționat „dreptul cetățenilor la calitatea prestațiilor realizate de administrație”. Jacob Soderman, reales mediator european în 1999 considera că adoptarea acestei propoziții va avea repercusiuni foarte importante în rândul statelor membre sau viitoare, determinând că secolul XXI să fie secolul bunei administrații. Articolul 11-101 din Constituție prevede că orice persoană are dreptul de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii în ceea ce privește problemele sale. Acest drept comporta următoarele: dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de a se dispune o măsură administrativă cu caracter individual care să o afecteze în mod defavorabil; dreptul de acces al oricărei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime, a principiului confidențialității și secretului profesional; obligația pentru administrație de a motiva deciziile sale. Această obligație era prevăzută și de Tratatul de la Roma prin art. 190. Prevederea este dezvoltată de art. 18 din Codul european al bunei conduite administrative. Astfel, toate deciziile instituțiilor europene care pot să aducă atingere drepturilor sau intereselor unei persoane private trebuie să indice motivele pe care se bazează, precizând faptele pertinente și baza juridică a deciziei. Funcționarii trebuie să evite să ia decizii care sunt clădite pe motivări sumare sau imprecise sau care nu conțin observații individuale. Dacă este imposibil că, din pricina numărului mare de persoane privind decizii similare, să se realizeze comunicarea în mod detaliat a motivelor deciziei și când răspunsurile standard sunt date, funcționarul trebuie să se asigure că va fi adus ulterior un răspuns motivat individual la fiecare cerere.

– Dreptul la repararea prejudiciului produs de instituții și agenți comunitari. Orice persoană are dreptul la despăgubire din partea Uniunii pentru daunele cauzate de către instituțiile, organismele sau agenții acesteia, aflați în exercițiul funcției, conform principiilor generale comune și drepturilor statelor membre (art. 11-101 pct. 3 și art. III-431 din Constituție).

– Limbă de comunicare cu instituțiile Uniunii. Art. 11-101 pct. 4 prevede că orice persoană poate să se adreseze instituțiilor Uniunii într-una din limbile Constituției (limbile statelor membre ale UE, conform art. IV-448) și trebuie să primească un răspuns în aceeași limbă.

– Verificarea juridică a deciziilor administrative. Tratatul de la Roma stipula în art. 173 un principiu legal administrativ important: dreptul la verificare juridică a deciziilor administrative care apar în hotărârile Comisiei Europene. Acest lucru este stipulat și în art. 230 din ultima versiune consolidată a Tratatului instituind Comunitatea Europeană – Curtea de Justiție Europeană controlează legalitatea actelor adoptate de Parlament, Consiliu, Comisie și Banca Centrală Europeană. În general, Tratatele comunitare stabilesc principiul în baza căruia actele instituțiilor trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor. În acest sens, de exemplu, tratatele folosesc în privința sarcinilor încredințate Uniunii și instituțiilor sale, expresii ca: „în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat” sau „în condițiile prevăzute de prezentul tratat”. Totodată deciziile individuale trebuie să fie în concordanță cu regulamentele și directivele Uniunii.

– Sedentaritatea funcționarilor publici – Art. III-133 pct. 4 din Constituție prevede că libertatea de mișcare a forței de muncă nu se aplică funcționarilor din administrația publică. Acest lucru este preluat în Statutul funcționarilor Comunității Europene în art. 20, care menționează că funcționarul este obligat să aibă reședința în localitatea unde este afectat sau la o asemenea distanță care să nu-l jeneze în exercitarea funcției sale.

– Egalitatea de tratament a cetățenilor în relația cu administrația. Datorită gradului de abstractizare foarte ridicat, doctrina a afirmat că „egalitatea este propriul său corolar”. Considerată mai degrabă ca un drept de principiu decât ca un principiu de drept, egalitatea îndeplinește o funcție de „drept-garantie”. În dreptul comparat, principiul egalității, în varianta să modernă, este mai degrabă interpretat ca o interdicție generală a arbitrariului, impusă în egală măsură, atât legiuitorului, cât și administrației.

În legislația primară a Uniunii, art. III-182 din Constituția Europeană se prevede că sunt interzise toate măsurile și dispozițiile care nu sunt stabilite pe considerente de ordin prudențial și care stabilesc un acces privilegiat în instituțiile, organismele sau agențiile Uniunii, precum și în administrațiile centrale, autoritățile regionale sau locale, în alte autorități publice sau alte organisme sau întreprinderi publice ale statelor membre sau instituții financiare. Această dispoziție este dezvoltată prin art. 5 din Codul european al bunei conduite administrative, adoptat la 6 septembrie 2001 de Parlamentul European. Astfel, în tratamentul cererilor venind din partea persoanelor și în luarea deciziilor, funcționarul public european veghează că principiul egalității de tratament să fie respectat. Persoanele care se găsesc în aceeași situație trebuie să fie tratate în același mod.

În caz de inegalitate de tratament, funcționarul veghează ca aceasta să fie justificată de caracteristicile obiective pertinente ale problemei tratate. Funcționarul trebuie să evite în special, orice discriminare nejustificată între persoane, fondată pe naționalitate, sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limba, religie sau convingeri, opinii politice sau orice altă opinie, apartenența la o minoritate națională, situație materială, origine, handicap, vârsta sau orientare sexuală.

– Dreptul de petiționare. Constituția prevede că orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu reședința sau cu sediul social într-unul din statele membre are dreptul de a înainta, cu titlu individual sau în asociere cu alte persoane, o petiție Parlamentului European referitoare la un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii sau care îl privește în mod direct (art. 11-104 și art. III-334).

– Comisia de anchetă pentru administrare defectuoasă. Art. III-333 din Constituție prevede că în cadrul îndeplinirii misiunilor sale, Parlamentul European poate să constituie, la cererea unui sfert din membrii săi, o Comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să aducă atingere atribuțiilor conferite prin Constituție altor instituții sau organisme, acuzațiile de contravenție sau de administrare defectuoasă privind aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care faptele sunt pe rol în cadrul unei instante și pe perioada cât continuă procedura jurisdicționala. Existența Comisiei temporare de anchetă ia sfârșit o dată cu prezentarea raportului său. Investigația Comisiei nu înlocuiește acțiunile întreprinse de alte instituții sau organisme în baza puterilor conferite de Tratat. Astfel, atunci când, de exemplu, Curtea de Conturi înaintează un raport special, acesta din urmă nu poate fi contrazis de către un raport al Comisiei de anchetă și, pentru a evita această situație, Parlamentul trebuie să consulte instituția în cauză înaintea înființării unei Comisii.

– Mediatorul european. Regimurile moderne de drept administrativ afirma principiul că administrația este în serviciul cetățenilor. Tratatul de la Maastricht a instituit funcția de Mediator european pentru a apăra acest principiu și a ancheta eventualele cazuri de rea administrație în activitățile instituțiilor și organelor Uniunii Europene. El exercita un mecanism de control administrativ comparabil cu cel care permite controlul autorităților publice la nivel național de către Avocatul poporului spre exemplu, în majoritatea țărilor membre. În anul 2000, 12 din cele 15 state membre ale UE aveau un mediator național. Există de asemenea un mediator la nivel regional sau comunal în numeroase state membre, de exemplu, în „autonomias spaniole”, regiunile italiene și landurile germane. Instituția Mediatorului european este prevăzută în prezent de art. 195 din versiunea consolidată a Tratatului privind instituirea Comunității europene, prevederea fiind preluată ca atare de art. III-335 din Constituție.

Mediatorul, numit de Parlamentul European pe durata unei legislaturi, este abilitat să primească plângerile emanând de la orice cetățean al Uniunii, orice persoană fizică sau morală rezidenta sau având sediul sau statutar într-un stat membru, referitoare la cazurile de rea administrație (administrare incorectă) în acțiunea instituțiilor, organelor și agențiilor Uniunii, exceptând Curtea de Justiție în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale. Mediatorul european poate iniția anchete, fie din proprie inițiativă, fie în baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, afară de cazul în care faptele invocate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. În situația în care mediatorul european constată un caz de administrare incorectă, el sesizează instituția, organul sau agenția vizată, care dispune de un termen de trei luni pentru a se conforma. Dacă cazul nu este rezolvat satisfăcător pe parcursul investigațiilor, mediatorul va încerca să găsească o soluție amiabilă care rezolva situația de administrare incorectă și satisface plângerea. Dacă încercarea de conciliere da greș, mediatorul poate face recomandări de rezolvare a cazului. Dacă instituția nu acceptă recomandările acestuia, el poate înainta un raport special către Parlamentul European. Persoana care a făcut plângerea este informată despre rezultatul anchetelor.

Mediatorul european prezintă în fiecare an un raport Parlamentului European conținând rezultatele anchetelor sale. El poate fi demis de Curtea de Justiție, la cererea scrisă a Parlamentului European, dacă el nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sau dacă a comis o faptă gravă. Mediatorul este ținut din punct de vedere juridic să se achite de misiunea sa în deplină independenta și imparțialitate, el neputând să solicite sau să accepte instrucțiuni de la o altă instituție.

Jacob Soderman, reales Mediator european de Parlamentul European în octombrie 1999, arată că instituția mediatorului, devenită operațională în septembrie 1995, a primit mai mult de 5000 de plângeri, noile plângeri sosind într-un ritm de peste 130 pe lună. Majoritatea plângerilor cu privire la instituțiile și organele comunitare vizează: lipsa de transparentă sau refuzul la accesul la informații; întârzierile administrative excesive (întârzierile administrative evitabile) sau întârzierile de plată; procedurile de recrutare, notare și concurs pentru funcționarii publici europeni; litigiile contractuale și actele sau omisiunile Comisiei atunci când aceasta se ocupă de (anchetează) infracțiunile statelor membre la dreptul comunitar (dat fiind calitatea Comisiei de păzitor al Tratatelor). Făcând o statistică până în aprilie 2000, se observă că cele mai multe plângeri au vizat Comisia (665), urmând apoi Parlamentul European (91), Consiliul (34) și Curtea de Conturi(6).

Mediatorul european poate deschide o anchetă și din propria sa inițiativa, fără a mai fi necesară existența unei plângeri prealabile. El trebuie să uzeze însă de această prerogativă cu moderație și în general atunci când frecvența plângerilor legate de o anumită problemă permit generalizarea. Principalele inițiative pe care le ia pot viza: accesibilitatea documentelor, recrutarea în instituțiile comunitare, procedurile de tratare a plângerilor cetățenilor referitoare la infracțiunile la dreptul comunitar și întârzierile de plată ale Comisiei Europene.

Aproape 70% din plângerile adresate Mediatorului european depășesc câmpul său de competenta deoarece se referă la administrațiile naționale, regionale sau locale ale statelor membre cu privire la punerea în aplicare a numeroase aspecte de drept și politici comunitare. În acest caz Mediatorul european va îndruma plângerile către mediatorii și organele similare din statele membre. În fapt, drepturile individuale garantate de dreptul comunitar trebuie bineînțeles să fie respectate de autoritățile publice de orice rang și la nivel național. De aceea, din 1996 Mediatorul european a lansat cooperarea cu mediatorii naționali și organele similare din țările candidate la Uniunea Europeană.

Tratatul de la Amsterdam a enunțat explicit principiile constituționale pe care se bazează Uniunea: libertatea, democrația, respectul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statul de drept. Este important ca țările candidate să recunoască contribuția mediatorilor și organelor similare în aplicarea acestor principii, a căror respectare este o condiție expresă a Tratatului de adeziune la UE.

Misiunea Mediatorului european este de a ataca „reaua administrație” sau cu alte cuvinte administrarea incorectă. Acest termen nu este definit în nici un text din legislația primară. De aceea Mediatorul european a propus, după consultarea mediatorilor naționali din statele membre, următoarea definiție: „există o rea administrație când un organism public nu acționează în conformitate cu o regulă de drept sau un principiu care îi este impus”. Aceasta definiție este destul de largă deoarece competenta mediatorului cuprinde respectul drepturilor fundamentale, principiile dreptului administrativ și bună administrație. În 1997, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care aprobă aceasta definiție. Pentru a proteja eficient drepturile cetățenilor, este importantă explicarea regulilor bunei administrații pentru a știi în ce constau devierile de la aceasta. În iulie 1999, după o anchetă făcută din propria sa inițiativa, Mediatorul european a lansat în dezbatere publică un Cod de bună conduita administrativă aplicabil în instituțiile și organele comunitare. Codul a fost adoptat la 6 septembrie 2001 de Parlamentul European. Acest cod conține marile principii de drept administrativ european, că de exemplu: legalitatea, dreptul la o ascultare prealabilă, proporționalitatea și protecția aspirațiilor legitime.

– Aplicarea de sancțiuni administrative. Tratatele recunosc Comunităților o putere directă de sancțiune numai în cazuri excepționale. În general, dacă sancțiunile administrative sunt prevăzute de legislația comunitară, statele membre sunt cele care le pun în aplicare.

Sancțiunile aplicate direct de instituțiile Uniunii vizează în principal domeniul concurenței. Astfel, art. 83 TCE păr. 2 lit. a), precum și art. III-163 din Constituție, permit Consiliului să instituie amenzi și restricții pentru a asigura respectarea regulilor Tratatului cu privire la înțelegeri și la abuzul de poziție dominantă. Comisia este autorizată să aplice amenzi pentru încălcarea unor dispoziții de procedura sau a unor reguli de fond ale dreptului concurenței de către întreprinderi, amenzi care pot ajunge până la 10% din cifra de afaceri realizată de întreprindere în exercițiul financiar anterior deciziei[9]. Obținerea sumelor care reprezintă amenzile poate face obiectul unei executări silite realizate de autoritățile naționale. Astfel, art. III-401 din Constituție prevede că actele Consiliului de Miniștri, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene care impun o obligație pecuniară unor persoane, altele decât statele, constituie titlu executoriu. Executarea silită este reglementată prin regulile procedurii civile în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia are loc. Formula executorie este anexata deciziei, fără alt control decât cel de verificare a autenticității deciziei, de către autoritatea națională pe care guvernul fiecărui stat membru o desemnează în acest scop și despre care informează Comisia și Curtea de Justiție (art. III-401 alin. 2). După îndeplinirea acestor formalități, la cererea părții interesate, acesta poate continua executarea silită prin sesizarea directă a autorității competente, conform legislației naționale (art. III-401 alin. 3). Executarea silită nu poate fi suspendată decât în temeiul unei decizii a Curții de Justiție. Cu toate acestea, controlul regularității dispozițiilor de executare este de competenta jurisdicțiilor naționale (art. III-401 alin. 4).

Sancțiunile administrative aplicate de către statele membre vizează protejarea intereselor financiare ale Uniunii în derularea politicilor comunitare (în special gestiunea ajutoarelor în cadrul politicii agricole comune). Aplicarea acestor sancțiuni administrative se bucura de un regim comun în ciuda diversității practicilor administrative naționale, fiind consacrate prin reglementări comunitare: principiul caracterului neretroactiv al deciziei de aplicare a sancțiunii, existența unui termen de prescripție de 4 ani, elaborarea unei liste de sancțiuni, suspendarea sancțiunii atunci când este declanșată procedura penală etc.

2.1.2. Elemente componente conform legislației secundare a Uniunii Europene

Reglementări privind actele administrative

– Actele administrative unilaterale. Actele administrative unilaterale emana de la instituții ale UE, în temeiul puterii cu care au fost investite, pe bază și în vederea executării tratatelor, a regulamentelor și directivelor. Organismele internaționale edictează acte administrative normative, regulamentare (generale, obiective și impersonale), așa cum sunt statutele interne de personal. De asemenea, aceste organisme pot emite acte subiective, adică acte administrative individuale, care fac aplicarea individuală a unei norme generale. Prin acestea din urmă se pot stabili, modifica sau suprima situații juridice individuale. Așa sunt: actele de numire, de avansare, de luare a unor măsuri disciplinare sau de revocare a funcționarilor din aceste organisme, procesele-verbale de constatare a contravențiilor și prin care se aplică amenzi de către funcționarii competenți.

La nivelul UE nu există deocamdată o reglementare de ansamblu a actelor administrative unilaterale. Cadrul general de existența a actului administrativ este țesut în jurul principiilor dezvoltate mai ales de Curtea de Justiție Europeană. Deciziile adoptate de Comisie sau Consiliu, izvoare ale dreptului comunitar derivat, sunt considerate „acte administrative” ale Uniunii Europene, pentru că adoptarea lor corespunde situațiilor în care administrațiile naționale stabilesc în mod obligatoriu pentru cetățeni condițiile de aplicare a unei legi la un caz particular. Printr-o astfel de decizie, instituțiile comunitare pot cere unei țări membre sau unui cetățean să acționeze sau să nu acționeze, conferindu-le drepturi sau impunându-le obligații.

Decizia vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situații particulare. Ea este asimilată actelor naționale și constituie, în mâinile autorităților comunitare, un instrument de executare concretă prin mijloace administrative a dreptului comunitar. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naționale cu influența internațională. Decizia se prezintă ca un instrument de legislație indirectă care nu există fără directivă. Dar, spre deosebire de directivă, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce privește rezultatul de atins, statele având posibilitatea să aleagă numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naționale.

Curtea Europeană de Justiție a considerat că principalul criteriu de distincție între actele (deciziile) administrative și regulamentele normative trebuie căutat în gradul de generalitate a actului în chestiune. Astfel, deciziile administrative conțin dispoziții care privesc în mod direct și individual subiecte determinate (anumite persoane fizice sau juridice), trăsătura lor esențială fiind limitarea destinatarilor cărora li se adresează. Regulamentele normative nu se adresează unor destinatari individualizați, desemnați sau identificabili, ele conținând dispoziții generale și abstracte, cu adresabilitate asupra unei categorii largi de persoane. O asociație care reprezintă o categorie de persoane fizice sau juridice (sindicat, patronat etc.) nu poate fi privită în mod individual de un act care afectează interesele generale ale acestei categorii (deci actul care i se adresează va avea un caracter normativ).

În ceea ce privește procedura de elaborare a actelor administrative, regulile referitoare la formarea și exprimarea voinței instituțiilor comunitare sunt stabilite prin tratate și prin interpretările Curții Europene de Justiție și nu sunt lăsate la dispoziția nici unui stat membru și nici a instituțiilor ca atare. În elaborarea actului administrativ o parte importantă o constituie motivarea manifestării de voință a administrației. Indiferent de caracterul normativ sau individual actul trebuie motivat de o manieră explicită, succintă, clară și pertinenta pentru că destinatarul sau destinatarii să poată înțelege raționamentele care au determinat emiterea să.

Actului administrativ, odată adoptat de autoritatea competentă, i se aplică principiul intangibilității, ceea ce constituie un factor esențial pentru securitatea juridică și stabilitatea situațiilor juridice în ordinea comunitară. Respectarea riguroasă și absolută a acestui principiu permite obținerea certitudinii că, posterior adoptării, actul nu poate fi modificat decât cu respectarea regulilor de competentă și procedura și că, pe cale de consecință, actul notificat sau publicat constituie o copie exactă a actului adoptat, reflectând fidel voința autorității competente.

Actele administrative cu caracter normativ se semnează de către președintele instituției care le adoptă, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare conform art. 1-39 din Constituția Europeană. Actele administrative cu caracter individual sunt notificate destinatarilor și produc efecte de la data notificării. Notificarea se consideră realizată de la data la care actul a fost comunicat destinatarului iar acesta a fost în măsură să ia cunoștință de el.

Actele administrative ale instituțiilor europene beneficiază de prezumția de legalitate în absența oricăror indicii de natură a pune în discuție această legalitate. Prin Hotărârea Algera din 12 iulie 1957, jurisprudența europeană consacra principiul proporționalității efectelor nulității în dreptul administrativ, în raport cu finalitatea legii. Astfel, se arată că „ilegalitatea parțială a unui act administrativ nu justifică retragerea actului în întregime, ci doar a părții care produce efecte care contravin legii, decât în cazul când retragerea părții ilegale ar avea ca efect pierderea justificării actului astfel emis”.

Anularea prin hotărâre de către Curtea Europeană de Justiție a deciziei unei instituții pe motivul existenței unui viciu de procedura cu privire la modalitatea de adoptare a acesteia nu afectează actele preparatorii (operațiile administrative prealabile emiterii actului) realizate de alte instituții. Aceste acte pregătitoare pot fi utilizate la emiterea unui alt act administrativ.

Actelor administrative li se aplică prezumția de validitate. Toate subiectele de drept comunitar au obligația de a recunoaște deplină eficacitate a actelor instituțiilor comunitare, atâta timp cât nevaliditatea lor nu a fost stabilită de Curtea Europeană de Justiție și de a respecta forța executorie a actelor, atâta timp cât Curtea nu a decis amânarea execuției lor. Cu toate acestea un act administrativ lovit de vicii grave și evidente își pierde prezumția de validitate și este considerat că inexistent. Astfel de acte inexistente sunt de exemplu: un act administrativ care nu fixează cu suficientă certitudine data exactă de la care este susceptibil să producă efecte juridice (data de la care se consideră încorporat în ordinea juridică comunitară), un act care datorită modificărilor succesive cărora le-a făcut obiectul și-a pierdut conținutul obligatoriu al motivării, un act care nu poate fi definit și controlat fără a ne lovi de ambiguitatea întinderii obligațiilor pe care le impune destinatarilor săi, un act care nu identifica cu certitudine care a fost autorul versiunii sale definitive. Astfel de acte nu produc nici un fel de efecte juridice și pot fi contestate în afară termenului de recurs administrativ sau jurisdicțional. Administrația nu poate suspendă validitatea unui act emis decât printr-o manifestare scrisă a voinței sale, clară și neechivocă.

Retragerea unui act administrativ al unei instituții comunitare nu poate rezulta decât dintr-un act al aceleiași instituții, care, fie desființează în mod expres o decizie anterioară, fie se substituie precedentei. Curtea a apreciat că retragerea cu titlu retroactiv a unui act legal care conferă drepturi subiective sau avantaje similare este contrar principiilor generale de drept. Retragerea actului ilegal este permisă dacă intervine în anumite condiții strict precizate de Curte: retragerea actului să intervină într-un termen rezonabil (un termen de două luni sau mai mult de la emitere trebuie considerat rezonabil, iar un termen mai mare de doi ani trebuie considerat excesiv), respectarea principiului securității juridice și respectarea principiului încrederii legitime a beneficiarului actului care a crezut în aparență de legalitate a acestuia. Momentul determinant de la care se prezuma că există formată încrederea în aparență de legalitate a actului în conștiința destinatarului este momentul notificării actului și nu dată adoptării sau retragerii acestuia. Modificarea sau abrogarea actului administrativ se face de organul competent să îl emită, cu excepția cazului în care o reglementare expresă conferă aceasta competentă unui alt organ.

Noțiunea de act administrativ unilateral nu este înțeleasă în același mod în toate țările membre UE. Astfel, în Franța, Spania, Portugalia, Italia etc. ea înglobează actele regulamentare că acte individuale, pe când în Germania, actele regulamentare nu sunt considerate acte administrative.

– Contractele publice. Legislația comunitară în acest domeniu are ca scop deschiderea spre concurența a procedurilor de acordare a contractelor publice pentru toate întreprinderile de pe teritoriul Uniunii Europene.

Contractul public este definit ca fiind un contract pecuniar încheiat între contractor și autoritatea contractantă, care are ca scop executarea sau/și executarea și proiectarea lucrărilor sau executarea oricărei lucrări care se referă la necesitățile specificate de către autoritatea contractantă. Autoritățile contractante pot fi: un stat membru, autoritățile locale sau regionale, instituții în care predomina dreptul public, asociații formate din mai multe autorități. O instituție guvernată de dreptul public este o instituție formată în scopul de a îndeplini nevoile de interes general, fără a avea un caracter industrial sau comercial, având un statut legal și fiind finanțată majoritar de către stat sau de către autoritățile locale sau regionale sau de alte instituții guvernate de dreptul public sau subiecte al căror management este supervizat de aceste instituții.

– Contractul de concesiune. Contractul de concesiune este considerat în general o specie a contractelor publice. La nivel național concesiunea nu este utilizată în toate statele membre ale UE, iar acolo unde se întâlnește prezintă abordări diferite. Astfel, în unele țări comunitare concesiunea este înțeleasă ca un privilegiu oarecare, în altele ca un contract de ocupare domenială sau ca un contract de delegare a unei activități publice.

În dreptul comunitar, primele referiri la concesiuni le întâlnim în Programele generale, adoptate de CEE, în 18 decembrie 1961, pentru suprimarea restricțiilor libertății de stabilire/instalare și a liberei arestări a serviciilor. Prin acest act se interziceau „dispozițiile și practicile discriminatorii cu privire la străini, în special în scopul de a beneficia de concesiuni sau de autorizații de concesionare emise de stat sau de alte persoane juridice de drept public”.

Concesiunea publică este definită ca fiind un contract public în care contractantului i se conferă dreptul de a exploata lucrarea concomitent cu obligația de plată. Concesiunea lucrărilor publice în dreptul comunitar este definită ca fiind „o tranzacție a lucrărilor publice de tip special, care necesită exploatarea unui produs construit de un antreprenor, care se remunerează, fie numai prin dreptul de exploatare a lucrării astfel construite, fie, prin acest drept asociat unui preț”.

Selectarea candidaților trebuie să se facă după criterii calitative care să fie făcute publice astfel încât să se asigure toate garanțiile pentru o competiție corectă. Anunțul concesiunii trebuie publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. De asemenea, se instituie procedura informării motivate a candidaților eliminați ale căror cereri au fost descalificate. În absența standardelor europene în domeniul tehnic se vor aplica specificațiile tehnice naționale în acord cu principiile generale europene și dezideratele comune ale membrilor.

În dreptul comunitar retribuirea concesionarului are loc, fie prin dreptul de exploatare a lucrării, fie prin acest drept, asociat unui preț. Comunicarea de interpretare a Comisiei cu privire la concesiunile în dreptul comunitar pune accentul în mod deosebit pe respectarea în procedura de alegere a contractantului, a principiilor nediscriminarii, egalității de tratament, asigurării transparenței, principiul proporționalității și încheierea contractului „intuitu personae”. Un alt principiu consacrat este cel al recunoașterii mutuale, care constă în faptul că statele membre trebuie să accepte produsele și serviciile furnizate de către operatorii economici în alte țări comunitare, dacă produsele și serviciile se găsesc la standardele statului care le recepționează. Aplicarea acestui principiu la concesiuni implică, în particular, că statul membru în care serviciul este furnizat trebuie să accepte specificațiile tehnice, atestatele, diplomele, certificatele și recunoașterile profesionale obținute într-un alt stat membru dacă sunt echivalente cu cele din statul unde serviciul este furnizat.

În interpretarea Comisiei, legislația UE nu interzice statelor membre să încheie concesiuni după metode proprii, dar care trebuie să fie compatibile cu dreptul Comunitar. La nivel național s-a pus de multe ori problema delimitării frontierelor dintre logica pieței comune și regimul public intern al fiecărui stat sau, cu alte cuvinte, delimitarea frontierei dintre interesele comunității și interesele naționale. În jurisprudența franceză s-a subliniat faptul că nu orice concesiune intra în câmpul de referință al Tratatului CEE, „fiind vorba de o operațiune ce privește o activitate națională la care ia parte, pe deasupra și o autoritate publică, regimul sau tine de dreptul intern. Nu va exista nici o interferență cu dreptul comunitar, decât atunci când concesiunea da naștere unor relații susceptibile de a pune în cauză regulile Pieței comune”, în special condițiile impuse pentru protecția mediului concurențial în Uniune. În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană de Justiție în Hotărârea din 18 iunie 1991 privind concesiunea de drepturi exclusive în materie de radiodifuziune și televiziune: „dreptul comunitar nu se opune atribuirii unui monopol asupra televiziunii din considerente de interes public, de natură neeconomică. Totuși, modalitățile de organizare și exercițiu a unui asemenea monopol nu trebuie să creeze vreun prejudiciu dispozițiilor Tratatului în materie de liberă circulație a mărfurilor și a serviciilor, ca și regulile concurenței”.

Conform Comisiei, potențialul concesionar poate fi, atât o persoană privată, cât și o persoană guvernată de dreptul public (stabiliment public). În sprijinul acestei interpretări se poate invoca principiul egalității de tratament a operatorilor publici și privați, în virtutea căruia, regulile comunitare se aplică în aceleași condiții întreprinderilor publice și private.

Curtea de Conturi a Comunităților Europene analizează legalitatea și calitatea managementului financiar (inclusiv oportunitatea angajării unor cheltuieli) bazat pe fondurile UE, în legătură cu formalitățile prealabile, încheierea contractului și monitorizarea executării acestuia. Curtea critică procedura subconcesionarii, considerând că nu este în concordanță cu filosofia legală a contractelor publice și în plus, atrage costuri adiționale. Deși directivele nu interzic expres subcontractarea, se consideră că selecția făcută de autoritatea publică este „intuitu personae”, în considerarea calităților personale ale autorității contractante. În general, imposibilitatea subcontractării fără acordul expres al autorității subcontractante se observă că un principiu de drept public în țările europene.

– Achizițiile publice. La nivelul țărilor membre, tehnica contractuală este utilizată ca mod de acțiune administrativă, în diferite variante. În unele state precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, noțiunea de contract administrativ permite administrației să-și conserve prerogative de putere publică. În aceste state administrația și-a creat propriile jurisdicții administrative, scăpând de sub tutela curților ordinare. Promotorul teoriei contractelor administrative a fost Consiliul de Stat din Franța care prin jurisprudența sa de la sfârșitul sec XIX (avizul Consiliului de Stat din 18 martie 1888, hotărârea Therond din 4 martie 1910) a subliniat caracterul exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun al unor clauze din unele contracte încheiate de administrație cu persoane particulare; s-a vorbit astfel despre contracte „sui generis” în care elementul contractual era dublat și chiar dominat de elementul de putere publică.

Pe ansamblu se poate observa că, cu toate că dezvoltarea procedeului contractual apare inegală de la o țară la alta, asistăm astăzi la o expansiune continuă a tehnicii contractuale, chiar și între persoanele juridice de drept public. Aceasta în contextul general în care se vorbește despre trecerea de la „Old Public Administration” (bazat pe un model clasic) la „New Public Management”, ca factor de convergență între administrațiile europene, bazat pe externalizarea activităților cu caracter comercial prin contracte administrative sau de drept comercial.

Reglementări privind mijloacele de personal: funcția publică din instituțiile comunitare

Statutul funcționarilor comunitari se aplică doar în instituțiile comunitare. Statutul funcționarilor comunităților europene a fost adoptat prin Regulamentul comun CEE, CECA și CEEA nr. 259/68 din 29 februarie 1968 (publicat în J.O.C.E nr. L 56 din 4.03.1968), modificat de peste 70 de ori până în prezent. Anterior fiecare comunitate avea un statut propriu.

Acest Statut este format din patru părți. Prima parte este consacrata Statutului funcționarilor comunitari și are un număr de unsprezece anexe. Se prevăd aici: drepturile și obligațiile funcționarilor, elementele carierei funcționarului (modalitatea de recrutare, notarea, avansarea, promovarea, modalitățile de încetare a funcției), condițiile de muncă ale funcțio-narului (durata lucrului, concediile), regimul pecuniar și avantajele sociale ale funcționarului (remunerația, rambursarea cheltuielilor, securitatea socială, pensiile, recuperarea sumelor încasate pe nedrept, subrogarea Comunităților), regimul disciplinar și căile de recurs. A doua parte este consacrata regimului aplicabil altor categorii de agenți europeni. A treia parte cuprinde alte reglementări aplicabile funcționarilor și agenților Comunităților Europene și a patra cuprinde reglementări luate de comun acord de instituțiile Comunităților Europene și aplicabile funcționarilor și altor agenți comunitari.

Întervenția unei reglementări cu valoare de statut a avut ca efect faptul că a plasat funcția publică comunitară în categoria funcțiilor publice așa-zis închise, funcționarul public având astfel o situație legală și reglementara bazată pe premisele permanentei funcției și existenței unei ierarhii administrative. Se consacra astfel sistemul de „carieră” în funcția publică europeană. La nivel național, trebuie observat că noțiunea de „carieră” prevalează în diverse state europene (Franța, Spania, Germania, Italia etc.). Ea comporta ideea că funcționarul public, aflat în serviciul statului sau al unei colectivități locale, se găsește într-o situație statutară (legală și impersonală), care îi asigură șanse rezonabile de promovare de-a lungul vieții sale profesionale și garanții suficiente privind securitatea activității sale. Astfel, avansările se fac după anumite reguli (concurs intern, tabele de avansare) și sancțiunile disciplinare sunt reglementate cu rigoare. Din contră, în alte țări (Marea Britanie, Olanda, Belgia etc), noțiunea de activitate o domina pe aceea de carieră organizată (sistemul de tip „post”). Astfel, agentul este recrutat pentru a ocupa un loc de muncă determinat și nu pentru a rămâne în sânul unei ierarhii de-a lungul căreia ar urma să urce. De altfel, unele state nici nu rețin concepția de „funcție publică”, ci o preferă pe aceea de „civil service” sau „civil servant” (Marea Britanie).

– Organizarea funcției publice comunitare. Funcționarul comunitar este persoana care a fost numită într-un post permanent al unei instituții a Comunităților, printr-un act scris de către autoritatea investită cu competență de numire.

Se prevede astfel că „funcțiile pe care le releva statutul sunt clasate, din punct de vedere al naturii și al nivelului funcțiilor cărora le corespund în patru categorii”. Astfel, funcționarii europeni sunt împărțiți în patru categorii. Prima categorie comporta opt grade grupate în funcții desfășurate pe două gradații, cuprinzând funcții de direcție, de concepție și de studiu. Pentru ocuparea acestor funcții se cer cunoștințe de nivel universitar și/sau o experiență profesională de nivel echivalent. Funcționarii din această categorie au ca misiune elaborarea politicilor, pregătirea proiectelor actelor juridice și a raporturilor și aplicarea legislației comunitare. Funcțiile de direcție sunt asigurate de: directori generali, directori, șefi de divizie.

Categoria a-II-a cuprinde cinci grade regrupate în funcții desfășurate pe două gradații și corespund funcțiilor de aplicare și încadrare care necesită cunoștințe de nivel de învățământ secundar sau experiența profesională de nivel echivalent. Această categorie îi cuprinde pe cei care primesc și analizează informațiile necesare, fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea și a face să fie respectată legislația.

Categoria a-III-a cuprinde tot cinci grade, regrupate în funcții desfășurate pe două gradații. Cuprinde funcțiile de execuție care necesită cunoștințe de învățământ de nivel mediu sau o experiență profesională de nivel echivalent. Aici se regăsesc cei care îndeplinesc misiuni de secretariat și arhivă.

Categoria a-IV-a cuprinde doar patru grade regrupate în funcții desfășurate pe două gradații și îi corespund funcțiile de serviciu care necesită cunoștințe de nivel de învățământ primar, eventual completate de cunoștințe tehnice.

Statutul consacra norma de principiu potrivit căreia „funcționarii aparținând aceleiași categorii sunt supuși condițiilor identice de recrutare și de derulare a carierei”. Recrutarea și promovarea funcționarilor comunitari sunt dominate de principiul concursului, care admite anumite excepții, în cazurile expres și limitativ prevăzute de Statut. Astfel, se prevede că „o altă procedura de recrutare decât prin concurs poate fi adaptată de către autoritatea investită cu putere de numire pentru recrutarea funcționarilor pentru gradele Al și A2 (directori generali, directori), precum și, în cazuri excepționale, pentru posturi care necesită calificări speciale”. Pe lângă aceste lucruri trebuie remarcat faptul că vechimea atrage în mod automat avansarea în funcție. Astfel, este prevăzut principiul potrivit căruia funcționarul care a împlinit doi ani de vechime într-un eșalon aparținând gradului său este în mod automat avansat în eșalonul următor acestui grad (Art. 44 din Statut).

– Principiile funcției publice comunitare. Drepturile și îndatoririle funcționarului public european sunt guvernate de următoarele principii: necesitatea realizării unei independente absolute a funcționarului public față de orice guvern, autoritate, organizație său persoana exterioară instituției sale; necesitatea de a asigura independenta față de statele membre ai căror naționali sunt; funcționarul trebuie să-și realizeze atribuțiile și să-și regleze conduita exclusiv în vederea realizării intereselor Comunităților; privilegiile și imunitățile sunt conferite funcționarilor exclusiv în interesul Comunităților (Art. 23, 24 din Statut); funcționarii se găsesc în permanență la dispoziția instituției (fără ca în acest mod să poată depăși durata maximă de 42 de ore de serviciu/săptămână); funcționarii sunt antrenați în pregătirea reglementărilor cărora li se supun și în punerea lor în practică.

Aceste principii se regăsesc de cele mai multe ori transpuse și la nivelul funcțiilor publice naționale, tendința fiind evidența către independență și profesionalizarea celor antrenați în pregătirea, adoptarea și executarea deciziilor administrative.

2.2. Convergențe administrative în uniunea europeană

Convergența implică reducerea variantelor și diferențelor între sistemele administrative, urmărind identificarea unui pachet de caracteristici comune diferitelor administrații europene. Convergentă nu este propusă că o problemă de putere și impunere a unui model particular.

Un model european de administrație publică este la ora actuală în stadiul de ideal. Nu există o administrație tip la care să ne putem referi ca etalon. Forțele care conduc spre convergenta între administrațiile naționale din Uniune sunt: spațiul economic unificat care este factorul crucial pentru emergenta structurilor administrative comune; o structură legală comună dezvoltată de Curtea de Justiție; permanenta interacțiune dintre birocrații și politicieni; o doctrină clară în majoritatea țărilor europene în favoarea unei acțiuni publice de o calitate mai bună, ca și în favoarea reformei administrative. Cu toate acestea, o „administrație publică europeană” nu există, deși se manifestă un curent unic în favoarea integrării, există numeroase diferențe de drept, proceduri administrative și politici bugetare și fiscale. Politicile sociale și de guvernare variază considerabil, iar așteptările cetățenilor nu sunt standardizate.

Există un număr limitat de studii sistematice despre „convergenta administrativă europeană”. Conceptul este găsit mai ales în studiile de drept public și în rapoartele legate de contextul lărgirii Uniunii. Se observă însă că nu există un consens în doctrina cu privire la existența convergentei vis-a-vis de un model european comun. Din documentele ce privesc contextul lărgirii UE rezultă însă că forțele de conducere spre convergenta au câștigat în ultimul timp viteza și putere. Din ce în ce mai mult diversitatea punctelor de vedere e plasată sub standarde administrative europene. Deși nu există un acquis comunitar care să reglementeze „administrația publică europeană” (Tratatele nu prescriu un model administrativ european), a apărut un acquis neformalizat. Astfel, statele membre, în ciuda faptului că au diferite tradiții legale și diferite sisteme de guvernare, au dezvoltat un corp comun de doctrină și împărtășesc aceleași principii de drept administrativ și standarde de bună practică, precum și nevoia de implementare unitară și eficientă a dreptului UE. Un exemplu în acest sens este instituția Mediatorului european care, prin rețeaua de colaborare cu mediatorii naționali a creat un curent în administrația europeană privind deschiderea și transparentă administrativă, dezvoltarea unei bune administrații și respectarea drepturilor omului.

2.3.Factorii care pot avea un rol în convergenta administrativă europeană

Tratatele CE și legislația secundară de implementare a lor

Tratatele CE și legislația secundară de implementare a lor sunt parte componentă a legilor naționale ale statelor membre. Administrațiile publice și curțile judecătorești naționale sunt obligate să aplice aceste Tratate, precum și legislația secundară aferenta, în aceeași măsură în care aplica legile proprii. Astfel, deși fiecare stat membru are libertatea de a decide asupra modurilor de obținere a rezultatelor prevăzute de Tratate și de legislația secundară a UE, în cadrul Uniunii s-au dezvoltat înțelesuri și principii comune administrative. Situația este mai puțin vizibilă în cazul aranjamentelor administrative și organizaționale și al structurilor, deoarece există o mare diversitate între formele și gradele de descentralizare ale statelor membre. Cu toate acestea activitatea legislativă a instituțiilor europene este o sursă majoră de autonomie administrativă europeană comună pentru statele membre, pentru curțile lor judecătorești și pentru cetățeni. Legislația administrativă a Uniunii Europene are un pronunțat caracter sectorial, fiind grupată pe un număr de domenii: liberă concurenta în cadrul pieței interne, telecomunicații, mediu, agricultură, politica industrială, știința și cercetare, control vamal etc. Acest important drept administrativ constituie „acquis-ul comunitar” al cărui nivel de compatibilitate cu normele corespunzătoare din țările candidate este impus de Comisia Europeană în cadrul procesului de negociere pentru aderare.

Contactul constant dintre oficialii statelor membre

O altă sursă de apropiere administrativă este contactul constant dintre oficialii statelor membre și dintre aceștia și cei ai Comunității Europene. Relațiile interguvernamentale contribuie la construirea unei viziuni comune asupra modului de implementare a politicilor UE la nivel național și la un schimb benefic de inițiative pozitive pentru a obține rezultatele vizate de aceste politici. Cooperarea inter-administrativa este un concept stipulat și promovat de Tratatul de la Maastricht. Cooperarea și schimbul de informații creează presiuni formale pentru atingerea standardelor comune și pentru a se asigura obținerea rezultatelor vizate de Tratatele și legislația secundară a Comisiei Europene. Relațiile interguvernamentale contribuie la promovarea unui set de principii administrative comune de management, ceea ce va duce apoi la implementarea unui model comun pentru comportamentul funcționarilor publici din Uniune. Acest efect este posibil mai ales datorită faptului că oficialii implicați sunt capabili să dezvolte o carieră profesională stabilă în cadrul serviciilor lor publice. Pe de altă parte Uniunea poate sprijini eforturile desfășurate de statele membre pentru ameliorarea capacității lor administrative în punerea în aplicare a dreptului Uniunii. Aceasta poate constă mai ales în facilitarea schimbului de informații, de funcționari, precum și în susținerea programelor de formare (art. III-185 din Constituție). Consiliul European a recomandat statelor membre și Comisiei să dezvolte cooperarea administrativă în vederea punerii în aplicare a legislației comunitare în plan intern.

Curtea Europeană de Justiție

Curtea Europeană de Justiție are cel mai important rol în formarea principiilor administrative comune în Uniunea Europeană, în timp ce legislația secundară are mai degrabă o influență sectoriala. Hotărârile Curții Europene de Justiție duc la reflectarea și dezvoltarea unor principii administrative cu caracter general, chiar dacă sunt stabilite pornind de la cazuri particulare. În fapt, jurisprudența Curții Europene de Justiție este sursa principală pentru dreptul administrativ non-sectorial din Uniunea Europeană. Curtea definește principii administrative proprii sau aplica principii create și definite de către Curțile Administrative Naționale ale statelor membre. Prin stocarea acestora din urmă se definesc apoi principii administrative generale, aplicabile tuturor statelor membre și locuitorilor acestora, în cadrul legislativ al Comunității Europene.

Apare un fenomen de întrepătrundere a legislației Comunității Europene în sistemele naționale. Acest fenomen constă în faptul că ar fi foarte dificil de utilizat, în cadrul unui anumit stat, standarde și practici de aplicare diferite pentru legislația națională și legislația Comunității europene. În mod progresiv, instituțiile naționale au aplicat aceleași standarde și au utilizat aceleași practici pentru ambele. Acest lucru duce la ideea unui drept al administrației publice comun, dezvoltat în statele membre ale UE. Acest gen de „contaminare” a legislației naționale de către principiile de drept ale Comunității Europene contribuie de asemenea la stabilirea unui Spațiu Administrativ European.

Drumul către europenizarea administrațiilor naționale este reflectat și de programele academice. Există o dimensiune europeană cu privire la studiul administrației publice, regăsita la nivelul curriculei universitare. Astfel, se regăsesc în majoritatea curriculelor din țările membre cursuri de integrare europeană și de drept administrativ comparat. În toate aceste țări Administrația publică integrează discipline că științe politice, drept, economie, sociologie. Predomina însă abordarea legală a administrației publice.

Se poate ajunge la convergenta pe două căi: fie prin atractivitate, fie prin impunerea modelului superior. Atractivitatea presupune învățarea și imitarea voluntară a modelului superior, care este perceput ca funcțional, util și legitim. Impunerea semnifica convergenta bazată pe utilizarea autorității sau a puterii. Impunerea a jucat un rol major în convergenta europeană până după cel de Al Doilea Război Mondial. Crearea Uniunii Europene actuale se bazează în mare măsură pe atractivitate. Statele membre UE urmăresc între ele politicile aplicate pentru a se inspira în domeniul administrației publice, fiind vorba în acest caz de o imitare a modelului viabil. Practic administrațiile europene s-au studiat și s-au copiat timp de secole unele pe altele în problemele administrative și și-au împărtășit importante caracteristici. La nivel european se face o distincție între imitare (aproximare) și armonizare. Politica UE nu impune imitarea unui model (ca obligație de rezultat), căci Uniunea nu urmărește o ștergere a diferențelor culturale și a tradițiilor, ci doar o „unitate în diversitate”. Politica UE impune armonizarea, remarcând în același timp ca pentru aceasta nu este nevoie de un singur sistem administrativ și instituții identice în toată Uniunea. Acquis-ul UE nu creează instituții la nivel național, ci doar impune un anumit mod de gândire despre un lucru. Modul de punere în practică a acestei concepții este la latitudinea statelor care sunt libere să-și creeze ce instituții doresc în acest sens. De aceea nu vom găsi niciodată în statele membre o identitate perfectă instituțională și funcțională. În general aranjamentele UE sunt compatibile cu menținerea unor structuri instituționale și a unor practici naționale.

În UE nu există suportul pentru a impune o soluție unitară care să meargă spre o singură formă de administrație. Actorii interni și diversitatea structurală internă persista în ciuda intenselor interacțiunii între administrații și competiției între modelele naționale. Cu toate acestea se poate vorbi despre o tendință de apropiere instituțională și decizionala reflectată în câteva concepte și anume: tradiția autonomiei locale, multipilicarea structurilor de decizie și coordonare, apariția unor autorități administrative independente și nivelul de convergență al sistemelor administrative.

Tradiția autonomiei locale

Unul din factorii comuni importanți ai evoluției instituțiilor administrative contemporane îl reprezintă relansarea autonomiei locale. Acest lucru este impulsionat și de principiul subsidiarității, de tradiție germană, dar preluat de legislația primară europeană, mai întâi prin Actul Unic European din 1986, apoi prin Tratatul de la Maastricht. S-a stabilit astfel că „în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decât și numai în măsura în care obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre și pot deci, în funcție de dimensiunile și de efectele acțiunii avute în vedere, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Comunitatea nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Tratatului de la Maastricht” (art. 3B). Acest principiu este transpus încă dinainte de apariția Uniunii, în mod tradițional și la nivel național în raporturile dintre administrația centrală și cea locală. Astfel, în Germania Federală, federalismul este consacrat în 1947, în Italia regionalismul e introdus prin Constituția din 1948, iar în Spania prin Constituția din 1978. În Franța reformele din 1982-1983 creează regiunile. Același lucru se întâmplă în Grecia, Portugalia, Olanda, Danemarca, Belgia. Într-un mod general, se poate spune că în cvasi-totalitatea statelor europene, democrația locală constituie un fel de corolar al democrației politice. Preferințele statelor membre UE pentru autonomia administrativă trebuie să fie în consens cu implementarea efectivă și uniformă a acquis-ului comunitar.

Multiplicarea structurilor de decizie și coordonare

Se observă în țările Uniunii o creștere a complexității problemelor administrative în anumite domenii: economie, mediu, proces inovativ (informatică, biotehnica). De asemenea, are loc o segmentare a structurilor administrative de decizie la nivel central, în funcție de specializările tehnice sau de considerațiile politice ale momentului, fenomen generat de necesitatea de a amenaja autoritățile de coordonare pe orizontală pentru a menține coerentă politicilor naționale. Însă, deși deținătorii puterii executive sunt peste tot liberi să-și stabilească structurile de conducere în cadrul democratic, funcția ministerelor este peste tot aceeași: de a programa activitățile care le sunt încredințate, de a pregăti proiectele de decizii pe care Guvernul trebuie să le prezinte Parlamentului, de a asigura legătură cu organele executive ale administrației locale.

Apariția unor autorități administrative independente

Apariția unor autorități administrative independente față de Guvern în diverse domenii. Astfel, în domeniul drepturilor și libertăților esențiale ale cetățenilor există autorități care îl protejează pe cetățean în raport cu acțiunea administrației, în scopul asigurării unei bune administrații. De asemenea, apar activități administrative noi care cer intervenții mai suple și mai puțin formalizate. Se consideră însă că o creștere a agențiilor europene autonome este combinată cu o nedorită putere discreționară, prin diseminarea forțelor administrative și pierderea coordonării și a coerentei actului administrativ. Dar realitatea acestor autorități autonome sugerează că ideea unui singur segment care să controleze administrația este mai puțin plauzibilă.

În prezent se vorbește tot mai des despre nivelul de convergență al sistemelor administrative, mai ales în legătură cu integrarea unor noi state în Uniune. Se pornește de la ideea că un anumit sistem administrativ poate fi evaluat prin stabilirea nivelului la care principiile administrative europene sunt aplicate, atât în legislație, cât și în comportamentul zilnic al autorităților publice și al funcționarilor publici. În acest sens, aceste principii administrative generale servesc ca standarde de măsurare a încrederii în administrația publică, a gradului de responsabilitate al funcționarilor publici și al autorităților publice, a efectului și viabilității procedurilor utilizate în procesul de luare a deciziilor, de recurs la acestea etc.

Nivelul până la care diferite țări împărtășesc și aplică aceste principii este relevant și pentru stabilirea compatibilităților dintre sistemele administrative ale acestora. Cu alte cuvinte, acestea servesc ca precondiții pentru o mai bună integrare, pe de o parte și pe de altă parte, că măsurători ale capacității structurilor instituționale ale administrației publice dintr-o țară, de a implementa acquis-ul comunitar.

Concluzia care se impune este următoarea: gradul ridicat de influența al principiilor administrative europene asupra legislațiilor naționale și prezența acestor principii în comportamentul real al actorilor publici (adică nivelul de implementare a acquis-ului comunitar neformalizat) sunt reprezentative și sunt corelate cu capacitatea țării respective de a adopta și implementa „acquis-ul comunitar” formalizat, legal. Se observă astfel că este necesar să se acorde o atenție mai mare acțiunilor serviciilor publice naționale, deoarece acestea sunt instrumentele care asigură sau împiedica transferul acestor principii legale administrative în acțiunile publice și în procesul decizional.

Pentru că țările candidate la aderare să atingă standardele cerute de Uniunea Europeană este absolut necesară reformarea dreptului administrativ material și procedural și a comportamentului serviciilor publice în vederea respectării principiilor administrative care se referă la încredere, predictibilitate, responsabilitate, transparentă și eficientă. În plus, integrarea în Uniunea Europeană este un proces de evoluție. Aceasta înseamnă că o țară candidata trebuie să demonstreze un nivel de progres suficient pentru a exista o comparație satisfăcătoare cu nivelul mediu al statelor membre ale Uniunii Europene. Nu e suficient pentru țările candidate să atingă nivelul mediu actual al administrației publice existente acum în statele membre ale Uniunii Europene. Este necesar ca ele să atingă nivelul mediu viitor al statelor membre de la momentul aderării. Cu alte cuvinte, o țară candidata trebuie să fie capabilă să depășească diferența între nivelul actual al administrației publice și nivelul mediu viitor al statelor membre când va fi efectiv membru al Uniunii Europene. Legislația U.E. este un promotor al modernizării legislațiilor naționale. Rolul Uniunii Europene este de a acționa ca un mijloc de inspirație și de încredere, lucrând ca un factor de accelerare a schimbărilor în statele membre.

La baza oricărui început de drum sta un sistem de valori. Spațiul Administrativ European se afla astăzi la răscrucea cristalizărilor drumului său. Se pune întrebarea de a descoperi care sunt valorile care ne permit să vorbim astăzi despre apartenența unui stat la Spațiul European. Pentru a vorbi de o apartenența la Spațiul European trebuie să distingem: apartenenta geografică la Europa – plasarea între Atlantic și Urali, care sunt limitele geografice consacrate ale continentului; apartenenta istorică la Europa – participarea la mișcările care au dat formele instituționale și culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiția iudeo-creștină, revoluțiile moderne în cunoaștere, economie și drept, la apărarea fundamentelor societății libere; apartenenta instituțională la Europa – întruchiparea organizărilor și legislației caracteristice societății deschise; apartenenta culturală – cultivarea unei atitudini în cunoaștere și în viața practică caracterizată de încredere în analiza factuala, failibilism și cultivarea spiritului critic. De asemenea, în perspectiva procesului de unificare europeană, început după război, apartenenta geografică și apartenența istorică nu decid apartenenta europeană care este acum în discuție. Geografia și istoria sunt condiții indispensabile, dar, unificarea europeană, fiind un proces în prima linie instituțional și cultural, apartenenta europeană se judecă considerând instituțiile și cultură. Situarea în geografia și istoria europeană nu generează automat o europenitate culturală, după cum o europenitate culturală poate fi găsită și în țări care nu aparțin geografic și istoric în sens strict, Europei .

Cultura europeană conține o cultură a administrării eficiente, sprijinită pe o cultură a dreptului, caracterizată de personalism, legalism și formalism. În cadrul culturii europene individul este subiect, referință și scop al reglementărilor juridice. Civilizația europeană reprezintă în fond concretizările materiale ale culturii europene. Articularea ideii de Europa s-a constituit ca teritoriu continental dinspre latura timpului și nu dinspre latura geografiei. „Europa este starea de spirit care s-a constituit prin mobilizarea tehnicilor de proiectare temporală. Recunoști veritabilul spirit european după capacitatea întreprinderii umane de a se potrivi timpului, după talentul de a crea în timp și de a supune timpul, prin virtutea de a întreține ceea ce a fost construit, prin talentul de a face că lucrurile să dureze în timp. Europa începe acolo unde tehnica de a mobiliza timpul este folosită pentru a stăpâni spațiul”. Se vorbește despre o „conștiință europeană”, care devine operațională o dată ce interesul despre realitățile europene intra în preocupările cotidiene ale maselor depășind astfel planul filosofic și al opțiunilor politice.

Bibliografie parțială:

COMAN, Ramona, Ana Maria DOBRE, Europenizarea politicilor publice în România, Institutul European, București, 2007

DUMINICĂ, Gelu Duminică, Sorin CACE (coordonatori), Politici de incluziune socială pentru grupurile vulnerabile. Creșterea competivității pe piața muncii, Transnational European Labour Market Integration Through Information Technologies, 2007

FEATHERStONE Kevin, Claudio RADAELLI (editors), The Politics of Europenization, Oxford University Press, Oxford

LIEBERT, Ulricke, Casual Complexities: Explaining Europenisation, CenS Working Paper No. 2002/1

Surse web:

http://www.2.lse.ac.uk

http://ec.europa.eu

http://www.mmuncii.ro

http://ebookbrowse.com

http://www.clr.ro

http://www.fseromania.ro/

Acasă

http://www.activewatch.ro