Europa Occidentala In Epoca Moderna

Universitatea POLITEHNICA din București

Facultatea de Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice

Programul de studii Studii culturale europene

PROIECT DE DISERTAȚIE

DISCIPLINA ISTORIE ȘI CIVILIZAȚIE EUROPEANĂ

TEMĂ EUROPA OCCIDENTALĂ IN EPOCA

MODERNĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,

PROF. UNIV. DR. ANGELA BANCIU

ABSOLVENT

IOANA AURELIANA VIȘĂNESCU

BUCUREȘTI

2016

CUPRINS

Introducere

În lucrarea de față, am ales să vorbesc despre această glorioasă perioadă a istoriei Europei, considerând-o una din cele mai importante perioade ale istoriei noastre. O periodă situată între mai multe secole, majoritatea instoricilor afirmând că Epoca Modernă debutează o dată cu secolul al XVI-lea, când avem parte de o Reformă, începută de Martin Luther în Germania și continuată în aproape toate statele Europei, cu preponderență Anglia, unde întâlnim anglicanismul și în Elevția, unde Jean Calvin înfințează calvinismul.

În următoarele secole, Europa trece printr-un acut proces de modernizare, mai ales datorat evenimentelor istorice marcante ale acestor secole. Astfel, am împărțit lucrare în patru capitole, fiecare fiind destinat unui alt secol.

În primul capitol, am stabilit limitele cronologice ale acestei perioade si am scris despre Europa si europenismul, considerând că acest proces a fost unul lung și anevoios început încă din cele mai îndepărtate timpuri și terminat cu marii gânditori, filosofi și poeți ai secolului al XIX-lea și al XX-lea.

În al doilea capitol, am scris despre cele doua mari evenimente importante ale secolului al XVI-lea, și anume Renașterea și Reforma. Prima dintre acestea a fost considerată de foarte mulți istorici o periodă distinctă din istoria Europei, începută la Florența si răspândită mai apoi în toată Europa. De cealaltă parte, Reforma a debutat în Germania, o dată cu mișcarea lui Luther din 1517 și expunerea celor 95 de teze pe ușa principală a bisericii castelului din Wittemberg.

Al treilea capitol este unul dedicat Revoluției Industriale, care a început în Anglia, în secolul al XVIII-lea, când doar o zecime din populație lucra în industrie. Vreau să amintesc aici de anul 1784, atunci când James Watt inventează mașina cu aburi. În următorul capitol, urmărim curentul iluminist și rolul său european. Pierre Chaunu, fixează din punct de vedere cronologic această perioadă între anii 1680-1780, în Franța. Secolul Luminilor explodează atât cantitativ, prin creșterea demografică sau prin creșterea agricolă, dar și calitativ prin dezvoltarea științei, filosofiei și istoriei.

Al patrulea capitol, este și cel mai lung capitol din lucrarea mea, deoarece am introdus aici atât Revoluția Franceză, Revoluțiile de la 1848, dar și un studiu de caz, în care am vorbit despre Franța, ca fiind cea mai importantă țară care a contribuit la dezvoltarea și supremația Europei în această perioadă. Revoluția franceză este cea care dechide Epoca Modernă, căutând răspunsuri care să ducă către instituirea vieții sociale stabile și echilibrate. Mișcările revoluționare de la 1848, în urma cărora Franța a devenit a doua oară imperiu, nu au fost considerate un insucces, cât mai degrabă o dezamăgire, sentimentul general observat fiind acela de resemnare. În secolul al XIX-lea, cele mai importante schimbări privind dezvoltarea economiei se puteau observa în Europa de Vest și în special în Marea Britanie.

Epoca modernă reprezintă pentru Europa perioada sa de afirmare plenară în toate domeniile vieții sociale, politice și culturale, fenomen ce a avut consecințe majore asupra dezvoltării întregii lumi. Prin faptele și interpretările realizate în conținutul lucrării, sper că am reușit să cuprind sintetic acest proces de modernizare europeană , abordările sale rămânând mereu deschise cercetărilor viitoare.

Capitolul I

Elemente privind cronologia epocii moderne

I.1 Periodizare

Una din principalele probleme în delimitarea obiectului istoriei moderne este aceea de a delimita acastă perioadă de istoria medie și istoria contemporană iar pentru a realiza o periodizare cât mai corectă trebuie să ținem cont de conținutul ei. Elementul care definește epoca analizată este acela al modernizării in raport cu epocile trecute. Istoricii au propus mai multe soluții în privința periodizării, cu precădere pentru începutul epocii moderne.

Christopher Keller, autorul celor trei lucrări în care periodiza istori lumii, Historia antiqua (1685), Historia medii aevi și Historia nova (1696), credea ca perioada Evului Mediu s-a încheiat în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, în anul 1453, în timp ce epoca modernă debutează în anul 1517, anul declanșării Reformei.

Această dată, care prezenta atracția unei simetrii istorice, dar și dezavantajul că avea în vedere impunerea unui stat asiatic în Europa, frână în calea modernizării, a fost după un timp contestată. Au fost propuse deci alte soluții, și anume : Renașterea, inventarea tiparului, marile descoperiri geografice și Reforma. Istoricii sovietici, care considerau că evoluția umană este modificată de mari revoluții, au preferat și parțial au stabilit ca moment al începutului epocii moderne: Revoluția burgheză din Anglia.

Pe plan cultural, Epoca Modernă se împarte în 4 mari categorii: Epoca Rațiunii, Iluminismul, Epoca Romantismului și Epoca Victoriană.

Wallerstein în celebra sa lucrare “ Sistemul mondial modern” consideră că nu există o singură “lume moderna” și prezinta astfel patru stadii de evoluție legate de Epoca Modernă:

1.Originile si conditiile timpurii ale sistemului mondial european (1450 – 1640);

2.Consolidarea sistemului (1640 – 1815);

3.Conversiunea economiei mondiale prin transformarea tehnologica(1815 – 1900);

4. Consolidarea acestei economii mondiale capitaliste dupa 1917 pana astazi si tensiunile “revolutionare”generate de cele doua conflagratii mondial.

Tot el afirma că ”economia univers capitalistă” și ”sistemul mondial modern” se coaguleză în lungul secol XVI.

R. Bloch afirma că în Epoca modernă “Revoluția intelectuală si revoluția tehnică marșaluiesc impreuna”, punctul de plecare în Europa fiind “Discurs asupra metodei” a lui R. Descartes , iar punctul de sosire mijlocul secolului al XVIII-lea când, “Revoluția părasește domeniul spiritului pentru a se înscrie in ordinea lucrurilor”.

Evoluția omenirii este realizată diferit in diversele ei regiuni și nu poate exista doar un fenomen sau un eveniment care sa aibă un impact general și imediat asupra întregului continent sau a întregii planete. Astfel, nu trebuie găsit un an sau un loc anume pentru începuturile modernizării , ci trebuie sa ne concetrăm asupra unei perioade și a unei regiuni de unde incepe ireversibil acest proces al modernizarii.

Regiunea este Europa Occidentală și centrală, iar perioada este secolul al XVI-lea, iar rolul cel mai important în acest proces îl au marile orașe. Odată cu Renașterea din Italia, cultura a început să se modernizeze. Reforma a adus modificări atât pe plan religios cât și în atitudinea adepților ei față de activitatea socială. Pe partea economică, capitalismul a făcut progrese mai întâi in comerț, astfel le-a pregătit si impulsionat pe cele din industrie.

Datorită marilor descoperiri geografice, începute la sfârșitul secolului al XVI-lea și continuate ulterior, legăturile comerciale s-au amplificat treptat, reunind într-un început de piață mondială regiuni cu bogate economii complementare.

Unul dintre reperele epocii modern, îl constituie descoperirea Americii în anul 1492, precedată de cucerirea Constantinopolului de către otomani în anul 1453. O data cu descoperirea Americii, europeanul a constatat că lumea este mai extinsă, existând civilizații și după continental European, care nu cunosc învățăturile din Biblie, acest lucru transformând mentalitățiile de la ace vreme.

O altă transformare s-a produs în timpul Reformei de la 1517, atunci când Europa a fost divizată, iar populația a fost marcată existential. Reforma a fragmentat politic întregul continent, iar cu ajutorul tiparului au fost răspândite în întreaga Europă operele conducătorilor săi. Pacea de la Augsburg din anul 1555 nu a făcut altceva decat sa confirme aceasta divizare a Europei.

Secolul al XIX-lea a fost fără doar si poate un secol al modernizării, trebuie să amintim aici si despre idea de națiune și de identitate națională sau a debutului supremației mondiale a Europei care au conturat astfel idea de modernitate.

Pentru a le departaja, istoricii au simțit necesitatea unei periodizări quadripartite, iar în acest sens a apărut și epoca contemporană, aceasta fiind o dezvoltare a procesului de modernizare, fenomen care continuă să fie actual. Delimitarea epocilor modernă și contemporană, de cele mai multe ori prin momentul sfârșitului primului război mondial, răspunde îndeosebi unei necesități metodologice.

I.2.Izvoare

Ca in toate perioadele istorice, fie ca ne referim la Evul Mediu sau la Epoca Moderna, izvorele au fost atât scrise cât si nescrise. Datorita dezvoltării învățământului, perfecționarii instuționale, apariției tiparului , raportul dintre acestea se modifică, făcând ca ponderea să cadă pe izvoarele scrise. În această perioadă se înmultesc considerabil actele legislative, administrative și juridice. Importante surse devin astfel documentele diplomatice, ca urmare a impunerii diplomației permanente, așa cum apariția și dezvoltarea vieții parlamentare a necesitat publicarea Monitoarelor Oficiale, din care ulterior s-au desprins Dezbaterile Parlamentare, această interesantă oglindă a vieții publice din toate statele constituționale.

Unul dintre cele mai importante izvoare al acestei epoci îl constituie presa. Aceasta a devenit curentă din secolul al XVII-lea, presa se transformă treptat în principalul instrument de informare, dar și de influențare a opiniei publice. Folosită cu atenție critică, ea oferă istoricului posibilitatea de a înțelege atmosfera în care se produc diferitele evenimente.

Oamenii politici sau de cultură s-au străduit să- și afirme meritele atât cele reale, cât și cele exagerate, în fața contemporanilor și a urmașilor. Întălnim astfel, caracterul subiectiv pe care îl prezintă jurnalele, memoriile și mai ales amintirile, redactate de obicei spre sfârșitul vieții. La aceste izvoare mai putem adăuga scrierile literare, operele de artă plastică, creațiile muzicale, ca și informațiile furnizate de etnografie, folclor și arheologie, îndeosebi pentru zonele mai puțin dezvoltate. Pentru unele realizări moderne, interesante precizări pot aduce arheologia industrială și arheologia maritimă.

Epoca modernă trebuie tratată din perspectiva unei “istorii totale”astfel și informația trebuie să fie totală.

I.3. Probleme generale

Elementul primordial al epocii moderne îl constituie relațiile capitaliste (comerciale în prima fază, industrial-comerciale mai apoi), principala problemă privește apariția și impunerea lor. Un loc important îl au revoluțiile burgheze, dar și reformele, dat fiind că unele societăți au ajuns la capitalism fără a apela la revoluții, iar în alte cazuri acestea au fost înfrânate ceea ce a făcut ca programul lor să nu poată fi aplicat decât mai târziu.

În Epoca Modernă s-au realizat importante transformări sociale. Au apărut și s-au dezvoltat noi categorii, prima fiind burghezia, iar apoi proletariatul . A scăzut rolul categoriilor legate de agricultură, care se transformă treptat într-o manieră capitalistă.

O altă problemă fundamentală este cea națională. Început în vestul continentului în secolul al XV-lea, procesul de formare a națiunilor s-a extins treptat spre centrul și estul acestuia, ca și în afara Europei. Un alt aspect important este si acela al transformărilor politice, instituționale care au însoțit procesul de modernizare. În Anglia, parlamentarismul s-a extins treptat, el asigurând o condiție a democrației burgheze. Prin apariția partidelor politice, viața politică s-a intensificat.

Expansiunea colonială este un alt aspect strâns legat de activitatea burgheziei. Aceasta a determinat importante transformări, pozitive și negative, ale societătilor ajunse sub dependența colonială, acționând și asupra coloniștilor sub raport material, spiritual și poltic.

Avântul economic este legat de dezvoltarea fără precedent a tehnicii și a științei. Cultura reprezintă, de asemenea, un domeniu cu un important aport într-o societate aflată în proces de modernizare. Fenomenul include atât producțiile spirituale, cât și difuziunea ideilor. Un domeniu modern al cercetării cât și un demers necesar, îl reprezintă apoi studierea mentalităților.

Modernizarea este legată de evoluția populației cu o creștere constantă începută din secolul al XVIII-lea. Demografia istorică este extraordinar de utilă, mai ales că în secolul al XVII-lea este inaugurată era statistică ca urmare a dorinței de precizie și a insuficienței aproximației.

Înnoirile care se produc în epoca modernă fac necesară o atenție sporită pentru condițiile de viață care cunosc o notabilă transformare, ce-i drept, inegală, în funcție de regiuni sau de mediu.Toate aceste probleme trebuie privite la scara întregului glob, numai astfel istoria putând fi într-adevăr universală. Diferitele regiuni ale acestuia au contribuții variabile la evoluția istorică. Epoca modernă are, până spre sfârșitul ei, un evident caracter europocentrist.

I. 4. Europa și europenism

Secolul Luminilor face trecerea de la mica la Marea Europă care se construiește prin recuperarea creștinătății orientale și extinderea accelerată a frontierelor colonizării occidentale. Europa era despărtțită de doua fenomene mari, unul bazat pe principii politice, iar celălalt pe principii religioase. Cel dintâi a fost învingerea turcilor sub zidurile Vienei, iar cel de natura religioasă are o legatura directă cu apariția protestantismului, în fruntea acestui fenomen fiind Martin Luther, astfel Europa având o imagine mai bogată și mai profundă despre valorile ei, generată din conștiința dilatării spațiului european.

Europenii sunt puși să reflecteze mai profund asupra condiției lor, datorită mutațiilor spațiale din secolul al XVIII-lea. Acest secol marchează un început măreț al revoluției industriale și agricole, a dezvoltării instituțiilor politice și a evoluției moravurilor. Chiar Voltaire, în Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor, apărut în 1756, se întreabă care este viitorul Europei și observă că progresele obținute sunt promițătoare, apreciind, în mod deosebit, succesele împotriva turcilor.

Pierre du Bois, care a avut succesiv funcții de conducere în serviciul regilor Franței și Angliei, este autorul unuia dintre cele mai vechi documente cu privire la unitatea Europei. În acest document este amintită pentru prima oară problema raportului dintre suveranitatea statală și instituțiile supranaționale ale Europei, acestă problemă apărând în atenție mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pacea între națiunile creștine și lupta împotriva necredincioșilor, era urmarită prin constituirea unei confederații europene sub egida papalității, urma ca conflictele dintre creștini să fie supuse deciziilor unui Consiliu în funcție de încălcărilor prevederilor acestuia.

În anul 1464 se dezvoltă un proiect mult mai elaborat menit să aducă pacea și fraternitatea în statele creștine. Aceste promisiuni erau cuprinse în Tratatul solemn, prin care acestia se obligau săa se ajute reciproc pentru infracțiunile comise pe teritoriul statelor, fără a fi nevoie să recurgă la forță militară. Spiritul Pactului era astfel definit "să se stabilească între creștini o pace veritabilă și solidă, care să asigure unitatea, astfel încât credința creștină să fie apărată împotriva abominabilei puteri turcești.

Pentru a pune în practică și pentru a asigura arbitrajul spiritului pactului, a fost formată o Adunare din fiecare state participante, drept de vot având regele și principii din Franța, principii Germaniei, dogele Veneției, principii italieni, regii Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducii Burgundiei și Bavariei.

Această Adunare avea ca scop menținerea păcii între statele creștine, în momentul nesupunerii unuia dintre state față de aceasta, statele formatoare făceau front comun pentru aducerea sub ascultare a acesteia. Adunarea dispunea de o identitate proprie, reședință, arhivă, aparat administrativ, aceasta o data la cinci ani schimbându-si locația. Pe lângă aceste îndatoriri, Adunarea deținea un rol important în momentul instaurării tensiunilor militare cu Imperiul Otoman, ea având datoria de a stabili forțele participante, echipamentul necesar și conducătorii militari, locul de instruire. Resursele necesare acestor tensiuni erau susținute de statele participante, cât și de papalitate.

Proiectul avea ca plan acțiunea asupra Europei Occidentale, cât și a parții Orientale a continentului. El conținea o serie de principii cu privire la politica europeană, incluzând organisme politice și suprastatale, arbitraj internațional, armată comună, buget federal. Este interesant de adăugat că acest proiect a fost unul dintre pilonii formării politicii europene dupa cel de-al doilea razboi mondial.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, două mari idei se conturau, cea a lui Jean Bodin care era de părere că statele trebuie sa își păstreze suveranitatea, nefiind posibilă o unirea a acestora, iar cea de-a doua aparține lui Nicolo Machiavelli susținea aceiași ideea, adaugând că sursa virtuților militare este reprezentată de statele suverane aflate în conflict unele cu altele.

Încă din secolul al XVI-lea din cauza numeroaselor conflicte, apar o serie de proiecte care vor fi baza unitătii Europei de mai târziu. Astfel apare la începutul secolului al XVII-lea un proiect al ducelui de Sully, ministru al regelui Franței, Henric al IV-lea. Acest proiect avea ca scop realizarea unui echilibru între state, echilibru menit să aducă pacea și securitatea Europei.

Tot în acestă perioadă, apare Consiliul general al Europei, care avea ca scop reglementarea tuturor problemelor de interese comun dintre statele europene, atât pentru cele din statele diferite, cât si pentru probeleme apărute între suveran și popor din cadrul aceluiași stat.

Dacă dintre proiectele de mai sus, efectele acestora s-au văzut în timp, cel mai cunoscut proiect de insturarea păcii generale este susținut de către abatele Charles Irénée de Saint Pierre, proiect elaborat între 1713 și 1717, care sfârșea perioada de războaie ale lui Ludovic al XIV-lea.

Intitulat Proiect pentru o pace perpetuă în Europa și Proiect pentru o pace perpetuă între suveranii creștini, el oscilează, încă, între ideea europeană și ideea creștină, preconizând ca suveranii să înființeze o Societate europeană, având un Congres sau Senat permanent, care să garanteze status-quoul teritorial existent.

Razboiul era interzis între state, dar putea fi proclamat de către acest organism în condițiil în care un stat era considerat drept dușman. Introducerea acestui organism avea să fie facută treptat, primul pas fiind cel de convocare a unui congres la Haga.

Filosoful Leibniz a susținut pe lânga principiile politico-juridice ale acestui organ de reglementare, înființarea unei Academii Europene, care avea ca scop reunirea tuturor svanților de pe continent și elaborarea unei limbi universale.

În Germania, Immanuel Kant publică la Koenisberg, în timpul revoluției franceze, în 1795, Pentru pacea perpetuă, unde la fel ca și Rousseau propune o confederație generală a statelor europene a căror regimuri politice trebuie să fie, însă, republicane, întrucât numai în această formă de stat se poate obține consimțământul cetățenilor pentru a se declara război, sperând ca aceștia să-l limiteze sau chiar să-l elimine din raporturile statale .

Congresul de la Viena din 1815 a creat o noua ordine europeană, iar pentr asigurarea respectării prevederilor acestuia, a fost creat un sistem diplomatic, bazat pe principiile conferințelor interaliate și al întâlnirilor regulate dintre reprezentanții celor mari patru puteri (Austria, Anglia, Prusia și Rusia).

Cea mai cunoscută perioadă marcată de sentimentul puternic de naționalism, în care se afirmă și se devolta ideea europeană, susținută de numerosi oameni intelectuali sau politici este secolul al XIX-lea.

O temă susținută la conferințele de pace dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea este ideea organizării Europei, aici dezbătându-se atât ideea de internaționalism cât și europenismul. Se vorbește mai ales despre ideea de State unite ale Europei, care îi aparține lui Carlo Cattaneo cât și lui Victor Hugo.

Amintim aici de doua mari citate ale lui Victor Hugo, și anume: ,,Va veni o zi când armele vă vor cădea și vouă din mâini! Va veni o zi când războiul va părea și el absurd și va fi de neconceput între Paris și Londra, între Petersburg și Berlin, între Viena și Torino, că va fi imposibil și va părea absurd astăzi între Rouen și Amiens, între Boston și Philadelphia.” Și bineînteles citatul care reflectă foarte bine această dorința a lui Hugo de realizare a Statelor unite ale Europei : ,,Va veni o zi când cele două grupuri imense, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei, aflate față în față, își vor întinde mâna pe sub mări…”. Aceste idei erau susținute și de Carlo Calttaneo care afirma că "nu va exista pace decât atunci când se vor crea Statele Unite ale Europei" .

La congresul Științelor Politice de la Paris din anul 1900 , se vorbește de aceiași idee. Această unire a statelor europene este singura care poate să garanteze pacea. Spațiul Uniunii era foarte bine delimitat, iar Marea Britanie, Turcia și Rusia, urmau sa fie excluse. Este interesant de adaugat faptul că doar Marea Britanie face astăzi parte din Uniunea Europeană.

Primul război mondial, a doua mare catastrofă europeană după căderea Romei, a generat intrarea continentului într-o adevărată stare de anarhie, marcând sfârșitul dramatic al soluțiilor privind unitatea statelor europene.

Capitolul II

Modernitatea europeană

II.1. Renașterea și promovarea Europei occidentale în fruntea civilizației europene

La începutul secolului al XIV -lea, Europa era încă o nebuloasă cu forme neprecizate, cu viitor nesigur. În 1620, din contră, diviziunile politice de pe continent apar, dacă nu fixate, cel puțin clarificate și consolidate în linii mari.

Renașterea este o perioadă distinctă din istoria Europei. Când se vorbește de Renaștere apar interpretări diferite atât în definirea conceptului de Renaștere, a naturii acestei mișcări, a extinderii ei în spațiu și timp, cât și în privința consecințelor Renașterii asupra dezvoltării civilizației moderne, a raporturilor ei cu fenomenele adiacente, mai ales cu Umanismul și Reforma.

Putem să vorbim despre o caracterizare a Renașterii începând cu secolul al XIV-lea în Italia și putem spune că Renașterea este a reprezentanților acesteia. Boccacio, îl admira pe Dante pentru că a reînviat poezia, iar în celebra sa operă Decameronul, pe Giotto pentru reînvierea picturii.

Umaniștii Renașterii au avut convingerea că participă la o epocă nouă. Cel care a dat numele Renașterii, a fost Giorgio Vasali (Renascinta-1550). În secolul al XVIII-lea conceptul se lărgește foarte mult, Voltaire spune că Renașterea este ambianța unei epoci. Cel care a făcut din Renaștere o perioada distinctă a fost Jules Michelet care în lucrarea sa Renaissance din anul 1855, a definit-o pe aceasta ca fiind ”o descoperire a omului, o descoperire a lumii”. Tot el fixează limitele cronologice și vorbea despre apariția Renașterii timpuriu, la Florența (Italia), ca mai apoi să se răspândească în toată Europa.

Concepția despre Renaștere pe care o păstrăm până astăzi poartă, în mare parte, amprenta gândirii fondatorului culturii moderne Iacob Burckhardt, deși cercetările mai noi au corectat și îmbogățit unele interpretări ale acestui istoric din veacul al XIX-lea. Dar, centrul sistemului său interpretativ privind “dezvoltarea individualității” prin Renaștere rămâne de necontestat, lucrarea sa fiind, într-adevăr “capodopera unui mare artist”. Edificiul impunător al lui Burckhardt s-a constituit pe temelia conștiinței despre Renaștere a umaniștilor epocii. Autorul elvețian a lărgit noțiunea de Renaștere la sfera și însemnătatea unei perioade culturale, unitare, căreia i-a definit conținutul prin două elemente esențiale: umanismul și arta.

Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat intens viață intelectuală europeană în perioada modernă de început. A început în Italia și s-a răspândit apoi în restul Europei până în secolul al XVI-lea, influența sa s-a resimțit în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în alte domenii de cercetare.

Savanții renascentiști au adoptat metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat și găsit în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a stârnit un exod al savanților greci ce au creat manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, acestea fiind scrise în greacă și arabă.

În Renașterea neoplatonică, umaniștii nu au dezabrobat creștinismul, dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost consacrate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare imponderabilă s-a petrecut în modul în care intelectualii tratau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam luptau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.

Renașterea a presupus și o experimentare a intelectualilor de a studia și a îmbunătăți lumea seculară, prin redresarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, s-au pastrat monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub dominația directă a Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent .

Europa s-a dezvoltat prin Renașteri succesive si tot mai adânci , și avem parte de Renașterea carolingiană, în Franța în timpul lui Carol cel Mare; de Renașterea europeană, în secolul al XV-lea, aici includem și dezvoltarea stilului gothic și de Renașterea Paleologilor si Comnenilor din Bizanț.

Oamenii Renașterii au simplificat istoria, căci Evul Mediu nu a pierdut niciodată contactul cu Antichitatea. Frustă în spirit, limitată în răspîndire, "Renașterea carolingiană" a avut totuși meritul de a fi păstrat și recopiat numeroase manuscrise ale vechilor autori: un prețios depozit pentru posteritate.

Descoperirile geografice au schimbat complet concepțiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas și descoperă, astfel, America. În același an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castiliei din Spania ("Reconquista"), dispare – după 800 de ani de dominație – ultimul bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică. În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin expediția întreprinsă de Magellan între 1519-1522 au dispărut și ultimele îndoieli asupra formei sferice a Pământului.

Pentru oamenii Renașterii lumea se mărește în timp și spațiu. Ei capătă tot mai clar conștiința vechimii lumii greco-romane și descoperă, prin durata istoriei, semnificația valorilor acesteia. Deopotrivă cu expansiunea în timp, ei dobândesc, prin călătorii, o imagine a lumii despre care-și dau seama că este finită, confruntându-se direct cu America, Asia, Africa. Spațiul cunoscut se lărgește considerabil, la cel mediteranean adăugându-se Oceanul Atlantic, Pacific și Indian. Fața lumii se schimbă iar această modificare majoră a reprezentat primul pas spre unificarea ei.

În perioada cruciadelor, singurele orașe care au beneficiat de pe urma acestora au fost orașele italiene, pentru ca au pus la dispoziția cruciaților corăbiile lor, acest fapt aducând și îmbogățirea lor. O alta caracteristică importantă pe care o întâlnim în aceasta perioadă este faptul că toți artistii au dorit să își lase în scris numele pe operele create.

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei. Cunoștințele obținute în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile – tipografiei – de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, s-a început cu statele-orașe italiene și continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces a fost favorizat de o diplomație modernă, care, prin evitarea războaielor, devine un important instrument politic.

Clerul, își schimbă modul de viață, și renunță la preocupările exclusive de cult și aspiră la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici.

Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau prelați ca Sant'Antonio din Florența sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ.

Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Umanismul renascentist are drept scop conservarea și studierea operelor antichității, iar tema dominantă a spiritului său este căutarea și formarea unei personalități armonioase cu o cultură bogată, solidă. Umanismul se va detașa, treptat, de scolastica medievală, istoricii și filosofii renascentiști aplicând operelor creștine un spirit critic și erudit. El s-a manifestat în colecționarea manuscriselor vechi, reconstituirea textului original, restaurarea literelor grecești și a filosofiei ebraice, compararea textelor, trezirea simțului artistic. Entuziasmul redescoperirii valorilor spirituale ale antichității a generat o frenezie pentru învățarea limbii grecești și latine. Acestea deschid calea spre un nou și bogat univers valoric, spre o concepție diferită asupra lumii și a omului. Distanțarea față de dogmatismul medieval n-a fost manifestată tranșant, menținându-se respectul pentru religie și biserică.

Cel mai cunoscut umanist, cosmopolit care trăiește în patru țări și predă la patru universități diferite, a fost Erasmus din Rotterdam. Autor al unei vaste opere – Elogiul nebuniei (1511), Despre educarea principelui creștin (1516), Despre liberul arbitru (1524) a fost în strânsă legatură cu toti umaniștii acelei vremi. Putem să afirmăm fără doar și poate că Erasmus a fost un adevărat cetățean european.

Renașterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala creație a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele și scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate – epopeea, satira, epigrama, biografia – și se creează genuri noi, ca sonetul și nuvela (Novella).

Unul dintre cei mai mari istorici și gânditori politici ai Italiei este Nicolo Machiavelli (1469-1527). Personalitatea sa exprimă în chip strălucit spiritul politic renascentist. Istoric, teoretician și practician al politicii Machiavelli are o excelentă putere de a înlănțui și explica evenimentele istorice, o perspectivă largă a faptelor (Istoriile florentine), o capacitate de a impune o nouă idee despre arta de a conduce, a guverna (Principele, lucrare apărută în 1513).

Nicolo Machiavelli în monumentala sa lucrare ”Principele” , vorbește despre calitățiile pe care un om trebuie să le aibă pentru a putea unifica Italia. Un principe veritabil, trebuie să fie puternic ca un leu și viclean ca o vulpe.

Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară – caracteristică artei din această perioadă – și realizează cupola Domului din Florența (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influențat și pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veșminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin individualitatea și plasticitatea noului stil.

Și Paolo Uccello (1397-1475) – "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" ,este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris și lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.

Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) – în Florența; Andrea Mantegna (1431-1506) – în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) – în Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou al organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florența și pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) și "Primăvara" (1474).

“Artistul desăvârșit trimis de Dumnezeu pe pământ”, Michelangelo a fost pictor, sculptor, arhitect, poet. Aprofundând arta clasică, prin intermediul Academiei platoniciene, el a înțeles armonia corpului uman, conferindu-i o tensiune spirituală profundă. Esențialul operei lui este Capela sixtină zugrăvită la cererea papei Iuliu al II-lea, pe fundalul căreia se desfășoară scenele Genezei, de la crearea omului și până la potop.

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al orașului Florența.

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului – printre alte motive, celebra "Școală din Atena", în care sunt figurați diverși filozofi ai antichității.

Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii în Veneția. El pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al curții regale spaniole.

Din Italia, Renașterea se răspândește și în alte țări din Europa apuseană. Învățați, artiști, negustori sau meseriași călătoresc în orașele italiene și se întorc în Franța, Flandra sau în zona hanseatică nu numai cu noi cunoștințe, dar și cu un alt gust în artă și în modul de viață. Declinul feudalismului și centralizarea puterii politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale și economice.

Spre deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină și greacă, în țările vest-europene, sub influența protestantismului, se folosesc limbile naționale, fapt care contribuie la formarea noilor state naționale – caracterizate printr-un limbaj unitar.

În afara Italiei, pictura va înflori în cadrul școlii flamande (Pieter Bruegel cel Bătrân și cel Tânăr) iar cel mai cunoscut pictor din a doua jumătate a veacului al XVI-lea a fost Domenico Theotokopulus, zis și El Greco, născut în Creta și stabilit tot restul vieții la Toledo în Spania.

II.2 . Reforma și modernizarea societății europene

Renașterea și Reforma au avut inițial o origine comună, apoi cele 2 mișcări s-au separat, iar în final au devenit mișcări contrare. Unii dintre reprezentanții Renașterii s-au orientat către cultura antică păgână, ceilalți s-au orientat către Antichitatea religioasă.

Biserica catolică a primit lovitură după lovitură, culminând cu scindarea ei. Termenul ca atare (Reforma) nu a fost utilizat de contemporani și nici după mai multe generații. Mișcarea protestantă a primit ulterior această titulatură pentru a se evidenția faptul că schimbările care au vizat reformarea Bisericii.

La fel ca și Renașterea, Reforma este un fenomen european deosebit de complex. Dezbaterile despre originea Reformei precum și raporturile ei cu Renașterea, începute în secolul al XVI-lea, continuă și astăzi, căpătând mereu noi argumente și semnificații pentru evoluția ulterioară a civilizației europene.

Reforma este înainte de toate un fenomen religios “o dramă a conștiinței” europene după expresia lui Paul Hazard. Dar, în același timp, factorii care au generat Reforma n-au fost numai religioși, după cum cei ai Renașterii n-au fost numai intelectuali și artistici.

Europa medievală era predominată de războaie, foamete și epidemii, moartea fiind o prezența obsesivă. În secolul al XIV-lea, în urma Marii Ciume și devastatorului războiu de un veac, temele macabre dominau arta medievală, ca "Dansul Macabru". Prezența morții în viața cotidiană ducea la accentuarea pesimismului sau la o viață pasională, după Boccacio în preambulul Decameronului. Pe plan religios, teama de moarte ducea la creșterea pietății și credinței a individului.

Miticismul ia amploare în zonele renane și în spațiul flamand, unde s-a dezvoltat "Devotio moderna". Apare o cerere crescută de dovezi certe în privința mântuirii personale, iar biserica nu răspundea decât parțial decât prin intermediul cultului sfinților, al moaștelor, pelerinajelor, ceea ce ducea la o religiozitate puternică și la o adâncă interiorizare.

Reforma a fost inițiată într-o societate marcată de înrădăcinarea Renașterii și a capitalismului, punându-se mai mult accent pe om ca individ, și mai puțin ca membru al unei colectivități. Religia trebuia să fie interiorizată, să fie adresat omului ca individualitate și nu ca membru al unei colectivități bisericești. Se preconizează ideea eliberării individului, creând premisele unui contact cu divinitatea fără medierea bisericii.

Reforma, prin programele inițiatorilor ei, a urmărit transformarea atât a instituțiilor bisericești, a doctrinelor teologice, a vieții religioase cât și a structurilor sociale și politice în general. Reforma a fost expresia religioasă a Renașterii. Fiind aproape simultană Renașterii, Reforma a fost o consecință, un rezultat al afirmării personalității umane prin Renaștere.

Funcțiile bisericești erau cumpărate, prelații acumulau mai multe funcții bisericești pe care nu le îndeplineau, dar din care obțineau beneficii materiale. Mulți membri ai înaltei ierarhii bisericești preferau să rezideze la Roma, fiind centrul de putere și de influență al curiei papale, sau la curțile principilor, uitând de asistență și îndrumarea enoriașilor. În ciuda reformei gregoriene, clerul continuă să fie imoral și ignorant, iar papii și cardinalii erau corupți. Papii din timpul renașterii erau susținători ai culturii, astfel, au recurs la fiscalitate excesivă și la indulgențe pentru a finanța artiști, generând urmări negative asupra bisericii, că opoziție și contestări.

Adepții reformei vor fi iconoclaști, privind arta ca pe un lux inutil, un obstacol în calea comunicării directe dintre credincios și divinitate. Biserica era criticată și pentru bogăția excesivă și pentru luxul personal al prelaților.

Tiparul a avut un rol important în cadrul mișcării reformiste, datorită climatului intelectual pe care îl favoriza, contribuind la răspândirea bibliei și lucrărilor teologice, dar și a operelor umaniste. Sunt descoperite elemente care zdruncină poziția bisericii oficiale. Lorenzo Valla a demonstrat falsitatea "Donației lui Constantin", document pe care papalitatea își motiva amplasamentul la Roma. Erasmus de Rotterdam a retradus biblia în latină după ce a relevat greșelile traducerii bibliei în secolul al IV-lea făcută de Ieronim. Versiunea tradusă greșit, Vulgata, a fost considerată oficială , fiind baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice.

Mișcarea Reformei cuprinde patru perioade ce corespund celor patru variante ale protestantismului: a) în 1517 se răspândește în Germania doctrina lui Martin Luther; b) ea este urmată în 1522 de cea a lui Zwingli în Elveția; c) în 1541 Jean Calvin își întemeiază propria biserică la Geneva; d) în Anglia “Actul de supremație” (1534) marchează crearea bisericii anglicane.

Martin Luther (1483-1546), este figura emblematică a reformei în Germania. A afirmat că este suficientă doar credința pentru mântuire și contactul direct al oricărui creștin cu divinitatea fără intermedierea bisericii. În 1520, papa Leon al X-lea l-a excomunicat, dar Luther, susținut de partizani, a ars bula de excomunicare și alte lucrări ecleziastice. S-a declanșat un conflict deschis îndelungat care va marca evoluția viitoare a Europei. Împăratul german Carol al V-lea l-a convocat, oferindu-i garanții de securitate, la dieta de la Worms. În 1521, Luther a refuzat să renunțe la convingerile sale, iar dieta îl declară scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat și ucis de oricine.

Luther a criticat cu vehemență vânzarea indulgențelor de către cler, prin care credincioșiilor le erau iertate păcatele de către Biserică. El afirma că, indulgențele așează diferit pe bogați și săraci în societatea vremii. În opinia lui, Biblia este singurul îndrumar și aceasta trebuia să fie accesibilă oricui.

A început traducerea Bibliei în limba engleză. Întrucât în Biblie nu se precizează că Papa era conducătorul Bisericii, Wycliffe aprecia că această instituție reprezenta o creație umană și nu opera lui Dumnezeu.

Actul inițial al Reformei îl reprezintă cele 95 de teze formulate de Luther, pe care le propune unei ample și libere dezbateri teologice. Ele sunt afișate pe ușa principală a bisericii castelului din Wittemberg, textul tipărit fiind răspândit, apoi, în întreaga Germanie.

Cea mai importantă teză din cele 95, era izbăvirea prin propria credință, astfel Luther stabilește o legătură directă între om și Dumnezeu, preotul își pierdea astfel darul de a revărsa asupra credincioșilor harul oferit de Dumnezeu.

În cadrul luteranismului, există o legatură directă între om si divin, iar comunitățiile suhnt conduse de pastori, preotul neavând putere divină. Luther a atacat într-un mod direct sistemul indulgențelor dintr-o perspectivă religioasă, indulgențele așezând diferit bogății de săraci.

În 1555, dieta de la Augsburg, aduce pacea relgioasă în Germania, facându-i egali pe luterani cu catolicii.

Dar în momentul în care luteranismul părea a fi în regres, Jean Calvin (1509-1564) a resuscitat Reforma.

Răspândirea ideilor lui Luther au dus la reforma proprie a lui Jean Calvin (1509-1564). Născut într-o familie de juriști, a făcut studii de drept, precum și limba greacă și ebraică la Paris. A fost marcat de ideile luterane și s-a implicat în disputele de idei care îi opuneau pe protestanții catolicilor.

Jean Calvin pune accent pe ideea predestinării divine, acesta afirmând că de la naștere omul este predestinat fie mântuirii veșnice, fie osândei veșnice. Puterea credinței și succesul în viață sunt o dovadă că omul a fost ales pentru mântuire, iar omul trebuie sa fie cumpătat și să facă economii pentru a obține succesul în viață.

Dar, fără îndoială, calvinismul a favorizat capitalismul și prin legitimarea canonică a împrumutului cu dobândă, condamnat de Biblie și chiar de Luther, care socotea cămata o nenorocire, o fiică a ereziei. Calvin face o distincție între împrumutul de consum și cel de investiție, conciliind dobânda cu preceptele religioase. Săracilor trebuie să li se acorde bani fără dobândă; pentru împrumutul de investiție, însă, dobânda trebuie stabilită în conformitate cu legile statului.

În 1531, Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) a obligat clerul să-l recunoască ca "unicul protector și șef al bisericii și clerului din Anglia". Astfel, dreptul canonic față de rege a fost subordonat, iar apelul judiciar la papa a fost interzis. În 1533, Henric a cerut anularea căsătoriei cu Ecaterina de Aragon (mǎtușa lui Carol Quintul) pentru că nu-i oferise copii, ceea ce a dus la o problema dinastică. A divorțat și s-a căsătorit cu Anne Boleyn. În 1534, este emis "Actul de Supremație". În 1536-1539, are loc marele jaf, prin care mănăstirile sunt închise, iar averile bisericești sunt secularizate.

Regele devenea conducătorul Bisericii Episcopale engleze, care se desprindea de Roma, asumându-și prerogativele papale atât în privința dreptului ecleziastic, cât și a competențelor liturgice și dogmatice.

Reforma anglicană este mai puțin distanțată față de Roma, fiind un compromis între catolicism și protestantism. Ea preia doctrina protestantă sub forma unui calvinism atenuat, păstrând însă ritualul catolic. De asemenea, ierarhia bisericească este menținută, comunitatea anglicană fiind episcopală, în frunte cu episcopul de Canterbury.

Anglicanismul reprezintă un compromis, între protestantismul de esență calvină și catolicism. Aici doctrina se preia doctina calvină și se menține ritualul catolic. Este emis Actul de Uniformitate, prin care este stabilită ” Cartea de rugăciune comună”.

II.3.Libertatea religioasă și politică. Consecințe asupra procesului de modernizare

Religia avea un caracter public în Evul Mediu. Acest fapt se datora controlului redus pe care statul îl exercita asupra teritoriului său . Biserica și-a asumat astfel rolul de catalizator comunitar, ordinea în societate fiind favorizată de sentimentul de unitate în cadrul comunităților creștine. Inclusiv în timpul spovedaniei era implicată și comunitatea. Sentimentele de dușmănie, în raport cu celălalt individ, reprezentau un păcat superior păcatului provocat de slăbiciunile trupului.

Cea mai importantă era pacea în interiorul colectivității, iar iertarea din partea celor afectați era primordială în procesul spovedaniei. Dar ceremonialul și statutul bisericii au suferit importante transformări de-a lungul epocii moderne.

În viața socială a supușilor statul a început sa fie din ce in ce mai prezent. Cele doua instituții au colaborat deseori confruntându-se, dar Biserica a pierdut teren și a ajuns de la rolul său de asigurare a păcii sociale, la supravegherea comportamentului credincioșilor în raport cu ordinea socială instituită.

În epoca medievală, Cele șapte păcate capitale erau cele după care se bazau creștinii, în epoca modernă acestea fiind înlocuite cu Cele 10 porunci care îi îndemnă pe creștini la supunerea față de Dumnezeu și de autoritatea politică. Cele 95 de teze ale lui Luther promovau pocăința extremă vazută ca o penitență în viața de zi cu zi. Principala preocupare a credinciosului trebuia sa fie „prevenirea păcatului”.

Cu ocazia Conciliului de la Trento din anul 1563, s-a interzis practicarea indulgențelor, iar cardinalul Carlo Borromeo a făcut din spovedania cu caracter public una cu un caracter privat.

Distincția dintre religie și drept este veche, ea apărând odată cu afirmarea creștinismului primitiv. Societatea europeană a continuat să aibă un caracter dual deși Statul prin diverse legi, a încercat și încearcă să reglementeze până și cele mai mici probleme. Acționând într-o manieră autonomă, Biserica și-a creat doctrine etice proprii, deosebit de influente. Din această perspectivă, Europa creștina a deținut un atu în raport cu alte societăți în cadrul cărora religia și statul dețineau prea multe puncte de convergență.

Războaiele religioase au zguduit Europa până spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Elementele caracterisitice anumitor societăți europene, care sunt vizibile și astăzi, au fost influențate de către confesiunile catolice și protestante. Însă, se remarcă și diferențe semnificative între cele două confesiuni. Protestanții au început să citească Biblia, aceasta devenind cunoscută unui public tot mai larg datorită numeroaselor traduceri. Acest demers a dat un impuls semnificativ alfabetizării. Sfaturile unei fețe bisericești au fost cele care i-au ghidat catolicului gândirea și conștiința fiind dependent de acestea.

„Disciplina interioară” avea doua forme de manifestare: la protestanți se acorda o importanță capitală „responsabilității interioare”, în timp ce catolicii preferau să fie călăuziti și, implicit controlați din afară. Spovedania individuală și secretă a constituit o manieră eficientă de „manipulare ecleziastică”.

II.4.Constituirea statului modern european

Lumea modernă se caracterizează printr-un proces de schimbare uriaș. Au existat două praguri cruciale ale istoriei: revoluția agricolă (revoluția neolitică) și nasterea lumii moderne (revoluția industrială).

Occidentul are un rol crucial in istoria Epocii Moderne. Immanuel Wallerstein, in lucrarea sa Sistemul mondial modern, explică geneza lumii moderne prin patru factori importanți: amploarea spațiului geografic, capacitatea unor popoare de dezvoltare industrială, capacitatea unor popoare de a crea metode diversificate de organizare a producție, eficiența unor aparate de stat în produsul de producție.

Din punct de vedere al timpului avem patru metode importante în procesul de naștere a lumii moderne, desfăsurându-se pe mai multe secole: originea timpurie (în timpul Renașterii între anii 1450-1640) ; între anii 1640-1815 s-au afirmat caracteristicile la nivelul european a lumii moderne; consolidarea lumii moderne pe temeiul industrial și tensiunile pe care economia modernă le-a generat la nivelul lumii moderne.

Lumea modernă se caracterizează prin capitalism, fiind dirijată de economia capitalistă care se bazează pe valoare de schimb, societatea capitalistă este societatea deschis ierarhizată (ierarhia închisă era generată de naștere si avere in timp ce ierarhia deschisă se realizează pe competențe si valoare).

Auguste Comte, întemeietorul societății moderne afirma că progresul tehnic va duce la atenuare a conflictelor sociale, iar Toffler afirmă că civilizația modernă a fost o civilizație a “coșurilor de fum”.

Industrializarea s-a bazat pe o creștere expozițională haotică pâna în anul 1950, când s-a pus un accent pe dezvoltarea organică durabilă, aceasta fiind legată de dezindustrializarea industriei clasice punându-se un accent pe dezvoltarea tehnologică de vârf. O componentă esențială in procesul de schimbare a fost modernizarea culturii.

Lumea modernă se leagă de apariția sistemului mondial modern care a dus la o polarizare a saraciei si bogăției. Max Weber, afirma in ”Etica protestanta si spiritul capitalismului” (1904) ca Marx nu poate să demonstreze de ce capitalismul a apărut in secolul al XV-lea, de ce a apărut in Occident și de ce a reusit in unele țări și în altele nu.

Weber face o diferență între spiritul tradițional si spiritul capitalist, diferențele dintre acestea fiind acelea că spiritul tradițional prezintă puțin interes pentru eficiență, nu manifestă interes pentru muncă,confort maxim, efort minim, spirit incapabil de schimbare, în timp ce spiritul capitalist se bazează pe eficiență maximă, interes pentru câștig, rationalitatea muncii, dorința de a obține succes in viață. Aceste idei ale lui Weber fiind valabile pentru perioada de început a capitalismului in secolul al XV-lea, care a făcut excepție de la unele activități.

În secolul al XV-lea se produc două evenimente importante, fiind decisive în nașterea lumii moderne și anume declinul Spaniei si afirmarea Angliei. Decăderea Spaniei s-a produs in principal datorită factorului economic (aurul si argintul nu au fost investite corect), factorului politic (țările de Jos se despart de Spania) și factorului demografic (aici includem ciuma si expulzarea evreilor și arabilor).

CAPITOLUL III

Europa în Secolul Luminilor

III. 1. Dilatarea spațiului european

Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea și continuând până la mijlocul secolului al XVIII-lea, spațiul european se dublează, astfel, putem afirma că în această perioadă avem parte de o Europă mare. Acest lucru se datorează în principal datorită reîncorporării vechii creștinătăți orientale, ce fusese până atunci depărțită aproape în bună msură, de Europa occidentală.

O dată cu învingerea turcilor sub porțile Vienei, harta Europei prinde un nou contur, înglobând acum și numeroase state aflate până atunci sub suveranitate otomană.

Pentru a măsura cu adevărat dilatarea spațiului european, vom vorbi de câteva considerații în ordinea mărimii, a calității și a preciziei, din nefericire foarte inegale. Astfel, putem să vorbim despre dublarea populației Norvegiei între 1665 și 1801 sau triplarea populației în mai puțin de un secol a Finlandei. De cealaltă parte, populația Rusiei s-a redus de la 20 la 7 milioane de locuitori între 1620 și 1650, acest lucru datorându-se datorită slăbirii Imperiului de criză, de război sau de nenumărate boli.

În 1680 această Europă ”frontieră”, grupa pe o întindere de 7 milioane de km², 3,38 de milioane de locuitori. Către 1760-1770, pe 10 milioane de km², 75 de milioane de oameni. Către 1790-1800, pe 11 milioane de km², 95 de milioane de suflete.

Spațiul Europei luminilor este și malul Mediteranei, această veche creștinătate, formată din Spania, Portugalia și Italia, însușind împreună 900.000 de km². Beneficiind de un număr mare al locuitorilor, de tehnici și de civilizația acestor ținuturi, putem afirma că Europa îi datorează acesteia totul.

Deși fusese principala frontieră a creștinătății occidentale în secolul al XIII-lea, Spania pierde treptat din toate plusurile pe care aceasta le deținea, dar din păcate abia în anul 1680, oamenii devin conștienți de această cădere a zonei mediteranei.

În secolele XVI-XVII avem parte de această creștere extraordinară a Europei, însă zona mediteranei bate pasul pe loc, iar numărul populației din aceste zone evoluează extraordinar de lent în comparație cu zonele Europei.

La începutul secolului al XVII-lea când începe epoca clasică, populația zonei mediteraneene, echilibrează în mod sensibil Europa – ”frontieră” de la Est. Ca bogăție, ca prestigiu, o zdrobește, literalmente.

În secolul al XVII-lea, Europa mediteraneeană era un spațiu închis care nu prezenta nicio zonă de expansiune comodă cu excepția coloniilor din America pe care le deținea în proporție foarte mare.

Cea mai compactă zonă de populație era vestul și puțin din centrul Europei, referindu-ne aici la Franța, Anglia, țările de jos, Elveția și o parte din Germania occidentală. În această zonă era înglobată adevărata Europă a acelui secol, Europa Luminilor.

Europa își dublează populația între 1700 și 1800, în centru continentului avem parte de cea mai mare densitate a populației, aceasta scăzând cu cât ne apropiem de zona Mediteranei și de frontieră.

Interesante sunt însemnările de călători ale lui Montesquieu despre Italia unde el afirmă că există o Italie europeană la nord, în Câmpia Padului, aici intrând Veneția, Florența și Roma și o zonă a exoticului, unde întâlnim Sardinia și Lațium.

Europa acestui secol o putem percepe ca fiind imensă datorită mijloacelor de transport care au râmas neschimbate, dimensiunile sale de la un capăt la altul fiind parcurse în luni, cu toate aceste ea este puternic sudată.

Schimbările apar odată cu Revoluția Canalelor din Anglia între 1730 și 1740 și în Franța odată cu pavarea drumurilor regale între 1760 și 1770. Astfel, asistăm în acea perioadă la o reducere de 10, 20% a distanței în raport cu timpul pe marile axe europene.

În 1680, Europa dens populată era, prin contrast cu ținuturile mărginașe dinspre răsărit o Europă a drumurilor. După un secol, contrastul este și maii puternic. La est nu se schițează nicio revoluție, la vest, în schimb, se pregătește o revoluție capitală.

Europa secolului Luminilor este o Europă extrem de vastă, iar adevărata frontieră a acestui veac privește către interior. Ea este frontiera gândirii științifice și tehnice. Această Europă fiind redusă de mijloacele de comunicare.

Dimensiunea teritorială extinsă a Europei în acea perioadă se datorează și coloniilor pe care cele mai importante țări ale bătrânului continent le avea. Imperile de dincolo de Ocean aveau o suprafață de aproximativ 2,5 milioane de km².

Spania avea imperii în jurul Atlanticului, în Oceanul Indian și în Pacific. Olandezii dețineau vaste colonii în oceanul Atlantic, iar englezii pur și simplu au făcut ca spațiul dintre Europa și America să fie un trapez în jurul Atlanticului.

Între 1760 și 1770, lumea se deschide, pentru a se închide iarăși repede, dar, de data aceasta, nu asupra puterii mijloacelor de explorare ale omului din secolul luminilor, ci asupra întregului Pământ. Victoria Marii Europe, ajunge la un Univers închis, înainte ca ultimele frontiere să se închidă în ultimele decenii ale secolulu al XIX-lea.

III.2.Progrese economice și revoluția industrială

Creșterea spectaculoasă a populației între anii 1700-1800 și largirea spațiului european, au avut consecințe economice semnificative. Se presupune că procesul industrializării a început în Marea Britanie, un rol important l-a avut și implementarea unui set de drepturi și libertăți, începând cu Magna Charta Libertatum din 1215. Țăranul englez a fost interesat de creșterea randamentului produs în agricultură. Ulterior, majoritatea terenurilor agricole au fost cumparate de mari proprietari, astfel încât țăranului îi rămâneau două variante: ori devenea angajat al acestora, ori se îndrepta către oraș, oferind forță de muncă ieftină.

Revoluția agricolă a fost cea care a ajutat la realizarea revoluției industriale. Țăranii săraci s-au orientat către mutarea spre orașe, astfel s-a înregistrat o sporire a populației determinând astfel o mărire a exportului de produse industriale pentru achiziția de alimente. Este semnificativ faptul că Anglia a făcut ultimul export de grâu în anul 1792.

Aristocrația rurală din Anglia a contribuit la îmbunătățirea procedeelor de producție în contrast cu productivitatea agricolă din Franța care era foarte redusă. Sfecla și cartoful au început să fie cultivate cu interes mai ales în secolul al XIX-lea. Între 1640 și 1688, Anglia a avut parte de transformări insituționale și cultural politice. Anglia veacului al XVIII-lea reprezenta deja o piață economică bine inchegată, în care abolirea limitărilor feudale perpetuate în restul Europei, datorită monarhiilor absolutiste, lăsase loc relațiilor capitaliste.

Istoricul Ian Morris a sintetizat atuurile Marii Britanii: „până în 1770, Britanicii nu aveau doar salarii mai mari, mai mult cărbune, finanțe mai puternice și instituții mai deschise (cel puțin pentru bărbații din clasa mijlocie și cea superioară) decât oricare alt stat, ci – mulțumită victoriilor din războaiele cu olandezii și francezii – aveau și mai multe colonii, un comerț mai performant și mai multe nave de război”. Datorită prelungirii speranței de viața cu cel puțin 10 ani s-a realizat dublarea populației europene în Secolul Luminilor.

Thomas Robert Malthus în ”Eseul” din anul 1798, vorbește despre realitatea vremii și anume creșterea rapidă a populației , comparativ cu perioadele istorice trecute, trezește ingrijorare si chiar spaimă în rândul oamenilor.

Progresele economice în Secolul Luminilor sunt izbitoare ca relevanța si amploare. Acest model al civilizației occidentale își are originea în Anglia. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea regalitatea britanică și mai apoi ceilalți monarhi europeni, si-au însușit toate aspectele cunoașterii științifice și ale progresului tehnic. Până în acel moment oamenii de știinta ai vremii lucrau pe cont propriu, fiind susținuți financiar doar de catre un mecenat. Descoperirile tehnice se datorau inventivității unor meșteri si specialiști care s-au confruntat cu problemele practice.

Cercetarea științifica si tehnică dobândește un caracter organizat, datorită înfințării instituțiilor academice unde se asociau savanții. Prima astfel de instituție este „Societatea regala”,care a fost înființată de regele Carol al II-lea, la Londra, în anul 1662, ca mai apoi la Paris să fie înființată de către Colbert “Academia de Științe“, in anul 1665. Acestora li se adaugă și academiile înființate în Berlin (1700), Sankt-Petersburg (1725), Stockholm sau Copenhaga.

Revoluția industrială este bazată mai ales pe introducerea mașinii cu aburi de către James Watt, a mașinii de tors a lui James Hargreaves sau a masinii de filat a lui Richard Arkwright. În acest fel munca manuală a fost înlocuită cu tehnica mașinilor, astfel s-a accelerat dezvoltarea forțelor productive ale societății. Datorită revoluției industriale s-a produs si un progress al cunoștintelor și al creației științifice.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, in agricultură lucrau noua zecimi din populație, o zecime lucrând pe partea industrială.

În Franța prima fază a revoluției industrial a început in ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea și s-a încheiat în prima jumatate a secolului al XIX-lea, în S.U.A a început în jurului anului 1800 și s-a încheiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în Germania revoluția începe mai târziu , respectiv in deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea si durează până la sfârșitul aceluiași secol.

Bumbacul, aburul, caile ferate (prima locomotivă cu abur a fost introdusă de G.Stephenson in anul 1815), au fost cele care au condiționat întreaga prosperitate a lumii în prima fază a revoluției industriale.

Începând cu anii 1880, revoluția industrială a intrat într-un stadiu nou de evoluție bazat pe utilizarea unor noi surse de energie legate de electricitate, folosirea gazului si a petrolului.

Avansul Angliei, care a realizat un demaraj timpuriu al industrializării în secolul al XIX-lea datorită concurenței acerbe a SUA și Germaniei.

Nu putem să vorbim despre un proces de afirmare și consolidare în legătura cu industrializarea fără să precizăm dezechilibrul care exista între Franța, Anglia și Germania, acestea reprezentând “marele triunghi geografic industrial" și restul continentului european.

III. 3.Curentul iluminist și rolul său european

Nu putem discuta despre modernitate fără a ne referi la Iluminism , datorită caracterului său profund novator, a relației sale cu mișcarea reformatoare din secolul al XVII-lea si a conexiunii îndelung analizată de numeroși istorici cu Revoluția Franceză.

Începând cu secolul al XVII-lea filosofia engleză a început să influențeze tot continentul european , mai ales ideile din Franța. Secolul Luminilor a reprezentat o nouă etapă in procesul evoluției conștiinței europene: în timp ce criticile asupra Bisericii s-au amplificat, rațiunea și știința au inceput să stea la baza gândirii filosofice, care s-au manifestat tot mai liber. Mișcarea iluministă s-a extins în întreaga Europă, în Vest, până în Portugalia iar în Răsărit până in Rusia.

Unii dintre suverani, regele Prusiei, Frederic al II-lea (1740-1786), țarina Ecaterina a II-a (1762-1796) sau împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), s-au aratat sedusi de filosofie și au apelat la înțelepciunea unor oameni de litere francezi, mai ales Voltaire și Diderot, care au devenit sfătuitori.

Cele mai multe guvernăminte din statele catolice au impus cenzura atentă asupra creațiilor artistice ale unor scrieri sau reprezentații, totul la îndemnul Bisericii. Astfel autorii neagreați in țara lor de origine, au publicat sub pseudonim în Olanda, care era o țară foarte tolerantă.

Deși existau aceste piedici, secolul al XVIII-lea a reprezentat o perioadă de transformări importante în multiple domenii (economic, social, cultural) , chiar și în reflecția politică. A constituit un moment capital în evoluția ideilor, sistemul filosofic învechit fiind înlocuit de gândirea modernă. Sfârsitul veacului al XVII-lea a fost marcat de o “criză a conștiinței europene”, după cum apecia Paul Hazard, prezentă in scrierile unor intelectuali precum Baruch Spinoza, Pierre Bayle, John Locke, începând din anii 1680-1690. Criza aceasta se referă bineînțeles la respingerea autoritarismului si a conservatorismului. Având un spațiu de manifestare limitat, criza s-a produs in jurul unui grup restrâns de savanți care doreau crearea unui spatiu de libertate pentru cercetarea intelectuală.

În plan economic s-a înregistrat o evoluție accentuată a agriculturii și a comerțului, progresul general determinând o creștere demografică majoră si ameliorarea calității vieții (evoluție perturbată de perioada de criză din 1775). Burghezia a urcat în ierarhia economică, pretizând tot mai multe drepturi.

Dacă ne referim la perioada de dinaintea Revoluției Franceze din 1789, istoricii ne sugerează sa ne referim la aceasta cu titulatura de “Vechiul Regim” . Această titulatură a fost oferită mai întai pentru a desemna guvernământul învechit din Franța, apoi a fost adoptată pentru toate regimurile social-politice din toate țările europene. În societăți în care reguli și cutume de sorginte feudală reglementau încă raporturile sociale, cele mai multe dintre sistemele politice nu s-au schimbat, cu o seamă de excepții precum Anglia sau Olanda.

În aceste sisteme nobilimea a rămas atotputernică, acest lucru s-a datorat in special păstrării privilegiilor și dominației asupra unor importante demnități in multiple domenii(militar, administrativ sau religios). Obârșia a fost cea care a împiedicat burghezia să avanseze pe scara sociala, astfel s-a amplificat major contradicția dintre nobilime și burghezie. În fața absolutismului monarhic, de cele mai multe ori burghezia și nobilimea au fost de aceiași parte.

Acest fond care pastra atât noul cât si vechiul a fost cel care i-a inspirat pe burghezi sa difuzeze noi idei rupându-se de trecut și neținând cont de cenzură. Datorită oamenilor ca ei, putem să vorbim despre curentul acesta numit “Iluminism” , care a venit in sprijinul omului „luminat de rațiune”.

Acest curent ca și alte curente artistice sau filosofice a fost întalnit în spațiul european. Dar termenul unic de Iluminism, caracteristic pentru întreaga Europă, nu exclude existența unor diferențe de la o regiune la alta, unii analiști evocând unitatea si diversitatea Iluminismului.

În Franța, iluminismul a avut parte de o îndoială religioasă care s-a soldat cu relații tensionate între filosofi și oamenii bisericii, acest lucru nu s-a întâlnit în spațiul german sau englez. În Anglia, filosofii s-au lăsat inspirați de către Isaac Newton care a împăcat religia cu empirismul științific. Filosofia germană nu s-a separat de teologie, în acest fel și-a păstrat caracterul conservator.

Cu un secol în urma curentului iluminist, spiritul critic era cel care domina doar sectorul științelor, dar o dată cu apariția iluminismului, acesta a dominat toate curentele filosofice. Gândirea liberă a cunoscut o schimbare profundă fiind promovată tot mai mult concepția că un adevăr devine de necontestat numai după demonstrarea sa.

Secolul al XVIII-lea a fost cu siguranță un secol al experienței , iar cei care au promovat acest concept au fost Descartes și gânditorii englezi ai secolului al XVII-lea (Newton, Bacon, Boyle). Acest curent a contribuit astfel la constituirea materialismului în frunte cu Diderot, Helvetius, d’Holbach, La Mettrie. Concepția conform căreia “legile naturii, ale gândirii sau ale societății” reiese din “fenomenele mecanice sau fizice” a fost intens promovată de materialism.

De asemenea, ideea asupra libertății a fost o caracteristică principală în secolul luminilor. Intelectualul de tip nou sau intelectualul de tip modern, a început să-și câștige notorietatea prin participarea sa activă la viața publică. Acest intelectual avea diferite preocupări printre care publicarea tratatelor sau pamfletelor cu ajutorul cărora promova idei prin care se dorea transformarea societății. El era un avid apărător al toleranței, a reușit combaterea nedreptăților sociale și politice. În secolul al XVIII-lea întâlnim astfel promovarea optimismului de către gânditorii secolului. În 1784, Kant formula astfel motto-ul Iluminismului: “Sapere aude, aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii…”

Veacul al XVIII-lea a marcat accelerarea unei tendințe care se dezvolta de mai multe secole în gândirea occidentală, și anume acordarea unei importanțe sporite științei în detrimentul religiei. Revoluțiile franceze și americane s-au datorat, în mare măsură, gândirii filosofice iluministe și platformei reformiste.

În Europa Epocii Luminilor se observa o situație paradoxală: pe deoparte, o fărâmițare accentuată teritorială și lingvistică, cu manifestări de exacerbare a individualității regionale, iar pe de altă parte apariția concepției unei Europe “fără frontiere” datorate influenței culturale franceze și a lărgirii spațiului european (trecerea de la Mica la Marea Europă).

Din punct de vedere politic, Germania și Italia erau devastate politic, iar în Franța, prin centralizarea teritorială, se dorise înlăturarea regionalismelor, dar diversitatea lingivistică inca era de actualitate. Deși limba franceză avansa, indivizii încă realizau comunicarea printr-o varietate de dialecte sau chiar limbi. Limba franceză a devenit astfel limba intelectualității, de la vest la est, adică din Franța și până în îndepărtata Rusie. Frederic al II-lea, numit și Cel Mare, care împreună cu tatăl său a contribuit esențial la modernizarea Prusiei, se exprima în principal în limba franceză fiind un mare iubitor de cultură franceză și fiind marcat de ideile iluminismului. El însuți afirma că scrie și vorbește în limba franceză, germana folosind-o doar pentru comunicarea cu calul său, de unde putem deduce prestigiul pe care îl avea limba franceză.

Limba franceză a rămas limba de circulație și metoda prin care se transmiteau concepțiile filosofice până la începutul veacului al XX-lea. Uneori literatura națională a contribuit la perpetuarea unei comunități care risca să-și piardă identitatea în urma disoluției statului, cum a fost cazul națiunii poloneze, fapt care pune în lumină odată în plus importanța valorilor culturale. Tot în această perioadă, au fost întocmite peste treizeci de volume al unei lucrări esențiale, numită Enciclopedia sau dicționarul rațional al științelor, artelor și meșteșugurilor, editate, realizate între 1751 și 1772.

Aceasta s-a bucurat de o mare popularitate în rândul intelectualilor europeni. Principala concepție promovată de Enciclopedie în era aceea că dezvoltarea accelerată a Europei s-a exercitat în toate domeniile, depășind realizările Antichității și ale Evului Mediu, ideea de progres fiind o creație a gândirii filosofilor iluminiști. Ea a constituit totodată o “antologie” a pozițiilor politice, filosofice și religioase ale gânditorilor iluminiști.

Enciclopedia a fost o replică franceză a unei enciclopedii din Anglia anului 1728, intitulată Enciclopedia, sau un dicționar universal al artelor și științelor. Denis Diderot este cel care a realizat coordonarea enciclopediei începând cu anul 1746, dupa ce inițial demersul realizării enciclopediei a fost un eșec total , datorându-se în special neînțelegerilor cu editura. Primul volum a apărut la 1 iulie 1751, iar în ciuda opoziției pe care au avut-o clericii numind-o Biblia lui Satan, aceasta a avut parte de o enormă apreciere. Enciclopedia a fost terminată după 29 de ani însușind un total de 36 de volume fiind un îndrumar care a contribuit la formarea celor mai mari personalități din diverse domenii. A avut un caracter “anticlerical”, dar nu și “antireligios”. La realizarea acestei lucrări au participat nume importante ale vremii și anume: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, d’Alembert, Condorcet, Helvetius și Turgot.

În lucrarea ”Despre spiritul legilor”, Monstequieu vorbește despre istoria dreptului European fiind un critic hotărât al despotismului.

Rousseau, vorbește despre republica micilor proprietari și are un nou mod de abordare a relației dintre conducători și cei conduși. Una dintre lucrările importante ale acestuia a fost Contractul social. Voltaire vine cu idea despotismului iluminat, iar în lucrarea sa Istoria Rusiei sub Petru cel Mare, el considera ca au fost atât despoți barbari cat și despoți luminați care trebuiau să înfăptuiască reforme de sus cu sprijinul monarhului.

Gânditorii Epocii Luminilor considerau “progresul” indisolubil legat de Europa, o viziune intelectuală bazată pe exacerbarea europocentrismului. Întâlnim astfel o atitudine de superioritate legată de cetățenii Europei. Originea rasismului trebuie căutată în secolul al XVIII-lea, și în legătura cu ideologia progresului

În încheierea subcapitolului, doresc să menționez un citat al celebrului filosof francez, Jean-Jacques Rousseau, care este edificator din această perspectivă a progresului și anume: „Trăim în climatul și secolul filosofiei și rațiunii, cele mai mari genii ale tuturor timpurilor își reunesc lecțiile spre a ne instrui… totul contribuie la perfecționarea înțelegerii noastre și la dăruirea fiecăruia dintre noi a tot ce poate să formeze și să cultive națiunea. Am devenit prin aceasta mai buni sau mai înțelepți?”

Capitolul IV

De la Revoluția Franceză la Revoluția europeană de la 1848. Franța-studiu de caz.

IV.1Semnificația istorică a Revoluției Franceze de la 1789 și receptarea ei în spațiul european

Secolul al XIX-lea a fost fara doar și poate un secol lung, fiind cuprins între anul izbucnirii Revoluției Franceze de la 1789 și anul 1914, începerea Primului Razboi Mondial. În acest interval, Europa “a atins apogeul puterii economice politice și culturale”, beneficiind de aceste evoluții, în grade diferite toate statele sau regiunile europene.

Revoluția franceză, s-a desfășurat între anii 1789 și 1799, fiind un eveniment major al Epocii Moderne , acesta ducând la răsturnarea Vechiului Regim și la aparitia unei noi ordini sociale și politice în Franța. Pe parcursul acestei Revoluții, în Franța întâlnim toate sistemele de guvernare, de la monarhie absolutistă (bazată pe principiul de drept divin), la monarhia constituțională, dupa modelul Marii Britanii, ca in final să devina o republică. Republica, avea ca si caracteristici libertatea si egalitatea tuturor cetățenilor.

Începutul Revoluției are loc în anul 1789, o dată cu Adunarea Stărilor Generale la 2 mai 1789 și căderea Bastiliei, la 14 iulie și se termină în anul 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar (7 noiembrie 1799) dată de Napoleon Bonaparte.

Ideile liberale și naționale răspândite de Revoluția franceză s-au împrăștiat în toată Europa și a avut ca efect intensificarea luptei națiunilor asuprite împotriva dominației străine. Revoluția franceză vine în completarea șirului marilor revoluții ale Epocii Moderne, precedată fiind de Revoluția engleză și Revoluția americană.

Ca urmare a caderii Bastiliei, regele Franței, Ludovic al XVI-lea, încearca să fugă, fiind prins la Varennes. În timpul Adunarii legislative din octombrie 1791 și septembrie 1792 este introdusă monarhia constituțională. Aceasta era controlată de girondini si de membrii Clubului Feuillants.Urmarea acestor evenimente a fost revoltarea populației franceze, la 10 august regele fiind detronat.

La 21 ianuarie 1789, regele Ludovic al XVI-lea a fost executat, ca urmare a evenimentelor anterioare. Se declanșează astfel o insurecție regalistă în Vandeea . Perioada Convenției a cunoscut trei etape. Prima a fost „Convenția girondină”, între septembrie 1792 și iunie 1793, în timpul căreia deputații girondini și-au impus punctul de vedere. În iunie 1793, aceștia sunt arestați, fiind adoptată constituția montagnardă, fără a fi aplicată vreodată. A doua etapă a fost cea a “Convenției montagnarde”, fiind marcată de epoca Terorii, între iulie 1793 și iulie 1794, prezidată de Comitelul Salvării Publice. La 10 iunie 1794 era adoptată Legea din Prairial,care a dus la transformări majore în cadrul justiției (Marea Teroare). Perioada Convenției s-a încheiat cu etapa “Convenției thermidoriene” (iulie 1794-octombrie 1795), redactarea unei noi constituții fiind pusă în dezbatere. Epoca Directoratului ( a unei “republici burgheze” conduse de acesta), a debutat în octombrie 1795 și s-a finalizat în octombrie 1799. În octombrie 1795 era finalizată “Constituția anului III”. La 9-10 noiembrie 1799, prin „lovitura de stat din 18 Brumar”, Directoratul era înlăturat de către generalul Napoleon Bonaparte. Prin „Constituția anului VIII” din decembrie 1799 era instituit Consulatul.

Revoluția Franceză a avut parte si de critici, dintre ei îi amintim pe Joseph de Maistre și Louis de Bonald. Joseph de Maistre declara că marea greșeala a fost ca s-a dorit punerea în practică teoria lui Rousseau, despre suveranitatea poporului. El considera că Revoluția este în esență rea, dar datorită Providenței Divine, ea a avut un caracter pozitiv, ducând la reinstaurarea regalității. De Maistre îl face responsabil pe Rousseau, alaturi de Voltaire de declanșarea Revoluției Franceze, împreună cu tragicele urmări ale acesteia. În vizunea lui termenul de popor semnifică “ o reuniune de oameni in jurul unui centru comun”. Națiunea reprezintă comunitatea politică reunită pe baza principiului suveranității.

Fiecare națiune are forma de guvernare potrivită specificului ei, ceea ce pentru o națiune este potrivită, pentru alta poate nu este. Ceea ce înseamnă că Revoluția franceză, cu a sa Declarație a drepturilor omului si a cetățeanului,nu definește drepturile unui individ istoric concret, ci drepturile abstracte ale unei ființe abstracte care nu există in realitate.

Importanța conceputului de libertate a fost cea care a făcut ca Revoluția Franceză să se diferențieze de revoluțiile americană și engleză. Revoluționarii francezi au promulgat pentru prima oară îndreptățirea puterii prin ”voința poporului”. Datorită acestui fapt, puteriile regale s-au dovedit a fi în anul 1791, sever reduse, iar in anul 1792, Franța a fost declarată republică.

Franța anului 1789 avea o populație de 28 de milioane de cetățeni, majoritatea fiind țărani. Împărțirea populației era organizată astfel: clerul, nobilimea și starea a treia, însă primele două aveau parte de multiple privilegii. Franța era un regat înfloritor în pofida inegalitățiilor care existau în acea perioadă. Schimbarea devenise un factor major pentru toate categoriile sociale. Nevoile sociale erau diferite datorită clasificării populației.

Nu toți își doreau același lucru, iar unele cereri veneau în contradicție cu altele. Încă domina concepția că monarhia ar trebui să se reformeze ”de sus”. Privilegiații se temeau că reformele radicale le-ar putea afecta pozițiile. De aceea, se opuneau cu înverșunare, tocmai această atitudine ducând la declanșarea Revoluției. Criza financiară a făcut ca ”soluțiile radicale”, care nu corespundeau spiritului Luminilor, să aibă câștig de cauză.

La acea vreme viața politică franceză nu era dominată de partide politice ci existau miscări conduse de unii lideri conjucturali. Cluburile politice existente îi avea ca membri pe cei mai importanți revoluționari, aici amintim de Clubul iacobinilor, Clubul cordelierilor sau Clubul Feuillants. Deputaților radicali din Adunare le-a crescut influența între iulie 1789 și până în timpul Terorii între septembrie 1973 și iulie 1794.

Adevărul poate fi doar unul singur, aceasta era premisa după care mergeau revoluționarii radicali, iar acest adevăr era doar cel promovat de ei. De aici intoleranța lor care s-a născut, și din sentimentul că greșeala este de neiertat mai ales cand ai toate mijloacele pentru a le combate.

În septembrie 1972, 1300 de prizonieri au fost ucisi, iar Georges Danton, ministrul al justiției la acea vreme nu a putut opri uciderea lor. El era de părere că abuzurile trebuie să înceteze, dar nu a avut puterea să le oprească. Astfel, la 30 martie 1974 este arestat împreună cu mai mulți susținători, la 5 aprilie fiind executat.

Maximilien de Robespierre ( 1758 – 1794 ), a fost un doctrinar de substanță, fiind numit și Incoruptibilul, dând dovadă de o diplomație politică extraordinară. Societatea ale cărei principii erau morala și austeritatea, era ceva la care el visa. Un fan al tezelor lui Rousseau, credea în promovarea suveranității poporului organizat politic. Considera ca necontestabil rezultatul autorității politice din adeziunea populară. Sfârșitul lui Robespierre a coincis cu Revoluția dintre 1793-1794, derivată din violența născută din atitudinea amintită mai sus. El a murit ghilotinat la doar 35 de ani.

O altă personalitate de care putem aminti este Jean Antoine Caritat, marchis de Condorcet, devenit in 1792, președinte al Adunării Legislative. Tribunalul revoluționar condamnându-l la moarte, datorită ostilității față de montagnarzi, obligându-l să se sinucidă pentru a evita ghilotina. Tema promovată de acesta era conturată de ideea că apelul la rațiune este singura cale către dobândirea fericirii, idee susținută și in cadrul Adunarii ”Spiritul Luminilor”. Susținea ca singura cale către libertate este depășirea credințelor iraționale, instrucția publică si educația trebuind sa fie un drept al tuturor.

Începând cu vara anului 1789, în urmatorii doi ani ca urmare a instituirii suveranității poporului si a suprimării privilegilor, opinia deputaților burghezi cum că poporul ar trebui sa dețină puterea era contestată de neîncrederea față de guvernarea poporului. Singura soluție propusa de aceștia era oferirea puterii către elitele societății, de aici și expresia ”eletismul burghez”.

În ciuda autoproclamării de mandatari ai națiunii, reprezentanții burghezi nu erau dispuși să ofere posibilitatea implicării poporului în guvernare, în secolul al XVIII-lea diferențele culturale, sociale și economice fiind amplificate între aceștia și reprezentanții ai stării a treia.

Dacă poporul ar deține puterea, absolutismul regimurilor monarhice ar fi substituit de despotismul maselor populare, întrucât reprezentanții poporului ar dori înlăturarea tuturor inechităților sociale, cuprizându-le și pe cele naturale, fapt care ar pune in pericol totalitatea libertăților (mai ales, propietatea).

Printre așa numitele elite burgheze, putem aminti oamenii de litere sau juriștii, deveniți influenti în cadrul societăților culturale sau a lojilor masonice, aceștia urmarind concepțiile politice ale lui Loocke și Montesquieu, militând pentru înlăturarea privilegiilor și a egalității drepturilor lor cu ale nobilimii.

Revoluționarii de la 1789 nu doreau sub nicio formă ideea unei republici în care poporul sa conducă, fapt ce se datora anumitor interese și anumitor concepții filosofice. Conduși de politica liberală promovată de Montesquieu, aceștia respingeau varianta unui autoritarism regal și popular, promovând un regim monarhic constituțional practicat în Anglia.

Societatea bazată pe morală, justiție si găsirea fericirii umane, era construită pe respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor, secolul al XVII-lea si al XVIII-lea , fiind dominate de această concepție filosofică.

Finalitatea instituirii concepțiilor susținute de revoluționarii de la 1789, alături de Montesquieu, avea rezultat în respectarea a trei drepturi fundamentale: dreptul la existență, libertatea și dreptul la propietate.

Aceste drepturi naturale îngrădesc deciziile suveranului și nu pot fi nerespectate de catre acesta, el putând fi considerat ilegitim și chiar poate fi înlăturat pe cale violentă de către popor, în urma nerespectării acestora.

Către finele secolului al XVIII-lea a devenit tot mai răspândită ideea de a transpune în scris drepturile naturale sub forma unei declarații care sa le confere acestora caracterul de legi pozitive acceptate in mod public.

Emmanuel Joseph Sieyes, provenit dintr-o familie de burghezi și nemultumit de privilegiile nobiliare, a devenit reprezentant al starii a treia în cadrul Adunării Statelor Generale, militând pentru o idee viabilă, cea de instituire a monarhiei constituționale. După șase ani de tensiuni politice, în care acesta a dat dovadă de prudență pe planul vieții politice, a reușit consolidarea sa în Directorat și concomitent cu înlocuirea Convenției thermidoriene,acesta a asigurat transferul de la epoca Revoluției la Imperiu.

Generalul Napoleon Bonaparte a fost cel care a produs lovitura de stat din 18 Brumar (9 noiembrie 1799), care era deja cunoscut, mai ales datorită victoriilor reușite în Italia și Egipt, Sieyes îl aprecia și era convins ca el poate pune capăt tulburărilor.

IV.2. Revoluția de la 1848- o revoluție înfrântă dar victorioasă pe durata lungă a istoriei moderne europene

Secolul al XIX-lea a schimbat prin violență condițiile vieții sociale, politice și culturale. În centrul tuturor evenimentelor cultural-politice s-a aflat Franța.

Ideea de națiune a câstigat teren, propulsată de trupele franceze de ocupație, care au difuzat concepții referitoare la emanciparea socială.

Clasa burgheză, apelând la deziluzii și desconsiderarea altor categorii sociale, în urma Revoluției de la 1789 a dobândit puterea, urmând ca in 1815 să fie adoptată o rezistență față de aceștia, urmarea fiind câștigarea luptei de către susținătorii liberalismului. Nedreptățile față de clasa proletară, pioneri ai Revoluției Industriale, conduse de societatea burgheză au fost potențate inclusiv de acumularea de capital.

Între timp planul colonizării a continuat, de exemplu Franța viza Africa de Nord, Anglia viza controlul asupra Chinei. Începând cu 1815 se observă o tendință către naționalism, clasa proletară conștientizând situația nefericită în care se află și dorința de imbunătățire a acesteia, tendință observată mai ales in Balcani. Gândirea politică si socială a evoluat, toate aceste momente conducând către momentul 1848.

Franța secolului al XIX-lea este marcată de o serie de evenimente importante, începând cu abdicarea lui Carol al X-lea și urcarea pe tron a lui Ludovic Filip I, o data cu acesta s-a instaurat o guvernare autoritară de neclintit în fața nemulțumirilor populare, fiind folosita inclusiv violența pentru aducerea la tăcere a maselor. Clasa politică era generalizată de corupție, procentul populației cu drept de vot fiind de doar 9% în momentul readucerii censului electoral. Nemulțumirile populare au fost înrăite de Criza Agricolă din 1846-1847, acestea fiind finalizate prin abdicarea regelui la 24 februarie 1848, a doua zi Franța devenind republică.

Revendicările naționale și sociale din cadrul Revoluției din 1848 au fost înfrânte într-un mod previzibil datorită neclarității implementării acestora, fiind o generalitate a continentului cu excepția Marii Britanii, Rusiei, Spaniei si a țărilor nordice.

Putem sa amintim și o serie de rezultate pozitive: sistemul feudal din Austria a fost eradicat, suprimarea sclaviei din colonii și a instuirii sufragiului universal de către Franța,statul belgian a redus puterea regelui, Rusia a manifestat o deschidere către liberalism,capitalismul susținea progresul tehnic dovedit benefic pentru un număr tot mai mare de oameni, de la Paris la Sankt Petersburg s-a instaurat liniștea, acest lucru fiind susținut și de către populație.

Mișcarile revolționare de la 1848, în urma cărora Franța a devenit a doua oara imperiu, nu au fot considerate un insucces, cât mai degrabă o dezamăgire, sentimentul general observat fiind acela de resemnare.

În ciuda remarcilor de la acea vreme atribuite lui Napoleon al III-lea și în ciuda promovării unei politici autoritare de către acesta, el este considerat pilonul drumului către modernitate, pe care Franța l-a deschis cu ajutorul realizărilor economice remarcabile din acea perioadă.

În acelasi timp, în timpul domniei lui Napoleon al III-lea, Franța s-a dezvoltat economic, mai ales în domeniul industrial, unde a crescut producția, s-au constituit instituții de credit puternice si nu în ultimul rând a avut o creștere accelerată a transporturilor, putem reaminti aici căile ferate.

În politica externă a urmărit să contrabalanseze alianța dintre Austia, Prusia și Rusia. În acest scop solicitat Marii Britanii să sprijine Imperiul Otoman în disputa cu Rusia. Aceste demersuri au avut ca finalitate declanșarea Războiului Crimeii. Franța alături de alianții săi, au obținut victoria devenind mai influentă in Orient.

IV. 3 Franța- studiu de caz pentru modernitatea Europei Occidentale

Mulți istorici consideră că Anglia deschide Epoca Modernă, dar Franța este cea care a influențat decisiv istoria Epocii Moderne. Întrebarea pe care o punem aici este: de ce deschide Anglia Epoca Modernă?

Anglia deschide Epoca Moderna, mai ales prin Revoluția Industrială, care a debutat în secolul al XVII-lea când un mare efect al acestei revoluții a fost fragmentarea socială și definirea statutului social al fiecărui individ. În secolul al XVIII-lea doar o zecime din populație lucra în industrie. Același obiectiv pe care Revoluția industrială l-a impus, și anume acela de imbunătățirea randamentului, a fost impus și în domeniul agricol. Cei ce lucrau în domeniul agricol aveau doua variante, acea de a deveni angajat al propietrilor terenurilor sau de a se îndrepta către zona urbană, unde oferea forță de muncă ieftină. Cum am amintit mai devreme, terenurile erau cumpărate de marii proprietari ( comasarea terenurilor) și obiectivul urmărit era de eficientizare a cultivării acestuia.

Într-o lucrare apărută în 1890 ( The Influence of Sea Power upon history) A.T. Mahan evidenția virtuțile geografiei: Marea Britanie avea o poziționare geografică favorabilă, statutul său insular permițându-i să se concentreze pe expansiunea militară.

Transporturile au avut un factor decizional față de evoluția financiară, acestea fiind imbunătățite prin folosirea cailor ferate și a vaselor cu aburi. Ținând cont că, coloniile reprezentau piete de desfacere și o resursă semnificativă de materie primă, cu ajutorul îmbunătățirii transportului economia a devenit tot mai dinaică, Anglia representând doua treimi din producția industrială a Europei.

Cu toate cele amintite mai sus, deși Anglia a deschis Epoca Modernă, Franța este fără doar si poate ”mama civilizației noastre”, mai ales pentru sprijinului pe care aceasta l-a oferit Revoluției Americane, dar si coloniilor sale, în timp ce Anglia apare în secolul al XVIII-lea la nivel european ca țară opresoare care refuză independența coloniilor americane.

Revoluția franceză este cea care dechide Epoca Modernă, căutând răspunsuri care să ducă către instituirea vieții sociale stabile și echilibrate. Două principii sunt dezvoltate în această perioadă, cel că drepturile individuale sunt garantate prin activitatea statului și a legilor, iar cea de-a doua evidențiază avansarea societății și importanța înțelegerilor economice.

Putem aminti de Montesquieu care pentru protejarea oamenilor de anumite influențe excesive, acesta susține că o putere trebuie limitată de o alta pentru a le oferi oamenilor liniște și siguranță, în conditiile în care în momentul deținerii puterii tentația de a abuza de aceasta este una mare.

Rousseau avea încredere în oameni, în bunătatea lor și în sentimentul de compasiune manifestat față de ceilalți, susținând că trecerea către o stare socială nu este necesară. În ciuda principiilor acestuia , trecerea către o stare socială a avut loc instaurându-se dreptul de propietate privată și inegalitățile sociale. Totodată, societatea privată l-a parvenit pe om, facându-l meschin si lacom. Rousseau consideră regimurile politice din vremea sa nelegitime, în special monarhia absolută, întrucât se întemeiază pe un pact care promovează inegalitatea si nedreptatea.

Ideile lui Rousseau si ale lui Voltaire au condus la apariția liberalismului, aparut în secolele XVII-XVIII, care pornește de la ideea că omul are drepturi egale, dobândite prin naștere: dreptul la viața, la libertate și propietate.

Secolul al XVIII-lea, a fost denumit ”secolul Revoluțiilor”. Între anii 1708 și 1735, s-au desfășurat revoluții in multe părți ale lumii, împotriva guvernelor și a puterii coloniale. Izbugnirea revoluțiilor politice a arătat că oamenii erau nemulțimiți de modul în care erau conduși. De asemenea s-au manifestat revoluții în tehnica agricolă și în industrie, în transporturi, în știință, tehnologie, medicină și artă.

Parisul a avut o importanță deosebită în transformarea revoluționară a sistemelor de guvernare și a structurilor de stat, prin Revoluția Franceză din 1789 care a avut deviza: ” Liberté, égalité, fraternité”. Ea a avut drept urmare reorganizarea fundamentală a societății, iar noile idei apărute pe timpul desfășurării acesteia și cuprinse în Codul Civil al lui Napoleon s-au răspândit, fiind impuse în multe națiuni europene.

Una dintre figurile marcante ale Epocii Moderne și cel care a ajutat Franța să fie cea mai importantă țără in această perioadă, a fost cu siguranța generalul Napoleon Bonaparte. Acesta s-a născut în Corsica pe 15 august 1769. Cel mai interesant aspect este acela că un corsican pur a ajutat si a condus Franța spre o mareție, ca niciun alt conducător de pâna atunci.

Petre Țuțea afirma despre Napoleon că : „…El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.”

În anul 1799 are loc votarea pentru Constituția anului VIII, aceasta fiind votată de 3 milioane de oameni, astfel Napoleon Bonaparte obținea puterea deplină. De asemenea, acesta a obținut și puterea executivă totală.

Majoritatea judecătorilor erau desemnați de Napoleon, așadar, acesta controla și puterea juridică, dar și Biserica.

În anul 1804, se promulgă Codul civil francez, care dorea ca ordinele și privilegiile să dispară. Datorită libertăților promovate în timpul Revoluției de la 1789, s-a consolidat capitalismul. Așa cum mulți au afirmat, Franța lui Napoleon ajunsese să atingă ”aproape perfecțiunea absolutismului”, dar nu pentru mult timp, deoarece, faptele nechibzuite ale acestuia au dus Franța către dezastru.

Cu toate că, guvernarea politică a acestuia a fost una autoritară, iar Victor Hugo îl numea în 1852 ” Napoleon cel Mic”, realizările economice din perioada regimului său sunt mai mult decât remarcabile. Acesta, fără nicio urmă de îndoială a deschis Franței drumul spre modernitate.

Alexis de Tocqueville, autorul faimoasei lucrări ”Despre democrație in America”, considera că modernizarea se realizează prin democratizarea societății. Vizitând Statele Unite ale Americii, a văzut că acolo funcționa un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelor vremuri. Astfel el a extras câteva concluzii principale: pe termen lung democrația este superioară oricărui alt sistem de organizare a statului; statul democratic asigura prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranității poporului; statele democratice nu sunt interesate să poarte război împotriva altor state democratice.

O importanță deosebită a modernizării Europei, realizată de ganditorii politici francezi, a avut-o filosoful și juristul iluminist francez Montesquieu, care a fost primul gânditor care a susținut că lumea se conduce după legi obiective. În ”Despre spiritul legilor” afirma ca libertatea reprezintă ”dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”. Libertatea la Montesquieu este ”negativă”: ea îî apară pe oameni fața de excesele puterii. La baza întregului edeficiu politic se află respectarea legii, care le oferă oamenilor liniște și siguranță. Însă oamenii, prin natura lor, sunt tentanți să abuzeze de putere. De aceea aceasta trebuie distribuită între diferite forțe creându-se astfel un echilibru al puterilor.

Ideile occidentale care circulă sunt aproape în totalitate de sorginte franceză și ele au pregătit zona, alături de întreaga Europă pentru preluarea torței aprinse a Revoluției Franceze. A fost momentul unei schimbări fară precedent a mentalităților si a instituților. Aceasta schimbare nu ar fi fost posibilă fară o puternică influență culturală, care s-a manifestat cu precădere prin circulația cărților si prin reprezentațiile teatrale.

In concluzie, putem afirma că Franța s-a aflat în centrul evenimentelor politice și culturale ale veacului al XIX-lea, ea îndemnând popoarele europene la o reînnoire bruscă, ce putea fi realizată chiar prin violență. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis în 1856, Congresul de la Paris avea să ilustreze, prin personalitatea lui Napoleon al III-lea, rolul european al Franței în afirmarea și realizarea ideilor naționale ale statelor europene.

IV.4.Era statului-națiune și identitatea națională

Începând cu Evul Mediu, solidaritatea s-a manifestat în diferite forme. Putem clasifica în două noțiuni concrete, și anume: solidaritate primară și solidaritatea social politică. O dată cu referirea la conceptul de națiune s-a urmărit structurarea societății pe criterii sociale. De multe ori în istorie, aceasta solidaritate social-politică, a coincis cu anumite solidarități primare, care erau bazate pe criterii etno-lingvistice, fundamentele familiei, criterii socio-profesionale si nu în ultimul rând cele ale comunității sătești.

O problemă complexă, ridicată la acea vreme, este definirea conceptului de națiune. Erau prezente două tabere, care susțineau argumente diferite. Putem aminti de Anthony D. Smith, care a realizat o analiză cuprinzătoare a acestor argumente. El era de părere că o populație poate fi numită națiune doar prin împărtășirea aceiași istorii, cultură, mitologie, obligatoriu fiind guvernată după aceleași reglementări și beneficiind de aceleași drepturi.

După unii analiști, națiunea datează din Evul Mediu sau chiar din Antichitate, în timp ce alții, aducând argumente mai convigătoare, consideră că originea națiunilor nu poate fi disociată de fenomenul de modernizare specific epocii moderne.

Conștiința națională, fenomen apărut după secolul al XVIII-lea pe plan european, a rezultat din coinciderea solidarității socio-politică cu solidaritatea etno-lingvistică, aceasta din urmă fiind singurul fundament păstrat din solidaritățiile primare. Pâna atunci, conceptul de națiune era bazat pe aceste solidarități primare, el fiind distinctiv printr-o anumită limbă, etnie, religie, trecut istoric, frontiere comune, planuri de ordin economic sau geo-politic. Toate acestea erau neutile fără deținerea unui an umit teritoriu și erau afirmate cu tărie în contextul unor amenințări din exterior.

În secolul al XIX-lea a devenit tot mai prezentă concepția potrivit căreia organizarea politică a națiunii reprezinta ”forma naturală și inevitabilă de organizare politică pe scară largă”.

În urma unor strategii politice implementate de stat, după cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea națională s-a produs prin instituirea sentimentelor naționale in masele populare, cât și în cadrul unor puteri imperiale care, voiau sa își asigure propria perenitate prin dezvoltarea unor sentimente naționale.

Strategiile politice implementate de stat au vizat atât acțiuni la nivel cultural, prin renunțarea la anumite tradiții fixate de pătura socio-politică anterioară și prin introducerea unor concepții standardizate, cum ar fi coeziunea lingvistică. O altă politică a fost reunirea unor teritorii fragmentate dialectal, politica ce nu a dus la instaurarea imediată a sentimentului național, însă a sfârsit prin centralizsarea teritorială a Franței. Această fenomen a fost rezultat și din funcționarea lucrurilor în sens invers, putând aminti cazul Germaniei, care în prezența unei conștiințe naționale puternice a dus la unificarea teritorială.

Avantajul centralizării teritoriale a fost nașterea coeziunii lingvistice și culturale a diferitelor criterii etnice având ca scop construirea unor istorii naționale unitare, acest lucru fiind posibil numai prin poziția fermă adoptată de guvern.

Nevoia oamenilor pentru protejarea averilor a condus la organizarea societății în comunități și state, în cadrul cărora atribuțiile politice si militare erau preluate de către ”statul modern”, în defavoarea păturilor privilegiate care dețineau aceste puteri, acceptând acest lucru doar prin asigurarea avantajelor economice si sociale.

Un dezavantaj îl constituie lipsa puterii de monitorizare a cetățenilor, între aceștia și rege intervenind aristocrații urmați de marii propietari care îsi foloseau influența la nivel regional. Lipsa autorității asupra regiunilor era conștientizată inclusiv prin posibilitatea unora de a neplăti impozitele, de aici și lipsa adeziunii populare în ciuda planurilor de centralizare.

Pentru câștigarea susținerii cetățenilor, necesare centralizării statului, aceștia au acordat atenție opiniei publice, înțelegând rolul important pe care aceștia îl joacă. Era necesară inducerea ideii precum că ierarhia politică este corecta si legitimă fiind sprijinită pe voința divină. Singurul scop urmărit de acest sistem era prosperitatea cetățenilor. O îndatorire importantă a statului era asigurarea siguranței supușilor săi, oferindu-le un statut privilegiat de exemplu cavalerilor.

Importanța armatei era conștientizată astfel încât cei mai multi ofițeri făceau parte din nobilime, dedicându-si viața pe considerentul că este singura meserie demnă de un gentilom. Avansarea lor în strânsă legatură cu preferințele regelui, în momentul în care unul dintre miniștrii lui Ludovic al XIV-lea și anume Michel Le Tellier a încercat introducerea avansării pe motive legate de vechime, acesta a întalnit o mare rezistentă din partea nobilimii militare fiind obligat să renunțe. Aceste avantaje pe care viața de militar o oferea erau menite numai pentru cei nobili. Recrutarea se făcea pe bază de voluntariat, în perioadele de foamete starea recrutorilor fiind îmbunătățită sensibil, aceștia apelând la metode delizorii, uneori ajugând sa fie înrolați chiar și copii, și nu în ultimul rând apelând la răpiri și sechestrări.

Secolul al XIX-lea a schimbat prin violență condițiile vieții sociale, politice și culturale. În anul 1815, amintim Congresul de la Viena, care a avut loc în momentul în care Europa avea nevoie. Acest congres s-a bazat pe echilibrul dintre state , iar pentru prima oară în istorie se inaugurează era dialogului dintre state. Aici s-au pus bazele sistemului modern european și diplomației europene. Hotărârile luate pentru Europa în acea perioadă erau realizate de către patru state, și anume: Austria, Rusia, Prusia și Anglia, care aveau un rol geopolitic. Tot în cadrul acestui congres se redesenează harta Europei, fiind prevăzute o serie de reglementări a statelor europene.

Franța potrivit Congresului de la Viena revine la teritoriul său din anul 1782 și este obligată sa platească despăgubiri de război, aceste despăgubiri fiind plătite in 3 ani, nu în 5 ani cum era prevăzut. Cele mai puternice state din acea perioadă erau Anglia și Rusia, fiind numite si Balena si Elefantul. La Viena se pun bazele diplomației dintre state si s-a inaugurat sistemul congreselor pentru dezbaterile dintre state.

În tot secolul al XIX-lea, Europa a fost ferită de un razboi între state, iar era statului european a fost definită de revoluțiile dintre state, amintim de anul 1830, când au avut loc revoluții în Franța, Italia, Belgia și Polonia. Cu ocazia acestor revoluții, Italia s-a unificat.

Un rol important în formarea statului-națiune l-a purtat accentuarea diviziunii muncii în domeniul industrial, având ca urmare fragmentarea socială și omogenizarea societății. Statul a deținut un rol esențial coordonând educația oamenilor care, cautând un loc cât mai bun în pătura socială, plecau de la sat la oraș în căutarea unui loc de muncă, astfel fiind obligați să renunțe la vechile tradiții, dar și la dialecte.

O situație ce avea nevoie de rezolvare era crearea limbilor naționale. De exemplu, în Franța, sub 50% din populație vorbea franceză, iar doar 12% o vorbeau corect. Cei care au adus ajutor au fost tipografii, având de înfruntat o societate ce era dominată de mai multe dialecte si din dorința lor de a-și mări piața de desfacere a cărților aceștia au decis să aleagă dialectul dominant dintr-o anumită regiune, transformându-l intr-o anumită limbă comună.

În această perioadă, obstacolele spațiale și temporare trebuiau depășite, atenția fiind îndreptată catre dezvoltarea comunicațiilor, aceasta fiind facută prin utilizarea căilor ferate și a telegrafului. Fiind o pârghie importantă a evoluției, căile ferate s-au dezvoltat spectaculos în adevărate rețele naționale. Marea Britanie deținea în 1840 o rețea de 2390 km de cai ferate, iar șase decenii mai târziu peste 30000 km. În aceiași periodă, Franța trecea de la numai 497 km căi ferate la mai mult de 38000 km. De asemenea telegraful a faciltat comunicarea la distanțe mari.

Tot în această perioadă au avut loc unificarea a doua state importante din Europa, și anume Italia și Germania.

Unificarea Italiei s-a realizat în etape și cu sprijinul Franței împotriva austriecilor. În Italia existau mai multe mișcări cu caracter național reprezentate de Mazzini, Garibaldi, Cevour, precum și o mișcare de sorginte catolică. În unificarea Regatului Sardiniei rolul principal l-a avutcontele Cavour, considerat unul din cei mai buni maeștri al Realpolitic.

Unificarea Italiei a însemnat un proces lung. Acest proces a fost preluat de Regele Sardiniei, Victor Emanuel și de primul-ministru Camillo Cavour. Ei au realizat că pentru unificarea Italiei trebuie să se alieze militar împotriva Austriei, iar acest lucru s-a întamplat în 1848, aliându-se cu Franța și 1866 cu Prusia. Au avut loc anumite revoluții prin care suveranii au fost detronți, iar populația s-a exprimat pentru unirea cu Sardinia, și prin organizarea ”Expediției celor 1000 de cămăși roșii” de către Giuseppe Garibaldi, trupele regelui celor Două Sardinii au fost înfrânte, iar Garibaldi și regele Sardiniei au ocupat parteab de est a statului papal. S-a realizat astfel unirea sudului și nordului Italiei , în 1861 proclamându-se Regatul Italiei.

În urma alianței Italiei cu Prusia din 1866, pentru a lupta împotriva Austriei, s-a produs și eliberarea regiunii Veneția și includerea ei în statul italian.

Profitând de faptul că trupele franceze care îl apărau pe papă au fost retrase, în anul 1870, Italia a ocupat și restul statului papal, făcând din Roma capitala Italiei.

Unificarea Germaniei a reprezentat o inițiativă politică de la vârf, impusă prin forța armelor de monarhia prusacă. Unificarea e legată de numele lui Otto von Bismarck care inițiază proiectul de uniune a statelor germane sub egida Prusiei, prin "foc și sabie".

Cel mai important rol l-a avut primul-ministru al Prusiei, Otto von Bismarck, prin acțiunile sale diplomatice și întărirea armatei. Războiul din 1864, în care Prusia aliată cu Austria a obținut victoria împotriva Danemarcăi, astfel au obținut provinciile Schelswig și Holstein. Din cauza unor neînțelegeri între Prusia și Austria, în 1866 a izbugnit un razboi înre cele două. Austria a fost înfrântă, iar Prusia a ocupat statele germane aliate cu Austria, dar Bismarck nu a fost de acord cu ocuparea Vienei și a fost desființată Confederația Germană.

În 1867, s-a format Confederația Germană de Nord, care înglobea statele protestante, doar patru state din sud refuzând să adopte o alianță ofensivă cu aceasta. Otto van Bismarck a considerat necesar începerea unui război cu Franța pentru a întări sentimentul național german, iar astfel în 1870 publicând ”depeșa de la Ems”, Franța a declarat război Prusiei. În urma acestui război, Franța a fost învinsă fiind obligată să cedeze provinciile Alsacia și Lorena, Germaniei.

După unificarea Italiei și Germaniei, precum și a transformărilor petrecute în majoritatea statelor europene, harta Europei se înfățișa sensibil schimbată. Ea reflecta deplasarea echilibrului de putere spre continent și implicit apariția primelor semne ale unei crize politice care va deveni globală.

În concluzie, trebuie sa subliniem că în secolul al XIX-lea s-a încheiat procesul de formare a națiunilor și a statelor lor naționale. Astfel în Europa s-a finalizat ”concertul” marilor națiuni moderne, și anume: Anglia, Franța. Rusia, Germania și Italia. Relațiile dintre ele au determinat evoluția de mai departe a proceselor internaționale: politice, economice și culturale.

IV.5. Supremația Europei în arhitectura de putere a lumii( 1870-1914). Explicații și interpretări

În secolul al XIX-lea, cele mai importante schimbări privind dezvoltarea economiei se puteau observa în Europa de Vest și în special în Marea Britanie, influența fiind simțită și în restul Europei și peste ocean. Aici putem aminti de primatul britanic, care a ajuns la mărirea suprafețelor cultivate, astfel ducând la eficientizarea agriculturii, în același timp dezvoltându-se domeniile precum transporturile, comunicațiile și tehnologia industrială. Apogeul acestor domenii a atras după sine restructurarea relațiilor internaționale încercându-se exercitarea liberă a comerțului prin eliminarea obstacolelor tarifare.

De la începutul secolului al XIX-lea până la începerea Primului Război Mondial s-a observat o perioadă de tranziție de la vechiul plan demografic și o societate stabilă, urmărindu-se îmbunătățirea condițiilor de viață, astfel speranța de viață crescând, și diminuarea natalității. Zeci de milioane de europeni au colonizat alte teritorii aflate la mari distanțe, emigrarea devenind un fenomen de masă. Aceste evoluții au avut implicații asupra sistemului demografic, comparabil cu acela al Revoluției industriale asupra dezvoltării economice sau al Revoluției franceze în modificarea sistemului politic, toate conducând la o transformare profundă a societăților europene.

Se observă o îmbunătățire clară a științei în privința domeniului medical, care conduce la noi oportunități, în același timp cea mai mare evoluție fiind simțită în urma Revoluției industriale care a influențat modul de viață. Sporirea resurselor a avut ca efect diminuarea presiunii demografice.

În primele poziții referitoare la procentul populației active în domeniul mineritului și industriei era Marea Britanie, aceasta manifestându-si interesul și in sectoarele comerțului, transporturilor și militar. În urma sa era Germania, unde Revoluția industrială își făcea prezență în industrie, minerit și agricultură.

Toate aceste evoluții economice, politice și sociale au întărit convingerea superiorității Europei față de celelalte continente. O luptă importantă a fost pierderea acestei concepții care nu făcea altceva decât să ridice dominația Europei față de alte popuare considerate inferioare. Ideea de superioritate față de alte popoare era în prim plan când venea vorba de deținere a unor teritorii extra europene, societatea fiind convinsă că acest control se datora prin simpla superioritate a acestora.

Primul Război Mondial este rezultatul disputelor din interiorul Europei, în ciuda faptului că procesul de dominație extra teritorială se voia a fi intesificat. După cum am amintit mai sus, susținerea procesului de colonizare era privit de anumiți istorici ca un proces de civilizare, acest punct de vedere fiind contrat de către ceilalți care considerau că singurul interes al măririi extra teritoriale era beneficiul metropolelor.

Chiar dacă erau anumite tensiuni militare ce guvernau Europa perioada de pace a condus la evoluții în plan social și cultural, acest lucru fiind făcut, în mare parte, prin dezvoltarea comunicațiilor. Climatul de neîncredere a fost ca efect al Războaielor Balcanice, tensiunile militare fiind dublate de un sentiment de neîncredere, fiind intensificată politica de înarmare.

În cursa fără sfârșit de a obține cât mai multe colonii, statele europene promovau ideea de naționalism pe plan intern și imprialism în privința coloniilor. Omogenizarea națională a fost urmare folosirii învățământului ca instrument, unde erau promovate interesele și virtuțiile naționale. În această cursă Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar au manifestat un dezacord cu privire la procesul de emancipare asupra popoarelor cuprinse între granițele lor. Această dorință de a obține cât mai multe colonii au ridicat tensiuni între statele europene, tensiuni ce au dus la apariția anumitor dispute.

Cel mai mare conflict cunoscut de Europa până atunci, a fost Primul Război Mondial (1914-1918), l-a care au participat forțe militare din coloniile europene și inclusiv Statele Unite. Un rol important a fost ocupat de diplomație, aceasta fiind susținută de statele ce s-au declarat neutre. Sfârșitul războiului și derularea tensiunilor militare au fost detereminate de intrarea în război a Statelor Unite. Cauzele Primului Război Mondial trebuie căutate în relațiile tensionate dintre marile puteri europene, atât în privința Bătrânului Continent căt și a raporturilor de forță din colonii

Istoriografia contemporană a ridicat întotdeauna chestiunea dacă "putea fi oare evitat războiul?". În genere, s-au conturat două poziții contrare: pe de o parte, ideea inevitabilității războiului susținută de istoricii marxiști și ultranaționaliști (în special francezi și germani); pe de altă parte, ideea posibilității de evitare a dezastrului. Mulți oameni politici au formulat opinia că lumea a ratat o șansă istorică de pace sau de prelungire a ei, conflictul fiind numai o simplă consecință a erorilor umane.

În loc de concluzii: Bilanțul istoric al Europei Occidentale în Epoca Modernă

Termenul ”modernitate”, provine dintr-un adjectiv latin recent, deoarece el nu a apărut decât în secolul al VI-lea e.n., într-un text al gramaticului Priscos de Cezareea și într-o scrisoare a papei Gelasiu, care opunea ”patrum regulas” (regulile stabilite de Parinții Sinodali) recomandărilor recente, ”admonitiones modernas”. Cuvântul ”modernitate” va apărea în jurul adverbului ”modo”, care înseamnă momentan, imediat, acum.

Modernitatea nu poate fi rezumată la o simplă perioadă, la o sumă de evenimente sau la un corpus doctrinar. Civilizația dezvoltată de o astfel de concepție autonomă, va reprezenta suveranitatea unui om, într-o lume care iși pierdea identitatea adevărată.

Multă vreme Europa a fost sinonim cu: Occident, modernitate, libertate și universalitate. Occidentul reprezintă singura civilizație care poartă o denumire generică, nefiind legată de nicio religie și de niciun popor. Apărut ca o continuitate, în special a civilizației antice grecești, nu putem totuși vorbi despre Occident decât după anul 800 e.n. ,când interesele Europei, îl determină sa iși însușească și să utilizeze cel mai bine moșteniri bizantineși islamice pe fondul unui drept roman esențial.

Chiar dacă Occidentul a impus celorlalte civilizații o parte din trăsăturile sale, aceasta nu înseamnă că civilizațiile care au împrumutat din Occident s-au occidentalizat. La fel ca în cazul occidentalizării, procesul de modernizare a statelor nu înseamnă numai copierea unui sistem modern, dintr-o regiune geografică în alta.

Modernizarea a reprezentat un proces lent care a trebuit să se producă în mod natural. A fost un proces revoluționar datorat în special progresului științific si tehnologic.

Occidentul a reprezentat prima civilizație modernă, iar atractivitatea sa economică a stârnit invidia celorlalte civilizații, care au căutat o modalitate de a ajunge la performanțele Europei Occidentale.

Pe măsură ce lumea politică începea sa se modernizeze, prin decăderea Occidentului și prin apariția unor noi imperii, lumea occidentală începe din ce în ce mai mult sa-și afirme identitatea printr-o valoare îndr-adevăr proprie: libertatea.

Așadar, Europa Occidentală înseamnă înainte de toate, libertate. Atât libertate individuală cât și socială. Una dintre diferențele culturale dintre Occident și celelalte civilizații este că el a permis existența și dezvoltarea diferitelor grupuri autonome ce nu erau constrânse de vreo legătură de sânge sau nobiliară. Astfel, în Epoca Modernă, au putut să se dezvolte grupuri sociale diverse: de la calugării afiliați diferitelor grupuri monastice, la negustori, comercianți si breslași.

Același rol l-a jucat și aristrocația, limitând puterea absolută în mâna unui singur om. Mai mult, de-a lungul timpului, aceste grupuri sociale au început sa-și ceară drepturile. Ele s-au dotat cu forme de reprezentarea care ulterior au evoluat și au contribuit la nașterea democrației.

În concluzie, modernizarea nu înseamna occidentalizare, cum nici cultura occidentală nu prezintă, de fapt, numai elemente moderne. Europa Occidentală este Occident, în primul rând pentru o serie de caracteristici distincte (libertate, separarea puterilor, individualism, etc.) și mai apoi pentru modernitatea sa. Unele state, în procesul de modernizare, au ales să se occidentalizeze, altele nu. Finalitatea a fost întodeauna diversă. Unele au reușit modernizarea prin prisma occidentalizării, altele nu. Unele au reușit să se modernizeze fără să se occidentalizeze, altele nu.

Pe parcursul elaborării temei de disertație m-am străduit să confer originalitate lucrării prin aducerea unor noi informații despre Civilizația Europei Occidentale în epoca modernă, prin documentele și sursele biblografice utilizate, prin alcătuirea structurii lucrării, prin perspectiva de sinteză realizată, precum și prin modul de prezentare a materialului.

Importanța cunoașterii modernității europene m-a determinat să aleg această temă, care mi-a stârnit interesul și de-a lungul celor doi ani de master, am acumulat multe cunoștințe datorită materiilor deosebite și captivante, pe care am avut onoarea să le parcurg la Studii Culturale Europene.

Referințe bibliografice

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.73

ADERHOLD, Carl, Janine Faure, Laure Talamon, Christiane Oschner (editori), Personalități care au schimbat istoria lumii, Vol.2: De la Renaștere pâna la Iluminism, București, Enciclopedia Rao, 2006.

ALMAȘ, Dumitru, BANCIU, Angela ,Voltaire istoric, Ed. Științifică, 1994.

ANDERSON, M.S., The ascendancy of Europe, New York, Longman Group Limited, 1985.

BACCI, Massimo Livi, Populația în istoria Europei, Iași, Editura Polirom, 2003.

BANCIU, Angela (coord), Teorii Politice și integrare europeană, Politehnica Press, București, 2006

BANCIU, Angela, Construcție europeană, Note de curs, 2014

BANCIU, Angela, Cultura si civilatie europeana: repere de analiza istorica pentru intelegerea evolutiei lumii moderne, Bucuresti, 1999.

BANCIU, Angela, Introducere în istoria României moderne, Editura Printech, București,2005

BANCIU, Angela, Istoria politică a secolului al XX-lea, Editura Politehnica Press, București, 2007

BANCIU, Angela, Istorie și civilizație europeană, Note de curs, 2012

BANCIU, Angela,Cultură și civilizație europeană.Repere istorice pentru înțelegerea evoluției lumii europene,Printech, București, 1999

BANCIU,Angela , Cultură și civilizație europeană. Repere istorice și semnificații valorice, Editura Lumina Lex, București,2003,

BARBER, Nathan, Istoria Europei, București, Curtea Veche Publishing, 2012.

BIZZOCCHI ,Roberto, Ghid pentru studiul istoriei moderne, Bucuresti, Editura BIC All, 2007.

BLUCHE, Frederic, Stephane Rials, Jean Tulard, La Revolution francais, Paris, Presses Universitaires de France, 1989.

BOIA, Lucian, Occidentul: O interpretare istorica, Humanitas, Bucuresti, 2007.

BOIA, Lucian, Omul si Clima: teorii, scenarii, psihoze, Humanitas, Bucuresti, 2005.

BRONNER, Stephen Eric, Interpreting the Enlightenment: Metaphysics, Critique, and Politics, 2004.

BROWN, Cynthia Stokes, Istoria Lumii de la Big Bang pana la prezent, Bucuresti, Editura Litera, 2009.

CASSIRER, Ernst, The Philosophy of the Enlightenment, Princeton University Press, 1992.

CHAUNU, Pierre ,Civilizația Europei în Secolul Luminilor, vol. I, traducere de Irina Mavrodin, Editura Meridiane, București, 1986.

CRAPEZ, Cf. Marc, La Gauche reactionnaire. Mythes de la plebe de la race, Paris, Berg International, 1997.

DELUMEAU, Jean, Civilizația Renașterii, traducere de Dan Chelaru, Ed. Meridiane, București, 1995.

DUROSELLE, Jean Baptiste, L’Europe. Histoire de les peuples.

Elisabeth du Reau, L’ideé d’Europe au XXe siècle, Edition complexe, f.a., .

FREVERT ,Ute și Heinz-Gerhard Haupt (coord.), Omul Secolului al XIX-lea,trad. de Ion Mircea, Ed. Polirom, 2002.

GILSON, Étienne ,Filozofia în Evul Mediu – De La Începuturile Patristice Până La Sfârșitul Secolului Al XIV-lea", , Humanitas 1995.

HAMPSON,Norman, The Enlightenment, Penguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, 1986.

IM HOF, Ulrich, Europa Luminilor, Iasi, Editura Polirom, 2003.

LE BON, Gustave, Revolutia franceza si psihologia revoluțiilor, Editura Anima, Bucuresti, 1992.

LE GOFF, Jacques, Europa explicată tinerilor, Chisinău, Ed. Cartier,2008.

MAHAN, V.A.T., The influence of Sea Power upon history, 1660-1783, Londra, Ed. 1965.

MARQUIS, Claudia, "Renaissance." Encyclopedia of Sex and Gender, Ed. Fedwa Malti-Douglas. Vol. 4. Detroit: Macmillan Reference USA, 2007

MICHELET, Jules, Histoire de France au seizième siècle. Renaissance, Alph Lemerre, Paris, 1887.

MITU, Sorin, Controversa istoriografică referitoare la națiune, între știință și ideologie, în Națiune și europenitate: studii istorice: In honorem magistri Camili Mureșanu, vol. Îngrijit de Nicolae Edroiu, Susana Andrea, Șerban Turcuș, București, Editura Academiei Române, 2007

MORRIS, Ian, De ce Vestul detina inca suprematia si ce ne spune istoria despre viitor, Iasi, Editura Polirom, 2012.

MURGESCU Bogdan, O alternativă la periodizarea tradițională: epoca modernă timpurie, în Studii și articole de istorie, LXVI, 2001.

NAY, Oliver, Istoria ideilor politice, trad. de Vasile Sabin, Iași, Editura Polirom, 2008.

PONTEIL, Felix, Trezirea națiunilor și mișcarea liberală (1815-1848), volum 1, București, Prietenii Cărții, 2006.

RANDEL, Cf. Keith, Jean Calvin și Reforma târzie, București, Ed. All, 1996.

RANDELL, Keith, Luther și Reforma în Germania, 1517-1555, București, Ed. All, 1994.

RENOUVIN, Pierre, Criza europeană și Primul Război Mondial (1904-1918), vol.1, București, Prietenii cărții, 2008.

RIFKIN, Jeremy, Visul european: despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră ”visul american”, Iași, Editura Polirom, 2006.

ROMANO, Sergio, Histoire de l’Italie, du Risargimento à nos jours, Paris, Seul, 1977.

ROSSI, Paolo, Nașterea știintei moderne în Europa, Ed. Polirom, Iași, 2004.

ROTH, Francois, Inventarea Europei: de la Europa lui Jean Monnet la Uniunea Europeană, Iasi, Institutul European, 2007.

SCHULZE, Hagen, Stat și națiune în istoria europeană, Iași, Ed. Polirom, 2003.

STOICA, Adrian-Claudiu, Europa la apogeu: o viziune istorică asupra lumii moderne europene, Tîrgoviște, Ed. Cetatea de scaun, anul 2015.

STRAUSS, Claude Levi, Race et histoire, Anthropolgie Structurale, vol II, Paris.

TERSTCHENKO, Michel, Marile curente ale filosofiei politice, traducere de Dana Iurescu Lungu, Iași, Institutul European, 2000.

VLĂDUȚESCU, Gheorghe, Filosofia primelor secole creștine, București, Editura Enciclopedică.

WALERSTEIN Immanuel, The Capitalist World Economy, Cambridge-Paris,1979.