Europenizare Si Identitate Natională. Studiu de Caz Republica Moldova
Universitatea “Dunărea de Jos”din Galați
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umaniste, Economice și Inginerești
Lucrare de Licență
Conducător științific,
Conf. univ. dr. Rarița Mihail
Candidat,
Roșanu Marianna
2016
Universitatea “Dunărea de Jos”din Galați
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umaniste, Economice și Inginerești
Specializarea Relații Internaționale și Studii Europene
Europenizare și identitate națională. Studiu de caz Republica Moldova
Conducător științific,
Conf. univ. dr. Rarița Mihail
Canditat,
Roșanu Marianna
București 2016
INTRODUCERE
Impactul integrării europene asupra statelor membre, dar de asemenea asupra țărilor candidate la aderare și a celor din vecinătatea UE, este în general denumită europenizare. Cu alte cuvinte, europenizarea prin intermediul condițiilor de aderare este unul din cele mai redutabile instrumente ale puterii de transformare a Uniunii Europene.
Dar dincolo de aceasta, europenizarea se referă la procesele de construcție, transmitere și instituționalizare a regulilor formale și informale, procedurilor, paradigmelor, politicilor, stilurilor, „felului de a face lucrurile”, a credințelor și normelor comune care sunt inițial definite și consolidate în luarea hotărârilor la nivelul UE, iar apoi încorporate în logica discursului intern, a identităților, a structurilor politice și a politicilor publice din fiecare stat membru sau a celor în curs de aderare. Înțelegerea acestui proces, ca și a complexității multor alte procese care au loc în cadrul UE, este de multe ori o provocare. Tema identității, ca temă sociologică și antropologică, a făcut o carieră foarte interesantă de-a lungul ultimelor decenii. Pentru cei mai mulți dintre noi, în cea mai mare parte a timpului, identitatea este neproblematică și e ceva luat ca atare. Părem a fi conștienți cine anume suntem și cine sunt persoanele din viața noastră. Există însă situații în care identitatea poate deveni problematică. Istoria relațiilor dintre Republica Moldova și UE a început la 28 noiembrie 1994 când a fost semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare, acord care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pe o perioadă de 10 de ani. Chiar dacă la acel moment, integrarea europeană nu reprezenta o direcție strategică a politicii externe moldovenești semnarea lui a însemnat creșterea ponderii calității de actor internațional a Republicii Moldova. Chișinăul a devenit mult mai activ în relațiile cu comunitatea europeană, înțelegând rolul crescând al acesteia, dar și succesele pe care le aveau statele din Europa Centrală și statele baltice. Republica Moldova, având o problemă teritorială nesoluționată nu a acordat eforturi suficiente pentru a demara procesul de integrare europeană ca alte state din Europa Centrală și de Est. UE ar putea contribui la întărirea securității în regiune prin schimbarea misiunii de pacificare și transformarea acesteia în una de observatori civili internaționali. De asemenea UE ar trebui să asigure Moldova că aceasta va beneficia pe deplin de suportul politic și financiar al UE în procesul de apropiere de UE, la fel cum Moldova ar trebui să își maximalizeze eforturile pentru ași îndeplini angajamentele față de UE. Motivul pentru care mi-am ales această temă are în vedere evidențierea importanței procesului de europenizare și identitate națională, atât din punct de vedere global cât și la nivelul Republicii Moldova. . Astfel, în ciuda faptului că statul moldovenesc a traversat o serie de momente efervescente din punct de vedere politic, economic și moral, concretizate prin crize economice și revoluții, sa atras atenția că Republica Moldova se îndreaptă spre o direcție greșită. Este important de precizat că Republica Moldova este supusă constant controverselor. Termenul de identitate este discutat, deoarece implică decizii politice, interpretări istorice, diferite autopercepții ce ridică o problemă fundamentală, cea a conviețuirii. Istoria, geopolitica, științele politice, sociologia, lingvistica au fost chemate în mod repetat să explice crizele identitare și să încerce să justifice adevărul dintr-un punct de vedere sau altul. În ciuda argumentelor aduse de fiecare dintre aceste discipline, societatea moldovenească rămâne divizată, iar acest lucru se întâmplă pur și simplu din cauza a ceea ce este ea în sine. Republica Moldova este o țară multietnică și a suferit conflicte etnice violente. În 1994, acest conflict a dus la crearea Transnistriei, o republică nerecunoscută care ocupă teritoriul din estul Moldovei, între Nistru și granița cu Ucraina și care are propriul său guvern și monedă (rubla transnistreană). În Republica Moldova locuiesc moldoveni (64%), ucraineni (14%), ruși (13%) și cetățeni de alte naționalități (găgăuzi, bulgari, evrei, greci, turci, romi). Reieșind din faptul că Moldova este locuită de diferite naționalități, este de înțeles că aici se vorbește în diferite limbi, deși în baza Constituției, limba oficială este una – cea moldovenească. Actualmente, Uniunea Europeană este puternic atașată de Moldova printr-o serie de mecanisme. Prin intermediul bugetului Politicii Europene de Vecinătate și politicii Parteneriatului Estic, UE contribuie la stabilirea unei direcții strategice pentru Moldova, de aliniere la normele europene. Deși obținerea statutului de membru al UE nu este inclus sau exclus din relație, scopul Guvernului moldovean, condus de alianța pentru integrare europeană, este de eventuală aderare. Această aspirație este, în general, susținută de părți și populație. (Radu Vrabie, Europenizarea Republicii Moldova și conflictul transnistrean). Republica Moldova vede prin procesul de europenizare un adevărat destin, a început europenizarea și nu integrarea europeană, cum greșit se vehiculează în spațiul public, și asta datorită tentației populismului și a falsei cunoașteri, care devine irezistibilă pentru majoritate. Am ales această temă deoarece, niciunul dintre discursurile identitare și istorice nu a reușit să învingă până astăzi, iar statul moldovenesc încearcă să mențină soluția de „compromis identitar”, cetățenii moldoveni, mai ales tinerii, sunt confruntați cu o realitate mixtă și cel puțin derutantă: un stat unde se învață la școală în limba română și se predă o Istorie a Românilor ce denunță ruptul Basarabiei, în timp ce autoritățile celebrează pe 9 mai atât „Ziua Victoriei Uniunii Sovietice”, cât și „Ziua Europei” și unde limba de stat este în continuare cea moldovenească (Art. 13 din Constituția adoptată în 1994), deși pe site-urile instituțiilor oficiale denumirea limbii se schimbă în funcție de rezultatele alegerilor, iar 33% din populație este de acord cu afirmația că „Cine vorbește în limba română este român”. Primul capitol cuprinde descrierea aspectelor teoretice ale procesului de europenizare, reliefând clasificările și efectele sale. La fel cum descrie și relația dintre procesul de integrare europeană și europenizare. Capitolul doi are în vedere prezentarea generală a problematicii identității naționale, prezentând aspectele conceptuale, definiția identității naționale, teoriile identității naționale, precum, și construcția și deconstrucția identității naționale. În capitolul trei prezint identitatea națională și procesul de europenizare la nivelul Republicii Moldova. Pornind de la construcția identității moldovenești la vocația europeană a Republicii Moldova. Capitolul trei descrie dimensiunile procesului de europenizare a țării, dar și rolul identității și al alterității în procesul de unificare Europeană. Consider, că un astfel de studiu este util deoarece, în primul rând europenizarea reprezintă un proces ce implică schimbarea, ceea ce ne permite să analizăm mecanismele de adaptare ale oamenilor la un nou stil de viață. În al doilea rând identitatea națională este un proces al cunoașterii de sine și are o foarte mare importanță.
Capitolul 1. Europenizare și integrare europeană
1.1 Aspecte teoretice ale procesului de europenizare
Procesul de europenizare ține de politica Uniunii Europene de extindere. La prima vedere, pare a fi doar un proces spațial care implică în primul rând adăugarea de noi teritorii la un spațiu anterior format. Ea a condus în mod obligatoriu la formarea unui alt spațiu, modificat și alterat în care entitatea nou obținută nu a reprezentat, din punct de vedere al substanței, suma entităților componente. În literatura de specialitate se face distincție între accesul în Uniunea Europeană, ca parte a extinderii, și europenizarea acelor state care aparțin procesului de extindere. Accesul în Uniunea Europeană este un proces formal legislativ, în timp ce europenizarea reprezintă un proces de transformări economice, politice și sociale care se poate dezvolta în interiorul și în afara Uniunii Europene. Deși s-a bucurat de o răspândire tot mai largă începând cu anii 1990, conceptul nu este explicat într-o definiție unanim acceptată în literatura de specialitate. Sensurile folosirii acestui termen este diferit pentru a lua în considerare arii diferite de cuprindere, și perspective distincte asupra interacțiunii dintre nivelul comunitar și cel național sau chiar subnațional. Europenizarea se poate referi la o anumită politică adoptată de autorități la scena politică în ansamblu sau la sistemul de guvernare. Europenizarea este un proces, o mulțime de schimbări structurale, ce țintește atât actorii de pe scena relațiilor internaționale cât și instituțiile. În știintele sociale termenul „europenizare” are corespondențe în mai multe domenii: în cultură, politică, societate și economie. Europenizarea implică în primul rând un răspuns la politicile adoptate de Uniunea Europeană. În definiția lui Claudio Radaelli, Anca Stângaciu definea europenizarea ca fiind „procesul de construcție, difuziune și instituționalizare a unor reguli formale și informale, a procedurilor și a paradigmelor politice, inclusiv a modalităților de a face lucrurile, și a normelor și credințelor comune care sunt întâi definite și consolidate în formarea politicii comune a Uniunii Europene și apoi sunt încorporate în logica discursului politic intern a structurilor politice și a politicilor publice. Această definiție, de altfel este una dintre cele mai cunoscute și mai preluate în lucrările de specialitate relevă idea, că prin procesul de europenizare, nu este vorba doar de o reacție unilaterală la influența pe care o are Uniunea Europeană atât asupra statelor membre cât și asupra celor ce aspiră către aderare, acest proces trebuie abordat nuanțat, deoarece este unul complex. În definiția formulată de Claudio Radaelli, Liviu Voinea observă trei aspecte importante: prima ideie ce se poate desprinde în urma analizei acestei definiții este cea politică, se referă la faptul că procesul intern de adaptare este accentuat, și realizat sub presiunile structurilor comunitare europene. Al doilea aspect cuprinde atât aspectele formale, cât și pe cele informale, incluzând în această abordare perspectiva cultural-istorică a europenizării. Ultimul aspect pus în evidență este că această definiție sugerează faptul că cei afectați de procesul de europenizare sunt actorii, din care fac parte atât indivizii cât și organizațiile. În primul rând europenizarea este un proces care nu poate fi echivalent cu noțiunea de convergență, convergența fiind o consecință a europenizării. Europenizarea nu înseamnă armonizare, deși acest proces încurajează schimbări în politica publică internă a fiecărui stat, nu toate schimbările au același obiectiv. În diferite cazuri efectul europenizării, este divergența. Europenizarea constă într-un „ansamblu de mutații în toate domeniile: economic, cultural, educațional, științific și politic, de natura să ducă la o pronunțată internaționalizare a activităților din cadrul său. Rezultatul cultural al europenizării este reprezentat de conturarea identități europene, ce reflectă asemănările și deosebirile culturale și de altă natură dintre țările membre, într-o viziune integratoare. Europenizarea este necesar să asigure o anumită unitate de abordare a problemelor majore cu care se confruntă Europa în condițiile existenței și menținerii, cel puțin între anumite limite, a diferențelor culturale dintre țările implicate. Fundamentul europenizării îl constituie realizarea unei convergențe treptate a valorilor culturale, instituțiilor, structurilor și mecanismelor ce funcționează în spațiul european. Europenizarea este inerent un proces asimetric, pentru că există disparități în cadrul Uniunii Europene în ansamblu, precum și la nivel subsistemic, național. Este necesară distincția între integrare europeană si europenizare, europenizarea reprezintă „un proces al transformărilor, un proces al adaptărilor ce are loc în urma dezvoltării Uniunii. Adaptarea trebuie înțeleasă ca un amestec între rezistența la schimbare și flexibilitate în fața schimbării, iar transformarea trebuie înțeleasă în sensul unei schimbări profunde care apare atunci când politica națională este înlocuită de cea comunitară”. Termenul de europenizare este diferit de cel de integrare politică europeană, deoarece integrarea reprezintă o sursă de transformare, iar europenizarea este efectul produs în economie și societate de fenomenul integraționist. Fenomenul de europenizare are o dublă dimensiune, reflectă impactul pe care Uniunea Europeană îl are asupra statelor candidate și membre, cât și influența acestor state asupra cadrului instituțional și decizional al Uniunii. În cadrul studiilor dedicate europenizării pot fi identificate două abordări: Abordarea de sus în jos este specifică mai ales lucrărilor publicate între anii 1970-1980, caracterizată de presiunile exercitate asupra statelor care sunt membre ale UE. Abordarea de jos în sus este caracteristică analizelor realizate după 1990, care sunt prezentate prin faptul că analiza procesului începe și se termină tot la nivelul actorilor naționali. O trăsătură interesantă a acestei abordări o reprezintă modul în care reușește să folosească și să îmbine conceptele și teoriile existente. Astfel europenizarea, ca efect al integrării semnifică schimbare, adaptare, dezvoltare și construcție a statelor în interiorul structurii comunitare. Un rol semnificativ în procesul de europenizare îl are schimbarea. Europenizarea implică asimilarea internă a politicilor europene, precum și o instituționalizare specifică. Europenizarea nu trebuie să fie confundată cu armonizarea, deoarece ea nu este convergentă,mai degrabă este o consecință a europenizării. Europenizarea încurajează schimbarea, în timp ce armonizarea nu face altceva decât să reducă diversitatea. Europenizarea nu trebuie privită ca o integrare politică, deși statele iși unesc forțele pentru a construi instituții supranaționale. Acest proces nu ar exista fără integrarea europeană, ea reprezintă fundamentul pe baza căruia se desfășoară acest fenomen și își produce efectele. În procesul de adaptare la politicile Uniunii ceea ce interesează în mod deosebit este rolul instituțiilor interne. Politica europeană este rezultatul mai multor factori: conflict, negociere, difuziune și interacțiune a actorilor naționali. Europenizarea este un proces cu două sensuri, europenizarea este un proces ciclic și nu un mecanism închis.
1.2 Clasificări ale europenizării
În încercarea de a găsi o tipologie a europenizării Kevin Featherstone a creat o cercetare, care a fost bazată pe modul și pe contextul în care termenul de europenizare apărea în presă în perioada 1981-2001; din cele 116 publicații academice 4% făceau referiri la termenul de europenizare la începutul anilor ‘80 și cuprindeau în general aspecte de politica externă. 23% din articole au fost publicate între 1990 și 1995 pe domenii variate. În aceste publicații termenul de europenizare apărea în patru categorii: era văzută ca proces istoric, ca proces de adaptare instituțională, ca proces de difuziune culturală, și în final de adaptare a politicilor. Europenizarea are sensuri diferite în istoria modernă; se referă la exportul de autoritate europeană și la normele sociale: controlul imperial, organizarea instituțională, practicile sociale, aspectele culturale, valori și comportament. Puteri imperiale ca Marea Britanie, Franța, Portugalia au atașat misiunii lor de civilizare a popoarelor răspândirea de tradiții, norme și obiceiuri europene. Difuziunea culturală transnațională implică răspandirea normelor și valorilor culturale identitare a modelelor de comportament transnaționale din interiorul continentului european. În zilele noastre termenul de europenizare este asociat procesului de adaptare la presiunile din partea Uniunii Europene. Implică și felul în care instituțiile administrației publice centrale își asumă obligațiile de a fi membru al Uniunii. Adaptarea politicilor și a procesului politic sub constrângerile Uniunii Europene implică o adaptare instituțională în sens larg la diferite niveluri. Domeniile susceptibile de a fi europenizate așa cum se regăsesc în literatura de specialitate reprezintă influența pe care Uniunea Europeană o are asupra politicilor publice și a structurilor politice interne: instituții, administrație publică, justiție. Instrumentele folosite de Uniunea Europeană în procesul de integrare și extindere pentru a obține o armonizare a politicilor, a legislatiei și a structurilor instituționale ale statelor membre, sunt mecanismele europenizarii. Din aceste mecanisme fac parte și prescrierea de modele prin directive și regulamente, socializarea actorilor naționali și europeni, ajutoarele și sancțiunile financiare, monitorizarea progreselor etc. Mihaela Lutaș a identificat trei tipuri de mecanisme. Mecanismul „armonizării instituționale cuprinde obligații legislative precise care pregătesc accesul spre Uniunea Europeană. În cadrul acestui mecanism, politicile europene remodelează și redirecționează politicile autohtone. Al doilea mecanism este legat de schimbările structurilor de oportunitate autohtone care au condus la schimbările regulilor jocului atât în politică cât și în afaceri. Politicile europene alternează poziția strategică a actorilor autohtoni și le oferă șansa să modifice aranjamentele autohtone dejà existente. Al treilea mecanism ține de crearea convingerilor și așteptărilor prin difuziunea multilaterală de idei și experiențe. O clasifisicare asupra mecanismelor procesului de europenizare a fost realizată de Liviu Voinea, care a identificat două axe principale a mecanismului procesului de europenizare, în funcție de acestea rezultă mecanismele verticale, acestea sunt formale și mecanismele orizontale sau informale. Cele verticale au la bază presiunea adaptațională, presupunând existența unei structuri ierarhice, delimitând nivelul politic comunitar, unde politica este definită și nivelul politic național, în cadrul căruia politica este asimilată. Cele orizontale sau informale sunt acele mecanisme care au la bază ideea de apartenență la cadrul politic, reprezentând de fapt un proces de ajustare față de structurile comunitare europene, incluzând atât modelele sau pattern-urile sociale. Pentru a se produce schimbările interne așteptate ca răspuns la europenizare trebuie să fie indeplinite două condiții. În primul rând trebuie să existe o deosebire între arhitectura politică și instituțională internă și cea comunitară. Cu cât compatibilitatea dintre cele două sisteme, național și comunitar este mai mică, cu atât presiunea adaptațională este mai mare. În al doilea rând factorii sociali de pe plan național trebuie să răspundă acestor presiuni adaptaționale, provocând schimbarea. Există două conceptualizări privind modul în care se produce această schimbare. Prima, logica convenționalismului privește europenizarea ca o sursă de oportunități noi și constrângeri. A doua, logica adaptaționismului, vede europenizarea ca o sumă de noi norme, idei și concepte. Pentru ca procesele de schimbare să se producă este nevoie de reacția factorilor sociali. Aceste schimbări trebuie să fie coerente și pentru aceasta e necesară prezența de mecanisme de coordonare la nivel național a responsabilităților europene. Mecanismele de coordonare cuprind formele de cooperare interguvernamentală și departamente specializate de integrare europeană.
Statele membre au reprezentanțe la Bruxelles cu rol de a facilita întâlnirile oficialilor naționali cu cei comunitari, culeg informații de la instituțiile europene, sensibilizează instituțiile europene cu privire la punctul de vedere național în chestiuni de interes comunitar; interactionează cu reprezentanții altor state, pot facilita contacte cu grupuri private de interese. Experiența reală a europenizării diferă de la un stat la altul, cu toate că europenizarea politicilor naționale este importantă, ea nu devine atotcuprinzătoare și nu are o influență omogenă în toate țările. De aici, rezultă faptul că nu există un tipar unic dominant despre felul în care politicile UE sunt transpuse în interiorul statelor membre. Se poate susține că influențele pozitive ale europenizării depind atât de modul în care este creiat sistemul european ca autoritate, cât și de trăsăturile proprii, naționale și de sistemul politic din fiecare stat membru. Europenizarea este un proces ce are două sensuri și asta a permis adoptarea de către țari în moduri diferite atât față de statele membre cât și în cazul statelor aspirante. Modul de manifestare a procesului de europenizare între statele membre și cele nemembre, este legat de faptul că regulile și legislațiile Uniunii Europene au influență extrateritorială asupra țărilor vecine și a celor asociate. Europenizarea este asemeni unui spectru de răspunsuri naționale de intensități diferite în statele membre sau nemembre ale Uniunii. Diferența dintre calitatea de membru și cea de nemembru decurge odată cu semnarea tratatului de aderare față de alinierea pur imitativă. Pentru țările nemembre a devenit din ce în ce mai greu să mențină regulile diferite și politicile proprii acolo unde membrii UE au deja reglementări comune puternice. În pofida similitudinilor și tendinței de adoptare a standardelor și reglementărilor Uniunii există diferențieri, atât între state cât și la nivelul continentului. Aceste diferențieri apar în primul rând datorită nucleului dur al Europei, care construiește acquis-ul comunitar, în timp ce țările candidate, incluzând aici și noile state membre, doar îl aplică. Acquis-ul comunitar trebuie adoptat în intregime de candidați, iar obiectul negocierilor îl constituie calendarul de implementare și perioadele de tranziție. În cazul statelor care au aderat recent europenizarea se produce mai mult în sensul convergenței. Principalele motive pentru această diferență constau în faptul că viteza schimbării este mult mai mare în est decât în vest, procesul de aderare este mult mai rapid decât era în urmă cu două-trei decenii. Deschiderea țărilor membre și candidate către Uniunea Europeană a fost mult mai mare decât în cazul nucleului dur al UE. În procesul de transformare post-comunistă a fost mai ușor să se preia acquis-ul comunitar și să se accelereze reformele făcând apel la experiența UE. Lipsa unor instituții și reforma inerentă a altora a redus substanțial rezistența instituțională la schimbarea provocată de europenizare. Printre cele mai importante mecanisme ale procesului de europenizare aplicate în estul continentului apar: disponibilitatea de a prelua modele europene, în special în ceea ce privește cadrul instituțional și cel legislativ. O tendință clară de convergență se manifestă pregnant și în domeniul economic. Al doilea mecanism este asistența financiară din partea Uniunii care are scopul de a încuraja transferul modelelor europene. Stabilirea de standarde și mecanisme de monitorizare, acestea cuprind indicatori calitativi și cantitativi și sunt un mijloc de a determina convergența statelor membre și aspirante UE. Consultanța susține procesul de convergență cognitivă, asta are loc prin intermediul programelor europene prin care este asigurat transferul de experiență, de cunostințe, bune practici către instituțiile de la nivelul național, și competență. Politica de acces constituie un instrument puternic ce condiționează accesul la diferite etape ale procesului de integrare de îndeplinirea unor criterii de performanță.
1.3 Efectele europenizării
Efectele europenizării și gradul de adaptare al politicilor și stucturilor naționale ca răspuns la procesul de europenizare pot fi identificate în funcție de domenii, actorii și instituțiile analizate. Ana Maria Dobre și Ramona Coman identifică urmatoarele efecte: regres sau europenizare negativă, caz în care țările reacționează în mod contrar exigențelor formulate de Uniunea Europeană. Inerția face referire la lipsa de adaptare la regulile impuse de către Uniunea Europeană. Acomodarea exprimă o adaptare fară schimbări majore ale structurilor naționale și a logicii comportamentului politic. Transformarea este o schimbare fundamentală a sistemului național și înlocuirea structurilor și politicilor naționale cu cele europene. Adaptarea statelor membre și candidate ca răspuns la presiunile de europenizare depinde în cea mai mare masură de condițiile interne ale acestor țări. Dimensiunea și caracteristicile naționale sunt hotărâtoare în ceea ce privește adaptarea sau lipsa de adaptare la cerințele europene. Astfel o țară cu partide politice sau anumite organizații civile care sunt marcate de euroscepticism v-or întâmpina cu siguranță mai multe dificultăți de adaptare la Uniunea Europeană în timp ce o țară cu lideri de opinie și cu o societate civilă convinși și constienți de necesitatea demersului de aderare și a proiectului european în sine, are mai multe șanse de adaptare rapidă, conform principiilor și normelor Uniunii. O clasificare a efectelor fenomenului de europenizare, o oferă Claudio Radaelli, identificând patru ipostaze. Inerția-se este caracterizată cu o lipsă a transformării. Ea se poate instala atunci când o țară constată că, deciziile Uniunii sunt mult prea diferite de propria practică internă, constată că politica sau modelul cerut este mult prea diferit.Poate lua forma întârzierilor în a transpune directivele, în a le iplementa astfel încât să se producă o transformare radicală, opunând rezistență la transformările cerute de la Bruxelles. Inerția devine imposibil de susținut, economic și politic; perioade lungi de inerție pot conduce la crize și actiuni spontane. Absorbția se referă la schimbare ca mijloc de adaptare. În acest caz statele pot asimila schimbări mai puțin semnificative, dar își mențin elementele esențiale, substanța. Absorbția reprezintă o acomodare a cerințelor politice, fără a implica însă o schimbare a comportamentului politic, fără a implica o modificare reală a structurilor esentiale. Acomodarea este o modificare de paradigmă, se produce atunci când logica fundamentală a comportamentului se schimbă. Restrângerea este de fapt un exemplu de europenizare negativă, se referă la o situație în care politica națională devine mai puțin europeană decât era inițial. Ca o concluzie în urma prezentării celor două tipuri de clasificări putem observa similaritățile dintre acestea, de fapt ceea ce în prima clasificare era acomodare, în următoarea poate fi identificată cu absorbția, etapa de regres cu cea de restrângere, iar transformarea cu acomodarea.
1.4 Relația dintre procesul de integrare europeană și europenizare
Uniunea Europeană promovează democrația, pentru a realiza o zonă de securitate care să depășească spațiul european. Pentru aceasta, UE utilizează două instrumente: procesul de integrare europeană și europenizarea. Termenul de europenizare conține numeroase ambiguități. În cadrul acestui concept distingem două aspecte: unul fiind cel filosofic și unul fiind cel funcțional. Filosofic, europenizarea este un rezultat al civilizației și filosofiei Europei Occidentale care cuprinde valori precum: toleranță, solidaritate și libertate. Europenizarea din punct de vedere funcțional implică existența și procesul de extindere a UE. Pentru a obține calitatea de membru al UE termenul dat face referință și la îndeplinirea criteriilor stabilite. Conform articolul 49 din Tratatul UE, „orice stat european care respectă principiile comune tuturor statelor membre ale Uniunii – libertate, democrație, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, domnia legii, își poate depune candidatura pentru a deveni membru al UE”. La nivel teoretic, europenizarea este un proces ce poate contribui la schimbarea atitudinii celor implicați în soluționarea unui conflict. Europenizarea poate avea deci un impact important asupra demersului procesului de rezolvare a conflictelor, impactul rezultat poate fi atât pozitiv cât și negativ, acesta poate contribui fie la soluționarea conflictului sau la acutizarea acestuia. Sunt câteva condiții ce ar trebui îndeplinite pentru ca europenizarea să afecteze într-un mod mai favorabil eforturile de rezolvare a conflictului. Condițiile posibile îmbracă numeroase forme, ce ar înseamna că efectele europenizării asupra fiecărui factor nu sunt clar definite. Europenizarea poate conduce la soluționarea conflictelor atunci când se îndeplinesc mai multe condiții: plusurile europenizării pentru ambele entități implicate ar trebui să fie mai mari decât plusurile menținerii status quo-ului. De cele mai multe ori însă, la periferia Europei elitele se transformă destul de des și asta nu reprezintă societatea în ansamblul ei. Beneficiile europenizării pentru elitele implicate în conflict sunt cel mai evidente pe termen lung. Europenizarea trebuie să devină atractivă pentru ambele părți aflate în conflict. În unele cazuri perspectiva europenizării nu este una atractivă, cum ar fi cazul Transnistriei unde elitele preferă paradigma „rusificării” în schimbul „europenizării’’. Totuși, europenizarea v-a fi mai ofertantă pentru entitățile separatiste în cazul în care beneficiile politice și economice ale europenizării vor fi mai mari. Europenizarea trebuie să fie ofertantă pentru statul protector al entității separatiste. Mai mult, organizațiile aflate sub influența Rusiei, și aici vorbim despre Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC), vorbim despre Comunitatea Economică Eurasiatică (Eurasec) sau vorbim despre Spațiul Economic Comun al Bielorusiei, Kazakhstanului, Rusiei și Ucrainei, care sunt percepute de populația moldovenească ca alternative viabile la paradigma europenizării. Europenizarea are beneficii care trebuie să dobândească credibilitate și trebuie să fie resimțite într-o perioadă de timp determinată. Cu cât îndemnurile ajung mai târziu la cei implicați în conflict, cu atât comportamentul tradițional a acestora va avea mai puține motive de a se schimba. Se poate spune că liberalizarea comerțului sau diminuarea restricțiilor cu privire la libera circulație a cetățenilor moldoveni în UE, ar putea face ca Republica Moldova să devină mult mai atractivă pentru Transnistria, astfel dând peste cap toate socotelile actorilor implicați în soluționarea conflictului. Europenizarea trebuie să-i avantajeze pe acei actori care vor o soluționare a conflictului, îndepărtând, astfel, interesele care dus la nerezolvarea acestor conflicte. Acțiunile UE sau efectele europenizării ar trebui să vină în sprijinul actorilor care sprijină soluționarea conflictului. Cum ar fi de exemplu, unele cercuri din cadrul Guvernului sau cercurile din rândul oamenilor de afaceri care pot beneficia de sporirea oportunităților comerciale și de cea a stabilității regionale. Efectele pozitive ale europenizării și cele ale soluționării conflictului, în cazul în care devin vizibile pentru elitele societății și pentru cele ale lumii afacerilor, poate conduce la slăbirea intereselor indivizilor și a grupurilor care beneficiază de status quo. Desigur, există situații în care posibilitățile de ajutor a actorilor sociali sunt limitate. De exemplu acest lucru are loc în cazul regimurilor autoritare sau atunci când argumentele de natură non-economică, ocupă un rol central în discursurile separatiste. Există, totuși situații în care europenizarea poate păstra status quo-ul sau poate îngreuna divergențele dintre părțile aflate în conflict. Și aici vorbim de momentul când costurile rezolvării conflictului, sunt mai mari decât profiturile obținute prin intermediul europenizării. Păstrarea status quo-ului în cadrul conflictelor nerezolvabile din Republica Moldova au la bază interese ascunse. Actorii culeg mare parte din profituri prin contrabandă, exportul de activități ilegale și trafic. Când rezolvarea unui conflict este văzută ca un obstacol în calea strategiilor de europenizare ale unei părți implicate în conflict și dacă una dintre părțile implicate în conflict cred că acțiunile întreprinse în scopul europenizării și a integrării sunt complicate sau chiar stopate de o suveranitate împărțită cu cealaltă entitate, aceasta poate crede că rezolvarea conflictului cu ajutorul federalizării nu este mai importantă decât beneficiile europenizării. Situația Republicii Moldova în drumul său spre europenizare s-ar complica în ideea unei reunificări cu Transnistria. Procesul Europenizării acționează prin intermediul a trei mecanisme: – primul fiind obligațiile legale în domeniile politice și economice, ce decurg din criteriile de aderare la UE, din funcția de membru în Consiliului Europei, și de a lua parte la Convenția privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului; – cel deal doilea ține de schimbările obiective în structurile economice și avantajele indivizilor ca rezultat al integrării în UE; -cel deal treilea mecanism ține de schimbările subiective ce intervin în încrederile, așteptările și identitățile fiecărui individ, în momentul exprimării voinței de adoptare a normelor europene în economie, societate civilă, și politică. Procesul europenizării este unul interactiv, un proces inițiat și influențat de statele implicate în procesul integrării europene. La frontierele UE dinamica europenizării este variată. Statele care iau parte la acest proces nu dețin mijloacele necesare pentru a sugestiona deciziile UE ce le afectează în mod direct sau în mod indirect. Europenizarea devine un instrument de politică externă a UE. Fiind, totodată, un instrument de rezolvare a conflictelor. Europenizarea poate fi prezentată ca un „proces care este activat și stimulată de instituțiile europene în special de UE, anume prin crearea unei strânse legături între rezultatul conflictului și gradului de integrare în structurile europene celor implicați. Legătura fiind realizată prin introducerea în procesul de europenizare a unor regulii de condiționalizare și socializare. Noile state, care fac parte din cadrul UE, care au avut un lung proces de condiționalizare și monitorizare, sunt privite astăzi ca democrații stabile. În cadrul Consiliului European din iunie 1993 au fost stabilite principiile, care stau la baza procesului de integrare în UE, și sunt cunoscute sub denumirea de „Criteriile de la Copenhaga”. Criteriile de la Copenhaga au la bază stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, protecția și respectarea drepturilor omului și a minorităților, precum și supremația legii. Criteriile de la Copenhaga au fost proclamate principii constituționale ale UE, dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, aceste principii au fost reiterate în Carta cu privire la Drepturile Fundamentale ale UE, proclamată la Nisa în decembrie 2000. 1. Criteriul politic- presupune prezența unor instituții democratice stabile, funcționale, și existența unor instituții pentru exercitarea în practică a drepturilor și libertăților omului. 2. Criteriul economic- presupune prezența unei economii de piață funcționale cu capacitatea de a reuși în competiția pe piața internă a UE. 3. Criteriul acquis-ului- presupune capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, la obiectivele uniunii politice, economice și monetare. Criteriul dat presupune adoptarea și aplicarea legislației europene. Procesul de integrare europeană include de fiecare dată și o misiune de pace. Metodele prin care UE se implică în desfășurarea transformării conflictelor nu au fost îndeajuns analizate. Diez, Stetter și Albert au distins, într-un studiu realizat în 2004, câteva modalități prin care procesul integrarii europene poate avea un impact asupra conflictelor: obligatoriu, permisiv, de legătură și constructiv. Putem distinge două forme diferite ale rolului UE. Prima ce ține de posibilitatea ca actorii membri UE să fie implicați într-un mod direct în schimbarea conflictelor, iar cea de adoua formă face diferența între elitele politice și rolul său, și a societății în ansamblu. 1. Impactul obligatoriu reprezintă un rezultat al mecanismelor prin a cărui intermediu UE se adresează direct la liderii politici a celorimplicați în conflict. Prin acest demers UE își exercită influența asupra părtilor implicate. Actorii europeni prin intermediul demersului politic direct își manifestă întrevederile oficiale, declarațiile politice sau negocierile care sunt realizate în spatele ușilor închise. 2. Impactul permisiv reprezintă consecințele indirecte ale intervenției UE. Liderii politici dețin o poziție privilegiată din punct de vedere instituțional, succesul acestora la rezolvarea conflictului depinde de un context social vast. Prin intermediul acquis-ului comunitar cadrul instituținal oferit de UE, poate spori șansele adoptării unei soluții. Șansele ajungerii la un acord sporesc, prin intermediul asocierii sau integrării, la deciziile luate la nivel European. Impactul permisiv duce la socializarea decidenților din regiunile cu conflict, aceasta prin intermediul discursului european care, este construit în jurul sintagmei „integrare și pace”. Însă atâta timp cât părerea publică rămâne în afara structurilor instituționale europenizate, schimbările la nivelul identității elitelor nu garantează o transformare a conflictului. 3. Impactul de legatură face referire la politicile utilizate de UE pentru a acționa într-un mod direct asupra actorilor sociali precum și asupra activităților celor aflați în conflict. Impactul de legătură apare sub forma unui ajutor financiar sau organizațional, care este oferit organizațiilor non-guvernamentale implicate în soluționarea conflictului. 4. Impactul constructiv reprezintă modalitatea cea mai indirectă, de transformare a unui conflict, deoarece sprijină reconstrucția identităților care vor conduce la relații de pace între părțile implicate în conflict. Se presupune astfel că impactul UE oferă identităților create în regiunile cu conflict o posibilitate de exprimare, așa cum o demonstrază transformarea Europei Occidentale după cel de-al doilea război mondial. Crearea unui canal de comunicare poate conduce la soluționarea conflictului. Acesta este un proces pe termen lung care demonstrează că, deși nu se poate vorbi despre o identitate europeană unică, Europa a devenit o parte integrantă a identităților fiecărui stat membru al UE. Deși nu se poate garanta succesul acestor intervenții, există cazuri în care acestea au avut un impact pozitiv.
Capitolul 2. Problematica identității naționale
2.1 Clarificări conceptuale ale identității, identității personale, identității naționale
Pentru filozofie, problema identității este una metafizică. Prin metafizică înțeleg pur și simplu definiția existentă în dicționar, adică filozofia care studiază problemele fundamentale ale naturii realității. Unul din conceptele fundamentale ale metafizicii este identitatea. Identitatea înseamnă identicul în sensul concordanței. În funcție de concordanța căror lucruri vorbim, sau lucrul a cărui identitate de sine o studiem, identitatea ridică probleme diferite. Identicul, de exemplu, este o lege logică care formulează identitatea de sine. În modernitate, întrebarea fundamentală este identitatea eului. Autodefinirea eului se produce în relația reciprocă cu societatea, fiind rezultatul socializării individului. Socializarea este transmisă de rolurile sociale, individul internalizând valorile sociale. Individul își formează identitatea, mai mult sau mai puțin coerentă, din elemente sociale deseori contradictorii. Conștiința identității se formează în mod treptat din copilărie și până la atingerea vârstei maturității. În societățile tradiționale, forța determinatoare a comunității este mai puternică, în timp ce în societatea modernă individul are o libertate mai mare în formarea propriei identități. Cu toate acestea, nici în epoca modernă nu omul este cel care își crează identitatea. În fiecare societate oamenii se nasc în comunități importante, ei se nasc cu identități. Identitatea omului este constituită de comunitatea și societatea sa, dar prin intermediul interpretărilor comune, al criticii și al autocritcii, omul în permanență se creează pe sine. Omul are multe feluri de identități. Putem vorbi despre identitatea speciei, etnică, națională, culturală, a genului, sexuală, profesională, religioasă etc. Autodefinirea omului constă în primul rând în a formula care anume rol, care identitate, care valoare îi este cea mai importantă temporar sau în general. Omul își ierarhizează scopurile, valorile și identitățile. Nu doar indivizii, ci și comunitățile au identități concrete, care se schimbă pe parcursul istoriei. Identitățile colective constituie identitățile individuale, dar acestea, la rândul lor, influențează și ele identitățile colective sociale. De la mijlocul sec. 19, diversele identități și modul în care ele se influențează reciproc au constituit obiectul de studiu nu numai al filozofiei, ci și al altor științe: psihologia, sociopsihologia, antropologia biologică și culturală, sociologia. Organizatorul general al identității personale este întotdeauna concepția dominantă despre om a epocii și societății date. Imaginea omului modern a fost prima dată trasată de Thomas Hobbes la mijlocul sec. 17, în timpul războiului civil englez. Hobbes considera că oamenii au capacități fizice și intelectuale aproape egale. Diferențele în puterea fizică și în inteligență sunt neglijabile. Din egalitatea în aptitudini provin și speranțe egale pentru realizarea scopurilor. Dacă doi oameni doresc același lucru, atunci apare conflictul dintre ei. Motivațiile principale ale oamenilor sunt date de sentimente și de dorințe. Hobbes consideră că acestea sunt dorințe egoiste, motivele care stau la baza acțiunilor oamenilor totdeauna servesc interesele personale. Identitatea personală este totdeauna rezultanța influenței reciproce dintre natura omului și mediul social. Conform concepției lui Hobbes, natura omului este în mod inerent rea și egoistă. El consideră că în societate, și prin intermediul societății, natura umană devine bună, deoarece oamenii integrează în propria identitate legile sociale și moralitatea. La sfârșitul sec. 17 însă, în timpul revoluției engleze glorioase, John Locke nu mai consideră că omul este rău în mod inerent. Omul are parte de bunătatea lui Dumnezeu și în starea naturală, oamenii de regulă respectă legea lui Dumnezeu.Legea care spune să nu dăuneze vieții, sănătății, libertății și bunurilor celuilalt om. În concepția lui Locke, starea naturală nu este o stare groaznică. Starea naturală nu este caracterizată de conflicte și războaie permanente, ci în această stare domnește legea naturii. Locke deduce legea naturală din faptul că noi, oamenii, suntem creațiile Creatorului și prin aceasta, suntem proprietatea lui. Din acest motiv, nu noi dispunem de viețile noastre și de ale altora, ci Creatorul. Realizarea puterii legii naturale este asigurată pentru toată lumea în mod egal. În stare naturală este, deci, putere, pe care o exercită toată lumea, fiind și pedeapsă, întocmai ca în societatea formată după încheierea contractului, adică întocmai ca în statul politic. Se întâmplă ca cineva să atace viața unui alt om sau să ia libertatea la care toată lumea este îndreptățită în această stare. Locke consideră, deci, că natura umană nu este bună întru totul. În natura umană se ascunde și predispoziția spre rău: a lua viața, libertatea și proprietatea altora. Pe lângă dorințele și interesele personale, identitatea mai are și alte componente decât cele politice și morale. Este setea de absolut, obsesia depășirii limitelor derizorii ale existenței și înălțării în transcendent. Raționalitatea înseamnă aptitudine, omul este capabil să-și folosească mintea înscrisă cu experiențe. Omul este imaginea lui Dumnezeu, de vreme ce este capabil atât de a gândi rațional, cât și de a fi bun. Identitatea omului individual nu este constituită doar de raționalitatea sa, moralitatea sa și dorințele sale. Acestea sunt componente esențiale ale identității, dar identității omului individual îi mai aparține și trupul său. Conștiința constituie identitatea personală. Componentele trupești și spirituale ale omului se pot schimba, și se și schimbă pe parcursul vieții, dar până când se știe pe sine ca același, până atunci conștiința le unește într-o singură persoană. Identitatea națională poate fi explicată ca o formă modernă comunitară de identitate, o identitate culturală simbolică împărtășită de acel grup de persoane ce trăiesc pe un anumit teritoriu, grup care se organizează politic pentru a apăra valorile spiritual-identitare pe care le împărtășesc. În acest sens, sintagma „identitate națională” exprimă legătura dintre identitate, comunitate și modernitate. Astfel, în analiza sa asupra rădăcinilor istorice ale naționalismului, Ernest Gellner descrie formarea națiunilor ca fiind un fenomen caracteristic modernității. În condițiile de viață ale omenirii și în cursul industrializării transformarea necesită crearea de noi unități politice, unități bazate pe națiunea și cultura ei standardizată proprie. Necesită „O cultură avansată ce se reflectă în întreaga societate, ce o definește și are nevoie să fie sprijinită de o organizare statală. Acesta fiind secretul naționalismului. Națiunea ideală – intangibilă, firește, ca orice ideal, dar spre care se tinde – este aceea în care oamenii vorbesc aceeași limbă, la propriu și la figurat. Ei împărtășesc cu toții o religie politică: credința în valorile supreme ale nației și în destinul ei, rămânând ca eventualele dispute să se desfășoare asupra unor lucruri mai puțin esențiale, care nu afectează interesul național. Apariția identității naționale se suprapune cu intrarea în faza modernă a dezvoltării omenirii. Așadar, ideea națională apare într-un mod de neocolit atunci când se manifestă condițiile sociale care o generează. Nu națiunile preexistente sunt acelea ce determină nașterea concepțiilor naționale, ci invers, ideologiile naționale duc către nașterea identității naționale ca o formă modernă de identitate culturală colectivă. „ Ernest Gellner consideră Naționalismul fiind mai întâi un principiu politic care decide că unitatea politică și cea națională trebuie să fie congruente”. Identitatea națională, ca tipul modern al autodefinirii, este partea integrantă a conștiinței de identitate, pe baza căreia individul simte și se consideră ca făcând parte dintr-o națiune. Este conștiința apartenenței la o națiune dată, a identificării cu tradițiile și cu sistemul de valori ale acesteia. În primul rând este rezultatul comunicației diacro -ne și sincrone, a dezvoltării sociale și a grupului de comunicații care include modele emotive și intelectuale legate de apartenență și de identificare, care sunt generate și formate de factori socio-istorici. În decursul definirii identității naționale din punctul de vedere al fenomenologiei. În același timp, naționalitatea, ca formă de identitate colectivă, implică o dimensiune subiectivă, care face referire la identificarea indivizilor cu un ansamblu specific de valori naționale. Cu deosebire de conceptul de origine națională, care face referire la ceva dat, moștenit prin naștere, astfel identitatea națională este, înainte de toate, o expresie a conștiinței apartenenței la o comunitate cultural, comunitate care se definește ca o comunitate politică.
2.2 Definiții ale identității naționale
Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate vorbi și de „sentiment național” sau de „conștiință națională”, când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate. Lucian Boia vede conștiința națională ca însemnând altceva decât simpla conștiință a identității etnice, este ideea statului național, a statului națiune, este voința unei comunități, omogenă sau nu din punct de vedere etnic, de a alcătui un organism politic. Toate aceste expresii indică, în mod nuanțat, trăirea unei persoane față de o națiune de care aparține. Acestea pot fi folosite și pentru a indica „punctele comune”, reale sau presupuse, a unor persoane ce se recunosc ca aparținând unei și aceleiași națiuni, toate punctele commune alcătuind toate la un loc, o reprezentare comună, un habitus al lor. Nu ar trebui ca identitatea națională, care este un sentiment, să fie confundată cu naționalitatea, care indică o apartenență, fie politică, juridică fie etnică. În cea dea doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, cu ajutorul sistemelor educaționale, statele și-au asumat sarcina de a forma „identitatea națională” indicând și precizând „punctele comune”. Deci, definirea identității naționale diferențiază în timp, în funcție de politicile aplicate de guverne. Sentimentul de identitate națională este personal fiecărei persoane și depinde de modul în care are loc. Sentimentul de identitate națională devine mai puternic atunci când țara sau națiunea se simte amenințată militar sau economic: dacă amenințarea exterioară devine precis identificabilă națiunea se aprinde și această înflăcărare capătă atunci un sens din ce în ce mai mult etnic și teritorial. Cum limitele națiunii se suprapun foarte rar cu cele ale statului, trebuie să distingem sentimentul național de sentimentul patriotic, asta deoarece în vreme ce sentimentul național semnifică identificare și loialitate pentru un grup etnic, sentimentul patriotic semnifică identificare cu totalitatea cetățenilor unui stat și loialitate față de acel stat. Ideea de națiune duce atât la înțelegerea locului pe care un individ îl ocupă în lume, dar și la înțelegerea locului ocupat de alți indivizi. Astfel, ideea de națiune este în avantajul apariției unor forme de agregare social, totodată și un mod de a impune norme individului. Ca agent normativ ideea de națiune se răsfrânge în afara limitelor existenței individuale, având ca obiectiv existența în comun: un element de bază al discursului naționalist este absolute necesară existența unei structuri politice corespunzătoare unei națiuni. În special în a doua jumătate a secolului XX, națíunea a reprezentat fundamentul legitimității statale. Nucleul doctrinei naționaliste este privat de complexitate și de complicații: umanitatea este împărțită în mod natural în națiuni, iar națiunile pot fi cunoscute și deosebite grație unor caracteristici identificabile în mod empiric, singura formă de guvernământ legitimă fiind statul național. În cea dea doua jumătate a secolului XX, Pierre Bourdieu, Charles Tilly sau Rogers Brubaker au indicat în numeroase rânduri că în lumea reală raporturile sociale, precum și identitățile naționale sunt cu mult mai lejere și cu mult mai obscure decât pretinde ideologia naționalistă. Însă, în virtutea faptului că problema națională este o parte principală a felului în care oamenii vorbesc, gândes și acționează de o sută de ani, opinia publică speră în general înspre o viziune a societății unde identitățile colective ar fi clare și imuabile. Naționalismul s-a dezvoltat în același timp cu statul modern și a fost un element important al unui nou fel de a manifesta legitimitatea politică a statului. Statele care au apărut în cursul secolului al XIX, începutul secolului XX erau descrise în general de fragilitate pe planul politicii externe, și pe cel al situației interne. Astfel, statele s-au grăbit să ușureze integrarea socială a indivizilor realizând căi de transport rutiere și feroviare, sponsorizând educația și dându-i un caracter obligatoriu, practicând mobilizarea, și standardizând limba. Legăturile interpersonale mai strânse și prezența unei puteri mai mari de identificare a indivizilor cu o limbă, grupuri sociale sau valori, cu anumite comportamente, lucruri, duc la o organizare mai bună a indivizilor în grupuri și la posibilități crescute de mobilizare. În același timp, statele au fost influențate de schimbările culturale pregătite de integrarea socială a indivizilor. Altfel spus, a apărut și s-a înrădăcinat ideea că statul trebuie să-și guverneze poporul și să-l servească. Pornind de la această ideie s-a ajuns ușor la ideea că legitimitatea statului atârnă de calitatea serviciilor pe care acesta le arată oamenilor și de recunoașterea pe care o câștigă în ochii lor. Situația dată a ridicat o întrebare hotărâtoare: cine este poporul? Ținând cont de crearea noilor condiții de viață, nu se mai putea susține că „poporul” este format din indivizii care s-au născut pe teritoriul unui monarh sau din acei care au fost cuceriți într-un război. În această conjunctură s-a impus cu ușurință conceptul de națiune, potrivit conceptului „poporul” unei „țări” este un grup cu interese commune, cu voință și putere de a acționa pentru atingerea scopurilor comune. Astfel, ideea de națiune s-a întreținut din ea însăși și a dus la crearea propriei sale istorii, la crearea unei identități comune și collective, precum și a unui actor colectiv numit popor care își impune voința.
2.3 Teorii ale identității naționale
În cercetările actuale ale naționalismului există atât de multe teorii legate de identitatea națională, de aceea, mă rezum doar la cele mai importante. O bună imagine de ansamblu a acestora este oferită de Anthony D. Smith în cartea sa intitulată Nationalism. În ceea ce privește tipologiile de națiune, cea mai cunoscută din acestea este distincția obișnuită între națiunea culturală și națiunea statală, a cărei origini se leagă de numele istoricului german Friedrich Meinecke. Conform acestuia, există două concepte diferite de națiune: una este caracteristică dimensiunii aflate la vest de Rin, iar cealaltă celei la est de Rin. Conform conceptului de națiune-stat, criteriul de apartenență la o națiune este cetățenia. Conform conceptului de națiune-culturală, apartenența la o națiune înseamnă apartenența la o comunitate culturală. Această distincție se reflecta în diferite forme, de exemplu în diferențierea dintre naționalismul etnic sau civic, esențialism și instrumentalism. Teoriile identității naționale, sunt caracterizate de faptul că procesul de geneză a națiunii este explicat prin mecanisme istorice impersonale de acțiune. Așadar, diferența dintre ele constă în faptul că se acceptă sau nu această formă a explicației și dacă da, prin ce tipuri de mecanisme de acțiune se explică apariția națiunii. Aceste mecanisme de acțiune pot fi socioculturale, economice sau politice. Gellner susține că formarea națiunii se explică prin tranziția de la societatea agrară la ordinea industrială, respectiv prin faptul că ordinea industrială și cererea pe piața forței de muncă, specifică ordinii industriale, a cerut formarea unei „culturi înalte” standardizate. Națiunea ia naștere prin chemarea la existență a acestei culturi, prin răspândirea ei prin forță cu ajutorul educației publice. De obicei, teoriile economice sunt teorii marxiste sau post-marxiste. Punctul lor de pornire este următorul: conștiința națională este o formă de „conștiință falsă”, a cărei formare se explică prin „periferizare economică”, au chemat la existență națiunea, de aceea modernitatea nici măcar nu poate fi concepută fără națiune. Kedourie a susținut că deși națiunea a fost un fenomen modern, nu a însemnat mai mult decât un accident istoric. În esență, nu a fost cu nimic mai mult decât o construcție „ideologică”, iar responsabili pentru crearea și propagarea ideii de națiune, mai precis a suveranității naționale, au fost filosofi precum Kant sau mai cu seamă Fichte. Prin urmare, este o diferență esențială între a se considera națiunea fatidică, sau pur și simplu un accident istoric. Naționalismul modern a apărut paralel cu democratizarea identității naționale imperiale și acest fapt a schimbat în același timp și intensitatea sau calitatea sentimentului național. Putem adăuga că toate acestea arată că sentimentul național modern este de origine revoluționară și este un sentiment democratic. Revoluția franceză a creat națiunea modernă, și anume nu ca o entitate socială, ci în primul rând ca entitate politică, națiunea fiind girantul exclusiv și direct al suveranității, conform concepției revoluționarilor. Totodată, ca o consecință neintenționată a politicii conștiente, centralizate de omogenizare lingvistică, această entitate a fost încărcată involuntar cu o substanță culturală, sau cel puțin s-a creat posibilitatea pentru ca ideea de națiune să dobândească o interpretare culturală, și anume prin faptul că a încercat să elimine diversitatea lingvistică existentă a Franței, mai ales din considerente politice, și prin trezirea în rândul locuitorilor Franței a sentimentului apartenenței la națiunea franceză ca la o comunitate politică și lingvistică. „Democrația revoluționară și de altfel toate democrațiile, deși ele proclamă libertatea omului, realizează această libertate întotdeauna într-o anumită comunitate și această experiență nu înseamnă slăbirea sentimentelor față de comunitatea amintită, ci sporirea, intensificarea lor”. Voința națională „nu poate fi înfrânată” prin constituție, pentru că pur și simplu ar însemna o contradicție logică, dacă„o națiune prin primul act al voinței sale independente s-ar angaja la formarea viitorului ei doar într-un anumit mod stabilit”. Voința națională trebuie să funcționeze în permanență ca să fie reală, și tocmai deaceea „nu este”, „nici nu se poate”, dar „nici nu trebuie” să fie supusă unei constituții: „pentru că aceasta ar însemna că nici nu există”. În consecință, nu numai că este inutilă auto-limitarea internă, structurală a voinței naționale sau a suveranității, ce decurge din configurații constituționale și separarea puterilor, dar este netrebuincioasă și limitarea ei exterioară. Dar dacă așezăm voința națională peste legi și constituție, o facem nelimitată: nu ar fi posibile limitele ei nici la nivel teoretic. Conceptul de națiune, cel puțin în forma dobândită în timpul revoluției franceze, este prin excelență o categorie politică și nu una socială. Națiunea este un ideal. Adică, este un „concept abstract”, deci nu un lucru concret. Spre deosebire de familie, rude sau triburi, națiunea nu este o formă de comunitate tangibilă, iar identitatea națională – spre deosebire de alte forme de identitate – este o formă foarte abstractă a identității comunității collective, această naștere a națiunii a necesitat un proces de individualizare treptată, „eliberarea” individului de legăturile sociale moștenite. Totuși, fiindcă această formă de identitate nu se bazează pe relații directe de sânge și legături de rudenie, ci are un caracter predominant conștient, procesul de construire a unei națiuni ar putea înregistra succes doar dacă o conștiință limpede a acestei identități noi, cuprinzătoare, va fi implantată în mintea oamenilor: o națiune „există” doar dacă membrii unui grup uman dat se cunosc pe ei înșiși ca fiind parte a acelei națiuni. Precum Ernest Renan a expus destul de clar în remarcabilul și notoriul său eseu despre națiune, aceasta presupune că o condiție preliminară asupra existenței unei identități naționale nu este o limbă comună, fiindcă națiunea nu este predominant sau în primul rând o comunitate lingvistică, ci una „spirituală”: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual”. Identitatea națională este de neconceput fără simbolurile comune care trezesc loialitatea emoțională și umple inimile cu mândrie și sentiment. Prin urmare, din cele spuse mai sus putem concluziona că națiunea este pur și simplu o „comunitate imaginară”, o formă puternică și conștientă a identității comunității, ceea ce nu presupune nici amintirea istorică a unei origini comune, nici o limbă comună. Însă națiunea are nevoie de o conștiință clară și un sentiment precis de comuniune.
2.4 Construcția și deconstrucția identității
Ideea că lumea obiectelor este făcută prezentabilă prin intermediul auto-transparenței și transparenței fulgurative a subiectului este formată cel mai clar și univoc la Schelling. În cursul acestei formări Schelling a învățat mult din teoria-schemă a filozofiei transcendentale a lui Kant, a avut posibilitatea de a vedea realizarea într-un fel a aceeiași experiențe în disciplina științifică a lui Fichte dar elaborarea minuțioasă a potențialității subiectului cognitiv și presupunător al posibilității de existență în contextul filozofiei de identitate se leagă oricum de numele lui. Însă această problemă filozofică n-a rămas în cadrele metodologice ale filozofiei eului, ca de exemplu la Fichte. Dimpotrivă, are afect asupra întregimii posibilităților filozofice de intensificare sau de îndeplinire. Este adevărat că punctul de plecare pentru filozofia transcendentală a lui Schelling este eul dar unde se ajunge este identitatea eului cu lumea și cu natura. Această identitate trebuie construită prin intermediul diferitelor grade de potență. Așadar identitatea este o construcție. În această construcție se vor amplifica procesele referitoare la conștiință și la inteligență precum și mișcările mediale sau de transmitere între inteligență și natură. totodată se vor degrada activitățile referitoare la existență sau la subzistență. toate acestea pot fi văzute clar în studiul „Despre eu ca principiu al filozofiei”, care este anterior lucrării „Sistemul idealismului transcendental’’, care poate fi luat în considerare ca operă primară din punctul de vedere al tematicii filozofiei de identitate. Filozofia propusă de Schelling trebuie să aibă ca scop dezvăluirea și declararea existenței. esența și spiritul acestei filozofii nu este formată de formule și de litere, obiectul cel mai înalt nu este ceva, ceea ce este intermediat de idei sau rezumat cu greu în idei, dimpotrivă, poate să fie numai ceea ce este prezent în om, în mod direct pentru el însuși”. Destăinuirea/demascarea existenței în acest context înseamnă că existența/subzistența de fapt nu este altceva decât derivat gol. Pe deasupra acest derivat este derivatul „a ceea ce este prezent în om, în mod direct pentru el însuși”: adică derivatul conștiinței sau conștiinței de sine. Această activitate centrală conștiincioasă la Schelling nu trebuie imaginată ca o substanțialitate staționară, punctuală, ci mai curând ca presupoziția „sintezei majorității în cadrul unității conștiinței. Deci aceste presupoziții de pe o parte rafinează în continuare destăinuirea, demascarea existenței de către conștiință, iar pe de altă parte lângă natura de principiu a eului lui Schelling, dacă putem să zicem așa, încearcă să se judece construirea medială a eului. Ca rod al acestei judecăți s-a născut noțiunea de „concepție intelectuală productivă”. Dacă dorim să găsim exemple pentru momentele de exactitate detaliată a degradării existenței, atunci trebuie făcut referire la părțile care vorbesc despre originalitatea și prejudecata existenței, unde filozoful atestă lucruri primordiale aflate în afara noastră că sunt prejudecăți pustii. La Schelling, prima cunoaștere este cunoașterea despre eul însuși sau cum mai zice el: conștiința. Dar despre conștiință sau despre identitatea presupusă de conștiință se dovedește și faptul că este transmisă. Forma specială de prezentarea a transmiterii este reflecția. Așadar, medialitatea reflecției declară, exprimă o identitate, chiar indiferența între eu și lume, inteligență și natură. Activitatea inițiată din partea naturii a mișcărilor oscilatoare și potențiale care se organizează în acest cadru identic nu se structurează în mod minuțios, fiind penetrată de constelația filozofică a epocii, unde „Scopul suprem al naturii este ca pentru ea însăși să devină în totalitate obiect și atinge acest scop numai cu reflecția finală de rangul cel mai înalt, ceea ce nu este altceva decât omul; sau mai general zis, aceasta este ceea ce denumim minte și numai cu ajutorul ei natura se reîntoarce în totalitate în ea însăși și cu ajutorul ei va fi evident că natura de la început este identică cu ceea ce recunoaștem în noi ca inteligență și conștiință”. Această formă de conștiință diferă de gândirea ordinară, ne-reflectivă, mecanică, prin faptul că în ea, chiar prin actul inspecției, se va însufleți viața. În explicația lui Schelling: mecanismul conștiinței ordinare aproape desființează inspecția în obiect iar concepția productivă a reflexiei transcendentale „în mod contrar, vede obiectul inspectat numai prin intermediul actului de inspecție”. Referitor la caracteristicile mediale ale identității transcendentale, terminologia lui Schelling este divulgatoare: vorbește despre transformare, ajungere, trecere, referitor la înțelegerea, interpretarea relației între cunoștință și existență adică inteligență și natură. Tocmai pentru aceasta putem să enunțăm că, cunoștința eului despre el însuși și despre lume, adică despre conștiință, nu este un act ulterior, constatativ ci și un „act curat, care în cunoștință trebuie să fie neobiectiv în totalitate”. Actul curat nu este altceva decât intelectualitatea performativă a „concepției în totalitate liber generatoare”. În această concepție se apropie foarte mult productivitatea artistică și intelectuală, diferența dintre ele constă doar în direcția forței producătoare: „Fiindcă în artă producția are ca direcție afară, pentru ca, cu ajutorul producțiilor să facă conștient inconștientul, iar în filozofie, contrar cu aceasta, are ca direcție directă spre înăuntru ca în viziunea intelectuală să facă conștient inconștientul. Despre această afinitate a discursurilor de identitate vorbește și Odo Marquard, când, legat de filozofia lui Schelling, declară că filozofia istorică de identitate pe care vrea să o creeze se va îndeplini în sistemul esteticii ajungând totodată la limite, cu alte cuvinte are un sfârșit. În ajungerea la sfârșit și în experimentarea acestuia Marquard rezervă un rol important uitării. În opinia lui, în sistemul de identitate a lui Schelling, uitarea este prezentă ca un fel de cale de ieșire, în sensul că, istoria de emancipare a identității aflată în curs de creare trebuie să uite de incapacitatea proprie. Aceasta poate fi realizată cel mai rafinat și de neuitat prin intermediul artei, ceea ce este „marș rapid în lumea iluziilor”. În iluzia estetică sigur că mai degrabă uităm de noi înșine în loc să ne găsim. Dar cel puțin putem să facem acest lucru în mod productiv. Dacă la Schelling am atras atenția asupra momentelor constructive ale identității, la Nietzsche trebuie să accentuăm dominația mișcărilor deconstructive – cu toate că există multe posibilități în filozofia lui Nietzsche pentru a reflecta cum pot să aibă loc identitatea, formarea identică a existenței sau evoluția identității ca existență. De fapt toată opera poate fi imaginată ca principiul normalizării în structură identică sau precum zice Maurice Blanchot, ca depășirea discursului integral – dacă coerența este principiul de organizare – de către limba fragmentară. Bineînțeles, această depășire este un pas înapoi către un grad mai avansat, o „colindare continuă în necunoscut” chiar, o cercetare în aerul liber al „climei necunoscute”, o curiozitate față de îndepărtat și față de tot feluri de lucruri străine. Dacă ne uităm la filozofia lui Nietzsche ca o critică elementară a posibilității de cunoaștere a existenței identice cu ea însăși, atunci din această perspectivă – folosind cuvintele lui Nietzsche – cine asumă frigul și coșmarul singurătății concomitente cu diferența aspectului bănuielii adânce, poate să observe cutarea una într-alta a celor trei stratificări critice: a subiectului, a ontologiei și a epistemologiei. Subiectul, ontologia și epistemologia ca straturi critice înseamnă în primul rând descoperirea sarcinii filozofului sau mai degrabă recuperarea acelei sarcini critice-potențiale, eliberarea unei bogății care se ascunde într-o sarcină, pe care filozofia transcendentală și limba din cadrul metafizicii le-au epuizat. Epuizarea s-a derulat de fapt în raport cu creșterea progresivă a hybrisului sufletului, spiritului sau intelectului european, prin intermediul cărora se descoperă și se identifică în intelectul subiectului sau al individului o entitate închisă, omogenă cu autoidentitatea. Totodată, din „conștiința mândră, înșelătoare”, proprie, ca urmare a „uneltei autoîntreținerii individului”, intelectul privește la existența proprie ca la una ce poate fi cunoscută. Această schemă intelectuală perfecționată de fapt de Kant și de Schelling a fost criticată vehement de Nietzsche toată viața lui. În afara criticii lui „principium individuationis” realizată în opera faimoasă „Nașterea tragediei”, critica a fost formulată în modul cel mai spectaculos și cel mai curajos în textul nepublicat în perioada vieții, fiind un studiu neterminat: „Despre adevărul și minciuna concepute în mod ne-moral”. Acest studiu poate fi privit ca și persiflajul schemei aperceptive a lui Kant care metaforizează drumul stimulilor nervoși: „Un stimul nervos, prima dată transformat în imagine! Prima metaforă. După care redăm prin sunete imaginea. Metafora a doua. și de fiecare data un salt complet peste limitele acelui hotar în care am fost cu puțin înainte, sărind chiar în mijlocul unei sfere cu totul nouă și cu totul diferită”. În acest fel se formează din schema transcendentală a unei noțiuni metaforizarea performativă transgresivă, adică spărgătoare a diferitelor sfere, realizând comutări între aceste sfere ale unui stimul nervos. Ideea care pune în locul necesității cauzalitatea, adică aplicația, idea care accentuează funcționarea forței active și a samavolniciei în locul pasivului subordonării categoriale este așa de vie la Nietzsche încât putem să o întâlnim în mai multe opere și note. Apercepția la început pentru Nietzsche este numai activitate. În toate activitățile omului se derulează întregimea dezvoltării vieții sufletești chiar și percepțiile sunt activități: ca să percepem ceva deja trebuie să funcționeze o forță activă care percepe și lasă să acționeze stimulul, și – că un asemenea stimul – modificat, formează propria imagine. Cert este că, neîntrerupt, se naște ceva cu totul nou.și în dezvoltarea spirituală se naște mereu ceva nou. Este cu totul imposibil deducerea una dintr-alta a senzației și a reprezentării. Prin aplicația criticii subiective față de nașterea neîntreruptă a noului poate se clarifică faptul că Nietzsche nu calculează cu niciun fel de entitate esențială, care ar acționa în mod identic în însăși acele forțe ce ulterior intră în acțiune la percepție sau la cunoaștere. Mai mult, prin aceste forțe se nasc neîntrerupt centralități precum conștiința, sufletul și altele, ca imediat în acel moment performativ, când forțele încep să acționeze, să elibereze în ele înseși „o calitate ’migratoare’, care își găsește bucuria în schimbare”. Asemenea (de)centralitate, ce iese mereu din ea însăși, este spiritul liber, care tocmai de aceea este capabil să părăsească el însuși în mod migrator, fiindcă își aplică sieși acele procese de estimare ale reestimării, adică elementele de perspectivă precum „strămutarea, deformarea, teologia aparentă a orizontului și toate altele, ce țin de perspectivă”. O asemenea validare intensivă a perspectivității, a pluralității și a decentralității în discursul lui Nietzsche are ca rezultat critica elementară a eului identic sau după cum Paul de Man zice: „a deconstrucției valorilor valorii” și totodată face posibilă formarea unei (de)concepții de eu plauzibil și flexibil. Nietzsche a lăsat în urmă multe secvențe de texte care arată în direcția unei (de)concepții de eu asemănătoare cu cele descrise mai de sus, dar aceste idei nu au format niciodată un întreg coerent. Unele formulări, citate ca „ar fi mai valoros dacă (…) am asculta sunetele line ale diferitelor situații de viață, fiindcă acestea dispun de concepții proprii. Fiind cunoscători putem să participăm în viața altora numai dacă nu ne privim pe noi înșine ca indivizi închiși, terminați, sau cum spune un alt logician dacă ne-am găsit deja pe noi înșine atunci trebuie să învățăm cum să ne pierdem din timp în timp și să ne regăsim din nou: cel puțin, dacă cineva este gânditor. Fiindcă pentru gânditor este dezavantajos dacă se leagă mereu de aceeași persoană. Formulările de acest tip fac referire la faptul că Nietzsche nu vede substanțialitate în eu, în conștiință, în suflet și în spirit ci le consideră mai mult ca activitatea de forță realizată și situată ritmic de cazuri, întâmplări, cauzalități și situații de viață. Fiindcă este necesară o forță pentru ca situațiile de viață să emită sunete iar noi să auzim aceste sunete. Așa cum scrie și într-o notă: „individul ca mulțime” este interesant pentru dânsul și individul conceput ca mulțime de pe o parte este partea multiplicității lucrurilor iar pe de altă parte este capabil să aibă o viziune, să se ocupe de această multiplicitate coborând fâlfâind după care înălțându-se, fără teamă și imperceptibil. Individul ca parte a multiplicității dar în același timp aflat peste multiplicitate, poate fi caracterizat ca cineva care ține „sub el însuși” în perspectivă și liber multiplicitatea incredibilă a lucrurilor. Această scenarizare largă, cu traiectorie liberă a individului, poate fi observată și în sintagma „lumii interioare”. Această nu poate fi concepută și interpretată nicidecum ca transcendentală deci nu poate fi acordată cu sufletul, cu conștiința sau cu alte entități asemănătore. Concepția lumii interioare este menținută de Nietzsche mai de mult în sensul fenomenal, cel puțin așa poate fi citită în niște note ale operei „Voința de putere”. Mențiunile și succesiunea ideilor referitoare la fenomenalitatea lumii interioare în cartea a treia, „Principiul unei noi determinări de valori”, se referă concret la posibilitatea unui discurs de identitate nouă, alternativă, în care corpul servește spiritului ca idee călăuzitoare spre conștiință și suflet: „Dacă ’eul nostru’ este pentru noi singura existență conform căreia formăm și înțelegem tot universul, atunci totul e excelent! Acum e justificată acea îndoială că aici poate are loc situația iluziei perspective – unitatea aparentă, care, chiar și linia orizontului, cuprinde totul. Pe linia directoare a corpului se prezintă o multiplicitate imprevizibilă; din punct de vedere metodologic este permis să folosim ca linie directoare mai bogatul pe care putem să-l studiem mai bine pentru înțelegerea mai săracului”. Ca o condiție puternică a evoluției/declanșării fenomenalității corpului, privit ca un posibil discurs, Nietzsche face obiectul criticii a tot feluri de calități substanțiale, în primul rând bine înțeles a substanței înseși. În opinia lui, nu există eroare mai mare decât dacă fenomenele psihologice și fizice sunt privite ca două manifestări diferite ale aceleiași substanțe. „Cu aceasta nu explicăm nimic: ca explicare, noțiunea ’substanței’ în totalitate este nefolositoare”. După aceasta, categoriile subiectului, cauzalității și interpretării reprezintă obiectul reestimării. Asemenea calități substanțiale, care participă în mod fals în relația eului cu lumea, denaturează cercetările referitoare la el însuși. Cea mai mare problemă cu aceste categorii, în opinia lui Nietzsche, este că, în cursul procesului format de tradițiile metafizice, au devenit obiectul și totodată generatorii convingerii fanatice și acceptării fără critică: Subiect: este terminologia credinței noastre într-o Unitate dată, dintre elementele diferite ale sentimentului de realitate supremă: percepem această credință precum cauzalitatea unui caz – credem într-atât în credința noastră că, din această cauză imaginăm adevărul, realitatea, substanțialitatea. Subiectul este ficțiune, care parcă ar fi mai multe stadia egale al efectului Unui substrat în noi: ba chiar noi am format egalitatea acestor stadii; echivalarea și potrivirea acestora este element material, nu și egalitate”. Ca să evite omogenizarea metafizică a subiectului, cauzalității și interpretării, care induc în eroare întrebarea asupra lumii interioare a omului, Nietzsche propune folosirea liniei directive a corpului. Eliberarea și impunerea fiziologică a „jocului de ansamblu a funcțiilor corpului” înseamnă prinderea fenomenală a lumii interioare, în cursul căreia poate să iasă la iveală, ceea ce definește un corp este relația forțelor dominante și dominate. Toate raporturile de forță constituie corp: chimic, biologic, social, politic. Două forțe arbitrare, fiind inegale, când intră în contact, constituie corp: din această cauză corpul – în sensul definit de Nietzsche – în toate cazurile este copilul cauzalității, ceea ce pare lucrul cel mai surprinzător, mult mai surprinzător decât conștiința sau spiritul. În acest mod identitatea noastră se formează ca o constituție arbitrară, samavolnică și variabilă a fenomenalității, menținută de diferitele forțe ale corpului, privită ca lume interioară.
Capitolul 3. Identitate națională și europenizare în Republica Moldova
3.1 Construcția identității Moldovenești
Proclamarea independenței din 1991 a prins Republica Moldova la jumătatea unui parcurs identitar: între deposedarea ei de identitatea românească și dobândirea unei noi identități, a identității moldovenești. Independența de stat nu i-a adus o existență liniștită, ea intrând într-un proces de tranziție spre modelul occidental, ce a fost mai mult o promisiune neonorată. Populația din Basarabia se declară moldovenească nu atât pentru că aderă la doctrina stalinistă a unui popor moldovenesc diferit de cel român, ci din pură lipsă a conștiinței naționale. Republica Moldova este o țară a jumătăților de măsură și a paradoxurilor: se proclamă independentă, deși majoritatea populației nu crede în această independență, în școli se predă limba română, iar în Constituție este stipulată ca limbă de stat limba moldovenească. Învățăm istoria românilor de peste 20 de ani, dar continuăm să ne etalăm drept moldoveni. Identitatea românească e bine profilată în R. Moldova. Cum se poate explica altfel colosalul efort intelectual, administrativ și politic, de a construi o comunitate politică a cărei principală alteritate este cea românească? Deși, e limpede pentru toată lumea care se uită puțin la structura limbii, că alteritatea ,,naturală” a proiectului moldovenist e cea rusească și, în general, aceea formată din reperele culturale slave. Moldoveanul este un fel de Ianus Bifrons, care poate vorbi deopotrivă limba moldovenească și limba română, poate fi deopotrivă moldovean și român, iar într-un cadru mai extins, poate fi deopotrivă ruso-sovietic și european. Construcția unei indentități colective implică decizii politice, interpretări istorice, diferite autopercepții ce ridică o problemă politică fundamentală, cea a conviețuirii. Istoria, geopolitica, științele politice, sociologia, lingvistica au fost chemate în mod repetat să explice crizele identitare și să încerce să justifice adevărul dintr-un punct de vedere sau altul. În ciuda argumentelor aduse de fiecare dintre aceste discipline, societatea moldovenească rămâne divizată, iar acest lucru se întâmplă pur și simplu din cauza a ceea ce este ea în sine. Dincolo de succesiunea evenimentelor care au format istoria Republicii Moldova, cuvintele conducătorilor Moldovei, juxtapuse și comparate, dau măsura ezitărilor politico-identitare ce macină tânărul stat din estul Europei. Mircea Druc, care, deși nu a condus Republica Moldova, a dat tonul unui anumit tip de discurs profund marcat de tema apropierii și chiar reunificării cu România. În opinia sa, situația trebuie remediată. Conform lui Druc unirea este indispensabilă, deoarece este una natural și voită de Dumnezeu. În discursul lui Mircea Snegur și Petru Lucinschi observăm că pământul românesc a devenit mai neutru și mai politic, iar sentimentul nu mai este dat de nume, ci de articolul posesiv. Snegur vorbește și despre un stat independent și democratic, și despre o republică moldovenească independentă. Lucinschi evocă statul nostru, țara noastră, poporul nostru, republica noastră. În discursurile lor, cei doi președinți adoptă o strategie comună pentru a-și relata traseul spre putere: realizările efective, dar și dificultățile întâlnite. Discursul președintelui Vladimir Voronin insistă pe diviziunile țării, acestea fiind numeroase și diverse. El denunță faptul că aceste diviziuni trebuie exploatate pentru a obține o victorie definitivă a unui grup asupra celuilalt. Pentru Voronin, a nu insista asupra noțiunii de suveranitate poate constitui o amenințare mortal pentru unitatea și existența Moldovei. Discursul președintelui interimar Mihai Ghimpu are o structură destul de apropiată. Și el folosește opoziția cauză-efect pentru a evidenția dificultățile țării. Retorica lui Ghimpu se sprijină mult pe o viziune a istoriei care îi prezintă pe cetățenii Moldovei ca victime ale forțelor externe successive. Pentru Ghimpu acest popor nu are decât un nume, cel de români. Principala măsură ce trebuie luată fiind aceea de restaurare a unui adevăr istoric și afirmarea identității locuitorilor. Discursul președintelui interimar Marian Lupu pare cel mai consensual. Aresându-se direct poporului, el salută realizările țării, reia în mare parte argumentele legate de recunoașterea internațională. În parte, prin această recunoaștere, Moldova poate să se perceapă ca o entitate omogenă, suverană și durabilă, ca un stat având toate atributele și evoluând către standardele democrației pluraliste. El, propăvăduiește armonia între toți cetățenii țării, indifferent de modul în care ei se identifică, de limba vorbită și de convingerile lor politice. Afirmând că fiecare cetățean trebuie să trăiască în inteligență, respect reciproc, toleranță, indifferent de naționalitatea sa. Discursul președintelui Nicolae Timofti este afirmarea opțiunii de ase detașa față de o lungă perioadă de tranziție postsovietică și de a se ancora definitiv într-o lume modernă, dezvoltată și civilizată. În discursul președintelui nu se vorbește despre chestiunea naționalității, ci despre un popor și o societate care trebiue să devină o parte integrantă a lumii moderne. Sensul cetățeniei este doar formal în Republica Moldova, având în vedere calitatea serviciilor publice, cele care, în definitiv, transformă cetățenia dintr-o simplă noțiune juridică într-un habitus politic. Pe fondul rupturii sociale importante, existență între elite și mase, statul se transformă într-un instrument institutional abuziv, situație în care cetățenia, înțeleasă drept contractul social dintre stat și individul înzestrat cu drepturi și libertăți politice, implică îndeosebi prestații unilaterale: dinspre cetățean spre stat. În cazul de față, demnitatea ține atât de oferirea de locuri de muncă remunerate corespunzător calificării deținute, dar și de capacitatea statului de a stabiliza identitățile propriilor cetățeni, de regulă prin narațiuni identitare ce exploatează input-urile valorice preexistente, precum limba, istoria, memoria socială, perioadele de aur, eroii etc., dar și prin definirea unei alterități. În raport cu prima componentă a demnității, respectiv capacitatea unui stat de a-și ține cetățenii acasă și de a le oferi locuri de muncă decent remunerate, statalitatea R.Moldova e mai degrabă sursă de ne-demnitate în acest moment. 84% dintre cetățenii R. Moldova preferă să părăsească țara definitiv sau temporar. Aspectul, vădește implicarea slabă a cetățenilor în viața politică a R. Moldova, cetățenii fiind puternic deziluzionați de ruptura existentă între așteptările profilate în perioada 1989–1991 și performanțele politice și economice foarte slabe ale statului. Referitor la al doilea aspect al demnității, și anume capacitatea statului de a stabiliza identitatea unui corp politic, nici la acest capitol elitele de la Chișinău nu au performat mai eficient. Sunt limpezi mecanismele de putere prin care s-a încercat trasarea unei granițe identitare între Chișinău și București. Ca de obicei în astfel de situații, accentul a căzut pe trei elemente: limbă, istorie și statalitate. Cetățeanul Republicii Moldova este fie etnic român, fie ucrainean, fie rus, fie bulgar etc. Proiectul moldovenist impune însă echivalența dintre cetățeanul Republicii Moldova și etnicul moldovean. Moldovenismul poate părea rizibil, întrucât definește România ca alteritate. Dar, din perspectiva strategiei politice, mișcarea e explicabilă, prin aceea că elitele de la Chișinău s-au temut de soft-power-ul românesc, care ar fi putut să racordeze conștiința națională a cetățenilor Republicii Moldova la conștiința națională a României. Țelul principal al moldovenismului, realizat pînă acum, nici nu a fost crearea unei conștiințe moldovenești. Sau, dacă acest ideal a funcționat, el a constituit un țel secundar. Scopul central al moldovenismului a fost însă acela de a hrăni speranța că un centru autonom de putere, care să nu permită transformarea R. Moldova ,,nici în provincie, dar nici în gubernie”, poate disemina civilizație și prosperitate pentru cetățenii republicii. Numai că acest centru de putere, deși profilat de peste două decenii, continuă să fie foarte ineficient. Motivul e simplu. Experiențele statalității, avute de elita R. Moldova, s-au derulat ,,fie în provincie, fie în gubernie”. De regulă, elita cu viziune politică independentă transformă un centru de putere închinat într-unul autonom sau, oricum, într-unul mai puțin dependent. Elita politică a Republicii Moldova n-a cunoscut niciodată această autonomie, iar consecința firească este statul clientelar contemporan, care, din punctul de vedere al performanței administrative, se delegitimează în fiecare zi. Republica Moldova este un stat postcolonial, care nu și-a rezolvat problema de identitate. Și pe acest fundal, al unei rupturi interioare foarte adânci, este foarte ușor de capturat.
3.2 Vocația Europeană a Republicii Moldova
Vreme de câțiva ani, Republica Moldova a fost elevul model al Parteneriatului Estic al Uniunii Europene, iar parcursul Chișinăului spre Bruxelles părea să reprezinte mai degrabă o chestiune de timp. Însă, în momentul în care volumul de față vede lumina tiparului, optimismul cu privire la vocația europeană a Republicii Moldova a pălit atât in capitalele occidentale, cât și în rândul cetățenilor dintre Prut și Nistru. Speranțele că drumul spre Uniunea Europeană se va împleti armonios cu o democrație și un stat de drept consolidate au fost înlocuite de resemnarea unei largi pături a populației, reflectată în sondaje care atestă un nivel de pesimism de-a dreptul periculos pentru coeziunea unei societăți aflate în process de tranziție postsovietică. Situația dilematică a acestei mici republici postsovietice este vizibilă în clivajul existent în clasa politică, partidele politice declarându-se fie proeuropene, fie proruse. Lucrurile se complică însă atunci când forțele politice proeuropene defilează alături de cele proruse, astfel încât electoratul este aruncat într-o totală confuzie. În prezent, cea mai mare problemă a Republicii Moldova este că partidele declarate proeuropene i-au compromis traiectul European prin scăparea de sub control a unui fenomen specific statelor post-comuniste: corupția. Proiectul European poate însemna pentru Republica Moldova garanția unei democrații consolidate, în care o justiție independentă și puternică poate combate cu success cancerul corupției generalizate. Este de la sine înțeles că drumul European al Republicii Moldova depinde în primul rând de capacitatea elitelor politice de a-și asuma nu doar declarativ, ci prin reforme ample acest parcurs European. Adevăratul destin al Republicii Moldova nu poate fi decât unul European. Lansarea schimbărilor fundamentale produse în societate la sfîrșitul anilor optzeci – începutul anilor nouăzeci a generat nu numai descoperirea de către populația Republicii Moldova a adevărului fundamental că principiile democratice și respectarea drepturilor omului sunt la fel de firești pentru țările postcomuniste ca și pentru Occident, cât și intrarea în funcționalitate a procesului de substituire a vechilor valori prin valorile proprii unei „societăți de consum”. Astfel, direcțiile noi ale dezvoltării societății postcomuniste s-au impus cu o viteză spectaculară, modelul occidental al democrației și al economiei de piață obținând statutul de pisc râvnit. Acest lucru a însemnat că orientarea spre paradigmele universale ale Occidentului va constitui de acum înainte vectorul mișcării spre ieșirea din criză prin abolirea regimului sovietic și trasarea de noi obiective. În această deschidere spre Occident, din care a derivat în mod expres o apologie a Occidentului, societatea, dominată ani la rând de o realitate economică austeră, privată, în partea ei covârșitoare, de acces la un larg spectru de bunuri de consum, a văzut o adevărată întâlnire cu Panaceea – un remediu contra tuturor relelor moștenite de la trecutul totalitarist. Reprezentările despre modul de viață occidental, defăimat ani la rând de propaganda comunistă într-un mod absolut și la maximum agresiv, au suferit, odată cu demararea perioadei de tranziție, o metamorfoză relevantă, obținând o alură fetișizatoare. Atmosfera generală, dacă ar fi evocate mitingurile cu zeci de mii de participanți, avea nuanțe pronunțate de euforie, de încredere spontană că este de ajuns să se producă adoptarea unei legislații echitabile și trecerea la liberalizarea economiei, pentru a dispune, integral și categoric, de un mod de viață raliat la standardele societății de consum. Implantarea acestei atmosfere, expresie a aspirației nestăvilite spre schimbări, un antrenant slogan al clasei politice emergente care venea să estompeze fosta nomenklatură, a fost favorizată și de demersul mediatic, declanșat în spațiul noilor realități și oportunități. Multipartitismul, consituit în Republica Moldova în primii ani de independență, a fost marcat de manifestarea forțelor politice, având viziuni diferite înceea ce privește perspectivele dezvoltării tânărului stat moldav, respectiv, și asupra reperelor esențiale ale politicii externe a țării. De aici, confruntările neîntrerupte de poziții, interpretările în contradictoriu ale acțiunilor politice reprezentând, de fapt, fațetele unui proces politic complex. Într-adevăr, itinerarul parcurs de Republica Moldova la sfărșitul secolului al XX-lea și în primii ani ai noului mileniu s-a dovedit a fi mult mai sinuos decât părea să se prefigureze la începutul marilor transformări. Ineficiența guvernărilor ce s-au perindat pe parcurs la conducerea țării a determinat o instabilitate social-politică cvasipermanentă. În plus, perioada în cauză s-a remarcat printr-o manifestare specifică a dihotomiei vechi-nou: în cadrul competițiilor electorale de mai multe ori (în 2001 și în 2005) majoritatea electoratului, refuzând vechiul și în dorința de afirmare a noului, a ales ceea ce întruchipa implicit, mai degrabă, nostalgia unor timpuri trecute noul «vechi» Partid al Comuniștilor (PCRM). Tabloul realităților politice moldovenești apărea (și continuă să apară) marcat de nu puține echivocuri. Chiar dacă în cadrul ultimelor alegeri parlamentare la guvernare a venit coaliția forțelor politice pro-europene, întitulată „Alianța pentru Integrare Europeană”, nostalgia pentru timpurile trecute, proprie anumitor segmente ale populației, rămâne încă destul de pronunțată. Luând în considerare faptul că noua configurație a forțelor politice în Republica Moldova s-a produs pe calea unor alegeri democratice (se știe că unul dintre principiile cardinale ale democrației, așa cum arată politologul italian Domenico Fisichella, constă în faptul că adversarului politic „îi este garantată posibilitatea de a-și manifesta dezacordul și de a se opune, dar, în afară de aceasta, adversarului i se permite chiar să ajungă în mod pașnic la putere, înlocuindu-l pe însuși deținătorul acesteia”). Ponderea cea mai mare o obține în situația politică actuală răspunsul la întrebarea care se pune democrației, după cum a remarcat judicios autorul francez Jean-Francois Revel, „dacă arta de a fi ales are vreo legătură cu capacitatea de a guverna”. Tocmai necesitatea de a-și demonstra capacitatea de a depăși criza în care s-a pomenit Republica Moldova, de a răspunde adecvat așteptărilor electoratului a dictat pentru noua guvernare prioritatea promovării unei linii “pragmatice”, constând în intensificarea colaborării cu organismele internaționale, în aprofundarea eforturilor de ordin diplomatic pentru a nu admite izolarea și marginalizarea țării. Actuala politică externă a Republicii Moldova înscrie printre succesele sale, de exemplu, perspectivele reale pentru semnarea Acordului de Asociere cu UE într-un timp previzibil. „Cursa spre Europa” pentru Moldova, de fapt, a început nu de acum câțiva ani. În fond, vocația europeană a Moldovei este perenă și constantă, în condițiile actuale obiectivul primordial axându-se pe accederea în calitate de membru al Uniunii Europene. În consecință, așa cum reiese și din conținutul unei mari părți a mesajelor recente ale mass-mediei din republică, n-ar fi nici o exagerare în a constata faptul că „integrare” a devenit sloganul zilei, ilustrând opoziție de prim rang în agenda politică a guvernării. Până și în presa PCRM se întâlnește printre titlurile publicațiilor – „Europa pe care noi o alegem”. Și totuși, așa cum arată sondajele opiniei publice din ultima vreme, tabloul situației politice și al vectorilor mișcării predispoziției populației apare destul de neunivoc. Un imperativ se impune, așadar: cel al interogării atente a cadrului fenomenic al dezvoltării, necesitatea examinării modului în care elementele de ruptură cu trecutul tind să se manifeste pe fundalul afirmării unor elemente noi. Este evident că acestea din urmă nu pot apărea în mod spectaculos și într-un ritm rapid, ci se inserează în structura preexistentă, modificând-o, iar determinarea modelului contemporan adecvat de dezvoltare are de trecut, așa cum demonstrează experiența ultimilor ani, un drum sinuos, pendulând între stereotipuri ale gândirii și revelații, între anumite prejudecăți și argumente probante. Există, pentru moment, o serie de factori care, în totalitatea lor, consituie un obstacol serios în calea Republicii Moldova spre integrare europeană. Este vorba, mai întâi de toate, de niște date statistice care plasează discuția aspectelor abordate în cadrul problemei în cauză într-un context marcat de o serie de adevăruri foarte dure. Acest context ar putea fi definit foarte simplu: sărăcia, care a continuat să fie de-a lungul anilor și a guvernărilor un factor destabilizator marcând profund societatea. Ca și în altă parte, incapacitatea de a o înfrunta generează, așa cum s-a observat, mase tot mai numeroase de oameni disperați care vor căuta să intre în Europa Occidentală și în Statele unite. De fapt, ceea ce preocupă la moment clasa politică și elita mediatică moldovenească este aceeași luptă cu sărăcia, căutarea propriei identități, realizarea reformelor, în definitiv, intrarea în Europa, în sensul de integrare în uniunea Europeană, dar pe o cale cât mai decentă. Îngrijorările exprimate de experții occidentali sunt absolut valabile și în cazul Republicii Moldova: problema sărăciei, de rând cu problema teritoriilor estice ale țării și problema corupției sunt acele noduri gordiene fără soluționarea cărora este imposibilă modelarea și edificarea de mai departe a societății moldovenești ce ar corespunde standardelor și valorilor europene. Iată de ce este justificat să ne întrebăm despre capacitatea clasei politice și a mass-mediei de a promova o politică rezonabilă și eficientă de integrare, iar implicit de Securitate națională și internațională. Este absolut evident că sarcina unor clarificări și activități îndreptate spre atingerea unui consens național revine și mass-mediei. Tocmai ele trebuie să contribuie la identificarea problemelor și tocmai lor le revine căutarea, prin ampla dezbatere publică, a unor soluții rezonabile. În realitate însă mass-media, abordând evenimentele cotidiene, fiecare din propria perspectivă, legată de cele mai multe ori de interesele politice, proprii ori reprezentate, contribuie mai degrabă, la perpetuarea stării de confuzie generală, tratarea problemelor în paginile acestora cunoaște, în fond, două moduri, fie din perspectiva mitralierei kalașnikov, fie din perspectiva culorii absolut roze. Dar, dacă acceptăm metafora mass-mediei drept oglindă a realității, nu avem dreptul a ne supăra pe oglindă, dacă vedem în ea ceea ce nu ne produce plăcere. Bineînțeles, dacă oglinda nu este deformată. Rolul mass-mediei în societate este important, dar, oricum, nu poate fi decisiv în soluționarea problemelor de ordin politic, inclusiv, al problemei integrării europene. În cercurile jurnalistice, ca și în cele politice, este recunoscută complexitatea enormă a acestei probleme. Pătrunderea complexității însă, așa cum atestă urmărirea publicațiilor mass-mediei, întârzie să se producă. Respectiv, paginile presei, emisiunile radio și tv profilează, de multe ori, o percepție confuză a multiplelor aspecte ale acesteia, o tratare superficială, derivată dintr-o cunoaștere insuficientă a situațiilor reale. Se operează de foarte multe ori cu scheme, cu clișee cu care sunt familiarizați cititorii, radioascultătorii și telespectatorii, dar jurnaliștii nu că ar veni să răstoarne aceste scheme, ci, dimpotrivă, le ajustează, le mențin și le perpetuează. De cele mai multe ori dilema dintre „a dezvălui esența fenomenului” și „a-i arăta elementul spectacular” se rezolvă în favoarea celei de-a doua opțiuni. Vorbind despre protestele organizate pe 7 aprilie 2009 fiecare formațiune politică din Republica Moldova a profitat, construind propriul adevăr asupra celor întâmplate. Fie că se vorbea despre o lovitură de stat, o manipulare grosolană din partea autorităților sau o revolt spontană, evenimentele au reprezentat, pentru clasa politică, un cadru propice pentru publicitate gratuită. Adevărurile despre revolta din 7 aprilie 2009 au fost mai mult sau mai puțin intelligent ambulate și oferite populației sub formă de filme de campanie. Jurnalistul Constantin Starîș a produs filmul propagandistic intitulat: Atac asupra Moldovei, de orientare postcomunistă. Filmul creat de o echipă de tineri ai Partidului Liberal intitulat: Adevărul despre 7 aprilie, manipula percepția publică. Cine iubește Moldova, film realizat de Partidul Liberal Democrat promitea să spună adevărul. A vorbi despre integrarea europeană în mass-media înseamnă, respectiv, a vorbi la nivelul de „fapt divers”. Pe când, alături de astfel de subiecte, în mod preponderent, reportericești, este nevoie și de materiale analitice, de jurnalism de investigare, care din păcate lipsesc ori sunt insuficient promovate. Și atunci viziunea realității apare sărăcită, lamentațiile abundente copleșesc și întronează chiar o „filosofie a mâinii întinse”. În orice caz, abordarea fenomenului integrării europene a țării implică pentru forțele politice, ca și pentru mass-media, necesitatea observării atente a stării de spirit a populației, dar și a participării active la canalizarea acestei energii într-o albie adecvată exigențelor timpului. Tocmai acest lucru nu se produce ori se produce destul de rar. Dar cum atunci să se producă construcția unui consens social, în condițiile în care mentalitatea, cu adevărat, constutuie un factor care nu poate fi neglijat? A acelui consens fără de care întîrzie accederea deplină a Republicii Moldova în comunitatea statelor europene. Dezvoltarea complicatelor situații în Republica Moldova, ca și în țările postcomuniste, în general, suscită interesul, dar trezește și anumite neliniști, generând păreri neunivoce ale politicienilor și experților. În condițiile unei economii în criză eforturile pentru stabilizarea societății încă nu pot contrabalansa tendințele distructive ale perioadei de tranziție. în orice caz, este însă absolut clară nevoia unui efort comun, căci succesul unei societăți nu este rezultatul acțiunilor statului și nici ale celui mai bun dintre guverne, dar al efortului unit al întregii societăți. Care ar putea fi, așadar, căile ce ar permite optimizarea politicii de integrare europeană? Care variante și scenarii ale integrării ar fi cele mai rezonabile? Cum ar trebui valorizată integrarea europeană? Cum pot fi asimilate lecțiile și experiența deja existentă în acest domeniu? Ce rol ar avea în această ordine de idei colaborarea cu NATO? Și ce reacții ar trezi aprofundarea acestei colaborări în contextul strategiilor politice și geopolitice ale Federației Ruse? Acestea sunt câteva din întrebările la care societatea moldovenească trebuie să găsească un răspuns neântârziat. Indiscutabil, intenția Republicii Moldova de a alege calea europeană întâlnește obstacole multiple. Este imposibil de a neglija în acest context factorul rusesc. Chiar dacă Republica Moldova n-a reușit pe deplin să promoveze, din cauza circumstanțelor evocate, o politică externă mai judicioasă, mai curajoasă și care să corespundă plenar interesului său național, ar fi incorect a nu-i aprecia eforturile în căutarea propriei căi de dezvoltare, în încercarea de a depăși condiția de țară-satelit al Rusiei, cum a fost și mai este uneori interpretată. Totodată, Federația Rusă rămâne a fi o putere cu un interes manifest pentru deținerea controlului asupra spațiului postsovietic. Rusia, așa cum arată desfășurarea evenimentelor, va urmări și în continuare scopul exercitării influenței sale asupra Republicii Moldova. Moldova de peste Prut va fi cu adevărat parte a Europei, a lumii occidentale, doar dacă Rusia eșuează în demersurile geostrategice expansionist-agresive pe care le înterprinde. Aderarea României la Uniunea Europeană, dar și perspectivele europene care se întrevăd în politica externă a altei țări vecine, Ucraina, înfățișează probleme serioase pentru Republica Moldova, care riscă să rămână izolată în contextual noii configurații a spațiului european. Aceste provocări au determinat Republica Moldova să-și revizuiască expectativele depășite și să lanseze hotărât inițiativele proeuropene. Se poate de vorbit despre pași concreți, întreprinși cu insistență, în această direcție, fortificând capacitățile instituționale și premisele europenizării reale; exista și asigurarea României cu privire la sprijinirea Republicii Moldova în acest drum. Conștientizarea marilor dificultăți care însoțesc inerent itinerarul integrării europene a Republicii Moldova nu diminuează însă doza de optimism privind viitorul european. La fel ca acei 7 din 10 europeni care – în conformitate cu datele unui recent sondaj realizat în cadrul „Eurobarometrului” – s-au declarat optimiști în privința destinului viitor al Europei. În aceeași ordine de idei, majoritatea europenilor cred că peste cinzeci de ani uniunea Europeană va prezenta o putere de prim rang la nivel european (61% din respondenții sondajului), că ea va avea o armată proprie (56%) și va fi condusă de un Președinte ales în mod direct de cetățenii europeni. Maratonul integrării europene pentru Republica Moldova continuă. Cât de reușit vor fi depășite obstacolele cursei, depinde, în acest context, indiscutabil, de foarte mulți factori – de voință politică a clasei politice, de contribuția fiecărui cetățean, și, indiscutabil, nu în ultima instanță, de activitatea mass-mediei. În pofida tentației, manifestate deschis ori tacit în sloganurile electorale, de a contrapune orientării prooccidentale orientarea proestică, viitorul Republicii Moldova este în marea familie europeană. Analizând evoluția vieții politice interne și internaționale a Republicii Moldova din ultimele două decenii, se poate releva fără exagerare faptul că s-au întreprins măsuri, acțiuni semnificative în multiple domenii pentru atingerea acestui deziderat, obiectiv major privind integrarea în uniunea Europeană. Nimeni nu poate contesta rezultatele deosebite, incomparabil superioare față de politicile din trecut, obținute de actuala Alianță politică de guvernare de la Chișinău, ceea ce era și este o obligație politică fundamentală a acesteia, care chiar prin denumirea sa își propune integrarea Republicii Moldova în uniunea Europeană. Vizitele reprezentanților conducerii Republicii Moldova la București constituie momente propice, de însemnătate cardinală, pentru dezvoltarea relațiilor dintre cele două state, care formează o singură națiune, și mai ales în ceea ce privește reiterarea căilor și mijloacelor prioritare pentru pregătirea intrării Republicii Moldova în uniunea Europeană. Este de bun augur faptul că se relevează cu pregnanță ideea că aderarea Republicii Moldova la uniunea Europeană trebuie să pornească de la experiența valoroasă, incontestabilă, acumulată de România, în pregătirea condițiilor economice, politice și social-umane ale integrării. Cu siguranță, sprijinul acordat de către România Republicii Moldova este multivalent și în alte domenii esențiale privind integrarea, îndeosebi în sfera învățământului, culturii, științei etc., statul român acordând anual sute de burse pentru elevii și studenții basarabeni. În cadrul Academiei de Științe a Moldovei, din inițiativa Acad. Gheorghe Duca, Președinte al AȘM, savant de renume european și internațional, s-a constituit un Institut de cercetări în domeniul științelor politice, inclusiv privind Integrarea Republicii Moldova în uniunea Europeană, sub conducerea politologului și sociologului, prof. univ., dr. habil. Victor Moraru. Acest Institut realizează o amplă și rodnică colaborare pe tema integrării europene cu mai multe state deja integrate, îndeosebi cu cercetători din România, inclusiv cu universitatea „Apollonia” din Iași. Cercetătorii din cadrul acestui Institut își propun să sintetizeze și să furnizeze Guvernului de la Chișinău experiența validată a României și a altor state europene privind căile și mijloacele de integrare, de îndeplinire a condițiilor de aderare formulate de uniunea Europeană.
3.3. Dimensiunile procesului de europenizare a Republicii Moldova
Integrarea europeană a Republicii Moldova constituie astăzi o problemă pe cât de actuală și complexă, pe atât de greu realizabilă și complicată. Amplele procese de restructurare și adaptare la noua ordine politică și economică mondială se complică îndeosebi prin factorul politic guvernant nefavorabil și nesoluționarea conflictului transnistrean. Situația statului moldovenesc întâmpină dificultăți și de altă natură, cum ar fi maturizarea ei statală și crearea capacității de apărare a suveranității, păstrarea integrității teritoriale naționale, dependența economică și politică de spațiul postsovietic etc. În același timp, cadrul politic internațional est-european, vest-european și mondial prefigurează pentru statele din spațiul european o uniune economică și politică bazată pe anumite dimensiuni: 1. Nici un stat european nu poate rămîne în afara procesului de europenizare. 2. Fiecare stat trebuie să-și conceapă propria strategie de dezvoltare, inclusiv integrarea în structurile europene. Pentru moment, reformele structurale ale statelor au evidențiat următoarele tendințe de dezvoltare: a) Independența națională b) Adîncirea interdependențelor dintre state c) Schimbarea ierarhiilor prin noi structuri pe plan mondial Astfel, toate statele încearcă, într-un mod sau altul, să se încadreze în aceste dimensiuni, adaptându-se la aceste importante schimbări. Indiferent de greutățile prin care trec necesitatea de a se integra este un garant în soluționarea problemelor majore precum apărarea independenței și suveranității și dezvoltarea durabilă a oricărui stat. În același timp, de menționat că Uniunea Europeană, dincolo de reușitele sale, se află într-un proces permanent de schimbări dificile și complicate, provocând diferite rezistențe și controverse. În acest sens, renumitul Edgar Morin caracterizează Europa ca o „anarhie organizatoare prezentă în mod invizibil în interiorul a tot ce este european” , iar unii savanți, reieșind din procesele transformaționale globale, pretind că Uniunea Europeană, în eventualitate, are ambiția de a fi un model inovativ de organizare printr-un sistem de guvernare corespunzător unei realități postnaționale. În literatura de specialitate, Uniunea Europeană este privită ca o organizație fără defecte, iar procesul europenizării statelor este inegal și contradictoriu. În acest sens, se evidențiază faptul că, de regulă, UE propune o agendă de lucru preexistentă și universală pe care o impune, fără să țină cont de specificul țării căreia îi este adresată, fiind un fenomen care nu întotdeauna este benefic și capabil să aducă un rezultat scontat. Trecând cu vederea peste deficiențele care există, actualitatea integrării europene este incontestabilă, încadrându-se în marile fluxuri și tendințe manifestate pe plan internațional în legătură cu amenajarea interdependențelor dintre țări, participarea la piețele mondiale și implicit la noua ordine economică și politică mondială. Studierea procesului de europenizare și a consecințelor acestuia este o necesitate firească, îndeosebi pentru statele care nu sunt membre ale uniunii Europene, dar care au început negocierile de aderare. Dacă pentru membrii uniunii Europene corpul de legi supranațional (acquis comunitar) a dus la apariția multor trăsături comune, dezvoltând caracteristici asemănătoare, pentru statele care tind la UE numeroasele criterii și condiții pe care un candidat trebuie să le îndeplinească înainte de a deveni membru sunt destul de anevoioase și dificile. Cercetarea mecanismelor europenizării și a impactului europenizării în statele membre ale UE est un indicator necesar pentru statele candidate, în pofida faptului că țările candidate nu sunt supuse aceluiași tip de relații ca membrii Uniunii Europene. Uniunea Europeană s-a creat prin intermediul unui proces amplu, divers și complex încadrând state europene, în majoritatea cazurilor omogene, cu același sistem de valori, condiții istorice, economice, sociale, politice etc. Odată cu extinderea ei se poate constata, pe de o parte, o evoluție a activității mai accelerată, iar pe de altă parte, o intensitate de confruntări interne legate inclusiv și de diversitatea statelor membre, ori mottoul stabilit al uniunii Europene este unitate în diversitate. În plan organizațional, uniunea Europeană reprezintă o organizație supranațională compusă din elemente adiacente federalismului (moneda comună, primatul dreptului unirii asupra dreptului statelor membre, instituții supranaționale etc.) și confederalismului (Consiliul European – organ politic, Consiliul de Miniștri – organ legislativ și decizional, tratate constitutive etc.), astfel unii savanți considerând-o ca fiind un răspuns dat procesului globalizării, care s-a intensificat în mod deosebit în ultimul deceniu. Statutul de membru al uniunii Europene stabilește anumite dependențe economice și politice invocând redefinirea și realocarea responsabilităților statului membru. Din aceste și alte motive, opțiunea pentru integrare europeană presupune o clarificare certă a unor probleme de bază privind conceptul de integrare, mecanismele folosite pentru realizarea lui în practică, perioadele succesive necesare, costurile și beneficiile etc. Pentru Republica Moldova, procesul de integrare europeană este destul de anevoios și întâmpină multe și complicate greutăți, principala fiind instabilitatea politicii guvernante. Republica Moldova se confruntă cu trei crize: politică, economică și morală. Criza politică estte cauzată de schimbările de regim politic și de eșecul politicilor implementate de cei aflați la cârma statului. Investirea unui guvern care nu răspunde solicitărilor protestatarilor a adâncit și mai mult criza politică a țării. De asemenea din, cauza situației delicate în care s-a scufundat clasa politică, programele de asistență financiară pentru Republica Moldova au fost sistate, în absența lor, Guvernul riscând să nu mai poată plăti salariile bugetarilor. Societatea se confruntă cu o criză economică și financiară, fapt ce a generat creșterea ratelor și scăderea importurilor și exporturilor, precum și devalorizarea leului. Criza morală generată de corupție a atras după sine neîncrederea cetățenilor în propriii conducători, în vectorul european și în valorile democratice. Un rol deosebit în procesul de europenizare a Republicii Moldova și cea mai mare realizare a proeuropenilor a fost semnarea Acordului de Asociere, însă acestuia îi corespunde o agendă care trebuie îndeplinită, pentru a nu risca să rămână doar o notă de subsol în istoria țării. Astăzi parcursul european a fost compromis, aruncat în confuzie, iar asta din cauza politicilor de guvernare. Șeful Delegației Uniunii Europene la Chișinău, Pirkka Tapiola, a atenționat într-un interviu pentru Europa Liberă că Republica Moldova își epuizează ultima șansă de a-i demonstra Uniunii Europene că este capabilă să ducă la bun sfîrșit reformele începute.
3.4 Identitate și alteritate în procesul de unificare Europeană
Fenomenul uniunii Europene poate fi înțeles ca subfenomen al globalizării. Înțelegerea globalizării presupune înțelegerea interdependenței complexe dintre evenimente care au loc în economie, tehnologie, cultură și alte domenii ale interacțiunii umane. Însă, atunci când este vorba despre atitudini de respingere a globalizării, sau europenizării, efectele avute în vedere sunt de cele mai multe ori cele culturale. Integrarea în structuri suprastatale, care presupune aderarea la valori și reguli noi, este uneori resimțită ca pericol de pierdere a autenticității, a specificului tradițional. Acest tip de discursuri antiglobalizare pleacă de la ideea că valorile tradiției proprii, atitudinile și produsele acesteia (folosesc produse cu un sens larg, iar nu pentru a face referire doar la obiecte), sunt mai autentice, mai originale, mai bune decât cele uniformizate, ale culturii globale, cu care ar putea fi înlocuite. Ceea ce nu se conștientizează este că produsele oricărei tradiții reprezintă o idealizare. Pentru fiecare produs poate fi evidențiată o întreagă istorie a influențelor, care nu au legătură imediată cu tradiția al căror exponent se vor a fi. Toate produsele sunt un cumul de transformări, sunt de fapt procese dinamice. Însă, cei a căror înțelegere și viață sunt impregnate de elemente considerate tradiționale experimentează direct doar ultima schimbare suferită de acestea, pe cea contempora-nă cu ei, având astfel tendința de a considera conglomeratul dinaintea acestei schimbări ca fiind unul pur, reprezentând esența specificității lor. Atitudinile de contestare, care pot lua forme extreme, sunt explicabile prin faptul că „caracteristicile și diferențele culturale sunt mai greu mutabile, și prin urmare nu se fac atît de ușor compromisuri asupra lor, precum asupra aspectelor economice și politice”. Caracteristicile și diferențele culturale reprezintă perspective prin care o persoană înțelege toate cele înconjurătoare, reprezintă orizontul vieții sale. Cu cât o societate este mai tradițională, cu atât diferențele specifice sunt considerate a reprezenta rațiunea și ordinea legitimă. A le pune în discuție înseamnă a intra într-o zonă a nesiguranței și a destabilizării, incomodă pentru oricine. Contestarea culturală și preamărirea tradiției nu este un eveniment care ia naștere odată cu apariția ideii de globalizare. De-a lungul timpului, diferite culturi au fost mai influente și mai atrăgătoare decât altele, pe care au ajuns să le supună tocmai prin faptul că le atrăgeau. Contestarea culturală nu are loc doar la nivel global; și la nivel local există lupte între cultura minoritară și cea dominantă. Acestea sunt procese impersonale, dinamice care de cele mai multe ori nu duc la dispariție, ci la transformare. Discursurile care generalizează sunt lipsite nu doar de profunzime, ci și de sens. Generalizările presupun îmbrățișarea unor clișee și ratarea nuanțelor. Bernhard Waldenfels atrage atenția că științele sociale au o modalitate destul de superficială de a explica apartenența la o cultură, lucrînd de cele mai multe ori cu generalizări. Acestea ne pun la îndemînă doar alternativa metodică a individualismului și holismului. „Se înlocuiesc formațiuni cuprinzătoare precum clasa sau spiritul poporului prin purtători individuali ai acțiunilor, purtători cărora le sunt atribuite proprietăți sau atitudini sociale sau culturale. Dar nu există poporul german sau poporul polonez, ci oameni care se percep și se poartă ca germani și ca polonezi și al căror comportament este ancorat tradițional și instituțional. Alternativa metodică a individualismului și holismului nu dă în nici un fel seama de împletirea dintre propriu și străin”. Atitudinea generală este de a opune culturile și pe reprezentanții acestora unii altora. Se folosesc expresii precum „noi românii”, „voi africanii”, prin care cineva vorbește pentru altcineva. Aceste expresii, mai degrabă decât să constate ceea ce există, produc ceva – ordinea particulară, care să poată încadra tot ceea ce există. Se produce astfel o realitate artificială la care foarte mulți, datorită superficialității, ajung să adere. Ideea centrală însă a filosofiei lui Bernhard Waldenfels este opoziția față de ideea existenței unei singure ordine a actelor performative. Gândirea care are ca paradigmă ideea ordinii unice înțelege diferitul, ceea ce este străin, ca excepție. Astfel, diferitul va putea fi scos în afară și ignorat, încât înțelegerea să poată continua potrivit normelor trasate de ordinea considerată atoatestăpânitoare. Se ajunge astfel să se separe cu foarte mare ușurință între ceea ce este normal și ceea ce este anormal. Pentru sensul posibil, care presupune lumi și forme de viață posibile, nu se găsește nici un loc într-o ordine care stabilește foarte clar ce este adevărat și ce este fals, ce este bine și ce este rău. Autorul în discuție atrage însă atenția că diferența atinge însăși structura ordinii. Ideea de ordine unică are la bază credința într-un subiect rațional, stăpîn pe ceea ce face, ale cărui acte încep cu el însuși. Pe urmele psihanaliștilor și a fenomenologilor francezi se va spune că omul „nu este stăpîn în propria casă”, că „actele” sale nu sunt mai mult decît răspunsuri la revendicări ce vin din partea celorlalți. Să înțelegem propriul, determinat prin corpul propriu, limba maternă, cultura proprie ca reprezentînd o ordine, și să fim atenți la ce spune Waldenfels: „propriul este cooriginar străinului și ia naștere din separarea de el. /…/ Ceea ce stă aici la început nu este nici unitatea unei forme proprii de viață, nici pluralitatea formelor de viață și de cultură, ci diferența. /…/. La început nu se află doar diferența, ci și un amestec care demască drept fantasmă orice ideal al purității în privința relațiilor familiale, naționale, rasiste sau culturale”. În primul rând, nașterea unei ordini nu este un eveniment produs în mod intenționat. Nici măcar ulterior acesta nu poate fi clar delimitat. Trebuie ținut seama și de faptul că nașterea unei ordini nu face parte din ordinea care urmează să ia ființă. în al doilea rând, apariția unei ordini are loc în mod relațional – prin incluziunea și excluziunea unor elemente străine, funcție de niște caracteristici proprii. Ordinea astfel apărută urmează să fie o împletire de elemente proprii și străine care nu pot fi clar delimitate unele de altele și care se află în continuă devenire. Acestea înseamnă că lumii vieții noastre nu îi corespunde o singură ordine, nu există ordine legitimă sau ordini mai îndreptățite decât altele, ci există mai multe ordini care se suprapun și se întretaie. Aceste ordini nu reușesc să catalogheze toate evenimentele existente, deoarece anumite evenimente sunt „libere de sens și normă”, încât nu se încadrează în rastelul binar al adevărului și falsului, al binelui și răului. Orice încercare de a supune aceste evenimente unei ordini le-ar face nedreptate, simplificându-le. Nu se vorbește despre lipsa oricărei ordini, ci despre coexistența mai multor ordini. Asta înseamnă că noi ar trebui să ne obișnuim să nu mai înțelegem totul prin prisma propriei culturi, sau să încercăm vreo ierarhizare a culturilor. Preferarea propriei tradiții și culturi este considerată firească și chiar binevenită. Lumea lucrurilor și a celorlalți, propriul sine, ni le-am făcut accesibile prin cultura de care aparținem. Tradiția este cea din care pornim în toate pe care le spunem, facem și simțim. Preferarea și promovarea propriei tradiții este de susținut, deoarece astfel se asigură diversitatea modurilor de a înțelege lumea și prin urmare profunzimea înțelegerii noastre. Tradiția este de susținut doar ca o modalitate de a vedea lucrurile. Doar o înțelegere conformă cu diversitatea ordinilor ne poate asigura profunzime și imparțialitate etică. Nu este posibil ca o ordine unică, nouă, să le înlocuiască pe cele vechi, deoarece această nouă ordine este integrată diferit de fiecare ordine deja existentă. Rezultatul constă tot în mai multe ordini, globalizarea neputînd să schimbe nimic din faptul că propriul și străinul apar mereu în același timp. Globalizarea constă doar din aceea că, sub anumite aspecte, se face abstracție de diferențe. Dacă în avion, pentru comenzile și anunțurile care sunt făcute se folosește engleza, la mijloc nu sunt motive principiale, ci practice. Globalizarea are loc în legătură cu situații în care propriul idiom nu este foarte important. Dacă globalizarea ar avea loc în cazul experiențelor mai concrete, determinate istoric, ar rezulta o unificare artificială care ar duce la o sărăcire a experimentării, ceea ce înseamnă și atrofiere a gândirii. Lumea nu este atât de ușor de uniformizat sunt reacțiile culturale, de multe ori extreme, împotriva celor care se presupune că intenționează să uniformizeze. Acestea pot fi înțelese drept încercări de a restabili o ordine de pe pozițiille tradiției. Atîta timp cît ceea ce este străin nu este înțeles în mod adecvat, are loc o nerecunoaștere și o violare care duce la stăpînire. Aceasta se întîmplă de cîte ori diferitul este determinat în funcție de un orizont potențial atotcuprinzător și prin urmare înțeles ca lipsă ce trebuie depășită. Diferitul trebuie înțeles în funcție de el însuși, ca absență de nedepășit, deoarece cu ea începe o altă ordine, care nu se află în continuarea celei din care facem noi parte, ci la un alt nivel. Atâta vreme cât înțelegem diferitul în mod relativ, prin raportare la noi înșine, vom face nedreptate diferenței încercând să o luăm în stăpânire pe căi politice, religioase, filosofice sau pur și simplu culturale în general. Aceste reacții sunt justificate din punct de vedere psihologic, atâta timp cât într-o lume fluidă, oamenii caută identitate și securitate. Oamenii se află în căutarea unor rădăcini și conexiuni care să îi apere de necunoscut. Datorită acestei nevoi, obișnuințele, dobândite în familia, societatea, cultura și tradiția în care ne-am născut și am crescut, sunt investite cu statutul de natură. Regulile acestor obișnuințe devin normele legitime, funcție de care o viață trebuie condusă atîta timp cît se vrea a fi bună și dreaptă. Datorită acestora se instituie o reticență față de ceea ce este străin, față de descoperirile artificiale și tehnice. Așadar, reacția tradiției, care se pretinde formă înlocuitoare față de amenințarea unificatoare a globalizării, este tot un proces al totalizării. Acceptarea contingenței în ceea ce privește propria cultură și propriul mod de viață este destul de dificilă, deoarece efectul psihologic al contingenței, acolo unde există convingerea ordinii unice și legitime, este dezagregarea. Există impresia că dacă se renunță la ideea de reguli universale nimic nu ar mai merge, nimic nu ar mai putea ridica pretenția de adevăr teoretic sau practic. Necesară însă, pentru ca rațiunea practică a tradițiilor să nu se mai corijeze în rațiune pură și să rămână cu conștiința împăcată în timp ce îi plătește dușmanului globalizant cu aceeași monedă, este conștientizarea limitării oricăror norme și a oricărei ordini. Este nevoie de ordine, dar mai presus de toate de conștientizarea limitelor oricărei ordini, și a faptului că substantivul ordine ar trebui folosit doar la plural. Normele care trasează funcționarea unei ordini determină ce este normal și ce nu, potrivit ordinii în care funcționează. Dacă aceste norme sunt resimțite ca fiind unele naturale, ceea ce este străin, diferit, va fi asimilat anormalului și exclus, aproape refuzându-i-se dreptul la existență. Prin urmare, atitudinilor normalizatoare le aparțin strategiile opresive. Acestea nu ar fi posibile dacă s-ar recunoaște că orice normalitate are pata sa oarbă, trebuind să se abțină mereu de la ceva care se sustrage normalizării. Acest fapt stă mărturie pentru limita oricărei normalități. Conceptul de normal nu trebuie idealizat, el fiind unul dinamic și polemic. O atitudine politică corectă ar fi cea care nu presupune că reprezintă o cultură care se opune alteia, și care nici măcar nu își pune problema de a valoriza diferența dintre ordinea pe care o reprezintă și ordinile cu care se întâlnește. Corectă poate fi doar atitudinea conștientă că modul de a gândi de la care pornește are valabilitate doar în anumite granițe.
CONCLUZII În opinia mea europenizarea se referă la procesele de construcție, transmitere și instituționalizare a regulilor formale și informale, procedurilor, paradigmelor, politicilor, stilurilor, „felului de a face lucrurile”, a credințelor și normelor comune care sunt inițial definite și consolidate în luarea hotărârilor la nivelul UE, iar apoi încorporate în logica discursului intern, a identităților, a structurilor politice și a politicilor publice din fiecare stat membru sau a celor în curs de aderare. Procesul de europenizare este strâns legat de politica de extindere a Uniunii Europene. Extinderea părea a fi, la prima vedere doar un proces spațial care implică în primul rând adăugarea de noi teritorii la un spațiu anterior format. Ea este în același timp „un proces structural’’ deoarece fiecare etapă a extinderii a presupus modificarea structurilor entității acceptate, dar si a celei primitoare ceia ce a condus în mod obligatoriu la formarea unui alt spațiu, modificat și alterat în care entitatea nou obținută nu a reprezentat, din punct de vedere al substanței, suma entităților componente. Termenul de europenizare nu este sinonim cu cel de integrare politică europeană, deoarece în timp ce integrarea este o sursă de transformare, europenizarea constituie efectul produs în economie și societate de fenomenul integraționist. Fenomenul de europenizare are o dublă dimensiune, pe o parte reflectă impactul pe care Uniunea Europeană îl are asupra statelor candidate și membre, cît și influența acestor state asupra cadrului instituțional și decizional al Uniunii. Europenizarea nu înseamnă armonizare, deși acest proces încurajează schimbări în politica publică internă a fiecărui stat, nu toate schimbările au același obiectiv. În diferite cazuri efectul europenizării, este divergența. Europenizarea constă într-un „ansamblu de mutații în toate domeniile: economic, cultural, educațional, științific și politic, de natura să ducă la o pronunțată internaționalizare a activităților din cadrul său. Rezultatul cultural al europenizării este reprezentat de conturarea identități europene, ce reflectă asemănările și deosebirile culturale și de altă natură dintre țările membre, într-o viziune integratoare. Europenizarea este necesar să asigure o anumită unitate de abordare a problemelor majore cu care se confruntă Europa în condițiile existenței și menținerii, cel puțin între anumite limite, a diferențelor culturale dintre țările implicate. Fundamentul europenizării îl constituie realizarea unei convergențe treptate a valorilor culturale, instituțiilor, structurilor și mecanismelor ce funcționează în spațiul european În ceea ce privește identitatea națională am observant faptul că ea este un sentiment național, este o construcție. În această construcție se amplifică procesele referitoare la conștiință și la inteligență precum și mișcările mediale sau de transmitere între inteligență și natură. Conștiința identității se formează în mod treptat din copilărie și până la atingerea vârstei maturității. În societățile tradiționale, forța determinatoare a comunității este mai puternică, în timp ce în societatea modernă individul are o libertate mai mare în formarea propriei identități. Cu toate acestea, nici în epoca modernă nu omul este cel care își crează identitatea. În fiecare societate oamenii se nasc în comunități importante, ei se nasc cu identități. Identitatea națională este, înainte de toate, expresia conștiinței apartenenței la o comunitate culturală care se definește ca o comunitate politică. Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care are loc în cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a reperelor identitare reprezentate de „puncte comune” precum limba vorbită, schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli, la radio, la televizor. Referitor la cazul Republicii Moldova am văzut că este un stat postcolonial, care nu și-a rezolvat problema de identitate și pe acest fundal, al unei rupturi interioare foarte adânci nu își poate croi viitorul. Republica Moldova este o țară a jumătăților de măsură și a paradoxurilor: se proclamă independentă, deși majoritatea populației nu crede în această independență, în școli se predă limba română, iar în Constituție este stipulată ca limbă de stat limba moldovenească. Învățăm istoria românilor de peste 20 de ani, dar continuăm să ne etalăm drept moldoveni. Constat faptul că un viitor al Republicii Moldova nu poate fi decât unul european, dar este greu de parcurs din cauza crizelor identitare. Aceste crize identitare au atras spre sine neîncrederea cetățenilor în propriii conducători, vectorul european și în valorile democratice. Aceste crize au dus către proteste și manifestații. Manifestațiile au atras atenția că Republica Moldova se îndreaptă într-o direcție greșită. Obținerea Acordului de asociere poate fi considerat un veritabil succes realizat de proeuropeni, însă acestuia îi corespunde o agendă care trebuie îndeplinită, pentru a nu risca să rămână doar o notă de subsol în istoria țării.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri universitare
Lutaș. Mihaela, și Sorin Carlea. Economie europeană. Cluj-Napoca: Imprimeria Ardealul, 2005.
Featherstone. Kevin, și Claudio M. Radaelli. The politics of Europenianization. New York: Oxford University. 2003.
Stângaciu, Anca. România în contextul integrării în structurile Uniunii Europene. Relațiile economice româno-italiene. Cluj-Napoca:Efes. 2007.
Voinea, Liviu. Instituții ale Uniunii Europene. Integrare, europenizare, regionalizare. București:Politeia. 2005.
Nicolescu, Ovidiu. Management comparat. Uniunea Europeană. Statele Unite ale Americii și Japonia. București: Economică. 1998.
Dobre. Ana M., și Ramona Coman. România și integrarea europeană. Iași: Institutul European . 2005.
Drăgan, Gabriela. Uniunea Europeană îintre federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE. București: ASE. 2005.
Bârsan. Maria, și Viorica Alexandru, Starea Uniunii Europene. Risc, Reformă, rezistență, relansare. Cluj-Napoca; Club Europa. 2002.
Mihăilă, Viorel. Identitate națională, identitate europeană. Simboluri și confruntări. București: Militară. 2009.
Boia, Lucian. Două secole de mitologie națională. București: Humanitas.1999.
Gellner, Ernest. Națiuni și naționalism. Noi perspective asupra trecutului. Traducere de Robert Adam. București: Antet. 1997.
Boia, Lucian. Istorie și mit în conștiința românească. București: Humanitas. 1997.
Bourdieu, Pierre. La distinction: critique sociale du jugement. Paris: Minuit. 1979.
Breuilly, John. Nationalism and the State. Chicago: University of Chicago Press. 1993.
Smith, D Anthony. Nationalism și modernism. Traducere de Diana Stanciu, Chișinău: Epigraf. 2002.
Isván, Bibó. Despre echilibrul și pacea Europei 1986. Traducere de Demeter M. Attila. Cluj-Napoca: Ideea și Gloria. 2012.
Gellner, Ernest. Cultură, identitate și politică, Traducere Cristina Arghire. Iași, Institutul Europea, 2001.
Schelling, Friedrich Wilhelm Joseph. Despre eu ca principiu al filozofiei. Traducere de Paul Gabriel-Sandu. București: Humanitas. 2011.
Blanchot, Maurice. Nietsche și scrierile fragmentare. Traducere de Ádám Anikó. București: Athenaeum.1992.
Nietzsche, Friedrich. Dincolo de bine și de rău. Traducere de Tatár Sándo, București: Athenaeum. 1992.
Ciobanu, Vitalie. Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Iași: Polirom. 2005.
Bocancea, Sorin. și Radu Carp. Calea europeană a Republicii Moldova. Iași: Adenium.2016.
Heintz, Monica. Stat slab, cetățenie incertă. Studii despre Republica Moldova. București: Curtea Veche. 2007.
Fisichella, Domenico. Știința politică. Probleme, concepte, teorii. Iași: Polirom. 2007.
Revel, Jean-Francois. Revirimentul democrației. București: Humanitas. 1995.
Moraru, Victor. Cursa spre Europa sau „ascunsa nostalgie a originilor”. Flux, 3 mai, 1996.
Moraru, Victor. Repere italiene. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova. 1998.
Bugajski, Janusz. Pacea Rece. Noul Imperialism al Rusiei. București: Casa Radio. 2005.
Morin, Edgar. Gândind Europa. București: Trei. 2002.
Ivan, Adrian Liviu. Perspective teoretice ale construcției europene. Cluj-Napoca: EIKON. 2003.
Neculau, Adrian. Noi și Europa. Iași: Polirom. 2002.
Huntington, P Samuel. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Traducere de Radu Carp. Prahova: Antet. 1997.
Waldenfels, Bernhard. Schița unei fenomenologii responsive. Traducere de Ion Tănăsescu. Giurgiu: Pelican. 2006.
Articole sau documente descărcate de pe internet
Râmniceanu, Irina. Politica agricolă comună (PAC): functionare, eficienta, reforma – implicatiile extinderii Uniunii Europene asupra agriculturii din Romania si din celelalte state candidate, accesat pe Martie 12, 2016. www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=7854.
Europenizarea și soluționarea conflictelor, accesat pe Mai 20, 2016, https://www.yumpu.com/ro/document/view/27760590/europenizarea-ai-soluaionarea-conflictelor-cpc-ewro.
Comisia Europeană. Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, accesat pe Mai 21, 2016, http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm.
Europenizarea și soluționarea conflictelor, accesat pe Mai 22, 2016, https://www.yumpu.com/ro/document/view/27760590/europenizarea-ai-soluaionarea-conflictelor-cpc-ewro/5.
Identitate Națíonală, accesat pe Mai 24, 2016, http://www.wikiwand.com/ro/Identitate_na%C8%9Bional%C4%83.
Renan, Ernest. Ce este națiunea?, accesat pe Mai 25, 2016, http://web.archive.org/web/20110827065548/http://www.cooper.edu/humanities/core/hss3/e_renan.html.
Druc, Mircea. Un discurs cât o istorie, accesat pe Iunie 18, 2016, http://www.rgnpress.ro/rgn_11/politic/3932-un-discurs-cat-o-istorie-mircea-druc-acum-20-de-ani-in-parlamentul-romaniei-reunirea-alt-soluie-nu-existq.html.
Lucinschi. Petru. , și Mircea Snegur, Accesat pe Iunie 18, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=d3Tvi6DRjm8. și https://www.youtube.com/watch?v=54soRUDxx2U.
Voronin, Vladimir. Accesat pe Iunie 18, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=kCBKv3h0qic.
Ghimpu, Mihai. Accesat pe Iunie 18, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=-R3WIHa3ozc.
Lupu, Marian. Accesat pe Iunie 19, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=QT-Cz6-txmI.
Timofti, Nicolae. Accesat pe Iunie 19, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=cT7BNPWQp9M.
Stariș, Constantin. Atac asupra Moldovei, 2009, Accesat pe Iunie 21, 2016, https://gindulmeu.wordpress.com/2009/06/06/filmul-propagandistic-atac-asupra-moldovei-produs-de-nit.
Partidul Liberal, Adevărul despre 7 aprilie, Accesat pe Iunie 21, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=rs5VBVGIB4g&list=PL9D15F137341313F5.
Partidul Liberal Democrat, Cine iubește Moldova?, Accesat pe Iunie21, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=6IrLvY_Wxos&list=PL493B11911AC3320F.
Eurobaromètre. Le Futur de l’Europe.[On-line], accesat pe Iunie 12, 2016, http://ec.europa.eu/public_opinion/archi-ves/ebs/ebs_251_fr.pdf.
Tapiola, Pirkka. Europa Liberă, Accesat pe Iunie 22, 2016, http://www.jurnal.md/ro/politic/2016/2/17/deutsche-welle-moldova-isi-epuizeaza-ultima-sansa-europeana.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Europenizare Si Identitate Natională. Studiu de Caz Republica Moldova (ID: 114963)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.