Europa Si Regionalismul Sui Generis

Europa și regionalismul ”sui-generis”

Una dintre cele mai dificile provocări ale regionalismului este să identifici cea mai potrivită agenție regională pentru Europa.

Astăzi, Consiliul Europei – COE este compus în exclusivitate din toate cele 45 state Europene (incluzând Rusia și Turcia), extinzându-se după 1991 pentru a include țările din blocul european. COE adoptă prima steagul european, preluat mai târziu de către toate celelalte instituții europene, inclusiv UE. În 1946, Winston Churchill propune un plan pentru o „uniune de state europene” , propunere ce ducela stabilirea COE, în 1949.

Scopul COE este de a „aduce o unitate mai bună printre membrele sale, în loc de a realiza idealurile și principiile care sunt moștenirea lor comună și să faciliteze programele economice și sociale. Aceasta trebuie făcută prin acțiuni comune lucrări economice, sociale, culturale, științifice, legale și administrative. Prevederile referitoare la apărarea națională nu sunt incluse.

În timp se realizează o clară diferențiere între COE și UE. EU dezvoltă o funcție puternică de securitate, incluzând operațiunile „out-of-area” în timp ce COE se concentrează pe regiunea europeană.

EU este o mișcare de integrare pe când COE este un ansamblu de state –națiuni devotate unei coordonări a standardelor politice legale și a interacțiunilor culturale. Aceste diferențe, oricum, nu o descalifică ca organizație regională.

Obiectivele originale ale COE au fost trei: apărarea drepturilor umane, democrația parlamentară și respectarea legii; de a standardiza practicile europene sociale și legale; și de „a promova conștiința unei identități europene bazată pe împărțirea valorilor și respectul culturilor diferite”.

Odată cu sfârșitul Războiului Rece își reorientează munca către reintegrarea Europei în trei moduri. Acționează ca o ancoră politică și paznic al drepturilor omului pentru democrațiile post-comuniste ale Europei. Asistă țările din central și estul Europei în reforma politică, legală și constituțională în paralel cu reforma economică. Furnizează cunoștințe și capacitate de construcție în domeniul drepturilor omului, democrație locală, educație, cultură și mediul natural.

În 1993, Summit-ul de la Viena al COE stabilește noi scopuri politice. Liderii europeni au prezentat COE ca și gardianul” securității democratice”- focalizat pe drepturile omului, democrație și regula legii. Securitatea democratică, au spus ei, este completare esențială a securității militare”, și o precondiție pentru stabilitatea și pacea continentului.

În 1997, un plan de acțiune este adoptat pentru a întării munca sa în patru domenii: democrația și drepturile omului, coeziunea socială, securitatea cetățenilor precum și valorile democratice și diversitatea culturală. În această privință COE poate fi văzut ca îmbrățișând conceptul inovativ de securitate umană într-o perioadă timpurie.

Din punctul său de vedere al COE, terorismul respinge trei “valori fundamentale” (drepturile omului, domnia legii, democrația pluralistă) și este determinat să le combată. Sunt schițate un număr de instrumente și standarde legale de contra-terorism internațional. Mesajul este că este posibil să lupți eficient împotriva terorismului în timpul ce susții valorile de bază care sunt “moștenirea comună a continentului european.”

COE se definește pe ea însăși ca fiind o organizație regională conformă scopurilor Națiunilor Unite, participând la întâlnirile ”high-level” Națiunile Unite-organizații regionale.

Nordul european, format din statele scandinave a fost pașnic pentru câteva secole, putând fi considerat ca un model. Fără nici o mișcare de integrare și fără a se bizui în totalitate pe cooperarea interstatală, este un model pentru prevenirea conflictului subregional.

Un respect original pentru domnia legii este motivul principal, 4 din cele 5 state au acceptat jurisdicția obligatorie a Înaltei Curți de Justiție – ICJ (Danemarca 1956, Suedia 1957, Finlanda 1958, Norvegia 1996). Au existat un număr de cazuri polemice litigioase, cazuri sub-regionale și litigii între ele și statele externe. Islanda, care nu a acceptat jurisdicția obligatorie a ICJ, a avut mai mult o istorie de ostilități fiind implicată în 3 “coduri de război” și tensiuni cu Norvegia în 1994.

Deși Consiliul Nordic a exclus politica externă și problemele de politică din mandatul său, funcționalitatea sa are o puternică susținere indirectă pentru securitate și pace în sub-regiune. Consiliul s-a dezvoltat dintr-o încercare nereușită în 1948-1949 de a stabili o uniune de apărare scandinavă.

Restabilită din 1952, este compusă dintr-o adunare inter-parlamentară și un Consiliu Ministerial. Adunarea, cuprinzând parlamentari naționali aleși de către parlamentele lor, cu datoria de a armoniza legislația națională în afacerile sociale.

Consiliul Ministerial stabilit în 1971, a oferit un profil și un statut mai înalt muncii Consiliului, dar strategiile diferite văzute din afară, ale statelor membre (Danemarca, Islanda, Norvegia ca membre NATO, cele două având un statut neutru în timpul Războiului Rece) au prevenit formarea unei politici comune străine și de apărare. Efectele calități de membru a UE, (3 înăuntru, 2 în afară) duc la dezbinare graduală.

Din cauza acestor considerații, Consiliul Nordic se poate vedea pe el însuși ca fiind o agenție regională potrivit capitolului al VIII-lea al Cartei însă nu participă la întâlnirile ”high-level” Națiunile Unite-organizații regionale.

Sub-regionalismul european și o puternică aspirație regională se înregistrează în vestul Europei. Inițiativele Monnet-Schuman conduc la nivele de integrare – ECSC, EURATON, EDC, EEC, și EC, culminând cu EU -, dovedesc cât de “far-reaching” se poate ajunge ca model de inspirație regională.

EU demonstrează, prin idealurile sale proclamate și realizările impresionante, că poate fi un model de inspirație pentru celelalte regiuni; ca model pentru a fi urmărit de alte regiuni ca Africa (UA) și Pacificul (viziunea asupra uniuni a Pacificului). Încă nu consideră un model pentru alte regiuni diferite prin istorie politice și caracteristici culturale. Mișcarea de integrare europeană a fost precedată de eforturile de construire a unei agenție vest europeană de apărare – WEU. Ca un rezultat al UE și WEU, de asemenea și postura defensivă a NATO, conflictul violent a fost absent în Europa de Vest pentru 60 de ani – o achiziție remarcabilă în lumina istoriei sale de-a lungul mileniului precedent.

WEU, creată de către 5 state vestice europene ca reacție la opoziția Statelor Unite de a se implica în apărarea europeană în imediata perioadă după război, ulterior incluzând Germania de Vest și Italia.

În 1950, o dată cu schimbarea politicii Statelor Unite, structura militară WEO fuzionează cu NATO.

La începutul anului 1980, WEU joacă un rol important în mișcările de afirmare a identității europeană: Declarația de la Roma, din 1984, reafirmă prevederile Tratatului de la Bruxelles potrivit că WEU “ar putea considera implicarea Europei în crizele din alte regiuni ale lumii.” La acest sfârșit a luat asupra sa misiuni operaționale în timpul conflictelor din Iran-Irak și Balcani. WEU are astăzi o structură de membri complicată cu 10 state membre, 6 membre asociate (care sunt de asemenea și membre NATO), 5 observatori (care sunt de asemenea membrii ai UE și din care unul este și membru NATO) și 7 parteneri asociați. A ocupat primele 3 nivele înalte ale întâlnirilor UN între 1994 și 1998 dar nu următoarele două întâlniri. În iunie 1999, crizele responsabilităților de management au luat sfârșit, o parte din deciziile politice s-au îndreptat spre consolidarea securității europene și apărării politicii în cadrul UE. Este probabil că, la un moment dat în viitor, WEU va fi încetat ca o entitate separată, astfel ca securitatea și componența militară a UE o preia.

Uniunea Europeană este cel mai înalt model de profil al integrării supranaționale a epocii contemporane. Este centrul firesc al atenției când regionalismul este luat în seamă.

O UE cu 27 de membrii nu poate fi credibil văzută ca reprezentând Europa ca un întreg, când calitatea de membru nu acoperă numărul total al țărilor europene. De aceea, UE trebuie văzută, în prezent, ca o organizație subregională dacă Europa este văzută ca o regiune.

Rădăcinile Uniunii Europene sunt bazate pe considerente politice și de securitate. Dorința de a crea o zonă de pace, făurind o nouă relație între cele două țări rivale – Franța și Germania – după urmările celui de-al doilea război mondial conduc la crearea Comunității Europene de Cărbuni și Oțel prin Tratatul de la Paris din 1951. Comerțul liber devine un instrument al sincronizării economiilor naționale cu scopul prevenirii războiului. Acestea au fost temeliile UE, în curs de dezvoltare din ESCE, EURATOM și Comunitatea Europeană, și în final, stabilită în 1993, de către Tratatul Maastricht.

În 1993, Tratatul Maastricht înființează “al doilea stâlp” al UE pe CFPS care include toate suprafețele politicii externe și de apărare. Aceasta a fost o realizare majoră în procesul integrării în interiorul UE.

În 1997, Tratatul de la Amsterdam întărește stâlpul CFPS și încorporează sarcinile Petersburg în Tratatul Uniunii Europene, dar fără schimbări fundamentale.

În 1998, politica apărării UE se dezvoltă mai repede, înregistrându-se progrese Cologne, (iunie 1999), Helsinki (decembrie 1999) și Feira (2000). Prin declarația de la Cologne, UE are capacitatea de acționa autonom, cu politici susținute de forțe militare credibile, capabile să îndeplinească deciziile din“sarcinile Petersburg”. Aceasta necesită capacitate militară sporită și un transfer de funcții de la WEU către UE. Helsinki a stabilit o ținta pentru capacitățile militare, dând atenție crizelor civile ale capacităților de management. De asemenea, s-au concentrat asupra relației dintre WEU și NATO, și implicării statelor non-membre. În iunie 2000, mai multe considerente detaliate au fost date relațiilor și crizelor civile de management ale UE-NATO, cu atenție specială forțelor de poliție.

Aceste dezvoltări au rezultat în desfășurări operaționale ale UE în afara sub-regiunii proprii, astfel:

În iulie 1999, UE dezvoltă Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Pactul, descris ca prima “acțiune preventivă, strategică și pan-continentală ” a UE, este centrat asupra conceptului de cooperare regională și trans-frontalieră. Urmărește să întărească și să sprijine țările Europei de Sud în eforturile lor de a promova pacea, democrația, drepturile omului și prosperitatea economică, un proces de transformare prin parteneriat cu structurile euro-atlantice pentru facilitarea obținerii calității de membru a UE “o dată ce criteriile de la Copenhaga sunt îndeplinite.” Pactul este alcătuit dintr-un set de trei tematice “regionale și de acțiune” (democratizarea și drepturile omului, refacerea economică; problemele de securitate – incluzând justiția, probleme de familie, migrația, poliția, contra-terorismul, controlul armelor și prevenirea conflictelor).

Procesul stabilizării și asocierii (SAP) și Agenția pentru reconstrucție cuprind dimensiunile economice sub-regionale în Europa de Sud după conflictele din Balcani.

În aprilie 2003, cooperarea dintre UE și NATO (2002) este materializată prin prima misiune militară a UE desfășurată în Macedonia, (Concordia); în ianuarie 2003, este desfășurată prima misiune de poliției UE, în Bosnia-Herțegovina; în iunie 2003, este desfășurată prima misiune “în afara zonei de responsabilitate, operația Artemis, pentru a asigura securitatea și distribuirea umanitară în orașul Bunia, RD Congo, Africa. În aprilie 2004, UE acceptă posibilitatea trimiterii unei forțe, sub mandat al Națiunilor Unite, în Sudan cu scopul de a asigura stabilitatea în provincia Dafur.

În 10 aprilie 2006, este stabilită „Echipa de Planificare a UE” însărcinată cu planificarea unei operații de management de criză în domeniul „supremației legii” legată de viitorul statut al provinciei Kosovo care să preia de UNMIK anumite sarcini din responsabilitatea acesteia.

În 2 mai 2007, Consiliul Politic și de Securitate numește pe Casper Klynge șeful EUPT .

UE invită statele membre să contribuie la constituirea forțelor EUPT, de îndată ce va lansată operația de management al crizei, în condițiile în care ele vor suporta cheltuielile de personal precum și cele legate de derularea operației.

Întărirea prezenței UE în Kosovo este planificată a fi realizată pe trei piloni cu aceiași finalitate – sprijinirea perspectivei europene a provinciei Kosovo.

Un pilon este dedicat aspectelor politici; un pilon este asigurat de dimensiunea de Politică și Apărare și Securitate Comună prin desfășurarea unei misiuni în sprijinul autorităților în domeniul „supremației legii”; un al teilea pilon destinat aspectelor economice și financiare care va asista dezvoltarea pe termen lung și apropierea de standardele UE.

UE este mai mare donator pentru Kosovo, aproximativ 1,9 miliarde de Euro au fost donați începând cu 1999 acestei provincii. Sprijinul vizează construirea și îmbunătățirea instituțiilor, dezvoltarea socio-economică.

O nouă rezoluție este imposibil de adoptat în Consiliul de Securitate, așa că misiunea europeană va fi una cel puțin problematică. România nu recunoaște independența Kosovo, iar forțele EULEX, din care face parte, trebuie să asigure tocmai consolidarea „statului de drept” Kosovo.

Au existat planuri pentru misiuni internaționale care să preia situația în numele ONU.

Oficialii Europeni au accentuat în mod repetat dorința ca misiunile să aibă un mandat internațional clar din partea Consiliului de Securitate. Neexistând o rezoluție nouă în acest sens, s-au căutat bazele legale internaționale pentru misiuni noi în Kosovo. Rezoluția 1244 invocată de UE și NATO care prevedea o nouă misiune civilă EU și continuarea misiunii militare KFOR în Kosovo în vederea întăririi stabilității, a fost declarată ilegală de către Rusia.

Planul Ahtisaari solicita puteri sporite la guvernare pentru kosovari dar și prezența civilă și militară internațională. Prezența civilă are 2 componente: Reprezentanța Civilă Internațională (ICR) și Misiunea pentru politica de apărare și securitate în Europa (EUSR) aceasta servind și ca Reprezentanță Socială a EU în Kosovo. ICR a fost propusă pentru a exercita funcția de „autoritate finală asupra aspectelor civile, fiind sprijinită de Biroul Civil Internațional (ICO) care la rândul său, deși mai mic decât UNMIK va avea reprezentanți din țări non-europene cum ar fi SUA. ICR a fost proiectat pentru 70 – 100 persoane sub conducerea diplomatului olandez Pieter Feith.

Misiunea ESDP planificată pentru Kosovo este o misiune menită să pregătească, să monitorizeze și să dezvolte instituțiile juridice și polițienești. Misiunea ESDP denumită EULEX implică desfășurarea a 1800 europeni (personal civil internațional) cu diferite profesiuni: polițiști, judecători, procurori, polițiști vamali care vor raporta la EUSR (prezența specială a EU) EULEX va fi condusă de fostul general francez (fost comandant KFOR) Yves de Kermabon și va fi cea mai mare operațiune civilă a EU. EU planifică să acorde asistență financiară pentru Kosovo și să organizeze o conferință a donatorilor internaționali până la mijlocul anului 2008.

Cu o zi înainte de declararea independenței provinciei Kosovo, a fost aprobată Misiunea Uniunii Europene pentru Kosovo numită EULEX. Misiunea va fi compusă din 1800 – 2000 de funcționari, între care polițiști, judecători, procurori, lucrători vamali și executori judecătorești.. EULEX are ca scop sprijinirea edificării instituțiilor statului de drept în Kosovo. Pentu a fi adoptată această măsură, țările membre UE au adoptat o procedura specifică, a "aprobării tacite" .

S-a stabilit ca în primele două săptămâni să plece în provincia sârbă primele elemente ale misiunii care, pe parcursul a patru luni, vor pregăti desfășurarea celor aproape 2000 de polițiști și juriști veniți din toate țările UE (mai puțin Malta din motive de susținere logistică), dar și Turcia sau SUA . La finalul acestei perioade, ONU, care administrează Kosovo din 1999, va face transferul de putere către guvernul kosovar, urmând ca acesta să fie consiliat și supravegheat de EULEX în materie de poliție, justiție și protecția minorităților.

Președinției slovenă a UE anunța cu cinci zile înainte faptul că miniștrii europeni ai afacerilor externe, reuniți la Bruxelles, în cadrul reuniunii Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE), vor lua notă de declarația de independență a Kosovo. Totodată, miniștrii vor convinși asupra unei platforme comune a celor 27 care urmează să justifice prezența misiunii UE în Kosovo – EULEX, în ciuda faptului că o serie de țări europene, între care se numără și România, susțin că nu se grăbesc să își declare acceptul pentru independența provinciei. În afară de Cipru, cinci țări rămâneau reticente sau chiar s-au declarat potrivnice independenței Kosovo – Spania, confruntată cu separatismul basc și catalan, dar și Grecia, Bulgaria, Slovacia și România, care contestă legalitatea acestui demers. În schimb, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, cele care s-au implicat cel mai mult în rezolvarea acestui dosar, urmau să recunoască independența Kosovo foarte repede chiar a doua zi, fapt care s-a și întâmplat. Majoritatea statelor membre le-au urmat gestul.

Olandezul Pieter Feith a fost numit reprezentant special al Uniunii Europene pentru Kosovo, misiunea sa fiind de a consilia și susține procesul politic, dar și de a coordona viitoarele acțiuni ale Uniunii în Kosovo. Misiunea EULEX trebuie să înlocuiască treptat forța NATO din Kosovo.

Șeful misiunii ONU în Kosovo, Joachim Rucker, și-a exprimat încă de la început speranța de a primi instrucțiuni concrete de la ONU cu privire la modul în care MINUK trebuie să coopereze cu EULEX .

Kosovo va putea servi UE drept un test pentru noua sa politică externă. Dacă provincia se va dovedi a fi o altă Bosnie, UE va avea nevoie de ani buni pentru a-și reface imaginea. În capitala kosovară vor fi deschise nu una, ci trei "reprezentanțe": Biroul Civil Internațional (ICO), misiunea EULEX și Biroul de legătură al Comisiei Europene.

După ce, la sfârșitul anilor ‘80, Slobodan Miloșevici a anulat autonomia de care beneficia provincia, unei generații întregi de kosovari îi lipsește experiența administrativă.

Locuitorii nu sunt de acord cu această etichetare, susținând că structurile paralele pe care și le-au creat le permit să se descurce și singuri. Numai că ICO s-ar putea să rămână mult timp aici, ținând cont de tensiunile care încă mai există între albanezii și sârbii din Kosovo.

Bruxelles-ul trebuie să depună eforturi considerabile în a-i atrage de partea sa pe albanezi. Deocamdată se întrevăd trei opțiuni în acest sens. Prima ar fi accentul pe respectarea legii, într-o regiune unde crima organizată este la ea acasă.

În prezent, Kosovo este o adevărată haltă către Europa pentru traficanții de droguri și de ființe umane. În al doilea rând, UE trebuie să-i învețe pe kosovari cum să se administreze. Și, nu în ultimul rând, expații europeni vor trebui să se comporte în așa fel încât să nu le creeze locuitorilor impresia că sunt reprezentanții unei puteri coloniale.

EULEX a putut porni la drum, datorită abținerii constructive. Diplomatul olandez Peter Feith va deveni, „reprezentant civil inter¬național" și al UE, în Kosovo, având mandat până la sfârșitul lui februarie 2009.