. Euro Moneda Europeana

introducerE

"Va veni o zi când toate popoarele de pe continentul nostru vor forma o frăție europeană…va veni o zi când vom putea vedea…Statele Unite ale Americii și Statele unite ale europei, față în față, dorind să se atingă una pe cealaltă peste ocean."

Ideea unei Europe Unite sau chiar a Statelor Unite ale Europei nu este nouă. Dar cine și-ar fi putut imagina că Europa, slăbită și rănită fiind de războaiele succesive, va avea nevoie de numai cincizeci de ani pentru a deveni principala putere economică a lumii, angajată activ să dea viață unei monede unice, euro?

Dar euro este aici. Începând cu 1 ianuarie 1999, lumea întreagă este martora unuia dintre cele mai profunde și de anvergură evenimente economice din istoria modernă. Această revoluție monetară crează al doilea mare bloc economic din lume, o piață unică de aproape trei sute milioane de persoane, un mediu european al afacerilor modificat substanțial și prima provocare potențială pentru supremația dolarului american.

Uniunea Europeană este un organism viu aflat într-un continuu proces de evoluție. Inițial, șase țări au convenit asupra conceptului unei Europe unite; acum sunt cincisprezece, în timp ce mai mult de zece se îndreaptă spre acest ideal. Noul mileniu oferă întradevăr șansa de a deveni un vis realitate și anume acela al unei adevărate Europe unite, care să reflecet pacea, democrația și prosperitatea.

Efectele euro sunt atât de permanente și de anvergură, încât persoanele care nu sunt familiarizate cu evoluția de bază, cu structura și înțelesul monedei se confruntă acum cu o orbire profesională majoră. Discuția publică despre Uniunea Economică și Monetară a părut ireală încă de la începuturile ei, majoritatea observatorilor presupunând că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Disputele politice meschine și euro-scepticismul au dominat știrile referitoare la acest subiect timp de mai mulți ani, în timp ce motorul pregătirii tehnice a continuat să funcționeze în liniște în fundal. Dar ultimele rămășițe de îndoială s-au risipit. Euro este acum moneda oficială a douăsprezece țări europene.

Pe de o parte, introducerea euro a fost numită "o ocazie de a atinge cel mai înalt nivel de bunăstare și câștiguri în eficiență, comparativ cu orice eveniment sau sistem economic din istoria europeană postbelică" și "un punct de cotitură pentru mediul european al afacerilor". Din această perspectivă, euro va unifica Europa occidentală, va încuraja competiția, va revoluționa finanțele și va conduce Europa în cea mai strălucitoare eră economică. De cealaltă parte, uniunea monetară a fost numită "un salt în necunoscut", "o înjunghiere oarbă a viitorului", "o schemă plină de defecte" și chiar "o castrare economică și politică". Diferențele de opinie referitoare la acest subiect sunt firești, deoarece aproape fiecare aspect legat de euro implică probleme și relații financiare complicate.

1. Introducere În euro

1.1 Ideea și etapele introducerii monedei europene unice

Procesul general al unificării politice europene a început în 1946, atunci când Winston Churchill a chemat pentru prima dată la crearea "Statelor Unite ale Europei", care să aducă "fericire, prosperitate și glorie" oamenilor de pe continentul devastat. Motivele sale erau politice. El a crezut că prin crearea unui guvern european unic se va intra într-o eră de pace de lungă durată pe un continent distrus de două războaie mondiale.

Ideea lui Churchill a prins contur în data de 25 iulie 1952, atunci când șase țări vest-europene au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Observatorii străini au considerat acest lucru ca pe un vestitor al unei cooperări politice mai puternice.

Previziunile lor s-au concretizat curând. În 1958, Franța, Republica Federală Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând prin acesta Comunitatea Economică și Europeană. Integrarea europeană s-a întărit în continuare în 1967, atunci când Tratatul de fuziune a combinat Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), formând un acord mai larg și mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană.

La sfârșitul anilor '60, discuțiile pivind colaborarea politică și economică europeană au început din ce în ce mai mult să graviteze în jurul acordurilor privind rata de schimb, în parte datorită eșecului Acordului de la Bretton Woods privind menținerea stabilitătii monedei europene. Create în 1944 de reprezentanți din patruzeci și patru de țări, acordurile de la Bretton Woods au adus o eră de stabilitate generală a ratei de schimb care a durat peste douăzeci de ani. La sfârșitul anilor '60, acordurile de la Bretton Woods au prezentat semne tot mai dese de slăbiciune. Marca germană și francul francez s-au devalorizat amenințând astfel stabilitatea celorlalte monede europene, Astfel, în luna decembrie a anului 1969, primului-ministru luxemburghez Pierre Werner i s-a solicitat să redacteze un raport la nivel înalt al Comunității Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între economiile europene. Raportul Werner a fost dat publicității în 1970, folosind pentru prima dată termenul "Uniune Economică și Monetară". Acest raport se consideră a fi avut un mare merit, nu doar prin faptul că a pus în evidență nevoia Uniunii Monetare, ci și prin faptul că a prezentat cele două principii fundamentale ale procesului realizării acestuia: realizarea în etape și ceea ce este esențial, convergența politicilor economice.

Din păcate acest plan timpuriu pentru o uniune monetară a fost zădărnicit de un eveniment neprevăzut: decizia președintelui american Nixon, în anul 1971, de a adopta o politică de "neglijare benignă", favorabilă dolarului american. Pe scurt, Statele Unite au anunțat că nu mai doresc să își riște rezervele de aur numai pentru a menține ratele de schimb ale acordului de la Bretton Woods predefinite față de dolar. Decizia lui Nixon de a lăsa dolarul "să plutească" a condus la prăbușirea sistemului Bretton Woods.

În consecința liderii europeni au pus deoparte raportul Werner și au încercat să creeze o soluție imediată pentru fluctuațiile persistente ale monedelor. Anii de experimente și negocieri au culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European în 1979. Acesta a prezentat un mecanism al ratei de schimb carea a limitat circulația monedelor din Comunitatea Europeană, mecanism cunoscut sub numele de grilă de paritate.

Creșterea economică continuă a condus în cele din urmă la Actul Europei Unice din 1987, un act care a promis înlăturarea sistematică a tuturor controalelor de frontieră, a tarifelor, a vămilor și restricțiilor legate de capital și de forța de muncă. Obiectivul său a fost realizarea unei piețe comune nerestricționate până la sfârșitul anului 1992. El a început prin eliminarea barierelor din calea serviciilor bancare, titlurilor de valoare, societăților de asigurări și a altor servicii financiare.

La scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Europei Unice, Jacques Delors, pe atunci președintele Comisiei Europene, a dat publicității un plan special în trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede trans-europene. În acest sens, Jacques Delors afirma că: "Euro reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuit cu nici o altă monedă, oricare ar fi tentația pe termen scurt…" Comunitatea Europeană a lansat proiectul unificării monetare aproape imediat după publicarea raportului Delors.

Etapa întâi a Uniunii Economice și Monetare a început în luna iulie a anului 1990 și a avut aceleași obiective ca și Actul Europei Unice și anume: să asigure că sunt eliminate definitiv toate restricțiile din calea circulației bunurilor, serviciilor, forței de muncă și circulației capitalului. Atunci când șefii statelor europene s-au reunit apoi la Maastricht, în februarie 1992, pentru a fonda Uniunea Europeană, proiectul Uniunii Economice și Monetare a devenit o parte a Uniunii Europene și au fost întocmite planurile specifice etapelor a doua și a treia ale procesului. Astfel, la 1 ianuarie 1993, Piața Unică este completă, iar la 1 noiembrie 1993 este stabilită compoziția monedei coș ECU.

Etapa a doua a început la 1 ianuarie 1994 și a fost caracterizată prin înființarea Institului Monetar European, care va deveni ulterior Banca Centrală Europeană. Tot în etapa a doua a fost folosit pentru prima dată și cuvântul "euro". Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Madrid, din 1995, noua monedă era cunoscută în lume sub numele de "ecu". În această perioadă sunt întărite procedurile de coordonare a politicilor economice, statele membre acționând pentru combaterea deficitelor bugetare și pentru atingerea convergențelor economice. La data de 31 mai 1995 Comisia adoptă Cartea Verde pentru moneda unică. În 15 și 16 decembrie a aceluiași an Consiliul European se întrunește la Madrid și adoptă denumirea de "euro" pentru moneda unică. Se elaborează scenariul pentru trecerea la moneda unică și se stabilește calendarul propriu-zis. Începând cu 31 decembrie 1996 Institutul Monetar European trasează cadrul regulator, organizațional și logistic pentru Banca Centrală Europeană și pentru Sistemul European al Băncilor Centrale. Comisia, Consiliul și Institutul Monetar European pregătesc legislația pentru introducerea monedei unice.

Etapa a treia a început la data de 1 ianuarie 1999. La aceea dată, la aproape trei decenii după ce Raportul Werner sugerase pentru prima oară acest concept, euro a devenit moneda oficială pentru unsprezece țări. Drahma grecească nu îndeplinea condițiile de aderare, deoarece Grecia nu avea un deficit bugetar sub 3% din PIB, datoria de stat depășea 60% din PIB, iar inflația era mare. Iată că în prezent Grecia, prin măsurile luate, a îndeplinit condițiile de aderare în "înalta societate".

Din cele cincisprezece valute ale țărilor membre ale Uniunii Europene au dispărut, la 1 ianuarie 2002, douăsprezece și anume:

Drahma grecească, una din cele mai vechi monede din lume, care a apărut cu șapte secole înaintea erei noastre în Asia Mică, însă a devenit oficială abia în secolul XIX.

Marca germană, cea mai puternică monedă din "zona euro", deși a fost o "creație" a fostei Republici Federale a Germaniei, apărută abia în anul 1948. Deși o monedă relativ nouă, marca germană este și prima monedă a secolului XX care a ieșit în afara granițelor țării de origine, circulând și în fosta RDG.

Francul francez s-a născut în timpul războiului de 100 de ani, respectiv în secolul XIV, însă a devenit oficială în secolul XIX (1803).

Guldenul olandez, este, după drahma grecească, una din cele mai vechi monede (1252), inspirând de altfel o serie de țări europene în crearea sistemului monetar internațional, printre care și Romania, care în 1867 a lansat "leul românesc" după modelul guldenului olandez care se mai numea și leul olandez (Lowentaller), deoarece pe una din fețe avea imprimat un leu.

Francul belgian a devenit monedă oficială tot în secolul XIX (1832) fiind influențat de sistemul monetar francez. În anul 1979, împreună cu Germania, Olanda și Luxemburg au format așa numita "zonă a mărcii.

Francul luxemburghez a fost influențat de francul belgian care, de altfel, a fost acceptat tot timpul ca monedă de plată pe întreg teritoriul luxemburghez.

Lira italiană a fost lansată de Napoleon I în secolul XIX (1808), însă a devenit monedă oficială în 1862.

Peseta spaniolă a fost introdusă de francezi în același an cu lira italiană.

Escudoul portughez a apărut tot în secolul XIX, fiind "bătut" se pare tot de francezi.

Șilingul austriac a fost introdus ceva mai târziu (1923), înlocuind "coroana" și a circulat în paralel cu vechea moneda a Germaniei hitleriste (reichsmark) până la capitularea acesteia.

Marca finlandeză a fost creată în anul 1860 cu mult înainte însă de independența Finlandei (1917), pentru de independența Finlandei (1917), pentru a arăta că Finlanda aparține lumii germanice și nu slave.

Lira irlandeză a devenit monedă oficială în secolul XX (1920), fiind "legată" până atunci de lira sterlină.

Calendarul instituirii UEM și al introducerii monedei euro a fost stabilit ca fiind următorul:

Faza A – 1 ianuarie 1998 – 31 decembrie 1998

Faza B – 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001

Faza C – 1 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002

Faza A a început printr-o reuniune specială la nivel înalt a Uniunii Europene, la Bruxelles, o întâlnire al cărei obiectiv central a fost să determine care dintre cele cincisprezece națiuni membre ale Uniunii Europene vor lua parte la uniunea monetară. Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Bruxelles, alegerea participanților la euro a reprezentat una dintre cele mai controversate probleme politice din Europa, dominând aproape fiecare discuție referitoare la uniunea economică și monetară. După ce la 2 mai 1998 Consiliul Europei a anunțat în cele din urmă cele unsprezece state participante la "zona euro" pe baza recomandărilor Comisiei Europene până la sfârșitul Fazei A s-au realizat:

evaluarea gradului de îndeplinire a criteriilor de convergență pentru participarea la zona euro, stabilite prin tratatul de la Maastricht;

înființarea Băncii Centrale Europene la 1 iunie 1998, echivalentul european al Rezervei Federale americane și care înlocuiește Institutul Monetar European;

ajustările finale ale sistemelor legale naționale pentru adaptarea la o nouă monedă;

anunțarea parităților între monedele naționale ale țărilor participante, parități ce vor deveni efective doar de la 1 ianuarie 1999;

prima emisiune de bancnote și monede euro

începerea procesului de armonizare în vederea introducerii euro între statele membre participante la "zona euro".

Faza B mai este numită și perioadă de tranziție. Această perioadă de trei ani este necesară pentru a produce bancnotele și monedele necesare pentru înlocuirea celor naționale. Ea a debutat cu introducerea euro ca monedă oficială în cele unsprezece țări care formau pe atunci zona monedei unice. În această fază euro există însă numai ca "unitate de cont", fiind doar o monedă scripturală. Euro nu intră însă cu adevărat în portofelele cetățenilor Europei decât mai târziu, în Faza C.

Majoritatea băncilor oferă posibilitatea de deschidere a unui cont în euro începând cu 1 ianuarie 1999. Aceasta înseamnă că euro este folosit în toate operațiunile ce nu implică numerar începând de la cecuri, cărți de credit, transferuri bancare, înregistrări electronice , automate de bancnote și monezi, sisteme contabile, facturi și situatii financiare, intrând în circulație din punct de vedere legal. Dar deschiderea unui asemenea cont nu este neapărat necesară pentru a putea efectua tranzacții în euro; până la data de 1 ianuarie 2002, tranzacțiile efectuate în euro sunt transformate automat și fără comision de către bancă. De asemenea, nu este neapărat necesară deschiderea unui cont în euro înainte de 1 ianuarie 2002, când conturile în moneda natională a statelor din zona euro au fost transformate automat în conturi euro. În perioada de tranziție, tranzacțiile în euro au putut fi realizate și din conturile în moneda națională. În ceea ce privește deschiderea de conturi, băncile care au cerut comision pentru deschiderea unui cont în monedă națională, o vor face și pentru conturile în euro.

Mai mult dacât atât, Uniunea Europeana a adoptat regula "nici o obligație, nici o interdicție" în ceea ce privește folosirea euro în cursul fazei B. Aceasta înseamnă că persoanele care doresc să folosească în această perioadă euro ca unitate de cont au dreptul legal să facă acest lucru, dar nimeni nu poate fi obligat. Prin urmare, marile companii multinaționale cum ar fi compania franceză Alcatel, compania germană Daimler-Benz, compania finlandeză Nokia și Chase Manhattan din Statele Unite au adoptat euro în contabilitatea lor europeană de la 1 ianuarie 1999, chiar dacă nu au putut obliga pe nici unul dintre clienții lor să plătească în euro. Alte întreprinderi, inclusiv multe firme mici, au făcut tranziția mult mai târziu în cursul fazei B. Importanța economică a acestei faze – moneda de cont – nu trebuie să fie subestimată, deoarece tranzacțiile cu plata în numerar cuprind numai o foarte mică parte a activității economice. Acesta este unul dintre motivele pentru care valoarea totală a bancnotelor europene în circulație s-a ridicat în mod tradițional la mai puțin de șase procente din produsul intern brut.

Faza B mai cuprinde câteva evenimente majore. La 1 ianuarie 1999, miniștrii de finanțe din țările europene au blocat în mod irevocabil ratele de schimb între euro si celelalte monede componente. Deși ratele de schimb bilaterale fuseseră deja fixate în luna mai 1998, abia în 1999 au fost stabilite definitiv ratele de schimb ale euro, fără diferențe între cursurile de vânzare și cumpărare. Aceste rate, calculate prin compararea valorilor de schimb dintre monedele din Uniunea Economică și Monetară și dolarul american în ultima zi de comercializare din 1998, au devenit apoi permanente. Noua monedă este singura cotată de acum pe piețele de schimb valutar, iar monedele vechi sunt considerate "expresii naționale ale euro", ce includ și taxa de conversie fixată în raport cu euro.

Faza B atrage după sine, de asemenea, apariția legislației cu privire la statutul legal al euro precum și transferul autorității în domeniul politicii monetare către Banca Centrală Europeană. La 1 ianuarie 1999 băncile centrale naționale din zona monedei unice au devenit subordonate Băncii Centrale Europene pentru formularea unei politici monetare unice prin Sistemul European de Bănci Centrale.

Tot în această fază, toate noile obligațiuni ale guvernelor din țările participante se emit în euro, iar piețele financiare, piețele de schimb și sistemele de compensare trec imediat la utilizarea euro. Importantă este , de asemenea, si decizia Consiliului UE nr.2000/427/CE din data de 19 iunie 2000 privind adoptarea de către Grecia a monedei unice europene. Dispoziția Consiliului UE nr.1478/2000 stabilește rata de schimb dintre euro și drahma grecească la 1euro=340,750 drahme grecești. La 1 ianuarie 2001 Grecia adoptă euro conform deciziei Consiliului UE din data de 19 iunie 2000, iar în decursul anului 2001 are loc o puternică campanie de informare asupra elementelor de securitate ale bancnotelor euro.

3) Faza C a înregistrat prima introducere în circulație a bancnotelor și monedelor euro începând cu 1 ianuarie 2002. De la această dată, în care implementarea monedei unice europene atinge o etapă deosebit de importantă, și până în 28 februarie 2002 vechile monede și bancnote naționale au circulat în paralel cu euro, acestea putând fi înlocuite gratuit cu moneda unică. Această perioadă reprezintă perioada de cash-dual. Din data de 28 februarie 2002 monedele naționale ale celor douăsprezece țări sunt definitiv retrase de pe piață, după această dată numerarul putând fi schimbat numai la sediile băncilor centrale ale țărilor membre. Banca Centrală Europeană a retras treptat din circulație vechile monede în cursul acestei perioade, tranzacțiile scripturale realizându-se doar în euro. O parte din monedele și bancnotele retrase din circulație au luat drumul muzeelor sau au fost trimise către numismatici, restul fiind reciclate sau distruse potrivit reglementărilor în vigoare. La sfârșitul fazei C, adică la 1 iulie 2002, euro devine moneda oficială exclusivă a zonei monedei unice, monedele din "zona euro" pierzându-și statutul de monedă națională. Guvernele individuale au decis în nume propriu durata acestei faze pentru țările lor, fază care a început simultan în toate țările participante. Însă indiferent de calendarul ales de fiecare națiune în parte, introducerea euro trebuie să fie încheiată nu mai târziu de 1 iulie 2002.

1.2 Bancnotele și monedele euro

Deși de regulă ele servesc unor funcții practice, monedele reprezintă o sursă importantă de identitate și simbolism național. De obicei decorate cu chipurile unor personalități naționale, inclusiv politicieni, artiști, scriitori și oameni de știință, ele transmit un sentiment de mândrie și prestigiu. Putem lua drept exemplu marca germană, o monedă decorată cu eroi naționali precum Carl Friedrich Gauss și Clara Schumann și adorată de publicul german pentru rolul ei în restabilirea normalității economice după cel de-al doilea război mondial și, din nou, în cursul reunificării Germaniei. Sau, alt exemplu, lira sterlină, care a purtat imaginea regalității engleze în Imperiul Britanic timp de sute de ani. Sau francul francez, pe care sunt prezente portretele lui Gustave Eiffel, Marie Curie și Paul Cézanne.

Conștient de faptul că apariția monedei unice joacă un rol în stabilirea încrederii publice atât în aspectul politic, cât și în cel economic al unei Europe unificate, Institutul Monetar European a organizat, între februarie și septembrie 1996, un concurs oficial de design. În afară de câteva restricții practice, concurenților le era interzisă folosirea unor imagini care ar putea fi asociate cu vreo țară anume, de teama de a nu evoca luptele interne și rivalitatea dintre națiuni. Au fost interzise imagini precum Turnul Eiffel, Turnul înclinat din Pisa, Beethoven, Bach sau Caravaggio.

Câștigătorul concursului a fost un designer austriac pe nume Robert Kalina, angajat la Banca Națională a Austriei. Design-ul lui Kalina a rezistat unui studiu realizat pe aproape două mii de șoferi de taxi, casieri bancari și vânzători cu amănuntul, precum și unui juriu oficial format din artiști, agenți de promovare și specialiști monetari.

Au fost lansate astfel în circulație opt tipuri de monede: 1 euro, 2 euro, 50 de cenți, 20 de cenți, 10 cenți, 5 cenți, 2 cenți si 1 cent precum și șapte bancnote de 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 de euro.

Monedele euro nu au format obiectul unei competiții de design. Aversul monedelor euro descrie o hartă a Uniunii Europene, pe un fond de linii transversale la care sunt atașate stelele drapelului european, în timp ce reversul prezintă simboluri naționale. Monedele de un cent, precum și cele de doi și cinci cenți, pun accentul pe locul Europei în lume, în timp ce monedele de zece, douăzeci și cincizeci de cenți descriu Uniunea ca o adunare de națiuni. Monedele de un euro și cele de doi euro prezintă Europa fără granițe. Deoarece monedele euro sunt bătute de fiecare țară, fiecare guvern național este răspunzător pentru reversul monedelor turnate în țara sa. Desenele monedelor din Germania, de exemplu, includ Poarta Brandemburg și simbolul vulturului german. Desenele italiene, selectate parțial printr-un sondaj telefonic, descriu Omul Renașterii al lui Leonardo da Vinci și Nașterea lui Venus a lui Alessandro Botticelli. Specificațiile tehnice ale acestora, inclusiv calitățile lor electromagnetice, au fost determinate luând în considerare și aspectele legate de securitatea lor. Toate monedele, indiferent de țara de origine, sunt acceptate ca mijloc de plată în toată zona monedei unice.

În conformitate cu cerințele competiției, fiecare din cele șapte bancnote reflectă o perioadă anume din istoria culturii europene, grafica bancnotelor fiind strâns legată de moștenirea culturală europeană: Clasicismul, Romantismul, Goticul, Renașterea, Barocul și Rococo, epoca fierului și a sticlei precum și arhitectura secolului XX. Europa de astăzi este moștenitoarea tradițiilor a trei orașe antice: Atena, Roma și Constantinopol. Ca temă, Kalina a ales "poduri, porți și ferestre", dar nici una dintre imaginile sale nu are un monument european anume. Mai degrabă ele reprezintă caracteristici care pot fi regăsite în multe părți din Europa. Aversul fiecărei bancnote înfățișează o fereastră sau o poartă caracteristică uneia dintre perioadele istorice, alături de cele douăsprezece stele ale Uniunii Europene, ca simboluri ale spiritului de comunicare și deschidere din Uniunea Europeană. Reversul fiecărei bancnote prezintă un pod pitoresc, dar imaginar, alături de o hartă a Europei, constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoarele europene și restul lumii. Steagul european, simbolul internațional al Europei există în grafica fiecărei bancnote euro.

Bancnotele sunt diferite ca mărime și sunt colorate în nuanțe de verde, galben, albastru, mov și portocaliu. Măsurile de securitate pentru bancnote include utilizarea de fibre fluorescente, fire de securitate și elemente sigure de autentificare cu ajutorul aparatelor specializate. Procesul special de producere a bancnotelor face ca la pipăire să se poată observa elementele caracteristice. Alte elemente caracteristice ies în evidență când bancnotele sunt ținute în lumină. Banca Centrală Europeană și celelalte bănci centrale naționale au în vedere inițiative pentru a se putea lupta contra falsificării euro, asigurându-se totodată că publicul larg este la curent cu aspectele de securitate ale monedei unice.

Referitor la cele douăsprezece stele ale Uniunii Europene, explicația este următoarea: pe fundalul cerului albastru, douăsprezece stele aurii formează un cerc, reprezentând uniunea popoarelor Europei. Numărul de stele este invariabil, doisprezece reprezentând simbolul perfecțiunii și unității.

1.3 Simbolul euro

La fel cum denumirile dolarului, yenului și lirei sterline sunt simbolizate prin "$", "¥" și respectiv "₤", euro este reprezentat oficial prin noul caracter "€". De asemenea, codul oficial pentru euro al Organizației Internaționale de Standardizare (ISO) este "EUR".

Acest simbol a fost ales pe parcursul cercetărilor realizate în cadrul întregii Uniuni Europene în rândul opiniei publice. Cetățenii Uniunii Europene, aleși selectiv cu vârste cuprinse între optsprezece și șaptezeci și cinci de ani și-au exprimat dorințele cu privire la opt simboluri diferite. Simbolul acesta a fost ales atât pentru stabilitatea sa, cât și pentru faptul că reflectă o imagine puternică, combinând aspectul modern cu liniile clasice. Semnul pentru moneda unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate. A fost inspirat de litera grecească Epsilon, ca referință la leagănul civilizației europene și la prima literă din cuvântul "Europa". Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro. Semnul este ușor de recunoscut iar în câțiva ani va fi la fel de bine cunoscut ca și cel pentru dolar.

1.4 Condițiile necesare adoptării monedei euro

Nu orice țară poate adopta euro. Atunci când liderii Uniunii Europene s-au întâlnit la Maastricht, în Olanda, în februarie 1992, pentru a redacta proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene, intitulat "Tratatul de la Maastricht", ei au creat obiective economice speciale, numite și cerințe legate de admitere, care trebuie să fie îndeplinite de orice țară care dorește să participe.

În primul rând, țara trebuie să fie membră a Uniunii Europene. Calitatea de membru al Uniunii Europene implică, printre altele, îndepărtarea barierelor și tarifelor comerciale, modernizarea vămilor, eliminarea controalelor pașapoartelor și dorința de a preda o autoritate politică limitată unui organism independent. Acesre cerințe sunt esențiale pentru succesul unei monede comune.

Dar țările Uniunii Europene însele trebuie să îndeplinească obiective economice semnificative. Aceste obiective sunt cunoscute drept "criteriile de convergență" sau "criteriile de la Maastricht" :

Criteriul stabilității prețurilor; aceasta înseamnă că statul membru are un grad de stabilitate a prețurilor durabil și o rată medie a inflației, observată pe parcursul unei perioade de un an înaintea examinării, ce nu depășește cu mai mult de 1.5% pe a celor trei state membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor. Atunci când Consiliul Europei a ales participanții la prima etapă a euro, în mai 1998, acest obiectiv reprezentat de rata inflației a fost calculat la 2,7%

Situația de echilibru a finanțelor publice, ce reiese dintr-o situație bugetară ce nu acuză un deficit excesiv. Deficit excesiv înseamnă, în termenii definiți de art. 104 c și protocolul său următoarele:

raportul între deficitul public prevăzut pentru anul în curs sau efectiv (al anului precedent) și PIB depășește o valoare de referință, fixată de protocol la 3% din PIB, cu o serie de excepții, cum ar fi situația în care această depășire a valorii de referință nu este excepțională și temporară și acest raport ar rămâne aproape de valoarea de referință sau în cazul în care acest raport are o tendință de diminuare constantă și se apropie de valoarea de referință;

raportul între datoria publică și PIB depășește o valoare de referință (fixată de protocol la 60% din PIB), în afară de cazul în care acest raport nu scade suficient și nu se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător;

Deficitele bugetare scăzute contribuie la menținerea unei rate a dobânzii pe termen scurt puțin ridicate și favorizează menținerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai scăzut nivel posibil, fapt ce avantajează investițiile. Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice și disponibilizează bani publici pentru punerea în practică a politicilor pe termen lung în direcția susținerii creșterii economice și a creării de locuri de muncă.

Tratatul impune și "respectarea unor marje normale de fluctuație prevăzute în mecanismul de schimb al sistemului monetar european pe parcursul a cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu a unui alt stat membru", protocolul anexat prevede faptul că această condiție trebuie îndeplinită fără tensiuni grave cel puțin în timpul celor doi ani precedând examinarea. De asemenea se prevede că statul membru în cauză nu va trebui, din proprie inițiativă, să-și devalorizeze moneda sa în raport cu moneda unui alt stat membru în cursul aceleiași perioade;

În fine, o ultimă condiție: caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru și participarea sa la mecanismul de schimb al sistemului monetar european se reflectă în nivelul dobânzilor pe termen lung, protocolul precizând că, criteriul de convergență al dobânzilor semnifică faptul că un stat membru a avut pe o perioadă de un an precedând examinarea, o dobândă nominală medie pe termen lung ce nu depășește cu 2% pe cea a trei state membre ce prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor. Dobânzile sunt calculate pe baza obligațiunilor de stat pe termen lung sau a titlurilor comparabile, ținând cont de diferențele date de specificul național. Atunci când au fost anunțați participanții la prima rundă euro, în mai 1998, această rată a fost de 7.8%

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht – 7 februarie 1992 – de către șefii de guvern ai țărilor membre ale Comunității Europene, Uniunea Economică și Monetară a căpătat consacrarea juridică ce conferă programului de realizare a sa un caracter ireversibil. Uniunea Europeană a creat criteriile de convergență pentru a se asigura că orice țară care intră în Uniunea Monetară este responsabilă din punct de vedere fiscal și totodată că țările participante sunt suficient de asemănătoare sau "convergente" pentru a garanta o singură politică monetară. Includerea unei țări cu o inflație ridicată, cu rate de schimb oscilante, cu rate foarte mari ale dobânzilor sau cu un deficit bugetar uriaș ar alerta piețele financiare că euro este un proiect riscant și instabil. Ca o ironie, mult timp după anul 1992 se părea că foarte puține țări ale Uniunii Europene se vor califica pentru euro. Criteriile de convergență au pus destule probleme guvernelor din zona euro. De fapt nici chiar Statele Unite ale Americii, cu un deficit bugetar anual mediu de peste patru procente, nu s-ar fi calificat pentru euro între 1990 și 1994.

Criteriile de convergență prevăzute în tratat au avut parte de interpretări diverse. Franța a insistat pentru un angajament ferm și un calendar precis, cu un angajament complet din partea Germaniei în direcția atingerii acestor obiective. Germania a insistat pentru o amânare a transferului puterii către o bancă centrală, iar dacă acesta se va produce, modelul să fie cel german, iar admiterea țărilor în faza finală să se facă pe bază de criterii severe. Țările mai puțin dezvoltate au insistat asupra legăturii între trecerea la uniunea monetară și necesitatea sprijinului financiar și a asistenței regionale, pentru a compensa pierderea instrumentului curs valutar. Au fost și păreri privind admiterea fără criterii de convergență. În fine, Marea Britanie a refuzat orice angajament ferm, la finele negocierilor obținând o clauză opțională în ceea ce pivește participarea sa la uniunea monetară, care îi permitea, chiar dacă va îndeplini condițiile stabilite, să aleagă între a participa sau nu la uniunea monetară.

Cu toate acestea, Uniunea Europeană era hotărâtă să aibe o monedă unică. În ceea ce a constituit probabil cea mai impresionantă rundă de reducere a bugetului fiscal și de contabilitate creativă pe care a văzut-o vreodată lumea întreagă, națiune după națiune a implementat reformele necesare pentru a transforma euro într-o realitate. Italia a creat un "impozit euro" în valoare de douăsprezece trilioane de lire, pentru a-și ajusta deficitul bugetar guvernamental. Germania a vândut câteva milioane de tone din rezervele strategice de petrol. Franța a modificat regulile contabile pentru cele 37,5 miliarde de franci aflate în fondul de pensii al France Telecom, trecând efectiv aceste economii în rezervele guvernamentale. Apoi a mărit ratele impozitelor pentru cele mai mari firme din țară și chiar le-a aplicat retroactiv pentru profiturile realizate în anul anterior. Suedia a făcut reduceri semnificative în ceea ce privește nivelul de trai, provocând agitație în plan politic. Finlanda a redus bugetul guvernului său central cu peste patruzeci și cinci de miliarde de markka între 1991 și 1996.

În privința ratelor inflației, cele mai bune rezultate apar în cazul Franței, Danemarcei, Olandei, Belgiei și Irlandei, iar Germania, după puseul inflaționist din 1993, a revenit la cifra obișnuită de circa 2%. Referitor la deficitul bugetar, Luxemburgul era cel mai bine situat, iar la extrema cealaltă se aflau Grecia și Italia. În acest sens, s-a observat atât că în perioada 1993-1996 ponderea deficitului bugetar în PIB a scăzut, dar și că încadrarea în mărimea stabilită prin Tratatul de le Maastricht este mai degrabă o excepție decât o regulă, ceea ce spune că indicatorul este prea rigid, deși mărimea lui se corelează cu mărimea ratei creșterii PIB. Datoria publică a avut ponderi ridicate în cazul Belgiei, Italiei și Greciei, cele mai bune situații existând în cazul Luxemburgului, Marii Britanii, Germaniei, Franței dar și a Spaniei. Rata dobânzii pe termen lung arăta, în general, mărimi mai ridicate în țările cu datorie publică mai mare (Grecia, Italia, Portugalia etc).

Privind în evoluție analiza îndeplinirii criteriilor pe țări, putem trage concluzii interesante legate mai ales de efortul țărilor de a se încadra în criteriile de convergență și de a-și asigura un loc în noua uniune economică și monetară. Spre exemplu, la sfârșitul anului 1994, doar Luxemburg și Germania îndeplineau toate criteriile, dar și alte țări, precum Franța, Marea Britanie și Olanda aveau abateri doar la un singur criteriu și nu în mod semnificativ. Belgia, "inima" instituțională și geografică a Uniunii Europene avea de redus considerabil datoria sa publică (cea mai mare între țările Uniunii), fapt realizat prin eforturi susținute până la finele anului 1996.

Mare Britanie, Suedia și Danemarca au negociat posibilitatea unei opțiuni, ele neparticipând în această etapă la crearea UEM, iar Grecia nu a îndeplinit toate criteriile economice. Astfel, la 2 mai 1998, Consiliul Europei a decis că unsprezece din cele douăsprezece țări ale Uniunii Europene care doreau să adopte euro au îndeplinit "criteriile de convergență".

Deoarece arhitecții euro știau că responsabilitatea fiscală va avea sens numai dacă va fi menținută, Uniunea Europeană a întocmit "Pactul de stabilitate și creștere" la reuniunea la nivel înalt din 1996 de la Dublin. Destinată întăririi disciplinei fiscale pe termen lung, principala caracteristică a pactului este un acord privind amendarea țărilor din zona euro care înregistrează "deficite excesive". Dacă o țară are un deficit bugetar care depășește 3% din PIB, ea trebuie să plătească Uniunii Europene depozite nepurtătoare de dobândă echivalente cu 0,2% din PIB, plus 0,1 din PIB pentru fiecare procent de deficit peste 3% (până la un maxim de 0,5% din PIB). Dacă țara aflată în dificultate nu reușește să își micșoreze deficitul bugetar în termen de doi ani, Comisia Europeană consideră depozitul o amendă și îl distribuie celorlalte state membre ale zonei euro. Pot fi acordate unele excepții dacă țara aflată în dificultate este în recesiune. Deoarece pactul stabilește limite stricte pentru deficitele guvernamentale și pentru imprudența fiscală în interiorul Uniunii Europene, el este considerat una dintre caracteristicile cele mai importante ale uniunii monetare.

1.5 Țările europene care nu participă la uniunea

monetară

Nici măcar o singură țară din estul Europei, începând cu Albania și Slovenia și terminând cu statele baltice, nu face parte din Uniunea Economică și Monetară. Aceste țări pur și simplu nu sunt membre ale Uniunii Europene și prin urmare nu au dreptul să fie membre ale zonei monedei unice. Evoluția Uniunii Europene a început în Europa occidentală postbelică și numai cu greu a primit membrii noi. Deși multe țări est-europene ar dori să intre în Uniunea Europeană, cerințele stricte referitoare la instituțiile democratice, stabilitatea economică, comerțul liber și drepturile omului le-au împiedicat să devină membre.

Elveția și Norvegia se află și ele în afara zonei euro deoarece nici una dintre ele nu este membră a Uniunii Europene. Ambele țări au tradiții îndelungate de nealiniere. Tradiția de independență și neutralitate a Elveției este neîntreruptă încă din 1815. Electoratul elvețian a respins chiar, în 1986, o propunere parlamentară de a se alătura Uniunii Europene. Numai timpul ne va spune dacă presiunile economice (peste 60% din exporturile Elveției sunt îndreptate spre Uniunea Europeană) vor împinge în viitor Elveția spre aderare.

Marea Britanie, Danemarca și Suedia îndeplinesc criteriile de convergență, dar în prezent ele nu doresc să participe. Opinia publică în aceste țări este împărțită, iar partidele politice aflate la putere sunt ostile față de euro. Britanicii, de exemplu, s-au lăudat mult timp cu independența față de restul continentului și, având o economie în plin avânt între 1997-1998, au văzut puține beneficii de pe urma aderării la uniunea monetară. Atunci când Marea Britanie a semnat, în 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, ea a negociat un drept special de a opta pentru neparticipare care îi permite să renunțe la euro, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene. Partidul Laburist, aflat la putere în Marea Britanie, a anunțat că această țară va adera la uniunea monetară numai după organizarea unui referendum național în această chestiune. O majoritate clară a oamenilor de afaceri britanici favorizează Uniunea Economică și Monetară, deși multe grupuri cu interese speciale se opun cu înverșunare.

După 1 ianuarie 2002, entuziasmul britanicilor față de euro a scăzut din nou. Dorința britanicilor de a adopta moneda unică europeană s-a situat, în luna februarie, la cote inferioare celor înregistrate în prima lună a acestui an, fenomenul fiind pus pe seama entuziasmului generat de campania publicitară ce a însoțit lansarea euro. La sfârșitul lunii februarie 30% din populația Marii Britanii s-a pronunțat în favoarea noii devize, după o cotă de 33% în luna ianuarie și de 26% în luna octombrie a anului trecut. În schimb, procentajul celor care s-au declarat împotriva introducerii noii monede europene a crescut de la 51% în prima lună a anului la 55% în februarie. În octombrie 2001, 57% dintre britanici nu doreau să utilizeze euro. Această schimbare de situație reprezintă o revenire la nivelul mediu consemnat de-a lungul ultimilor patru ani.

În Danemarca, electoratul în general nu agreează unificarea europeană și se opune în special monedei euro. Primul referendum din Danemarca consacrat aderării la Uniunea Europeană a eșuat. Al doilea, în 1993 a fost favorabil numai după ce Comisia Europeană a creionat un alt drept de neparticipare la Tratat, de data aceasta pentru Danemarca. Dacă Danemarca se alătură uniunii monetare pe viitor, partidele sale politice pot alege să facă acest lucru numai după un referendum național consacrat acestei probleme.

În Suedia, puternicele dezacorduri politice asupra euro au determinat o fractură la nivelul partidelor politice majore și a lăsat publicul cu un sentiment oarecum ostil față de euro. Neutri în timpul celor două războaie mondiale și de regulă nealiniați în timpuri de pace, suedezii tind să privească alianțele internaționale cu scepticism. Suedia nici măcar nu s-a alăturat Uniunii Europene decât în 1995. Această țară nu are în Tratatul asupra Uniunii Europene o clauză oficială care să prevadă optarea sa pentru neparticipare, așa cum au Anglia și Danemarca, dar ea a folosit anumite aspecte tehnice legate de criteriile de convergență pentru a justifica neparticiparea sa pentru moment.

Orice țară din Uniunea Europeană care îndeplinește criteriile de convergență poate adera la zona euro și nu există o limită prestabilită în ceea ce privește numărul de țări care pot participa în cele din urmă. De fapt, Tratatul asupra Uniunii Europene stipulează că la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru, Consiliul Europei să determine ce membri ai Uniunii Europene îndeplinesc condițiile necesare pentru a adera la uniunea monetară. Nu existici o îndoială că euro va continua să fie subiectul unor dezbateri politice zgomotoase în Marea Britanie, Danemarca și Suedia.

Zona euro se mai poate extinde și ca urmare a expansiunii Uniunii Europene. Zece țări central și est-europene au fost deja invitate să adere la Uniunea Europeană. Cinci dintre acestea – Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovenia – se află într-un proces rapid de integrare. Vor trece însă mulți ani până când una din aceste zece țări va îndeplini criteriile de convergență și, prin urmare, până când îi va fi permis să adopte euro, dar primirea în Uniunea Europeană probabil că va declanșa și în aceste țări același proces de diminuare a bugetului fiscal și reformă bugetară, proces care a transformat, între anii 1992 și 1998, economiile actualelor țări membre ale Uniunii Europene.

2. EURO – MONEDA UNICĂ

2.1 Principalele avantaje economice ale euro

Riscul ratei de schimb. Înainte de introducerea monedei unice, în mediul internațional al afacerilor deciziile luate erau adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. De exemplu, atunci când compania germană BMW investea o sută de milioane de dolari pentru a-și spori echipa de vânzări din Franța, estimarea pe care o făcea în ceea ce privește profitabilitatea investiției se învârtea în jurul ratei estimate de schimb între marca germană și francul francez. Dacă francul se deprecia puternic după efectuarea investiției, atunci vânzările companiei BMW în Franța, care sunt colectate în franci, se transformau dintr-o dată în mai puține mărci pentru compania mamă din München, făcând astfel ca investiția să fie mult mai puțin atractivă sau chiar neprofitabilă. Prin urmare cu cât sunt mai puțin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante investițiile străine și cu atât este mai puțin probabil ca aceste companii să obțină o creștere pe piețele externe.

Deși tehnicile de acoperire există, ele nu constituie o soluție suficientă pentru această problemă. Firmele își acoperă în mod constant riscul prin intermediul piețelor valutare cu livrare la termen din străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele externe la rata care este valabilă în acel moment. Dar acoperirea are un preț, ca orice altă politică de asigurare. Acest lucru nu este gratuit, el putându-se ridica pentru companiile mici până la două procente din vânzările și achizițiile lor. Euro elimină prin urmare complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante, reprezentând un avantaj pentru investițiile internaționale din zona euro.

Costurile tranzacțiilor. Turiștii care își planificau excursii în Europa înainte de introducerea euro s-au confruntat cu inconveniențele și costurile mai multor monede, acestea putând fi schimbate numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism și al companiilor de cărți de credit, în schimbul unei taxe. Un studiu estimează că turistul obișnuit plătea aproximativ treisprezece dolari pentru aceste costuri legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene, un cost care împovăra zeci de milioane de astfel de vizite pe an. Euro elimină aceste costuri.

Și cu toate acestea, industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro pentru costurile tranzacțiilor. Zona euro include zeci de mii de tranzacții dintr-o deviză în alta, în fiecare zi. Este dificil a se estima exact cât de mari vor fi în cele din urmă economiile realizate de euro în ceea ce privește costurile tranzacțiilor, dar pentru Europa, un continent în care comerțul internațional are o importanță vitală, economiile vor fi substanțiale. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză în alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4% din PIB-ul Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru companiile din țările mici, care au piețe de schimb lipsite de lichiditate și sisteme bancare nesofisticate.

Transparența prețurilor. O monedă unică face mai evidentă diferențele de preț dintre bunurile, serviciile și salariile din diferite țări, înbunătățind astfel competiția dintre piețe. În absența euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil și oarecum obositor să compare prețurile de dincolo de frontierele naționale. Germanii, de exemplu, nu erau obișnuiți să găndească în "mii de lire", iar italienii au considerat că escudo-ul portughez este o monedă intangibilă și distantă. În 1997, un Audi A4 costa treizeci și opt de mii de mărci în Germania, dar numai douăzeci și șapte de mii de mărci în Danemarca.

Astfel prețurile exprimate în euro oferă un etalon simplu și consecvent pentru a efectua comparații, impulsionând famiile și întreprinderile de pe întreg continentul să compare prețurile cu cele din exterior. Datorită absenței riscului legat de rata de schimb, antreprenorilor le este mai ușor atunci când încheie afaceri care speculează micile diferențe în prețurile trans-frontaliere. Aceasta, în schimb, duce la echivalarea prețurilor dincolo de frontiere. Unii observatori pretind însă că euro va elimina diferențele de preț de pe continent pentru produsele și serviciile identice: "O sticlă de Coca-Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în Franța". Acesta afirmații sunt total incorecte. Prețurile sunt stabilite ca urmare a interacțiunii complexe dintre ofertă, cerere și reglementări, într-o largă varietate de medii competitive. Introducerea unei monede comune nu elimină diferențele de preț în zona euro, după cun dolarul american nu stabilește același preț pentru o cutie de Cola în statele americane Maine sau Arizona.

Piețele financiare profunde. Înainte de introducerea monedei unice, fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale și împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acțiunile obișnuite și instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în monedă națională. Acest lucru a separat piețele financiare și a descurajat investițiile străine și ar fi fost valabil chiar și în absența costurilor legate de tranzacții și a riscului legat de rata de schimb.

Euro a schimbat însă de o manieră revoluționară această situație. De la 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Fondurile de investiții din Austria investesc acum în titluri emise de guvernul italian exprimate în euro, fără a mai exista impactul psihologic și economic al conversiilor devizelor și cotelor prețurilor externe. Această situație promovează comerțul internațional fără nici un fel de restricții pe singura piață importantă a lumii fiind considerat unul dintre avantajele economice ale euro.

2.2. Principalele obiective economice ale monedei unice europene

Euro oferă și o serie de avantaje economice indirecte. Aceste beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul companiilor și piețelor financiare, fiind mai controversate.

Stabilitatea macroeconomică. Multe dintre cele cincisprezece state membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu inflația după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia și Spania au fost în special sensibile față de inflație, un fenomen care provoacă confuzie în rândul cumpărătorilor și al vânzătorilor, sporește costurile legate de împrumuturi, ridică rata efectivă a impozitului, transmite semnale negative investitorilor și creează ineficiențe majore pe piață.

Dar euro introduce un nou regim cu inflație redusă și stabilitate macroeconomică pentru multe din țările din zona euro. Potrivit unor experți, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume, Banca Centarlă Europeană. Băncile Centrale "dirijează" rata inflației într-o țară folosind o varietate de instrumente de politică monetară pentru a coborî sau a ridica nivelul general al cererii. Cu cât este mai independentă o bancă centrală, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în fața presiunilor politice ale guvernului său în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanța unele cheltuieli publice excesive. Cercetările arată că o independență mai mare a băncii centrale duce la o inflație mai mică. După cum afirma un economist, "Banca Centrală Europeană […] va fi prima bancă centrală din istorie fără un guvern care să îi privească peste umăr". Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank, o instituție cunoscută în lumea întreagă pentru tradiția sa de independență. Deși nivelul ridicat de independență al Băncii Centrale Europene aduce puține avantaje pentru țările deja recunoscute pentru inflația lor redusă, cum ar fi Germania, Austria, Belgia sau Olanda, el permite un viitor economic mai stabil pentru celelalte țări.

Rate reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflația, el mai exercită și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligațiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câștig procentual mai mare decât rata inflației. Prin urmare investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor sau "prime de inflație" de la țările cu o stabilitate mai mare a prețurilor. Acest beneficiu este important în special pentru țările care au înregistrat rezultate slabe în lupta împotriva inflației.

Euro aduce rate mai mici ale inflației și prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. În trecut, un investitor din Luxemburg care dorea să achiziționeze o obligațiune emisă de guvernul irlandez solicita o dobândă suplimentară care să îi ofere o compensație pentru riscul pierderii unei sume de bani datorită modificărilor cursului de schimb liră irlandeză- franc. Această dobândă suplimentară, numită primă pentru risc legat de rata de schimb, este în prezent eliminată în tranzacțiile de credit internaționale care survin în zona euro. Țările care au înregistrat în istorie rate reduse ale dobânzilor este puțin probabil să fie ajutate de euro în această privință.

Reforma structurală. Unii experți argumentează că euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa. Țările care doresc să se califice pentru euro trebuie să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate și creștere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale și care forțează guvernele să își ajusteze finanțele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru țările care recurg la prea multe împrumuturi. Guvernul Statelor Unite a sprijinit cu putere efectul euro asupra reformei structurale de peste Atlantic, afirmând că euro modernizează economiile europene, micșorând mărimea bugetelor lor sociale și încurajând un punct de vedere modern, global.

Statutul de monedă în care se păstrează rezervele. Liderii Uniunii Europene speră că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaționale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne și de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii și pentru a răspunde cerințelor lor financiare continue. Dolarul este în prezent cea mai importantă monedă în care se plasează rezervele. Liderii Uniunii Europene sunt conștienți de avantajele extraordinare pe care le aduce economiei Statelor Unite statutul dolarului american în finanțele globale. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide, stabile și care sunt acceptate ca modalitate de plată într-o largă arie economică au potențialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele.

Creșterea economică. Costurile reduse ale tranzacțiilor și riscul mai mic legat de rata de schimb, împreună cu transparența prețurilor și cu o modalitate unică de plată, au sporit mărimea efectivă a piețelor de produse din zona euro. Ca rezultat, companiile multinaționale realizează economii la scară care nu au mai fost niciodată întâlnite în mediile de afaceri europene. Acum zona euro speră să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma productivității mai ridicate și a competitivității îmbunătățite, factori care sunt promiși de piața internă mare. Rezultatul tuturor acestor factori este acela că euro va duce Europa într-o glorioasă epocă de creștere economică ridicată. Puțini sunt aceia care se miră de faptul că realizarea uniunii monetare a captivat timp de decenii mințile politicienilor și economiștilor.

2.3 Costurile pentru introducerea monedei unice

Deși euro promite avantaje economice substanțiale, el implică multe costuri. Toate costurile trecerii la euro sunt suportate de cei ce trebuie să se pregătească pentru această trecere, respectiv băncile, companiile, administrațiile publice și nu în ultimul rând populația din întreaga lume. Dar având în vedere că Uniunea Economică și monetară reprezintă un efort comun, avantajos pe ansamblul societății, este de așteptat ca aceste costuri să fie compensate de o eficiență economică sporită. Vorbind la modul general, aceste costuri nu ar trebui să genereze cheltuieli suplimentare contribuabililor. Aceste costuri sunt formate din: costurile tranziției, reducerile locurilor de muncă și costurile ocazionale.

Costurile tranziției. Între 1999 și 2002 s-au cheltuit miliarde de dolari pentru modernizarea contabilităților și sistemelor informaționale, educarea cetățenilor, producerea și distribuirea noilor bancnote și monede precum și pentru campaniile de informare publică. La fel de importante sunt costurile incomensurabile legate de pregătire și dislocare pentru realizarea tranzacției la euro. Costul total al tranziției se estimează la aproximativ cincizeci de miliarde de dolari pentru cele mai mari companii din Europa, costul mediu pentru fiecare companie în parte fiind de aproximativ treizeci de milioane de dolari. Alte studii plasează costurile din întreaga lume la aproximativ 1% din Produsul Intern Brut total al zonei euro.

Reducerile locurilor de muncă. Datorită introducerii monedei unice, unele bănci s-au confruntat cu pierderi până la 50% din veniturile lor realizate din schimbul de devize și 60% din veniturile lor din comerțul legat de arbitrajul obligațiunilor. Crearea unei monedei unice pur și simplu elimină necesitatea multor tranzacții între devize și instrumentele de acoperire. Se estimează că euro a eliminat trei sute cincizeci de miliarde de dolari din volumul zilnic de schimburi de devize, aproximativ 22% din piața valutară mondială. Birourile de schimb valutar vor fi în mod clar dezavantajate în Uniunea Economică și Monetară, pierzând aproximativ 1,9 miliarde de dolari sau două treimi din afacerea lor până în anul 2010. Bineînțeles, o parte din aceste reduceri ale locurilor de muncă sunt compensate prin câștigurile realizate în ramurile industriei care sunt asociate cu introducerea euro, cum ar fi cele care se ocupă de software și de aparatele de birou. Cu toate acestea este clar că amploarea totală a Uniunii Economice și Monetare reprezintă o amenințare dureroasă pentru multe profesii.

Costurile ocazionale. Orice analiză serioasă a argumentelor pro și contra referitoare la euro trebuie să ia în considerare efortul enorm consacrat dezvoltării proiectului de către guvernele locale, regionale, naționale și internaționale, precum și orele nenumărate de analiză și pregătire necesare sectorului privat. Criticii euro argumentează că aceste resurse, în valoare de miliarde de dolari, ar fi fost mai bine cheltuite pentru reformarea problemelor structurale stringente ale Europei, cum ar fi cele generate de șomaj, lipsa fondurilor destinate programelor sociale publice, sistemele excesive de impozitare, stagnarea inovației sau privatizarea ineficientă. Deși este imposibil să se evalueze costurile ocazionale totale ale euro, toate părțile sunt de acord că investiția a fost una enormă.

2.4 Riscurile majore care ar putea submina sau chiar distruge succesul euro

În ciuda mărimii lor enorme, costurile legate de implementarea euro sunt nesemnificative în comparație cu cele două riscuri continue ale uniunii monetare. Riscurile continue nu sunt costuri suportate o singură dată și care vor dispărea în curând. Mai degrabă ele vor amenința posibilitatea de susținere a euro în deceniile care vor urma.

Șocurile economice. Șocurile economice sunt schimbări neașteptate în mediul macroeconomic al unei țări sau al unei regiuni care distrug balanța delicată a producției, consumului, investițiilor, cheltuielilor guvernamentale și comerțului. Cel mai amenințător tip de șoc economic pentru zona monedei unice este șocul asimetric, numit astfel deoarece aceste șocuri afectează țările în mod diferit. Ele pot fi cauzate de scăderi sau creșteri drastice ale cererii pentru bunuri primare și servicii într-o țară anume. Atunci când cererea mondială pentru produse forestiere scade, de exemplu, situația economică a Finlandei se deteriorează mult mai grav și mai repede decât cea a Austriei sau Franței, deoarece produsele forestiere reprezintă un procent enorm din PIB-ul Finlandei. Ca o concluzie, aceasta înseamnă că într-o țară creșterea economică poată să se încetinească, în timp ce acest lucru nu se întâmplă în celelalte țări.

Înainte de introducerea monedei unice, țările din zona euro puteau manevra șocurile asimetrice și recesiunile care le urmau în trei moduri principale: ajustarea ratelor dobânzilor, intervenția asupra ratei de schimb și ajustarea fiscală. Dintre acestea, ajustarea ratelor dobânzilor era cea mai importantă. Timp de decenii banca centrală finlandeză a răspuns la crizele economice reducând ratele dobânzilor în Finlanda. Acest lucru ducea la reducerea costurilor împrumuturilor, ceea ce impulsiona investițiile în industrie și consumul, în cele din urmă relansând creșterea economică a acestei țări.

Euro face însă ca ajustările independente ale ratelor dobânzilor să fie imposibile, deoarece băncile naționale centrale din zona euro au predat autoritatea în domeniul politicii monetare Băncii Centrale Europene din Frankfurt începând cu data de 1 ianuarie 1999.

A doua modalitate importantă prin care economiile își reveneau de pe urma șocurilor asimetrice era prin intermediul ajustărilor ratei de schimb. La fel cum Banca Finlandei, înainte de introducerea euro, putea manevra ratele dobânzilor pentru a răspunde crizelor economice, ea mai putea manevra și ratele de schimb. Vânzând mari cantități de markka pe piețele externe de schimb, Banca Centrală a Finlandei putea, în fața unei recesiuni naționale, să își deprecieze moneda națională și astfel să scadă prețurile bunurilor finlandeze din străinătate într-o manieră extrem de eficientă. Acest lucru putea ridica cererea pentru importurile din Finlanda în întreaga lume și putea provoca astfel o revenire puternică a economiei.

O a treia modalitate prin care economiile din zona euro rezolvau problema șocurilor asimetrice înainte de introducerea euro era ajustarea politicii fiscale. Atunci când un șoc asimetric aduce o țară în stare de recesiune, de regulă cresc cheltuielile guvernamentale, deoarece șomajul și costurile legate de bunăstarea socială cresc în perioadele dificile. În același timp, scad încasările obținute de guvern din impozite, deoarece lucrează mai puțini oameni, iar salariile stagnează. Prin urmare, guvernele intră în deficit în astfel de perioade economice dificile, pentru că ele cheltuie mai mulți bani pentru programele sociale. Aceste cheltuieli introduc simultan sume masive de bani în economie, impulsionând din nou consumul și creșterea economică și făcând economia să iasă din recesiune.

Cu toate acestea, euro introduce reguli severe pentru aceste modalități de stabilizare fiscală, deoarece participanții trebuie să adere la noul Pact de stabilitate și creștere, acord care cere ca toate deficitele bugetare ale guvernelor din zona euro să fie mai mici de 3% din PIB. O consecință a acestui pact, însă, este aceea că guvernele din zona euro nu mai pot sau nu mai doresc acum să permită o creștere semnificativă a cheltuielilor publice în cursul crizelor, de teama de a nu depăși limita prevăzută în Pactul de stabilitate și creștere. Prin urmare, dispare încă o modalitate importantă de soluționare a șocurilor asimetrice.

Se pare deci că euro are trei mari impacturi esențiale asupra capacității țărilor de a răspunde șocurilor asimetrice: interzice modificările independente ale ratelor dobânzilor, împiedică deprecierile monedelor naționale și restrânge capacitatea guvernelor de a cheltui pentru stabilizarea unei economii. Combinația acestor factori reprezintă cea mai mare amenințare continuă pentru euro și pune Europei cea mai presantă întrebare economică: pot economiile individuale din zona euro să răspundă șocurilor economice asimetrice fără flexibilitatea monetară și fiscală pe care o aveau înainte de introducerea euro? Milton Friedman, laureat al premiului Nobel, a ajuns la concluzia că euro nu reprezintă de fapt o idee bună. Principala teamă este aceea că unele țări vor intra în recesiune și nu vor putea să iasă din ele într-o perioadă rezonabilă de timp. Cele trei mijloace de combatere a recesiunii nu mai sunt disponibile.

Se pune întrebarea cum de Statele Unite reușesc să mențină o uniune monetară între cincizeci de state răspândite pe o suprafață mare, fără modificări independente ale ratelor dobânzilor, fără deprecieri ale monedei și fără deficite bugetare anuale masive. Concluzia este că Statele Unite ale Americii diferă de Uniunea Monetară din câteva puncte de vedere importante. Statele Unite reprezintă în primul rând locul în care se găsesc cele mai flexibile piețe ale forței de muncă din întreaga lume, având un grad ridicat de mobilitate a forței de muncă. De exemplu, atunci când locurile de muncă din industria constructoare de mașini sunt reduse, iar salariile se micșorează, muncitorii își iau bagajele și se mută în domenii și ramuri industriale cu o creștere economică mai puternică.

Forța de muncă din Europa nu este încă nici pe departe atât de flexibilă. Mobilitatea forței de muncă rezultă într-o manieră naturală din aceeași limbă și dintr-o cultură comună, iar Uniunea Europeană reprezintă casa pentru douăsprezece limbi oficiale și cincisprezece societăți foarte diferite. Americanul de rând se consideră în primul rând american și numai după aceea virginian sau californian, în timp ce francezul sau spaniolul de rând are o atitudine prea puțin sau chiar deloc patriotică față de Uniunea Europeană. Numai aproximativ cinci milioane din cei trei sute șaptezeci de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene trăiesc în afara țărilor în care s-au născut și doar în jur de trei milioane lucrează într-un alt stat din Uniunea Europeană.

Aceasta este mai puțin capabilă decât Statele Unite să își revină de pe urma șocurilor economice și dintr-un al doilea motiv: lipsa unui sistem de transfer fiscal. Guvernul unic central din Statele Unite este capabil să transfere sume enorme de bani între statele sale. Uniunea Europeană duce lipsa unui sistem internațional eficient de transfer fiscal. Șansele ca aceste transferuri să crească pe viitor sunt mai mici, deoarece politicienii de pe continent care propun transferuri fiscale importante către alte țări își semnează condamnarea la moarte din punct de vedere politic. Din acest motiv euro prezintă un risc semnificativ ca transferurile fiscale să nu reușească să facă față situațiilor economice periculoase care urmează șucurilor asimetrice.

Discordia politică. Mai există un al doilea risc continuu major pentru uniunea monetară, în afară de șocurile economice. Acest al doilea risc provine din faptul că integrarea politică europeană este încă în faza de început. Lipsa unui "guvern federal european" unificat și puternic determină două amenințări semnificative pentru euro, în afara problemelor de transfer fiscal. Prima este aceea că guvernele membre pot deveni risipitoare din punct de vedere financiar, punând prin urmare în pericol viabilitatea unei monede unice. Cheltuielile zilnice ale celor unsprezece participanți la prima rundă nu au fost controlate direct de nici o autoritate unică Prin urmare, națiunile neserioase pot depăși deficitele bugetare anuale precizate în Pactul de Stabilitate și creștere fără a anunța, pot refuza să își plătească amenzile stabilite și pot deveni "outsideri" politici pentru restul uniunii. De asemenea mai introduce riscul ca un guvern membru să devină insolvabil, un risc care ar descuraja piețele financiare și , prin urmare, ar destabiliza toate economiile din zona euro.

Urmărirea unei uniuni economice fără o puternică uniune plitică este de asemenea riscantă deoarece tensiunile politice grave ar putea submina cooperarea economică. Președintele american vorbește în numele Statelor Unite ale Americii, dar cine vorbește în numele Europei? După o gândire atentă, guvernele din zona euro au stabilit că promisiunile economice incredibile ale euro depășesc costurile și riscurile sale. Nimeni nu știe însă dacă avantajele pe termen lung ale euro vor depăși riscurile implicate de șocurile economice și instabilitatea politică.

2.5 Ar putea eșua total euro?

Rapoartele publice și private consacrate monedei unice au făcut referire la "colapsul complet al Uniunii Economice și Monetare" chiar din momentul apariției acestei idei. Referirile la lucruri precum "teama de euro" și "haosul monedei" continuă să apară în paginile revistelor financiare.

La Banca Centrală Europeană, acolo unde copiile Tratatului din anul 1992 asupra Uniunii Europene sunt purtate pe coridoare precum niște biblii personale, un colaps complet al euro reprezintă "o imposibilitate legală". Acest lucru se întâmplă deoarece nimic din zecile de pagini de tratate, pacte și rapoarte oficiale publicate de către Comisia Europeană nu afirmă ceva despre vreo formă de retragere din uniunea monetară sau de colaps al acesteia. Pur și simplu nu există nici un cadru sau vreo recunoaștere legală a unui asemenea eveniment: nici un fel de articole speciale, clauze referitoare la eliminare, circumstanțe atenuante sau cerințe de retragere. Dar este o naivitate să afirmi că un colaps complet al euro este imposibil numai pentru că el nu este prevăzut din punct de vedere legal.

Un șoc economic cauzat de o recesiune gravă în Statele Unite de exemplu, ar afecta Germania și Franța, țări în care comerțul cu Statele Unite ale Americii se ridică la o proporție enormă din Produsul Intern Brut. Acest efect asupra Germaniei și Franței s-ar produce mult mai repede și mai sever decât asupra Finlandei sau Luxemburgului.

Rezultatul direct al unui astfel de șoc economic ar fi o creștere semnificativă a șomajului și o înrăutățire semnificativă a situației investițiilor în Franța și Germania. Deoarece zona euro este caracterizată printr-o forță de muncă relativ imobilă și acum respectă o politică monetară unică, țărilor care intră în recesiune le-ar fi extrem de dificil să îșî resuscite economiile și să stăpânească rata șomajului. În mod normal, banca centrală a unei țări aflată în recesiune ar scădea ratele dobânzilor pentru a încuraja consumul și pentru a resuscita creșterea economică. Dar în acest caz, alte țări europene care nu sunt afectate de investițiile insuficiente și de creșterea economică staționară, ar împiedica încercările de reducere a ratelor dobânzilor, de teama de a nu declanșa inflația în propriile lor țări. Acest scenariu de bază ar duce în acel moment la un eveniment devastator: publicul larg și-ar pierde eventual încrederea în euro. Rata medie a șomajului în zona euro a fost în martie 2000 9,4% și a devenit cea mai fierbinte problemă politică a regiunii. Neîncrederea și revoltele sociale ar putea conduce atunci la demonstrații, la retragerea depunerilor din bănci și la revolte ale forței de muncă, evenimente care ar arunca economiile în suferință într-o criză economică și mai profundă.

Efectul macroeconomic combinat al unei recesiuni naționale, al piețelor valutare instabile, al agitației forței de muncă și al mâniei publice ar putea atunci forța aceste țări să se retragă din zona euro. Investitorii știu că orice țară care se retrage din Uniunea Economică și Monetară probabil că se va confrunta cu o depreciere masivă a monedei sale față de euro. Orice slăbire semnificativă a zonei economice europene ar avea efecte economice devastatoare în întreaga lume. Șansele unei prăbușiri complete a euro sunt de fapt foarte reduse. Economiile din zona euro s-au aliniat până acum mult mai repede decăt ar fi gândit cineva că ar fi posibil acum câțiva ani și dau semne de creștere economică puternică și continuă. Șocurile economice sunt extrem de rare și nu conduc întotdeauna la divergențe economice. Euro a fost introdus la începutul anului 1999 fără nici un fel de probleme semnificative sau reacții negative importante din partea electoratului. Specialiștii OCDE cred că zona euro va beneficia de o creștere fără inflație în următorii doi ani, ceea ce îi va permite să reducă nivelul șomajului. Germania, prima economie a zonei, va cunoaște o creștere economică datorită expansiunii exporturilor, ameliorării cererii interne și condițiilor monetare favorabile, rata șomajului fiind de 9,6% în anul 2000.

2.6 Moneda unică și criticile ei

După cum se prevedea, noua monedă unică europeană nu a fost așteptată doar cu manifestări de simpatie și încredere în destinul comun al țărilor membre. Nu puține au fost rezervele, criticile și chiar pozițiile de negare directă. Ele au venit atât din partea unor țări din Uniunea Europeană, țări care nu au intrat în prima fază în Uniunea Economică și Monetară, dar și din partea principalului partener și concurent pe piețele internaționale, Statele Unite ale Americii.

Natura acestor critici este diversă, iar ele au la bază atât considerente economice, financiare, de apreciere a viabilității construcției monetare unice, dar și de ordin politic, deoarece noua entitate se așteaptă să cumuleze forța și importanța economică și comercial țărilor participante și astfel să devină un rival serios pe piețele mondiale.

În cadrul acestui grup, Marea Britanie prezintă o notă aparte. Poziția acesteiă trebuie explicată și prin aceea că situarea ei în afara Uniune economica si Monetara este considerată a fi mai mult rezultatul unor decizii de politică economică și opțiune națională decât din neîndeplinirea criteriilor de convergență.

Cele mai cunoscute opinii vin din partea așa numitului grup euro-sceptic "Noua Europă" ce grupează personalități de marcă ale vieții politice și economice din Regatul Unit sau chiar din partea unor foști responsabili ai guvernului, implicați în comitetele Comisiei Europene de pregătire a Uniunii Economice și Monetare, de politici monetare etc. Astfel este reiterată ideea că relațiile economice deosebit de strânse în cadrul Uniunii Europene nu pot compensa asperitățile și ambițiile politice mai ales în ceea ce privește deosebit de puternica influență germană în noua Uniune. Sevorbește sugestiv de faptul că "exportul Bundesbank-ului în Europa sau importul Băncii Centrale Europene în Germania este imposibil, deoarece locul Bundesbank-ului în federalismul german este cu totul particular și irepetabil la altă scară". Astfel, ei își pun întrebarea dacă avem de a face cu o Germanie europeană sau cu o Europă germană, plecând de la ideea că atâta timp cât Germania este un stat puternic economic și politic, germanii vor avea tot interesul să mențină Germania în Uniune pentru a-i promova interesele. Acest lucru va duce la o rivalitate accentuată între Franța și Germania In preluarea controlului Europei. Mai mult chiar, statutul periferic al Marii Britanii în construcția europeană nu va fi ameliorat, ci mai degrabă va fi confirmat prin Uniunea Economică și Monetară, fapt ce ar însemna, printre altele, declinul Londrei ca centru financiar.

Altă idee larg acceptată de cercurile liberale britanice este aceea că larga circulație a unei monede unice în condițiile unei convergențe economice insuficiente este un adevărat pericol. Pentru Marea Britanie, a-și lega rata de schimb de cea a euro poate fi catastrofală în condițiile în care ciclul său economic este încă nesincronizat cu cel al restului Europei. De asemenea, se insistă asupra faptului că politicile fiscale trebuie să fie flexibile, nu rigide și să lase loc pentru ajustări structurale, astfel încât moneda să funcționeze bine.

O altă critică adusă are în vedere șansele de existență ale euro în condițiile diversității naționale vest-europene. Astfel plecând de la poziția supremației dolarului, adversarii lui euro, constată că, de la dispariția aurului ca monedă internațională, orice monedă se bazează pe încrederea pe care deținătorii ei o acordă statului emitent. Gestiunea euro fiind făcută de mai multe state, ale căror interese nu concordă în mod obligatoriu, apar numeroase incertitudini și dificultăți. Este posibil ca moneda unică să conducă la un stat unic, dar deocamdată, între state suverane gestiunea monetară nu poate fi partajată. Departe de a constitui un avantaj, un stat unic astfel creat poate constitui un mare handicap, susceptibil de a conduce la conflicte fiscale și macroeconomice între națiunile europene, în loc de a permite acestora să concureze cu succes supremația Statelor Unite ale Americii. Statul unic, spun acești critici nu va face decât să agraveze ineficacitatea birocratică. Nu va fi avantajos decât pentru clasa politică prin creșterea numărului de angajați și funcționari necesari super-statului. La sfârșit de secol XX, când toate marile organizații au făcut proba ineficienței lor și s-au fracționat s-au restrâns, crearea unui super stat european ar constitui o experiență costisitoare, chiar dramatică. După cum se apreciază, cele trei state aflate involuntar în afara Uniunii Economice și Monetare beneficiază deocamdată de un suficient de puternic curent popular de atașament la suveranitatea națională și de suspiciune față de organizațiile de la Bruxelles și modul lor de acțiune. Teama aceasta se referă și la faptul că moneda unică îi antrenează pe participanți în mod irevocabil într-un proces de integrare europeană va implica multe cedări ale autorităților naționale, inclusiv armonizarea sistemului de taxe și impozite și o nouă politică economică în interiorul țării. "Putem accepta multe din partea politicienilor, dar nu și resemnarea. Euro? Nu ne convine, dar e inevitabil"

3. Efectele euro asupra mediilor de afaceri din întreaga lume

3.1 Caracteristicile unei monede internaționale

Există patru condiții majore care tebuie îndeplinite pentru ca o monedă să devină o monedă internațională:

Mărimea suprafeței tranzacțiilor și a puterii comerciale. Moneda unei țări care ocupă o cotă importantă în comerțul și finanțele internaționale are un avantaj firesc. Economia Statelor Unite ale Americii este încă cea mai mare din lume din punct de vedere al producției și puterii comerciale, mai mare decât cele douăsprezece economii ale Euro-landului agregate. Dacă Marea Britanie, Danemarca și Suedia ar intra în zona euro, aceasta ar fi aproape egală din punct de vedere economic cu Statele Unite ale Americii. Se estimează că PIB-ul Uniunii Europene ajunge la aproximativ opt mii patru sute miliarde de dolari. Acesta este comparabil cu PIB-ul american ajuns la opt mii cinci sute miliarde de dolari și mult mai mare decât PIB-ul Japoniei de aproximativ patru mii o sută de miliarde de dolari. La momentul actual 48% din tranzacțiile comerciale internaționale sunt derulate în dolari. Ponderea yenului japonez în comerțul mondial este de 5 %. Dominația dolarului este indicată de corelația între utilizarea dolarului în tranzacțiile comerciale internaționale și ponderea Statelor Unite ale Americii în comerțul și PIB-ul mondial.

Istoria utilizarii monedei. În acest sens există o preferință puternică față de o monedă care a fost puternică în trecut. Un individ (importator, exportator, creditor, debitor ), este predispus să folosească o anumită monedă în tranzacțiile lui de vreme ce toata lumea o folosește. Alegerea unei monede de către comunitatea internațională este caracterizată de multiple criterii de stabilitate. Lira sterlină a rămas o importantă monedă internațională chiar după ce Marea Britanie și-a pierdut supremația mondială la începutul secolului, anii '20-'30.

Piata financiară a țării respective. Piețele de capital și monetare trebuie să fie libere de orice control și foarte bine dezvoltate și lichide. Marile piețe financiare din New York și Londra avantajează dolarul și lira față de euro și yen. Frankfurtul sau alte centre financiare ar putea atinge această pozitie, însă va trece un timp destul de lung. Dacă analizăm cele trei mari regiuni –America, zona Euro și Japonia –din punct de vedere al piețelor financiare remarcăm importanța încă crescută a împrumuturilor bancare în zona Euro. Aici valoarea împrumuturilor bancare se ridica la aproape 100% din PIB-ul zonei, de două ori mai mult decât în Statele Unite (47,5%). O valoare ridicată a ponderii împrumuturilor bancare în PIB se înregistrează și în Japonia (92%). Economia americană poate fi descrisă însă ca o economie puternic capitalizată bursier. Finanțarea se face mai mult prin intermediul pieței de capital – obligațiuni și acțiuni – decât prin intermediul băncilor. Împrumuturile prin piața de capital dețineau la sfârșitul anului 1999, o incredibilă valoare de cincisprezece mii de miliarde dolari, sau 161% din PIB față de circa 90% în zona Euro și 131% în Japonia. Este de asemenea de reținut ponderea finanțării pe care firmele o obțin de pe piața de capital. În timp ce corporațiile europene au emis obligațiuni în valoare de aproximativ 3,5% din PIB, în Japonia rata respectivă este de patru ori mai mare, iar în SUA de 8 ori mai mare. Eliminarea riscului valutar și micșorarea costurilor tranzacțiilor au creat însă o piață europeană întinsă care este de așteptat să facă progrese mai importante în stabilirea unei piețe a capitalurilor.

Încrederea în valoarea monedei. Această încredere nu poate veni decât din stabilitatea cursului monedei. În acest sens Banca Centrală Europeană are o puternică reputație în ceea ce privește lupta împotriva inflației.

Două dintre cele patru caracteristici ale unei monede internaționale, dezvoltarea piețelor financiare și continuitatea istorică, susțin dolarul deasupra monedei euro. Din punct de vedere al celorlalte două criterii, puterea economică și reputația de stabilitate, se poate spune că dolarul și euro sunt cam la egalitate.

3.2 Factorii specifici care determină puterea euro

Ratele de schimb ale euro dau tonul relațiilor comerciale cu zona euro, iar întreprinderile și investitorii din întreaga lume sunt nerăbdători să afle dacă euro va fi mai puternic sau mai slab decât monedele naționale care l-au precedat. Atunci când euro este slab, ceea ce înseamnă că este schimbat la nivele joase pentru monedele străine de genul dolarului american, consumatorii plătesc prețuri joase pentru produsele importate din zona euro. Producătorii din afara Europei pot fi forțați să vândă la prețuri exagerate pe propriile lor piețe, în fața unei invazii de importuri europene ieftine. Atunci cănd euro este prea slab, el declanșează inflația în zona euro și face ca împrumuturile externe obținute de firmele și guvernele europene să fie extrem de costisitoare. În schimb, dacă euro este puternic, au de suferit industriile axate pe export, care sunt atât de importante pentru creșterea economică europeană, deoarece țările care nu fac parte din zona euro trebuie să plătească mai mult pentru a cumpăra produsele exprimate în euro. În același timp cresc importurile zonei euro, ceea ce duce la creșterea bruscă a producției pentru principalii parteneri comerciali din această regiune.

Ca toate celelalte monede, euro oscilează în timp. Aceste oscilații nu sunt deloc accidentale. Înainte de orice altceva, putrea unei monede depinde de cerere și ofertă. Aceasta înseamnă că monedele cresc atunci când investitorii doresc să își plaseze banii în investiții exprimate în monedele respective. Cererea de investiții, la rândul ei, este legată direct de încrederea în emitenți. Există astfel câțiva factori care determină cererea globală de investiții, precum și prognozele actuale pentru zona euro.

Stabilitatea politică, economică și fiscală generală. Mediile economice stabile reprezintă cadrul unor investiții excelente. Fiecare informație care semnalează instabilitatea și care intră pe piață erodează puțin valorile cotate ale euro. Deosebit de îngrijorătoare pentru zona euro sunt în această privință nivelul ridicat al șomajului – aproximativ 9,4% în zona euro ca întreg – și incertitudinea politică care înconjoară întregul proiect al monedei unice. În ciuda acestor riscuri, o analiză a ratei pe termen lung a dobânzilor arată că piețele au încredere în viabilitatea și succesul pe termen lung al uniunii monetare, fapt care sugerează că euro va fi o monedă puternică.

Situația comerțului exterior. Un alt factor care determină puterea euro se referă la situația comerțului exterior al zonei euro. Atunci când o țară importă mai mult decât exportă ea înregistrează un deficit în contul său curent. Țara respectivă consumă mai mult decât produce și trebuie să se împrumute din exterior pentru a suplini diferența. Piețele financiare consideră deficitele contului curent ca semne ale instabilității pe termen lung, tot astfel cum analiștii piețelor de valori mobiliare consideră companiile puternic îndatorate ca fiind mai riscante decât cele cu datorii mici. În acest moment se pare că situația comerțului exterior al zonei euro înclină spre un euro puternic.

Estimări privind inflația. Nimeni nu dorește să investească într-o monedă care este puțin probabil că își va păstra valoarea. Ca rezultat, toate celelalte condiții fiind constante, euro slăbește atunci când crește inflația pe termen lung în zona euro. Arhitecții euro susțin că aceasta tinde să devină o monedă puternică deoarece Banca Centrală Europeană este cea mai independentă bancă creată vreodată. Având un obiectiv bine definit, Banca Centrală Europeană luptă împotriva inflației cu ceea ce numesc unii un zel fără precedent. Aceasta a ridicat rata de refinanțare la 3,5%. Diferențele actuale nu par a fi foarte mari în comparație cu Statele Unite ale Americii, Federal Reserve Bank ridicând și ea rata de refinanțare. Datele despre inflația din unele state mari ale Statelor Unite ale Americii arată că diferențele de inflație au fost uneori mari înregistrându-se în anii ’80 și diferențe de șapte procente.

Rata inflației în zona euro a atins 2% în luna ianuarie 2002, în mare parte datorită creșterii prețului petrolului și faptului că moneda euro s-a depreciat. Rata inflației anuale a zonei euro s-a stabilit în martie la 2,5%, în creștere ușoara față de luna februarie când a înregistrat 2,4%.

Rezultatele pentru luna februarie au reprezentat, cu toate acestea, o scădere a inflației în raport cu ianuarie, când rata inflației era de 2,7%. Rata anuală a fost de 2,0% în luna decembrie 2001. Eurostat a estimat în februarie că efectul trecerii la euro fiduciar, de la 1 ianuarie, pe fondul creșterii inflației în ianuarie față de luna decembrie, este cuprins între 0,0% și 0,16%. "Motivul creșterii inflației anuale în ianuarie se explică mai degrabă prin creșterea prețurilor la alimente decât prin introducerea monedelor și bancnotelor euro". Obiectivul inflației anuale desemnat de Banca Centrală Europeană este de 2,0%.

Estimări privind rata dobânzilor. Ratele ridicate ale dobânzilor din zona euro atrag investitorii care doresc să obțină venituri mari, care la rândul lor generează o cerere pentru activele exprimate în euro. Deși investitorii cântăresc cu grijă oportunitățile reprezentate de ratele ridicate ale dobânzilor în comparație cu instabilitatea economică, variațiile ratei dobânzilor cresc valoarea euro în comparație cu alte monede. De fapt, ratele ridicate ale dobânzilor din zona euro vor determina probabil un euro puternic, chiar dacă ele sunt provocate de deficite bugetare iresponsabile în Uniunea Europeană care sporesc consumul în Europa și determină inflație pe termen scurt.

La data introducerii euro, în ianuarie 1999, ratele dobânzilor pe termen scurt în zona euro erau relativ scăzute, în special deoarece Germania și Franța, țări care dețin peste jumătate din produsul intern brut din zona euro, înregistrau creșteri modeste și aveau o inflație relativ scăzută.

Integrarea piețelor ratei dobânzii în zona euro este o realizare esențială. EONIA – rata medie lunară a pieței monetare din zona euro și EURIBOR – rata dobânzii pe trei luni – au furnizat pieței cote uniforme acceptate de toți participanții pieței. Aceeași a fost și evoluția pieței secundare a cărei integrare, standardizare și adâncime a crescut. Acest lucru e subliniat, de exemplu, de tranzacțiile zilnice mari și de uriașa dezvoltare a pieței swap. Aceste schimbări structurale în piața financiară a zonei euro au generat mișcări semnificative ale participanților pe piață care și-au concentrat activitatea și au beneficiat de o lichiditate mai bună pe piața secundară. Continuarea integrării va mări eficiența piețelor financiare ale zonei euro și va fi benefică atât debitorilor cât și investitorilor.

Statutul de monedă de rezervă. Ultimul factor major determinant pentru puterea euro este de asemenea și cel mai nesigur. El ține de potențialul euro de a deveni o importantă monedă internațională de păstrare a rezervelor. Dacă zona monedei unice rămâne întradevăr sănătoasă și stabilă, atunci ratele de schimb ale euro vor înregistra un impuls suplimentar din partea modificării masive a cererii care rezultă din utilizarea euro ca o modalitate de păstrare pe termen lung a valorii în întreaga lume.

3.3 Factorii specifici care determină stabilitatea euro

Stabilitatea euro este cel puțin la fel de importantă ca și puterea lui, deoarece o monedă instabilă cronic reprezintă un flagel pentru creșterea economică și investiții. Monedele instabile întăresc dependența economiilor de comerț, distrug investițiile și scindează mediile de afaceri. Un euro instabil ar avea nu numai efecte economice devastatoare, ci va atrage și mânia electoratului din țări precum Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg, țări obișnuite cu un grad ridicat de stabilitate externă. Contrar la ceea ce s-a spus des, uniunea monetară a Europei nu a fost făcută la întâmplare. Acum nu mai puțin de doisprezece ani înaintea lansării euro, șase din monedele care alcătuiesc acum moneda euro și reprezintă aproape două treimi din produsul global brut al zonei euro, s-au dovedit a fi remarcabil de stabile, nefiind subiectul vreunei reajustări în cadrul sistemului european de rate de schimb.

Modificările în stabilitatea euro sunt determinate de aceeași factori care determină puterea euro. Atunci când este vorba însă despre stabilitatea pe termen scurt a monedei, factorii pe termen lung sunt mult mai puțin importanți decât modificările zilnice în estimările comportamentului băncii centrale. Cu cât se modifică mai frecvent estimările ratei dobânzilor, cu atât devine euro mai instabil. Măsurile de creștere economică și monetară care reprezintă baza pentru deciziile Băncii Centrale Europene în materie de rată a dobânzilor provin dintr-o arie economică mult mai largă decât cele din oricare țară individuală din zona euro.

Politica monetară se bazează pe o arie economică ce se modifică mult mai lent decât în țări precum Franța, Italia, Irlanda sau Belgia, considerate fiecare individual. Prin urmare ratele dobânzilor în zona euro se estimează că se vor schimba mai puțin frecvent decât s-a întâmplat în multe țări individuale înainte de introducerea euro. Acest fapt însă nu asigură în nici un fel stabilitatea zilnică a euro, deoarece politicile în domeniul ratei de schimb ale Băncii Centrale Europene trebuie și ele să fie luate în calcul în această situație. Modificările în rata de schimb pot avea un impact semnificativ asupra presiunilor inflaționiste și pot juca un rol crucial în stabilirea competitivității economice generale a ramurilor industriale axate pe export.

Dar acum economiile mici și deschise s-au transformat întro economie mare și închisă. Zona euro a fost transformată din douăsprezece națiuni deferite, în care exporturile reprezentau în medie 44% din PIB, întro economie unică în care exporturile reprezintă abia 10% din PIB. Un transport din Austria în Olanda nu mai este considerat un export care să influențeze rata de schimb și nu mai cade victimă fluctuațiilor ratei de schimb. Experții consideră că această politică a "neglijării benigne" va produce în cele din urmă un euro relativ instabil.

Primii câțiva ani de comercializare a euro pot fi caracterizați de instabilitate, deoarece proiectul euro pe ansamblu rămâne înconjurat de incertitudine. Creșterea economică în câteva țări din Uniunea Europeană continuă să difere de restul țărilor.

3.4 Cum revoluționează euro piețele de afaceri europene pe termen lung

Consecințele pe termen lung orientate spre piață ale monedei unice europene sunt următoarele:

Cadrul financiar. Piețele europene nu mai sunt atât de diferite pe cât obișnuiau ele să fie. Ratele pe termen scurt ale dobânzilor sunt aceleași peste tot în zona euro, un pas realizat numai pentru că țări precum Spania au redus ratele dobânzilor de la peste 13% în 1992 la aproximativ 4% astăzi. Circulația liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului și a forței de muncă a fost de natură să promoveze prosperitatea și creșterea în economiile "periferice" din Uniunea Europeană, un termen care se referă la zonele puțin profitabile din Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia și Spania. Aceste țări au înregistrat și continuă să înregistreze o creștere spectaculoasă în condițiile pieței comune. Această stare de lucruri este îmbunătățită încă și mai mult de transferurile fiscale masive destinate egalizării nivelurilor de trai din Uniunea Europeană. Portugalia, de exemplu, a primit bani care au fost destinați în mod direct ridicării sistemelor de autostrăzi, sistemelor telefonice și altor lucrări publice la standardele înregistrate la vecinii săi din nord.

Expansiunea europeană. A doua tendință majoră în afaceri pe care euro o catalizează se referă la percepția zonei euro ca un mediu unic în plină expansiune. Datorită faptului că euro elimină costurile tranzacțiilor legate de devize și riscul de schimb, promovează prețuri competitive dincolo de frontiere, crează piețe financiare profunde și cimentează ideea unei piețe europene unice, companiile au început să se organizeze drept concernuri paneuropene. Economiile la scară și câștigurile în eficiență au condus deja la o serie de fuziuni în domenii precum cel bancar, al companiilor de asigurări, al serviciilor financiare, prestatorilor de servicii și a producătorilor importanți.

Armonizarea politică. A treia tendință majoră a pieței instituită de către euro implică armonizarea continuă a politicilor publice legate de piață. Noua monedă probabil că va conduce la o armonizare pe termen lung a impozitelor în cele douăsprezece națiuni participante. Experții consideră că ușurința cu care circulă capitalul în zona euro, ușurință determinată de euro, plasează o presiune enormă asupra guvernelor, în ceea ce privește competiția pentru deținerea celor mai mici rate ale impozitelor, în vederea atragerii forței de muncă super-calificată și de investiții din partea companiilor. O monedă trans-europeană unică asigură faptul că o competiție, și poate o armonizare a impozitelor în interiorul zonei euro vor atinge înălțimi nemaiîntâlnite în următoarele decenii.

În ciuda faptului că toate cele trei efecte primare de piață ale euro se referă la consolidare și armonizare, zona euro rămâne un loc extrem de eterogen, în care există douăsprezece guverne, culturi și limbi oficiale diferite. Veniturile personale, de exemplu, variază de la 219% din media pe întreaga Uniune Europeană, procent înregistrat în regiunea bogată Hamburg, până la aproximativ 30% din această medie în insulele rurale Azore din Portugalia. Procentele echivalente din Statele Unite ale Americii variază numai între 141 și 73%.

Euro are efecte și asupra piețelor de afaceri din afara granițelor Europei. Moneda unică europeană stabilește un set absolut nou de relații între firmele europene și prețurile bunurilor și serviciilor lor pe piețele externe. În afară de această modificare fundamentală, există trei efecte principale pe termen lung ale introducerii noii monede.

În primul rând, apariția euro ca importantă monedă internațională de rezervă poate avea un impact negativ asupra costurilor împrumuturilor pentru instituțiile din Statele Unite ale Americii, inclusiv pentru guverne și companii. Prin urmare, apariția unei noi alternative la investițiile în dolarul american poate conduce la scăderea cererii pentru titlurile de valoare americane. Dacă piețele exprimate în dolari vor deveni mai mici și mai puțin lichide, atunci costul împrumuturilor pentru emitenții din Statele Unite ale Americii va crește.

Un al doilea efect internațional este acela că economiile care aveau legături tradiționale puternice cu Europa, cum ar fi piețele promițătoare din estul Europei, Africa de nord și din zona francului francez din Africa Centrală au început să factureze operațiunile comerciale în euro.

În al treilea rând, euro va permite companiilor europene să își sporească de o manieră considerabilă mărimea, puterea și capacitățile de strângere de capital. Tot așa cum companiile din Statele Unite ale Americii au putut folosi economiile la scară de pe piața lor internă ca o trambulină către succesul internațional, tot astfel multe piețe internaționale sunt supuse acum unui atac din partea unor competitori europeni necunoscuți până acum.

3.5 Moneda unică și problemele cronice ale Europei legate de șomaj și competitivitate

Uniunea Europeană nu are o istorie prea bună în ceea ce privește crearea de noi locuri de muncă. Continentul european are un nivel al șomajului destul de ridicat în ciuda faptului că rata șomajului s-a redus semnificativ în cele mai multe din statele uniunii în ultimii trei ani. Totuși situația de pe piețele locurilor de muncă se estimează că va rămâne foarte nesatisfăcătoare. Conform FMI și OECD, cam 80% din nivelul șomajului pare a fi structural, adică generat de propriile reguli și regulamente. Aduce euro o soluție pentru această problemă dureroasă?

Pe termen scurt și mediu euro face prea puține pentru a ușura situația acută în ceea ce privește șomajul în Europa. Euro nu introduce rate mai mici ale impozitelor suportate de companii și nici nu simplifică legile fiscale complicate care domină mediile europene ale afacerilor. Euro nu pune capăt reglementărilor tiranice din domeniul afacerilor, nu accelerează privatizarea și nici nu reduce subvențiile acordate companiilor. Nu face nimic pentru a reduce transferurile enorme de avuție de la stat sau costurile ridicate ale forței de muncă din sectorul producție. Nu îndreaptă rezultatele modeste ale Europei în domeniul tehnologiei informației. Pe scurt, noua monedă nu aduce o modificare structurală fundamentală pentru națiunile europene, doar unifică sistemele existente.

Pe termen lung, efectele euro asupra ratei șomajului rămân neclare. Asupra acestui subiect au apărut două interpretări majore, diametral opuse. Prima susține că, în cele din urmă, euro va reprezenta un avantaj pentru găsirea de noi locuri de muncă, deoarece consecințele economice fundamentale ale Uniunii Economice și Monetare forțează guvernele europene să implementeze reformele structurale necesare pentru reducerea șomajului pe termen lung. O dată cu creșterea mobilității capitalului și a bunei funcționări a pieței unice firmele vor deveni din ce în ce mai sensibile la diferențele prețului muncii și regulamentelor de afaceri în alegerea unei anumite zone în cadrul Uniunii Economice și Monetare.

Școala de gândire opusă afirmă că efectele euro asupra locurilor de muncă nu sunt mai bune pe termen lung decât pe termen scurt. Pesimiștii euro afirmă că noua monedă lasă națiunile participante lipsite de ajutor în fața șocurilor economice și că ratele șomajului în țări diferite din punct de vedere economic vor ajunge la niveluri fără precedent.

Indiferent care școală de gândire are dreptate, răspunsul la această întrebare nu va fi cunoscut mulți ani de acum înainte. Problema locurilor de muncă subliniază una dintre cele mai mari ironii ale introducerii euro: este absolut neclar dacă cea mai importantă modificare survenită în perioada postbelică în politica economică europeană realizează ceva pentru soluționarea celei mai acute probleme ale Europei.

Până atunci însă, Europa este în căutare de soluții pentru problemele pieței muncii și ale dialogului social. Șomajul din Uniunea Europeană, situat la un nivel ridicat – 16,3 milioane de persoane sau aproximativ 9,4% din populația activă în martie 2000 – continuă să scadă, dar actuala tendință ar putea fi stopată de slăbirea activității economice. Ca o comparație, rata șomajului în Statele Unite a scăzut în aprilie 2000 la cel mai jos nivel înregistrat din 1970 încoace: 3,9%. Salariile au crescut, acestea fiind cu 3,8% mai mari decât cu un an înainte. De asemenea s-au creat în două luni mai multe locuri de muncă decât în ultimii zece ani în Uniunea Europeană.

Creșterea, singură, nu mai este suficientă pentru a reduce șomajul de masă apărut după "șocul" petrolier din 1974 și, atât FMI cât și OCDE nu pierd vreo ocazie pentru a critica rigiditatea pieței muncii din Europa pe care o consideră "o problemă cronică majoră".

În cadrul summitului comunitar de la Köln s-a adoptat Pactul European pentru Locurile de Muncă, care reafirmă că lupta împotriva șomajului este prioritatea principală a "celor 15". Pactul consideră politica economică comună ca un element al strategiei europene de reducere a numărului celor rămași fără slujbă.

Dezbaterile pregătitoare au scos însă în evidență deosebiri foarte mari între modurile de abordare ale statelor membre în ceea ce privește politica economică. Voluntarismului manifestat de tandemul franco-italian, partizan al unor obiective de creștere de 3% pe an, i se opune orientarea mai liberală a britanicilor și spaniolilor, care cer în primul rând piețe ale muncii mai flexibile și piețe de mărfuri mai competitive. De asemenea, Germania, care a lansat ideea unui pact european, nu se angajează în stabilirea unui anumit nivel al creșterii economice, datorită opoziției pe care ar putea-o suscita un astfel de mod de abordare în rândul "celor 15". Rata medie a șomajului în Germania a fost de 9,6% în aprilie 2000.

Uniunea Europeană dispune deja de două puncte de susținere în ceea ce privește politica socială: pe de o parte liniile directoare pentru locurile de muncă lansate în decembrie 1997 la summitul de la Luxemburg și care sunt puse în practică de către fiecare stat membru prin Planul Național de Acțiune, iar pe de altă parte reformele structurale pentru ameliorarea pieței muncii aprobate la Cardiff, în iunie 1998. Pactul european este un al treilea punct de susținere, care utilizează politicile macroeconomice ca un factor de creare de locuri de muncă, prin stimularea unei creșteri economice susținute, care să nu pună în pericol stabilitatea prețurilor. Pentru realizarea unui asemenea obiectiv Pactul preconizează deschiderea unui "dialog macroeconomic" la care să participe miniștrii economiei și afacerilor sociale, partenerii sociali și reprezentanți ai Băncii Centrale Europene, dialog care să permită abordarea atât a aspectelor bugetare, monetare și fiscale cât și a politicii salariale. Asupra tuturor principiilor expuse în Pactul European și rezumate în câteva pagini ale rezolutiei care a fost adoptată la Köln, "cei 15" sunt în general de acord.

De asemenea se pune un mare accent și pe competitivitate. Politicile economice de dinaintea lansării euro monitorizau piețele valutare și rata dobânzii. Astfel autoritățile urmăreau principalii indicatori ce afectau performanța economiei naționale și puteau astfel să reacționeze pe măsură. În contrast cu aceasta perioadă, o scădere a competitivității nu va avea un efect imediat precum a piețele valutare și a ratei dobânzii. Rezultatul va fi monitorizarea mai atentă de către manageri a indicatorilor de competitivitate.

Regulile economiei de piață, în special competiția, continuă să se aplice în fiecare economie. Locurile de muncă sunt create de consumatori când își aleg bunurile și serviciile pe care le consideră cele mai bune în raport de preț. Oamenii de afaceri crează locuri de muncă în diferite locații, în diferite țări, în funcție de competitivitatea relativă a acestor locații. Astfel este necesară monitorizarea competitivității chiar mai atent decât înainte prin intermediul unor indicatori precum costurile unitare , nivelul taxelor etc.

3.6 Principalele efecte ale euro asupra piețelor de valori mobiliare și asupra piețelor de obligațiuni

O parte importantă a oricărui mediu de afaceri o constituie mărimea, scopul și complexitatea piețelor sale financiare. Pentru companiile aflate la început de drum, euro crează a doua piață de acțiuni din lume, ca mărime. Acțiunile comercializate public la principalele burse din zona euro au fost convertite în euro în prima zi de tranzacționare din anul 1999.

Euro a adus schimbări semnificative pentru participanții la piețele financiare și a stimulat dezvoltări structurale în industria financiară, aceasta atât pe piețele monetare ale zonei euro cât și pe piețele de capital. De la începutul etapei a treia a Uniunii Economice și Monetare, tranzacțiile externe pe piețele monetare au crescut și reprezintă în prezent mai mult de 50% din totalul activităților tuturor segmentelor piețelor monetare.

În afară de faptul că marile burse înregistreză acțiunile în euro, Uniunea Monetară are ramificații serioase pentru piețele de capital publice și private europene. În prezent, peisajul capitalului din zona euro rămâne împărțit și disparat, ceea ce reprezintă o moștenire din vremurile în care existau cele douăsprezece monede naționale și costurile tranzacțiilor aferente lor. Statle Unite ale Americii au o capitalizare a piețelor de valori mobiliare de câteva ori mai mare, cu numai un sfert din numărul de burse. Familiile din zona euro sunt extrem de reticente în privința riscului. De exemplu, doar aproximativ 5% din persoanele din țări precum Germania dețin acțiuni. Europenii au tendința de a avea mai multă încredere în bancheri decât în agenții de bursă.

Se estimează însă că euro va duce la o tendință generală de expansiune, care va face piețele de capital mai competitive în comparație cu instituțiile similare americane și japoneze. Acest punct de vedere se bazează pe câteve argumente. În primul rând, prețurile comune și eliminarea riscului legat de rata de schimb probabil că îi vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiții de capital în alte țări din zona euro. În al doilea rând, entuziaștii afirmă că avantajele economice fundamentale ale euro au propulsat zona monedei unice într-o eră economică de aur, de consolidare a sectorului privat, de cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară și creștere economică ridicată. În al treilea rând piețele de capital din zona euro au suportat mai multe feluri de capital din zona euro, au suportat mai multe feluri de constrângeri nenaturale timp de mai multe decenii, deoarece fragmentarea pieței de-a lungul granițelor naționale a dus lipsa bazei de investitori necesară pentru a face din inovațiile financiare inovații de succes.

Experții se așteaptă ca piețele de capital europene să înflorească în următoarea decadă. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul tranzacțiilor va crește și investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan-europeană. Bursele de valori din zona euro cotează acum acțiunile într-o monedă comună. Indicii acțiunilor pan –europene, cum ar fi Dow Jones Euro Stoxx și FTSE Euratop 300 au captat deja atenția investitorilor din lumea întreagă.

Alte efecte majore ale euro asupra piețelor de capital se referă la regimurile ratei de schimb. În primul rând investitorii suportă acum un singur tip de risc legat de rata de schimb în majoritatea mediilor investiționale din zona euro, cel determinat de puterea sau slăbiciunea euro. În al doilea rând, indiferent de stabilitatae euro, instituțiile din lumea întreagă au acum tendința de a aborda investițiile în Europa într-o perspectivă de sus în jos și nu de jos în sus. Înainte de introducerea euro unul dintre principalii factori care determineu riscul de capital pentru un investitor străin era riscul monetar național. Instituțiile au avut tendința de a sparge obiectivele de investiții europene de-a lungul granițelor naționale, alegând mai întâi nivelul și tipul de risc al ratei de schimb specifice pentru o țară, risc pe care doreau să îl accepte și apoi selectând anumite firme. Euro încă face această abordare de sus în jos învechită, deoarece zona euro are acum același nivel de risc al ratei de schimb.

În prezent, piețele de capital europene rămân puternic separate, cu o varietate de medii fiscale, proceduri de audit, reglementări contabile, cerințe legate de cotarea la bursă și baze de clienți. Cu toate acestea este clar că euro pune baze importante pentru modificaări majore pe piața europeană de capital.

Progresul către integrare a fost semnificativ atât pe piața obligațiunilor în euro cât și pe piața acțiunilor. Emisiunea totală de obligațiuni pe termen lung în euro a însumat șapte sute nouăzeci și unu miliarde euro în 1999, față de suma corespunzătoare de nouă sute două miliarde de euro în obligațiuni exprimate în dolari S.U.A. Dinamica emisiunilor de obligațiuni în euro a rămas vioaie în primele trei trimestre ale anului 2000, însumând patru sute nouăzeci și opt miliarde euro. În conformitate cu Banca Reglementărilor Internaționale, sectorul privat al debitorilor din zona euro a emis 76% din datorii în euro din 1 ianuarie 1999 până în prezent, comparat cu o medie de 50% în monedele proprii ale statelor în anii 1990. În mod asemănător, debitorii privați rezidenți înafara zonei euro au emis mai mult de 1/5 din datoria lor internațională în euro începând cu 1999, aproape o creștere dublă față de perioada de dinaintea lansării euro.

Ba chiar mai mult, investitorii europeni și-au diversificat substanțial portofoliul de obligațiuni de la lansarea euro, încurajați de înlăturarea riscului ratei de schimb. Acest lucru le permite să obțină dobânzi mai mari pentru un anumit nivel al riscului portofoliului.

Este evident că lansarea euro a stimulat restructurarea la scară a piețelor în Europa. Capitalizarea totală a pieței bursiere din zona euro situându-se la peste cinci mii cinci sute miliarde euro la sfârșitul lui 1999, comparat cu capitalizarea pieței de trei mii șase sute miliarde euro la sfârșitul lui 1998. Aceste cifre nu reflectă numai creșterea prețurilor acțiunilor ci și o puternică mișcare către capitalizarea bursieră a companiilor private din Europa.

Încă mai sunt bariere către deplina integrare a piețelor de capital din Uniunea Europeană. Obiectivul Consiliului European este acela de a accelera perfecționarea pieței interne și a serviciilor financiare și de a stabili o agendă fermă astfel încât planul de acțiune pentru serviciile financiare să fie implementat până în 2005.

Deși obligațiunile din zona euro sunt exprimate acum într-o monedă comună nu trebuie confundată convergența puternică în rândul economiilor din zona euro și crearea unei singure unități de cont cu eliminarea piețelor naționale de obligațiuni. Introducerea euro nu schimbă faptul că Europa nu are un emitent central în euro de genul Trezoreriei americane, care servește drept centru de gravitate pentru piețele de obligațiuni. Europa nu are un guvern central emitent de crențe și prin urmare nu are un echivalent al Trezoreriei din Statele Unite ale Americii. Astfel deși Banca Centrală Europeană stabilește un set de rate pe termen scurt ale dobânzilor în întreaga zonă euro, persistă decalajele dintre ratele pe termen lung ale diferiților emitenți de datorii.

Euro stabilește de asemenea baza pentru modificări semnificative pe termen lung pe piețele de obligațiuni din zona euro. În primul rând, piețele de obligațiuni, ca și piețele de valori mobiliare, au tendința să devină mai mari și mai lichide ca niciodată până acum. Înainte de introducerea euro, investitorii de pe întregul continent, de la capii de familie până la fondurile de pensii de miliarde de dolari, erau reticenți să facă investiții în alte devize de teamă expunerii la riscul ratei de schimb. Dar investițiile exprimate în euro sunt acum disponibile investitorilor și această bază enormă de investitori se estimează că va spori lichiditatea instrumentelor de creanțe de toate tipurile.

În al doilea rând, se estimează că euro va promova inovația și modificările structurale. Cel mai important lucru este acela că se estimează că piața creanțelor companiilor europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potențiali pentru orice emisiune face posibile noi imstrumente. Titlurile de creanță au devenit de asemenea mai realiste. Mai mult, Pactul de Stabilitate și Creștere, care limitează deficitele bugetare guvernamentale la trei procente, determină faptul că multe dintre guvernele din zona euro vor emite mai puține titluri de împrumut decât au făcut-o în trecut. Guvernele trebuie să strângă bani atunci când ele înregistrează un deficit bugetar. Acest lucru în schimb poate lăsa cale liberă companiilor emitente care anterior se simțeau excluse, deoarece datoriile guvernamentale au fost responsabile în mod tradițional pentru cea mai mare parte a datoriei restante din zona euro. Economiștii și finanțiștii speră că noua piață de obligațiuni trans-europeană va permite companiilor să aibă acces la piețe de obligațiuni foarte lichide ale companiilor de genul celor care se găsesc în Statele Unite ale Americii.

Dacă euro va continua să atragă investitorii în obligațiuni din întreaga lume, atunci emitenții din Statele Unite ale Americii pot fi în cele din urmă forțați să suporte o parte a costului prin rate mai ridicate ale dobânzilor care sunt necesare pentru a menține cererea pentru titlurile de valoare americane. Chiar dacă nu se va întâmpla un lucru atât de drastic, este clar că euro revoluționează legătura dintre emitenții de obligațiuni și investitorii de pretutindeni.

4. efectele euro asupra firmelor și persoanelor din întreaga lume

Toate instituțiile publice și private din lume sunt sfătuite să evalueze efectele pe care le are introducerea Uniunii Economice și Monetare europene asupra lor, euro prezentând o varietate de provocări și de oportunități. Aproape nici o întreprindere, de la cele mai mici firme de avocatură și parteneriate investiționale până la cele mai mari companii multinaționale nu are garantată imunitatea față de efectele monedei unice europene. Astfel, costurile pot fi serioase:

pot fi ignorate amenințările majore din partea concurenței

pot fi pierdute oportunități de creștere

cercetarea poate deveni învechită

pot apărea complicații legale

sistemele de informații pot înregistra erori

pot fi pierdute oportunități de investiții

4.1 Implicații ale trecerii la euro pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii

Multe întreprinderi mici și mijlocii percep trecerea la euro ca o constrângere sau un proces generator de costuri suplimentare. O bună pregătire și din timp le permite întreprinderilor să beneficieze de o serie de avantaje.

Înainte de introducerea euro, IMM ezitau să folosească mai multe devize datorită fluctuațiilor monetare. Ele dispuneau foarte rar de mijloace eficiente de a se apăra împotriva riscurilor de schimb valutar. De aceea, uneori ele renunțau să stabilească relații comerciale în afara frontierelor naționale. După introducerea monedei unice, întreprinderile beneficiază de o zonă monetară stabilă, liberă de constrăngeri monetare, in interiorul căreia devalorizările competitive nu mai există.

Inexistența cheltuielilor de schimb valutar în interiorul zonei euro, ca și a cheltuielilor cu operațiunile de  acoperire a riscului valutar permit IMM-urilor accesul la noi piețe naționale din Uniunea Economică și Monetară, ajungându-se treptat la o veritabilă ,,piață unică internă". La scară europeană economiile realizate numai din dispariția cheltuielilor de schimb valutar se ridică la aproximativ 30,5 miliarde euro. Tot introducerea monedei unice oferă Intreprinderilor Mici și Mijlocii și noi perspective comerciale, avantajoase atât în ceea ce privește exportul și aprovizionările cât și a investițiilor. Trecerea la euro antrenează o creștere a transparenței prețurilor de care poate profita fiecare intreprindere. De asemenea este mai ușor de pătruns în celelalte țări comunitare, iar IMM-urile, care până nu demult își limitau activitățile la cadrul național, pot ușor să acceadă la piețe străine. Noi circuite de distribuție, precum vânzarea prin corespondență pot fi folosite acum mai ales datorită posibilităților nelimitate oferite de comerțul electronic.

Circuitele de aprovizionare sunt modificate pentru a se ține cont de diferențele de preț care apar acum mult mai clar. În această privință, chiar și micile intreprinderi neimplicate în comerțul internațional solicită furnizorilor lor să reflecte în prețuri economiile realizate în urma introducerii monedei unice. În plus, IMM-urile beneficiază de pe urma euro și pe plan financiar. Băncile oferă aceleași servicii financiare pentru ansamblul zonei euro, ceea ce se traduce în surse de finanțare mai diversificate și mai atractive pentru IMM-uri.

La fel de adevărat este însă și că euro antrenează costuri de adaptare pentru intreprinderi, limitate totuși în timp, care se vor estompa pe termen lung datorită avantajelor mult mai mari ale unei monede unice.

Având în vedere că unul din principiile UEM vizează ca trecerea la euro să fie insoțită și de o asanare a economiilor țărilor participante, în contextul unei inflații limitate, cu deficite publice mici și cu o monedă cu greutate internațională, IMM-urile beneficiază, indirect, de toate aceste elemente, putând să devină din ce in ce mai competitive.

Pentru a putea beneficia însă de toate aceste avantaje, intreprinderile au avut nevoie de o perioadă de tranziție pentru a se pregăti, întrucât trecerea la euro nu înseamnă numai o schimbare de ordin pur tehnic ci implică o serie de mutații la nivelul firmei, atât în cadrul departamentului informatic și contabil cât și comercial, financiar, de marketing și de personal.

Într-o primă etapă trebuie creată o structură care să evalueze procesul de trecere la moneda euro, să obțină informații adecvate referitoare la acest proces. În cea de-a doua etapă poate fi utilă prevederea unui buget pentru a face față costurilor de adaptare și pentru a începe luarea măsurilor pentru sensibilizarea și educarea personalului. Formarea personalului nu trebuie să fie neglijată, întrucât euro constituie pentru fiecare un nou sistem de referință.

Dacă salariații sunt în contact direct cu publicul,cum este cazul distribuției, un efort deosebit de formare și educare a acestuia trebuie luat în calcul, întrucât prin apropierea de cetățeni, micii comercianți joacă un rol determinant în acceptarea euro de către aceștia.

De asemenea, și alte măsuri au trebuit luate de către IMM-urile care doresc să utilizeze euro pentru modificarea strategiei lor comerciale. Noi liste de prețuri au trebuit stabilite căci simpla aplicare a ratei fixe de conversie poate da naștere la prețuri nesatisfăcătoare din punctul de vedere al marketingului. În anumite cazuri, se poate prefera modificarea mărimii, greutății sau conținutului unui produs astfel încăt să se fixeze prețuri mai "adaptate", rotunjite sau preturi ,,psihologice", de exemplu. În anumite sectoare, este necesar să se prevadă pe termen lung  noile prețuri pentru noile cataloage de prețuri și, eventual, adaptarea și tipărirea automatelor de vânzări.

Pentru a contracara lipsa de informatii care caracterizează frecvent IMM-urile, au fost create la nivelul comunitar politici de informare specifice unde rolul principal îl are Comisia Europeană. Acțiunea Comisiei Europene se traduce prin sprijinul financiar pe care l-a acordat în cadrul unor campanii de informare pentru o serie de inițiative destinate să sensibilizeze IMM-urile la trecerea la euro și să le furnizeze informații de ordin practic, elemente care să le ajute să se pregătească.

În acest sens, Rețeaua Centrelor Euro Info, care  dispune de două sute șaptezeci și cinci de centre în toată Europa, conduce și ea din 1999 o campanie de informare a IMM-urilor asupra monedei euro. Au fost susținute numeroase seminarii, sesiuni de comunicări, au fost scrise broșuri, pagini de Internet sau fișiere electronice.

Comisia Europeană sprijină și inițiativele exterioare prin diferite instrumente. Comisia furnizează, de asemenea, și un sprijin logistic conferințelor care abordează tema ,,Euro" și pune la dispoziție informațiile necesare, pe suporturi dintre cele mai diverse, inclusiv baze de date interactive sau pagini Internet.

4.2 câștigurile și riscurile ramurilor industriale și ale companiilor de pe urma euro

Anii de pregătire pentru introducerea euro au făcut extrem de clar faptul că noua monedă afectează în mod inegal ramurile industriale. În general, învingătorii cei mai mari ai euro sunt acele companii sau organizații la care o mare parte din comerț se realizează cu țările din zona euro, avantajele fundamentale ale euro aducând beneficii pentru companiile din întreaga lume. Beneficiile euro legate de riscul ratei de schimb, de costurile tranzacțiilor și transparența prețurilor reprezintă un avantaj potențial pentru orice companie care s-a văzut împotmolită în mulțimea de monede naționale din Europa.

În ceea ce privește ramurile industriale specifice, beneficiile principale sunt cele implicate direct în procesul da conversie al euro. Firmele de software, producătorii de aparate electronice, tipografiile, graficienii și consultanții financiari, de exemplu, continuă să se bucure de o creștere unică a cererii, deoarece toate lucrurile, de la sofisticatele sisteme de securitate comercializate până la facturile pentru rechizitele de birou sunt adaptate la noua monedă.

Un alt beneficiar sigur și imediat al Uniunii Monetare este industria turismului. Pachetele turistice și listele de prețuri au fost convertite total în euro, iar turiștii care plătesc prin cărți de credit pot găsi un singur tip de deviză externă pe facturile lor. Astfel, turiștii au fost scutiți de costurile de conversie, reprezentate de diverse taxe și de timp pierdut, având beneficii din mai marea transparență a tuturor prețurilor, de la prețul camerei de hotel și rezervările pe vasele luxoase de croazieră, până la ghizii turistici și cărțile cu impresii de călătorie. Speranța este că aceste modificări vor duce turismul european în cea mai grandioasă eră a sa. De pe urma existenței unei singure monede vor beneficia nu numai călătorii, ci și marii operatori de turism din întreaga lume, care până acum au cheltuit milioane de dolari pentru acoperirea riscului expunerii la rata de schimb pentru contractele de voiaj.

Un alt grup industrial care se estimează că va beneficia într-un mod disproporționat de pe urma introducerii euro este reprezentat de firmele de servicii financiare. Relevante sunt în special băncile de investiții și companiile de consultanță americane și japoneze, care au posibilitatea de a utiliza o experiență imensă în ceea ce privește obligațiunile companiilor, titlurile de creanță, ofertele publice inițiale, fuziunile și achizițiile pe noile piețe financiare trans-europene.

Dar unde există avantaje, există și riscuri, iar euro nu face excepție. Câteva tipuri de întreprinderi suportă o parte mai mare din această povară.

Companiile europene care trebuie să facă investiții semnificative în legătură cu tranziția la euro, dar care nu acumulează nici unul din beneficiile compensatoare de pe urma comerțului internațional, de exemplu, vor avea prea puține beneficii de pe urma uniunii monetare. Nu trebuie niciodată să uităm că majoritatea firmelor lumii își obțin în continuare cea mai mare parte din veniturile lor de pe piețele din țara de origine, deși trăim într-o eră de globalizare tot mai accentuată. Băcanii, brutarii, inginerii, constructorii, consultanții și avocații din întreaga Europă investesc în orice, începând cu modificările ștatelor de plată și sfârșind cu noile registre de casă, dar care nu obțin beneficii de pe urma transparenței mai mari a prețurilor pe plan internațional și de pe urma riscului redus privind rata de schimb. Un alt exemplu ar putea fi chiar filiala unei companii multinaționale care desfășoară operațiuni de vânzare și aprovizionare pentru o piață unică de genul Germaniei sau Franței. Efectele economice fundamentale ale euro par a oferi prea puține beneficii semnificative pentru aceste organizații.

Sectorul bancar suportă de asemenea o parte disproporționată din costurile și riscurile euro. În primul rând, în calitatea lor de instituții al căror produs primar este banul, băncile sunt afectate în special de costurile de tranziție la euro. Federația Băncilor Europene estimează că acest cost se va ridica la aproximativ unsprezece miliarde de dolari anual – circa două procente din costurile operaționale anuale totale din sectorul bancar. În al doilea rând băncile își reduc masiv operațiunile de schimb și de acoperire, deoarece douăsprezece monede principale au devenit instantaneu una singură. În al treilea rând, apare acum o competiție strânsă pentru împrumuturi și alte servicii financiare, deoarece o mai mare varietate de bănci din zona euro oferă acum un produs identic: investițiile în euro și serviciile de consultanță.

Efectul natural al acestor factori este că unele bănci vor deveni neprofitabile, iar zona euro este probabil că va înregistra o reducere substanțială pe termen mediu a numărului enorm de sucursale bancare. Europa reprezintă sediul pentru aproximativ zece mii de instituții de împrumut, inclusiv case de economii și bănci cooperatiste. După marele șoc introdus în Statele Unite ale Americii în anii '70 de noile reglementări de atunci, numărul de instituții de împrumut americane a scăzut de la cincisprezece mii la aproximativ nouă mii.

Ramurile industriale care înregistrează modificările cele mai importante și amenințătoare sunt acelea care:

au trebuit să facă investiții majore în ceea ce privește managementul și pregătirea pentru introducerea noii monede

sunt implicate direct în afaceri legate de devize

sunt vulnerabile în fața concurenței trans-frontaliere

sunt deosebit de sensibile la modificările ratelor dobânzilor în zona euro

sunt afectate direct în modificările în mărimea și diversitatea piețelor de capital din Uniunea Europeană

Firma de consultanță KPMG, după analizarea unor criterii asemănătoare, susține că sectoarele de asigurări, telecomunicații, transporturi, utilitare și farmaceutice reprezintă domenii cu risc deosebit de ridicat.

4.3 Provocările strategice ale euro pentru afacerile din întreaga lume

Impacturile strategice ale euro sunt cel mai bine împărțite în șase domenii generale: piețe, concurență, produse, aprovizionare, finanțare și organizare.

Piețele. Modificările de pe piețele din zona euro sunt poate cele mai evidente. În primul rând, transparența trans-europeană a prețurilor și o modalitate comună de plată fac expansiunea și distribuția internațională mai ușoare ca niciodată. Nu numai că sunt îndepărtate riscul privind rata de schimb și confuzia legată de devize, dar companiile publicitare, cataloagele, listele de prețuri, etichetele pachetelor, bazele de date pentru vânzări și strategiile de stabilire a prețurilor sunt mult mai ușor de coordonat având o monedă unică. În al doilea rând, euro face segmentarea piețelor mult mai provocatoare. Este acum imposibil, de exemplu, pentru directorii de vânzări să își convingă clienții că diferențele dintre prețurile publicate între frontierele zonei euro se datorează fluctuațiilor și riscului legate de rata de schimb.

Concurența. Euro nu numai că face intrarea pe noile piețe europene mai atractivă, dar face de asemenea extrem de vulnerabile piețele deja existente. Minunile comerțului electronic și afacerile prin Internet încurajează pe micii exportatori europeni să dezvolte campanii de publicitate agresive pe plan internațional.

Produsele. Crearea piețelor trans-europene poate face ca multe produse sectoriale să fie rentabile din punct de vedere economic. Cererea internă redusă este posibil să nu fi oferit o bază de clienți suficientă pentru a suporta un element particular sau o inovație, dar asimilarea tuturor celor douăsprezece piețe interne sub umbrela uniunii monetare aruncă o lumină nouă asupra estimărilor fluxurilor de trezorerie pentru multe planuri de afaceri care fuseseră aruncate la coș. În al doilea rând convertirea prețurilor în euro conduce adesea la cifre "incomode" în euro, care generează modificarea produsului. O bomboană de cincizeci de pfeningi a devenit astfel un articol în valoare de treizeci și doi de cenți euro. Una dintre soluțiile posibile ale acestor conversii urâte, dată fiind aversiunea naturală a vânzătorilor cu amănuntul de a renunța la strategiile de preț "cu nouă în coadă", strategii testate în timp, este aceea de schimbare a produsului însuși. Ca urmare, bomboana poate fi făcută mai mare și vândută pentru cincizeci de cenți euro.

Aprovizionarea. Nu există nici un dubiu că eliminarea fluctuațiilor ratei de schimb și a costurilor de conversie a devizelor în zona euro, apariția transparenței prețurilor și concurența sporită aduce beneficii aprovizionării companiilor. Cumpărătorii pot exercita o presiune asupra prețurilor în sensul scăderii acestora, date fiind noile posibilități de import. Pentru prima dată licitațiile de aprovizionare pot fi deschise pentru participanții din străinătate. Contractele de aprovizionare nu mai au nevoie de clauze complicate legate de rata de schimb.

Organizarea. Caracteristicile legate de reglementări și de cultură diferă între economiile din zona euro. Moneda unică europeană sporește de asemenea fezabilitatea strategiilor de producție trans-europeană. În același mod în care companii americane precum Ford, Xerox și IBM conduc diferite centre de cercetare și producție în Statele Unite, tot astfel operațiunile europene sunt acum mult mai capabile să beneficieze de pe urma avantajelor comparative ale diferitelor națiuni. Exact din acest motiv mulți experți estimează că economiile caracterizate prin salarii mici cum ar fi Irlanda, Italia, portugalia și Spania vor înregistra în următorul deceniu niveluri fără precedent ale investițiilor în domeniul producției.

Finanțarea. Consecințele financiare se împart în două grupe. În primul rând crearea unor profunde piețe financiare trans-europene afectează atât domeniul instrumentelor financiare disponibile, cât și succesul ofertelor individuale. În cel de-al doilea rând, euro modifică regulile unor activități de trezorerie.

4.4 Provocările tehnice și contabile ale euro pentru afacerile din întreaga lume

Deoarece euro afectează fiecare nivel operațional al unei întreprinderi, agenții economici au fost sfătuiți să înceapă de sus, identificând sectoarele de desfacere, facturare, producție, transport, stocare, aprovizionare, administrare, comunicații, sisteme informatice, cercetare și resurse umane. Apoi se continuă cu structura organizației până când sunt inspectate, în ceea ce privește compatibilitatea cu euro, toate elementele de hardware și de software din întreprindere care sunt legate de operațiunile din zona euro, de la pachetele contabile până la mașinile de transport.

Procesarea tranzacțiilor în euro. Toți partcipanții la activitatea economică au nevoie să se asigure că listele de prețuri, etichetele de pe pachete, facturile, chitanțele, sistemele software, sistemele de operare, site-urile web, conturile bancare, pachetele contabile și rapoartele de vânzări sau de achiziții sunt echipate pentru a opera în euro. Reproiectarea și imprimarea facturilor facturilor au costat mii de dolari. Listele de prețuri din întreaga lume au devenit învechite. Provocările în domeniul software au fost pretutindeni întâmpinate de programatori profesioniști. Procedura oficială a companiei Microsoft pentru instalarea simbolului monedei euro, €, în programele sale de lucru este lungă de patru pagini și nu este simplă deloc. De asemenea, tastaturile computerelor au necesitat instalarea simbolului "€" în lumea întreagă. În ceea ce privește registrele de numerar, acestea trebuiau să lucreze în devize multiple în cursul perioadei de tranziție reprezentate de faza C. Mașinile de tipărit timbre trebuiau să imprime valori în euro, iar casele de marcat de toate tipurile au fost reprogramate. În aceste cazuri, furnizorii individuali de produse au trebuit contactați imediat.

Câștigurile în eficiență. Orice evaluare internă a întreprinderii trebuie de asemenea să examineze oportunitățile de creștere a eficienței. Euro simplifică acum procesarea electronică a datelor și programelor de manevrare a sumelor în numerar. În funcție de fiecare organizație în parte, moneda unică încurajează consolidarea conturilor, sincronizarea rapoartelor, centralizarea vânzărilor și simplificarea documentelor. Cu toate acestea, orice organizație care acceptă costurile euro fără a-și evalua beneficiile potențiale se condamnă fără nici un sens la o experiență fără succes în legătură cu uniunea monetară.

Impactul euro asupra profesiunii contabile poate fi împărțit în trei domenii centrale: sistemele contabile, costurile legate de adoptarea euro și raportarea financiară.

În ceea ce privește sistemele contabile, departamentele de contabilitate au trebuit să analizeze conturile afectate de valorile euro și apoi să le pregătească pentru a desfășurea tranzacțiile continue în noua monedă. Problemele ivite au fost atunci când valorile istorice trebuiau recalculate în euro, când un singur cont trebuia să înregistreze în același timp valori exprimate în euro sau atunci când conturile trebuiau să fie în permanență exprimate în euro.

A doua întrebare contabilă majoră cu privire la euro se referă la costurile de tranziție la noua monedă. Aceste costuri sunt suportate într-un singur an sau urmează să fie amortizate? Opțiunea a fost lăsată pe seama organismelor individuale de reglementare din țările membre, astfel că întreprinderile care raportează situația contabilă în aceste țări trebuie să contacteze imediat autoritățile de profil.

În fine, raportarea financiară din lumea întreagă trebuie să reflecte introducerea unei unități de cont trans-europene. Astfel până la sfârșitul fazei B toate situațiile financiare care prezentau exprimări în monede din zona euro trebuiau să fie prezentate în euro. Această acțiune în sine afectează previziunile, planurile de afaceri, portofoliile de titluri de valoare federale și statale, formularele de impozite, scrisorile acționarilor, rapoartele anuale și comunicatele de presă din cadrul întreprinderilor. Pentru companiile care își întocmesc propriile declarații în euro, recalcularea costului istoric trebuie să urmeze unele orientări specifice.

4.5 Managerii și moneda euro

Adaptarea unei întreprinderi la euro presupune o sarcină dificilă. Astfel este bine ca la început să se numească un director al proiectului euro, chiar dacă problemele legate de monedă joacă numai un mic rol în organizația respectivă. În mod ideal această persoană trebuie să se afle într-o poziție executivă relativ importantă și să aibă acces la informații despre o serie de divizii sau departamente ale organizației. Deși directorul proiectului euro nu trebuie să realizeze analize pe departamente individuale, el sau ea trebuie să servească drept punctul în care se concentrează întreaga gamă de studii de caz, statistici și evaluări interne care vor face în cele din urmă parte din raportul final referitor la euro al companiei respective.

Al doilea pas implică formarea unor echipe de proiect, împărțite pe diviziile sau domeniile întreprinderii. Aceste echipe pot fi formate dintr-o singură persoană, care să fie responsabilă pentru un anumit domeniu, cum ar fi software, managementul fluxurilor de numerar sau publicitate. Sunt absolut esențiale informațiile primite de la directorii și administratorii din întreaga organizație. Consultanții externi joacă bineînțeles un rol important. Sfaturi la nivel de expert din partea unor profesioniști în domeniul marketingului, a unor comercianți, manageri în domeniul tehnologiei informației sau din partea unor avocați pot fi foarte necesare dacă problemele legate de euro se estimează că vor ajunge la o dimensiune necontrolabilă.

Modificările prețului, proiectele de produs, campaniile publicitare sau actualizările programelor software, de exemplu, sunt adesea cel mai bine realizate în cursul ciclurilor naturale de înlocuire din aceste domenii.

Michael Smurfit, președintele și directorul executiv al grupului Jefferson Smurfit, cea mai mare companie de ambalaje bazate pe hârtii din lume, cu sediul la Dublin, afirmă că Uniunea Economică și Monetară și moneda unica "nu sunt doar bune pentru țările Europei, sunt esențiale". Cu toate acestea, el trage și un semnal de alarmă. El este de părere că o piață unică nu poate opera cu eficiență maximă fără existența unei monede unice. "Acele țări care pot îndeplini criteriile economice necesare vor constata că Uniunea Economică și Monetară este în avantajul afacerilor, în avantajul comerțului intern și al disciplinei financiare", afirmă el adăugând: "Aș dori să avertizez că încercând să creăm în mod rigid Europa viitorului, suntem în pericol de a distruge lucrurile bune ale Europei din trecut."

5. Euro Și restul lumii

5.1 Reprezintă euro o provocare pentru supremația dolarului american?

Euro a devenit în scurt timp o monedă internațională de rezervă de o importanță capitală fiind acceptată ca modalitate de plată într-o zonă suficient de largă pentru a reprezenta un rival serios pe termen lung pentru dolarul american. Zona euro reprezintă acum a doua economie a lumii, ca mărime.

Deprecierea dolarului american înregistrată în decursul anului 2000 în raport cu moneda Euro s-a produs pe fondul diminuării ritmului de creștere economică în SUA, mai ales în a doua jumătate a anului, a unei ușoare creșteri a șomajului, precum și a reducerii consumului și a veniturilor populației. La sfârșitul anului, dolarul american s-a depreciat în raport cu toate valutele europene care compun coșul "Geneva I + US dollar", dar a înregistrat o apreciere în raport cu yenul japonez. Pe ansamblul anului 2000, dolarul american a pierdut 13,3% în raport cu moneda Euro, rata medie anuală de schimb cifrându-se la 0,924 Euro/$. Erodarea dolarului american în raport cu Euro ar putea să stimuleze creșterea fluxului de capital dinspre zona Euro înspre SUA.

Capacitatea euro de a înlocui dolarul american în calitatea sa de principală monedă de depozitare a rezervelor lumii depinde de unele comparații statistice care nu sunt deloc simple.

În primul rând apariția unei monede de rezervă depinde nu numai de nivelurile comerțului internațional, dar și de ratele lor de creștere. În al doilea rând mărimea globală și profunzimea piețelor naționale de capital reprezintă determinante cu nimic mai puțin importante în ceea ce privește statutul de monedă de păstrare a rezervelor, în comparație cu comerțul de bunuri și servicii. Mărimea combinată a piețelor de valori mobiliare și de obligațiuni din Statele Unite ale Americii este mai mult decât dublă față de cea a piețelor din zona euro. În Statele Unite ale Americii își au sediul, de exemplu, de două ori mai multe companii cotate la bursă. În fine, modificările pe termen lung în bunăstarea generală fiscală și economică a Europei, în comparație cu cea a Statelor unite ale Americii, va avea un impact direct asupra diversificării internaționale a portofoliului în euro.

Euro a preluat deja de la dolarul american un "procent de piață" în ceea ce priveșrte moneda de rezervă. Totuși, oficialitățile din Statele Unite consideră în mod clar că o modificare majoră a statutului dolarului va apărea numai în contextul unei crize politice interne sau al unei crize economice. Tot așa cum dolarul american nu a putut să înlocuiască lira sterlină în calitatea sa de primă monedă de rezervă a lumii până când un război mondial nu a forțat efectiv investitorii să traverseze Atlanticul, tot așa este improbabil ca euro să înlocuiască dolarul într-un viitor apropiat.

Europenii manifestă însă mai mult optimism, declarând că euro ar putea "încăleca" dolarul peste un an. " Valoarea monedei unice europene o va depăși pe cea a dolarului peste aproximativ un an, în condițiile în care economia Statelor Unite va avea o evoluție inferioară celei din zona euro" se arăta într-un studiu realizat în luna februarie a acestui an. Raportul, elaborat pe baza previziunilor a patruzeci și nouă de traderi, preconizează un curs de 0,89 dolari pentru un euro la sfârșitul lunii iulie, pentru ca la finele lui decembrie rata de schimb să ajungă la 0,9 dolari. În februarie 2002, euro se schimba pentru 0,8676 dolari. De la începutul acestui an moneda unică europeană a pierdut circa două procente, ca urmare a optimismului privind redresarea economiei americane. Cu toate acestea, traderii consideră că incertitudinile referiroare la relansarea creșterii economiei Statelor Unite s-au amplificat în ultima perioadă și anticipează un revers al deprecierii euro. Totuși există și traderi mai puțin optimiști în privința perspectivelor monedei europene, care estimează la 0,8 – 0,95 dolari raportul de schimb peste șase luni și la 0,77 – 1,01 dolari peste douăsprezece luni.

5.2 Reacțiile britanice și nipone

Marea Britanie, care, deși a îndeplinit condițiile de aderare, a considerat că "paguba este mai mare dacât câștigul", deși cunoscuta firmă KPMG International afirma că întreprinzătorii britanici vor avea de înfruntat câteva din costurile trecerii la EURO fără ca aceștia să se bucure și de avantaje.

Mai mult de șapte britanici din zece sunt împotriva intrării Marii Britanii în zona euro, conform unui sondaj publicat de revista „News of the World". Conform acestui sondaj de opinie, realizat pe un eșantion de o mie de adulți, 72% dintre persoanele intervievate doresc păstrarea lirei sterline, 20% sunt gata să renunțe la moneda britanică și doar 3% susțin politica de tergiversare dusă de guvernul Blair în privința aderării la moneda unică europeană. Restul de 5% se declară indeciși. Dacă ar fi să se pronunțe prin referendum, 64% din persoanele intervievate s-ar pronunța împotriva abandonării lirei în favoarea unei monede unice europene, 24% ar vota pentru, iar 12% se declară indeciși.

Guvernul lui Tony Blair, în cadrul căruia se manifestă disensiuni pe această temă, este prudent favorabil monedei euro. Decizia oficială urmează să fie luată în funcție de cinci criterii economice și, în cazul în care va fi hotărâtă adoptarea monedei euro, hotărârea ar urma să fie supusă unui referendum. Pe măsura apropierii alegerilor, programate pentru primăvara anului viitor, unii miniștri laburisti apreciază că trebuie să câștige teren în acest domeniu, în fața conservatorilor care duc o campanie anti-euro. "O decizie exclusiv politică de aderare la zona euro, care să nu țină cont de aspectele economice, ar risca să se dovedească dezastruoasă".

Conform sondajului publicat de „News of the World", laburiștii, care au ajuns la putere în 1997, se bucură, încă, de încrederea electoratului: dacă alegerile ar avea loc în prezent, ei ar obține 47% din voturi, față de 34% cât ar obține conservatorii.

Reacția Japoniei nu s-a lăsat așteptată. Japonia nu și-a ascuns dorința de a implementa un ”Sistem financiar tripolar”. În timpul unei vizite la Paris, Keizo Obuchi, primul ministru al Japoniei spunea: ”Așa cum în Europa unele țări ca Franța și Germania dețin rolul de principale puteri economice, pe continentul asiatic un asemenea loc revine Japoniei, care realizează circa 2/3 din PIB-ul global al Asiei”. În cursul aceleași vizite, care s-a desfășurat și în alte țări din Europa, Japonia a pledat pentru un sistem financiar stabil, care să sprijine Japonia în depășirea recesiunii și Europa în demararea cu brio a monedei unice euro.

Principalul mesaj al lui Obuchi către Europa a fost necesitatea unei cooperări tripolare în domeniul financiar, ale cărei detalii vor fi dezvăluite mai târziu. ”Obiectivul este de a discuta doar niște principii”. Legat de inițiativa japoneză se poate înscrie și inițiativa franceză pentru limitarea fluctuațiilor între cursurile principalelor monede participante la sistemul financiar mondial: yenul, dolarul SUA și Euro.

Franța și Japonia au lansat un apel comun Grupului celor șapte țări industrializate pentru demararea unei reforme a sistemului financiar internațional, privită ca o cale de stabilizare a cursurilor între cei trei poli ai acestui sistem. În comunicat se spunea: ”Obiectivul nostru comun este de a crea condițiile optime pentru ca toate statele să beneficieze de avantajele potențiale ale globalizării economice și financiare”.

În vederea atingerii acestui obiectiv, se menționează: ameliorarea reglementărilor ce guvernează piața mondială, ca și cooperarea la nivel macroeconomic și financiar dintre state, consolidarea cooperării multilaterale, acordarea unei atenții sporite efectelor sociale ale globalizării; un control mai strict al sistemului financiar, abordarea problemei investițiilor financiare internaționale, cum ar fi fondurile speculative și a problemei cursurilor de schimb și a nivelului acestora, ameliorarea programelor și reglementărilor Fondului Monetar Internațional, începând cu reforma Comitetului InterimAr și a Comitetului pentru Dezvoltare. Franța și Japonia și-au exprimat intenția dea pune bazele unui nou sistem de cooperare mutuală pe piețele de schimb și a unui dialog profund asupra politicilor macroeconomice în contextul lansării Euro.

Această idee a unei noi ordini financiare mondiale vehiculată de Japonia ar putea, potrivit unor reacții americane, să determine sciziuni între cele șapte națiuni industrializate. Se poate accepta și ideea că euro poate avea implicații mai mari pentru lumea din afara sistemului, comparativ cu cele asupra țărilor membre.

5.3 Impactul monedei unice asupra Europei Centrale și de Est

Cum nu a fost stabilită o dată precisă pentru intrarea țărilor din Europa Centrală și de Est în Uniunea Europeană sau în Uniunea Economică și Monetară, companiile central și est europene nu consideră problema euro ca ceva presant. Foarte multe companii mari vest-europene au lucrat cu moneda unică europeană înainte de ianuarie 2002 ca să-și atragă profitul de pe urma introducerii monedei euro. Acestea și-au încurajat astfel partenerii de afaceri atât din zona euro cât și din afara ei să folosească moneda unică. În acest fel euro joacă un rol din ce în ce mai important în relațiile de afaceri care implică companii din afara Uniunii Economice și Monetare.

Prin urmare, moneda unică a afectat în mod direct companiile din țările central și est europene, în momentul în care partenerii lor de afaceri din zona euro au început să folosească moneda unică.

Companiile central și est europene s-au confruntat în legătură cu adoptarea monedei euro cu probleme mai puțin complexe decât cele din zona monedei unice. Companiile care aveau relații de afaceri cu zona euro au inițiat un proces de pregătire format din două etape:

prima etapă a fost aceea de a răspunde cererii partenerilor de afaceri din vestul Europei de a lucra cu euro ( mai multe pregătiri au fost necesare dacă țările respective aderă la Uniunea Economică și Monetară)

a doua etapă constă în folosirea efectivă a monedei euro. De asemenea, vor putea beneficia de experiența companiilor care au trecut cu succes la noua monedă.

Companiile situate in țările central și est europene au deja experiență în folosirea valutei cerută de partenerii străini. Populația din aceste țări își păstrează o mare parte a economiile lor în monedă străină ca mijloc de protecție împotriva inflației. De asemenea, băncile sunt mai obișnuite să folosească valută străină decăt cele din țările Uniunii Europene. Toate acestea crează o bază mai bună pentru întelegerea euro. Cu toate că legislația fiecăreia dintre aceste țări presupune ca plata bunurilor să se facă în moneda locală nu este neobișnuit să se facă concordanța prețurilor locale cu valuta externă. Renta este cotată adeseori în valută iar plata se face în echivalent monetar local. Multe companii își cotează prețurile în valută străină și adaptează prețurile în moneda locală în funcție de rata de schimb.

Totuși a apărut o problemă pentru companiile din țările central și est europene, deoarece companiile din Uniunea Europeană sunt în poziția unică de a se obișnui cu un nou mediu concurențial. În același timp prin activități cum ar fi marketingul internațional, strategii de vânzări, cooperări, uniuni, ele se implică în crearea acestui nou mediu competițional. Acest proces de reorientare strategică și de restructurare a pieței crează o asimetrie între companiile Uniunii Economice și Monetare și cele din afara ei.

Companiile din țările central și est europene se confruntă cu euro în trei situații posibile:

companii care sunt parțial sau total deținute sau în cooperări foarte strânse cu parteneri din Uniunea Economică și Monetară. Acestea au adoptat strategia de schimbare potrivit planului partenerului și profitând de pe urma experienței acestuia.

companii orientate spre export și care s-au confruntat cu problemele tehnice ale introducerii euro, folosind moneda unică europeană și în serviciile bancare. Acestea folosesc euro în momentul în care clienții lor o cer sau când concurența adoptă euro.

companii care nu au legături strânse de afaceri cu companiile din Uniunea Economică și Monetară. În asemenea cazuri acestea tratează moneda euro ca pe oricare monedă străină.

Atât pentru companiile Uniunii Economice și Monetare cât și pentru cele din afara ei nu a existat o singură și foarte bună cale de trecere la euro, ci eforturile de pregătire au trebuit adaptate la individualitatea fiecărei companii în parte. Totuși companiile din țările central și est europene au necesitat o evaluare precisă a :

relațiilor internaționale ale companiei

clienților și furnizorilor

strategiilor concurențiale

accesibilității serviciilor bancare

resurselor internaționale

5.4 România și moneda unică

Sub impulsul dorinței de a intra in structurile europene, autoritățile de la București sunt forțate să țină strâns în mâini hățurile economiei naționale. Băncii centrale îi va reveni astfel un rol important în politicile valutare și monetare.

Proiecțiile guvernamentale privind indicatorii macroeconomici tintiți pentru 2002 – inflație de 22%, creștere economică de 5%, reducerea deficitului contului curent până la 5,5% din PIB, față de 6% în 2001 – implică maximă prudență din partea Băncii Naționale a României în coordonarea piețelor pe care le supraveghează. Mai mult chiar, angajamentele oficialilor români luate față de organismele internaționale și ambiția de a intra în structurile Uniunii Europene până la termenul previzionat – anul 2007 – presupun din partea băncii centrale încordarea atenției în manevrarea pârghiilor pe care le are la îndemână: cursul valutar și dobânzile.

O dată definită clar orientarea României către Europa unită, nu este greu de intuit că acest an va fi anul euroizării pentru țara noastră. Despre o asemenea tendință vorbesc, de fapt, și oficialii români sau străini: „Ponderea euro în coșul valutar folosit de Banca Națională a României pentru a decide intervențiile pe piața valutară va crește gradual, pentru a asigura mai multă stabilitate în relațiile economice cu principalii parteneri". Este de așteptat ca, în aceste condiții, rolul dolarului să pălească. De altfel, dolarul reprezintă unul dintre pericolele care amenință indicatorul inflație, pentru că decontările la importurile energetice se fac în moneda americană.

Dincolo de orientarea politică a autorităților de la București, chiar relațiile comerciale ale României justifică direcția către moneda europeană. Exporturile în zona euro reprezintă aproape 70% din totalul vânzărilor la extern, importurile aproape 60%, iar obiectivul declarat al Guvernului este de a consolida această poziție în relația cu statele din regiune. Dacă în domeniul politicii valutare calea este definită – obiectivul este ca în anii 2003, 2004 euro să devină moneda de referință a cursului de schimb al leului, simultan cu renunțarea la dolarul american – ce se va întâmpla în planul dobânzilor? Tendința este de continuare a procesului de dezinflație, început în anul 2000, astfel încât, potrivit anticipărilor guvernamentale, în 2004 inflația să ajungă la o singură cifră. Aceasta presupune cel puțin o stabilizare a nivelului actual al dobânzilor, pe termen scurt, și continuarea reducerii acestora, pe termen mediu și lung.

Marea amenințare pentru dobânzi, nevoia de bani a Ministerului Finanțelor, se pare că a fost depășită. Și acest lucru nu printr-o mai bună colectare a veniturilor sau prin măsuri de constrângere a contribuabililor rău-platnici, ci prin accesul la împrumuturile de pe piețele externe contractate de statul român, prin emisiuni de euroobligațiuni. Anul 2000 a fost bun din acest punct de vedere, Ministerul Finanțelor reușind să se împrumute de pe piețele de capital internaționale cu nouă sute milioane de euro.

Această politică continuă și în 2002, prin lansarea de noi emisiuni de obligațiuni. În felul acesta va scădea povara pe resursele interne și va rămâne loc de manevra pentru politica monetară a Băncii Centrale.

Sursa: www.romanians.bc.ca – "România merge către zona euro"

Rezerva valutară a Băncii Naționale a României a atins aproape 3,6 miliarde dolari (circa patru miliarde euro), la sfârșitul lunii noiembrie 2001; rezerva de aur valora, în aceeași perioadă, nouă sute douăzeci de milioane dolari. Pe termen scurt, aceste sume îi conferă Băncii Naționale o poziție comodă în fața obligațiilor României la extern și, totodată, posibilitatea parcurgerii politicii valutare agreate: flotări mai mari ale cursului, pentru a impiedica retragerile de valută pe termen scurt și dirijarea unei evoluții a dolarului, astfel încât acesta să-și reducă rolul pe care îl are în prezent în economie. Deficitul de cont curent, ajuns la aproape 1,6 miliarde de dolari în primele 10 luni ale anului trecut, rămâne o amenințare și în 2002. Marele pericol este dat de volumul importurilor, în creștere în 2001. În primele unsprezece luni ale anului 2001, importurile au atins valoarea record de patrusprezece miliarde de dolari. În 2002 este de așteptat ca această situație să se mențină, ea fiind impusă de necesarul de investiții, materializat în achiziții de utilaje, tehnologie etc. În același timp, există un mare risc în ceea ce privește exporturile, dată fiind structura acestora extrem de fragilă. Susținute în principal prin prețul scăzut al forței de muncă, exporturile sunt oricând vulnerabile în fața unui competitor similar pe piețele de desfacere.

Ministrul Integrării Europene, Hildegard Puwak, a declarat că "în documentele de poziție transmise de Romania Comisiei Europene se menționează că euro va deveni moneda de referință în anul 2004. Nu există obligativitatea ca în momentul în care devin membre ale Uniunii Europene țările să adopte moneda unică, dar, cu siguranță, statele candidate vor dori să participe la zona euro", a adăugat ministrul Integrării. Hildegard Puwak a precizat că, "pentru a participa la zona euro, statele trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergență economică, să atingă anumiți indicatori de performanță, în ceea ce privește rata inflației, deficitul bugetar etc. Având în vedere că euro va domina piața monetară a Europei, e firesc ca atunci când va îndeplini criteriile economice, Romania să adopte moneda unică europeană".

Comisarul european pentru extindere, Verheugen, a apreciat, că și viitoarele țări membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte moneda euro. "Noi negociem într-o asemenea manieră cu viitorii membri pentru ca ei să nu aibă dreptul de a se îndepărta de Euroland. Noi nu mai dorim ca, pe viitor, să avem aceeași problemă cu care ne confruntăm azi în ceea ce privește anumiți membri. Acest lucru înseamnă că toți viitorii membri trebuie, după ce vor îndeplini condițiile, să adopte moneda euro", a declarat comisarul german.

Românii au o misiune mult mai dificilă începând cu 2002, ei trebuind să calculeze cursurile de schimb pe baza unor evoluții și prognoze încrucișate. De ce acest lucru? Datorită, în primul rând, închegării noii monede europene, care, pe lângă caracterul scriptic, îl primește și pe cel fizic, care-i permite o circulație dincolo de extrasele de cont. În al doilea rând este vorba de interesul crescut al instituțiilor românești și al populaþiei pentru moneda euro. Banca Națională a României și-a exprimat deschis apropierea față de moneda europeană atât din motive de imagine, cât și economice. Autoritățile române au publicat și cifre care să susțină poziția aleasă, în baza schimburilor comerciale ale României, care s-ar derula predominant în moneda euro.

Teoretic, ținând cont de schimbarea ancorei de pe dolar pe euro, ar trebui sã se inverseze și tipicul oscilațiilor leului față de cele două valute. Deoarece cele două valute importante vor avea urcușuri și coborâșuri considerabile una față de cealaltă, acest lucru va duce la amplitudini mai mari ale cursului leu-dolar și substanțial mai mici la leu-euro. Ne place sau nu, acesta este climatul în care existăm și la care ne adaptăm.

Deși România nu va intra în "zona euro", totuși va fi și ea implicată în acest proces de "eurolizare", cu toate că dolarul american a fost și va rămâne în continuare moneda de referință în stabilirea cursurilor valutare, deoarece ponderea datoriei externe este în dolari americani iar cca 15% din importurile curente românești se fac din "zona Golfului" (țiței) care folosește dolarul ca monedă de schimb. Dar ponderea exportului românesc va fi către "zona euro", astfel că exportatorii români și-au exprimat dorința ca moneda euro să fie introdusă într-o primă etapă într-un "coș valutar" în aceiași proporție cu dolarul american. Însă guvernatorul Băncii Naționale a României, în cadrul simpozionului care a avut loc în România cu tema "Euroimplicații în exportul și importul românesc", arată că această situație ar contraveni înțelegerilor cu instituțiile financiare internaționale. Afirmația guvernatorului a surprins oarecum deoarece negociatorul șef al Fondului Monetar Internațional pentru România a sugerat deja "trecerea la o etapă intermediară, între formarea liberă a cursului valutar și fixarea acestuia".

5.5 Euroland – Un nou stat pe harta lumii

În anul 1998, cunoscuta revistă americană "Newsweek" consacra un număr special evenimentului lansării noii monede europene, pe copertă apărând cuvintele: "Euroland, New Money for the Old World – What it means to you". Iată că ceea ce acum patru ani era considerat un eveniment deosebit pentru "lumea veche" a devenit realitate la 1 ianuarie 2002, prin introducerea pe piața valutară a monedei unice europene.

S-a concretizat astfel, peste secole, o etapă care era descrisă la 24 februarie 1855 de către Victor Hugo astfel: ”Este necesară o monedă continentală având ca loc de aplicare Europa întreagă. Această monedă unică va înlocui toate absurditățile monetare de astăzi".

Crearea monedei unice europene este una dintre cele mai importante evenimente din istoria Europei, asigurând un viitor comun, de forță economică integrată pentru douăsprezece țări , din care unele erau inamici pe câmpul de luptă cu numai cincizeci de ani în urmă. Ceea ce în 1957 părea un vis al Europei renăscută din propria cenușă a devenit astăzi o realitate care trăiește, în același timp, neliniști și speranțe în cercurile de afaceri, în mass-media, dar și printre oamenii de rând.

Euro îndeplinește acum trei funcții esențiale – valoare standardizată de evaluare, mijloc de plată și mijloc de stocare a valorii – pentru cea mai mare zonă cu monedă unică creată vreodată, o zonă care se întinde de la coasta stâncoasă din vestul Irlandei până la dealurile din sudul Siciliei.

Zona euro este astăzi o piață cu aproape trei sute de milioane de consumatori ce va ajunge la trei sute șaptezeci de milioane dacă și când Danemarca, Suedia și Marea Britanie vor adopta moneda unică europeană. Lansarea monedei euro a creat un nou mediu competițional în Uniunea Economică și Monetară și de aceea companiile cele mai avansate în adoptarea monedei unice o consideră mai ales o chestiune de afaceri.

Moneda Euro a coexistat cu cele douăsprezece valute timp de trei ani. Cu toate acestea va fi greu pentru unii să nu-și mai vadă moneda națională de care erau foarte mândri în comparație cu alte valute care aveau o "cotație" mai slabă.

Despre consecințele acestui unic act istoric s-au scris și se vor scrie multe. Există și opinii contrare introducerii noii monede. Astfel, un cunoscut profesor de la Harvard considera unificarea monetară "o măsură ce va slăbi NATO" și va face astfel "Europa mai vulnerabilă în fața unui atac", iar un sociolog francez afirma că adoptarea monedei unice este "cea mai mare greșeală de la 1914 încoace", deoarece are la baza premisa falsă că societățile europene sunt similare și sortite convergenței și amortizării".

Această unificare monetară va conduce însă la creșterea capacității economice și monetare a Europei, care va deveni astfel un partener puternic în competiția cu Statele Unite, ceea ce va fi în "avantajul" Americii, care "nu va mai fi nevoită să traverseze Oceanul Atlantic pentru a-i ajuta pe europeni".

Europa, confruntată și ea cu crizele de neîncredere generate de atacurile teroriste din 11 septembrie a anului trecut asupra Statelor Unite, poate deveni prin Euro un scut puternic împotriva instabilității economice generale create de aceste evenimente.

Prin lansarea noii monede, Europa poate deveni și o adevărată putere financiară și chiar "un motor" al dezvoltării economice mondiale prin competiția ce poate avea loc cu Statele Unite ale Americii. Euro poate impulsiona și creșterea economică globală, deoarece globalizarea economiei mondiale nu poate avea loc decât prin deschiderea piețelor de desfacere și creștere a comerțului mondial.

Introducerea pe piața europeană a monedei euro a avut loc în contextul unei piețe unice a forței de muncă flexibile ce poate crea noi locuri de muncă și chiar să contribuie la îmbunătățirea pregătirii și educației profesionale.

Este de așteptat ca Europa să cunoască o expansiune identică cu cea a Statelor Unite ca urmare a avantajelor care se configurează. Desigur, ca în orice acțiune, există avantaje și dezavantaje. Rămâne ca viața să confirme sau să infirme aceste predicții.

Până atunci să-i urăm "Bun venit!" noii monede europene pe piața valutară internațională care a creat în acest fel o nouă țară pe harta lumii – EUROLAND.

bibliografie

Christian N. Chabot – Euro, moneda europeană, Ed. Teora, București, 2000

Nicolae Dănilă – Euro, bipolarizarea monetară, Ed. Economică, București, 1999

Alina Bădulescu, Dan Bădulescu – Noua Europă și moneda sa: euro, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2000

Dr. Ioan Bari – Economie mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994, pag. 149, pag153

Maria Bârsan – Integrarea economică europeană, vol. I, Ed. Carpatica, Cluj- Napoca, 1995

*** – http://www.europa.eu.int/euro/

*** – http://www.economist.com

*** – http://www.businessweek.com

*** – http://www.ft.com

*** – http:/www.capital.ro – nr.19,14 mai 1998, pag. 28-29

*** – http://www.amue.org

*** – http://www.ziua.com

*** – http://www.euro-info.ccir.ro/moneda-euro.htm

***.- http://www.quadrant.ro Piața valutară, 6 februarie 2002

*** – http://www.romanians.bc.ca

*** – http://www.cciagl.xnet.ro/euro.html

*** – Your business and the euro – a strategic guide, European Communities, Luxembourg, 1999

*** – Comment fonctionee l'Union Européenne?, Comisia Europeană, iunie 1996, pag.1

*** – The European Union: still enlarging, European Comission, June 2001

*** – Euro Info Centre RO 825 Brașov

*** – Uniunea economică și monetară, broșură Delegația Comisiei Europene, București, august 1996, pag. 2-3

*** – Talking about EURO, Luxemburg, 1997, pag.5

*** – Revista "News of the world"

*** – Biroul European de Statistică Eurostat