Europa In Raport cu Africa,relatii Internationale Contemporane Si Datorii Morale

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………..…. 3

Abrevieri și acronime…………………………………………………………………… 5

Capitolul I: Cooperarea instituțională a Uniunii Europene cu Africa ..………..…… 6
1.1. Importanța instituționalismului in contextul securității colective………..… 6
1.2. Acțiuni UE în consolidarea capabilităților Africane………………………… 9
1.3. Colaborarea Uniunii Europene cu Uniunea Africană în vederea gestionării
eficiente a dezastrelor naturale și umanitare pe continentul african………. 11
1.4. Implicarea Uniunii Europene în gestionarea crizei umanitare provocate de
virusul Ebola…………………………………………………..………….… 17
1.5. Criza refugiaților din estul Africii Subsahariene…………………………… 14
1.6. Climatul politic african în schimbare………………………………………. 18

Capitolul II: Statistici economice în raportul UE-28 cu UA………….……………… 19
2.1. Microfinanțare pentru Africa: împrumuturi mici, impact mare…………… 19
2.2. Raportul Produsului Intern Brut între UE-28, Africa și restul lumii.
2.3. Importuri, exporturi și schimburi comerciale.
2.4. Raportul privind populația UE cu cea a Africii și restul lumii.

Capitolul III:

Introducere metodologică

Am ales să tratez această temă deoarece am fost plecat în estul Africii la începutul anului 2014 și a doua oară la începutul anului 2015, unde am lucrat ca voluntar în diverse proiecte. În urma acestei experiențe mi-am pus multe întrebări legate de datoria morală a Europei față de Africa și ce demersuri face, atât de vocala Europă când vine vorba de drepturile omului, pentru a ajuta la îmbunătățirea nivelului de trai al continentului african, pentru eradicarea sărăciei, asigurarea securității în vederea menținerii păcii și stoparea grupărilor paramilitare rebele, prezente în atât de multe țări africane și care comit atât de multe atrocități și crime împotriva umanității.

Cât de importantă este Africa pentru Europa ca partener comercial și care este potențialul Africii de dezvoltare în viitor? Sunt întrebări la care am încercat să găsesc răspunsul, deoarece populația africană se situează pe locul doi ca număr al populației continentale, după Asia, și înregistrează în fiecare an cel mai mare procent de creștere în acest sens, preconizând a ajunge la peste 25% din populația globală până în 2050.

Africa este și trebuie să rămână un partener economic foarte important pentru Europa, iar investițiile europene în economia și infrastructura africană trebuie să crească, în opinia mea, și să fie mai eficiente în practică. Potențialul de dezvoltare economică și agricolă al Africii, în ansamblu, este enorm, iar Europa are nevoie de acest partener pentru a asigura stabilitatea securității internaționale în zona mediteraneană și nu numai.

În realizarea acestei lucrări am folosit o varietate de statistici și comparații ce evidențiază relațiile în domeniul securității colective și economice dezvoltate între Uniunea Europeană, Uniunea Africană și Africa în ansamblu, și oferă informații importante pentru cei interesați de ambele continente, inclusiv în domeniul politic, economic dar și presupuse datorii morale pe care Europa le are în urma erei coloniale. Date despre alte regiuni / țări sunt, de asemenea, incluse pentru a oferi o imagine completă a relațiilor dintre UE și Africa, pe de o parte și a lumii în ansamblu, pe de altă.

Au fost preluate date de la EUROSTAT (Centrul European de Statistică), date și statistici preluate de pe site-ul și din arhivele Uniunii Europene, Comisiei Europene, Uniunii Africane, Organizatiei Natiunilor Unite și Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU, cât și lucrări științifice aparținând teoreticienilor și filosofilor care au studiat acest domeniu, cum ar fi: Charles A. Kupchan and Clifford A. Kupchan; John Mearsheimer; Leopold Sedar Senghor; Frantz Fanon; Ngugi wa Thiongo; Albert Memmi; Edward W. Said; și alte surse preluate de pe site-urile institușiilor europene, toate citate în notele de subsol.

Această prezentare include indicatori de analiză în o serie de domenii, cum ar fi:

• Populația

• Performanța economică

• Prețuri

• Comerțul internațional

Primul capitol este dedicat analizei asupra securității colective în ceea ce privește relația Europei cu Africa și evidențiază acorduri și parteneriate încheiate în ultimele doua decenii cât și implicarea Organizației Națiunilor Unite în procesul de cooperare și gestionare a relațiilor.

Cel de-al doilea capitol are ca scop analiza economică, demografică și schimburi comerciale între cele două continente, cu statistici în ceea ce privește evoluția Produsului Intern Brut din 2003 până în prezent, dar și o interpretare bazată pe date preluate de la EUROSTAT (Centrul European de Statistică), asupra evoluției demografice până în anul 2050.

Ultimul capitol, cel de-al treilea, este o abordare filosofică a problemei colonialismului și post-colonialismului. Deși la o primă impresie capitolul face parte din altă sferă decât primele două capitole ale lucrării, mentalul colectiv al societății africane consideră Europa răspunzătoare pentru toate problemele lor actuale, survenite în urma perioadei coloniale, iar orice ajutor acordat Africii de către Europa, este tratat ca o plată a datoriei morale pe care Albul o are față de Negrul.

Abrevieri și acronime

ACP Africa, Caraibe și Pacific

ODM Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului

UE Uniunea Europeană

UA Uniunea Africană

NEPAD Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii

JAES Strategia comună Africa-UE

APSA African Peace and Security Architecture

APF African Peace Facility

FED Fondul European de Dezvoltare

PSOs African Peace Support Operations

CER Comunitățile Economice Regionale Africane

ASF African Stand-by Force

CUA Comisia Uniunii Africane

C3IS Sistemul de Comanda, Control, Comunicare si Informați

UNHCR Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite

UNDP Programul Organizației Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

ONU Organizația Națiunilor Unite

INGO Organizații Non-Guvernamentale Internaționale

ECHO Direcția Generală Ajutor Umanitar și Protecție Civilă a Comisiei Europene

SEAE Serviciului European de Acțiune Externă

PIB Produsul Intern Brut

Capitolul I: Cooperarea instituțională a Uniunii Europene cu Africa

1.1. Importanța instituționalismului in contextul securității colective

Cel mai important aspect al mediului internațional este securitatea colectivă, așa cum susțin autorii studiului „ The Promise of Collective Security”. În acest scop instituționalismul are un rol indispensabil în promovarea cooperării pentru menținerea păcii. Toți pentru unul, așa cum logic afirmă autorii, este un concept mult mai eficient decât fiecare pentru el.

Avantajul securității colective, se poate clasifica în două categorii: asigură un echilibru de putere mult mai eficient împotriva agresorului, și promovează încrederea și cooperarea. Echilibrul de putere este cu atât mai eficient cu cât are ca scop ameliorarea competivității între actorii sistemului internațional. Securitatea colectivă este concepută pentru a suplimenta stabilitatea mediului internațional. Astfel, statele sunt dispuse la a adera la o organizație interguvernamentală care are ca obiectiv securitatea colectivă pentru că este în interesul lor de a promova ordinea internațională care implicit le asigura securitatea individuală. Când actorii împărtășesc un set de viziuni asupra mediului international, aceste viziuni vor modela decisiv pozitia comună pe care o iau cu privire la anumite aspecte.

Există, însă, întotdeauna o mare incertitudine cu privire la ceea ce se întâmplă în lume și care vor fi efectele măsurilor alternative. Toți actorii internaționali, au o percepție diferită față de o problemă, deoarece percepția lor asupra problemei este puternic influențată de poziția și situația lor economică, socială, ideologică, religioasă.

Securitatea colectivă prin alianțele elaborate de marile puteri este concepută pentru a suplimenta stabilitatea mediului internațional și nu așa cum susține John Mearsheimer în studiul sau “The False Promise of International Institutions”, de a arăta că „ instituțiile reprezintă cheia de a deține puterea într-un mod mult mai eficient al marilor actori”. Securitatea colectivă nu este altceva decât echilibrarea și reglementarea capabilităților militare care amenință pacea, sau aș îndrăzni să spun, eliminarea pericolului de razboi prin înarmare echilibrată și astfel descurajarea folosirii elementului militar.

În acest scop, acordurile dintre UE și Africa sunt tot mai numeroase, amintind aici de Convențiile de la Lomé, semnate împreună cu țările membre ale grupului țărilor din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) și urmat de Acordul de la Cotonou în 2000, acordurile cu Africa de Sud și acordurile de parteneriat și de asociere euromediteraneene începute cu Declarația de la Barcelona și Parteneriatul euromediteraneean din 27-28 noiembrie 1995.

Strategia Uniunii Europene (UE) pentru Africa însumează un cadru de acțiune pentru toate statele membre cu scopul de a sprijini eforturilor Africii pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). În ultimii ani, s-au înregistrat progrese semnificative în Africa, în special în materie de guvernare și de creștere economică. Uniunea Africană (UA), Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD) și organizațiile internaționale au elaborat pentru Africa o strategie politică și economică și o viziune pentru viitor. Cu toate acestea, drumul pentru atingerea dezvoltării durabile este încă la început.

În Decembrie 2007 la Lisabona, a fost adoptată, de către liderii europeni și africani la al doilea summit UE-Africa, Strategia comună Africa-UE (JAES), o politică globală a UE în raport cu 54 de state africane cu scopul de a promova relațiile Africa-UE pentru a coopera în domenii de interes comun în ceea ce privește comerțul și locurile de muncă, schimbările climatice, pacea și securitatea. Astfe, partenerii europeni și africani, urmăresc obiective privind asigurarea unor servicii energetice fiabile, sigure, ecologice, la prețuri rezonabile pentru ambele continente, până în 2020.

În clasamentul țărilor celor mai puțin dezvoltate din lume, patru din cinci sunt țări ACP, majoritatea aflându-se în Africa. Fondul european de dezvoltare asigură cea mai mare parte a finanțării UE pentru această regiune cu un total de 22,7 miliarde de euro pentru perioada 2008-2013.

În această cooperare UE joacă rolul unui partener mai mult decât cel al unui donator de ajutoare. În urma numeroaselor revolte de pe continentul African, UE a adoptat o nouă abordare cu scopul de a sprijini cererile populației privind participarea politică și libertatea de exprimare. UE este principalul furnizor de ajutoare pentru țările cu cele mai acute nevoi (50 % din totalul ajutorului este acordat de UE).

În 2012, UE a fost cel mai mare donator de asistență pentru dezvoltare din lume. Suma totală acordată a fost ușor mai mică decât cea din 2011. Valoarea asistenței a crescut pentru unele țări, dar a scăzut pentru altele, în contextul crizei economice.

1.2. Acțiuni UE în consolidarea capabilităților africane

Summit-ul de la Lisabona privind parteneriatul strategic UE-UA, a avut loc în decembrie 2007 si a adoptat Strategia comună Africa-UE, în care pacea și securitatea sunt reafirmate ca precondiții pentru dezvoltarea politică, economică și socială. Summit UE-Africa de la Tripoli din noiembrie 2010, a adoptat cel de-al doilea Plan de Acțiune al Strategiei comune Africa-UE, care se bazează pe aceleași priorități și realizări în aceleași opt domenii prioritare convenite la Lisabona în 2007. Pacea și parteneriatul de securitate este unul dintre cele opt parteneriate strategice care leaga cele doua continente, și cooperarea în acest domeniu ar trebui, prin urmare, să continue și să se îmbunătățească, pentru ca Africa să dobândească o capacitate autonomă pentru menținerea unui mediu favorabil pentru dezvoltare.

Parteneriatul asupra păcii și securității urmărește trei obiective specifice:

• Consolidarea dialogului politic asupra păcii și securității;

• Operaționalizarea APSA – Africa Peace and Security Architecture, și;

• Asigurarea finanțării pentru operațiunile de menținere a păcii conduse prin capabilitățile UA.

Instrumentul financiar principal al UE prin care sprijină menținerea pacii prin parteneriatul de securitate este programul APF- African Peace Facility. Prin acest mijloc, în coordonare cu altele, cum ar fi Regional Indicative Programmes ale FED, factorul de stabilitate, securitate comună și politica de apărare, așează UE în prima linie a sprijinului internațional în ceea ce privește Agenda pentru Pace și Securitate a Africii. Mai concret, eforturile UE constau în furnizarea de sprijin politic, precum și în furnizarea de resurse pentru operațiunile din African Peace Support Operations (PSOs), activități de consolidare a capacităților, precum și activități de mediere atât la nivel continental cât și regional. Din 2004, UE a acordat mai mult de 1,1 miliarde euro prin APF pentru operațiile de menținere a păcii conduse de Africa și pentru operaționalizarea APSA. UE sprijină APSA pentru a spori capacitățile continentale și regionale pentru prevenirea, gestionarea și soluționarea conflictelor.

APSA a fost stabilită de către UA și Comunitățile Economice Regionale Africane (CER) ca răspuns structural pe termen lung la provocările în ceea ce privește pacea și securitatea de pe continentul african. Aceasta este menită să fie arhitectura generala de securitate pe continent în a preveni, gestiona și rezolva eventualele conflicte militare.

În prezent, mai multe actiuni de consolidare a programelor finanțate de UE vizează creșterea eficienței și eficacității Uniunii Africane și ale altor organizații regionale africane din acest context.

O parte din aceste programe în prezent, în curs de implementare, se concentreză asupra principalelor elemente APSA, cum ar fi operaționalizarea African Stand-by Force (ASF) și crearea sistemului de avertizare Continental Early Warning System.

African Stand-by Force (ASF) se preconizează a fi o forță multidisciplinară formată din cadre militare, civile și de poliție. În total, cinci divizii ASF vor fi mobilizate la nivel regional în vederea unei posibile desfășurări rapide în situații de criză. Țările care contribuie cu trupe vor fi responsabile pentru formarea și pregatirea profesională de bază a cadrelor, în timp ce structurile economice regionale vor fi responsabile pentru coordonarea activităților regionale și pregătirea profesională aprofundată. Comisia Uniunii Africane (CUA) este responsabilă pentru coordonarea generală, pentru formarea și dezvoltarea procedurilor operaționale și autorizarea folosirii forței. ASF a fost programată să devină pe deplin operațională până în 2015, dar acest termen ar putea fi revizuit.

Programul APSA – Africa Peace and Security Architecture, al Uniunii Europene, sprijină implementarea capabilităților, printre altele, și operaționalizarea ASF. În plus, programul Uniunii Europene „Centre Africane de Instruire în Menținerea Păcii și Securității” sprijină dezvoltarea capacității de formare și implementare a politicii pentru ASF.

Pe langa toate acestea, UE oferă asistență AMANI AFRICA II, un exercițiu practic la nivel strategic de luare a deciziilor, de gestionare și implementare a operatiunilor ASF. De asemenea, ofera suport pentru transportul strategic, comunicare și logistică care să răspundă la necesitatea pe termen lung a implementării capabilităților pentru ASF.

Pe baza experiențelor din trecut, UE a acordat 12,5 milioane euro în decembrie 2013 prin programul APF- African Peace Facility, pentru a îmbunătăți "Sistemul de Comanda, Control, Comunicare si Informații" (C3IS) utilizat în operațiuni de menținere a păcii conduse de UA. C3IS va furniza date sigure, servicii de voce și video, comunicare prin satelit între Uniunea Africană, organizațiile subregionale și misiunile de mentinere a pacii desfășurate la nivel de statal. Acesta va oferi, de asemenea, sisteme IT pentru a transmite ordine, pentru a genera rapoarte și hărți pentru managementul operațiunilor pe teren. În acest fel, noile fonduri UE vor contribui la o mai bună dotare a organizațiilor regionale africane în domeniul păcii și securității.

1.3. Colaborarea Uniunii Europene cu Uniunea Africană
în vederea gestionării eficiente a dezastrelor naturale și umanitare pe continentul african

Uniunea Europeană se numără printre cei mai importanți donatori de ajutor umanitar din lume. Această contribuție are un impact uriaș pe teren lung. Numai în 2012, UE a oferit asistență unui număr de 122 de milioane de oameni din peste 90 de țări terțe. Deși reprezintă doar o parte foarte mică din cheltuielile UE – mai puțin de 1 % din bugetul anual – suma de peste un miliard de euro care se acordă în fiecare an sub formă de ajutor s-a dovedit a fi esențială în gestionarea situațiilor de criză, datorită coordonării eficiente la nivel european. Fie că vorbim de intervenția în Haiti, menită să stabilizeze țara după cutremurul din 2010, de protecția civililor ca urmare a conflictului din Libia (2011), de ajutorarea milioanelor de oameni din Sahel care se confruntă cu foametea (2012) sau de eforturile actuale în sprijinul sutelor de mii de refugiați sirieni nevoiți să își părăsească țara aflată în conflict, asistența oferită de UE a adus o schimbare importantă în viața celor care au avut nevoie de ea.

Potrivit unui sondaj realizat în 2012, nouă europeni din zece sunt în favoarea finanțării de către UE a ajutorului umanitar. În ciuda impactului crizei economice, această tendință este în creștere, ilustrând astfel angajamentul pe care și l-a asumat UE în acest domeniu. Peste 80 % din respondenți au convenit asupra faptului că acțiunea coordonată în sectorul protecției civile este mai eficientă în combaterea dezastrelor decât intervențiile separate ale statelor membre.

Responsabilitatea în materie de acordare a ajutorului umanitar îi revine atât Uniunii, cât și țărilor membre, ajutorul fiind oferit în cooperare cu entități locale și internaționale. În domeniul protecției civile, Uniunea răspunde de sprijinirea, coordonarea și completarea acțiunilor desfășurate de statele membre. Rolul de coordonare i-a permis Uniunii să își fixeze obiective mai înalte și să pună în comun resursele și cunoștințele.

Acest lucru a contribuit la creșterea impactului pozitiv al ajutorului furnizat și a garantat aplicarea unor standarde de înaltă calitate în cazul tuturor intervențiilor în situații de criză. Astfel, UE a putut reacționa eficient la crize fără precedent, cum ar fi inundațiile musonice din Pakistan din 2010.

Pentru a permite gestionarea pe termen lung a impactului dezastrelor și pentru a accelera prevenirea și pregătirea, ajutorul umanitar și reacția în situații de criză trebuie să meargă mână în mână cu activități din alte domenii, precum cooperarea pentru dezvoltare și protecția mediului. De aceea, coordonarea la nivelul UE este esențială.

În fiecare an, milioane de oameni sunt afectați de fenomene naturale extreme: secetă, inundații, alunecări de teren, taifunuri, cutremure, tsunami etc. Se estimează că 97% din decesele provocate de dezastrele naturale se înregistrează în țările în curs de dezvoltare, care se confruntă astfel cu pierderi semnificative de vieți omenești. Doar pe continentul african, situațiile de criză înregistrate din 2010 până în prezent au afectat 31 de milioane de persoane din Cornul Africii și din regiunea Sahel. Prin urmare, este nevoie de o politică susținută pentru a spori capacitatea de rezistență a populațiilor vulnerabile din țările în curs de dezvoltare, astfel încât acestea să poată face față mai bine catastrofelor naturale.

Consolidarea capacității de rezistență se află la intersecția dintre ajutorul umanitar și asistența pentru dezvoltare. Pornind de la această constatare, în 2012, Comisia Europeană a propus Parlamentului European și Consiliului o nouă politică privind adaptarea ajutorului pentru dezvoltare și a celui umanitar, astfel încât să permită creșterea rezistenței și reducerea gradului de vulnerabilitate al populațiilor afectate de dezastre.

Propunerea prezintă zece măsuri, printre care se numără: sprijinul pentru elaborarea strategiilor naționale de creștere a capacității de rezistență și a planurilor de gestionare a dezastrelor, instituirea de sisteme eficiente de alertă timpurie în țările care se confruntă periodic cu dezastre, definirea de abordări inovatoare în materie de gestionare a riscurilor, în colaborare cu sectorul asigurărilor.

Politica propusă va avea la bază rezultatele promițătoare ale inițiativelor privind creșterea rezistenței la dezastre pe care Comisia le-a derulat în regiunea Sahel și în Cornul Africii, în cadrul eforturilor sale de gestionare a crizelor cauzate de secetă în aceste zone. Inițiativele (AGIR-Sahel și SHARE) își propun să rupă cercul vicios al secetei, foametei și sărăciei, prin identificarea de sinergii potențiale și creșterea coordonării la nivelul ajutorului umanitar și al asistenței pentru dezvoltare. În 2012 și 2013, Comisia prevede alocarea unui buget de 270 de milioane de euro pentru inițiativa SHARE derulată în Cornul Africii. La rândul său, inițiativa AGIR-Sahel are un obiectiv ambițios, acela de a mobiliza fonduri în valoare de 750 de milioane de euro în următorii trei ani.

Accentul pe care Comisia îl pune pe creșterea capacității de rezistență va salva mai multe vieți, va fi mai eficient din punctul de vedere al costurilor și va contribui la reducerea sărăciei, ceea ce va accelera impactul ajutorului și va promova dezvoltarea durabilă.

La întâlnirea ce a avut loc la Bruxelles în 24 aprilie 2015 – Uniunea Africană și Uniunea Europeană au anunțat o nouă inițiativă prin care alocă 80 de milioane de euro și care însărcinează Comisia Uniunii Africane (CUA) în a conduce implementarea „Strategiei de Reducere a Riscului Dezastrelor din Africa” cu scopul de a ajuta la protejarea Africii de amenințarea dezastrelor naturale și schimbărilor climatice. Inițiativa, lansată în timpul reuniunii Colegiilor UA-UE la Bruxelles, vine într-un moment decisiv, aproximativ o lună după adoptarea noului „Cadrul Sendai pentru Reducerea Riscului Dezastrelor 2015-2030”. CUA va fi responsabilă pentru livrarea și implementarea acordului Sendai prin angajamentele sale regionale.

Comisarul UE pentru Cooperare Internațională și Dezvoltare, Neven Mimica, a afirmat faptul că: „Poziția UE este fermă în angajamentele sale prin care urmărește prevenirea dezastrelor datorate schimbărilor climatice. În timp ce dezastrele naturale nu pot fi evitate, gestionarea pe termen lung a riscurilor poate salva vieti și îmbunătăți nivelul de trai. Scopul nostru este de a asigura un parteneriat pe termen lung în aceste procese de dezvoltare și implementare a strategiilor de gestionare a riscurilor”.

ES Dl Ersatus Mwencha, vicepreședinte al Comisiei Uniunii Africane a adăugat la rândul lui: „Africa este în mod repetat greu lovită de o serie de dezastre naturale cu secete și inundații ce au un impact sever asupra vieții africanilor. Sărăcia, schimbările climatice, insecuritatea traiului și creșterea populației sunt printre factorii determinanți care amplifică acest aspect. Așteptările noastre pentru acest parteneriat cu UE sunt foarte mari luând în calcul dificultățile la care este supusă populația africană și UA este încântată în a face primul pas dinspre politică înspre practică”.

Reuniunile Colegiilor sunt ținute pentru a oferi orientare politică regulată prin Parteneriatul Africa-UE, prin parteneriatul Comisiei Europeane și al Comisiei Uniunii Africane de politică și dialog politic. Reuniunea din 2015 a fost prima de acest fel de când Comisia Europeană a preluat mandatul la 1 noiembrie 2014 și a oferit o oportunitate de a întreține cursul pozitiv de la al 4-lea summit UE-Africa din aprilie 2014.

Programul "Dezvoltarea Rezistenței la Dezastre în Africa Subsahariană" este o inițiativă a Uniunii Europene, în contextul cooperării cu ACP (Africa, Caraibe și Pacific) și cu Uniunea Africană, în conformitate cu Parteneriatul UA-UE. Scopul este de a accelera punerea în aplicare eficientă a „Strategiei de Reducere a Riscului Dezastrelor din Africa” și a strategiilor viitoare post-2015.

1.4. Implicarea Uniunii Europene în gestionarea crizei umanitare

provocate de virusul Ebola

Epidemia recentă de Ebola a fost mai letală decât oricând de la descoperirea bolii în 1976. Declarată oficial la 22 martie 2014 în Guinea, s-a răspandit rapid în mai multe state din Africa de Vest în primăvara anului 2014. Virusul Ebola amenința să submineze perspectivele de securitate și economice ale întregii regiuni. Până în prezent (Mai 2015), Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a raportat peste 11.000 de victime, cu un număr estimat la 26.933 de persoane confirmate sau suspectate de a fi contractat boala.

Experiențele din trecut cu alte boli infecțioase cum ar fi Gripa Aviară sau Sindromul Acut Respirator Sever (SARS) au demonstrat faptul că este nevoie de o acțiune internațională coordonată pentru a limita în mod eficient raspandirea virusului mortal. Au fost luate măsuri pentru a stimula contribuțiile financiare și îmbunătățirea capacităților operaționale. OMS, de exemplu, a elaborat o foaie de parcurs pe 6-9 luni pentru a opri transmiterea virusului Ebola. Între timp, Banca Mondială a acordat 105 milioane de dolari pentru a accelera izolarea epidemiei în cele trei țări cele mai afectate, Guinea, Sierra Leone și Liberia, iar SUA a trimis 3.000 de militari pentru a instrui personalul medical și a ajuta la construirea de centre de tratament. La 19 septembrie 2014, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat în unanimitate o rezoluție prin care a stabilit faptul că focarul virusului Ebola este o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, și și-a exprimat intenția de a lansa o nouă misiune pentru a distribui ajutoare și îmbunătăți facilitățile medicale în zonă.

La rândul său, UE a acordat, prin intermediul Direcției Generale Ajutor Umanitar și Protecție Civilă a Comisiei Europene (ECHO), un ajutor umanitar ce s-a ridicat la 11.900.000 euro. În plus, Comisia a afirmat că este pregătită să acorde un ajutor suplimentar de 5 milioane euro pentru sprijinirea misiunii Uniunii Africane (UA) prin care luptă pentru oprirea răspândirii virusului.

Cu toate acestea, asistența financiară internațională, continuă să scadă, ajutorul umanitar fiind departe de ceea ce a fost promis.

UE are o „obligație morală” de a ajuta țările afectate în a controla epidemia, a spus comisarul pentru sănătate, Tonio Borg, pe 3 septembrie 2014, în cadrul unei întâlniri cu membrii comisiei pentru sănătate privind criza ebola în vestul Africii.

„Avem nevoie de un fel de plan Marshall post-Ebola, deoarece trebuie să reconstruim economiile”, a spus Ousmane Sylla, ambasador al Republicii Guineea pe 3 noiembrie, în cadrul unui schimb de opinii la comisia pentru dezvoltare.

Comisia Europeană trebuie să evalueze nevoile și să elaboreze planuri specifice pentru fiecare țară pentru a stabili și a coordona cererea și desfășurarea de personal medical, laboratoare mobile, echipament, costume de protecție și centre de tratament. Statele membre UE ar trebui să coordoneze zborurile și să stabilească poduri aeriene, iar Uniunea Africană ar trebui să fie încurajată să stabilească un plan de acțiune complex, având în vedere că această criză devine tot mai complexă și mai politică.

1.5. Criza refugiaților din estul Africii Subsahariene

Criza din Sudanul de Sud a declanșat relocarea de mii de oameni în țările vecine din Etiopia (204.000 refugiați), Kenya (45.800) și Uganda (147.300). În total, în conformitate cu statisticile UNHCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite), peste 530.000 de oameni au trecut în aceste trei țări din 15 decembrie 2013.

Afluxul de noi refugiați continuă în fiecare zi și vine pe fondul unei situații deja foarte cumplite în toate țările în cauză care găzduiesc deja sute de mii de refugiați, inclusiv din Sudanul de Sud. Etiopia a devenit cea mai mare țară gazdă pentru refugiat din Africa, cu peste 682.000 de refugiați în 24 tabere; 550.000 de refugiați trăiesc în continuare în Kenya în 2 tabere principale și 400.000 sunt stabiliți în cadrul comunităților-gazdă din Uganda.

Cu nici un acord de pace în vedere în Sudanul de Sud, calculele UNHCR arată că se așteaptă o creștere a numărului refugiaților din Sudanul de Sud de-a lungul anului 2015 pentru a ajunge, până la sfârșitul anului 2015 la 340.000 în Etiopia, 75.000 în Kenya și 210.000 în Uganda.

Tabelul 1.2: Refugiați din și în țările din estul Aricii.

Refugiaților li se acordă statutul de „prima facie” în toate cele trei țări. Mai mult de 80% din noii sosiți sunt femei și copii. Minorii neînsoțiți sunt foarte numeroși și rămân o preocupare majoră în ceea ce privește protecția lor.

Planul ONU Regional Refugee Response Plan (RRRP) pentru 2015 este în mare parte sub-finanțat, până la 7% pentru Uganda și 9% pentru Etiopia și Kenya. Organizația necesită 810 milioane de dolari pentru un plan de lucru pentru 821.000 de refugiați. Apelul pe care UNHCR îl face pentru primele 6 luni ale 2015 se referă la nevoia unei finanțări de 365 milioane USD pentru aproape 500 000 de refugiați care se află acum în cele patru țări.

Finanțarea suplimentară în țările vecine vor fi alocate cu prioritate pentru a răspunde nevoilor de bază nesatisfacute ale refugiaților, cum ar fi protecția, adăposturi, apă și canalizare, servicii de sănătate, produse nealimentare, nutriție și asistență alimentară. În Etiopia și Kenya alocarea terenurilor suplimentare pentru tabere de personal este în curs de negociere pentru a găzdui un număr tot mai mare de refugiați sud sudanezi. Înființarea de noi tabere va determina nevoia de sprijin armat.

Organizațiilor internaționale mandatate, precum și organizații non-guvernamentale internaționale (INGO) deja prezente în zonele de refugiați, vor fi partenerii ECHO (Direcția Generală Ajutor Umanitar și Protecție Civilă a Comisiei Europene) pentru a implementa și / sau evalua măsurile necesare pentru gestionarea situației refugiaților.

Pe baza nivelului actual de nevoi (care este puțin probabil să scadă), au fost alocați suplimentar 12.000.000 euro (4.500.000 euro pentru Etiopia, 2.500.000 euro pentru Kenya și 5.000.000 euro pentru Uganda) și de asemenea se asigură furnizarea de asistență pentru salvarea populației afectate direct de criza din Sudanul de Sud care au fugit în aceste țări. De asemenea, o schimbare între obiectivele specifice ale deciziei de finanțare a fost considerată necesară pentru a se adapta la situația umanitară actuală, alocându-se 75.700.000 euro pentru situașiile de criză provocate de om și 13.300.000 euro pentru situațiile de criză survenite în urma dezastrelor naturale.

O atenție specială trebuie acordată zonei Cornului Africii pentru ameliorarea și stoparea crizelor, deoarece există un potențial foarte mare de escaladare a crizelor în Sudanul de Sud, Yemen, Kenya, Eritreea și Somalia. Neglijarea sau proasta gestionare a lor ar putea duce la deteriorarea în continuare a securitatii în regiune cu impact economic grav, deoarece dezvoltarea economică este încă fragilă. În acest scop ECHO s-a angajat să monitorizeze situația îndeaproape.

Cadrul de analiză integrat al ECHO pentru 2014-2015 a identificat nevoi umanitare acute în Djibouti, Etiopia, Kenya, Somalia și Uganda în timp ce în Eritreea, lipsa de acces la informație face imposibilă misiunea ECHO pentru a evalua nevoile. Vulnerabilitatea populației afectate de crize este evaluată ca fiind foarte mare în cele mai multe dintre grupurile vizate. Populația totală a celor cinci țări în care ECHO este în principal implicată este de 170.1 milioane, din care peste 8.8 milioane au nevoie imediată de ajutor umanitar: 125.000 în Djibouti, 3,5 milioane în Etiopia, 1,6 milioane în
Kenya, peste 3 milioane în Somalia și 600.000 în Uganda. Dintr-un total de 187 de țări din Indexul Umanitar pentru Dezvoltare Human Development Index, Djibouti este pe locul 170, Eritreea pe 182, Etiopia pe 173, Kenya și Uganda pe 147 respectiv 164. Nu există date existente pentru Somalia.

1.6. Climatul politic african în schimbare

La data de 5 August 2012, Uniunea Europeană a salutat alegerea primului lider femeie a Uniunii Africane ales în timpul celei de-a 19-a sesiuni ordinare a Summit-ului UA. În timpul Summit-ului, Uniunea Europeană a fost reprezentată de Dl. Nick Westcott, Directorul General pentru Africa în cadrul Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) și Dna. Francesca Mosca, Director al Comisiei Europene pentru Cooperare pentru Africa Subsahariană și ACP.

La 16 Septembrie 2014, în Addis Abeba, Ethiopia, între UE și UA a avut loc un seminar comun pe tema "Promovarea și punerea în aplicare a principiilor directoare ale ONU pentru afaceri și drepturile omului". Seminarul a precedat dialogul dintre UA-UE privind drepturile omului, din noiembrie 2013.

Întâlnirea a fost organizată în cadrul Strategiei comune Africa-UE și a oferit un schimb vibrant și fructuos de opinii și experiență între oficiali guvernamentali și funcționari ai celor două organizații, factorii de decizie politică, inclusiv experți din organizații ale societății civile, camere de comerț și instituțiile naționale pentru drepturile omului.

La finalul reuniunii, ambele părți au confirmat angajamentul de a promova și implementa principiile directoare ale ONU în cele două regiuni. De asemenea, au fost de acord în continuarea dialogului în lunile următoare, punând accent pe schimbul de experiență în potențiale domenii de cooperare.

Capitolul II: Statistici economice în raportul UE-28 cu UA

2.1. Microfinanțare pentru Africa: împrumuturi mici, impact mare

Pentru a obține fonduri, populația din zonele sărace poate apela la instrumente de microfinanțare. Dar, pentru ca aceste instrumente de dezvoltare economică să își atingă potențialul maxim în Africa, instituțiile de microfinanțare trebuie să își modernizeze standardele privind transparența și managementul riscului. UE a sprijinit un program de consolidare a capacităților intitulat SMARTAC, conceput pentru a ajuta instituțiile de microfinanțare să își îmbunătățească competențele de gestionare și monitorizare a riscurilor.

Programul are misiunea de a ameliora accesul la credite prin consolidarea capacității furnizorilor locali de servicii de microfinanțare, cu ajutorul unui transfer de know-how. De aceea, a pus la dispoziția instituțiilor și a furnizorilor locali de servicii de microfinanțare instrumente de gestionare a riscurilor. Proiectul a avut un succes foarte mare. Aproximativ 700.000 de clienți cu venituri mici au beneficiat de serviciile celor 12 instituții de microfinanțare care primiseră sprijin. Furnizorii de servicii de microfinanțare care au participat la program au înregistrat creșteri de la 4 % până la 160 %. Proiectul s-a desfășurat în Angola, Gambia, Ghana, Kenya, Malawi, Nigeria, Rwanda și Tanzania.

UE a contribuit cu 348.000 de euro, în perioada 2006-2009. Cooperarea dintre Uniunea Europeană și țările ACP în domeniul microfinanțării se realizează în prezent în cadrul programului de „microfinanțare ACP/UE” (2010-2014). Partenerii încearcă să dezvolte sisteme financiare incluzive, adaptate nevoilor persoanelor sărace, pentru a stimula creșterea economică și o distribuire mai echitabilă a bogăției.

2.2. Raportul Produsului Intern Brut între UE-28, Africa și restul lumii

O perspectivă diferită apare atunci când se compară PIB-ul pe cap de locuitor (Tabelul 2.1). În SUA și Japonia, PIB-ul în euro/cap de locuitor a fost cu mult peste nivelul UE în ansamblu, în 2013. UE-28 se situează la nivelul de 25.700 euro/cap de locuitor, în timp ce PIB-ul Canadei este de 39.194 euro/cap de locuitor, foarte aproape de cel al SUA de 40.088 euro/cap de locuitor. Pentru toate aceste trei țări și UE-28, aceste valori au fost mult peste PIB-ul pe cap de locuitor al țărilor BRIC Brazilia, India, Rusia și China. UE-28 PIB-ul pe cap de locuitor a arătat o solidă creștere de 5.100 euro/cap loc. (aproximativ 25%), între 2003 și 2013. În contrast, cifra pentru Africa în ansamblu a fost de 1.400 euro/cap loc. în 2013, deși acest lucru a reprezentat o creștere de 100% față de 2003. Dintre celelalte țări, este de remarcat faptul că PIB-ul indian pe cap de locuitor de 1.100 euro a fost mai mic decât cel al Africii în 2013. Federația rusă a înregistrat un PIB pe cap de locuitor de 11.000 euro, o creștere remarcabilă de 313% din 2003. Brazilia înregistrează o creștere de 8.500 euro/cap loc., în timp valoarea înregistrată de China a fost de 5.100 de euro/cap loc., de aproximativ patru ori și jumătate mai mare față de valoarea din 2003.

Tabelul 2.1: Produsul Intern Brut raportat la prețurile curente.

La nivel de țară, PIB-ul pe cap de locuitor în majoritatea țărilor africane este mult sub nivelul țărilor membre UE-28. În 2013, nici una dintre țările africane nu a atins media UE-28 în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor, de 25.700 euro. Alimentată de o industrie mare de ulei, Guineea Ecuatorială conduce în statisticile țărilor africane din Top 10. PIB-ul de 18.048 euro/cap loc. a fost mai mare decât în 13 state membre ale UE și corespunde cu aproximativ 70% din valoarea UE-28.

Cu toate acestea, doar cinci țări africane, Guineea Ecuatorială, Seychelles, Libia, Gabon și Mauritius, au înregistrat un PIB mai mare pe cap de locuitor decât Bulgaria, care a înregistrat cel mai scăzut PIB pe cap de locuitor în rândul statele membre ale UE cu 5.500 de euro în 2013.

Tabelul 2.1 arată performanța economică relativă a Africii și UE în comparație cu alte țări și lumea în ansamblu. În 2013, Produsul Intern Brut (PIB) al UE-28 a fost de 13.1 miliarde de euro, în timp ce al Africii a fost de 1,7 miliarde de euro. În comparație, PIB-ul Statelor Unite a fost de 12,7 miliarde de euro, al Chinei de 7.0 miliarde de euro și al Japoniei de 3,7 miliarde de euro. Alte economii importante au fost Brazilia, India, Canada și Federația Rusă, cu PIB-ul între 1,7 miliarde euro și 1,4 miliarde de euro, toate sub PIB-ul total al Africii. Africa a cunoscut o creștere a cotei din PIB-ul mondial din 2003. În 2013, cota Africii a ajuns la 3,1%, față de 1,8% zece ani mai devreme. Dupa care a stagnat la aproape 30% între 2003 și 2008. Cota UE-28 a PIB-ului mondial a scăzut la 23,1% până în 2013, chiar dacă PIB-ul UE, la prețuri curente, a recăpătat și depășit nivelul anterior crizei economice. De altfel, atât SUA cât și Japonia au înregistrat o scădere semnificativă a cotei lor din PIB-ul mondial în ultimul deceniu. Cota Chinei aproape s-a triplat în această perioadă, iar acțiunile Braziliei și Rusiei au crescut mai mult decât dublu. Creșterea cotei Africii din PIB-ul mondial s-a datorat ratelor de creștere a PIB-ului în majoritatea țărilor africane în perioada 2003 și 2013.

Ratele de creștere a PIB-ului din primele zece țări africane în perioada 2012-2013 au depășit cu mult ratele de creștere din primele zece țări UE-28. Sierra Leone se situează în fruntea listei cu o creștere a PIB-ului de 13,0%. În total 26 de țări africane au înregistrat rate mai mari de creștere a PIB-ului în 2013, decât cele mai bune performante ale unui stat membru al UE (Letonia cu 4,1%).

2.3. Importuri, exporturi și schimburi comerciale

Privind la produsele comercializate, importurile majore ale UE-28 din Africa au fost cu produsele energetice (Tabelul 2.2). Pentru aceste produse (în special țiței), Africa a fost a doua sursă de import (după Rusia) pentru UE-28 din 2005 și până în prezent. În 2013, importurile totale de produse energetice din Africa s-au ridicat la 107.318.000.000 euro, ceea ce a constituit aproximativ 64% din totalul de importuri pe care UE-28 le-a făcut din Africa. Alte grupuri importante de bunuri importate au fost produse alimentare și animale vii, precum și produse clasificate după material (fiecare în jur de 8% din totalul de importuri ale UE-28).

Tabelul 2.2: Exporturi din EU-28 pentru Africa și importuri ale EU-28 din Africa. (în milioane euro)

În 2013, cei trei principali parteneri africani pentru importurile de bunuri în UE-28 au fost Algeria (19% din valoarea totală a importurilor din Africa), Nigeria (17%) și Libia (14%) (Tabelul 2.3). Împreună, aceste trei țări au reprezentat 51% din totalul importurilor UE-28 din Africa.

Pentru toate cele trei țări, principalul grup de produse exportate în UE-28 a fost țițeiul, ulei special brut și a gaze naturale. Astfel, ca urmare a fluctuațiilor prețurilor la produsele petroliere, valoarea acestui comerț se poate schimba în mod substanțial de la an la an. În cazul Libiei, volumul de importuri ale UE-28 a fost influențat de revolta din 2011 și situația de mai târziu de instabilitate politică și de securitate.

Principala țară africană importatoare de bunuri ale UE-28 a fost Africa de Sud (16% din totalul exporturilor către Africa în 2013), Algeria (15%) și Maroc (11%) (Tabelul 2.3).

Tabelul 2.3: Importurile UE-28 din Africa de către principalii parteneri. (Figură stănga)

Exporturile UE-28 către Africa de către principalii parteneri. (Figură dreapta)

2.4. Raportul privind populația UE cu cea a Africii și restul lumii.

Cu populația lumii la aproape 7,2 miliarde de locuitori în 2013, Africa cu 1,1 miliarde de oameni are cea de-a doua cea mai mare populație continentală, situându-se după Asia care ocupă locul 1 cu 4,3 miliarde (Tabelul 2.4 și 2.5). Cu toate acestea, rata de creștere a populației Africii a fost în medie de 2,5% pe an între 1995 și 2013. Aceasta a fost cea mai mare rată de creștere dintre toate continentele, mai mult decât dublu față de rata de creștere de 1,2% pentru populația mondială și pentru populația din Asia.

În contrast, numărul populației europene abia s-a schimbat în aceeași perioadă. UE-28 a avut o rată de creștere cu o medie de 0,3% pe an, în această perioadă. Populația Africii a crescut de la 717 milioane în 1995, ușor mai mică decât totalul de atunci al Europei de 730 milioane, ajungând la 1,1 miliarde în 2013, în mod substanțial mai mult decât totalul european de 742 milioane și mai mult de două ori față de UE-28 (507 milioane). Populația Africii a crescut mai rapid decât populația în
China (0,6%) și India (1,5%), dar numărul populației încă rămâne sub numărul celor două țări, în 2013 (China 1,4 miliarde; India 1,3 miliarde).

În schimb, populația Africii era mai mare decât populația combinată a Americii de Nord și de Sud și mai mult de trei ori decât populația Statelor Unite. În 2013, Africa a reprezentat 15,5% din populația lumii față de 10,3% pentru Europa ca întreg și de 7,1% pentru UE-28.

Tabelul 2.4: Populația globală, 1 Ianuarie (în milioane).

Tabelul 2.5: Populația globală pe regiuni, 2013 și 2015 (%)

Tabelul 2.6: Populație (1960=100).

Proiecțiile populației până în 2050 (Tabelul 2.6) indică o continuare a acestei tendințe. Populația Africii este prognozată să crească la mai mult decat dublu între 2013 și 2050
pentru a ajunge la 2,4 miliarde. În timp ce populația UE va continua să crească către 2050, dar cu o creștere din ce în ce mai mică mai ales în ultimul deceniu, 2050. Principalele motive pentru această diferență în creșterea populației în Africa și UE se datorează faptului că populația din țările Africane este substanțial mai tânără decât în statele membre ale UE.

Există o mare diferență în speranța de viață la naștere între Africa și UE. În 2012, speranța de viață în Africa a fost de 58 de ani, comparativ cu 80.3 ani în UE. În general, speranța de viață în Africa de Nord și în mai multe state africane insulare, cum ar fi Capul Verde, Mauritius și Seychelles este aproape de nivelul european. Cu toate acestea, în mai multe țări africane subsahariene, speranța de viață la naștere este mai mică de 50 de ani. Printre aceste țări se numără Sierra Leone, Guineea-Bissau, Republica Democratică Congo, Lesotho Swaziland, Zambia și Ciad; în Africa Centrală Republica speranța de viață a atins 50.1 ani în 2013, dar căzut repede la 50 de ani, în anii următori.

Principalul motiv pentru acest lucru este prevalența înaltă a SIDA, în special în sudul Africii, efectele războaielor civile și conflicte violente, precum și sărăcia și accesul limitat la tratamente eficace și lipsa unui sistem de sănătate bun. Creșterea populației se mai datorează și faptului că foarte multe fete la o vârstă foarte fragedă, datorită lipsei de educație și datorită lipsei unei perspective în viață, au contacte sexuale în urma cărora rămân gravide în cele mai multe cazuri. De asemenea, familia obișnuită are cel puțin cinci copii, unele ajung și până la douăzeci de copii, iar poligamia este un lucru obișnuit chiar și printre creștini. Unii bărbați pot ajunge să aibă până la 50 de copii cu femei diferite.

Capitolul III

1.1

Concluzii

Într-o lume tot mai globalizată, în care structurile de ajutor umanitar sunt tot mai interconectate, promovarea politicilor de afaceri și drepturile omului trebuie să fie un efort comun al tuturor regiunilor. Prin urmare, cooperarea dintre Africa și Europa este esențială pentru schimbul de experiență în vederea unei aplicări eficace a principiilor directoare ONU pentru afaceri și drepturile omului.

Următorii ani vor fi foarte importanți pentru cooperarea internațională și pentru dezvoltare. Una dintre principalele provocări va fi reprezentată de negocierile privind cadrul universal post-2015 pentru eradicarea sărăciei și dezvoltare durabilă. Noul cadru trebuie să prevadă asigurarea unor condiții minime de trai, să contribuie la gestionarea durabilă a resurselor naturale, să garanteze justiția și să țină cont de situația specială a țărilor subdezvoltate și a celor aflate în situații de conflict. Politica UE confirmă faptul că va lupta în continuare pentru un cadru post-2015 propice.

Printre prioritățile majore se numără consolidarea parteneriatelor strategice între UE și Africa. Anul 2015 are o importanță crucială, întrucât marchează finalul perioadei în care trebuie îndeplinite Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Mai mult, în cursul acestui an urmează a fi luate decizii internaționale majore cu privire la cadrul de dezvoltare pentru următoarele decenii.

Toate aspectele studiate evidențiază faptul că nu există o identitate absolută sau o diferență absolută între indivizii aparținând diferitelor culturi pentru simplul motiv că identitatea nu este niciodată statică. Identitatea este într-un flux continuu, într-o permanentă mișcare. Poate fi legată una de afiliere sau de loialitate sau una legată de culoarea pielii, istorie, naționalitate, etnicitate. Întotdeauna subiectul este cel care are un rol activ în procesul de formare al identității.

Percepțiile individuale sunt unice și nu pot subscrie adevărurilor universale. Toți scriitorii studiați par să susțină ideea că acordarea unei atenții sporite individului ar produce o transformare profundă a teoriei postcoloniale care ar transcede preocupările legate de calamitățile colonialismlui și ar fi capabilă să se concentreze asupra construirii unei identități postcoloniale independente de trecut. Îndivizii refuză să mai fie în principal definiți ca membrii ai comunităților din care fac parte și caută spații mai largi în care să se localizeze.