Euro A Revolutionat Piata Monetara A Europei
CUPRINS
CAPITOLUL I. Politicile monetare: principalele instrumente ALE STABILITATII MACTRO-ECONOMICE……………… 6
1.1. Functiile specifice si traditionale ale unei banci centrale……………… 6
1.2. Drumul parcurs pana la nasterea euro si ce mai ramane de facut pentru al finaliza…………………………………………………………………………… 12
1.3. Efectele internationale ale monedei EURO……………………………….. 20
CAPITOLUL II. BENEFICIILE, Costurile si riscurile participarii la o uniune monetara………………………………………………………………… 25
2.1. Beneficiile uniunii monetare……………………………………………………. 28
2.2. Convergenta economiilor – conditie necesara pentru a participa la uniunea monetara europeana………………………………………………………….. 29
2.3. Evolutia procesului de integrare monetara europeana…………………. 32
CAPITOLUL III. EURO SI ROMANIA………………………………………………….. 35
3.1. Care sint efectele crearii monedei euro asupra politicii economice si monetare a Romaniei si a intreprinderilor?………………………………………. 37
3.1.1. Asupra politicii economice si monetare…………………………. 38
3.1.2. Pentru intreprinderile romanesti…………………………………… 40
3.2. Ce a adus pina acum moneda EURO in Europa si ce va aduce la nivel global?………………………………………………………………………………………… 41
3.2.1. Imbunatatirea gestiunii finantelor publice……………………… 41
3.2.2. Calitatea regulilor de gestiune a monedei EURO……………. 42
3.2.3. Care sunt efectele pe termen mediu ale monedei euro?……. 44
CAPITOLUL IV. PRINCIPALELE INSTITUTII MONETAR-FINANCIARE INTERNATIONALE…………………………………………………………………………….. 48
4.1. Banca Centrala Europeana – creatoarea si gestionara EURO……….. 48
4.2. Cadrul organizatoric actual al activității monetar – financiare internaționale……………………………………………………………………………….. 60
4.3. Banca Reglementelor Internaționale…………………………………………. 65
4.4. Fondul Monetar Internațional………………………………………………….. 66
4.5. Banca Mondială…………………………………………………………………….. 71
4.6. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare…………………. 74
CAPITOLUL V. STUDIU DE CAZ: PROGRAMUL DE MICRO PROIECTE – FONDUL EUROPA………………………………………………………………………………. 78
Bibliografie…………………………………………………………………………………… 97
CAPITOLUL I
politicILE monetarE: principalele instrumente
ALE STABILITATII MACRO-ECONOMICE
Politica monetara – una din politicile macro-economice. Politica monetara este de competenta exclusiva sau neexclusiva a bancii centrale, în functie de independenta acesteia fata de guvern.
1.1. Functiile specifice si traditionale ale unei banci centrale
Functiile specifice si traditionale ale unei banci centrale sunt urmatoarele:
De a emite moneda – bancnote si monede divizionare: ce sta la baza emisiunii monetare?
Masa monetara sau oferta de bani are urmatoarele componente:
Mo = baza monetara (bani în afara sistemului bancar; bani aflati în casieriile bancilor; depunerile bancilor comerciale aflate la banca centrala);
M1 = bani în sens restrâns (Mo + depozite la vedere ale agentilor economici, ale populatiei, alte disponibilitati la vedere);
M2 = M1 + cvasibani. Notiunea de cvasibani se refera la detinerile de titluri financiare care pot fi convertite în scurt timp în bani sau pot fi utilizate într-un anumit mod pentru plati (certificate de depozit, depozite în valuta ale rezidentilor etc.). M2 este oferta interna de bani, masa monetara pe care o urmareste orice banca centrala. Dezvoltarea sistemului financiar-bancar, asa cum exista acesta în tarile dezvoltate, a produs atât produse financiare variate, forme de economisire si de plasamente, precum si o extindere a continutului notiunii de masa monetara, ajungându-se la masa monetara în sens larg M3 în care se includ depozite la termen, bonuri de tezaur, sau chiar la un M4 (Regatul Unit) cu includerea unor depozite pe termen mai lung.
De a autoriza conditiile si modul de functionare ale tuturor celorlalte banci: rolul de "banca a bancilor".
De a elabora si pune în aplicare o anumita politica monetara, conform statutului si a gradului sau de independenta fata de guvern, apelând la instrumentele "verificate" ale politicilor monetare sau "inventând" altele noi, care sa raspunda mai bine nevoilor.
Instrumentele la care apeleaza banca centrala pentru punerea în practica a politicii sale sunt, în principal, urmatoarele:
Refinantarea bancilor comerciale: plafoane de credite, licitatii la dobânda pietei (Open market), rolul de agent fiscal (obligatiuni guvernamentale) pentru ministerul de finante.
Stabilirea de rezerve minime obligatorii: un procent aplicat asupra disponibilitatilor bancii, pentru a servi acoperirii unor nevoi în caz de dificultati. Este o metoda prudentiala si, totodata, o metoda de influentare a lichiditatilor.
Stabilirea unor reguli de prudenta bancara. Cele mai importante reguli si continutul acestora conform normelor UE se refera la:
capitalul social minim pentru a înfiinta o banca (în România, conform normelor UE, capitalul minim este echivalentul a 5 milioane Euro subscris, din care se plateste efectiv cel putin 50%. Suma în lei se modifica periodic ca urmare a deprecierii leului);
lichiditate suficienta în raport cu capitalul: minimum 8%;
expunerea maxima sa nu depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii;
împrumuturile catre proprii membri sa fie sub 20% din fondurile proprii ale bancii;
expunerea în monede straine sa fie sub 10% din fondurile proprii ale bancii;
detinerile de actiuni în companii non-bancare nu poate depasi 20% din capitalul companiei respective;
detinerile de actiuni în capitalul altor banci sa fie maximum 5% din capitalul noii banci;
constituirea unor provizioane de risc, un anumit procent în raport cu soldul creditelor.
Raspunde de elaborarea si aplicarea politicii valutare – componenta a politicii monetare. În acest sens, stabileste tipul regimului de curs valutar, intervine pe piata valutara, daca este cazul, gestioneaza rezervele valutare, stabileste regimul mijloacelor de plata în devize;
Tipul regimului de curs valutar:
Raportul dintre monedele a doua tari este un pret-cheie, exprimând nivelul si starea relatiilor economice externe – comerciale, financiare, operatiuni cu capital etc. – ale tarilor respective.
Tipuri fundamentale de cursuri valutare:
fixat si mentinut la marimea respectiva cu ajutorul interventiilor pe piata valutara ale Bancii centrale, respectiv modificat prin devalorizare sau revalorizare;
raport flotant, fluctuant, în functie de cererea si oferta de pe piata valutara, cursul aratând depreciere sau apreciere.
Un tablou comparativ al avantajelor si dezavantajelor se prezinta astfel:
Operatorii pietei valutare, în primul rând bancile, stabilesc, în cadrul respectivului tip de curs, un curs al zilei sau la vedere, numit spot, si un curs la termen, numit forward.
Cursul este mai mic la cumparare si mai mare la vânzare, diferenta numindu-se spread. Important: Cursul flotant este adevaratul curs de piata. Cursul fixat poate fi considerat un curs administrativ. De aceea, important este de a avea conditii pentru stabilitatea cursurilor.
Formarea si gestionarea rezervelor în aur si devize ale tarii.
Rolul rezervelor valutare: suport al emisiunii banesti; element de influenta asupra cursurilor valutare, a stabilitatii acestora; garantia solvabilitatii pentru cazul în care se apeleaza la împrumuturi externe, influentând, prin prima de risc pe care bancile o includ în calcul, marimea dobânzii la împrumuturi.
Banca centrala se ocupa si de gestionarea rezervelor în sensul asigurarii unei marimi si structuri optime în devize a acestora, astfel încât sa rezulte o stabilitate sau o urcare a valorii de ansamblu a rezervelor.
Marimea rezervelor se coreleaza cu nevoile de acoperit pe seama acestora, astfel încât acestea sa nu provoace o criza de lichiditati, dar nici sa nu alimenteze lichiditati în exces. În ceea ce priveste structura rezervelor, aceasta se refera la componenta aur si la aceea în devize. Componenta aur, desi nu mai serveste unor plati directe, poate aduce mijloace de plata în devize, în cazuri extreme. Totodata, are si un impact psihologic deloc neglijabil. În ceea ce priveste componenta în devize a rezervelor, aceasta se orienteaza în functie de structura operatiunilor economice cu strainatatea. Important este ca aceasta sa nu fie concentrata pe o singura moneda, ci sa aiba în vedere divizarea riscului între mai multe monede de rezerva. Sub acest aspect, se are în vedere structura optima a rezervelor.
Deoarece rezervele valutare trebuie fructificate, banca centrala se va ocupa si de plasarea sigura si cât mai avantajoasa a acestora. Plasarea rezervelor trebuie sa îndeplineasca anumite conditii: risc scazut sau zero, grad ridicat de lichiditate (scadenta pe termen scurt, la data fixa). Cele mai sigure plasamente sunt bonurile de tezaur, obligatiunile guvernamentale, depozitele în banci de prima marime, obligatiunile emise de consortii bancare sau de societati cu grad foarte scazut de risc (AAA).
Stabileste regimul mijloacelor de plata în devize: în functie de regimul convertibilitatii – interna si partiala sau interna plus externa – se reglementeaza si regimul utilizarii mijloacelor de plata în devize atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice
Pentru îndeplinirea unora dintre functiile sale pe plan extern, banca centrala intra în legatura cu institutiile pietei financiare internationale cum sunt: B.R.I. (Banca Reglementelor Internationale); F.M.I. (Fondul Monetar International); B.M. (Banca Mondiala); B.E.R.D. (Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare).
1.2. Drumul parcurs pana la nasterea euro si ce mai ramane de facut pentru al finaliza
Crearea si lansarea pe piata a monedei europene este in mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la caderea sistemului Bretton Woods. Ea este o etapa importanta a constructiei europene, care se inscrie intr-un proces inceput de peste 40 de ani, o data cu crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), in 1951 si semnarea Tratatului de la Roma din 1957. Primele proiecte de unificare economica si monetara au vazut lumina zilei acum aproape 30 de ani; prin urmare ideea este departe de a fi noua. Euro-ul este o evolutie si nu o revolutie. El incoroneaza o lunga pregatire a economiilor europene, cu crearea unei piete comune (in anii 60), liberalizarea miscarii de capital (1990), realizarea pietei unice in 1993 si, dupa semnarea Tratatului de la Maastricht, convergenta economiilor inspre cele mai bune performante in materie de inflatie, rata dobinzii si a deficitului.
Principalele dezbateri s-au facut avand ca tema urmatoarele:
care a fost drumul inspre euro si ce mai ramine de facut pentru al finaliza?
care sint consecintele lui pentru Romania?
care sint consecintele lui pentru Uniunea Europeana?
a) drumul parcurs
In 1969 est adoptat Planul Barre, urmat in 1971 de raportul Werner, care prevedea realizarea unei uniuni economice si monetare (UEM) in 1980. Planul de atunci difera cu mult fata de cel de azi. De exemplu, sumele bugetelor nationale trebuiau sa fie votate la Bruxelles. Insa socul petrolului din anii 70 a aruncat Europa intr-o puternica criza economica, criza care a dus la abandonarea Planului Wu fie concentrata pe o singura moneda, ci sa aiba în vedere divizarea riscului între mai multe monede de rezerva. Sub acest aspect, se are în vedere structura optima a rezervelor.
Deoarece rezervele valutare trebuie fructificate, banca centrala se va ocupa si de plasarea sigura si cât mai avantajoasa a acestora. Plasarea rezervelor trebuie sa îndeplineasca anumite conditii: risc scazut sau zero, grad ridicat de lichiditate (scadenta pe termen scurt, la data fixa). Cele mai sigure plasamente sunt bonurile de tezaur, obligatiunile guvernamentale, depozitele în banci de prima marime, obligatiunile emise de consortii bancare sau de societati cu grad foarte scazut de risc (AAA).
Stabileste regimul mijloacelor de plata în devize: în functie de regimul convertibilitatii – interna si partiala sau interna plus externa – se reglementeaza si regimul utilizarii mijloacelor de plata în devize atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice
Pentru îndeplinirea unora dintre functiile sale pe plan extern, banca centrala intra în legatura cu institutiile pietei financiare internationale cum sunt: B.R.I. (Banca Reglementelor Internationale); F.M.I. (Fondul Monetar International); B.M. (Banca Mondiala); B.E.R.D. (Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare).
1.2. Drumul parcurs pana la nasterea euro si ce mai ramane de facut pentru al finaliza
Crearea si lansarea pe piata a monedei europene este in mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la caderea sistemului Bretton Woods. Ea este o etapa importanta a constructiei europene, care se inscrie intr-un proces inceput de peste 40 de ani, o data cu crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), in 1951 si semnarea Tratatului de la Roma din 1957. Primele proiecte de unificare economica si monetara au vazut lumina zilei acum aproape 30 de ani; prin urmare ideea este departe de a fi noua. Euro-ul este o evolutie si nu o revolutie. El incoroneaza o lunga pregatire a economiilor europene, cu crearea unei piete comune (in anii 60), liberalizarea miscarii de capital (1990), realizarea pietei unice in 1993 si, dupa semnarea Tratatului de la Maastricht, convergenta economiilor inspre cele mai bune performante in materie de inflatie, rata dobinzii si a deficitului.
Principalele dezbateri s-au facut avand ca tema urmatoarele:
care a fost drumul inspre euro si ce mai ramine de facut pentru al finaliza?
care sint consecintele lui pentru Romania?
care sint consecintele lui pentru Uniunea Europeana?
a) drumul parcurs
In 1969 est adoptat Planul Barre, urmat in 1971 de raportul Werner, care prevedea realizarea unei uniuni economice si monetare (UEM) in 1980. Planul de atunci difera cu mult fata de cel de azi. De exemplu, sumele bugetelor nationale trebuiau sa fie votate la Bruxelles. Insa socul petrolului din anii 70 a aruncat Europa intr-o puternica criza economica, criza care a dus la abandonarea Planului Werner.
In 1989, Consiliul European de la Madrid a aprobat raportul Delors, care propunea crearea unei uniuni economice si monetare in trei etape. In acest scop se convoaca o conferinta interguvernamentala pentru a discuta problema. Tratatul este semnat la Maastricht in februarie 1992 si intra in vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul prevedea 3 etape:
– etapa 1 dureaza din 1 iulie 1990 pina la 31 decembrie 1993. Ea prevede liberalizarea completa a miscarii de capital (1990) si punerea la punct in mod progresiv a unei coordonari a politicilor monetare.
– etapa 2 dureaza din 1 ianuarie 1994 pina in 31 decembrie 1998. Ea presupune crearea unui Institut Monetar European (IME), devenit apoi (la 1 iulie 1998) Banca Centrala Europeana (BCE). Etapa se bazeaza pe o coordonare a politicii monetare.
– etapa 3 a inceput la 1 ianuarie 1999. Exista totusi o politica monetara unica, dirijata in euro de catre Banca Centrala Europeana, o fixare definitiva si irevocabila a ratelor de schimb intre tarile participante si o introducere rapida a monedei unice.
Tratatul prevede 6 criterii pentru accesul la euro:
– deficitele administratiilor publice trebuie sa fie mai mici de 3% din produsul intern brut (PIB)
– datoria publica trebuie sa fie mai mica decit 60% din PIB sau sa fie in descrestere regulata si constanta
– inflatia trebuie sa fie mai mica decit media primelor 3 tari care au cele mai bune performante plus 1,5 puncte
– ratele dobinzilor trebuie sa fie mai mici decit cele ale primelor 3 tari cu cele mai bune performante in materie de inflatie plus 2 puncte
– participarea la mecanismul de schimb al Sistemului monetar european pe timp de 2 ani fara devalorizarea monedei nationale
– independenta fata de Banca Centrala.
Tratatul de la Maastricht schiteaza un cadru general pentru lansarea si functionarea uniunii economice si monetare, dar el nu precizeaza nimic despre noua moneda. Pentru a da solutii acestor intrebari, Comisia prezinta in 31 mai 1995 o "carte verde a modalitatilor practice de a introduce moneda euro". Se analizeaza aici 3 scenarii:
1. "big bang-ul imediat": toti actorii economici trec imediat inspre euro inca de la inceputul celei de-a treia faze (cea a lansarii UEM). Chiar daca este simpla si menita sa diminueze costurile tranzitiei, o astfel de alegere ar duce la o mare confuzie, datorata imposibilitatii de a regla problemele practice si logistice intr-un interval de timp atit de scurt. De altfel IME estima ca timpul necesar fabricarii noii monede este de 3 ani.
2. "big bang-ul decalat": tarile participante continua pentru o anumita perioada sa foloseasca monedele nationale. Treptat se introduce si euro-ul de catre actorii vizati. Acest scenariu este incompatibil cu dispozitiile tratatului, prevazind o "introducere rapida a euro-ului". El lasa in acelasi timp sa planeze o indoiala asupra ireversibilitatii procesului si introducerea efectiva a monedei.
3. "scenariul de referinta": pentru a asigura credibilitatea si ireversibilitatea trecerii la euro, o masa critica de operatii trec inspre noua moneda la 1 ianuarie 1999. Scenariul presupune 3 etape: punerea in functiune a SEBC (sistemul european de banci centrale) si fixarea listei tarilor participante in faza A (pina la 1 ianuarie 1999); in faza B lansarea UEM cu fixarea definitiva si irevocabila a paritatilor, conducerea politicii monetare unice de catre BCE, trecerea inspre euro a emisiunilor datoriilor publice si a tranzactiilor interbancare, aplicarea unui principiu nici de obligare nici de interdictie in utilizarea monedei (de la 1 ianuarie 1999 pina cel tirziu la 1 ianuarie 2002); in sfirsit, introducerea bancnotelor si a monedelor euro in faza C (cel tirziu la 1 ianuarie 2002), cu retragerea in citeva saptamini a unitatilor monetare nationale.
Acest scenariu este adoptat de catre Consiliul European de la Madrid in decembrie 1995, cu o modificare facuta la cererea IME: durata dublei circulatii a monedelor si a bancnotelor din faza C sa fie prelungita pina la "cel mult 6 luni". Data introducerii monedelor si a bancnotelor este discutata in mai multe rinduri. Nu este un consens intre parti, insa se pare ca data de 1 ianuarie 2002 pune cele mai mici dificultati. Prin urmare, Consiliul ECOFIN o retine in sedinta din 17 noiembrie 1997.
Doua reglementari precizeaza statutul juridic al monedei euro in timpul fazei de tranzitie dintre 1999 si 2002:
– nu exista nici obligatia, dar nici interdictia de a folosi euro-ul.
– monedele nationale sint pe toata perioada simple diviziuni nedecimale ale euroului, ca si centima (subdiviziunea francului). In acelasi timp regulamentul fixeaza si cursurile finale pentru conversie.
Care era situatia economiilor nationale in momentul tratatului? Ea era foarte indepartata de aceste criterii: Europa a trebuit sa faca fata unor eforturi spectaculare de ameliorare a gestiunii sale pentru a ajunge sa lanseze moneda pe principiile stabilite. Deficitele erau de 6,1% in medie in 1993 (7,2% in Belgia, 9% in Italia, 6,7% in Spania , 6% in Portugalia, 7,3% in Finlanda…); inflatia era ridicata (ex: 4,9% in Italia si in Spania); datoriile erau in crestere si pietele de schimb erau afectate de mari crize de schimb in 1992 si 1995, care au dus la largirea marjelor de fluctuatie a Sistemului Monetar European cu +/- 2,25% pina la +/- 15%.
A fost foarte dificil sa se rezolve aceasta situatie, mai ales ca opiniile publice erau de tip keynezian, in special in Franta si Italia. Insa vointa guvernelor dublata de munca institutiilor europene a dus la surmontarea acestor dificultati.
Consiliul european din 2 si 3 mai 1998 a fixat lista tarilor participante la euro pe baza unei propuneri a Comisiei. 11 tari fac parte din prima grupa: Germania Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Finlanda, Italia, Portugalia, Austria si Irlanda. Sint numiti membrii consiliului director al BCE si ministrii de finante au stabilit ratele conversiilor bilaterale la 1 ianuarie 1999. In 31 decembrie 1998 Consiliul european de la Bruxelles lanseaza oficial moneda euro. De la 1 ianuarie 1999, politica monetara, pietele financiare, tranzactiile interbancare si datoriile publice sint convertite in euro.
b) Ce drum mai e de facut?
– in septembrie 2001: va fi o prealimentare masiva a monedelor si a bancnotelor. De exemplu, 600000 kituri de start euro de 560 de monede vor fi distribuite in Belgia comerciantilor, pentru 198 euro (7987 BEF) si acestia vor putea primi in decembrie fisicuri de 25 de bancnote de 5 si 10 euro. Este util sa se prepozitioneze aceste echivalente, pentru ca ele vor fi folosite foarte mult pentru a da restul.
– in unele din statele membre marele public va putea achizitiona monede inca din 15 decembrie 2001. De exemplu, in Franta lumea va putea sa cumpere cu 100 FF 40 de monede avind valoarea de 15,25 euro. Olandezii vor fi mai norocosi: kituri continind cite una din toate cele 8 monede vor fi distribuite gratuit populatiei.
De ce se face aceasta prealimentare? Cel putin din 2 motive:
– pentru a obisnui oamenii cu noile instrumente monetare;
– pentru a fluidiza introducerea euro-ului. De exemplu, in Belgia se va alimenta in avans 50% din monede si aproximativ 15% din bancnote. Problema prealimentarii este legata de cea a bancnotelor distribuite de catre distribuitor: 5, 10, 20, 50 euro; sau doar 20 si 50 euro (de exemplu in Belgia, Spania, Finlanda) sau 20 si 100 euro (Austria). Pentru a intelege mai bine, sa privim situatia Frantei. Valoarea medie a unei tranzactii in bani lichizi in Franta este de 30 franci. Daca persoanele au o bancnota de 20 euro (131 FF), inseamna ca vinzatorul trebuie sa inapoieze 100 FF in monede; el va putea in mai multe rinduri sa inapoieze moneda in euro, dar apoi poate sa se confrunte cu o insuficienta a fondului din casa. Pentru a face fata situatiei, trebuie sa se distribuie in avans un numar cit mai mare de monede. Insa modalitatile de distributie sint inca in discutie. Acest lucru pune probleme complexe, de la siguranta fisicului cu bancnote si pina la stocurile prealimentate clientelei.
1 ianuarie 2002: introducerea monedelor si a bancnotelor euro. Obiectivul este de a realiza 80% din operatiile de schimb in primele zile ale anului 2002.
Distribuitorii de bancnote vor distribui euro inca de la inceput (80% in primele 7 zile, 100% intr-o luna). Comerciantii vor juca un adevarat rol de "aspiratori de devize". Ei vor inapoia moneda in euro iar bancile vor retine in fiecare seara bancnotele si monedele nationale din fondurile de casa pentru a le substitui cu euro. Astfel este posibil ca in citeva saptamini sa se termine circuitul economic al banilor nationali in circulatie fara ca persoanele fizice (consumatorii) sa fie obligati sa se deplaseze la banca. Circulatia concomitenta a euroului in unitati monetare nationale va dura intre 4 si 8 saptamini, conform statelor membre. In Germania, marca germana isi va pierde cursul legal din 1 ianuarie 2002. Insa exista un acord tacit pentru toti comerciantii sa continue sa o accepte pina la sfirsitul lui februarie.
Cit despre perioada dublei circulatii, schimbul bancnotelor va mai fi inca posibil pentru citeva luni in institutiile financiare (de exemplu 2 luni in Franta), dupa care doar la Banca Centrala. Durata monedelor va fi mai scurta: ele vor fi schimbate mai repede, conform fiecarui stat membru.
Care sint celelalte santiere la care se lucreaza in acest moment? Acestea sint numeroase, insa se refera in principal la:
– largirea zonei euro. Grecia ar trebui sa fie admisa de catre Consiliul European in iunie anul viitor si sa intre in ianuarie 2002. Danemarca are o varianta de opting out (adica optiunea de a nu participa la introducerea monedei, chiar daca respecta criteriile), dar o sa organizeze un referendum asupra acestei probleme in 28 septembrie anul viitor. Regatul Unit are de asemenea o varianta de opting out. Guvernul a anuntat dorinta sa de a organiza un referendum in viitoarea legislatura, adica dupa 2002. Suedia a optat si ea pentru referendum, insa nu a fixat data.
– mijloacele de a dezvolta utilizarea euroului. Vor trebui fara indoiala intreprinse actiuni pozitive in 2001. Se poate recurge, de exemplu, la inversarea dublului afisaj in iulie 2001 (pretul principal in euro si contravaloarea in moneda nationala), la varsarea salariului in euro a functionarilor sau de a trece pietele publice in euro. Despre acest efect Comisia va face o recomandare in cel de-al doilea semestru al acestui an.
– problemele costurilor de schimb ale bancnotelor in euro si viramentele transfrontaliere, care ramin ridicate.
– dezvoltarea platformelor de monede electronice interoperabile. In acest sens un proiect este in curs de realizare intre Germania, Franta si Luxemburg.
– falsificare: exista un risc important in 2002 pentru ca inca populatia nu este obisnuita cu noua moneda, exista o lipsa de experienta inegala a unor administratii (falsificarea atinge intotdeauna marile monede) si mai putine detectoare de bancnote false in circulatie. Comerciantii incep sa refuze o bancnota cind aproximativ 10% din bancnote sint false; cu cit se introduc mai multe bancnote, cu atit tendinta de falsificare este mai mare. De exemplu, un semn de securitate a bancnotelor euro a fost furat in 1998 intr-un avion intre Paris si München. Exista actiuni comunitare in curs care tind sa solutioneze problema. Comisia incearca sa armonizeze dreptul penal al falsificarii (care in prezent se extinde intre 3 ani de inchisoare si condamnarea pe viata) si va prezenta un regulament asupra protejarii euro-ului, care creeaza obligatii de schimb de informatii si de cooperare cu Europol.
1.3. Efectele internationale ale monedei EURO
Trecerea la 1 ianuarie 1999 la stadiul al treilea al unificarii monetare – uniunea monetara bazata pe cursuri fixate ireversibil si introducerea monedei unice EURO – a avut un important impact si asupra relatiilor economice internationale. In ciuda statutului sau actual, dar temporar – de moneda pentru inregistrarea operatiunilor (bookeeping), nu de moneda efectiva – caracterul de moneda deplin convertibila, in acceptiunea statutului FMI asupra acestui termen, nu este pus la indoiala.
Zona Euro se afla imediat dupa SUA in ceea ce priveste ponderea in PIB mondial, dar inaintea acesteia si a Japoniei in privinta deschiderii comerciale, a marimii populatiei si a ponderii detinute in exporturile mondiale. Fiind cea mai mare putere comerciala, este de asteptat ca utilizarea Euro in operatiuni comerciale si financiare intre zona Euro si restul lumii sa sporeasca. Conform statisticilor Bancii Centrale Europene, EURO se afla pe locul doi in utilizarile internationale, dupa dolar. Aceasta si prin mostenirea de catre EURO a unor operatiuni anterioare, in Ecu, precum si a operatiunilor externe ale monedelor nationale ale tarilor participante la Uniunea Monetara Europeana.
Utilizarile internationale ale Euro se refera la cele care au loc in afara cadrului zonei emitente si se grupeaza, de obicei, in utilizari private si utilizari publice.
1. Utilizarile private sint cele mai importante datorita faptului ca acestea reprezinta o recunoastere "de facto" a importantei unei anumite monede. Cele mai importante utilizari sint:
a) Euro reprezinta o moneda cotata pe piata valutara internationala. Deoarece inceteaza cotarea independenta a monedelor nationale participante la Uniunea Monetara, singura moneda care coteaza in exterior fiind EURO, cursurile monedelor nationale fata de monedele din afara zonei monetare se stabilesc prin intermediul EURO. Monedele celor 11 tari care participa la uniunea monetara au cursuri, fata de monedele din afara zonei, rezultate din cotatia EURO pe piata valutara internationala fata de principalele monede (dolar, yen, franc elvetian etc.).
b) Euro "mosteneste" de la moneda anterioara – Ecu – un loc important pe piata financiara internationala. Emisiunile de titluri in Euro, facute de catre nerezidenti ai zonei, reprezinta cca 20% din totalul emisiunilor de astfel de titluri pe piata financiara internationala (fata de 49% emisiuni in dolari). Acest loc se va consolida atit prin preluarea emisiunii de noi titluri in Euro, cit si prin inlocuirea optiunilor anterioare pentru titluri eliberate in monedele tarilor participante la UE;
c) Serveste exprimarii preturilor marfurilor comercializate in primul rind intre tarile membre. Circulatia libera a bunurilor in cadrul Pietei Interne este impulsionata si de avantajele pe care moneda unica le ofera participantilor: disparitia riscului valutar si a costurilor care insotesc gestionarea acestuia, transparenta si comparabilitatea preturilor pe pietele tarilor participante..
2) Utilizari oficiale
a) Euro va prelua si locul monedelor nationale (DM, FF, CHF etc.) in cadrul rezervelor valutare internationale, instalindu-se in aceasta calitate alaturi de dolar si imediat dupa acesta, dar inaintea unor monede precum lira sterlina, yenul, francul elvetian etc. (cca 19%, fata de cca 58% ponderea dolarului);
b) Avind asemenea importante functii internationale, moneda Euro serveste si in calitate de moneda-ancora, moneda-etalon pentru monede din afara zonei. Exista mai multe aranjamente monetare in care este implicat Euro:
Monedele tarilor UE care nu participa la UM (Lira sterlina, coroanele suedeza si daneza, drahma greaca) participa, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb (NERM – New Exchange Rate Mechanism sau ERM II), care inlocuieste Sistemul Monetar European .Mecanismul consta in:
stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul de etalon;
cursuri bilaterale de schimb intre aceste monede si o marja standard de fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre respectivele banci centrale in mod nelimitat, fiind disponibile, in acest scop, si finantari pe termen scurt;
Cotarea monedelor se face avind Euro ca moneda de referinta, deci in raport cu 1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.
Tari care preiau Euro ca moneda nationala (cazul unor teritorii franceze, foste colonii) sau va inlocui francul francez in raportul CFA;
Tarile suverane precum Monaco, San Marino, Vatican vor folosi Euro pe baza unui aranjament special;
Cipru si Macedonia si-au legat monedele de Euro
Bosnia-H., Bulgaria, Estonia – currency board euro/DM
Un numar de 17 tari (Ungaria, Polonia, Irlanda) folosesc un cos de monede care include Euro
Serveste calculului valorii monedei scripturale DST
Flotare concertata cu Euro ca moneda de referinta.
In ceea ce priveste tarile asociate si candidate la UE, inclusiv Romania, exista mai multe posibilitati de a folosi moneda Euro. Mai intii, acestea pot sa includa Euro in regimul cursului de schimb, asa cum unele au si facut-o deja. In ceea ce priveste Romania, solutia unui curs fixat in raport exclusiv cu Euro se exclude, deocamdata, atit pentru ca, in ciuda ponderii mari a schimburilor cu UE, dolarul are un rol important in totalul platilor, cit si datorita faptului ca o tara candidata nu poate opta pentru participare la Mecanismul Sistemului Valutar II. Cea mai buna solutie pare a fi optiunea pentru un cos de monede in care Euro sa ocupe locul respectiv conform importantei sale in operatiunile externe si sa se instituie o marja controlata de flotare, cu deprecieri de paritate anuntate. Aceasta ar permite si o fluctuare absolut necesara, dar controlata, si o anumita certitudine in privinta modificarilor de curs, importanta pentru deciziile mediului de afaceri. Banda de fluctuare trebuie sa fie relativ larga.
In ceea ce priveste utilizarile private, acestea exista deja in operatiunile comerciale externe cu UE si, firesc, in toate operatiunile bancare. Firmele au posibilitatea de a stabili un pret in Euro care sa fie valabil pentru vinzarile lor in oricare dintre tarile zonei. Bancile au posibilitatea de a reduce cheltuielile lor pentru diferite operatiuni, inclusiv prin reducerea numarului de banci corespondente.
Cu toate acestea, exista in rindul operatorilor, o anumita retinere fata de Euro fie din necunoastere, fie, asa cum am aratat, datorita faptului ca o moneda, care deocamdata nu este efectiva, provoaca neincredere. De aici, o supraevaluare a dolarului. Trecerea la circulatia efectiva a Euro, paralel cu intensificarea operatiunilor comerciale si financiare reciproce, la care se vor adauga cele turistice, vor fi de natura a anula aceasta neincredere.
CAPITOLUL II
BENEFICIILE, Costurile si riscurile participarii
la o uniune monetara
Integrarea monetara este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spatiu în care monedele mai multor tari sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare moneda se leaga irevocabil de o moneda "ancora" pe baza unui anumit raport, fie monedele nationale sunt înlocuite cu o singura moneda, care va fi folosita în întreaga zona. Atât într-un caz, cât si în celalalt, ne aflam în fata unui proces de unificare monetara.
O uniune monetara formata în acest mod trebuie sa corespunda unei zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un spatiu economic care poate urma aceeasi politica monetara: tarile respective renunta la politica monetara proprie, la folosirea instrumentelor de politica monetara, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare si de curs comune.
Exista anumite costuri decurgând din renuntarea la folosirea cursului în situatiile în care un asemenea instrument ar putea contribui la depasirea anumitor socuri, în special externe (ex. cresterea brusca a pretului energiei sau materiilor prime importate): sporirea brusca a preturilor în interior, scaderea competitivitatii externe, recesiune, somaj, dezechilibru extern etc. Daca tara respectiva promoveaza o politica monetara independenta, poate apela la instrumentul curs valutar, deprecierea monedei, prin efectul stimulator asupra exporturilor, ar putea eventual absorbi partial somajul, iar aprecierea ar putea tempera importurile. Disparitia instrumentului curs valutar obliga tara respectiva sa recurga la alte politici macroeconomice, pentru a mentine competitivitatea, a restabili echilibrul extern si a mentine locurile de munca sau a absorbi excedentul de forta de munca.
Care sunt politicile care pot înlocui folosirea instrumentului curs valutar?.
Cum trebuie sa fie tarile care doresc sa formeze împreuna o uniune monetara, pentru ca riscurile si costurile sa fie cât mai scazute?
Mai întâi, comertul reciproc trebuie sa fie intens (de ce este important?).
Mobilitatea factorilor de productie – a fortei de munca si a capitalului – trebuie, de asemenea, sa fie intensa, pentru a compensa costurile socurilor la care poate fi supusa o anumita tara (explicati).
Ce rezulta: îndeplinirea acestor conditii se reflecta în existenta unor obiective apropiate sau similare în domeniul politicilor macroeconomice (ocuparea fortei de munca, inflatie, echilibrul extern etc.).
În conditiile Uniunii Europene, urmatoarele aspecte cer si favorizeaza formarea uniunii monetare:
Asa cum arata datele publicate în Eurostat, tarile Uniunii Europene, la fel cu celelalte economii dezvoltate, se caracterizeaza printr-o crestere a interdependentelor economice, exprimata prin cresterea ponderii schimburilor reciproce în PIB – expresie a gradului de deschidere spre exterior. Ca urmare, o strânsa cooperare în domeniul tuturor masurilor care afecteaza comertul reciproc devine obligatorie daca se doreste realizarea anumitor obiective comune. Eficienta unor masuri limitate la teritoriul national devine, în aceste conditii, discutabila.
Existenta Pietei Interne, a Pietei unice comunitare, în care functioneaza cele patru libertati de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor. Avantajele depline, complete ale unor asemenea liberalizari pot fi atinse numai evitând costurile pe mai multe planuri ale utilizarii unor monede diferite. O uniune monetara este, în fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, etape în care un anumit factor a contribuit la progresul integrarii: liberalizarea comerciala în prima faza, aceea a formarii uniunii vamale, liberalizarea circulatiei factorilor în faza formarii pietei comune si a uniunii economice. Este rândul monedei ca în etapa actuala sa contribuie la progresul integrarii, sa duca la o uniune monetara cu respectivele avantaje si sa reprezinte un suport al uniunii politice.
Deoarece piata interna, prin înlaturarea tuturor barierelor comerciale, inclusiv a controlului la frontierele vamale, înseamna imposibilitatea oricarei protectii la frontiere, în absenta uniunii monetare, unele tari pot fi înclinate sa practice devalorizari în scop competitiv ("beggar – thy – neighbor").
Liberalizarea miscarilor de capital, componenta esentiala a pietei interne, submineaza efectele unei politici monetare independente. Mai mult, obliga tarile sa coordoneze politicile lor monetare sau sa aplice o singura politica monetara, pentru a raspunde efectelor produse de miscarea capitalului.
Un alt argument în favoarea uniunii monetare cu o singura moneda se refera la faptul ca Uniunea Europeana doreste sa sporeasca forta sa competitiva în context global, utilizarea unei singure monede contribuind la amplificarea schimburilor comerciale nu numai în interiorul zonei, ci si în relatiile cu restul lumii, la sporirea volumului operatiunilor financiare. În acest mod, apare efectul favorabil al "economiilor datorate dimensiunii activitatii economice" – aspect de mare importanta în competitia cu marile companii americane si japoneze.
2.1. Beneficiile uniunii monetare
Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul rând avantajul evitarii riscului valutar – al deprecierii monedei de încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plata pentru importatori – existent ori de câte ori se pune problema convertirii monedelor ale caror cursuri se pot modifica în timp într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în cazul unei mari instabilitati a cursurilor, presupune operatiuni speciale de acoperire (hedging, gestionarea structurii detinerilor în devize prin operatiuni de swap etc.) ale caror costuri sunt ridicate. Costurile tranzactiilor sunt mai ridicate în cazul statelor mici, deschise, ale caror monede sunt putin sau deloc utilizate. Asemenea monede înregistreaza si diferente mari (spread) între cursul de vânzare si cel de cumparare, tocmai datorita folosirii lor putin frecvente.
Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea economica, inclusiv investitiile, favorizând astfel procesul de alocare a resurselor, de creare de locuri de munca si de crestere economica. În aceeasi directie actioneaza si avantajul exprimarii preturilor în aceeasi moneda ceea ce le face usor comparabile preturilor pentru aceleasi bunuri pe diverse piete.
Toate aceste avantaje arata ca un curs stabil este superior unuia flotant, fluctuant, pentru ca decurge din conditii economice care genereaza stabilitate.
Importante beneficii ale uniunii monetare pot sa existe la nivel macroeconomic:(mai mare stabilitate a preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare – conditie esentiala a bunei functionari a politicii monetare). Faptul ca Banca Centrala a Uniunii Monetare este independenta, este de natura a mari aceasta credibilitate. De asemenea, piata financiara liberalizata, asa cum aceasta exista în cadrul unei uniuni monetare, va contribui la o mai buna alocare a resurselor.
2.2. Convergenta economiilor – conditie necesara pentru a participa
la uniunea monetara europeana
Apropierea economica prin intermediul comertului si al altor fluxuri economice externe si convergenta economiilor reprezinta suportul necesar al unei uniuni monetare, înlaturându-se prin aceasta nevoia ajustarii cursurilor. Tratatul de la Maastricht a prevazut ca masurarea gradului de convergenta sa se faca prin mai multi indicatori de performanta macroeconomica, dupa cum urmeaza:
a) Marimea ratei inflatiei (indicele preturilor de consum: HICP=Harmonised Index of Consumer Prices). Cât trebuie sa fie rata inflatiei? Participantii la uniunea monetara trebuie sa înregistreze o rata a inflatiei care sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media celor mai performante (cât de performante?), în domeniul stabilitatii preturilor, trei tari comunitare. Importanta acestui indicator.
b) Cursul valutar.
Rata nominala a cursului valutar nu trebuie modificata cel putin doi ani înainte de intrarea în stadiul al treilea prevazut în Planul Dellors, stadiul trecerii la o singura moneda (vezi, participarea la Sistemul Monetar European). Firesc, îndeplinirea unei asemenea conditii prevazute în Tratatul de la Maastricht avea legatura cu modul functionarii SME la data respectiva. Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în centrul sau moneda scripturala ECU, calculata pe baza unui cos de monede, fata de care se stabilise o marja admisa de fluctuare de +/- 2,25%. În urma crizei din 1992-93, s-a trecut la ceea ce se numeste Noul Sistem Monetar European, în cadrul caruia marjele de fluctuare admise erau de +/- 15%, ceea ce practic reprezenta o cvasiflotare. Într-un asemenea canal larg, orice moneda se poate mentine fara devalorizare sau revalorizare. Se poate spune ca de la admiterea acestui nou sistem, conditia nemodificarii paritatilor, asa cum a fost formulata în Tratat, nu mai este de actualitate. Important este, însa, exercitiul participarii la un mecanism care "simuleaza" o cooperare în cadrul unei zone si, mai ales, importanta este realizarea stabilitatii "de facto" a cursurilor.
c) Ratele dobânzilor pe termen lung
Între ratele inflatiei si ratele dobânzilor exista o strânsa legatura, si anume:
Rata nominala a dobânzii > Rata inflatiei, pentru a avea o dobânda real pozitiva, respectiv :Rata reala a dobânzii = Rata nominala – Rata inflatiei;
Ratele dobânzilor pe termen scurt sunt, în mod firesc, fluctuante. Ratele dobânzilor pe termen lung (obligatiuni, bonuri de tezaur etc.) sunt cele care exprima gradul de credibilitate în privinta conditiilor economice fundamentale, a evolutiei ratelor inflatiei. Acestea sunt un barometru anticipativ al evolutiei conditiilor fundamentale din economie. Dar, în calitate de instrument al politicii monetare sunt folosite mai degraba ratele dobânzilor pe termen scurt, care exprima situatia raportului cerere-oferta si efectul acestuia asupra monedei. Tratatul de la Maastricht a prevazut ca, în tarile participante la uniunea monetara, ratele dobânzilor pe termen lung sa se mentina în cadrul unei diferente de +/- 2% fata de media ratelor dominante în trei tari cu cel mai bun rezultat în privinta inflatiei. Diferente mai mari în privinta ratelor dobânzilor ar exprima anticiparea unor evolutii neconvergente a economiilor si o deplasare a capitalului în conformitate cu o asemenea evolutie. Important este ca plasamentele capitalului sa nu fie de natura speculativa si sa nu aiba loc doar pentru a profita pe seama diferentelor de rate ale dobânzilor, ci sa urmeze o alocare în functie de criterii de profitabilitate.
d) Criteriul fiscal se prezinta sub doua forme:
d1) Marimea admisibila a deficitului public guvernamental sau bugetar nu trebuie sa depaseasca 3% din Produsul Intern Brut. De ce deficitul bugetar trebuie mentinut în limite atât de strânse? Raspunsul este cunoscut si acesta se refera la faptul ca orice deficit trebuie acoperit, finantat într-un anumit mod. Finantarea se poate face prin urmatoarele:
vânzarea de obligatiuni guvernamentale – bonuri de tezaur – în tara si în strainatate, cu o dobânda atragatoare pentru creditori, la concurenta cu dobânzile practicate de banci, si cu garantarea acestora prin veniturile bugetare. Efectele unei asemenea modalitati de acoperire se resimt pe mai multe planuri: bancile vor înregistra un deficit de lichiditati, ceea ce urca nivelul dobânzilor pe piata monetara interbancara; piata valutara se va "relaxa", iar presiunea asupra cursului se va reduce prin reducerea cumpararilor de devize din partea celor care se orienteaza spre cumpararea de titluri de stat; se ajunge la datorii împovaratoare pentru bugetul viitor si pentru beneficiarii viitorului buget;
credite ieftine de la banca centrala sau chiar transferarea unor "angajamente" (cheltuieli) bugetare catre banca centrala, în situatia de totala subordonare a acesteia fata de guvern; posibilitatea de a apela la o asemenea sursa de finantare a deficitului va provoca o relaxare a politicii guvernului atât în domeniul fiscalitatii, cât si în cel al expansiunii veniturilor, cu posibile urmari inflationiste;
emisiune bugetara fara acoperire, ceea ce reprezinta o sursa de inflatie si o modalitate de erodare a datoriei guvernului. O asemenea metoda este aplicabila tot în situatia în care banca centrala este subordonata guvernului, contribuind la punerea în practica a politicii nesanatoase a acestuia.
Daca deficitul bugetar urca, semn al unei viitoare inflatii, se poate înregistra si fuga capitalului spre tari cu mai mare stabilitate economica.
d2) Datoria publica totala – interna si externa, guvernamentala si locala.
Deficitele acumulate duc la o datorie publica, care va reprezenta o povara asupra generatiilor urmatoare, va atrage dupa sine nevoia unor impozite mai mari, ceea ce va influenta negativ investitiile si cresterea economica. Daca datoria publica depaseste o anumita marime, aceasta va ridica mari probleme privind rambursarea. De aceea, tratatul de la Maastricht a stabilit ca marimea admisa a datoriei publice sa nu depaseasca 60% din PIB.
2.3. Evolutia procesului de integrare monetara europeana
Tratatul de la Roma nu a prevazut nimic referitor la integrarea monetara (cum se explica? Care este sistemul de cursuri valutare la data respectiva?)
Trecerea la flotare cvasi-generalizata a monedelor larg utilizabile, a facut necesara instituirea unui sistem monetar care sa sustina zona de integrare economica europeana. Asemenea aranjamente monetare au fost urmatoarele (detalii, în M. Bîrsan, Integrarea economica europeana, Edit. Carpatica, vol I, 1995): "sarpele" monetar, Sistemul Monetar European si, într-o perioada mai recenta, Noul Sistem Monetar European.
Planul Dellors si Tratatul de la Maastricht au formulat continutul procesului de evolutie graduala spre o uniune monetara europeana si conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca participantii la uniunea monetara.
Planul Dellors a stabilit parcurgerea a trei stadii pentru realizarea trecerii la uniunea monetara:
Stadiul I : 1 iulie 1990 – 1 ianuarie 1994:
Liberalizarea deplina a circulatiei capitalului: s-a realizat începând cu 1 iulie 1990.
Realinierile de paritati sa fie putin frecvente si sa aiba loc o mai strânsa coordonare a politicilor monetare.
Ce anume s-a întâmplat în respectiva perioada? (vezi mai sus bibliografia).
Stadiul II : 1 ianuarie 1994 – 1 ianuarie 1999:
Este un stadiu de tranzitie de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetara în care s-a prevazut urmatoarele:
Politicile monetare, desi continuau sa fie nationale, urmau a fi strâns coordonate.
Renuntarea la realinierea paritatilor. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a trecut la un sistem de cvasiflotare, realinierea paritatilor nu mai era necesara. În realitate, marjele de fluctuare s-au mentinut foarte aproape de vechile marje admise, care se încadrau în +/- 2,25%.
Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina, ulterior, banca centrala europeana. Aceasta institutie s-a creat sub forma Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Bancile centrale continuau sa functioneze în regim de banci nationale.
Stadiul III : 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):
Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil si înlocuirea în final cu o singura moneda.
Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a hotarât ca:
viitoarea moneda unica sa se numeasca EURO;
nominalizarea primelor state care urmau a participa la viitoarea uniune monetara sa se faca în prima parte a anului 1998; totodata, Banca Centrala Europeana se pune în functiune;
administratia tarilor participante, bancile, institutiile financiare se pregatesc pentru trecerea la stadiul III; la 1 ianuarie 1999 sa înceapa efectiv uniunea monetara prin fixarea irevocabila a paritatilor, cu functionarea Bancii Centrale Europene care va emite EURO.
CAPITOLUL III
EURO SI ROMANIA
Introducerea monedei EURO pe piata Uniunii Europene a fost la momentul respectiv un succes politic si economic in care ratiunea privind definitivarea construirii economiei europene unite a invins. Asa cum era de asteptat au fost atit voci pro cit si contra.
Daca pentru cetatenul Uniunii Europene exista o perioada de acomodare cu noua moneda, pentru cei din afara Uniunii trecerea a fost mult mai brusca, dar si mai limitata. Aceasta in sensul ca practic operarea cu moneda EURO o fac doar agentii economici care au activitati de import export cu Uniunea Europena si institutiile implicate.
Trebuie sa precizam ca din punctul de vedere al operarii traditionale cu valuta (atit ca si capitalizare privata cit si ca relatii economice) Romania prezinta o situatie interesanta si anume faptul ca majoritatea populatiei din Ardeal (inclusiv agentii economici) prefera marca germana, iar restul tarii dolarul american.
In acest context agentii economici (odata cu trecerea la moneda EURO) au fost obligati sa faca platile catre partenerii din Uniunea Europeana in aceasta moneda. Adaptarea s-a facut "din mers" deoarece contractele anterioare introducerii monedei EURO erau semnate in DM si normal trebuiau echivalate in EURO. A fost o perioada scurta de invatare similara cu invatarea unei limbi straine in care, inainte de a vorbi, gindesti in limba materna, apoi traduci mental si exprimarea verbala o faci in limba straina.
Primele care s-au adaptat au fost institutiile bancare care au si facut initierea agentilor economici cu utilizarea noii monede.
Problema care se pune este aceea daca firmele romanesti suporta influente pozitive sau negative din operarea cu acesta moneda sau influenta este inexistenta sau nesemnificativa.
La o prima analiza s-ar parea ca avind in vedere modul de compunere a monedei EURO nu exista influente semnificative pentru agentii economici din tara noastra, cu atit mai mult cu cit in compunerea acestei monede marca germana ocupa o pondere insemnata. Acesta cu atit mai mult cu cit o buna perioada de timp raportul EURO/USD a fost relativ constant sau a avut fluctuatii nesemnificative.
In schimb din punctul de vedere al cursului de revenire s-ar putea sa apara probleme in contextul in care se lucreaza pe terte piete.
Ce se intimpla daca se opereaza pe o piata EURO si pe una de USD? Ce se intampla daca cele doua piete sunt interconectate prin agentul economic din Romania?
Pentru exemplificare ne putem gandi la o varianta in care in Romania se realizeaza un produs care se exporta pe una din aceste piete (ex. EURO) dar include si componente/subansamble de pe piata USD. Daca activitatea firmei se deruleaza intr-o perioada in care pe linga devalorizarea ROL in raport cu EURO si USD, au loc miscari defavorabile EURO in raport cu USD, coroborat cu legislatia fiscala in vigoare in Romania, este clar ca aceasta firma va avea de suferit.
Un lucru este cert si anume acela ca trebuie sa grabim integrarea noastra in UE pentru a putea scapa de cosmarul continuei raportari la terte monede si a pierde nu de putine ori din lipsa de previziune sau de informare. Aderarea la UE ar conduce automat la introducerea monedei EURO si cel putin pe o piata limitata la Uniunea Europeana intreprinzatorul roman ar avea o relativa stabilitate monetara indiferent de cota pe care ROL l-ar avea in cosul pentru stabilirea paritatii.
Un element care cred ca merita atentie, chiar daca are o conotatie mai larga decit moneda EURO, este atitudinea noastra vis a vis de aceasta moneda si Uniunea Europeana. Nu putine sunt vocile care spun ca nu suntem sprijiniti suficient de catre Uniune sau tarile membre pentru a grabi aderarea, sau ca nu ne este recunoscut ceea ce am realizat pe acest drum.
Cred ca ar trebui sa ne fie foarte clar un lucru si anume ca noi dorim sa aderam la Uniunea Europeana si nu Uniunea Europeana tine mortis a ne avea ca membri. Daca am reusi sa intelegem pe deplin acest lucru ne-ar fi foarte clar ca pentru a adera la orice tip de colectivitate trebuie sa invatam si sa aplicam regulile existente in acea colectivitate. Altfel este normal, daca vreti chiar fiziologic, ca acea colectivitate sa ne respinga sau, mai rau, sa se poarte frumos cu noi dar sa ne accepte intr-un viitor foarte indepartat sau chiar niciodata.
La fel se pune problema si cu moneda EURO careia ii vom putea releva importanta si simti impactul in momentul in care va deveni moneda operationala curenta si ne vom face calculele pentru cosul zilnic in aceasta moneda.
3.1. Care sint efectele crearii monedei euro asupra politicii economice
si monetare a Romaniei si a intreprinderilor?
3.1.1. Asupra politicii economice si monetare
Dupa Conferinta de la Helsinki, in decembrie anul trecut, Romania a fost admisa printre tarile candidate. Ea este azi pe drumul care o va conduce la Uniunea Europeana, chiar daca este vorba de un drum lung si anevoios.
Sa vedem mai intii consecintele asupra politicii economice.
Tentatia ministrilor din tarile Europei Centrale si de Est (PECO) in raport cu Bruxelles-ul este de a arata pe hirtie ca tarile lor respecta majoritatea criteriilor de convergenta si ca sint chiar superioare celor din anumite state participante la euro. Este o greseala. Criteriile de convergenta nu sint criterii de adeziune. Romania, la fel ca si celelalte tari PECO, trebuie sa se concentreze in principal asupra procesului de reforma structurala, administrativa si economica. Adoptarea monedei unice nu poate fi decit etapa finala in ceea ce a fost si va ramine un lung proces de integrare economica.
Conformitatea cu criteriile de la Copenhaga – existenta unei economii de piata, capabila sa suporte presiunea concurentiala a pietei unice europene, a unui sector financiar eficace si a unui sistem juridic modern si performant – are prioritate asupra conformitatii cu criteriile nominale de convergenta si deci cu participarea la UEM cel putin din 3 motive:
1. criteriile de la Maastricht pentru participarea la euro ar trebui sa fie aplicate economiile comparabile, functionind cu aceleasi reguli de baza
2. cerinta ca tarile candidate sa respecte rapid criteriile de la Maastricht ar putea restringe marja lor de manevra pentru punerea in practica a reformelor structurale necesare si stoparea unor efecte negative (cum ar fi intirzierea demantelarii unui sistem de preturi administrate)
3. unele concepte utilizate in tratatul UE nu se aplica inca in mod direct tarilor candidate. De exemplu, se specifica intr-un protocol de-al tratatului ca rata dobinzii pe termen lung este calculata pe baza obligatiilor de stat pe termen lung sau a titlurilor comparabile. Insa in multe din tari, cum ar fi si Romania, aceste instrumente nu exista si pietele de capital sint prea putin dezvoltate pentru a gasi o alternaltiva.
Romania este azi in faza prealabila aderarii; acum tarile candidate trebuie sa realizeze reformele economice cerute pentru a indeplini criteriile economice de la Copenhaga privitoare la o economie de piata. Intre altele, trebuie sa se puna in functiune si parti specifice acquis-ului UEM, cum ar fi:
Liberalizarea ordonata a miscarii de capitaluri
Interdictia finantarii directe a sectorului public de catre banca centrala si a accesului privilegiat al sectorului public la institutiile financiare
Alinierea statutelor nationale ale bancilor centrale cu tratatul, cuprinzind si independenta autoritatilor monetare.
Dintre toate tarile candidate, Romania este in prezent – si de departe – tara cel mai rau plasata pe plan economic. Este de altfel tara cu care s-a deschis cel mai mic numar de capitole de negocieri (5 din 31). Politicile de stabilizare ale guvernelor sint minate de pierderile acumulate de intreprinderile publice, absenta progresului in materie de disciplina financiara si numeroasele probleme endemice duc la piata neagra si la coruptie. In avizul pe care l-a dat in 1999, Comisia estimeaza ca Romania nu are inca o economie de piata: preturile si comertul sint liberalizate, insa pietele de capital sint inca slabe sau inexistente. Slabiciunea administratiei publice nu permite punerea in aplicare a legislatiei existente si ritmul restructurarii marilor intreprinderi este prea lent. Departe de a se ameliora, capacitatea Romaniei de a suporta presiunea concurentiala a pietei unice a avut tendinta de deteriorare in ultimii ani. UE da un ajutor important Romaniei, cu o suma anuala de 650 milioane euro, insa este clar ca solutia gravelor probleme economice traversate de Romania sta doar in miinile autoritatilor. Este foarte dificil – in special din punct de vedere social – sa reformezi si sa restructurezi, insa experienta arata ca este si mai costisitor sa nu o faci. Dar aceasta situatie nu este o fatalitate. Istoria da exemple de tari care au reusit sa isi recupereze intirzierea economica.
Cit despre politica monetara, nu este nici o nevoie specifica in domeniul ratelor de schimb in timpul fazei prealabile aderarii.
Tarile candidate sint libere sa-si aleaga regimul ratelor de schimb pe care il considera potrivit, chiar daca alegerea acestuia trebuie sa fie compatibila cu pregatirea la adeziune si cu indeplinirea criteriilor de la Copenhaga.
Cu toate acestea, ele nu vor putea participa:
– la SME, pentru ca aceasta optiune este deschisa doar tarilor membre, doar acestea putind participa la procedurile de coordonare care se afla in centrul operatiilor SME;
– si nici nu vor putea sa adopte in mod unilateral moneda euro, ceea ce pentru o tara candidata ar constitui o violare flagranta a spiritului si legii tratatelor europene.
3.1.2. Pentru intreprinderile romanesti
Ele deja beneficiaza de unele din avantajele legate de crearea euroului. Intreprinderile romanesti care vor face comert cu mai multe tari din UE vor suporta, datorita monedei unice, taxe financiare reduse din 2 motive:
1. pentru a incepe cu aceeasi entitate geografica, costurile de conversie asociate utilizarii masive a unei monede sint in mod evident mai putin ridicate decit cele asociate unei utilizari de 11 monede diferite;
2. este mai putin oneros sa se acopere exporturile fata de rata de schimb a unei singure monede ca si in situatia in care se tine seama de 11 monede.
Mai adaug ca crearea euroului aduce in Europa un supliment de crestere, pentru ca el ofera noi oportunitati si debusee intreprinderilor exportatoare.
3.2. Ce a adus pina acum moneda EURO in Europa si ce va aduce
la nivel global?
3.2.1. Imbunatatirea gestiunii finantelor publice
Imbunatatirea gestiunii finantelor publice – realizata pentru a respecta regulile tratatului stimuleaza cresterea europeana din 2 motive:
1. pentru ca echilibrarea finantelor publice, in mare parte realizata, favorizeaza pe termen lung economiile. Deficitele depaseau 6% din PIB in 1993. Ele vor fi de mai putin de 1% in acest an. A reduce deficitele publice in Europa inseamna a elibera 60 de miliarde euro pe an, care, in loc sa serveasca finantarii acestora, pot sa fie folositi in mod util la investitii si consum, deci acest lucru inseamna crestere economica. Din 1993, realocarea economiilor din sectorul public inspre sectorul privat a depasit 400 miliarde de euro. Ca o comparatie, aceasta suma reprezinta de aproape 10 ori PIB-ul Romaniei!
2. pentru ca echilibrarea finantelor publice clarifica orizontul investitorilor. In prozele sale, Goethe isi pune intrebarea: care este cel mai bun guvern? Si tot el raspunde: Cel care ne obliga sa ne guvernam noi insine. Aici este principiul pactului de stabilitate si de crestere care contine regulile constringatoare din punct de vedere juridic pentru a preveni, corecta si, daca este cazul, sanctiona deficitele excesive. Directorii de intreprinderi nu sint naivi. Ei stiu ca deficitele publice se platesc mai devreme sau mai tirziu sub forma impozitelor suplimentare. Un stat care acumuleaza deficite si, prin urmare, datorii, face sa apese o sabie a lui Damocles asupra investitorilor si antreneaza un cerc vicios: deficitele frineaza investitiile si deci cresterea, provocind o scadere a intrarilor fiscale care alimenteaza la rindul lor deficitele. Pe de alta parte, buna gestiune creeaza un climat de incredere si faciliteaza deciziile de investitie, pentru ca directorii de intreprinderi pot anticipa scaderea impozitelor.
Efectele pozitive ale acestei politici de gestiune sanatoasa incep sa se faca simtite. In 1988, cresterea a atins 2,8% si 1,7 milioane de locuri de munca au fost create. Cresterea a atins 2,2% in 1999 si trebuia sa se accelereze cu mai mult de 3% in acest an. Un milion si jumatate de locuri de munca ar trebui sa se creeze in 2000: in Europa curba somajului incepe sa se inverseze. Aceasta atingea in zona euro 11,5% in 1997, a cazut la 10% in 99 si ar trebui sa atinga 9,4% in acest an.
Euro este o moneda buna, asezata pe finante publice durabile, datorita (printre altele) pactului de crestere si stabilitate si girata de o banca centrala independenta al carui obiectiv este stabilitatea preturilor. Prin urmare este o moneda credibila, care inspira incredere operatorilor financiari.
3.2.2. Calitatea regulilor de gestiune a monedei EURO
Calitatea regulilor de gestiune a monedei EURO contribuie la a-l face atractiv pe pietele financiare.
Aceasta incredere s-a manifestat chiar si inainte de crearea sa: din 1998, euro a plasat Europa la adapost de instabilitatea monetara. Aduceti-va aminte de criza pesos-ului mexican din 1995: ea a antrenat, prin interpunerea dolarului, o apreciere sensibila a marcii germane si un atac impotriva monedelor mai slabe ale SME. Si pentru ca relatiile economice ale uniunii cu Mexicul erau foarte slabe, angrenajul negativ antrenat de criza pesosului s-a masurat in Europa in doua puncte de crestere economica si 1,5 milioane de locuri de munca pierdute sau necreate. Prin comparatie, monedele europene au ramas perfect stabile in 1998, in ciuda unei crize a devizelor asiatice de o amploare si de o gravitate fara precedent. Deja euro face joc egal cu dolarul pe pietele internationale de obligatiuni.
Statisticile disponibile pe 1999 arata ca emisiunile in euro reprezinta cu putin peste totalul de 44% din totalul emisiunilor mondiale de obligatiuni. Ca o comparatie, partea de emisiuni in cele 11 monede din zona euro atingea 36% din acest total in 1998 si 30% in 1997.
Euro este deci mai mult decit o simpla masa de monede pe care le inlocuieste: el devine o mare deviza internationala. Au avut loc deja aproape 2500 emisiuni in euro, pentru un total mai mare de 1400 miliarde de euro.
Media emisiunilor a crescut puternic in raport cu 1998: partea de emisiuni mai mare de un miliard de euro le-a dublat pe cele emise in moneda de catre statele participante in primul trimestru din 1998, ceea ce contribuie la asigurarea lichiditatii pietei. Volumul total al pietei a crescut de 4 ori in 1999.
Constituirea unei piete financiare europene vaste, profunde si lichide permite intreprinderilor din Comunitate sa se finanteze mai usor, creind sau gasind un produs adaptat nevoilor lor. De exemplu, piata obligatiunilor intreprinderilor – acele "corporate bonds" – a cunoscut in 1999 o dezvoltare rapida: partea de intreprinderi din totalul emisiunilor de obligatii in euro este de 3 ori mai mare decit cea constatata in 1998 in monede europene. Ea depaseste 50%! Astfel Europa incepe sa isi recupereze din intirzierea in raport cu Statele Unite in materie de intermediere. Aceasta evolutie este benefica pentru toti: intreprinderile cistiga un nou mijloc de finantare si investitorii un produs mai bine remunerat decit obligatiile de stat.
3.2.3. Care sunt efectele pe termen mediu ale monedei euro?
Euro este un catalizator de integrare macroeconomica si microeconomica.
1. Pe plan microeconomic, statele nu pot in acelasi timp sa detina aceeasi moneda si sa aiba politici economice dispersate, care sa mearga in toate directiile. Coordonarea politicilor economice este esentiala credibilitatii monedei, echilibrului si succesului uniunii economice si monetare. Marile orientari ale politicii economice constituie un test al vointei statelor membre de a isi coordona politicile, servindu-se de instrumente care au acest scop, chiar daca este de dorit a ne gindi inca de azi la modalitatile de intarire a acestei coordonari si a face mai constringatoare dispozitiile institutionale existente.
Printre altele, crearea euroului duce la armonizarea fiscala in economiile si impozitele intreprinderilor (nu exista un risc al persoanelor particulare, pentru ca ele sint foarte putin mobile: mai putin de 1% dintre europeni lucreaza intr-un stat membru, altul decit cel de nastere).
Subiectul a fost tabu pentru mult timp, insa azi lucrurile au evoluat: euro aduce o transparenta totala a diferentelor de impozitare, care ar putea crea unora din statele membre o tentatie a dumpingului fiscal. Iar acest lucru i-ar prejudicia pe toti, pentru ca s-ar traduce fie printr-o scadere a incasarilor – lucru ce ar putea pune in pericol finantele publice, fie printr-un transfer al principiilor de impozitare inspre facturile cele mai putin mobile, adica inspre salarii. Si nimeni nu doreste sa creasca costul muncii, din contra. Unele progrese s-au realizat: astfel, s-a adoptat in decembrie 1997 un cod de conduita in ceea ce priveste fiscalitatea intreprinderilor. Au fost examinate de catre un grup de lucru prezidat de catre dna Primarolo 250 de masuri; 40 au fost considerate ca derogatorii si ar trebui suprimate pina in 2002. Este un pas important, insa inca nu este vorba decit de un acord de buna conduita. Este greu sa mergi azi mai departe pentru ca deciziile in materie fiscala continua sa se ia in unanimitate. Trecerea la majoritate este in prezent discutata de catre o conferinta interguvernamentala care ar trebui sa se incheie in decembrie.
Trebuie sa se realizeze o armonizare sociala? Intrebarea s-a pus de mai multe ori, ea acoperind in general doua lucruri diferite: armonizarea salariilor si armonizarea legislatiilor.
– armonizarea salariilor este imposibila pentru ca diferentele salariale traduc adesea diferente de productivitate. A impune aceleasi salarii minime peste tot ar insemna sa se genereze somaj in tarile unde productivitatea muncii este mai slaba.
– armonizarea legislatiilor este dificil de realizat pentru ca acest lucru se refera direct la modelul de societate. Cine oare s-ar gindi serios la introducerea congestiunii germane in Regatul Unit?
Trebuie oare realizata o politica salariala europeana? Inca nu este de dorit acest lucru: economiile aflate in faza recuperarii (ex: Portugalia, Grecia…) au progrese de productivitate mai importante si deci posibilitati de cresteri salariale mai importante, ceea ce ar face nedorita o politica uniforma dictata de Bruxelles.
Singura solutie viabila astazi este de a avea un numar minim de reguli comune, de tipul "cartei sociale".
2. Pe plan macroeconomic, euro o sa accelereze fenomenul convergentei preturilor. Diferente importante exista intr-adevar in UE. Variatiile de preturi ramin, in medie, mai mari cu 30 % pentru produsele farmaceutice si cu 15 % pentru industria chimica sau produsele alimentare. Studiul periodic al Directiei generale a concurentei asupra preturilor automobilelor arata existenta diferentelor de pret fara taxe, diferente care merg pina la 40 % pentru acelasi model de automobil.
Transparenta adusa de euro, care face ca preturile sa fie mult mai simplu de comparat, intareste concurenta pe toate pietele de bunuri si servicii pentru intreprinderi, dar si pentru bunurile de consum, acolo unde marii distribuitori incep sa traseze sistematic diferentele cele mai interesante. Cresterea rapida a comertului electronic accentueaza si mai mult acest fenomen de convergenta a preturilor, permitindu-i cumparatorului sa isi caute oportunitatile cele mai atractive. Conform unui studiu publicat de KPMG, 86% din marile intreprinderi europene cred ca diferentele de preturi se vor reduce dupa introducerea monedei euro si 64% se asteapta la o scadere a preturilor.
Pentru a pregati aceasta concurenta acerba, intrprinderile tind sa se regrupeze. Incep sa apara fenomene de concentrare in diferite sectoare cum ar fi cel de distributie sau cel bancar, unde fuziunile de achizitii se desfasoara intr-un ritm rapid. Volumul fuziunii de achizitii (1250 miliarde euro in 1999) in Europa este mai mare decit in Statele Unite. Mai mult, el continua sa se accelereze si atinge chiar si bursele. De exemplu, bursele din Paris, Bruxelles si Amsterdam vor fuziona in septembrie anul viitor pentru a forma Euronext, un vast spatiu care va grupa 1300 de intreprinderi cotate la bursa si 2380 miliarde de euro de capitalizare. Ele vor fi de asemenea reunite de catre bursa din Luxemburg. Actiunile vor fi cotate la Paris, produsele derivate la Amsterdam. Piata secundara va fi la Bruxelles. De altfel, un acord leaga euronext, Londra, Frankfurt, Zürich, Milano si Madrid pentru a dezvolta o interconexiune si a cota primele 300 de societati europene.
Europa este la inceputul unui proces de integrare economica a carui dimensiune si efecte sint greu de masurat astazi.
In concluzie, uniunea economica si monetara este un eveniment economic bogat in invataminte. Succesul ei arata capacitatea europenilor si a institutiilor de a duce la capat un proiect mare. Pentru prima data de la cadreea Imperiului Roman, majoritatea europenilor au aceeasi moneda. Putini erau cei care credeau in 1995 in crearea euroului. Pesimismul lor a fost dezmintit de fapte. Putini sint astazi cei care estimeaza ca Romania va fi repede in masura sa intre in UE. Formulez aici dorinta ca istoria sa demonstreze ca s-au inselat.
Nasterea monedei euro este un mesaj de speranta pentru Europa. Ea dovedeste ca optimistii nu sint in mod necesar visatori.
CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE INSTITUTII MONETAR-FINANCIARE INTERNATIONALE
4.1. Banca Centrala Europeana – creatoarea si gestionara EURO
Banca Centrala Europeana (a înlocuit Institutul Monetar European) – sistem Eurofed (ESCB -European System of Central Banks). Ce este?
O institutie independenta atât fata de guvernele statelor participante la UM, cât si fata de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmarind exclusiv atingerea obiectivelor sale asa cum acestea au fost formulate prin statut.
Capitalul social al bancii centrale europene este de 5 milioane Euro. Acest capital s-a format prin contributia bancilor centrale ale celor 11 tari membre precum si a cotelor parti subscrise de catre bancile centrale ale unor tari nemembre. Calculul acestor contributii s-a facut în functie de PIB si marimea populatiei si urmeaza a fi platit în întregime.
Stabilitatea preturilor este obiectivul principal al BCE, asa cum a fost acesta stabilit prin statut, si se defineste ca o crestere anuala a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (HICP) pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu (file:H:\Euro.htm). O asemenea formulare nu exclude oscilatii ale preturilor pe termen scurt, dar cu o încadrare în tendinta de stabilitate prevazuta.
La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care îndeplinesc conditiile de participare la viitoarea uniune monetara, tinându-se seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice prevazute, cât si de optiunea acestora privind participarea sau neparticiparea la Uniunea Monetara. Tarile care au fost selectate pentru uniunea monetara sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania, Portugalia. Din 15 state ale UE, patru nu au fost incluse pe lista initiala fie deoarece au optau pentru a nu participa la uniunea monetara prin ceea ce se numeste opt-out (Danemarca, Suedia, Regatul Unit), fie deoarece nu îndeplineau conditiile privind performanta economiei (Grecia). De la 1 ian. 2001, Grecia a intrat în uniunea monetara.
Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, se prezenta astfel:
Sursa: European Monetary Institute, Convergence Report, March 1998, p. 25.
Euro – noua moneda a Uniunii Europene
Lansarea trecerii la Euro
Conform hotarârii Consiliului European (Council Regulation (EC) No. 2866/98) si luându-se în calcul ratele bilaterale centrale conform ERM (Exchange Rate Mechanism), la 31 decembrie 1998 au fost fixate irevocabil paritatile monedelor tarilor participante în raport cu noua moneda EURO, iar EURO a înlocuit ECU în raport de 1:1(1 EURO=1 ECU), pe baza calculului ratei oficiale de schimb a ECU la 31 decembrie 1998. Rata de referinta fata de Euro numita EONIA (Euro Overnight Index Average) a fost o medie ponderata a tranzactiilor unui panel de banci pe piata interbancara, tranzactii care au fost prelucrate pâna la ora 6.00 p.m. Fiecare banca a transmis o medie a cursurilor lending.
Ratele de conversie pentru cele 11 monede în raport cu EURO se prezinta astfel:
1 EURO = 40.3399 BEF
1 EURO = 1,95583 DEM
1 EURO = 166, 386 ESP
1 EURO = 6,55957 FRF
1 EURO = 0, 787564 IEP
1 EURO = 1936, 26 ITL
1 EURO = 40,3399 LUF
1 EURO = 2,20371 NLG
1 EURO = 13,7603 ATS
1 EURO = 200,482 PTE
1 EURO = 5,94573 FIM
Aceste rate de conversie ramân neschimbate si vor fi singurele rate legal admise atât pentru conversie între euro si monedele nationale, cât si pentru conversie între monedele nationale.
La 1 ianuarie 1999, a fost lansata noua moneda, dar nu ca o moneda efectiva, sub forma de bancnote si monede divizionare – monedele nationale aflându-se înca în circulatie -,ci ca o moneda de exprimare a operatiunilor (book-keeping money).
Important: noua moneda nu se mai calculeaza conform unui cos, ci este o moneda în sine, care îndeplineste în cadrul zonei EURO, chiar si în acesti trei ani, anumite functii specifice monedelor, cum sunt:
Noile emisiuni de obligatiuni guvernamentale si de alte titluri pe piata financiara vor avea loc numai în Euro, iar piata financiara a zonei Euro a devenit una puternic integrata prin toate componentele sale.
Piata monetara, conform statisticilor Bancii Centrale Europene, a înregistrat o sporire a volumului operatiunilor, ceea ce, firesc ajuta atingerea obiectivelor politicii monetare în domeniul masei monetare. Piata monetara a zonei a devenit mult mai "lichida", piata fiind aceea care asigura accesul bancilor la lichiditati. Important este si faptul ca volumul operatiunilor pe aceasta piata a permis reducerea spreadului, a diferentei între bid si ask (cursul de cumparare si de vânzare), ceea ce este un semn extrem de pozitiv.
S-a produs o apropiere sensibila între ratele dobânzilor la credite de lichiditati pe termen foarte scurt (overnight interest rate spreads) în tarile participante.
Bancile si firmele trec la utilizarea Euro în operatiuni între ele si cu clientii lor: produse financiare în Euro, plati, depozite, preturi duale (în moneda nationala si în Euro), pentru a obisnui consumatorii cu noua moneda, chiar daca deocamdata continua sa utilizeze moneda nationala.
Euro urmeaza a înlocui, dupa trei ani, respectiv la 1 ianuarie 2002, monedele nationale. Acestea vor fi retrase complet din circulatie în decurs de sase luni, respectiv între 1 ianuarie si 1 iulie 2002, si înlocuite cu bancnote Euro si subdiviziuni ale acestora. Toate operatiunile, dupa aceasta data, vor avea loc în Euro.
Nu toate statele membre ale UE au intrat în UM. Ca urmare, o data cu trecerea la stadiul al treilea al UM, vor coexista mai multe regimuri valutare, dupa cum urmeaza:
Euro – care va cota fata de dolar si fata de celelalte monede neparticipante (yen, franc elvetian, dolar canadian etc.).
Fiecare moneda nationala participanta la UM va avea fixate paritatile în mod irevocabil, dar fata de monedele din afara va avea fluctuatii prin intermediul Euro.
Monedele tarilor UE care nu participa la UM (Lira sterlina, coroanele suedeza si daneza, drahma greaca) participa, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb (NERM – New Exchange Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul Monetar European
Mecanismul consta în:
stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul de etalon;
cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja standard de fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre respectivele banci centrale în mod nelimitat, fiind disponibile, în acest scop, si finantari pe termen scurt;
cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta, deci în raport cu 1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.
Utilizarile internationale ale monedei EURO:
Euro are si un rol international explicabil prin locul detinut de catre zona emitenta în cadrul productiei si comertului mondial. Acest loc apare dupa cum urmeaza:
Indicatori principali privind pozitia comparativa a zonei euro în economia mondiala, anul 1998:
Cum a evoluat cursul monedei Euro în anul care a trecut de la lansare, respectiv în anul 1999, în comparatie cu perioada anterioara(cotatie pentru Ecu): singura moneda care coteaza în exterior este EURO, iar cursurile monedelor nationale fata de monedele din afara zonei monetare se stabilesc prin intermediul EURO. Monedele celor 11 tari care participa la uniunea monetara au cursuri, fata de monedele din afara zonei, rezultate din cotatia EURO pe piata valutara internationala fata de principalele monede (dolar, yen, franc elvetian etc.).
Evolutia cursului bilateral în raport cu dolarul si cu principalele monede (unitati nationale/ECU sau EURO, medie anuala):
Sursa: ECB, Monthly Bulletin, February 2000, p. 48
Indicatori sintetici privind situatia economiei în zona Euro
Sursa: Eurostat, Key Indicators, No 2/1999.
Evolutia Indicelui Harmonizat al Preturilor de Consum (HICP):
Sursa: Selectat din datele publicate în ECB Monthly Bulletin, Febr. 2000.
Ratele anuale ale dobânzilor în zona Euro la depunerile pentru 12 luni si la obligatiunile guvernamentale de lunga durata:
Sursa: ECB, Monthly Bulletin, Febr. 2000, p. 21.
Situatia finantelor publice si a conturilor curente în zona Euro apare astfel:
Sursa: Eurostat
Utilizarile internationale ale Euro se refera la cele care au loc în afara cadrului zonei emitente si se grupeaza, de obicei, în utilizari private si utilizari publice:
1 Utilizarile private sunt cele mai importante datorita faptului ca acestea reprezinta o recunoastere "de facto" a importantei unei anumite monede. Cele mai importante utilizari sunt:
a) Euro "mosteneste" de la moneda anterioara – Ecu – un loc important pe piata financiara internationala. Emisiunile de titluri în Euro, facute de catre nerezidenti ai zonei, reprezinta cca 20% din totalul emisiunilor de astfel de titluri pe piata financiara internationala (fata de 49% emisiuni în dolari). Acest loc se va consolida atât prin preluarea emisiunii de noi titluri în Euro, cât si prin înlocuirea optiunilor anterioare pentru titluri eliberate în monedele tarilor participante la UE.
b) Serveste exprimarii preturilor marfurilor comercializate, în primul rând, între tarile membre. Circulatia libera a bunurilor în cadrul Pietei Interne este impulsionata si de avantajele pe care moneda unica le ofera participantilor: disparitia riscului valutar si a costurilor care însotesc gestionarea acestuia, transparenta si comparabilitatea preturilor pe pietele tarilor participante. Se poate spune, fara retinere, ca moneda unica potenteaza avantajele comertului liberalizat cu bunuri si servicii si cele ale integrarii pietelor factorilor de productie – forta de munca si capitalul. Introducerea, o data cu 1 ianuarie 1999, si a sistemului de plati si compensare TARGET între tarile zonei EURO este de natura a facilita foarte mult operatiunile de plati intra-comunitare.
Desigur, acest comert intra-comunitar dobândeste, o data cu înlaturarea tuturor barierelor comerciale între tarile respective, caracterul de comert intern. De aceea, statisticile evidentiaza distinct comertul extra-comunitar pe care-l considera adevaratul comert exterior al zonei. Chiar si procedând astfel, UE fiind cea mai mare putere comerciala a lumii si înregistrând un grad de deschidere, în 1998, de 17%, detinând cca 20% din exporturile mondiale, va oferi noii sale monede un suport în marfuri si servicii comercializate pe plan international, pe masura acestei deschideri. Devine, în acest mod, o moneda de referinta pentru comertul international; Exporturile si importurile UE catre/dinspre tarile asociate, candidate la aderare, pot fi acum facturate în EURO. Si operatiunile comerciale cu alte zone, cum sunt cele în curs de dezvoltare – tarile ACP – vor avea un regim similar. Chiar si o parte a comertului cu restul tarilor, în masura în care acestea au nevoie de EURO pentru plati în Uniunea Europeana, vor apela la moneda europeana. Ca urmare, va avea loc, în mod cert, o anumita reasezare a locului detinut de monedele larg utilizabile în operatiunile comerciale internationale. Se stie ca dolarul detine de 4 ori mai mare valoare de exprimarea a exporturilor decât valoarea exporturilor SUA. Aceasta se explica prin rolul central al dolarului în cadrul sistemului monetar international (moneda de rezerva, convertibilitate deplina, prima euromoneda, etc.) prin rolul traditional al dolarului în operatiunile comerciale internationale, asa cum acesta s-a consolidat în decursul perioadei postbelice, fiind utilizat nu doar în comertul exterior al SUA, ci si în comertul exterior al tuturor statelor.
2) Utilizari oficiale:
a) Euro va prelua si locul monedelor nationale (DM, FF, HF etc.) în cadrul rezervelor valutare internationale, instalându-se în aceasta calitate alaturi de dolar si imediat dupa acesta, dar înaintea unor monede precum lira sterlina, yenul, francul elvetian etc. (cca 19%, fata de cca 58% ponderea dolarului).
b) Având asemenea importante functii internationale, moneda Euro serveste si în calitate de moneda-ancora, moneda-etalon pentru monede din afara zonei. Exista mai multe aranjamente monetare în care este implicat Euro:
Monedele tarilor UE care nu participa la UM (Lira sterlina, coroanele suedeza si daneza, drahma greaca) participa, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb (NERM – New Exchange Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul Monetar European
Mecanismul consta în:
stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul de etalon;
cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja standard de fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre respectivele banci centrale în mod nelimitat, fiind disponibile, în acest scop, si finantari pe termen scurt;
cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta, deci în raport cu 1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.
Tari care preiau Euro ca moneda nationala (cazul unor teritorii franceze, foste colonii) sau va înlocui francul francez în raportul CFA.
Tarile suverane precum Monaco, San Marino, Vatican vor folosi Euro pe baza unui aranjament special.
Cipru si Macedonia si-au legat monedele de Euro.
Bosnia-H., Bulgaria, Estonia – currency board euro/DM.
Un numar de 17 tari (Ungaria, Polonia, Irlanda) folosesc un cos de monede care include Euro.
Serveste calculului valorii monedei scripturale DST.
Flotare concertata cu Euro ca moneda de referinta
4.2. Cadrul organizatoric actual al activității monetar–financiare internaționale
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial relațiile monetar – financiare între țările care luaseră parte la conflict se aflau într-o stare precară. Țările câștigătoare cheltuiseră extrem de mult, producția de bunuri se redusese la minimum, trezoreriile se goliseră de aur, balanțele de plăți erau dezechilibrate, creditul era în suferință.
Țările învinse aveau în plus economia distrusă, datorii de război, lipsă de credibilitate.
De aceea, odată cu organizarea păcii Națiunile Unite au decis să reorganizeze și relațiile financiar – valutar – bancare.
Problema ce se punea era găsirea dacă era posibil, a unui etalon valutar solid sau a unei valute internaționale, precum și a unui organism internațional care să o emită. Era nevoie de o largă cooperare monetară între toate țările, ceea ce presupunea cedarea unei părți din suveranitate din partea acestora, tocmai când ele se doreau a fi cât mai libere. Acest deziderat a fost respectat în limita posibilului, căutându-se ca noile organisme financiar – monetare internaționale să permită exercitarea atributelor de suveranitate și independență de către țările interesate ajungându-se la concluzia ca hotărârile organismelor să fie adoptate în mod democratic, prin consens general. Rezultatul a fost că, hotărârile organismelor financiar – valutare internaționale să aibă mai mult un caracter de recomandare. Cu timpul însă s-au găsit diferite mijloace democratice de condiționare a activității țărilor interesate angajate în dorința lor da a-și rezolva eficient problemele proprii.
Conferința de la Bretton – Woods (1944), organizată sub egida ONU a fost acea care a pus bazele unui nou sistem monetar internațional. Importanța acestei conferințe constă în schimbarea completă a cencepției de până atunci, prin introducerea spiritului înțelegerii mutuale, al cooperării cât mai largi în problemele activității financiar – valutare. Ea marchează trecerea de la relațiile pur bilaterale la relații financiar – valutare multilaterale, pe baza unui consens între țările participante.
La baza mecanismelor noului sistem financiar – valutar au fost puse o serie de principii, care vizau: alegerea etalonului monetra, menținerea cursului de schimb al monedelor naționale, asigurarea convertibilității acestora, crearea rezervelor monetare al statelor, asigurarea lichidității internaționale, echilibrarea balanțelor de plăți.
Conferința nu a găsit acel etalon valutar ideal și a rămas la etalonul aur-devize (mai corect aur – valute), în care dolarul juca rolul principal. În schimb, conferința a inițiat înființarea a două organisme financiar – valutare internaționale: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).
Fondul Monetar Internațional a fost conceput ca o instituție pentru promovarea cooperării monetare între țările membre și a stabilității valutare, stabilirea unui sistem multilateral de plăți internaționale, echilibrarea balanțelor de plăți a țărilor membre ș.a.
Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare a fost plănuită a un organism de tip nou destinat finanțării investițiilor în țările membre, acordarea de împrumuturi pentru reconstrucție și dezvoltare. Ulterior BIRD s-a dezvoltat prin înființarea unor instituții afiliate și specializate și anume, Asociația Internațională de Dezvoltare (AID) și Corporația Financiară Internațională (CFI), devenind, de fapt, un grup de bănci interconexate cunoscut sub numele de Banca Mondială.
Activitatea monetar – financiară internațională se desfășoară în jurul acestor două instituții centrale. Varietatea problemelor și a situațiilor din diferitele țări a făcut necesară intervenția și înființarea și a altor instituții de profil care completează cadrul organizatoric al acestei activități. Totodată s-a menținut și a evoluat prin modernizare și o veche instituție financiar – valutară: Banca Reglementelor Internaționale (BRI).
BRI a fost înființată în 1930 în legătură cu plata reparațiilor de război datorate de Germania aliaților după primul război mondial. Cu timpul, renunțându-se la plata datoriilor germane, BRI s-a reprofilat efectuând, pentru băncile centrale, operațiuni de vânzare și cumpărare de valute, depozitare de aur, acordarea de credite, scontarea și reescontarea titlurilor de credit ale băncilor centrale, formarea de depozite ș.a. Situația de partener în operațiunile financiar – monetare cu băncile centrale europene ia adus numele de bancă a băncilor.
Sistemul Monetar European (SMI) a luat ființă în 1979 ca urmare a rezoluției Consiliului European (instituție centrală a U.E.). Obiectivul acestui acord a fost crearea stabilității monetare în Europa occidentală, o cooperare europeană în privința politicilor financiare a țărilor membre în U.E. Sistemul preconizează o modalitate complexă de menținere a cursurilor valutare prin intervenții asupra acestora, sprijinită de facilități de credite.
Unitatea de cont cu care se operează este denumită ECU (European Curreny Unit) o unitate de tip coș valutar, în care sunt incluse valutele ponderate ale țărilor membre. Față de ECU valutele țărilor membre se află într-un raport fix. Ele pot fluctua liber în funcție de cerere și ofertă, însă numai în cadrul unei limite de +/- 2,25%. Dacă valoarea fluctuantă are tendința de a depăți aceste limite, țările respective sunt datoare să intervină pe piață, influențând cererea s-au oferta pentru a aduce valutele în cadrul limitelor prevăzute.
Pentru finanțarea intervențiilor se acordă de către băncile centrale ale țărilor participante credite nelimitate pe termen foarte scurt. În acest scop s-a constituit Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) prin mobilizarea unei părți a rezervelor valutare ale țărilor participante. Această instituție a fost creată în 1979 cu scopul de a facilita îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor din U.E. una față de alta. De asemenea, s-a urmărit simplificarea intervențiilor pe piețele valutare, înlesnirea aranjamentelor valutare și stabilirea unei policiti comune a rezervelor valutare. În final, deși cursurile de schimb mai fluctuează, prin modul acesta de intervenție se creează o stabilitate valutară relativă.
Băncile centrale ale țărilor participante la SME sunt obligate să depună 20% din rezervele în dolari și 20% din deținerile lor în aur și primesc echivalentul lor în ECU. Aceasta este reînnoibil automat sub formă de „swap” în termen de 3 luni; în afară de facilitățile pe termen foarte scurt mai există facilități de credit pe termen scurt și mijlociu, într-un total de 25 mld ECU. Se fixează un plafon pentru fiecare țară, atât pentru datorii cât și pentru creanțe, în funcție de dificultățile balanțelor de plăți respective. Țările care nu sunt membre în SME dar au relații cu acesta pot participa la măsurile valutare necesare fără însă a beneficia de credite pentru investiții.
Banca Europeană de Investiții (BEI) este o instituție bancară înființată în 1958 cu participarea a 6 țări din CEE în scopul susținerii reconstrucției unor regiuni rămase în urmă, din aceste țări. Totodată BEI are sarcina de a promova dezvoltarea echilibrată a CEE fără să urmărească un scop lucrativ.
Resursele băncii sunt constituite din cota subscrisă de fiecare membru, fonduri procurate de pe piața financiară și din fonduri speciale ale bugetelor țărilor membre, care sunt administrate de BEI în calitate de mandatar al CEE.
BEI acordă împrumuturi pe termen lung sau garanții întreprinderilor, instituțiilor publice și financiare ale țărilor U.E. Ulterior această posibilitate s-a extins la o serie de țări din Europa, Africa și Orientul Apropiat.
Banca Interamericană de Dezvoltare (BID), înființată în 1959 la Washington, are ca membri fondatori țări din America de Nord, America de Sud și Anglia. Banca are ca scop accelerarea dezvoltării economice a membrilor săi prin susținerea investițiilor publice și private. Acordă sau garantează împrumuturi în favoarea țărilor membre.
Fondul Monetar Arab (FMA), înființat în 1976, are ca scop acordarea de credite pentru finanțarea deficitelor balanțelor de plăți din țările arabe, precum și stabilirea cursurilor valutare și asigurarea convertibilității monedelor țărilor membre.
Banca Africană de Dezvoltare (BAD) înființată în 1963, cu sediul la Abidjan (Coasta de Fildeș), pentru Statele Organizației Unității Africane are ca scop finanțarea programelor de dezvoltare economică, promovarea investițiilor în țările membre, furnizarea de asistență tehnică ș.a. BAD administrează și un fond African de Dezvoltare din care se acordă credite în condiții favorabile țărilor membre.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) înființată în 1989 de către Consiliul Europei de la Strassbourg, este o instituție care reunește pentru prima oară țări din Vestul și Estul Europei. Obiectivul BERD este promovarea investițiilor în Europa Centrală și de Est, reducerea riscurilor de finanțare pentru investitorii membri, facilitarea tranzacției spre economia de piață a țărilor din Est.
4.3. Banca Reglementelor Internaționale
BRI (Bank of International Settlements) are sediul la Basel (Elveția). A luat ființă ca instituție bancară, menită să mobilizeze anuitățile datorate de Germania la sfârșitul primului război mondial, prin emisiuni de obligațiuni și plasamente și să gestioneze aceste datorii.
Ulterior rolul BRI s-a extins în sensul promovării cooperării dintre băncile centrale ale țărilor participante, acordării de facilități suplimentare, pentru operațiuni financiare internaționale și activării ca împuternicit al băncilor centrale în diverse aranjamente financiare.
Operațiunile statutare ale băncii sunt cumpărarea și vânzarea de aur în cont propriu s-au al băncilor centrale, deținerea de aur, acordarea de împrumuturi băncilor centrale sau luarea de împrumuturi de la acestea, garantarea cu aur, scontarea și reescontarea titlurilor de credit, cumpărarea și vânzarea de devize, primirea de depuneri de la băncile centrale ș.a.
BRI este singura instituție de credit internațională care are permisiunea să dețină DST (unitate de cont emisă de FMI), are dreptul să participe la licitațiile de aur organizate de FMI în contul băncilor centrale sau al său propriu. Nu are dreptul de a emite bancnote, de a deține poziții principale într-un concern de afaceri, de a acorda credite guvernelor ș.a. Capitalul inițial al BRI a fost de 1,5 mld franci elevețieni. El a fost subscris de 30 bănci centrale, majoritatea din Europa.
Banca este condusă de un Consiliu de Administrație format din 6 directori, care sunt Guvernatorii băncilor centrale din cele 6 țări fondatoare, șase reprezentanți ai finanțelor, industriei și comerțului numiți de guvernatorii din fiecare țară și din 9 persoane desemnate de Consiliu, dintre guvernatorii băncilor centrale din țările în care au fost subscrise acțiuni ale băncii. Dintre membrii săi, Consiliul alege președintele consiliului, unul sau mai mulți vicepreședinți, președintele băncii și un director general.
4.4. Fondul Monetar Internațional
FMI este instituția centrală a sistemului monetar internațional, fondat în anul 1944 prin conferința de la Bretton-Woods, prin care s-a urmărit în principal crearea unui sistem de cursuri valutare fixe, asemănător celui din secolul XIX în cadrul sistemului etalon-aur, însă fără a impune țărilor debitoare crearea unor situații de deflație. Rolul principal în evitarea acestei deflații l-a avut FMI care avea posibilitatea de a acorda credite statelor pentru acoperirea deficitului balanțelor de plăți.
Scopurile FMI au devenit atât de importante și datorită extinderii parteneriatului său; de la 45 de țări implicate în fondarea lui, în prezent FMI numără 184 de țări membre. România este membră FMI din anul 1972.
Astăzi, scopurile statuare ale FMI corespund cu cele formate în anul 1944 (CF art.1 din Statut):
promovarea cooperării monetare internaționale prin intermediul unei instituții specializate care să facă posibile consultări permanente între țările membre;
stimularea dezvoltării comerțului internațional care să contribuie la sprijinirea instaurării și menținerii unui nivel ridicat al gradului de ocupare, venitul național real și al gradului de dezvoltare al resurselor productive;
promovarea stabilității cursurilor valutare; menținerea unor regimuri valutare adecvate în statele membre și în relațiile dintre acestea și eviterea unor deprecieri concurențiale ale monedelor statelor participante;
sprijinirea stabilirii unui sistem multilateral de reglare a tranzacțiilor curente între statele membre și eliminarea restricțiilor valutare care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;
întărirea credibilității statelor membre punând la dispoziția lor, în mod temporar și cu garanții adecvate, resursele generale ale Fondului și oferindu-le astfel posibilitatea de a-și corecta dezechilibrele balanțelor lor de plăți, fără să recurgă la măsuri de natură să prejudicieze prosperitatea națională sau internațională;
scurtarea duratei și reducerea amploarei balanțelor de plăți ale statelor membre.
În septembrie 2000, noul director al FMI și-a exprimat viziunea în ceea ce privește viitorul FMI:
FMI va urmări să promoveze creșterea economică neinflaționistă care să fie în beneficiul tuturor;
FMI va fi un "centru de competență" pentru stabilitatea sistemului financiar internațional;
va fi o instituție deschisă care va învăța din experiențe proprii și se va adapta continuu schimbărilor care se vor produce.
Această opinie a fost în întregime adoptată de membrii FMI și acum ghidează întreaga activitate a instituției.
FMI este condus de următoarele organisme:
Consiliul Guvernatorilor, format din Ministerul de Finanțe sau Președintele Băncii Centrale din fiecare țară. Acesta se întrunește o dată pe an (de obicei în luna septembrie) și are rolul unei adunări generale a acționarilor.
Consiliul de Administrație este format din 24 de membri: 5 numiți de statele ale căror cote părți sunt cele mai mari (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franța) iar restul sunt desemnați de celelalte state membre, grupate pe zone geografice.
Directorul general conduce activitatea FMI sub controlul Consiliului de Administrație și prin tradiție este european.
FMI are circa 2800 de angajați recrutați din cele 133 de țări. Aproximativ 2/3 sunt economiști. Majoritatea echipei desfășoară activitatea la Washington, FMI având birouri și la Paris, Tokyo, Geneva, New York. Organizarea și funcționarea FMI se bazează pe așa-zisele "cote părți" exprimate în dolari sau DST, care trebuie subscrise și vărsate de diferite state pentru a deveni membre ale acestui organism.
Cotele-părți se varsă în proporție de 25% în DST sau valute convertibile, iar restul de 75% în moneda națională.
Cotele-părți urmăresc să reflecte poziția relativă a unei economii în cadrul economiei mondiale: cu cât economia unei țări este mai dezvoltată sub aspectul exportului și cu cât comerțul este mai extins și mai variat, cu atât cotele-părți sunt mai ridicate. SUA care este cea mai dezvoltată țară din lume are cea mai mare contribuție la FMI care reprezintă 17,6% din totalul cotelor.
Cotele-părți se revizuiesc din 5 în 5 ani de către Consiliul de Administrație al FMI, care propune, eventual, majorarea lor, Adunării Generale a statelor membre. Cea mai recentă revizuire (a 11-a) a fost efectuată în ianuarie 1999 și a determinat o creștere a cotelor-părți cu cca 45% la o valoare de 212,7 miliarde DST (aproximativ 290 miliarde dolari).
Faptul că țările varsă o mare parte (75%) din contribuția lor în monedă națională și că multe din aceste monede naționale nu sunt convertibile, face ca nu toate resursele fondului să poată fi folosită în vederea acordării pe seama lor, de împrumuturi în monedă convertibilă.
În cazul în care FMI constată că deținerile sale într-o anumită monedă sunt insuficiente pentru a satiface nevoile țărilor membre, el poate recurge la una din următoarele 3 soluții:
declararea "rarității" acelei monede ceea ce limitează accesul țărilor membre la împrumuturi în moneda respectivă. Această prevedere nu a fost niciodată aplicată în practică, deși condițiile ca o monedă să fie declarată rară au fost de mai multe ori îndeplinite;
împrumutarea monedelor foarte des solicitate de la anumite state membre. Această prevedere a dat naștere la ceea ce se numește "Acordul general de împrumut" (AGI), încheiat în 1962 între FMI și principalele 10 țări industrializate la care în 1964 s-a alăturat și Elveția. Inițial AGI a fost conceput pentru ca FMI să-și poată procura resursele în moneda necesară pentru a acorda credite țărilor care făceau parte din grupul celor 10 țări industrializate. Cu alte cuvinte, dispozitivul respectiv a constat în deschiderea reciprocă de linii de credit între cele mai dezvoltate 10 țări ale lumii, nu însă în mod direct ci prin intermediul FMI. Inițial rata dobânzii la creditele respective a fost mai mică decât dobânda pieței. În prezent rata dobânzii este aliniată la dobânzile practicate de FMI în cadrul celorlalte operațiuni ale sale. În 1997 a fost introdus "Noul Acord de Împrumut" ce numără 25 de țări și instituții participante.
cumpărarea unei anumite monede în schimbul DST. Dacă FMI dorește să-și reconstituie deținerile de monedă e unui stat membru, el are dreptul să cumpere o anumită cantitate din acea monedă contra DST. În acest mod, FMI își procură o mare parte din resursele în diverse monede de care are nevoie, pentru a acorda el însuși credite în moneda respectivă.
În prezent FMI deține peste 34 miliarde DST (cca 46 miliarde dolari) disponibile pentru împrumut. Împrumuturile acordate de FMI statelor membre diferă în funcție de natura problemelor macroeconomice pe care statele respective trebuie să le rezolve și de condițiile impuse pentru acordarea acestor împrumuturi.
DST, cunoscut uneori sud denumirea de "aur de hârtie" deși nu are o formă fizică a fost alocat țărilor membre FMI sub forma unui procent din cota lor. Ultima alocare a avut loc în anul 1981, când cele 4,1 miliarde DST au fost alocate la 141 țări membre ale FMI.
Valoarea DST este stabilită zilnic, pe baza unui "coș de valute": euro, yeni japonez, lira sterlină și dolarul american.
Resursele FMI sunt puse la dispoziția statelor membre prin intermediul "Drepturilor normale de tragere". Acestea se acordă sub forma unor tranșe care reprezintă 25% din cota-parte de capital subscris.
Prima tranșă, numită "tranșă de rezervă" se acordă automat, la cererea unui stat membru FMI.
Următoarele 4 tranșe sunt numite "tranșe de credit" și fiecare este egală cu 25% din cota-parte de capital subscris. În principiu, resursele puse la dispoziția unui stat membru în acest mod, nu pot depăși în cursul unui anumită 25% din cota sa de capital și nici nu pot depăși 200% din cotă. În practică, în cazul unor țări care se confruntă cu dificultăți de balanță ca urmare a unor catastrofe naturale, conducerea fondului, prin invocarea așa-zisei "clauze de urgență" poate să nu țină cont de una sau alta din aceste restricții.
"Drepturile normale de tragere" au ponderea cea mai mare în totalul operațiunilor financiare ale FMI și se înregistrează în contul de resurse generale al fondului.
În cazul țărilor cu venit național redus și țărilor membre FMI aflate în tranziție către economia de piață, FMI acordă următoarele facilități:
facilitatea de finanțare compensatorie și de finanțare a necesităților neprevăzute (FFCI). Finanțarea compensatorie constă în acordarea de împrumuturi țărilor care înregistrează un deficit în balanța lor de plăți. Finanțarea unor necesități neprevăzute reprezintă împrumuturi acordate tărilor care au deja alte acorduri încheiate cu FMI și care se confruntă cu anumite probleme externe cum ar fi: scăderea prețurilor mondiale ale produselor lor de export, creșterea prețurilor mondiale ale produselor de import, fluctuații ale ratei dobânzii.
facilitatea de ajustare structurală (FAS): reprezintă împrumuturi acordate statelor membre, cu venit național scăzut, care depun eforturi de ajustare macroeconomică sau care se confruntă cu dificultăți ale balanței lor de plăți.
facilitate pentru transformare sistematică (FTS). A fost creată în anul 1993 cu ocazia aderării Rusiei la FMI, iar după aceea a fost extinsă și la alte țări. Prin aceasta se acordă ajutor financiar șărilor a căror sistem de comerț exterior a suferit grave modificări ca urmare a înlocuirii comerțului bazat pe prețuri stabilite administrativ cu un comerț bazat pe prețurile pieței.
Odată cu crearea FMI a fost înființată și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) cu scopul de a promova dezvoltarea economică pe termen lung, incluzând proiecte de finanțare a infrastructurii.
FMI și BIRD își completează reciproc activitatea. În timp ce FMI este focalizat mai ales pe performanțele macroeconomice, BIRD se ocupă mai ales de dezvoltarea pe termen lung și activități de reducere a sărăciei.
După fondarea FMI și a Băncii Mondiale s-a studiat posibilitatea creării unei organizații care să promoveze comerțul mondial. Astfel în anul 1995 a fost înființat Organizația Comerțului Mondial.
4.5. Banca Mondială
Banca Mondială este un sistem bancar format din Banca Internațională pentru Dezvoltare și Reconstrucție (BIRD) înființată în 1945 cu sediul la Washington și două filiale ale acesteia:
– Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) înființată în 1960 și
– Corporația Financiară Internațională din 1956.
Banca Internațională pentru Dezvoltare și Reconstrucție (BIRD) este un organism interstatal care are o funcție complementară cu FMI.
Face parte din sistemul ONU având un rol proeminent în activitatea de finanțare și de promovare a dezvoltării economice a țărilor membre.
BIRD sprijină statele membre în curs de dezvoltare prin acordare de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea investițiilor, precum și pentru garantarea de împrumuturi obținute de acestea pe piața financiară. De asemenea, se ocupă de coordonarea ajutorului internațional pentru dezvoltare oferit de unele țări dezvoltate pentru țări în curs de dezvoltare; acordă asistență tehnică în legătură cu proiectele de investiții pentru dezvoltare și facilitează pregătirea de cadre superioare de specialitate printr-un institut de pregătire propriu.
Avantajele principale pusă la dispoziția țărilor membre sunt:
– contractarea de împrumuturi pentru investiții în vederea realizării unor proiecte economice necesare țării respective.
Solicitantul trebuie să prezinte garanții a căror mărime depinde de proporțiile obiectivului economic și de posibilitățile economiei respective de a suporta sarcina financiară. Toate împrumuturile de la BIRD se acordă în valută convertibilă pe termen lung, maximum 20 de ani.
– participarea la licitațiile internaționale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta.
Țările membre trebuie, să adere în prealabil la FMI și să participe la capitalul social al băncii prin vărsămintele stabilite. De asemenea, țările membre sunt datoare să furnizeze informații de orice fel privind situația economică și financiară a țării respective, informații solicitate în vederea stabilirii politicii de împrumuturi față de aceasta.
Organizarea BIRD este următoarea: conducerea băncii este asigurată de un complex de organe și anume:
Consiliul Guvernatorilor – format din câte un guvernator și un supleant, numiți de fiecare țară membră;
Consiliul Administratorilor;
Consiliul consultativ compus din șapte membri;
Comitetele de împrumuturi care au sarcina de a analiza situația și a elabora rapoarte privind proiectele, obiect al împrumuturilor solicitate.
Asociația Internațională pentru Dezvoltare este o altă filială a Băncii Mondiale, înființată în anul 1960 pentru soluționarea unor cazuri specifice: unele țări slab dezvoltate aveau o datorie externă foarte mare care le afecta grav întreaga economie.
Pentru aceasta AID acordă împrumuturi foarte avantajoase numite credite care impun sarcini relativ reduse debitorului, deoarece nu sunt purtătoare de dobânzi.
Aceste credite sunt acordate pe termen foarte lung (până la 50 de ani), rambursarea realizându-se astfel: în primii 10 ani se rambursează câte 1% pe an, iar apoi câte 3% pe an în următorii 30 de ani. Pentru acoperirea cheltuielilor administrative se percepe un comision de 0,75% pe an asupra parții efectiv utilizate din fiecare credit.
Beneficiarii unor astfel de credite sunt doar țările în curs de dezvoltare foarte sărace, a căror venit național pe locuitor nu depășește un anumit prag, au o solubilitate precară, dar care înregistrează performanțe economice acceptabile și concep proiecte care să justifice împrumuturile.
Fondurile AID sunt constituite din: subscripțiile mebrilor la Asociație, din subvenții periodice furnizate de țările membre mai bogate, din contribuții speciale acordate de unele țări membre, din transferuri de beneficii de la BIRD, din diverse venituri proprii.
La AID poate adera orice stat membru al BIRD, conducerea și administrarea fiins asigurate de aceleași organe și același personal, care are personalitate juridică și fonduri separate.
Corporația Financiară Internațională a fost înființată în scopul de a completa operațiunile BIRD pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor particulare din țările membre în curs de dezvoltare. Acest organism exercită un sprijin complex (financiar, juridic și tehnic) necesar creșterii sectorului privat al țărilor în curs de dezvoltare.
Structura organizatorică a AID, ca și a CFI este aceeași cu BIRD, utilizând același personal, deși au personalitate juridică și fonduri separate.
4.6. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
BERD este o instituție multinațională înființată în anul 1991, în scopul specific de a acorda asistență țărilor din Europa Centrală și de Est în dezvoltarea unor economii de piață. Sediul central se află la Londra având reprezentanțe în multe dintre țările în care BERD operează pentru coordonarea activităților locale. Cei 59 de acționari ai săi includ atât țări din Europa Centrală și de Est cât și din restul lumii, la care se adaugă Comunitatea Europeană și Banca Europeană pentru Investiții (BEI).
Cel mai puternic avantaj comparativ al Băncii, relativ la alte instituții financiare internaționale, pe lângă concentrarea regională, constă în abilitatea de a opera atât în sectorul public cât și în cel privat și de a avea la dispoziție cel mai larg și mai flexibil spectru de instrumente financiare pentru a sprijini diferitele stadii ale tranziției. Banca dispune de resurse deosebite în ceea ce privește personalul și instrumentele de lucru și pretinde de la partenerii săi transparență și cooperare deplină în ceea ce privește prezentarea rezultatelor financiare și operaționale ale activității lor.
BERD intervine, mai ales, în următoarele domenii: transport, telecomunicații, energetic cât și în restructurarea sectoarelor financiare.
În mod special, BERD caută să promeveze dezvoltarea sectorului privat prin operațiunile sale de investiții și prin mobilizarea capitalului străin și local. Investițiile BERD trebuie:
să ajute țările să se apropie de economia de piață perfectă: impactul tranziției;
să-și asume riscul în încercarea de a-i ajuta pe investitorii particulari;
să aplice principiile bancare, cu tărie.
În comparație cu băncile comerciale private, principalul avantaj al BERD constă, datorită structurii acționarilor, în dorința și disponibilitatea de a-și asuma riscul lucrând și cu alte entități ce aparțin sectorului privat, cum ar fi băncile comerciale și fonduri de investiții, ca și creditorii multiraterali și agenți naționali pentru creditarea exporturilor. BERD sprijină companiile care au dificultăți în a-și asigura finanțarea: prin aceasta, ea completează eforturile altor creditori.
Deși structura sa este diferită de cea a unei bănci comerciale, BERD are o abordare similară a proiectelor și își evaluează propriile servicii pe baze comerciale. Banca este capabilă să obțină fonduri la cele mai avantajoase dobânzi de pe piețele internaționale de capital.
Pentru a aborda un proiect, trebuie să viabil din punct de vedere comercial. Banca nu emite garanții pentru credite de export și nici nu asigură servicii bancare cu amănuntul.
BERD asigură o finanțare directă, specifică fiecărui proiect, în cazul activităților din sectorul privat, restructurare și privatizare, sau finanțarea infrastucturii pe care se bazează aceste activități. Societățile mixte au fost unul dintre beneficiarii majori ai împrumuturilor Băncii, în special cele cu partenerii străini.
Prin investițiile ei, Banca promovează:
reforme structurale și sectoriale;
competiție, privatizare și antreprenoriat;
investiții financiare mai puternice și sisteme legale.;
dezvoltarea infrastructurii care a necesitat dezvoltarea sectorului privat;
adaptarea unei guvernări puternice a corporațiilor care să includă sensibilitatea mantalității celor din jur.
BERD oferă un spectru larg de instrumente financiare și are o abordare flexibilă în structurarea serviciilor sale financiare. De exemplu, împrumutul minim standard este de 5 milioane ECU (înlocuită cu EURO din 1999) dar această cifră poate fi flexibilă dacă proiectul aduce beneficii fundamentale pentru țară, chiar dacă Banca nu asigură participare la capital și capital primar.
Funcționând ca un catalizator al schimbării, BERD:
promovează în mod direct investițiile cu coparticipare și străine;
asigură mobilizarea capitalului propriu;
asigură asistența tehnică necesară.
În concluzie, putem spune că BERD este un partener stabil, cu o reputație excelentă în mediul financiar bancar internațional. Banca este cotată cu un rating de AAA, oferind o mare garanție și mari posibilități financiare.
Concluzii:
În ceea ce priveste tarile asociate si candidate la UE, inclusiv România, de a folosi moneda Euro, s-a vazut ca exista mai multe posibilitati, în acest sens. Mai întâi, sa includa Euro în regimul cursului de schimb, asa cum unele au si facut-o deja. În ceea ce priveste România, solutia unui curs fixat în raport exclusiv cu Euro se exclude, deocamdata, atât pentru ca, în ciuda ponderii mari a schimburilor cu UE, dolarul are un rol important în totalul platilor, cât si prin faptul ca o tara candidata nu poate opta pentru participare la Mecanismul Sistemului Valutar II. Cea mai buna solutie pare a fi optiunea pentru un cos de monede în care Euro sa ocupe locul respectiv conform importantei sale în operatiunile externe si sa se instituie o marja controlata cu deprecieri de paritate anuntate. Aceasta ar permite si o fluctuare absolut necesara, dar controlata, si o anumita certitudine în privinta modificarilor de curs, importanta pentru deciziile mediului de afaceri. Banda de fluctuare trebuie sa fie relativ larga.
În ceea ce priveste utilizarile private, acestea exista deja în operatiunile comerciale externe cu UE si, firesc, în toate operatiunile bancare. Firmele au posibilitatea de a stabili un pret în Euro care sa fie valabil pentru vânzarile lor în oricare dintre tarile zonei. Bancile au avut posibilitatea de a reduce cheltuielile lor pentru diferite operatiuni, inclusiv prin reducerea numarului de banci corespondente.
Cu toate acestea, exista deocamdata în rândul operatorilor o anumita retinere fata de Euro fie din necunoastere, fie, asa cum am aratat, datorita faptului ca o moneda deocamdata doar scripturala, nu efectiva, provoaca neîncredere. De aici, o supraevaluare a dolarului. Trecerea la circulatia efectiva a Euro, paralel cu intensificarea operatiunilor comerciale si financiare reciproce, la care se vor adauga cele turistice, vor fi de natura a anula aceasta neîncredere.
CAPITOLUL V
STUDIU DE CAZ: PROGRAMUL DE MICRO PROIECTE – FONDUL europa
Istoric
Uniunea Europeană sprijină în țările candidate acțiuni care ajută aceste țări în procesul de aderare la Uniunea Europeană. În timp ce programele Phare naționale sunt axate pe proiecte la scara largă, Fondul Europa finanțează proiecte ale căror costuri sunt mai modeste, dar care ar putea contribui la o mai bună informare a publicului asupra procesului de aderare la Uniunea Europeană. Finanțările nerambursabile oferite de Fondul Europa vor sprijini acțiuni legate de eforturile depuse în vederea procesului de aderare, cu scopul de a crea o mai mare transparență a acestui proces și pentru a facilita înțelegerea lui de către publicul larg/grupuri țintă specifice din viitoarele State Membre. Activitățile de tipul celor avute în vedere de către Fondul Europa, de creștere a transparenței și gradului de informare, constituie un instrument eficace pentru stimularea viitoarelor State Membre în jurul temei aderării la Uniunea Europeană.
Obiectivele și prioritățile programului Europa
Obiectivele programului sunt următoarele:
– sensibilizarea opiniei publice din țările candidate asupra integrării europene și asupra procesului de extindere a Uniunii Europene;
– aportul direct la o integrare mai rapidă a României în Uniunea Europeană ;
– creșterea transparenței acțiunilor Uniunii Europene în România.
Prioritățile identificate pentru România în acest context sunt următoarele:
– aducerea informației cât mai aproape de interesele și cerințele publicului, atât la nivel local cât și regional;
– informație specializată pentru interesele și cerințele organizațiilor profesionale;
– o mai bună cunoaștere și înțelegere a aspectelor legate de Uniunea Europeană.
Finanțarea nerambursabilă oferită de Autoritatea Contractantă
Suma totală disponibilă pentru prezenta Cerere de Propuneri este de 1 milion de Euro. Autoritatea contractantă își rezervă dreptul să nu acorde totalitatea fondurilor disponibile.
Valoarea finanțărilor nerambursabile
Valoarea finanțărilor nerambursabile ce vor fi acordate prin acest program se înscrie între următoarele sume minime și maxime:
Suma minimă: 5.000 Euro
Suma maximă: 50.000 Euro
În plus, nici o finanțare nerambursabilă nu poate depăși 80% din costurile totale eligibile ale acțiunii. Diferența de sumă trebuie asigurată, în numerar, din resursele proprii ale solicitantului sau ale partenerilor săi, sau din resurse altele decât bugetul Comunității Europene. Contribuțiile în natură nu sunt considerate ca reprezentând co-finanțare.
a) Regulile acestei cereri de propuneri
Prezentul ghid stabilește regulile pentru depunerea, selecția și implementarea proiectelor finanțate prin acest program, în conformitate cu prevederile Ghidului Practic1.
Criterii de eligibilitate
Există trei seturi de criterii de eligibilitate, care se referă la:
– Organizațiile care pot solicita o finanțare nerambursabilă;
– Proiectele pentru care se poate acorda o finanțare nerambursabilă;
– Tipurile de costuri care pot fi luate în considerare la stabilirea finanțării nerambursabile.
Eligibilitatea solicitanților (cine poate depune o cerere de finanțare)
(1) Pentru a fi eligibili pentru finanțare nerambursabilă, solicitanții trebuie să fie persoane juridice non-profit.
(2) Potențialii solicitanți nu sunt în drept să participe la Cererea de Propuneri sau să primească o finanțare nerambursabilă dacă:
sunt falimentari sau în curs de lichidare, se află în litigii, au inițiat acorduri cu creditorii, și-au suspendat activitățile, sunt subiectul unor proceduri referitoare la această situație, sau sunt într-o situație asemănătoare reieșind dintr-o procedură similară prevăzută în legislația sau reglementările naționale;
au suferit condamnări ca urmare a unei hotărâri judecătorești care este considerată res judicata (adică împotriva căreia nu este posibil nici un apel), condamnări datorate unei conduite profesionale incorecte;
sunt vinovați de grave greșeli profesionale care pot fi dovedite prin orice mijloace pe care Autoritatea Contractantă le poate justifica;
nu și-au îndeplinit obligațiile referitoare la plata contribuțiilor la asigurările sociale sau la plata taxelor, în conformitate cu prevederile legale ale țării în care își au sediul, ale țării autorității contractante sau ale țării în care proiectul urmează să aibe loc;
au fost subiectul unor condamnări ca urmare a unei hotărâri judecătorești care este considerată res judicata pentru fraudă, corupție, implicare într-o organizație criminală sau orice altă activitate ilegală în detrimentul intereselor financiare ale Comunitații ;
au fost declarați că au încălcat în mod serios contractul din cauza nerespectării obligațiilor contractuale ce decurg din procedura de contractare sau de acordare de finanțări nerambursabile din bugetul Comunității.
Solicitanții sunt de asemenea excluși de la participarea la Cererea de Propuneri sau de la acordarea de finanțări nerambursabile în cazul în care, la data Cererii de Propuneri, aceștia :
sunt subiectul unor conflicte de interese ;
sunt vinovați de distorsionări grave în procesul de transmitere a informațiilor solicitate de către Autoritatea Contractantă, ca o condiție de participare la Cererea de Propuneri, sau nu reușesc să furnizeze aceste informații ;
au încercat să obțină informații confidențiale sau să influențeze comitetul de evaluare sau Autoritatea Contractantă în timpul procesului de evaluare a prezentei Cereri de Propuneri sau a unora anterioare.
În cazurile la care se face referire la punctele (a), (c), (d), (f), (h) și (i) de mai sus, excluderea se aplică pe o perioadă de doi ani de la date la care s-a stabilit încălcarea. În cazurile la care se face referire la punctele (b) și (e), excluderea se aplică pe o perioadă de patru ani de la date la care s-a notificat hotărârea.
Solicitanții trebuie să furnizeze o dată cu propunerile lor o declarație pe propria lor răspundere că nu intră sub incidența nici uneia din categoriile de la (a) la (f), mentionate mai sus.
Parteneriate și Eligibilitatea Partenerilor
Solicitanții pot acționa individual sau în consorțiu cu alte organizații partenere.
Partenerii solicitanților participă la proiectarea și implementarea proiectului, iar costurile pe care le implică sunt eligibile în același mod în care sunt eligibile costurile beneficiarului finanțării nerambursabile. În consecință, partenerii solicitanților trebuie să îndeplinească aceleași criterii de eligibilitate ca și solicitanții.
Alte organizații pot fi implicate în proiect. Astfel de asociați joacă un rol real în acțiune, dar nu pot beneficia de finanțarea nerambursabilă. Organizațiile asociate nu trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate la care se face referire în secțiunea 2.1.1.
Sub-contractorii nu sunt nici parteneri nici asociați, și intră sub incidența regulilor stabilite în Anexe la Contractul Standard de finanțare nerambursabilă.
Solicitantul va fi acționat ca și organizație principală și, în cazul în care a fost selectat, ca Parte Contractantă (« Beneficiarul »).
b) Eligibilitatea proiectelor: proiectele pentru care se poate depune o cerere de finanțare
Durata unui proiect nu poate depăși 12 (douăsprezece) luni.
Sectoare sau teme. Proiectul trebuie să vizeze publicul larg sau grupuri clar identificate și să propună o metodologie adecvată pentru atingerea obiectivelor sale.
Informare sectorială
Proiectele se vor ocupa de informarea pe o tematica specifică procesului de integrare europeană pentru grupuri țintă clar identificate. Experții angajați pentru proiect trebuie să dovedească o bună cunoaștere a progreselor realizate în sectoarele respective alese, atât în Uniunea Europeană, cât și în România.
Locație. Acțiunile principale trebuie să se deruleze în România.
Tipuri de proiecte. Proiectele, ce pot fi finanțate prin acest program, trebuie să vină în completarea "Strategiei de informare a Delegației Comisiei Europene pentru 2002-2005" și a "Programului de lucru pentru activitățile de informare și comunicare, noiembrie 2003 – noiembrie 2004".
Proiectele ce urmăresc crearea de noi Centre de Informare Europa sau realizarea de activități/campanii în Centre de Informare Europa deja existente, pot fi finanțate în cadrul acestei Cereri de Propuneri, în măsura în care aceste Centre de Informare respectă « Lista standardelor minime pentru Centrele de Informare Europa ».
Următoarele tipuri de proiecte nu sunt eligibile:
– sponsorizări individuale pentru participare la ateliere, seminarii, conferințe, congrese;
– burse de studiu individuale, cursuri de specializare;
– conferințe individuale, cercetare academică, studii de fezabilitate și alte evenimente singulare care nu au impact direct asupra grupurilor țintă, cu excepția cazurilor în care aceste activități constituie părți indispensabile dintr-o acțiune de mai mare amploare ;
– ajutoare de urgență;
– finanțare retroactivă pentru proiecte care se află deja în derulare sau au fost încheiate;
– proiecte de infrastructură axate esențial pe achiziționarea de echipamente;
– construirea sau achiziționarea de terenuri sau imobile;
Numărul de propuneri și finanțări nerambursabile per solicitant. Un solicitant poate depune mai multe propuneri. Unui solicitant i se pot acorda mai multe finanțări nerambursabile în cadrul acestei Cereri de Propuneri.
c) Eligibilitatea costurilor – costuri care pot fi luate în considerare pentru finanțare nerambursabilă
Doar “costurile eligibile” pot fi luate în considerare pentru finanțare nerambursabilă. Aceste costuri sunt specificate în detaliu mai jos. În consecință, bugetul reprezintă atât o estimare a costurilor, cât și un plafon maxim al “costurilor eligibile”. Solicitantul trebuie să acorde o mare atenție faptului că aceste costuri eligibile trebuie să fie costuri reale și nu pot lua forma unor sume globale (cu excepția costurilor de transport și subzistență și a costurilor indirecte).
Vor fi recomandate pentru finanțare nerambursabilă acele propuneri care la procesul de verificare ce precede semnarea contractului nu relevă probleme care necesită schimbări ale bugetului. În urma acestei verificări se pot cere clarificări, și unde este cazul, această verificare poate conduce la propunerea de reducere a bugetului de către Autoritatea Contractantă.
Este, prin urmare, în interesul solicitantului să prezinte un buget realist și justificat din punctul de vedere al costurilor.
Costuri directe eligibile
Pentru a fi considerate eligibile în contextul Cererii de Propuneri, costurile trebuie:
– să fie necesare pentru derularea proiectului, să fie incluse în contractul anexat la prezentul Ghid și să fie în concordanță cu principiile unei bune gestiuni financiare, în special din punct de vedere al raporturilor cost-beneficiu și cost-rezultate;
– să fie efectuate în realitate de către Beneficiar sau partenerii acestuia în perioada de implementare a proiectului, în conformitate cu Art. 2 din Condițiile Speciale, indiferent de data la care s-a efectuat plata de către Beneficiar sau partenerii acestuia; aceasta nu afectează eligibilitatea costurilor legate de audit-ul final ;
– să fie înregistrate în documentele contabile sau fiscale ale Beneficiarului sau partenerilor acestuia, să fie identificabile și verificabile, și susținute originale ale documentelor justificative.
Sub aceste condițiile și acolo unde este relevantă respectarea procedurilor pentru acordarea contractului de finanțare nerambursabilă, costurile directe eligibile includ:
– costul pentru personalul angajat pentru proiect, care să corespundă salariilor actuale plus taxele pentru asigurări sociale și alte costuri aferente remunerării; salariile și costurile nu trebuie să depășească pe cele practicate în mod obișnuit de către Beneficiar sau partenerii acestuia, atunci când există parteneri;
– transportul și cheltuielile de subzistență pentru personalul implicat în proiect, dacă acestea corespund cu cele suportate în mod normal de către Beneficiar sau partenerii acestuia, atunci când există parteneri; orice rambursare de diurnă nu trebuie să depășească limitele maxime aprobate anual de către Comisia Europeană ;
– costuri pentru achiziționarea de echipament (nou sau uzat) și servicii, cu condiția ca acestea să corespundă prețurilor pieței;
– costuri pentru consumabile și rechizite;
– cheltuieli pentru sub-contractare;
– costuri derivând direct din clauzele Contractului (diseminarea informațiilor, evaluare specifică pentru proiect, audit, traduceri, copiere, asigurare, etc.), incluzând costuri pentru serviciile financiare (în particular, costul pentru transferuri și garanții financiare);
Costuri directe neeligibile
Următoarele costuri sunt neeligibile:
– datorii sau rezerve pentru pierderi sau datorii ;
– dobânzi datorate;
– elemente deja finanțate în alt cadru;
– cumpărarea de terenuri sau clădiri, cu excepția cazului în care acestea sunt necesare pentru implementarea directă a proiectului, situație în care proprietatea trebuie transferată beneficiarilor finali dupa încheierea proiectului;
– pierderi datorate ratei de schimb valutar;
– taxe, inclusiv TVA-ul, cu excepția cazului în care Beneficiarul (sau partenerii Beneficiarului) nu și le poate recupera și reglementările aplicabile autorizează recuperarea taxelor.
Costuri indirecte eligibile (costuri de regie)
Un procent fix, ce nu trebuie să depășească 7% din suma totală a costurilor directe eligibile ale Proiectului, sunt eligibile ca și costuri indirecte pentru a acoperi costurile administrative de regie ocazionate de derularea proiectului de către Beneficiar.
Costurile indirecte sunt eligibile numai dacă nu includ costuri alocate altor capitole de buget prevăzute în bugetul contractului.
Costurile indirecte nu sunt eligibile în cazul în care Beneficiarul primește de la Comisia Europeană o altă finanțare nerambursabilă destinată special pentru acoperirea costurilor de regie.
Contribuții în natură
Orice contribuție în natură (de exemplu: teren, bunuri imobile – fie in proprietate parțială sau totală, bunuri de folosință îndelungată, materii prime, activități caritabile neplatite prestate de catre o persoana sau organizatie) realizate de către Beneficiar sau de către partenerii Beneficiarului, și care trebuie enumerate separate în Anexa B, nu reprezintă cheltuieli ocazionate de proiect și nu sunt costuri eligibile. Aceste contribuții în natură nu sunt considerate ca reprezentând co-finanțare din partea Beneficiarului. Beneficiarul poate însă să aducă astfel de contribuții în conformitate cu cele declarate în Cererea de Finanțare, în cazul în care i se acordă o finanțare nerambursabilă.
Cum se elaboreaza o cerere de finanțare și procedurile care trebuie urmate
Cererea de finanțare și anexele
Solicitanții trebuie să depună Cererea de Finanțare anexată la prezentul Ghid. Cerere de Finanțare poate fi găsită și pe pagina de Internet a Comisiei Europene:
Solicitanții trebuie să completeze cererea de finanțare în limba română, dar este obligatorie și includerea unui rezumat în limba engleză.
Cerințe la completarea „Cererii de finanțare. Cererea de finanțare se completează cu grijă și cât mai clar posibil pentru a facilita evaluarea sa, cu precizie și dând suficiente detalii pentru o mai mare claritate, în special privind modul în care scopurile proiectului vor fi atinse, beneficiile care vor decurge din aceast proiect și modul în care proiectul propus este relevant pentru obiectivele programului.
Cererile de finanțare scrise de mână nu vor fi acceptate.
Alte documente solicitate. Cererile vor fi respinse dacă lipsesc informații sau documente.
La cererile de finanțare trebuie anexate următoarele documente:
Statute sau Contracte de Asociere ale organizației care depune cererea de finanțare și cele ale fiecărui partener (atunci când există parteneri alături de solicitant);
Cel mai recent Raport Anual și cele mai recente documente contabile ale solicitantului (balanța de venituri și pierderi și Bilanțul contabil pentru ultimul an financiar pentru care conturile au fost închise).
Pentru Centrele de Informare, în plus față de documentele menționate mai sus, sunt necesare și următoarele documente justificative:
– cele mai recente rapoarte lunare/anuale ale serviciilor de informare ale Centrelor de Informare deja existente ;
– hărți si planuri care să indice unde este localizat Centrul în cadrul clădirii, unde este localizată clădirea, împreună cu zonele din vecinătate;
– decizii ale autorităților locale/proprietarului care să ateste alocarea personalului și a spatiului Centrului de Informare pe o perioada de 5 ani.
Unde și cum se trimit cererile de finanțare
Cererile de finanțare trebuie trimise într-un plic sigilat prin poștă recomandată, mesageria expresă sau livrate personal (un certificat de primire, datat și semnat, va fi dat la primire) la adresa indicată.
Cererile de finanțare trimise prin alte mijloace (de exemplu prin fax sau prin e-mail) sau livrate la alte adrese vor fi respinse.
Cererile de finanțare (cererea de finanțare, bugetul, matricea logică și documentele justificative) trebuie depuse în 4 exemplare: unul original și 3 copii.
Pe plic trebuie scris numărul de referință pentru această Cerere de Propuneri: CFP – Fondul Europa 2004, numele complet și adresa solicitantului, și cuvintele “Not to be opened before the opening session ” și “A nu se deschide înainte de Ședința de Deschidere”.
Solicitanții trebuie să verifice că cererea de finanțare este completă utilizând lista de verificare din formularul de cererea de finanțare.
Data limită de depunere a propunerilor
Sunt 2 (două) date limită pentru anul 2004 de primire a cererilor de finanțare:
26 februarie 2004 la ora 16:00 – pentru prima sesiune
24 mai 2004 la ora 16:00 – pentru a doua sesiune
Cererile de finanțare primite după prima dată limită vor fi automat incluse în a doua serie de cereri.
Cererile de finanțare primite după ultima dată limită vor fi automat respinse, chiar dacă ștampila poștei indică o dată ce precede această ultimă dată limită sau dacă întârzierea se datorează serviciului de curierat.
Informații suplimentare
Întrebari pot fi trimise prin e-mail sau prin fax nu mai târziu de 21 de zile înainte de fiecare din cele două date limită de primire a cererilor de finanțare , indicând clar numărul de referință al Cererii de Propuneri.
Întrebările vor primi răspunsuri nu mai târziu de 11 de zile înainte de fiecare din cele două date limită de primire a cererilor de finanțare.
Confirmare de primire
După sesiunea de deschidere a propunerilor, Autoritatea Contractantă va trimite o confirmare de primire către toți solicitanții, indicând dacă cererea de finanțare a fost primită înainte sau după data limită și informându-i asupra numărului dosarului cererii de finanțare.
Evaluarea și selecția propunerilor
Cererile de finanțare vor fi examinate și evaluate de către Autoritatea Contractantă cu posibila asistență din partea unor experți externi. Toate acțiunile depuse de către solicitanți vor fi evaluate conform următoarelor criterii:
(1) conformitatea Administrativă – se verifică dacă cererea de finanțare este completă conform listei de verificare.
(2) eligibilitatea solicitanților, partenerilor și proiectelor – se verifică dacă solicitanții, partenerii lor și proiectele sunt eligibili conform criteriilor din secțiunea 2.1.1, 2.1.2 și 2.1.3.
Evaluarea calității propunerilor și evaluarea financiară
O evaluare a calității propunerilor, inclusiv a bugetului propus, vor fi derulate în conformitate cu criteriile de evaluare din Grila de Evaluare prezentată în pagina următoare. Sunt două tipuri de criterii de evaluare: criterii de selecție și criterii de acordare a finanțării nerambursabile.
Criteriile de selecție sunt destinate sprijinirii evaluării capacității financiare și operaționale a solicitanților pentru a se asigura ca:
– dispun de surse de finanțare stabile și suficiente pentru a-și menține activitatea pe tot parcursul perioadei de derulare a proiectului și, acolo unde este cazul, să participe la finanțarea proiectului ;
– au competențele și calificările profesionale cerute pentru derularea cu succes a proiectului propus. Aceasta se aplică și pentru partenerii solicitantului.
Criteriile de acordare permit evaluarea calității cererilor de finanțare în raport cu obiectivele și prioritățile stabilite, și acordarea de finanțări nerambursabile proiectelor care maximizează întreaga eficacitate a acestei cereri de propuneri. Aceste criterii acoperă aspecte legate de relevanța proiectului, consistența sa cu obiectivele acestei cereri de propuneri, calitatea, impactul așteptat, sustenabilitatea și eficacitatea costurilor.
Punctaj. Criteriile de evaluare sunt împărțite în secțiuni și subsecțiuni. Fiecărei subsecțiuni trebuie să i se acorde un punctaj între 1 și 5 în conformitate cu următoarele reguli: 1 = foarte slab; 2 = slab; 3 = satisfăcător; 4 = bun; 5 = foarte bun. Vor avea prioritate la acordatea finanțărilor nerambursabile cererile de finanțare care întrunesc cele mai mari scoruri.
Dacă pentru secțiunea 1 se obține un punctaj total mai mic de 12 puncte (satisfăcător), propunerea nu va fi evaluată mai departe.
Dacă pentru secțiunea 2 se obține un punctaj total mai mic de 20 puncte (bun), propunerea nu va fi evaluată mai departe.
Grila de evaluare
Informații referitoare la decizia autorității contractante de acordare a finanțării nerambursabile
Solicitanții vor fi informați în scris de către Autoritatea Contractantă asupra deciziei referitoare la cererea de finanțare. Decizia de a respinge o cerere de finanțare sau de a nu acorda finanțare se va baza pe următoarele motive:
-cererea de finanțare a fost primită după data limită;
-cererea de finanțare a fost incompletă sau neconformă cu condițiile administrative prestabilite;
– solicitantul sau unul sau mai mulți parteneri nu au fost eligibili;
– proiectul nu a fost eligibil (de exemplu proiectul propus nu este acoperit de program, propunerea depășește durata maximă permisă, valoarea finanțării solicitate este mai mare decât suma maximă permisă, etc.);
– propunerea nu a fost suficient de relevantă sau capacitatea financiară și operațională a solicitantului nu a fost suficientă, sau propunerile selectate au fost considerate superioare din acest punct de vedere ;
– propunerea a fost considerată inferioară din punct de vedere financiar și tehnic comparativ cu propunerile selectate.
Decizia Autorității Contractante de a respinge o cerere de finanțare sau de a nu acorda o finanțare este finală.
Datele la care Auroritatea Contractantă intenționează să anunțe decizia de acordare a finanțărilor nerambursabile urmare încheierii procesului de evaluare sunt următoarele:
Pentru prima sesiune 10 mai 2004 – aceasta este o dată estimativă
Pentru a doua sesiune 30 iulie 2004 – aceasta este o dată estimativă
Condiții aplicabile implementării proiectului după decizia Autorității Contractante de acordare a finanțării nerambursabile
După decizia de acordare a finanțării nerambursabile, Beneficiarului i se va propune un contract în conformitate cu contractul standard al Autorității Contractante, anexat la prezentul Ghid.
Înainte de semnarea contractului, se vor efectua vizite de pre-contractare la proiectele propuse pentru finanțare cu scopul de a verifica dacă toate condițiile incluse în cererea de finanțare sunt îndeplinite de către organizația selectată. În timpul vizitelor de pre-contractare la proiectele care aspiră la crearea de noi Centre de Informare Europa, organizației solicitante i se va cere să prezinte dovezile de existență și acordare a spațiului pentru viitorul Centru de Informare.
Datele la care se intenționează începerea proiectelor urmare semnării contractelor de către părți sunt următoarele:
Pentru prima sesiune 1 iulie 2004 – aceasta este o dată estimativă
Pentru a doua sesiune 1 octombrie 2004 – aceasta este o dată estimativă
Toate proiectele trebuie să se încheie înainte de 31 Decembrie 2003.
Suma finală a finanțării nerambursabile va fi stipulată în contract. Așa cum se menționează în paragraful 2.1.4 de mai sus, această sumă are la bază bugetul, care este doar unul estimat. În consecință, această sumă devine finală numai după terminarea proiectului și prezentarea counturilor financiare finale.
Neîndeplinirea obiectivelor. Dacă Beneficiarul eșuează în implementarea proiectului în condițiile asumate și agreate în contract, Autoritatea Contractantă își rezervă dreptul de a întrerupe plățile și/sau de a încheia contractul. Contribuția Autorității Contractante poate fi redusă și/sau Autoritatea Contractantă poate solicita plata parțială sau în totalitate a sumelor deja plătite, dacă beneficiarul nu respectă termenii stipulați în contract.
Amendamente la contract și modificări în cadrul bugetului. Orice modificare adusă contractului trebuie consemnată în scris, într-un amendament la contractul original. Totuși, anumite modificări (adrese, conturi bancare, etc.) pot fi doar comunicate Autorității Contractante.
Modificări în cadrul bugetului. Elementele de buget pot varia față de cifrele prevăzute inițial, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– modificările nu afectează scopul inițial al proiectului; și
– impactul financiar este limitat la un transfer în cadrul unui singur capitol de buget sau la un transfer între capitole de buget care implică o modificare mai mică de 15% a sumei inițiale a respectivului capitolul bugetar.
În acest caz, Beneficiarul poate opera modificarea și trebuie să informeze Autoritatea Contractantă.
Această metodă nu poate fi folosită pentru amendarea costurilor indirecte (de regie).
În toate celelalte cazuri, trebuie făcută o solicitare în scris în avans către Autoritatea Contractantă și va fi solicitat un amendament la contract.
Raportarea. Rapoartele trebuie întocmite în limba prevăzută în contract. Rapoartele tehnice și financiare trebuie înaintate împreună cu cererile de plată (altele decât cererea inițială). Un plan de acțiune și un buget pentru perioada următoare de implementare trebuie să însoțească rapoartele înaintate pentru următoarele plățile.
Informații suplimentare. Autoritatea Contractantă poate solicita informații suplimentare.
Plățile. Plățile vor fi făcute după cum urmează:
– 50% din valoarea totală a finanțării se va plăti Beneficiarului în termen de 60 zile de la primirea de către Autoritatea Contractantă a Contractului semnat de ambele părți și a unei cereri de plată.
– 40% din valoarea totală a finanțării se va plăti Beneficiarului în termen de 60 zile de la primirea de către Autoritatea Contractantă a unei cereri de plată însoțită de un raportul intermediar spre aprobare.
– până la 10% din valoarea totală a finanțării se va plăti Beneficiarului în termen de 60 zile de la primirea de către Autoritatea Contractantă a unei cereri de plată însoțită de raportul final spre aprobare.
Conturi ale proiectului. Beneficiarul trebuie să asigure înregistrarea contabilă exactă și periodică, precum și operarea transparentă a unui cont separat pentru implementarea proiectului.
Beneficiarul trebuie să păstreze înregistrările timp de șapte ani după data plății finale.
Auditul. În contract se va stipula posibilitatea efectuării unor inspecții asupra documentelor și asupra locului de derulare a proiectului de către Comisie, Oficiul de Luptă Anti-Fraudă, Curtea Europeană de Conturi.
Publicitatea. Finanțarea din partea Comunității Europene va beneficia de vizibilitate și de recunoaștere prin mijloace cum ar fi rapoartele și publicațiile realizate ca rezultat al proiectului sau în timpul evenimentelor publice asociate proiectului.
Implementarea contractelor. În cazul în care implementarea proiectului presupune din partea Beneficiarului acordarea de contracte de achiziții, Beneficiarul va acorda contractul acelui ofertant a cărui oferă are cel mai bun raport calitate-preț, cu respectarea principiilor transparenței și egalității de tratament față de de potențialii contractori, avându-se grijă să se evite orice conflict de interese.
Bibliografie
Bertrand Commelin. Europa economică, Institutul European 1998;
Bran Paul. Relații valutar – financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1990;
Năsui Delia. Relații valutar – financiare internaționale, Editura Universității „Aurel Vlaicu” Arad 2003
Negruș Mariana. Finanțarea schimburilor internaționale, Politici. Tehnici, Editura Humanitas, București 1991;
Nicolae A., Dumitriu I., Eficiența și finanțarea investițiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București 1990;
xxx – Colecția Revistei Capital
xxx – Colecția Ziarul Financiar
www.europafund. Com
Stolojan,T – Integrare si politica fiscala Europeana, Bucuresti, 2002
Bîrsan M. – Integrarea economica europeana, Vol. I, Introducere în teorie si practica, Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
Bîrsan M. – Integrarea economica europeana, Vol. II, Uniunea Europeana – relatii economice cu alte zone, Editura Fundatiei CDIMM, Maramures, 1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Euro A Revolutionat Piata Monetara A Europei (ID: 134296)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.