Euharistia Ca Jertfa Si Taina
CUPRINS
INTRODUCERE:
PARTEA I
CAP I : GENERALITĂȚI DESPRE SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI
– Denumiri
– Importanța Tainei
– Materia Tainei
– Legatura cu alte taine
– Concepția altor denominațiuni creștine despre Sfânta Euharistie
– Efectele tainei
CAP II : SFÂNTA TAINA A EUHARISTIEI IN SFANTA SCRIPTURA
– Preînchipuiri ale Sfintei Euharistii in Vechiul Testament si Noul Testament
– Instituirea Sfintei Taine a Euharistiei
CAP III: SFANTA TAINĂ A EUHARISTIEI IN BISERICA PRIMELOR SECOLE CREȘTINE
– Sfânta Taină a Euharistiei in timpul Sfinților Apostoli
– Diferența dintre Sfânta Taină a Euharistiei și Paștele evreiesc
– Sfânta Taină a Euharistiei in secolul II Creștin
– Sfânta Taină a Euharistiei in secolul III Creștin
CAP IV: ÎNTRUPAREA MÂNTUITORULUI ȘI JERTFA MÂNTUITORULUI CA IZVOARE ALE SFINTEI EUHARISTII
– Întruparea Mântuitorului și Sfânta Taină a Euharistiei
– Jertfa Mântuitorului și Sfânta Taină a Euharistiei
PARTEA II
CAP I : SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI ȘI SFANTA LITURGHIE
– Euharistia ca și ospăț anamnetic
– Euharistia ca și epicleză
CAP II : SFANTA TAINĂ A EUHARISTIEI – UNITATE ȘI COMUNIUNE A CREDINCIOȘILOR
– Sfânta Taină a Euharistiei unitate a credinciosilor in trupul mistic al lui Iisus Hristos
– Sfânta Taină a Euharistiei comuniune a credincioșilor intr-un singur trup al Mântuitorului Iisus Hristos
– Teandrismul Euharistic
CAP III: SFANTA TAINĂ A EUHARISTIEI – MIJLOC DE A DEVENI HRISTOFORI
– Pregătirea pentru primirea Sfintei Euharistii
– Roadele Sfintei Euharistii in viața credincioșilor
– Sfanta Taină a euharistiei – izvor de viața pentru credincios
Concluzii
Bibliografie
Pagini 97
=== Euharistia ca jertfa si taina ===
CUPRINS
INTRODUCERE:
PARTEA I
CAP I : GENERALITĂȚI DESPRE SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI
– Denumiri
– Importanța Tainei
– Materia Tainei
– Legatura cu alte taine
– Concepția altor denominațiuni creștine despre Sfânta Euharistie
– Efectele tainei
CAP II : SFÂNTA TAINA A EUHARISTIEI IN SFANTA SCRIPTURA
– Preînchipuiri ale Sfintei Euharistii in Vechiul Testament si Noul Testament
– Instituirea Sfintei Taine a Euharistiei
CAP III: SFANTA TAINĂ A EUHARISTIEI IN BISERICA PRIMELOR SECOLE CREȘTINE
– Sfânta Taină a Euharistiei in timpul Sfinților Apostoli
– Diferența dintre Sfânta Taină a Euharistiei și Paștele evreiesc
– Sfânta Taină a Euharistiei in secolul II Creștin
– Sfânta Taină a Euharistiei in secolul III Creștin
CAP IV: ÎNTRUPAREA MÂNTUITORULUI ȘI JERTFA MÂNTUITORULUI CA IZVOARE ALE SFINTEI EUHARISTII
– Întruparea Mântuitorului și Sfânta Taină a Euharistiei
– Jertfa Mântuitorului și Sfânta Taină a Euharistiei
PARTEA II
CAP I : SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI ȘI SFANTA LITURGHIE
– Euharistia ca și ospăț anamnetic
– Euharistia ca și epicleză
CAP II : SFANTA TAINĂ A EUHARISTIEI – UNITATE ȘI COMUNIUNE A CREDINCIOȘILOR
– Sfânta Taină a Euharistiei unitate a credinciosilor in trupul mistic al lui Iisus Hristos
– Sfânta Taină a Euharistiei comuniune a credincioșilor intr-un singur trup al Mântuitorului Iisus Hristos
– Teandrismul Euharistic
CAP III: SFANTA TAINĂ A EUHARISTIEI – MIJLOC DE A DEVENI HRISTOFORI
– Pregătirea pentru primirea Sfintei Euharistii
– Roadele Sfintei Euharistii in viața credincioșilor
– Sfanta Taină a euharistiei – izvor de viața pentru credincios
ABSTRACT
Dans le chapitre six l’auteur du quatrième évangile présente Jésus au centre de son ministère public dans un moment crucial: Sa manifestation comme pain de vie et en conséquence la foi ou le refus de l’homme face à ce mystère. La manifestation de Jésus comme pain de vie se déroule autour du thèmede la fête de Pâque.
Pour l’évangéliste Jean, Jésus est le pain céleste en qui il faut croire et qu’il faut manger pour obtenir le salut. Celui qui acceuille, dans la foi et dans l’obéissance l’ mystère de la parole et de la personne du Verbe fait chair entre dans l’intimité de Dieu et possède la vie éternelle. Sur ces deux idées est construit la structure doctrinaire entière du chapitre six.
Le grand discours sur le pain de vie qui signifie en même temp la manifestation de Jésus comme le vrai pain de vie de l’umanité est précedé par le récit du miracle de la multiplication des paines, accompli par Jésus et qui introduit symboliquement le lecteur au pincipaux thèmes du chapitre. Cet récit est important pour tous les évangelistes mais pendant que pour les synoptiques, Jésus fait le miracle par compassion pour la foule (cf. Mc. 6, 34), pour Jean, il s’agit, au contraire, d’un signe voulu par le Maître pour se révéler lui-même. Dans le symbolisme johannique en quel est vêtu le quatrième évangile entièr, le miracle de la multiplication des paines se présente comme le nouveau miracle d’une nouvelle manne (cf. Ex.16) accompli par Jésus, nouveau Moïse, dans un nouvel exode, et il est le symbole de l’Eucharistie dont Jean, à la différence des synoptiques, ne raconte pas l’institution au cours de la dernière Cène. Du fait, pour l’auteur du quatrième évangile n’est pas important le moment de l’institution de l’Eucharistie comme événement istorique, mais les effets qui les peut avoir sur la vie chrétiene du monde cet événement.
INTRODUCERE
Creștinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viață, viața cea adevărată în comuniune cu izvorul vieții, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană și ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului și a mortii dăruindu-ne viața vesnică a Împărătiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieții vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatălui așa să umblăm și noi întru înnoireA vieții"(Rom. 6, 4). Biserica este Împărătia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărătie, trăirea și împărtășirea concretă de viața cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărătia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).
Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezentei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtasi bucuriei învierii. Creștinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieții celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înțelegem astfel de ce Biserica noastră se numește ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos – doxa) lui Dumnezeu și, ca urmare, are credinta dreaptă fiind Biserica cea adevărată. Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărătie, mai precis unirea tuturor în Biserică și intrarea Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu.
Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie și îsi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numește Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și uneste cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârsind comuniunea cu Dumnezeu . Astăzi vorbind despre Taină avem tendinta de a ne gândi numai la cele Sapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinții preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general și la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăseste viața Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat și din moarte și revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos însusi se oferă și se împărtăseste printr-un ritual de sfințire săvârsit de slujitorii bisericesti în și prin puterea Duhului Sfânt.
Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos și a intrării ei în Împărătia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărătiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul și viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică și indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului și eshatologicului . Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie și, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos.
Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie și dezvăluire crescândă a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat și Înăltat dar și ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată" . În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioșilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El și între noi printr-un urcusspiritual conținuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos și, în Hristos, cu Sfânta Treime.
În Liturghie Biserica primeste darul unitătii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel și revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viața vesnică. În acelasi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală și în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât și cei adormiti ca mădulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp și spatiu. Viata creștină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică și în viața oricărui creștin care îsi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos.
Punctul central al sfintei liturghii il ocupa Sfânta Euharistie. Noi stim ca dintre toate Sfintele Taine cea mai insemnata este Taina Sfintei Euharistii, deoarece daca prin celelalte Taine se impartaseste crestinului Harul sau Gratia divina, forma tainei respective raminind neschimbata, prin Taina Sfintei Euharistii se impartaseste insusi Trupul si Singele Domnului, sub forma piiniii si a vinului. Sfinta Euharistie este taina si jertfa in acelasi timp: Taina, intrucit aduce iertarea pacatelor si jertfa, pentru ca atunci cind se savirseste, se fringe Trupul si se varsa Singele lui Iisus. Sf. Euharistie este taina si jerga in acelasi timp, instituita de Mintuitorul Hristos. Prin ea, sub forma piinii si a vinului, dupa rugaciunea de invocare a Sfintului Duh, se ofera credinciosilor insusi Trupul si Singele Domnului (Ioan 6, 55-57; I Cor. 10, 16). Ea nu poate fi savirsita decit de preotul cu succesiune apostolica, in virtutea Harului primit de la Mintuitorul prin Sfintii Apostoli.
Partea I
Cap. I Generalitǎți despre Sfânta Euharistie
1.1 Denumiri:
Sfânta Taină a Euharistiei este cunoscută sub mai multe denumiri: Cina Domnului, Frângerea Pâinii, Pâinea Cerească, Paharul Vieții, Paharul Mântuirii , Painea și Paharul, Trupul lui Hristos, Împartașanie, Cuminecatura, etc. Ca termen biblic, Euharistia apare pentru prima data ca termen in scrierile lui Ignație al Antiohiei: purtați de grija sa va adunați cat mai des pentru a aduce lui Dumnezeu mulțumire (euharistia ) și marire. Tot el o mai numește și leacul nemuririi, antidotul morții etc .Scrierile post apostolice sublineaza in mod deosebit efectul eclesial al Euharistiei. Altarul pe care se aduce Euharistia este Însuși izvorul unitații Bisericii.
Pentru Chiril al Ierusalimului , Euharistia este cupa mantuirii, painea supra ființiala prin care devenim partași ai firii Dumnezeiești.
Sfantul Vasile cel Mare o numește merinde pentru drumul veșniciei.
1.2 Importanta tainei
Sfanta Euharistie este cea mai mare și mai insemnata Taină a Bisericii. Sfanta Euharistie are o poziție centrală , atat in viața cat și in lucrarea Bisericii , deoarece fără Sfanta Euharistie , înteleasă ca Jertfă și Taină in același timp,nu există Biserica. In Sfanta Euharistie, Hristos este prezent prin prefacerea darurilor. Dacă in celelalte taine, se impărtășește oamenilor harul Sfantului Duh, in Sfanta Euharistie , sub chipul pâinii și al vinului, credincioșii se impărtășesc cu Însuși Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. De aceea Euharistia este cea mai mare Taină a Bisericii noastre , ea covarșindu-le pe celelalte prin adâncimea misterului, prin faptul ca ne impărtășim cu însuși izvorul harului care este Hristos si prin faptul că Sfânta Euharistie nu este numai Taină ci si Jertfă reală , dar nesângeroasă , adusă lui Dumnezeu de către Hristos impreună cu Biserica , care este Trupul său Tainic. Euharistia este actualizarea Jertfei de pe Cruce, in Biserici , prin mana preotului sau a episcopului, cu puterea Sfântului Duh.
Prin Sfânta Euharistie ne întalnim cu Dumnezeu , iar Dumnezeu se unește cu noi, devenim astfel Hristofori , adică purtători ai lui Hristos. De aceea Euharistia este desăvarșirea tuturor celorlalte Taine, făcând să străluceasca si mai tare darul primit prin celelalte Taine si întunecat prin umbra păcatului.
1.3 Materia tainei
Materia Sfintei Euharistii este pâinea și vinul. Pâinea trebuie sa fie din grâu curat, dospită , cum a fost la Cina cea de Taină , iar vinul sa fie de asemenea curat, din rodul viței , la care se adauga puțină apă , la momentul potrivit. Painea si vinul dupa Prefacere devin Trupul și Sângele lui Hristos . Ele nu sunt simboluri ale sângelui si ale trupului Lui , ci sunt in chip real Trupul si Sângele lui Hristos.Spre deosebire de Biserica Ortodoxă , Biserica Romano-Catolica intrebuințeaza pentru Euharistie paine nedospită, adică azima sau ostia .Această inovație este lipsita de orice temei scripturistic. Ea s-a introdus în Spania în sec.8, in Germania în sec 9 și a fost generalizata in Apus prin secolul 11. Acesta a fost unul din punctele disputate care au dus la Marea Schisma din anul 1054. La baza acestei inovțtii sta părerea greșita ca Mantuitorul Iisus Hristos la Cin cea de Taina a folosit azima , serband paștele iudaic. Eroarea ne-o descopeă Sfanta Scriptură , deoarece cei patru Evangheliști folosesc pentru denumirea materiei folosite cuvantul “ artos “ și nu “azimos” .
Evanghelistul Ioan ne spune si mai concret ca Mantuitorul a serbat Paștele cu ucenicii Sai , “inainte de sarbătoarea paștilor iudeilor” (Ioan 13,1), deci un paște diferit, plus ca daca cina ar fi fost unita cu paștele iudaic , atunci spălarea picioarelor ar fi fost imposibilă deoarece legea iudaica prevedea ca toți sa fie incalțați, cu mijlocul încins , gata de calatorie. Legea mai prevedea ca nimeni sa nu părăseasca casa , dar Iuda pleacă , la fel si Iisus cu Ucenicii lui. Iudeii dupa ce l-au dus pe Iisus la Pillat , nu au intrat in Pretoriu, ca să nu se spurce și să poată manca paștele.Vinerea Patimilor și a mortii Domnului era zi de lucru. Simeon Cireneanul, cel care a fost obligat sa poarte Crucea lui Iisus , se întorcea de la munca .Mironosițele și-au pregatit aromatele in seara aceleiași zile, și au mers la mormant abia a treia zi. Tot Ioan ne relateaza că iudeii s-au grăbit să coboare trupurile celor morți de pe cruci, pentru ca sa nu rămană acolo pentru a doua zi “ căci era mare ziua sambetei aceleia “ ( Ioan 13, 31 )
In concluzie , joi seara la Cina cea de Taina , Mantuitorul nu a serbat paștele iudaic si nu s folosit azima ci pâine dospita.
1.4 Legatura cu alte taine
Euharistia este pusă în legătură cu alte două taine, acestea fiind Botezul și Mirungerea. Prin cele trei taine, cel ce crede în Iisus Hristos este unit deplin cu El și introdus în Biserică. Ele sunt numite de către Dumitru Stăniloae.Euharistia este taina care încoronează Botezul și Mirungerea. Existența noastră pămantească este condiționată de cele trei taine astfel: prin Botez primim iertarea păcatelor și ne naștem la viața cea nouă în Hristos, prin Mirungere ne întărim în noua viață primită prin botez, iar prin Euharistie ne înnoim viața în Hristos, prin împărtășirea cu Trupul și Sangele Domnului.Euharistia întipărește în noi starea de înviere cu care vom depăși moartea. Aceasta o vom face prin unirea cu Hristos, cel care a învins moartea prin care a trecut.Prin unirea cu Hristos, credinciosul se umple de har și de toate bunurile duhovnicești și de binecuvantările lui Dumnezeu. El propășește și se desăvarșește în viața duhovnicească, avand speranța învierii la viața veșnică, și a participării depline la slăvita și fericita împărăție a lui Hristos.
1.5 Conceptia altor denominatiuni crestine despre Euharistie
Concepția unor denominațiuni creștine despre Sfanta Euharistie , este cu totul deosebită de a noastră. În concepția protestantă despre Euharistie , aceadta este redusă la ideea de simplu ospăț comemorativ, și nu i se recunoaște nici caracterul de taină și nici cel de jertfă. În această concepție painea și vinul nu sunt Trupul și Sangele lui Hristos , ci doar simboluri ale acestora. Eroarea lor pornește de la Zwingli care susține că Dumnezeu comunică cu sufletul pe o cale pur spirituală și că omul își dobandește mantuirea numai prin încrederea că este mantuit numai prin moartea lui Hristos. Zwingli golește Euharistia de orice prezență reală și actuală a Domnului , ea nefiind altceva decat amintirea morții lui Hristos, o aniversare a morții lui mantuitoare.
Alte denominațiuni creștine înclină spre luteranism, acceptand prezența Domnului în Euharistie prin așa numita "impanație". Ei afirmă că Domnul se află în paine, cu paine, sub paine , și în vin, cu vin și sub vin. Trupul Domnului este prezent și se unește cu painea, iar sangele cu vinul, printr-o unire sacramentală, dar elementele constitutive, adică painea și vinul răman neschimbate. Credincioșii se împărtășesc de Hristos într-un mod spiritual.
Jean Calvin ține calea de mijloc între Luther și Zvingli , și admite o împărtășire spirituală cu trupul lui Hristos, painea și vinul fiind mijloacele prin care se primesc în sens spiritual trupul și sangele lui Hristos. Datorită concepției sale despre predestinație , el afirmă că această împărtășire spirituală o primesc doar cei predestinați la mantuire, pe cand cei reprobați primesc doar paine și vin.
Aproape toate grupările sectare urmează părerea lui Zwingli care susține că painea și vinul de la Cina cea de Taină, au rămas simple elemente naturale. Ei își argumentează învățătura lor pe textul de la (Marcu 14, 25) și pe locul paralel de la (Matei 26,29) "De acum nu voi mai bea din rodul viței , panaă în ziua în care îl voi bea cu voi nou, în împărăția Tatălui Meu."
Aceste două texte se lămuresc foarte ușor prin textul de la (Luca 22, 17-20), de unde aflăm că numele de rod al viței s-a dat la ceea ce s-a băut din primul pahar, care conținea vin natural. Euharistia a fost instituită după Cină, fapt relatat de Sfanta Scriptură : "asemenea și paharul după cină , zicand…" (Luca 22,20). Acest pahar de după cină este paharul binecuvantării , spre deosebire de cel care conținea rodul viței. Echivalarea cuvintelor Mantuitorului " acesta este ". cu " acesta simbolizează" , nu are nici un temei hermeneutic.
Protestanții și sectarii nu recunosc Sfintei Euharistii nici caracterul de jertfă reală și nesângeroasă , deoarece , spun ei, Mântuitorul S-a jertfit o singură dată , așa după cum reiese din cuvintele Sfântului Apostol Pavel : "Hristos S-a adus pe Sine jertfă o dată, ca să ridice păcatele multora " (Evrei 9, 28), și printr-o singură jertfă adusă , a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc" (Evrei 10, 14). Mântuirea s-a realzat istoric odată pentru totdeauna, nefiind necesară o actualizare a jertfei lui Hristos. Prin actul subiectiv al credinței, fiecare își poate însuși acestă mântuire.
Răspunsul ortodox este : Este adevărat că mântuirea obiectivă s-a realizat odată pentru totdeauna, prin Jertfa de pe Golgota. Această jertfă sângeroasă nu se mai repetă, iar Sfânta Euharistie , fără să fie o repetare a a acesteia, are totuși caracter de jertfă. ea este actualizarea permanentă pe Sfintele Altare a Jertfei unice de pe Golgota (Maleahi 1, 11 ) Această actualizare o săvârșim după porunca Mântuitorului, și pentru a face mereu actuale roadele acelei jertfe în viața noastră , până la Parusie.
Protestanții și sectarii se opun împărtășirii copiilor. Nerecunoscând Euharistiei caracteru de taină a împărtășirii cu trupul și sângele lui Hristos, in mod real , și respingandu-i caracterul de jertfă, prin aceasta ei îi retrag acesteia însușirile esențiale care o așează în fruntea tuturor celorlalte taine, și astfel îi diminuează importanța și valoarea ei sacramentală, împotriva unor dovezi clare din Revelația Divină.
1.6 Efectele tainei
Efectele Sfintei Taine a Euharistiei sunt foarte variate :
a) Unirea cu Hristos , fapt rezultat din cuvintele Mântuitorului care spune : "Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru El. " ( Ioan 6, 56)
Unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie este o unire deplină. Acum Hristos nu lucrează în noi doar prin Duhul Sfânt ci și prin Însuși Trupul și Sângele Său.
b) Fiind hrană duhovnicească , împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului aduce cu curățirea de păcate și progresul în viața duhovnicească.
0Cel care se împărtășește primește de la Dumnezeu garanția învierii și a nemuririi : "Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veci " (Ioan 6,49). Această făgăduință se împlinește numai celor care s-au împărtășit cu vrednicie , după o pregătire corespuntătoare. Cei care se împărtășesc cu nevrednicie își agonisesc osândă : " Oricine va mânca pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie , va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului " ; deci " Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar, Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie , osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului" ( 1 Corinteni 11, 27-29) .
Din prezența reală a Mântuitorului Iisus Hristos în Euharistie, decurg și o serie de consecințe dogmatice:
1) După prefacerea darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, Sfintei Euharistii i se cuvine adorarea pe care I-o acordăm Mântuitorului.
2) Hristos este prezent în Euharistie , nu numai cu Trupul și Sângele , ci și cu sufletul și cu dumnezeirea Sa, adică în întreaga lui ființă divino-umană. De aici rezultă faptul că noi ne împărtășim cu dumnezeirea Sa.
3) Domnul Iisus Hristos este prezent întreg în fiecare părticică. Sfărâmarea și împărțirea se referă la elementele euharistice. Ființa lui Hristos cea una nu se împarte prin împărtășire.
4) Același Trup și Sânge al Domnului,unul, întreg și nedespărțit ,există pretutindeni, oricâte liturghii s-ar săvârși .
5) Hristos este prezent în Sfânta Euharustie nu numai în momentul prefacerii ci și după aceea , atâta timp cât există pâinea și vinul euharistic. De aceea ele trebuie păstrate cu mare grijă.
Neglijența față de păstrarea Sfintei Euharistii este sacrilegiu și se pedepsește cu depunerea din cler. Dacă din motive obiective se întâmplă ca Sfânta Euharistie să se altereze, , aceasta se îngroapă în pământ, sau se arde iar cenușa se aruncă pe o apă curgătoare.
Cap II Sfanta Taină a Euharistiei in Sfanta Scriptura
Preînchipuiri ale Sfintei Euharistii în Vechiul Testament și Noul Testament
Preînchipuirile vechi-testamentare sunt evenimente istorice izbǎvitoare care au în vedere vremurile mesianice. Ele sunt fǎgǎduințele viitoarei realitǎți ai sfințeniei și mântuirii. Din aceastǎ cauzǎ ele au un caracter eshatologic. Deși se sǎvârșesc acum ele obțin o desǎvârșire, un sens viitor. Numeroase evenimente biblice precum și personale pe lângǎ sensul lor istoric au și o importanțǎ instructivǎ pentru ceea ce privește viitoarele evenimente ce aveau sǎ se petreacǎ în persoana și activitatea lui Iisus Hristos, precum și pentru viața binefǎcǎtoare a împǎrǎției sale. Pentru a înțelege corect sensul în care Domnul a sǎvârșit Cina cea de Tainǎ este necesar ca aceasta sǎ se analizeze în lumina preînchipuirilor sale îndepǎrtate, a simboalelor și prorociilor.
Ca o închipuire a jertfei de rǎscumpǎrare a lui Hristos poate fi consideratǎ chiar prima jertfǎ adusǎ de Abel care a jertfit din cele dintâi nǎscute ale turmei lui (Fac. 4, 4), precum și ducerea spre jertfǎ a lui Isaac, (cf. Fac. 22, 1-13). Sfântul Apostol Pavel vede în acest eveniment biblic învierea lui Hristos. Un caracter preînchipuitor are persoana lui Melchisedec, regele Salemului ca preot a lui Dumnezeu Celui Preaînalt, iar un sens preeuharistic, ofranda de pâine și vin, pe care el a oferit-o lui Avram (Fac. 14, 18). Psalmistul și proorocul David și Sfântul Apostol Pavel vǎd în aceastǎ persoanǎ tainicǎ vechi-testamentarǎ preînchipuirea lui Hristos ca veșnic Arhiereu (Ps. 109, 4; Evr. 6, 20).
Din toate preînchipuirile care se referǎ la Sfânta Euharistie, Paștele iudaic are cea mai directǎ importanțǎ de cunoaștere. Între Paștele iudaic și Euharistie, Paștele Noului Testament existǎ o legǎturǎ ideologicǎ și seteriologicǎ, unele trǎsǎturi fiind caracteristic generale. Înainte de toate Paștele iudaic este o cinǎ în amintirea unei izbǎviri, adicǎ izbǎvirea poporului israel din robia egipteanǎ (Ieș. 12, 14). De asemenea Cina cea de Tainǎ și Euharistia și aceasta în amintirea izbǎvirii neamului omenesc prin moartea și rǎscumpǎrarea Domnului Iisus. Paștile iudaic se ține în amintirea ieșirii poporului evreu din țara robiei, iar Cina cea de Tainǎ se face în amintirea ieșirii, adicǎ a trecerii lui Hristos Domnul din aceastǎ lume (In. 13, 1), precum și în amintirea trecerii la viațǎ a neamului omenesc rǎscumpǎrat prin moartea lui Hristos. Acest sens este reflecat în irmosul primei cântǎri a canonului Învierii: „Paștele, Domnului Paștele! Din moarte la viațǎ Hristos Dumnezeu ne-a trecu pe noi cei ce cântǎm cântare de biruințǎ”. Cina pascalǎ este în esențǎ o masǎ de jerfǎ la care se servea mielul pascal, însǎ la Cina cea de Tainǎ se oferǎ cu Însuși Mielul lui Dumnezeu, care a ridicat pǎcatul lumii (I Pt. 1; 20). El se dǎ pe Sine Însuși ca hranǎ sub formǎ de pâine și vin. Paștele iudaic este o masǎ a fǎgǎduinței din Vechiul testament și are legǎturǎ cu darea legii de pe muntele Sinai. Cina cea de Tainǎ este de asemenea o masǎ dar a Noului Testament. Dupǎ cum Vechiul Testament a fost pecetlut prin vǎrsarea sângelui jertfit (Ieș. 24, 6-8), așa și Cina cea de Tainǎ, cu Taina Euharistiei pecetluia legea cea nouǎ în și prin sângele Domnului Iisus.
O importanțǎ instructivǎ în ceea ce privește Sfânta Euharistie, o au în general; jertfele și mesele de jertfǎ vechi testamnetare. Ele au înainte de toate un caracter de rǎscumpǎrare, ele fiind mâncare înaintea Domnului prin care se intrǎ în comuniune cu Dumnezeu. Prin Sfânta Euharistie se intrǎ în comuniune cu Trupul și Sângele lui Hristos, cu însuși Hristos. Cuvintele profetice ale proorocului Maleahi despre „jertfa curatǎ”, care se va aduce în vremurile viitoare au legǎturǎ evidentǎ cu sfânta Euharistie (Mal. 1, 11). Caracterul preeuharistic au și trapezele și „paharul mântuirii” despre care se vorbește în psalmi (Ps. 22, 5; 115, 4).
O altǎ mǎrturie preeuharisticǎ din Vechiul Testament este chipul robului Domnului din prorocia lui Isaia care a suferit și s-a jertfit pentru pǎcatele lumii. Este o preînchipuire a suferințelor Domnului iisus Hristos, Mielușelul lui Dumnezeu care a ridicat pǎcatul lumii (Is. 53, 3). Din textul cǎrții lui Isaia reiese cǎ robul Domnului pe care la citit și explicat diaconul Filip, famenul reginei Etiopiei se referǎ la Hristos. Trǎsǎturile suferinței robului Domnului cu cele ale suferinței lui Hristos sunt comune și coincid întru totul adicǎ, așa cum robul Domnului și-a dat sufletuol spre moarte și cu cei fǎcǎtori de rele a fost numǎrat purtând fǎrǎdelegile multora (Is. 53, 12) așa și Hristos a fost vândut pentru noi. Asupra lui s-a sǎvârșit ceea ce s-a spus despre robul Domnului, adicǎ El a luat asupra Sa neputințele noastre și bolile noastre le-a purtat (Is. 53, 4; Mt. 8, 17). Coincidența între robul Domnului de la proorocul Isaia și Hristos care a pǎtimi este atât de mare încât dupǎ cuvintele unui sfânt pǎrinte, proorocul descriind suferințele robului Domnului parcǎ ar fi stat la poalele Crucii însǎși a lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel remarcǎ nu întâmplǎtor unele evenimente vechi testamentare care stau în legǎturǎ cu Sfânta Euharistie sau, spun mai exact legǎtura indisolubilǎ care existǎ între aceste evenimente și Sfânta Euharistie. Astfel când Sfântul Apostol Pavel amintește de trecerea evreiklor prin Marea Roșie el vede peînchipuirea Botezului. De asemenea când vorbește despre mâncarea și bǎutura evreilor care au pribegit în pustie, aratǎ cǎ ei „toți au mâncat una și aceiași hranǎ duhovniceascǎ și toți au bǎut una și aceiași bǎurturǎ duhovniceascǎ pentru cǎ au bǎut din Piatra duhovniceascǎ, care venea dupǎ ei, iar Piatra era Hristos” (I Cor. 10, 3-4).
Mana cu care s-au hrǎnit evreii în pustie este preînchipuitǎ din pâinea cea cereascǎ (Ps. 77, 24; Ieș. 16, 4). Mana cea nouǎ, adicǎ, Hristos ca Pâine este superioarǎ celei din Vechiul Testament, deoarece cei ce au mâncat din aceea încǎ au murit (In. 6, 49), iar din pâinea care se pogoarǎ din cer chiar de mǎnâncǎ cineva nu va muri. Cuvântarea lui Hristos despre pâinea cereascǎ are un caracter clar euharistic. Hristos vorbește desptre mâncarea trupului Sǎu și despre consumarea sângelui Sǎu ca o condiție a dobândirii vieții veșnice. Așa cǎ mana din Vechiul Testament este raportatǎ cu precǎdere la Hristos, pâinea cea cereascǎ, și prin urmare se înfǎțișeazǎ ca o preînchipuire a Euharistie.
Preînchipuirile mai noi din punct de vedere ale timpului în care au avut loc adicǎ cele nou-testamentare pot fi considerate tot în legǎturǎ cu Sfânta Euharistie urmǎtoarele: minunea din Cana Galileia (In. 2, 1-11), precum și cele douǎ împrejurǎri când s-au fǎcut înmulțirea pâinilor și peștilor în pustie din care au mâncat și s-au sǎturat câteva mii de oameni (Mt. 14, 13-21). Un sens euharistic se desprind și din piledele Domnului, despre mesele pregǎtite, ospǎțul de nuntǎ și cina cea bogatǎ (Mt. 22, 2-14; Lc. 14, 16-24). Aceste douǎ mese sunt preînchipuiri ale viitoarei Euharisti mesianice care va fi pregǎtitǎ în împǎrǎția Tatǎlui. În Sfânta Euharistie se cuprinde o anumitǎ simbolicǎ care necesitǎ explicația respectivǎ. Simbolul, așa cum se știe, este elementul esențial și nedespǎrțit de cultul religios. Prin simbolisticǎ se exprimǎ și se dezvolt o idee sau o realitate duhovniceascǎ. Denumirea de simbol are mai multe nunațe, simbolul deobicei definește și exteriorizeazǎ obiectul și forma senzorialǎ a unei cugetǎri, a unei idei, a unei realitǎți. Simbolul religios dezvǎluie realitatea spiritualǎ a ceea ce este supranatural, dumnezeiesc. În el se întâlnește Dumnezeu și credinciosul, ceea ce este pǎmântesc cu ceea ce este ceresc, materialul și spiritualul. Prin simbolul religios se dezvǎluie realitatea spiritualǎ transcendentǎ. Simbolul de cult se manifestǎ nu numai prin semne și înfǎțișǎri dar și prin obiecte și fapte. Prin simbolul vǎzut, se manifestǎ opera dumnezeiascǎ. Același lucru este valabil și pentru Euharistie. În persoana Domnului Iisus ca Logos întrupat a lui Dumnezeu, noi vedem pe Dumnezeu Tatǎl, iar prin Taina Euharistie în pâine și vin noi primim în mod real pe Domnul Iisus. Așa cum Iisus este chipul Dumnezeului nevǎzut și al ipostasului Sǎu dumnezeiesc, așa și Euharsitia este în anumit sens chipul lui Dumnezeu. Prin Euharistie în forma materialǎ a pâinii și vinului existǎ și lucreazǎ real însuși Iisus Hristos. Chiar în timpul prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele real a lui Hristos, ele rǎmân pe mai departe în simțirea noastrǎ antetipuri ale trupului și sângelui lui Hristos.
Nu întâmplǎtor Domnul a ales ca semn și antetipuri ale trupului și sângelui Sǎu pâinea și vinul. Pâinea este hrana de bazǎ pentru fiecare zi în întreținerea vieții trupești. Când Iisus Hristos se denumea pe Sine „Pâinea coborâtǎ din cer” (In. 6, 19) și „Pâinea vieții” (In. 6, 35), El a scos în evidențǎ odatǎ cu ideea necesitǎții pâinii materiale pentru viața trupeascǎ și faptul cǎ comuniunea cu El însuși în mod mijlocit prin împǎrtǎșirea cu Trupul și Sângele Lui sunt absolut necesare pentru a dobândi viața veșnicǎ (In. 6, 53-54). Pâinea în Euharistie capǎtǎ un caracter de jertfǎ, trupul lui Hristos care aduce jertfǎ pentru viața lumii. În acest sens trebuie înțelese cuvintele rostite de Mântuitorul la Cina cea de Tainǎ când a oferit pâinea: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi’ (I Cor. 11, 24). Actul în sine a frângerii este tot o lucrare care demonstreazǎ caracterul de jertfǎ a Euharistie. Pâinea euharisticǎ are și o altǎ importanțǎ reflectatǎ în I Cor. 10, 17, ea exprimǎ ideea unitǎții în Bisericǎ, unitǎți noastre în și cu Hristos în Trupul Sǎu tainic, adicǎ Biserica. El oferind oaspetului Sǎu din pâinea Sa, oferea propri-ai trudǎ, se oferea pe Sine însuși. Deoarec gazda singur cu sudoarea a arat pǎmântul, singur la semǎnat, la secerat, la legat și strâns în hambarul lui, singur la mǎcinat în râjnițǎ, singur a frǎmântat și copt pâinea sa. Pâinea prin urmare devine înlocuitorul sǎu, deoarece gazda se oferǎ pe sine însuși. Așa și Hristos oferind pâinea ucenicilor sǎi la Cina cea de Tainǎ a spus: „Acesta este Trupul Meu”.
În ceea ce privește vinul Euharistic, acesta este sângele lui Hristos. Vinul, din cauza culorii sale roșii și din cauza însușirii sale lichide este simbolul cel mai adecvat al sângelui. Iacob adormind întru Domnul, în caracterizarea pe care o face fiilor sǎi, respectiv în binecuvântarea pe care o dǎ fiului sǎu Iuda, spune: „El își va lega de vițǎ asinul sǎu, de coardǎ mânzul asinii sale. Spǎla-va în vin haina Sa și în sânge de strugure veștmântul Sǎu” (Fac. 49, 11).
Vinul conține ideea euharisticǎ dar și cea de jertfǎ. Hristos a trebuit sǎ fie umilit, lovit și sǎ-și verse sângele pe cruce. Ideea aducerii jertfei de vin este arǎtatǎ de Domnul prin cuvintele rostite la Cina cea de Tainǎ când a luat paharul și a zis: „Beți din acesta toți; acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsǎ spre iertarea pǎcatelor” (Mt. 26, 27-28). Sfânta Euharistie apare sub forma unui teasc de struguri. Domnul iisus calcǎ strugurii în teasc din care se scurge mustul rǎscumpǎrǎtor și dǎtǎtor de viațǎ. Din ranele lui Hristos, de asemenea, curge sânge în teasc. Isaia spune despre Acela, care vine din Eden împurpurat, cu veștmintele Sale mai roși decât ale celei ce culege vie cu podoabǎ în îmbrǎîcǎmintea lui și mândru de puterea lui, acela care a spus desp[re Sine: „Singur am cǎlcat în teasc și dintre popoare nimeni nu era cu mine” (Is. 63, 1-3).
Euharistia și-a gǎsit expresie și în simboalelel și descrierile creștine antice precum: Mielul, simbol al Agnețului, care a ridicat pǎcatul lumii râǎnduit sǎ fie înjunghiat încǎ dinainte de a fi creatǎ lumea (In. 1, 29; Is. 53, 7); via simbolul viei dǎtǎtoare de viațǎ și din al cǎrui rod se pregǎtește vinul, simbolul sângelui lui Hristos. Sfânta Euharistie e aducere aminte de dragostea dumnezeiascǎ nemǎrginitǎ fațǎ de omenire, dragoste manifestatǎ în cea mai desǎvârșitǎ jertfǎ a Domnului Iisus care ia iubit pânǎ la sfǎrșit pe cei care erau în lume. Fiul lui Dumnezeu prin întrupare a devenit Fiul Omului, iar prin Euharistie și împǎrtǎșire, noi, oamenii, devenim fii a lui Dumnezeu.
Instituirea Sfintei Taine a Euharistiei
Sfânta Euharistie este taina în care sub chipul pâinii și a vinului se împărtășesc credncioșilor însuși trupul și sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se tot-odată real și nesângeros, Jertfa de pe Crucea Mântuitorului. Sfânta Euharistie este Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos sub chipul pâinii și a vinului, în care în adevăr și realitate se află Iisus. În această taină se descoperă și se arată bunătatea și harul Domnului nostru iisus Hristos. Această Taină se aduce ca jertfă întru toți credincioșii, pentru cei vii și pentru cei morți. Este jertfa care nu se va sfârși până la judecata cea de pe urmă. Diferitele numiri care s-au dat acestor taine, exprimă diferite aspecte ale ei. Prima numire ar fi cea de euharistie (εύχαριστία) – mulțumire, numindu-se așa deoarece la instituire, la Cina cea de Taină, domnul a mulțumit lui Dumnezeu Tatăl înainte de a frânge pâinea și de a o da apostolilor. Tot așa, numirea de binecuvântare (εύλογια) deoarece se referă la faptul binecuvântării pâinii și a vinului de către Domnul, la Cina Cea de Taină, înainte de a fi date apostolilor (Mt. 26, 27).
O altă numire pe care o întâlnim este cea de cuminecătură, comuniune, unire (κοινωνια, ενωσις) se numește așa pentru că unește pe credincioși cu Iisus Hristos și între ei. Alte numiri pe care le numim în Sfânta Scriptură sunt următoarele: Cina Domnului, expresie pe care o folosește Sf. Ap. Pavel în epistola sa către Corinteni. Alte numiri ar fi: masa lui Hristos, masa sfântă, taina altarului, pâinea Domnului, pâinea spre ființă, pâinea cerească, paharul binecuvântării, paharul mântuirii, trupul lui Hristos, trupul Domnului, trupul sfânt, sângele lui Hristos, sânge prețios, jertfa sfântă, jeretfa tainică, înțelegătoare, sfintele și dumnezeieștile și înfricoșătoarele taine etc.
Pentru primirea marii taine a euharistiei, Mântuitorul a pregătit din vreme pe oameni și apoi a așezat-o la Cina cea de Taină cu o zi înainte de paștele iudaice și la începutul patimii sale. Promisiunea instituirii tainei este relatată de evanghelistul Ioan. Mântuitorul după ce săturase în chip minunat mulțimea și după ce aceasta văzând minunea voia să proclame împăîrat, ținu o cuvântare despre pâinea cea cerească arătând cu claritate că oamenii au nevoie să se împărtășească cu sângele și trupul său ca și condiție a dobândirii vieții veșnice „Eu sunt pâinea vieții; cine vine la Mine nu va flămânzi, și cine crede în Mine nu va înseta niciodată…amin, amin grăiesc vouă, cel ce crede în Mine are viață veșnică. Eu sunt pâinea vieții, părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit, pâinea ce se coboară din cer este pâinea cea din care, dacă mănâncăcineva nu mai moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci, iar pâinea pe care eu voi da-o este Trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii… Amin, amin grăiesc vouă. De nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele lui nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și eu întru El” (In. 6, 34; 47-51; 53-56).
Instituirea Sf. Euharisti la Cina cea de Taină este istorisită de către evangheliștii sinoptici: „În cea dintâi zi a Azimilor au venit Ucenicii la Iisus și I-au zis: Unde voiești să-ți pregătim să mănânci Paștile? Iar El le-a zis: Mergeți în cetate, la cutare, și spuneți: Învățătorul zice: Timpul Meus este aproape; la tine voi face Paștile cu Ucenicii Mei. Și ucenicii au făcut după cum le-a poruncit Iisus. Și au pregătit Paștile. Iar când s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi[…], iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor. Și vă spun Eu vouă, că de acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceia când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăția Tatălui Meu” (Mt. 27, 17-20; 26-39).
Relatări privitoare la Euharistie ne oferă și ceilalți evangheliști sinoptici, astfel: Mc. 14, 12-17; 22-25 „Iar în ziua cea dintâi a Azimilor când jertfeau Paștele, ucenicii Săi L-au întrebat: Unde vrei să mergem Să-ți gătim, ca să mănânci Paștele? Și a trimis doi din ucenicii Săi și le-a zis: Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om, ducând un ulcior cu apă; mergeți după el; și acolo unde va intra el, spuneți-i stăpânului casei că învățătorul zice: unde este odaia în care să mănânc Paștele împreună cu ucenicii Mei?iar el vă va arăta un foișor mare, gata așternut. Acolo să pregătiți pentru noi… Și pe când mâncau, iisus a luat pâine și binecuivântând, a frânt și le-a dat și-a zis: Luați, mâncați, aceste este trupul Meu. Și luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut toți din el; și le-a zis: Aceste este sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă. Adevăr vă grăiesc că de acum nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceia când îl voi bea, nou, întru Împărăția lui Dumnezeu”. Despre instituirea Sfintei Euharisti, Sf. Ap. Pavel spune Corintenilor „De la Domnul am primit ceea ce am dat vouă: cum că Domnul iisus, în noaptea în care a fost prins, a luat pâine și după ce a mulțumit, a frânto și a zis: acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să o faceți pentru pomenirea Mea. Asemenea și paharului pentru cină zicând: acest pahar este Legea cea Nouă spre pomenirea Mea. Pentru că, de câte ori mâncați această pâine și beți acest pahar, moartea Domnului vestiți, până la venirea Lui” (I Cor. 11, 23-26).
Sfânta Euharistie a fost așadar instituită pentru totdeauna, săvârșindu-se întru pomenirea Domnului și pentru iertarea păcatelor până la a doua venire a Lui. Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharisti este atât de clară, precisă și necontestabilă, ea fiind recunoscută de către toți ca fiind instituită de Iisus Hristos. Biserica primește Euharistia ca pe un dar din partea Domnului. Sf. Ap. Pavel scria: „Iată ce am primit de la Domnul și ce v-am transmis: Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat pâine și mulțumind a frânt-o și a zis; acesta este Trupul Meu, care este pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea a făcut și cu paharul, după cină, zicând: acest pahar este legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea Mea” (I Cor. 11, 23-25). Cinele la care Iisus a participat în decursul slujirii Sale pământești , și a căror relatare ni s-a păstrat, proclamă și pun în acțiune Împărăția care este aproape. Cu ocazia ultimei Sale cine, comuniunea Împărăției a fost pusă în legătură cu perspectiva patimilor lui Iisus. După învierea Sa, Domnul Și-a manifestat prezența și S-a făcut cunoscut ucenicilor Săi prin frângerea pâinii. Astfel, Euharistia se află în continuitate cu aceste cine ale lui Iisus în timpul vieții Sale pământești și după învierea Sa, care sunt și ele semne ale împărăției. Euharistia este noua cină pascală a Bisericii, cina Noului Legământ, pe care hristos a dato ucenicilor Lui întru pomenirea morții și a învierii Sale. Hristos a poruncit ucenicilor Lui să-l pomenească și să-L întâlnească astfel, în această cină sacramentală ca popor a lui Dumnezeu călător până la întoarcerea Sa. Ultima cină oficiată de Iisus a fost o cină liturgică utilizând cuvinte și gesturi simbolice. În consecință este o cină sacramentală care prin semne văzute, ne comunică iubirea lui Dumnezeu în iisus Hristos. Oficierea ei este întotdeauna actul central al cultului Bisericii Ortodoxe . După învățătura Bisericii Ortodoxe, la săvârșirea Sfintei Euharistii se întrebuințează pâinea și vinul care se sfințesc la Sfânta Liturghie prin invocarea Duhului Sfânt.
Dumnezeu Cuvântul e pâine în mod deosebit pentru om. Omul a fost creat ca să se hrănească cu Dumnezeu după suflet și cu pâiea materială după trup. Între Dumnezeu cuvântul ca pâine sufletească a omului și pâinea materială după trup. Când se întrupează, El devine pâinea spirituală pentru sufletul omenesc pe care l-a asumat, dar se folosesște și pâinea trupului lui arătând că ea își are temeiul în El ca pâine spirituală. Trupul Lui este hrănit din pâine materială, dar aceasta e penetrată de sufletul Lui pe care-L hrănește cu pâine spirituală. Prin aceasta El umple toată pâine materială de Duhul Lui care hrănește ca pâine spirituală sufletul lui, El prefăcând pâinea aceasta materială în pâine plină de Duhul Sfânt. Cu Duhul dumnezeirii Lui, ca pâine cerească, umple, de aceea și pâinea materială pe care o primim noi în Sfânta Taină a Euharistiei pentru viața noastră veșnică.Pâinea materială e repusă prin aceasta în legătura ei intimă cu ipostasul lui dumezneiesc ca pâine ceraescă. Ea își recâștigă rostul de pâine ca simplu chip cu fundamentul în El ca pâine cerească. Prin acest chip al pâinii ne hrănim cu dumnezeirea Lui prin Duhul Său cel Sfânt, dar prin Trupul Său, hrănit și el prin chipul pâinii cu Duhul Său dumnezeiesc. Cele spuse despre pâine se pot spune și despre vinul prefăcut în sângele Lui, întrucât așa cum pâinea e constitutivă pentru trup, vinul e constitutiv pentru tăria sângelui.
Sfânta Euharistie se săvârșește exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii a cărei esențială parte o constituie cuvintele de sfințire a darurilor. Rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului sfânt pentru sfințirea darurilor s-a compus și rânduit de Biserica primară nu ca inovație, ci urmând pilda și porunca Mântuitorului, care, la Cina cea de Taină luând pâinea a binecuvântat-o și a mulțumit, făcând tot așa și cu vinul, ceea ce înseamnă că le-a sfințit, prefăcându-le, și numai după aceea a dat apostolilor să mănânce și să bea. Mântuitorul a poruncit apoi ca ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină și așa cum a făcut El, să se facă în Biserica Lui.
Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Pâinea și vinul euharistiei nu erau altceva decât pâine și vin înainte de chemarea a tot Sfintei și închinatei Treimi, dar după chemare, cea dintâi se preface în trupul lui Hristos, iar cel de-al doilea în sângele lui Hristos”. Sf. Ioan Damaschinul spune: „Precum în chip firesc pâinea care se mănâncă și vinul și apa care se beau, se prefac în Trupul și Sângele celui ce le mănâncă și le bea și nu fac un trup deosebit de cel de mai înainte, tot așa prin chemarea și pogorârea Duhului sfânt, pâinea punerii înainte, dimpreună cu vinul și cu apa se prefac în chip suprafiresc, în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, fără să se facă două trupuri deosebite, ci unul și același Trup,,. Elementele euharistice se prefac prin rugăciunea de invocare a Duhului sfânt, Hristos fiind prezent în mod real sub chipul darurilor euharistice.
Euharistia este misterul prezenței celei mai depline și a lucrării celei mai eficace ale Iisus Hristos în Biserică și prin ea în lume. El este prezent în euharistioe cu trupul Său luat din fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat la cer și șezând de-a dreapta Tatălui. El este prezent cu trupul și cu sângele Său sub chipul pâinii și vinului, consacrate și prefăcute în acest trup și sânge, în timpul Sf. Liturghii. Prin aceasta El operează extinderea mântuirii, a cărei sursă s-a făcut prin faptul că a luat un trup ca al nostru, a întipărit în el; dispoziția vieții supreme pe care a suportat-o spre lauda Tatălui, viața inalterabilă a învierii, slava unei umanități înălțate care șade de-a dreapta Tatălui și cu care are să vină din nou să judece vii și morții spre viața sau osânda veșnică. Hristos e prezent real în euharistie pentru a ne face parte de toate cele ce s-au făcut în trupul Său, de urmarea lor în El până azi și în veci, vecilor, comunicându-le acum în mod actual în măsura în care putem să le primim în acest veac, dar în această comunicare actuală aflându-se virtual tot ce vom putea primi în veacul următor.
În euharistie e concentrată toată mântuirea noastră pentru a ne-o însuși personal. Euharistia, unindu-ne cu Hristos ne face asemenea Lui imprimând în noi starea capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice. Aceasta formează un tot, formează integritatea stării de mântuire, care în parte ni se dă în euharistie în mod virtual, în partea în mod actual și dinamic.
Prin euharistie, devenim concorporali cu Hristos, se extinde în noi în starea de mântuire, de înviere și de slavă efectuată de Hristos în umanitatea asumată de El. Nicolae Cabasile zice că dacă Hristos a primit în Sine trup și sânge lipsite de orice închinăciune și cel ce fiind prin fire dintr-un început Dumnezeu a îndumnezeit însăși firea dumnezeiască pe care a luat-o și, în sfârșit, în acest trup omenesc Fiul lui Dumnezeu a murit și a înviat, cel ce se dorește după unirea cu Hristos va trebui să se împărtășească din trupul Lui, să guste din dumnezeirea Lui și să-și lege viața de moartea și învierea Domnului. De aceea mâncăm hrana preasfântă a împărtâșaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuși trupul și sângele pe care Hristos și le-a luat asupra-și încă din pântecele fecioaei. Așa că la drept vorbind, noi ne facem una cu cel ce s-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu cel ce a murit și a înviat pentru noi.
Euharistia este răspunsul lui Hristos la lauda ce-i adresează comunitatea creștinilor pentru tot ce a făcut El în trecut și la cerearea de-ai fi din nou aproape. Așa cum în Vechiul Testament, comunitatea poporului israel își amintea de faptele trecute ale lui Iahve, lăudându-L și cerându-I săi fie și acum aproape și să se sălășluiască în viitor deplin în mijlocul ei, iar Dumnezeu îi răspundea prin bienfacerile prezente și prin înoirea făgăduințelor, tot așa, euharistia Noului Testament e răspunsul lui Dumnezeu la lauda și la mulțumirea comunității bisericești pentru ce a făcut Hristos pentru oameni și la cererea de a-i fi și acum prezent prin chipurile pâinii și vinului, și de-a i se descoperi lămurit în viața viitoare.
Euharistia este celebrarea lui Hristos care a fost la început, este și vine. În rugăciunea de laudă din apocalipsă după ce se amintește că Iisus Este cel întâi născut din morți și Cel ce ne-a dezl;egat de păcate prin sângele Său și după ce se vorbește despre acțiunea lui prezentă că El este Domnul împăraților și că El ne iubește, se spune: „El vine cu nori și orice ochi îl va vedea” (Apoc. 1, 7). Aceasta este o laudă a lui Hristos Dumnezeu asemănătoare celei reprezentate de anaforelele euharistice. De altfel însuși faptul că pentru creștini Hristos cel comemorat la celebrarea euharistiei era Domnul cel înviat. El nu putea fi numai obiectul unei comemorări ci și subiectul prezent, cel ce lucrează și acum efectiv asupra credincioșilor.
Întreaga tradiție moștenită de la biserica primară afirmă că Domnul este real p[rezent în euharistie, prin prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Său. Dar ea s-a ferit să explice modul cum se face această prefacere și care este raportul Trupului și Sângelui Domnului cu chipul pâinii și vinului care persistă după prefacere. Totul este un mister, pentru că noi nu cunoaștem proipriu zis calitățile trupului îndumnezeit al Domnului. Transubstațiațiunea nu explică nici ea acest mister, ci pune mai degrabă noi probleme.
Dar dacă Hristos ne este prezent în Euharistie cum ne va fi și în viața viitoare, însă sub chipul pâinii și vinului, aceasta se datorează faptului că noi nu suntem în stare să-L vedem acum cum îl vom vedea atunci. Desigur, incapacitatea noastră se datorește și unei solidarități actuale a trupului nostru cu netransparența actuală a materiei, cu starea ei prezentă de nedeplină iluminare prin Duhul lui Hristos ce se pogoară din Trupul lui transfigurat. Duhul Sfânt a prefăcut pâinea și vinul în trupul și sângele Domnului, dar chipurile lor rămâne netransfigurate ne împiedică să vedem Trupul și Sângele Lui, deși aparțin în mod ascuns Trupului și Sângelui Lui. Și așa va fi până la sfârșitul lumii, până când trupurile noastre nu-și vor putea asimila trupul Domnului decât mâncând și bând vinul ce se poate bea și nu printr-o comunicare directă într-un cosmos transfigurat.
Cerul în care s-a înălțat Hristos și în care ne atrage și pe noi în euharistie este una cu centrul cel mai intim al Bisericii. Biserica se întinde până acolo unde este Capul ei. De acolo din trupul înviat și înălțat se preface continu tot mai deplin trupul lui, împreună cu pâinea și cu vinul din care membrii comunității se hrănesc și care sunt oferite de comunitate împreună cu ea însăși lui Hristos sau înmdrepate spre înălțimea Lui. Comunitatea este prefăcută din nou în trupul și sângele lui Hristos, nu numai ca ceea ce este, ci și ca ceea ce va fi, în mișcarea ei înainte prin mâncarea pâinii și copnsumarea vinului. Ea e prefăcutăî în mișcarea ei, sau datorită mișcării ei prin credință și prin oferirea darurilor și a sa proprie, spre Hristos Cel din cea mai înaltă intimitate a ei. Mâncând pâinea și vinul, prefăcute în trupul și sângele lui Hristos, credincioșii nu fac numai un pas înainte în existență, ci un pas hotărâtor înh prefacerea lor în Hristos. Comunitatea și credincioșii în cadrul ei se mișcă prin euharistie spre o stare superioară celei de acum, spre cer, spre Hristos.
Spre cum am spus în cele mai de sus, Hristos este prezent real în Sfânta Euharistie. Prezența reală a Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, ipostatic și substanțial, este un adevăr fundamental al credinței creștine și mărturisit întotdeauna de biserică.
Adevărul prezenței reale a lui iisus Hristos în Sf. Euharistie se confirmă de Sfânta Scriptură și de Sfânta Tradiție, precum și de practica Bisericii.
În timpul activității Sale, Mântuitorul iisus Hristos promite oamenilor împărtășirea cu trupul Său, zicând: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi dao este Trupul Meu pe care Eu îl voi da pentru viața lumii” (In. 6, 51). Mântuitoreul spune limpede că pâinea pe care a dat-o, este trupul său, pe care îl va jertfi pentru viața lumii. Cuvintele Mântuitorului au fost înțelese așa cum trebuie în sens propriu de către cei ce-L ascultau. Aceste cuvinte nu lasă nici o îndoială că Hristos vorbește despre Trupul Său și Sângele Său ca despre o mâncare și băutură adevărată, nu luate în sens figurat.
La Cina cea de Taină, instituind Sf. Împărtășanie lămurește din nou și deplin prezența reală a Sa în Sfânta Euharistie. Cuvintele: „acesta este Trupul Meu” și „acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi”, înseamnă că pâinea pe care o ține Mântuitorul în mână și pe care o oferă Apostolilor era în realitate Trupul Lui, iar ceea ce se găsea în pahar era în realitate sângele Lui, prin care se stabilește legătura cea nouă între Dumnezeu și oameni.
Însemnătatea evenimentului instituirii celei mai importante taine și a așezării Legii celei noi, cer ca Mântuitorul să vorbească clar și cu înțeles neacoperit ca să lămuirească deplin pe Apostoli cu privire la un lucru atât de mare. Prin instituire, Sfânta Euharistie înlocuiește Mielul pascal al legământului celui vechi cu jertfa „Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In. 1, 29).
Prezența reală a Domnului în Sfânta Euharistie este descrisă foarte clar de către Sf. Ap. Pavel precum și evangheliștii: „Paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare împărtășirea sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este oare împărtășirea trupului lui Hristos? Drept aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului cu nevretnicie vinovat va fi de trupul și Sângele Domnului. Deci, să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din aceasta pâine și să bea din acest pahar, căci cel ce mănâncă și bea cu nevretnicie, mănâncă și beau osândă sieși, pentru că nesocotește trupul Domnului” (I. Cor. 10, 16). Aceste cuvinte de prevenire și de dojană ale apostolului nu au sens decât dacă cei ce se împărtășesc primesc în realiutate Trupul și Sângele lui iisus Hristos.
Modul sau felul prezenței reale al Mântuitorului în Sfânta Euharistiei este și prin prefacerea elementelor. Pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului rămânând numai forme exterioare. Domnul este prezent real în sfânta Euharistie nu numai cu trupul și sângele ci și cu întreaga Sa ființă. Prezența reală implică deplinătatea ființei, adică a naturii dumnezeiești unite nedespărțit în persoana cuvântului întrupat.
Cap. III Sfânta taină a Euharistiei in Biserica primelor secole creștine
Sfanta Taină a Euharistiei în timpul Sfinților Apostoli
În timpul activitǎții Sale, Mântuitorul luase parte împreunǎ cu ucenicii la
cultul public mozaic, atât în templul din Ierusalim cât și în sinagogiile din provincie (cf. Matei 4, 23; 9, 35; Marcu 1, 21; Luca 4, 15; Ioan 6, 59). El a arǎtat un respect aparte fațǎ de locașurile de cult, a recomandat rugǎciunea privatǎ (cf. Matei 6, 6), dar același lucru îl face și pentru rugǎciunea publicǎ (Matei 18, 19-20). Mântuitorul se afirmǎ astfel ca un purificator și reformator al cultului mozaic, el dând percepte pentru spiritualizarea rugǎciunii oferind modelul în care preocupǎrile spirituale într-o idealǎ proporționalitate fațǎ de nevoile temporale legate de natura omului (Matei 6, 9-13).
Cu puțin înainte de sfârșitul vieții Sale pǎmântești Mântuitorul pune bazele unui cult nou, al „legii celei noi”, acest lucru este însemnat de cǎtre evangheliștii sinoptici și Sf. Apostol Pavel în Epistola I cǎtre Corinteni.
Mântuitorul însuși condiționeazǎ începutul exercitǎrii apostolatului și preoției Apostolilor Sǎi de pogorârea Sfântului Duh, deoarece le poruncise sǎ rǎmânǎ la Ierusalim pânǎ ce se vor îmbrǎca cu putere de sus (cf. Luca 24, 49; Fapte 1, 4). Apostolii erau preoți încǎ din seara Cinei celei de Tainǎ, însǎ acest lucru trebuia întǎrit și susținut prin puterea Sfântului Duh. Ziua Cincizecimii a fost hotǎrâtoare pentru intrarea în funcție a puterii preoțești a Apostolilor și începutul cultului Euharistic.
Viața comunitǎții convertite în prima zi de predicǎ a Sf. Apostol Petru este descrisǎ în Faptele Apostolilor cap. 2 astfel: „Și erau așteptând întru învǎțǎtura Apostolilor și întru împǎrtǎșire și întru frângerea pâinii (τη κλασει του αρτου) și întru rugǎciune”.
„Și toți cei ce credeau erau laolaltǎ și aveau toate de obște. Și-și vindeau moșiile și averile și le împǎrțeau tuturor dupǎ cum aveau nevoie fiecare. Și în fiecare zi (καθ ՚ημεραν) cu stǎruințǎ și într-un cuget erau în templu, și frângând pâinea prin case (κλωντεφ τε ξατψ οικον αρτον), primeau hranǎ cu bucurie și cu inimǎ nevinovatǎ lǎudând pe Dumnezeu” (v. 42-47 și Fapte 5, 42).
Se înțelege astfel cǎ viața celei dintâi comunitǎți creștine se concentra în „frângerea pâinii” adicǎ are loc aici celebrarea Sfintei Euharistii. Frângerea pâinii în cea dintâi comunitate din Ierusalim este pusǎ în legǎturǎ cu predica apostolilor, ea nefiind astfel un act izolat. Chiar din a doua zi dupǎ Cincizecime, Apostolii au o liturghie care se deosebește de liturghia iudaicǎ, dar primii din Ierusalim se împǎrțeau între templul iudaic și între Sfânta Euharistie în ceea ce privește îndatoriile lor liturgice. Ei nu renunțaserǎ cu desǎvârșire la cultul național strǎmoșesc și se socoteau îndreptǎțiți la aceasta de însǎși pilda vieții Mântuitorului. De aceea își petreceau mai întâi timpul orelor de rugǎciune dupǎ tipicul iudaic de atunci, în Templu, dupǎ cum era practica, adicǎ zilnic la orele de dimineațǎ și la cele de cǎtre searǎ.
De remarcat însǎ cǎ, chiar în Templu din Ierusalim primii creștini dintre iudei formau o grupare aparte care se aduna de preferințǎ în pridvorul lui Solomon (cf. Fapte 3, 11; 5, 12), în timpul orelor rugǎciunii dupǎ ritul iudaic. Spre searǎ își dedicau timpul pentru „frângerea pâinii”, adicǎ pentru celebrarea Sfintei Euharistii în case particulare. Nu putem exclude cǎ celebrarea Sfintei Euharistii sǎ fie început în puterea nopții ba chiar cǎtre a doua parte a ei. Acest lucru reiese din episodul în care Sf. Ap. Petru este eliberat din temnițǎ de cǎtre înger, în toiul nopții, iar dupǎ aceea el „a venit în casa Mariei, maica lui Ioan ce se chema și Marcu, unde erau mulți adunați și fǎcând rugǎciuni” (Fapte 12, 12). Nu mai încape îndoiala cǎ în locuința aceasta a Mariei se celebra cultul propriu creștin al frângerii pâinii. Prin urmare în prima comunitate creștinǎ din Ierusalim, Euharistia cunoscutǎ sub numele de „frângerea pâinii” se celebra zilnic.
Faptele Apostolilor ne informeazǎ de asemenea cǎ și la Troia se celebra „frângerea pâinii” însǎ în ziua întâi a sǎptǎmânii, adicǎ în ziua în care a înviat Domnul. Aceasta era singura zi liturgicǎ pentru cǎ Sf. Ap. Pavel, deși a rǎmas în Troia șapte zile, totuși numai în ziua întâi a sǎptǎmânii s-a adunat laolaltǎ cu ceilalți creștini, pentru „frângerea pâinii” (cf. Fapte 20, 7).
Celebrarea actului Euharistic în Troia a avut loc noaptea, fiind multe „fǎclii aprinse” prelungindu-se cu predica apostolului pânǎ la ziuǎ. Îndeplinirea Sfintei Euharistii noaptea a înlesnit un proces de tranziție naturalǎ de la sâmbǎtǎ la duminică fǎrǎ a fi suprimatǎ brusc și formal sâmbǎta. Astfel, Sfânta Euharistie era încadratǎ de rugǎciunea de searǎ și cea de dimineațǎ. Duminica a intrat în plin uz ca sǎrbǎtoare specific creștinǎ prin care creștinii se deosebeau de iudei.
Cea mai veche mǎrturie Euharisticǎ o gǎsim în prima Epistolǎ cǎtre Corinteni a Sf. Ap. Pavel scrisǎ probabil cǎtre sfârșitul anului 53: „Cǎci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouǎ cǎ Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat pâine și mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați, acesta ete trupul meu care se frânge pentru voi. Aceasta sǎ faceți spre pomenirea mea. Asemenea și paharului dupǎ Cinǎ, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouǎ întru sângele Meu. Aceasta sǎ faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea Mea”.
„Pentru cǎ de câte ori veți mânca aceastǎ pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți pânǎ când va veni” (cf. 1 Corinteni 11, 23-26). Acest text din Epistola cǎtre Corinteni coincide în aceastǎ privințǎ cu locul privitor la originea Sfintei Euharistii aflat în Evanghelia dupǎ Luca 22, 19-20.
Cei dintâi doi sinoptici, Matei și Marcu vorbesc în primul rând de binecuvântarea pâinii, apoi de frângerea și împǎrțirea ei, și în cele din urmǎ de mulțumiri în legǎturǎ cu paharul de vin, pe când Sf. Ap. Pavel și Sf. Ev. Luca menționeazǎ mai întâi actul de mulțumire înainte de frângerea pâinii, nemaiamintind despre mulțumire când este vorba de pahar. Expresia binecuvântând și mulțumind desemneazǎ rugǎciunile premergǎtoare actului de frângere a pâinii și oferire a paharului. Pe temeiul acestor pasaje putem presupune cǎ Euharistia s-ar fi oficiat astfel: se aduceau mai întâi elementele materiale adicǎ pâinea și vinul, pe urmǎ se fǎceau rugǎciuni de laudǎ și de mulțumire de cǎtre liturghisitor care amintind de patimile și de moartea lui Hristos pronunța cuvintele de instituire; binecuvântând apoi elementele și frângea pâinea dupǎ care urma împǎrtǎșirea.
Tot din același capitol al primei Epistole cǎtre Corinteni, rezultǎ cǎ în legǎturǎ cu oficierea Euharistiei era și masa de dragoste, agapa (αγαπα) (1 Cor. 11, 23), care preceda actul divin. Din sfaturile cǎtre Timotei, reiese cǎ, cu ocazia Sfintei Euharistii se fǎceau rugǎciuni pentru diferite categori de credincioși: „Vǎ îndemn deci, înainte de toate sǎ faceți cereri, rugǎciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Tit 2, 1). În legǎturǎ cu celebrarea Euharistiei se constatǎ în timpul apostolilor o revǎrsare abundentǎ de daruri spirituale adicǎ harisme de cǎtre Duhul Sfânt peste unii dintre credincioșii care ajungeau a avea revelații, a grǎi în limbi și a tǎlmǎcii (1 Cor. 14, 2,33). De asemenea vedem cǎ la rugǎciunile euharistice sau de multumire poporul rǎspunde cu amin (cf. 1 Cor. 14, 16).
Acestea sunt toate datele pe care Noul Testament ni le pune la îndemânǎ referitor la serviciul propriu zis al Sfintei Euharistii.
Diferența dintre Sfânta Taină a Euharistiei si Paștele evreiesc
Biserică crestină a avut în vedere anunmite norme și chiar un cadru anumit observat în cultul mozaic,la întocmirea slujbei premergătoare liturghiei euharistice.Cultul Vechiului Testament avusese un rol profetic sau preînchipuitor,așa încît folosirea unor elemente din cadrul lui,în cultulș Bisericii lui Hristos,își putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea și întelegerea deplină a liturghiei creștine,ba chiar ca o metodă de amintirea lui Hristos în liturghie.Literatura creștină afirmă o conceptie despre Biserica lui Hristos ca moștenitoare a misiunii sinagogii.De exemplu liturghia catehumenilor poartă pînă astăzi în cadru ei elemente trasmise de tradiție din cultul iudaic,ci chiar unele norme în ceea ce privește ordinea sau rînduiala ei.Această parte a cultului Bisericii s-a întocmit după rînduiala serviciului sinagogii,la care se cîntau și psalmi,Biserica nu avea nevoie de imitarea tipicului de la Templu. Serviciul din sinagogă corespundea mai exct trebuințelor serviciului divin din adunările neliturgice în sens propriu ale primilor creștini ,adică făra oficierea Euharistică.În adunările religioase din sinagogă,nu se aducea nici sacrificiu de animale ca la Templu ,nici vreun altfel de ofrandă materială,așa în cît comunitatea primilor creștini,care ,în locul sacrificiilor de la Templu,avea acum jetfa euharistică,nu se putea referi decît la rînduiala serviciului din sinagogă pentru întrunirile zilnice de pietate,în care nu se aducea jerfa euharistică. Cultul creștin numit mai tîrziu liturgia catehumenilor a unit de la început în rînduila sa, elemente tradiționale aduse din ritul sinagogii cu elementul nou,rodit sub inspirația și orientarea credinței creștine.La încput această parte a cultului primilor creștini avea o existență independentă,adică nu era urmată neapărat de serviciul euharistic.Faptele Apostolilor și Epistolele Sfîntului Apostol Pavel indică situația mai sus amintită.Înca de timputiu,acest serviciu divin neliturgic propriu-zis a fost unit cu serviciul euharistic,ca parte premergătoare. Ca concluzie putem spune că înca de pe vremea apostolilor,de cînd se săvîrșea Sfînta Euharistie,avea loc mai întîi serviciul după rînduiala creștinizată a sinago Evangheliștii sinoptici se mîrgines numai la enunțuri în legătură cu instituirea Sfintei Euharistii de către Mîntuitorul,iar Sfîntul Evanghelist Ioan,preocupat mai mult de un scop doctrinar,teologic,nu dă atenție amănuntelor biografice.Interesantele sale relatări despre cuvîntarea Mîntuitorului după Cină și despre promisiunile Sale euharistice nu ne Învață nimic cu privire la ritualul euharistic practicat de primii creștini. Însă, pe baza faptului că Cina cea de taină a avut loc în preajma paștelui iudaic,s-a presupus că aceasta ar fi fost masa pascală,iar pentru că Euharistia a fost instituităla sfîrșitul acestei mese.În zilele noastre s-au făcut cercetări care au încercat să arunce o lumină asupra ritualului primitiv al Sfintei Euharisti.Unii cercetîtorii catolicii și protestanți,au încercat să stabilească o înrudire strînsă între ritualui primei liturghii creștine și ritualul mesei pascaleiudaice.Pentru a ajunge să stabilească o astfel de legătură,cercetătorii au pornit de la ceremoniile și binecuvîntările ritului pascal,păstrat pînă astăzi de cărțile talmudului.Un loc aparte în viața iudeiilor îl ocupa masa de vineri seara,care marca începutul Sabatului sau al zilei de sâmbătă. Ceremonia familială pentru începutul Sabatului se numea Qidduși se desfășura astfel: vineri seara,după întoarcerea de la sinagogă a capului familiei și ai fiilor săi,se așezau la masă ,care trebuia să fie gata la întoarcerea de la sinagogă.La locul tatălui se puneau două pîini,însemnîndcantitatea dublă de mană,pe care era dator fiecare israelit s-o adune în pustie în ajunul zilei de sîmbătă.Alături era un ulcior de vin.Tatăl deschidea masa prin recitarea textului biblic în care se vorbește sdespre creația lumii în șase zile și despre odihna lui Dumnezeu în ziua a șaptea,pe urmă umplea apoi cu vin un pahar,rostind următoarea formulă:Binecuvîntat ești, Doamne,Dumnezeul nostru,cel ce ai făcut rodul viței. După rostirea acestei formule,șeful familiei gusta cel dintîi pahar,care trecea apoi pe rînd la soția și fiii săi.Se spălau îndată pe mîini,după urma binecuvîntarea pâinii cu formula: Binecuvântat ești,Doamne,Dumnezeul nostru,cel ce faci să se producă pâinea din pământ.După ce tatăl gusta din pâine,o împărțea celorlalți membri ai familiei.Rabinii nu erau unanimi,Dacă formula de binecuvântare trebuia spusă înainte de ase rupe pâinea,sau deasupra pâinii frânte mai intâi.Sigur este că,la prânzul pascal,rugăciunea se pronunța peste pâinea ruptă.
Acest scurt ceremonial preceda masa propriu-zisă,cu diferite mâncăruri,existând pentru fiecare dintre ele un fel de binecuvântare,însă fără însemnătatea celor obișnuite pentru pâine și vin.De regulă se oprea o bucată din pâinea binecuvântată la începutși un pahar de vin,numit paharul lui Ilie,care se consuma la sfârșitul mesei, când tatăl pronunța o rugăciune solemnă; femeilor, copiilor, sclavilor și străinilor nu le era îngăduit să stea atunci la masă. Se aduceau de obicei, mulțumiri pentru hrană și pentru băutură, pentru Palestina și se implora mila lui Dumnezeu a Mntuitorului făgăduit, la care cei de față răspundeau amin. La pasajul: să nu fim lipsiți de hrană în veci, toti răspundeau: pentru numele Său cel puternic. Atunci mâncau toți partea păstrată din pâinea și vinul de la începutul mesei. Acest ceremonial se practica și la prânzul pascal însă era mai solemn, prin cântarea psalmilor Hallel și prin numărul celor patru pahare rituale.
Prânzul pascal se lua cu ocazia Paștelui, în fiecare familie iudaică, seara, sub conducerea capului familiei. La începutul mesei, acesta turna din primul pahar de vin roșu și pronunța asupra lui următoarea formulă de binecuvântare: Acesta este semnul libertății noastre și aducerea aminte de ieșirea din Egipt. Binecuvântat este Dumnezeu nostru! Binecuvântat ești, Împărate al universului, cel ce ai creat rodul viței. Bea apoi el cel dintâi, și după dânsul ceilalți membri ai familiei, din același pahar. După aceea, se spălau toți pe mâini, se așezau la masă și consumau într-o anumită ordine mâncările prescrise pentru o astfel de ocazie. Mâncau la început ierburile amare, după care șeful familiei spunea câteva cuvinte de învățătură în legătură cu ieșirea din Egipt și semnificația sîrbătorii Paștelui. Se cânta pe urmă prima parte din psalmii Hallel sau de laudă, iar pe după terminarea cântării, beau cu toți cei prezenți la masă, unul după altul, din al doilea pahar, în același mod ca și cel de la început.Acum tatăl se spăla din nou pe mâiniși, rupând azimile în două, le punea una pe alta, rostind formula respectivă: Binecuvântat esti, Doamne, Împăratul universului, cel ce ai făcut să iasă grâul din sânul pământului. Șeful casei împărțea azima de la masă, care o mâncau simplă, fie luând pe bucățele un fel de pascăsau cocă densă foarte piperată, care, prin culoarea ei, amintea lutul din care evreii lucraseră atâte edificii în timpul robiei.
În acest timp putea bea fiecare în libertate, adică fără a mai fi obligat să observe ceremonialul de la primele două pahare.Acum venea rândul mieluli pascal,care se afla așezat fript pe masă,încă de la începutul ceremoniei.După consumarea mielului pascal,capul familiei își spăla din nou mâinile și umplând pentru a treia oară paharul cu vin,rostea o rugăciune de mulțumire pentru sfârșitul mesei, făcând apoi îndată să circule printre cei aflați la masă paharul cu vin. Se cânta apoi a doua parte din psalmii Hallel (psalmii 114-117).Se mai lua în urmă al patrulea pahar ritualic și se cânta a treia și ultima parte a psalmilor Hallel (psalmii 118-135),apoi se depărțeau.Acesta era ritualu săvârșit de evrei la masa pascal. Euharistia însă a fost instituită ca ceva nou și aparte de prânzul iudaic al Paștelui,aparte ca fapt și ca semnificație.E drept că instituirea a avut loc la cină ritualică iudaică,la sfârșitul ei,și deci nu fără legătură cu ea.Deși nouă ca fapt și ca semnificație totuși,în ceea ce privește forma ritualului euharistic ,liturghia creștină a trebuit să ia exemplu pentru planul ei de la ritualul iudaic.Nu putem tăgădui un fapt și anume că instituirea Sfintei Euharisti stă în legătură ,după relatările din sinoptici și dipă Sfântul Apostol Pavel,cu o masă iudaică.
Paștele iudaic avea să înceteze o dată cu Paștele cel nou,precum zice Sfântul Apostol Pavel: Paștele noastre, Hristos, pentru noi s-a jetfit.Cuvintele Mântuitorului: Luați, mâncați…..,însemnau ceva cu totul nou, se referea la un fapt cu totul deosebit.Ceea ce făcea Hristos prin instituirea Euharisitei era mai mult decât o pregătire,era chiar inaugurare a jertfei Sale,era aducerea victimei ce avea să fie jertfită,era inaugurarea sacrificiului ce avea să fie consumat pe cruce.
S-ar putea vorbi,totuși de un ecou al ritului meselor iudaice în ritualul agapelor, mai ales că cina luată de Mântuitorul cu Apostolii Săi înainte de instituirea Sfintei Euharistii a putut ajunge un model pentru creștinii din prima generatie a Bisericii.Rugăciunea de multumire la agapă,din capitolul 9 al Didahiei celor doisprezece Apostoli, se resimte în parte,precum am văzut ,de motivele euhologice din ritualul meselorsemiliturgice ale iudeilor.Mustrările administrate de Sfântul Apostol Pavel în epistolă către Corinteni și oprirea unor astfel de mese ,ce trebuiau să aibă loc prin familii,iar nu în adunării de cult ne obligă să vedem că agapa n-a făcut parte esențială din ritul Euharistic creștin.Ca atare ea s-a despărțit foarte de timpuriu de liturghia euharistrică,ca ceva cu totul diferit, așa că agapa n-a putut servi ca punte de trecere sau de inspirație a ritului liturgic creștin din cel iudaic.
Deosebirea fundamentală dintre compoziția și caracterul meselor iudaice și cele ale meselor euharistice constituiau o piedică pentru imitarea sau pentru copierea formală și externă,a ritualului iudaic.Astfel după cele mai vechi documente ,la celebrarea Sfintei Euharistii,care sunt scrierile Noului Testament, masa euharistică nu cunoaște, afară de vin și pâine, nici un altfel de bucate.Nu sunt în Euharistia sinopticilor nici ierburi amare,nici azimă,nici miel pascal; mai mult,descrierea Euharistiei din toate locurile Noului Testament vorbesc de pâine și nu de azimă,sau de pâine fără aluat,singura admisă la masa pascală.De asemenea,Euharistia creștină nu cunoaște decât un singur pahar comun,pe câtă vreme prânzul pascal număra patru,osebit că ,între cel de al doilea și al treilea pahar ritualic,fiecare mesean își avea paharul său.Masa euharistică este redusă numai la elementele esențiale de mâncare și băutură,ea nu este o masă propriu-zisă, ci numai impropriu este numită masa Domnului. Această numire, arată că Euharistia nu era o masă obișnuită,ea nu avea un caracter particular,ca mesele din sânul familiei iudaice, ci era publicî întrucât la Sfânta Euharistie participau toți membrii comunității sau Bisericii creștine.
S-a încercat a se vedea ăn obiceiurile primilor creștini, care, după Faptele Apostolilor, își petreceau vremea, în Biserică,frângând prin case pâine,continuarea unei practice a locuitorilor din Ierusalim,care primeau în case și ospătau la olaltă cu pelerinii veniși la Templu.Același capitol din aceeași scriere ,ne arată că nici vorbă nu este de mese comune, ci frângerea pâinii,ca act pus pe aceeași treaptă cu predica Apostolilor și rugăciune:erau așteptând întru învățătura Apostolilor și întru împărtășire și frângerea pâiniiși întru rugăciune.Frângerea pâinii avea, deci, op semnificație aparte,deosebită de forma comunitară de existență a primei Biserici creștine din Ierusalim,viața în comun a încetat aici după o scurtă experiență, ca și agapele, iar Euharistia, care avea ființa ei,a rămas fără a purta în ritul ei urma unor mese obișnuite.Elementele euharistice de pâine și vin nu sunt alimente de la mesele luate în familiile iudaice,la diferitele solemnitați. Ci sunt trupul și sângele Domnului,ele fiind puse într-o relație mistică cu trupul și sângele Jertfit de Mântuitor pentru viața lumii.Euharistia creștină amintea moartea și jertfa lui Iisus.De aceea, alimentele euharistice nu erau proprii decât pentru împărtășirea celor botezați și reclamau condiții de vrednicie morală din partea celor care voiau să le primească. Iată,prin urmare atâtea motive care deosebesc ritul euharistic de ritul iudaic.Nu se poate nega într-adevăr ,o oarecare analogie în ceea ce privește riturile și gesturile :adică luarea paharului,binecuvântarea și mulțumirea, precum și inspiratia din psalmi a unora dintre motivele de laudă a Domului, sau schema generală a rugăcinii de mulțumire din vechea euharistie creștină.Insă aceste puncte sunt departe de a pune ritualul euharistic în dependență de ritualul iudaic.
Chiar dacă analogiile izolate și incidentale,ce s-au semnalat, și-ar găsi un temei în ideea unei imitări,totuși un asemenea fapt n-ar stabili o dependeță a euharistiei de ritul iudaic. Învățătura și opera lui Iisus însemnau un alt cadru, un cadru deosebit și culminant în istoria mântuirii.De aceea,era natural ca din Evanghelia lui Hristos să se inspire rânduiala euharistică.Deci putem spune că apropierile de idei și de cuvinte care s-ar putea viza între ritul euharistic și cel iudaic pascal sunt pur și simplu aparente și întâmplătoare și prin urmare sunt departe de a putea stabili vreun fel dependență propriu-zisă a ritului euharistic de ritul iudaic.
Sfânta Taină a Euharistiei în secolul doi creștin
Dupǎ un secol și mai bine de viațǎ creștinǎ, adicǎ pe la jumǎtatea veacului al
doilea, evenimentele prin care trece biserica fac sǎ producǎ un document de mare importanțǎ adicǎ apologia Sf. Iustin Martirul și Filozoful adresatǎ pe la anul 150 cǎtre împǎrații Antonim și Marcu Aureliu ca și cǎtre întregul popor roman spre apǎrarea creștinilor. În capitolul 66 al apologiei, Sf. Iustin dǎ o explicație dogmaticǎ a ritului Sfintei Euharistii. El se referǎ chiar la tradiția apostolicǎ, atunci când citeazǎ evangheliile, în care apostolii scriu instituirea Sfântei Euharistii și porunca Mântuitorului de a sǎvârși întru pomenirea Lui. Tot în legǎturǎ cu date din apologia Sf. Iustin trebuie sǎ observǎm cǎ, pentru sǎvârșirea Liturghiei Euharistice era rezervatǎ o anumitǎ zi a sǎptǎmânii, Duminica, pe care apologetul, pentru înțelegerea destinatarilor scrierii sale, o numește în conformitate cu vocabularul pǎgân, ziua soarelui, dupǎ cum sâmbǎta o menționeazǎ ca zi a lui Saturn. El aratǎ și motivele pentru care aceastǎ zi fusese destinatǎ pentru cultul creștin. Este vretnic de remarcat totuși cǎ Sfânta Euharistie este prezentatǎ de Sfântul Iustin ca o comemorare nu numai a Patimilor, deci a Jertfei Domnului, ci a Învierii Lui; fiind pusǎ într-o strânsǎ legǎturǎ cu misterul instituit la Cina cea de Tainǎ. Prin urmare Liturghia Euharisticǎ celebra dupǎ concepția creștinǎ din veacul al doilea în toatǎ splendoarea misterul operei mântuirii sǎvârșitǎ de Domnul nostru Iisus Hristos. Duminica prin sǎvârșirea Euharistiei ajunge simbolul unei noi creații, în comparație cu cea descrisǎ în primele capitole ale Bibliei. Pe de altǎ parte Euharistia nu era o masǎ sau un banchet, cǎci elementele Euharistice nu erau socotite doar simple alimente comune, ci ele ajungeau prin sfințire Trupul și Sângele Domnului. Ea era un oficiu public la care luau parte numai cei botezați. Oficierea ei este un atribut distinct al ierarhiei care se deosebește de popor și de citeț, cǎ întâiul stǎtǎtor (ο προεστως), adicǎ episcopul sfințește darurile.
Dupǎ rugǎciune și îmbrǎțișarea pǎcii se aduceau pâinea și un pahar cu vin
amestecat cu apǎ. Acestea erau primite de cǎtre episcop care dǎ laudǎ și mǎrire Tatǎlui tuturor prin numele Fiului și al Sfântului Duh; apoi face timp îndelungat mulțumire pentru cǎ a fost învrednicit de acest dar. Dupǎ ce întâiul stǎtǎtor a terminat de mulțumit și poporul a rǎspuns, diaconii dau fiecǎruia sǎ se împǎrtǎșeascǎ din pâinea, vinul și apa sfințite (euharistizate=ευχαριστιθεις) și duc și celorlalți absenți. Aceastǎ hranǎ este numitǎ euharistie și nu este îngǎduit a se împǎrtǎși cu dânsa decât aceia care cred ceea ce au învǎțat și au primit botezul pentru iertarea pǎcatelor și nașterea din nou precum învațǎ Hristos. Ei nu luau aceasta ca pe o pâine obișnuitǎ și nici chiar pe o bǎuturǎ obișnuitǎ ci în felul în care Iisus Hristos Mântuitorul cel Întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu care a avut trup și sânge pentru mântuirea lumii, tot așa alimentul sfințit (euharistiat) prin rugǎciunea cuvântului care vine de la ea, aliment cu care sângele și carnea noastrǎ se nutresc prin transformare în Trupul și Sângele lui Hristos.
În capitolul 66 al Apologiei, Sf. Iustin explicǎ într-un mod dogmatic ritul Sfintei Euharisti astfel: serviicul euharistic începe cu o introducere care are forma unei rugǎciuni generale la care i-au parte doar credincioșii adicǎ numai cei botezați. Urmeazǎ apoi sǎrutarea frǎțeascǎ. Este pentru prima oarǎ când se face mențiune precisǎ referitor la sǎrutarea pǎcii. Cu aducerea elementelor se deschide ritul euharistic propriu-zis. Trebuie amintit cǎ aici este pomenitǎ pentru prima datǎ mǎrturia documentarǎ despre întrebuințarea apei în pregǎtirea Sfintei Euharisti. Rugǎciunea Euharisticǎ întǎlnitǎ în apologia Sf. Iustin are aceiași temǎ tradiționalǎ. Tema aceasta este mai explicitǎ în dialogul cu iudeul Trifon, cealaltǎ scriere a Sf. Iustin. Astfel în capitolul 41, el zice: „Iisus Hristos ne-a prescris sǎ facem Euharistia pentru ca sǎ mulțumim în același timp lui Dumnezeu pentru cǎ a creat lumea cu tot ce se aflǎ într-ânsa pentru trebuințele omului și pentru cǎ, sfǎrâmând de tot legile și puterile rǎufǎcǎtoare ne-a liberat de pǎcatul în care ne-am nǎscut prin acela care de bunǎ voie a suferit.
Cuvântul Euharistie este întrebuințat ca un fel de termen tehnic, desemnând atât marea rugǎciune Euharisticǎ sau de mulțumire pronunțatǎ de preot sau episcop, cât și elementele euharistizate sau ajunse euharistie prin sfințire. De asemenea Euharistia se face întru pomenirea patimilor Domnului, lucru de care Sf. Iustin vorbește în dialogul cu iudeul Trifon când zice cǎ: rugǎciunile și Euharistiile fǎcute de persoane vrednice, preoți sau episcopi sunt singurele sacrificii perfecte și plǎcute lui Dumnezeu. Euharistia este o Jertfǎ, idee subliniatǎ de astfel prin întrebuințarea cuvântului προσφορα pentru elementele materiale ale euharistiei. Aceastǎ valuare ele o capǎtǎ prin transformarea în Trupul și Sângele Domnului și pentru lǎmurirea acestei idei, Sf. Iustin dǎ o explicație analogǎ cu întruparea Mântuitorului. Existǎ o rugǎciune pentru sfințirea pâinii și a vinului adicǎ ceea ce s-a numit mai târziu epiclezǎ sau rugǎciunea pentru implicarea Sfântului Duh, Iustin Martirul folosind expresia prin rugǎciunea cuvântului care vine de la El. Prin analogie cu acest sens rugǎciunea cuvântului care vine de la El înseamnǎ cǎ pâinea și vinul se transformǎ în Euharistie prin rugǎciunea Mântuitorului, care este cuvântul ce vine de la Dumnezeu.
Sf. Irineu în scrierea sa „Adversus Haereses” aduce date referitoare la Euharistie astfel el amintește despre pronunțarea cuvintelor de instituire a Cinei și despre proaducerile din pâine și vin, și privește Sf. Euharistie ca Jertfǎ ce se oferǎ în toatǎ lumea de la Apostoli încoace ca o realizare a prorocirii lui Maleahi 1, 10-11. Sf. Irineu confirmǎ pe Sfântul Iustin cu privire la existența epiclezei în veacul al doilea sau a unei formule de invocare a Sfântului Duh pentru sfințirea elementelor materiale ale Euharistiei când zice: ”Cǎci precum pâinea este produsǎ din pǎmânt, din moment ce primește invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din aceastǎ clipǎ pâine obișnuitǎ, ci Euharistie constând din douǎ lucruri: pǎmântești și cerești, tot astfel și corpurile noastre nu mai sunt stricǎcioase când primesc Euharistia având speranța învierii. Invocarea lui Dumnezeu peste daruri este echivalentǎ cu expresia Sf. Iustin: ευχαριστειν τον αρτον. Ideea devine mai clarǎ când pâinea și vinul amestecat cu apǎ în potir primesc „cuvântul lui Dumnezeu și se fac euharistie, sângele și trupul Domnului”.
Cu aceste date se încheie cunoștințele noastre despre celebrarea Sfintei
Euharisti în veacul al doilea .
Sfânta Taină a Euharistiei în secolul al treielea creștin
Am văzut deja ca incepând din primul veac crestin, documentele vorbesc de existenta serviciului euharistic, ba mai mult la mijlocul veacului al doilea Sfântul Clement al Romei vorbeste mult mai clar despre desfasurarea ritului euharistic, in prima sa epsitola catre Corinteni. Ea reprezenta, desigur, un bun al traditiei apostolice, la care am vazut ca se referea Biserica primelor doua veacuri, si aceeasi atitudine se observă si în veacul al treilea. Astfel, Sfântul Ciprian stăruieste, în scriosarea sa către Caecilius, episcopul din Biltha (Africa proconsulara ), ca preotul să indeplineasca ritul euharistic intocmai așa cum a făcut Mântuitorul. De asemenea Clement al Alexandriei în lucrarea sa Stromatele vorbeste despre săvârsirea Euharistiei de către ereticii encratiți cu pâine si cu apa, el sublinind, cu ocazia interpretării unui text din Proverbele lui Solomon (9,17), că o astfel de producere nu este în conformitate cu „regula Bisericii.
Pregătirea credincioșilor mai inante de Sfânta Euharistie se făcea prin sărutare păcii, în rânduiala cunoscută în primele două secole. În secolul III, Tertulian sustine de asemenea mentinerea ei ori de câte ori se oficia liturghia. Cu privire la ritul euharistic propriu-zis, diferitele pasaje din scrierile bisericesti ale veacului III ne dau amănunte mai putin interesante decât cele cunoscute din cele două veacuri precedente. În general ele confirma datele mai vechi, ba chiar le intăreste și le suține cu amănunte mai precise.Origen face o descriere generală a rugăciunii euharistice ,cunoscută sub numele grecesc anafora.La inceputul rugăciunii se dadea slava lui Dumnezeu ,prin Hristos cel împreuna slăvit ,in Duhul Sfânt.După acestă rugăciune ,fiecare trebuia sa facă multuminre în comun pentru harurile primite de la Dumnezeu .După multumire fiecare trebuia să-și mărturisescă păcatele ,cerând mai întâi ajutorul care îl va elibera de obisnuița păcatului,apoi iertarea trecutului. Referitor la momentul sfințirii ,Origen in apologia îndreptată împotriva lui Cels spune că crestinii multumesc Creatorului a toate ,mâncă pâinile produse cu multumiri și rugăciuni pentru toate darurile Sale ,pâini facute trup prin rugăcine ,și care sfințeste pe cei care mănâncă cu gând curat.
Celsus le reproșa creștinilor că se sustrag de la serviciul militar ,o atitudine,răspândită între crestinii din epoca primară.Origen răspunde acestui reproș trimitând lacaracterul preoțesc al poporului creștin al lui Dumnezeu:..noi creștinii luptăm chiar mai mult pentru împăratul,deși nu mergem pe câmpul de luptă cu el ca soldati ,chiar dacă acest lucru s-ar cere ,totuși noi pentru el, ridicând pentru el o armă specială, cea a credinței,prin rugăciunile pe care le adresează către Dumnezeu. .
Ritul Euharistic se desfășura ca si altădata ,aducându-se mai întâi materiile necesare ,care erau pâinea si vinul.În vin trebuia apoi să se pună apă .Sfântul Ciprian stăruieste asupra acestei practici bisericesti ,lămurind că apa simbolizează poporul iar amestecarea ei cu vinul înseamna încorporarea poporului la Hristos ,pentru că Hristos ,în patimile Sale ,ne-a purtat pe noi si patimile noastre .După toate aceste urma marea rugăcine euharistica ,care precum rezultă din prima descriere era alcătuita exact pe tema traditională ,adică:laudă si multumire lui Dumnezeu ,prin Iisus Hristos ,pentru binefacerile materiale si spirituale. Prin urmare ,după laude si multumiri,marea rugăciune euharistică cuprindea desigur ,cuvintele de instituire,pe care Tertulian le citeaza intr-o scriere a sa. Urma apoi împărtăsirea credinciosilor prezenti ,preotul dând trupul în mâna credinciosului ,iar diaconul dând potirul cu sângele euharistic al Domnului.Un lucru mai aparte întâlnim în aceasta perioadă ,adică credinciosii puteau să ia cu dânșii acasă Sfânta Împărtășanie .Aceasta practică era generală în veacul al III lea și își găseste explicatia în împrejurările exceptionale prin care a trecut Biserica.
În primele trei veacuri crestine serviciul euharistic era unul și același,desigur au exista unele completări ,în special la anafora care varia cu anumite amănunte de la un veac la altul,însa tema oficială a rugăciunii euharistice a rămas neschimbata ,ea fiind așa cum o transmiseseră Apostolii de la Mântuitorul.
Cap. IV Întruparea Mântuitorului și Jertfa Mântuitorului ca izvoare ale Sfintei Taine a Euharistiei
Întruparea Mântuitorului și Euharistia
Pierdutǎ prin pǎcatul lui Adam, slava dumnezeiascǎ a fost restituitǎ omenirii prin Întruparea lui Hristos. Sfântul Grigore de Nyssa spune cǎ: „trebuia adusǎ înapoi de la moarte la viațǎ natura noastrǎ întreagǎ; Dumnezeu s-a aplecat asupra hoitului nostru ca sǎ-i întindǎ, sǎ zicem așa, mâna ființei care zǎcea; S-a apropiat de moarte pânǎ la a lua cunoștințǎ cu starea de cadavru ca sǎ pregǎteascǎ naturii noastre prin propriul sǎu Trup, mântuirea restaurǎnd astfel prin puterea Sa, omul în întregul Sǎu.
În virtutea unirii ipostatice s-a înfǎptuit în Hristos o adevǎratǎ conlucrare a naturii omenești cu energiile dumnezeiești. La contactul cu acest foc dumnezeiesc urmǎrile pǎcatului, adicǎ suferința și moartea, sunt asumate de Hristos prin natura Sa umanǎ, sunt apoi suprimate, prescimbându-se îm\n dovezi ale iubirii Fiului pentru Tatǎl și pentru oameni.
Iisus Hristos sau Fiu întrupat este în același timp „dumnezeu adevǎrat și om desǎvârșit” . El are în sine viața dumnezeiascǎ, fiind mereu Dumnezeu, dar are și viața omeneascǎ, fiind și om din momentul întrupǎrii. Viața dumnezeiascǎ se împǎrtǎșeste vieții dumnezeiești în trup, depǎșind la infinit acea suflare de viațǎ primitǎ de om la creație.
În Hristos viața umanǎ se amplificǎ și se difersificǎ astfel încât aceasta se apropie de viața dumnezeiascǎ. Sf. Grigore de Nyssa remarcǎ aceastǎ schimbare, afirmând: „Omul e ridicat peste firea lui, e fǎcut din muritor nemuritopr; din întinat, neîntinat din trecǎtor, veșnic și peste tot, din om dumnezeu. Cǎci cel învretnicit sǎ se facǎ fiu a lui Dumnezeu va avea, fǎrǎ îndoialǎ, în sine, cinstea Tatǎlui și e fǎcut moștenitor al tuturor bunǎtǎților pǎrintești.
Îndumnezeirea naturii umane a lui Hristos cel înviat era deci o îndumnezeire a întregii naturi omenești. În acest fel omenirea este amestecatǎ cu Dumnezeu prin intermediul umanitǎții lui Hristos. Prin luarea asupra Sa a tuturor pǎcatelor noastre, întreg aluatul a fost impregnat cu harul dumnezeiesc. Deasemenea mai trebuia și ca mântuirea, împlinitǎ complect în persoana lui Hristos sǎ atingǎ efectiv pe fiecare dintre oameni în particular. Aceastǎ propagare a voinței dumnezeiești dealungul timpului și spațiului se va împlinii prin intermediul umanitǎții lui Hristos care îndumnezeitǎ deplin este la rândul ei îndumnezeitoare. Dacǎ luǎm în considerare doar natura trupeascǎ, e vǎdit cǎ ea nu poate avea viațǎ veșnicǎ, dar de îndatǎ ce ea este împreunǎ cu cuvântul cel de viațǎ fǎcǎtor, se îndumnezeiește în întregul ei, înǎlțatǎ acum la virtutea cea mai înaltǎ.
Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume prin actul Întrupǎrii, este ea însǎși o intrare mai sus de minte a vieții dumnezeiești în viața omeneascǎ. Fiul întrupat nu renunțǎ nici decum la viața primitǎ de la Tatǎl, ci o trǎiește și în starea de întrupare, o are, împǎrtǎșind viațǎ oamenilor.îndepǎrtarea de Hristos este îndepǎrtarea de viațǎ în sensul cǎ în datǎ ce am cunoscut pe Hristos care este viața, fuga de El este o fugǎ spre moarte. Apropierea de Hristos este gustare din hrana ce rǎmâne în veci, fiincǎ El este dǎtǎtor de hranǎ ce rǎmâne spre viața veșnicǎ, El fiind pâinea vieții (In. 6, 48).viața creștinǎ devine ea însǎși o continuare a vieții lui Hristos în noi, cu condiția de al primi pe Hristos ca „pâinea vieții”. Întreg trupul pǎmântesc acceptǎ pe Hristos cel întrupat ca hranǎ dǎtǎtoare de viațǎ atât în dimensiune materialǎ cât și în cea spiritualǎ. Este vorba de o acceptare a lui Hristos printr-o continuǎ modelare a trupului și a sufletului dupǎ Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu întrupat. Cine privește cǎtre Fiul și crede în El, cine mǎnâncǎ pâinea vieții sau Trupul lui Hristos dat lumii spre hranǎ, spre viațǎ veșnicǎ și bea Sângele Lui, acela primește în sine patimile lui Hristos, moartea și învierea dǎtǎtoare de viațǎ. Mâncând Trupul și bând sângele lui Hristos, ne împǎrtǎșim din viața Fiului lui Dumnezeu cel întrupat și dobândim înfierea. Viața lui Hristos este viațǎ cereascǎ, dar și viațǎ pǎmânteascǎ intratǎ în viața cereascǎ.
Viața dumnezeiascǎ din Trupul și din Sângele lui Hristos nu este staticǎ, ci este dinamicǎ. Energiile ei sunt energii dumnezeieși ce se îndreaptǎ cǎtre lume prin trupul luat din Sf. Fecioarǎ. Aceste energii au iradiat și din Trupul lui Hristos înainte de patimǎ și de moarte. Energiile de viațǎ din Hristos lucreazǎ, mai cu seamǎ asupra pâinii și a vinului de la Cina cea de Tainǎ. Dupǎ întrupare, prin conviețuirea Sa cu oamenii, în trup ca al lor, Hristos lǎrgește spațiul vieții umane. Viața lui Hristos este garanția vieții umane spre veșnicie, fiincǎ Hristos dǎruiește viața veșnicǎ celui ce crede în El și se împǎrtǎșesc u Trupul și Sângele Sǎu euharistic.
Euharistia deci, este mijlocul predilect de înfǎptuire a îndumnezeirii personale a oamenilor. O datǎ cu botezul se înfiripǎ o viațǎ, dar Sfintele Daruri ale Trupului și Sângelui Duh, duc aceastǎ lucrare la desǎvârșire pe plan sacramental, mǎrturisind și înfǎptuind prin ritul încorpǎrari, cea mai intimǎ dintre uniunilecare pot exista.
Legǎtura uniri lui Dumnezeu Tatǎl este evident Hristos, în calitate de om El se unește cu noi, dar fiind și Dumnezeu, rǎmâne Dumnezeu Tatal. Firea cǎzutǎ în stricîciune nu poate ejunge din nou la nestricǎciune, decât dacǎ natura cea mai presus de orice stricǎciune și orice schimbare ar fi coborât spre ea, ridicându`o într-un anumit fel, la propria ei desǎvarsire smulgându-o din limitele naturale create, prin cuminicarea și amestecarea cu ea.
Primind înǎuntrul nostru trupește și duhovnicește pe Cel Care este Fiul adevarat și prin fire unit prin esențǎ cu Tatǎl, suntem și noi slǎviți înpǎrtǎșindu-ne și cuminecându-ne cu firea ce-a desǎvârșitǎ. Iubindu-ne precum o mamǎ Hristos ne hrǎnește cu propriul sǎu trup. Prin intermediul aducerii aminte și al simbolurilor și al semnelor liturgice ne apropriem de Hristos cel întrpat și înviat. În sfânta euharistie prin venirea Sfântului duh paâinea și vinul care le preface în trupul și sângele lui Hristos patrunzândule cu foc dumnezeiesc. Astfel ni se ofire pâine și vin obișnuit dar prin pogorârea Duhului ele sunt preschimbate în Trupul și sângele și capǎtǎ virtutea unei hrane duhovnicești nemuritoare. Pâinea este unicǎ dupǎ cum este trupul Domnului nostru Iisus Hristos, în care aceastǎ pâine a fost prefǎcutǎ. De îndatǎ ce vom mânca toți acelși trup al Domnului vom deveni unicul trul al lui Hristos cuminecǎtura euharisticǎ angajazǎ omul într-o viațǎ nouǎ ca omul sǎ comfirme el însuși fǎgaduiala, transferând realitatea tainei euharistice în întreaga sa viațǎ. Hristos euharistic este modelul vieți fǎrǎ dezbinǎri. Trupul și Sângele sunt un Hristos, nu doi Hristosi. Pâinea si vinul euharistic sunt acceptate înpreuna pentru a fi un singur Hristos, o viațǎ izvorâtoare de viațǎ. Hristos a purtat cu vrednicie trupul și sângele nostru cinstea acestui trup și a acestui sânge este cinstea Fiului in fața Tatǎlui. Coborânduse din nou în umanitate, prin cuminecarea același Trup și Sânge o inalțǎ sprea asemǎnarea cu Dumnezeu spre îndumnezeire. Cǎci îndumnezeirea nu se poate realiza fǎrǎ Hristos euharistic .
Sǎlǎjluirea cuvântului în noi prin Euharistie, ca urmare a întrupǎrii, schimbǎ starea umanǎ a trupului omenesc afectat de pǎcatul originar. O schimbǎ pentru trupul Sǎu luat din trupul Sfintei Fecioarei pentru ca acest trup al Sǎu sǎ însemne fǎptura cea nouǎ curǎțitǎ de pǎcatul; strǎmoșesc. Nu se creazǎ o nouǎ pereche umanǎ și care sǎ genereze o nouǎ omenire, cǎci în astfel de caz s-ar nimici astfel „suflarea de viațǎ”, darur special fǎcut de Dumnezeu lui Adam și urmașilor lui. Dinpotrivǎ, Întruparea nu se produce pentru nimicirea neamului omenesc, ci pentru restaurarea și îndumnezeirea lui. Omenitatea este pǎtrunsǎ de dumnezeire, trupul se restaureazǎ, suflarea de viațǎ se lǎergește ca sǎ primeascǎ în sine Viața în ipostaza ei absolutǎ, adicǎ sǎ-L primeascǎ pe Hristos sub chip Euharistic.
Momentul întrupǎrii este un moment de reconciliere al pǎmântescului cu dumnezeiescul, prin acceparea de omenesc a dumnezeiescului. Fecioara Maria, este cea dintâi care primește mesajul reconcilierii. Acest mesaj se extinde în întreaga lume prin cântarea îngereascǎ din momentul nașterii și repetatǎ de credincioși de preoți în Sfânta Liturghie „Slavǎ întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pǎmânt pace și între oameni bunǎvoire” (Lc. 2, 14). Întruparea Cuvântului vine cǎtre lume ca pace pe pǎmânt sau ca bunǎvoire între oameni. Aceste trei dimensiuni specifice întrupǎrii sunt cele trei lucrǎri cosmice ale lui Hristos în cer, pe pǎmânt și în sufletele oamenilor. Urcușul omenitǎții noastre în Hristos se datoreazǎ și faptului cǎ, în actul întrupǎrii, viața dumnezeiascǎ este acceptatǎ ființial de umanitatea asumatǎ de Fiul, și ca persoanǎ dumnezeiascǎ vie, plinǎ de viațǎ, Fiul îndeplinește actul chenotic pânǎ la limita inferioarǎ a coborârii dumnezeiesc spre om.
În consecințǎ, viața Mântuitorului Iisus pecetluiește firea umanâǎ cu pecetea dumnezeirii. Viața dumnezeiascǎ a Fiului vine coborând spre suflarea de viațǎ din omenitate, dar suflarea de viațǎ a omului nu numaoi cǎ se îndreaptǎ spre izvorul ei dar și acceptǎ izvorul vieții care dǎ spre hranǎ trupul și sângele Lui euharistic.
Întruparea este cea dintâi mare etapǎ din Istoria mântuirii și în care Iisus Hristos se descoperǎ prin cuvânt și prin faptǎ ca izvor de viațǎ, adicǎ viațǎ fizicǎ, trupeascǎ dar mai ales trupeascǎ și sufleteascǎ. Tot prin întrupare Fiul lui Dumnezeu ni se face cunoscut și ni se dǎ nouǎ spre primie în chip euharistic prin revǎrsarea în lume a trupului și sângelui sǎu jertfit ca un miel înjunghiat care rǎmâne în slava Tatǎlui. Nesocotirea lui Hristos este nesocotirea viații, fiincǎ el este însuși izvorul ei pe pǎmânt și în vecii vecilor.
Împǎrtǎșirea cu Hristos Euharistic se face întotdeauna spre viațǎ cǎci viața creștinului nu poate deveni viațǎ veșnicǎ fǎrǎ Hristos uharistic: „Adevǎrat, Adevǎrat zic vouǎ, dacǎ nu veți mânca trupul Fiul Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viațǎ în voi” (In. 5, 53). De aceea Sf. Ap. Pavel atrage atenția corintenilor asupra modului de primire, spre viațǎ, al împǎrtǎșirii zicând: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevretnicie va fi vinovat fațǎ de trupul și sângele Domnului. Sǎ se cerceteze omul pe sine și așa sǎ mǎnânce din pâine și sǎ bea din pahar” (I Cor. 27, 28). Cel ce nesocotește viața dǎtǎtoare de viațǎ adicǎ pe Hristos euharistic și nu este curat în inima lui, acela poate sǎ sufere, sǎ rǎmânǎ izolat în moarte. Însǎ Hristos stǎ real în fața noastrǎ în Euharistie, viu și dǎtǎtor de viațǎ.
Trupul lui Hristos se frânge pentru fiecare credincios în parte, ca prin parte, acela sǎ primeascǎ întregul. Cǎci Hristos se sfǎrâmǎ și se împarte, se sfǎrâmǎ și nu se desparte, se mǎnâncǎ pururea și niciodatǎ nu se sfârșeste, ci îi sfințeste pe cei ce se împǎrtǎșesc cu El, spre iertarea pǎcatelor și spre viața de veci. La fel și sângele, se varsǎ pentru „noi și pentru mulți” spre iertarea pǎcatelor (In. 22, 16-20).
Sfânta Euharistie e o prelungire a Întrupării Mântuitorului.În actul prefacerii e evident și un ontologism de esență și de natură care uneste pe Hristos și umanitatea,asigurând circulatia elementelor naturale între cei ce se împărtăsesc și Trupul Hristic,întrucât aceste elemente,prin natura umană a Domnului sânt angajate în actul mântuirii.Mâncând Trupul Domnului nu consumăm Dumneyeirea ci Trupul dătător de viața propriu Logosului ,care trăiește pentru Tatăl.Omul supus stricăciunii,nu poate fi reînviat decțt prin Trupul Aceluia care e viața prin fire,Trupul Unuia Născut .Întocmai ca în actul întruparii în lucrarea euharistică Logosul ne face concorporali si consacvini cu El.Această concorporalitate și consangvinitate derivă din cuvintele Mîntuitorului și leagă direct actul euharistic de actul întrupării.Euharistia are realismul sau simbolismul întrupării ,a cărei prelungire este.Dacă trupul euharistic nu e real,atunci nici întruparea nu a fost reală.Întruparea si euharistia au aceeași ontologie ,pentru ca se referă la aceeași prezență exprimată prin acelaș cuvînt ,în momente diferite.Trupul lui Hristos era virtual pîine dar el a fost sfințit prin prezența Logosului care a sălășluit în El.Deci pîinea convertită în acest trup și ridicată la putere dumnezeiască devine și în Euharistie ceva echivalent.În actul întrupării harul Logosului a sfințit trupul a cărui consistență era din pîine și care,întrun sens era El însuși pîinea.
Întruparea are ca efect principal îndumnezeirea umaniității prin unirea lui Dumnezeu cu firea pieritoare și prin participarea acesteia la Dumneyeire.Prin Iconomia harului,Dumnezeu se însemîntează grație trupuluialcătui din vin și pîine amestecîndu-se cu trupurile credincioșilor pentru ca, prin acestă unire cu nemurirea omul să participe la nestricăciune.
Jertfa Mântuitorului și Euharistia
Euharistia este însǎși Jertfa de pe Golgota care se aduce în continuare spre folosul credincioșilor. Jertfa de pe Golgota nu își epuizeazǎ sensul într-o sadisfacere juridicǎ a dreptǎți divine ci aduce lui Hristos un merit pe care îl trece în Euharistie asupra credincioșilor, ci având pe lângǎ rostul de mǎrire a lui Dumnezeu și pe acela ontoilogic de moarte voluntarǎ a omului purtǎtor de afecte, ca sǎ învie întru nestricǎciune în Euharistie ca jertfǎ se sǎvârșește exact acest act de Hristos cu Biserica. Hristos continuǎ jerta Sa pe altar ca sǎ atragǎ tainic în moartea Sa pe oameni, aceștia trebuie sǎ se împǎrtǎșeascǎ de ea, altfel se jertfește zadarnic. Chiar Euharistia ca jertfǎ își produce efectul prin împǎrtǎșanie. De aceea în Biserica veche se împǎrtǎșeau credincioșii de fiecare datǎ. 1n jertfa euharusticǎ a Domnului se întreține în Bisericǎ în trupul tainic al Domnului, eveniumentul morții mistice împreunǎ cu Hristos. Aceastǎ moarte tainicǎ este continuarea sau tulpina ce crește din jertfa de pe Golgota, de aceea se susține moarte și învierea necontenitǎ în toate mǎdularele bisericii. Euharistia este vǎzutǎ ca prezențǎ a Domnului în realitatea morții dar și a slavei Lui. Într-un cuvânt, mielul lui Dumnezeu, oferindu-se voluntar ca jertfǎ este centrul întregii liturghii.
Euharistia e sacramentul culminat în care sub chipul pâinii și a vinului ni se oferǎ spre împǎrtǎșire ca dar divin Trupul și sângele Domnului, cu toatǎ viața divinǎ aflatǎ în ele. Ea este și jertfa de sine pe care Hristos o oferǎ necontenit Tatǎlui pentru oameni. În euharistie nu este o altǎ jertfǎ decât cea de pe Golgota, ea fiind una și aceiași cu care s-a înfǎțișat și stǎ ca Miel înjunghiat în veac în fața Tatǎlui. Jertfa de pe Golgota a fost numai transpunerea sa în satre cuilminantǎ a celui ce se predǎ total Tatǎlui și-L recunoaște cu supremul Stǎpân al tuturor de la care își are continu existența.
Întruparea culminează prin moartea ce duce la înviere. Dar moartea lui Hristos nu a fost o moartea cauzată de vârstă sau de boală. Ea survine prin jertfa de pe cruce. La această jertfă, nu e o jertfă de Sine pentru Sine ci o jertfă cu totul aparte având un sens sacru. În creștinism, ca act de jertfă, dăruirea lui Hristos este diferită de jertfele antice. În primul rând materia jertfei nu este străină de viață umană, fiincă Hristos este viața oamenilor și lumina lor. Fiind viața în Sine, Iisus Hristos se jertfește pentru ca suflarea de viață împreună cu trupul, să primească, prin jertfa viații, viață. Viața dumnezeiască nu se risipește nici nu dispare prin actul jertfei de sine a lui Hristos pe cruce. Ea trece prin moarte, risipind moartea. Jertfirea este reală în Hristos. Ea se prelungește la întreg neamul omenesc în virtutea întrupării, iar trupul ca reazim al vieții nu mai poate rămâne în starea anterioară morții. Trupul lui Hristos, omenitatea din Fiul lui Dumnezeu întrupat se modifică, se schimbă după viața dumezeiască, iar nu viața dumnezeiască după trupul uman asumat. Hristos urcă Golgota lumii cu trupul luat din lume, dar ca să înalțe trupul Său și omenitatea mai presus de orice Golgotă a lumii. Trupul jertfit pentru viața lumii dobândește întreaga lume pentru Sine pe care o restaurează. De aceea, deși urmează calea morții, El apără viața împotriva morții. Jertfirea vieții în trupul lui Hristos răstignit pe cruce și așezat în mormânt marchează o nouă eră în viața umană, aceea a revărsării vieții dumnezeiești prin euharistie. Jertfa devine, astfel o punte între Dumnezeu și om, jertfa servește restabilirii comuniunii între Dumnezeu și om. Comuniunea restabilită înseamnă atât firea umană restabilită din egoismul ei, cât și iubirea lui Dumnezeu, manifestându-se neîmpiedicată în voința ei de a împodobi pe om cu darurile ei.
Jertfa de pe cruce este jertfă de sânge, jertfă de viață. Doar jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat spală păcatele, începând cu păcatul originar, iar îndepărtarea păcatului înseamnă îndepărtarea morții, căci atunci când păcatul nu mai există, atunci nici moartea nu poate ivi.
Jertfa constǎ în lauda ce se aduce de cǎtre creatura raționalǎ Tatǎlui. Când preotul îndeamnǎ la reculegere pentru a se aduce Sfânta Jertfǎ, comunitatea precizeazǎ cǎ ea va fi o jertfǎ de laudǎ. Anafora liturgicǎ este o laudǎ și o manifestare a voinței de slujire adusǎ lui Dumnezeu de cǎtre comunitate împreunǎ cu toatǎ zidirea raționalǎ și cu cetele îngerești. Lauda și mulțumirea aceasta se încheie cu chemarea Duhului Sfânt pentru a preface darurile în trupul și sângele lui Hristos, pentru ca credincioșii împǎrtǎșindu-se de eleși de Duhul lui Hristos, sǎ poatǎ lǎuda și sluji lui Dumnezeu în continuare. Hristos în starea de jertfǎ a venit în întâmpinarea ei ca sǎ formeze o singurǎ jertfǎ, adicǎ cea a lui Hristos și a comunitǎții.
Agnețul care este jertfa nedeplinǎ a comunitǎții pânǎ la prefacere devine prin prefacere în trupul și sângele Domnului nu numai jertfa lui Hristos pentru comunitate ci și jertfa deplinǎ a comunitǎții, jertfa lui Hristos imprimându-se în jertfa comunitǎții. Starea de jertfǎ a lui Hristos pe care ne-o însușim și noi este o moarte tainicǎ a omului în Dumnezeu. Dar fiind o scufundare în izvorul infinit al vieții, ea are ca urmare imediatǎ învierea. Cine moare în altul din iubire pentru acela, nu moare propriu zis, cǎci maortea în realitate e urmarea însigurǎrii „Cel ce crede în Mine, viu va fi chiar dacǎ va muri” (In. 9, 25). Cel ce crede în Hristos murind împreunǎ cu Hristos în Euharistie într-o p[ermanențǎ a jertfei Sale, primește în ascuns viața învierii din învierea lui Hristos. Hristos continuǎ sǎ ne curețe și sǎ ne prezinte curați Tatǎlui prin buna mireasmǎ a starii de jertfǎ care emanǎ din Hristos și care se rǎspândește în toți cei ce cred în El. Unirea cu Hristos cel în stare de jertfǎ se realizeazǎ numai în Euharistie. Buna mireasmǎ care izvorǎște din Hristos umple viața credinciosului, dându-i o putere producǎtoare a stǎrii de jertfǎ în toți care s-au împǎrtǎșit cu trupul și sângele euharistic. Buna mireasmǎ a stǎrii de jertfǎ a umplut toatǎ Biserica. Fǎrǎ aceastǎ bunǎ mireasmǎ a stǎrii de jertfǎ a l;ui Hristos în ea nu existǎ bisericǎ. Jertfa lui Hristos se aflǎ într-o stare permanentǎ de oferire, în cer, în calitate de cap al Bisericii anifestând în ea mereu voința de a-și însuși aceastǎ satre de jertfǎ a lui Hristos.
Jertfirea constǎ în fond în depǎșirea stǎrii de sine, în ieșirea din închisoarea egoismului prin punerea la dispoziție, ca expresie a iubirii și adorǎrii lui Dumnezeu. În aspectul de jertfǎ a Euharistiei nu se poate face oi separație simplǎ. A oferi înseamnǎ întotdeauna a primi. Acest lucru se întâmplǎ în raportul nostru cu orice om. Aceasta se întâmplǎ cu tât mai mult și în raportul cu Dumnezeu.
În actul jertfei euharistice credincioșii trǎiesc uniți cu Hristos, având conștiințǎ cǎ sunt uniți cu sursa puterilor de jertfǎ sau ca mǎdularele cu capul. Astfel în momentul prefacerii elementelor se realizeazǎ unirea credincioșilor cu Hristos în jertfǎ. Dacǎ prin prefacere are loc o unire a lui Hristos cu credincioșii în jertfǎ prin împǎrtǎșirea cu El, Hristos devine mai intim din momentul în care este primit în trupul și sângele oamenilor.
În starea de jertfǎ, Hristos se înfǎțișeazǎ pe altar sub chipurile pâinii și vinului, pentru ca din pasivǎ sǎ devinǎ activǎ, eficace pentru noi, prin împǎrtǎșirea noastrǎ de ea și prin unirea jertfei duhovniceșri cu ea. Prezența aceasta a lui pe altar în stare de jertfǎ începe din momentul sfințirii elementelor. Astfel, pe altar nu are loc un nou act de jertfǎ, nici în sens de distrugere nici de aducere. Preotul nici nu jertfește nici nu aduce, ci prilejuiește prezența jertfei lui Hristos pe altar. Jertfa euharisticǎ este o jertfǎ realǎ cǎci Hristos se aflǎ în ea. În Euharistie, Mântuitorul nu aduce lui Dumnezeu din nou Jetfa Sa, pentru cǎ aducândo pe aceea odatǎ vǎzutǎ, o aduce de atunci necontenit în cer, El jertfindu-se necontenit pentru pǎcatele noastre. Jertfa euharisticǎ este aceiași pe care a aduso Domnul la Cina cea de Tainǎ și aceiași pe care o aduce necontenit în cer, deși toate jertfele sunt una și aceiași.
Jertfa necontenitǎ din cer a Domnului și arǎtarea ei pe altar în timpul liturghiei crește jertfa de pe cruce sau e o continuare a celeia fǎrǎ sǎ aibǎ în aceastǎ continuare un caracter sângeros. Chipurile pâinii și vinului despǎrțite și actele de junghiere și vǎrsare sǎvârșite în ele, exprimǎ moartea misticǎ realǎ a Domnului, ca o continuare a morții sângeroase de pe Golgota. Astfel, jertfa euharisticǎ e într-un sens una cu jertfa de pe Golgota, avându-și totuși caracterul ei propriu. Euharistia se numește jertfǎ de tainǎ pentru cǎ înfǎțișeazǎ acest mister nepǎtruns al morții necontenite a lui Hristos, care e nedespǎrțitǎ de starea Lui de înviere. Ea nu e o moarte moralǎ ci e o moarte ontologicǎ. Ea nu e sub nivelul morții de pe Golgota, a cǎrei continuare neîntreruptǎ o reprezintǎ. Ea își pǎstreazǎ același caracter de moarte prin cruce, aceiași intensitate manifestatǎ pe Golgota prin despǎrțirea sângelui de trup deși acum e nesângeroasǎ.
Crucea și despǎrțirea sângelui de trup rǎmân pecetea de ordin spiritual al acestei morți tainice. De aceea omul se boteazǎ nu simplu în moartea Domnului, ci în sângele lui, în Domnul crucificat și se împǎrtǎșește nu în modul general de moartea Lui ci de trupul și sângele Lui. Iisus așa se primește spre a fi trǎit în jertfa lui neîncetatǎ ca rǎstignire și în același timp ca înviere. El moare în sine și învie în sine necontenit desigur într-o disponibilitate necontenitǎ pentru credincioși. Dar când oamenii se împǎrtǎșesc de jertfa Lui, moartea Lui e o moarte și o înviere și cu ei. O moarte și o înviere care provoacǎ și moartea și învierea lor, întâi pe planul tainic, ontologic, iar apoi prin efortul lor îndelungat pe planul vieții conștiente.
În Euharistie se produce întâlnirea noastrǎ cu Hristos sau atragerea noastrǎ cu voia în actul jertfei și a învierii Sale, care este continuarea morții și a învierii Sale istorice. Omul e atras nu în moartea sângeroasǎ de pe Golgota a Domnului, pentru cǎ aceea aparține trecutului ci în moartea misticǎ care dureazǎ veșnic în cer, dar care nu e decât prelungirea celei de pe Golgota și care produce o moarte realǎ tainicǎ a omului și o înviere realǎ în Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune cǎ noi murim cu Hristos în botez, avem viațǎ cu Hristos „ascunsǎ în Dumnezeu” (Col. 3, 1-4).
Jertfa Domnului prin împǎrtǎșire devine jertfa noastrǎ, pentru cǎ prin împǎrtǎșirea de jertfa lui Hristos nu nuami jertfa lui devine jertfa noastrǎ, în stare sǎ șteargǎ pǎcatele noastre, ci și jertfa noastrǎ personalǎ duhovniceascǎ se unește cu jertfa lui împreunǎ cu care se aduce real lui Dumnezeu pe altarul ceresc, astfel încât mântuirea noastrǎ se realizeazǎ nu în chip necesar și magic ci ca un rezultat ce e pe deoparte a bunǎtǎții dumnezeiești și pe alta a colaborǎrii omenești.
Prin Euharistie credincioșii se pun în contact cu însuși Hristos cel din ceruri și cu însuși moartea lui de pe cruce, pentru ca acestea sǎ-și facǎ și în el efectele din umanitatea lui Hristos. Hristos și jertfa lui sunt trǎite cu toatǎ intensitatea prezenței lor. Biserica nu e simțitǎ nici decum ca o interpusǎ între Hristos cel jertfit și credincios, și tocmai prezența Domnului și a jertfei Lui dǎ viațǎ Bisericii.
În Bisericǎ prin Jertfa euharisticǎ se întreține trupul tainic al Domnului, necontenit, evenimentul morții mistice împreunǎ cu Hristos și întrucât jertfa Domnului din cer e nedespǎrțitǎ de slava Lui de înviere și evenimentul învierii. Trupul tainic al Domnului trǎiește astfel, ca un flux și reflux necontenit de moartea și învierea misticǎ împreunǎ cu Domnul. Viața se înoiește numai din suferințǎ, din moarte. De aceea se jertfește Hristos necontenit înlǎuntru trupului tainic al Bisericii și hrǎnește cu Trupul sǎu jertfit Biserica pentru a întreține și spori mereu viața îndumnezeitǎ în ea. Trupul euharistic, trupul îndumnezeit al Domnului, întreține ca mâncare Trupul tanic al Lui. În cadrul trupului tainic al Domnului toți credincioșii participǎ la fructele jertfei liturgice. Participǎ într-un anumit fel și cei morți cu pǎcate, întrucât rǎmân și ei pânǎ la urmǎ într-o legǎturǎ cu Biserica.
Dar și sfinții din cer se împǎrtǎșesc de jertfa lui Hristos, întrucât prin ea se întreține în ei moartea tainicǎ spre lauda lui dumnezeu din care sunt ridicți spre mai mare slavǎ ca astfel sǎ se roage cu mai mult efect pentru noi. Jertfa euharisticǎ este și o jertfǎ de laudǎ a lui Dumnezeu, de împǎcare a lui și de cerere, pentru cǎ jertfa lui Hristos pentru noi și a noastrǎ împreunare cu a lui are aceste însușiri. Unirea cu Hristos care moare și învie, produce și întreține în creincios o moarte tainicǎ a omului vechi și o înviee cu Hristos, îl face sǎ se împǎrtǎșeascǎ anticipativ și ascuns de tot ce este în Hristos în urma jertfei sale d epe Golgota. În ascunsul lui îi sǎlǎșluitǎ moartea nestricǎcioasǎ a lui Hristos care îl curǎțǎ de pǎcate ușoareși îi dǎ putere sǎ persiste într-o viațǎ duhovniceascǎ mai înaltǎ și este ca un antidot al învierii și a vieții veșnice.
Hristos fiind Dumnezeu al tuturor în stare de om, s-a adus jertfǎ pentru toți, ca pe toți sǎi adune în sine în starea de jertfǎ într-o stare ce e strǎinǎ de orice limitare individualǎ. El nu mântuiește pe câte unul în izolare, cǎci aceasta ar însemna confirmarea lor în izolarea individualǎ. De aceea Agnețul neprefǎcut reprezintǎ jertfa comunitǎții și aceastǎ jertfǎ o ridicǎ la nivelul jertfei sale. Hristos s-a adus jertfǎ pe Sine însuși, trǎind personal acest act de predare Tatǎlui desigur în tendința de a umple pe oameni de aceastǎ stare, el umple în Euharistie în mod actualizat poe fiecare credincios de imțirea Sa de jertfǎ. Întrucât Hrstos a adus jertfǎ pentru omenire pentru a unifica aceastǎ strare, El e reprezentat pentru acea parte de omenire care crede în El de preot care unificǎ în planul vizibil jertfele credincioșilor.
Hristos ca jertfǎ și Arhiereui pentru toți dǎ imboldul tuturor sǎ-și concentreze jertfelke și preoția lor în Jertfa și preoția Lui. Prin preot, în care El se reflecteazǎ, pentru cǎ prin preot jertfele tuturor sǎ se concentreze în jertfa comunitǎți pe care El o asimileazǎ prin Duhul Sfânt cu jertfa Sa.
Hristos continuǎ sǎ ne curețe și sǎ ne prezinte curați Tatǎlui, intrarea noastrǎ fiind astfel condiționatǎ de împǎrtǎșirea noastrǎ cu acea mireasmǎ a stǎrii de jertfǎ care emanǎ din Hristos și care se rǎspândește în toți cei ce cred în El. Aceastǎ bunǎ mireasmǎ a stǎrii de jertfǎ a lui Hristos umple Biserica ca o putere producǎtoare a stǎrii de jertfǎ în toți membrii ei.
Prin taină, Dumnezeu ne împărtășește harul Său, ca har și ca dar, iar prin jertfă noi oferim lui Dumnezeu cele ale noastre, și chiar ființa noastră. În euharistie se întâlnesc aceste două mișcari: de la noi și de la Dumnezeu, în mod dulce mai complex și mai accentuat. Euharistia se constituie din numeroase acte ce pornesc de la noi spre Dumnezeu și de la Dumnezeu spre noi, întocmai ca o față umană care se constituie din întâlnirea într-un desen complex a nenumărate linii ce vin din noi, ca să de-a direcția spre cer, spre exterior și spre interior. Aspcetul de jertfă și ce-l de taină a euharitiei sunt nedespărțite. Jertfa este o taină, căci jertfindu-ne lui Dumnezeu ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și binecuvântarea Lui. În același timp și taina este o jertfă, căci trupul Domnului ce ni se dă în stare de jertfă, ne imprimă această stare, prin care noi ne înălțăm, și ne îndreptăm spre desăvârșire.
În euharistie Hristos ne dă însuși trupul Său în această stare de jertfă, de aceea euharistia este culminarea tuturor celorlalte taine. Credincioșii se îndreaptă spre euharistie, adică se pregătesc pentru primirea lui Hristos euharistic începând cu Taina Botezului și continuând cu celelalte. Întăriți prin primirea lui Hristos în euharistie, creștinii pot primi și puetrea jertfei Lui spre închinare sau jertfirea vieții lor lui Dumnezeu, sau îdatoriilor pline de Duhul Sfânt față de semeni. În euharistie Hristos se aduce jertfă Tatălui ca om. El ne deschide calea spre Tatăl. Hristos se pune la dispoziția noastră n Euharistie pentru a deschide calea spre Tatăl, precum am mai spus. Odată cu sine, Hristos dorește să ne ofere și pe noi Tatălui, deoarece la Tatăl nu se poate intra decât prin stare de jertfă curată, iar această stare de jertfă curată nu o putem dobândi decât numai din starea de jertfă curată a lui Hristos, care se aduce continuu pe masa Sf. Altar, pentru a ne da nouă putere să ajungem la unirea cu Tatăl.
Hristos ne aduce ca jertfă, ca persoane, deci ca jertfe care ne aducem și noi pe noi înșine. Aceasta trebuie să o facem noi printr-o viață trăită pentru Dumnezeu și moartă patimilor care ne leagă de lume, noi trăim pentru Dumnezeu prin viața evenghelică. Puterea pentru această viață de jertfă o luăm din starea de jertfă în acre ne transpune Hristos în euharistie. Hristos ne ia pe noi și ne duce prin împreuna noastră jertfire cu sine spre Tatăl producându-se o strânsă legătură între jertfa Lui și jertfa noastră.
Jertfa lui Hristos este adusă pentru noi, dar pentru aceasta trebuie să ne însușim jertfa Lui cea pentru noi pentru ca și El să-și însușească jertfa noastră în mod actual, aducându-o ca jertfa Lui. Mireasma jertfei lui devine astfel mireasma jertfei noastre. „Căci în Hristos este aducerea noastră și prin El ne apropiem noi cei închinați, dar ne îndreptăm prin credință și ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă, nemaiavându-ne pe noi înșine, ci pe Hristos în noi, bună mireasmă duhovnicească”. Trupul Său personal jertfit, se întâlnește cu trupul Său tainic, jertfit în pâinea și vinul euharistic. Trupul jertfit al Domnului în euharistie, are în El darul comunității, sau jertfa ei ca să o prezinte astfel în sine, și pe aceasta, Tatălui. Comunitatea, deși prezentă ca jertfă în pâinea prefăcută în trupul lui, nu se confundă cu trupul lui Hristos cel perosnal, și rămâne mai departe într-un raport dialogic cu El, ca rezervă infinită de daruri. Comunitatea și-ar pierde în cazul confundării în Hristos cel persona, caracterul comunității de persoane depersonalizându-se. Credincioșii păstrează întotdeauna conștiința că prin Hristos se aduc și ei înșiși, deși se aduc prin puetrea lui Hristos, și prin aceasta îi aduce și Hristos.
Mai ales în momentul împărtășirii, comunitatea, deși strâns unită în El de mai înainte, primește numai trupul lui Hristos. Unitatea cu Hristos trece prin diferite gradații, dar totdeauna perosanele creștinilor rămân distincte ca partenere ale dialogului și ca cele ce se împărtășesc de Hristos. Aceasta se întâmplă și cu comunitatea: ori cât de unit ar fi cu Hristos, ea e totdeauna cea care se împărtășește de Hristos și Hristos, cel care se dă spre împărtășire. Niciodată comunitatea nu se împărtășește de ea însăși. Caracterul personal distinc al creștinului și faptul că se împărtășește numai de Hristos și nu și de comunitate este afirmat în cuvântul preotului de la împărtășanie: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu, cu cinstitul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos”. În comuniunea trupului tainic al Domnului intră și sfinții și Maica Domnului. Ei reprezintă predarea lor tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos.
Sf. Chiril al Alexandriei zice: „Biruințele Sfinților sunt daruri ce trebuie închinate lui Hristos, Arhiereul tuturor și nu trebuie să rămâne nearătate popoarelor”. E de remarcat că nu numai Hristos se aduce pe Sine jertfă, ci și comunitatea, aducându-se pe sine jertfă din puterea jertfei lui Hristos. Reciprocitatea dintre Hristos și comunitate în aducerea jertfei reiese și din rugăciunea spusă de către preot în taină: „Încă aducem Ție, această Jetfă cuvântătoare și fără de sânge și cerem și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Credincioșii se aduc pe ei oferind pâinea și vinul amestecat cu apă care reprezintă însăși substanța vieții lor. Intenția de a se aduce pe ai înșiși în aceste daruri se arată și prin rugăciunile cu care însoțesc această aducere care exprimă mai clar însăși dăruirea lor duhovnicească.
Aspectul de jertfă e indicat de faptul că credincioșii se împărtășesc sub chipul pâinii și a vinului, preotul declară la fiecare credincios că se împărtășește de trupul și sângele Domnului. Odată cu actul împărtășirii credincioșilor se încheie euharistia ca jertfă și ca taină, căci abia acum se înfăptuiește scopul ei de jetfă adusă Tatălui, dar și pentru sfințierea credincioșilor.
Partea a II-a
Cap. I Sfânta Taină a Euharistiei și Sfânta Liturghie
Euharistia ca și ospaț anamnetic
Lumea în întregimea ei este o Liturgie, o liturghie cosmică care aduce la Dumenzeu întreaga creație.Viața liturgică ortodoxă are o viziune particulară asupra lumii și a creației.E o viziune a cărei transpunere în viața modernă este atât posibilă cât și necesară.Cuprinde în ea acel mod de interpretare a problemelor ei,a vieții morale și a posibilităților ei.
Euharistia ete un act, o oficiere ,adică o liturgie ,abordată mai ales ca un act de adunare, ca manifestare comună intergrală a întregii lumi,iar nu ca legătura culminantă a fiecăruia în mod separat cu Dumnezeu.Euharistia este în mod fundamnetal ceva care devine,este un act ,nu unul al fiecăruia în mod separat, ci al întregii Biserici.Caracterul fundamnetal al Euharisitiei stă în aceea că este adunare și act și că în ea se contemplă și este trăită întrega Taină a lui Hristos,mântuirea lumii.
Liturghia este cea mai concretă primire în acțiune a lumii și a creației.Fiecare credincios prin participarea sa la liturgie duce cu sine lumea.El nu-și aduce doar propriu trup uman cu patimile și slăbiciunile lui,ci aduce cu sine întrega creație.Credincioși nu merg la liturghie singuri ci cu darurile creație,adică cu pâine și cu vin.Darurile aceste ,în procesiunea liturgică,sunt duse spre a fi depuse în mâinile preotului,care le va oferila tronul lui Dumnezeu ca Euharistie.În liturghie se realizează într-adevăr o înaintare, o defilare, a întregii lumi catre Sfânta Masă.A unei lumi așa cum este și așa cum va fi iarăși, fiind o pregustare a raiului pe care o oferă Euharistia .Lumea care se revarsă în spațiul liturgic este lumea aceasta stricăcioasă,însa prin primirea ei înlăuntrul bisericii se savârșeste afdirmarea ei,doare lumea aceasta se revarsă în biserică ,tocmai pentru a nu rămâne așa cumcum este.Liturghia este leacul nemuririi,deoarece prin acceptarea ei și afirmarea lumii,ea îi refuză stricăciunea, o sfințește și o oferă Creatorului drept creatură autentică:,, ale Tale dintru ale Tale,Ție Îți aducem de toate și pentru toate,,
În viziunea euharistică, primirea lumii în liturghie arată că lumea nu a încetat niciodată să fie a lui Dumnezeu,că păcatul și nestricăciunea n-au creat un Dumnezeu străin ,că ceea ce facem și ceea ce ne intereseză în lume trebuie aduse ca ofrandă lui Dumnezeu. Euharistia este manifestarea tainei lui Hristos în timp și spațiu.În Hristos ,Adam cel vechi e reînnoit fără a fi distrus,firea umană e asumată fără a fi schimbată, omul se îndumnezeiește fără a înceta să fie om.În viziunea liturgică a lumii ,natura și creția există ca o realitate unitară care vine de la Dumnezeu și-I este oferită llui Dumnezeu.Întâlnirea realității cerești cu cea pământească este deplină în liturghie,oferind prin euharistie posibilitatea salvării din dihotomia care-l împinge pe omul contemporan la respingerea lui Dumnezeu. Viața liturgică manifestă o atenție autentică pentru trup și nevoile lui, materia e prezentă în așa măsură încât nu numai pâinea și vinul se indentifică cu Domnul ci și oasele și rămășițele sfinților ca purtătoare și expresiiale prezenței lor personale sfințitoare.Omul participă la liturghie ca om integral.Moralitatea sa izvorăște din meta morfozarea și înnoirea zidiriiși a omului în Hristos,astfel încât orice imperativ moral să poată fi înțeles ca rezultat al acestei metamorfoze sacramentale.Liturghia recunoaște un singur fel de terminologie morală, acela al sfințirii trupurilor și sufletelor noastre,astfel încât, în comuniune cu toți sfinții,să ne oferim cu toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu. Euharistia va incredința creștinului cea mai vie birunță, biruința lui Hristos asupra celui rău,biruinșa care aici pe pământ ,nu va fi decât o biruință chenotică,o biruință a crucii lui Hristos.Astfel Euharistia va deschide totdeauna drumul nu visului unei perfecțiuni progresive a lumii,ci a unei experiențe a chenozei și a crucii ,singura în care poate fi trăită în lume,pâna la sfârșitul veacului,biruința Învierii. Dacă omul își va regăsi integritatea și comuniunea cu Dumnezeu,euharistia va apărea ca speranța liturgică lumii.
Euharistia ca și Epiclezǎ
Euharistia este taina a Bisericii și plenitudinea prezentei lui Hristos în Duhul în Biserică. Este taina comunității eclesiale centrale în Hristos, făcut prezent prin Duhul Sfânt care efectuează prefacerea. Numai ca răspuns la epicleza bisericii exprimată prin preot, Duhul Sfânbt coboarăî și preface cinstitele daruri în trupul și sângele lui Hristos ca să hrănească, cu ele, Biserica Lui, și mădularele acestuia, atâta vreme, cât ele, mădularele, se mențin și trăiesc în unitatea credinței. Trebuie să distingem două orientări ale epiclezei. Prima este epicleza către Hristos care nu poate să se facă decât în Duhul Sfânt, căci numai prin puterea Duhului, Biserica este în stare, în euharistie, să cheme, să invoce, să roage, să anunțe pe Hristos. Numai prin Duhul sfânt, Biserica poate să mărturiosească pe Hristos ca Domn al Său. Cea de a doua orientare este epicleza propriu-zisă a Duhului Sfânt, adică, invocarea venirii Duhului sfânt care se inserează în mod profund în datul nou-testamentar, și în particular în cuvântul de despărțiere a lui Hristos de ucenicii Săi înainte de patimi.
Toată liturghia trebuie să fie înțeleasă în perspectiva acestei miujlociri cerești a lui Hristos care este o epicleză către Duhul sdfânt, o rugă fierbite Tatălui, pentru a trimite pe Duhul sfânt, asupra darurilor, asupra comunității, asupra lumii. Prin epicleză, liturghia, se ridică priogresiv spre epicleza propriu-zisă, în care este invocată coborârea Duhului asupra counității și asupra darurilor oferite, prefăcându-le în trupul și sângele lui Hristos.
Epicleza se situează în pragul oricărei comuniuni cu Dumnezeu, căci după Sf. Părinți, dacă nu există acces la Tată decât prin Fiul, tot așa nu există acces la Fiul decât prin Duhul Sfânt. De altfel, întreaga epicleză a liturghiei bizantine se adresează Tatălui, pentru ca Duhulk Sfânt să manifeste pe Hristos, și această plenitudine cere și stabilește epicleza.
Dar primirea Duhului Sfânt în vederea prefacerii și la împărtășanie nu este individuală, ci personală. Ea nu este dată individului, care fărmițează umanitatea ci persoanei care realizează în Biserică consubstanțialitatea sa euharistică cu toți ceilalți. Duhul însuși Sa dăruit peroanl Apostolilor, atât după înviere cât șiu la Cincizecime, dar aflați în comuniune sau după cum spune Sf. Ev. Ioan, „unde erau adunați” (In. 22, 19) sau fiind „împreună la un loc” cum spun Faptele Apostolilor, relatând pogorârea Duhului la Cincizecime asupra lor. Numai întrucât Duhul coboară peste comunitate, ca în ceasul al treilea, la Cincizecime, peste Apostoli, darurile ei se prefac în trupul Domnului. Prefacerea lor în Trupul Domnului e în funcție de comunitate și pentru comunitate, pentru Biserică. Acest lucru îl exprimă însăși rugăciunea epiclezei: „Încă aducem Ție, această slujbă duhovnicească, și fără de sânge, și Te chemăm, și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt, peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Iar rugăciunea pe care o citește preotul în taină imediat după prefacerea darurilor, indica destinația jertfei euharistie: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh” . Iar înainte de împărtășanie, preotul cere iarăși pentru toți nu numai învretnicirea de împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului, ci și cu Sfântul Duh, spre îndrăznirea cea către El, iar nu spre judecată sau spre osând2.
Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos vizează realizarea și creșterea comuniunii și uniunii tuturor celor ce formează Trupul lui Hristos ca mădulare, prin împărtășirea aceluia Dfuh Sfânt, care a realizat prefacerea și umple cu viața sa Trupul și Sângele lui Hristos în Euharistie. De aceea, preotul se și roagă în taină, îndată după prefacerea darurilor, astfel: „Iar pe noi pe toți, care ne împărtășim dintro pâine și dintr-un potir să ne unești unul cu altul, prin împărtășirea a aceluiași Duh Sfânt și pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău, spre judecată sau spre osândă’ . Iar după împărtășanie, credincioșii care au luat parte la această Taină, cântă: ”Am văîzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credința cea adevăratăâ, nedespărțită Sfintei treimi, închinându-ne”. Biserica este prezentă în întregimea ei în epicleză, și Duhul Sfânt venind de sus de la Tatăl, se revarsă asupra Bisericii și al darurilor „peste noi, și peste aceste daruri ce sunt puse înainte”, dar la invocarea rostită de preot și nu de altcineva, fiincă numai aceștia au puterea de la Hristos în mod direct, prin Duhul Lui, de a săvârși cele sfinte. Preoția însăși ca Taină a fost instituită de Hristos, odată cu instituirea Euharistiei la Cina cea de Taină, fiincă preoția în general, înseamnă jertfă, aducerea jertfei și împărtășirea de ea „Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi” (Lc. 22, 19-20). Poporul este prezent și se roagă împreună cu preotul, își împletesc rugăciunile lor cu ale slujitorului, dar nu oficiază ei euharistia. În totalitatea ei, epicleza, arată în mod clar că: „numai pe altarul bisericii pe aceasta înălțime și convergență comună a ei în Dumnezeu, și spre Dunezeu, se poate aduce jertfa nesângeroasă, căci numai pe acest plan de viață comună și înălțată, coboară Duhul sfânt, ca factor divin creator de comuniune și de înălțime, ca să sfințească darurile comune, prefăcându-le în trupul și Sângele Domnului. Numai slujitorii Bisericii, slujitorii vieții comunitare în Dumnezeu, care stau înaintea slavei lui Dumnezeu și sunt întăriți de puterea Sfântului Duh, pentru această slujbă a lui Dumnezeu și a comunității, pot împlini sfințita lucrare a euharistiei.
Apartenența existentă și progresivă a trupului comunitar al credincioșilor la Trupul lui Hristos ar putea oferi un element pentru însăși înțelegerea misterului euharistic.
Epicleza constituie momentul central al jertfei euharistice: în câteva cuvinte exprimă la un loc esențial miracolul euharistic: coborârea Duhului Sfânt peste darurile puse înainte și transformarea lor în trupul și Sângele lui Hristos. Epicleza euharistică este cincizecimea euharistică , subliniată și mai apoi prin ritul turnării apei călduțe în potir, după intruducerea în potir a părticelei „Iisus” odată cu rostirea cuviuntelor: „Plinirea potirului credinței Sfântului Duh”, aceasta, căldura fiind însoțită de cuvintele: „Căldura credinței plină de Duhul Sfânt” , și aceasta are loc înainte de împărtășire.
Hristos pronunță cuvintele de instituire: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28) și epicleza, prin Hristos, cere Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt să se pogoare asupra darurilor, prefăcând darurile.
Epicleza este a bisericii întregi dar rostită de preot, ca punct de convergență, consistent, indicat de sus de către Hristos înșuși și împuternicit prin Duhul Lui, dar pentru comunitate și în comunitatea eclesială.
Sinergia divino-umană, sau mai exact divino-umană eclesială este evidentă. Ca comuniune și sinergie divino-umană, Euharistia este o rugăciuune adresată în Hristos, Tatălui și ea este desăvârșită prin pogorârea Duhului Sfânt. Epicleza este, deci împlinirea acțiunii euharistice, așa cum Cincizecimea este desăvârșirea unei iconomii dumnezeiești a mântuirii.
Epicleza se situează pe pragul oricărei comuniuni cu Dumnezeu. Dar nu numai atât: Duhul Sfânt preface pe cei sau pe cele asupra cărora se revarsă prin coborârea Lui de la Tatăl, prin Hristos în lume. Duhul Sfânt preface „Agnețul” oferit de comunitate în Trupul lui Hristos, dar totodată strânge și preface comunitatea însăși, reprezentată prin „Agneț” într-un mod reînoit în Trupul lui Hristos. Între aceste două lucrări este o legătură foarte strânsă pentru că acțiunea dintre trupul personal și trupul bisericesc se realizează datorită aceluiași Duh. Hristos preface „Agnețul” și asimilează și mai mul;t comunitatea reprezentată prin „Agneț”, în trupul Său, dar și trupul Său care este comunitatea contribuie la prefacerea „Agnețului” în trupul lui Hristos.
Prefacerea darurilor în trupul și Sângele lui Hristos și sfințirea credincioșilor sunt cele două aspecte ale realității euharistice, căci omul se înfige adânc prin trupul său, prin limbajul său, prin toată sensibilitatea sa în cosmos, în realitatea însăși a lumii, în care este profund inserat și pe care el este chemat prin euharistie, a o transfigura, a o sfinți. Noi credem în sensul forte al consacrării, al sfințirii elementelor, al prezenței reale a lui Hristos în darurile transformate, întrupul și sângele lui Hristos în vederea cuminecăriii credincioșilor cu ele.
Epicleza euharistică propriu-zisă, invocarea coborârii Duhului Sfânt asupra darurilor, se situează pe piscul cel mai înalt al altor epicleze. De altfel, anaforaua este ea însăși o înlănțuire de epicleze. Dealungul întregii liturghii, există epicleze preconsacrate, epicleze post-consacratoare, epicleze privind darurile, epoicleze privind comunitatea euharistică, epicleze în care preotul roagă fierbite pe Dumnezeu să trimită pe Duhul Sfânt, căruia propria sa nevretnicie să nu fie un obstacol, pentru ca Duhul Sfânt să purifice pe preot, ca nevretnicia lui să nu fie o piedică coborârii Duhului Sfânt asupra euharistiei și a credincioșilor: „adu-ți aminte de nevretnicia mea, zice liturghia Sf. Vasile cel Mare, după măreția milei Tale. Iartă-mi mie orice greșeală cu voie sau fără de voie, și din cauza păcatelor mele, să nu îndepărtezi de la darurile aici prezente harul Duhului Tău cel Sfânt”.
Consacrarea nu poate să se facă fără sfințirea ca fruct al consacrării euharistice și sfințenia prealabilă fără de care nevretnicia preotului cade deasupra darurilor și devine obstacol al Harului dumnezeiesc.
Importanța epiclezei și locul ei îndată după anamneză, așa cum se găsește în liturghiile bizantine, sunt apreciate de către toți teologii apuseni. Un teolog protestant zicea: „Euharistia nu e un lucru, ci ea este o viață, ori viața este plină de tensiuni, polarități, complementarități și pentru aceasta echilibru care trebuie menținut între toate acestea”. De aici o serie de momente pe care le implică euharistia. Epicleza care urmează anamnezei are în tradiția liturgică obișnuită un conținut doctrinal foarte precis. Schem,a cea mai concurentă a acesteia este următoare: comunitatea creștină împreună cu preotul cere lui Dumnezeu să trimită pe Duhul Său asupra lor și asupra elementelor euharistiece, pentru ca acestea să fie consacrate în trupul și sângele lui Hristos și pentru ca aceasta să fie constituită în unitatea eclezială și eliberată de condamnarea la judecata ultimă.
Biserica începe prin a ruga pe Dumnezeu să reînoiască elementul Cincizecimii, prezentându-l într-o mișcare de ofrande, și prin acest eveniment eshatologic, prin excelență, este dorit din nou. Poporul s-a adunat pentru a aminti istoria mântuirii, iar pâinea și vinul pe care biserica le-a adus sunt elementele Cinei alese de Domnul. Locul pe care îl ocupă epicleza în tradiția liturgică bizantină este foarte important. Se poate deduce de aici mai întâi intenția de a da desfășurării liturghiei euharistice, ritmul trinitar al mărturisirilor de credință. O devansare a epiclezei presupune prin urmare, în orice caz o atenuare a afirmației mărturisirii credinței. Dar amplasarea epiclezei după cuvintele de instituire, lasă să se înțeleagă încă, că recitarea acestor cuvinte nu este suficientă în ea însăși pentru ca să se realizeze momentul eshatologic care este Cina.
Epicleza este adresată Tatălui prin Hristos, Fiului Său, întrupat, pentru trimiterea Duhului peste daruri, pentru a le preface cu puterea sa. Prin Hristos, în Duhul Său, Euharistia este considerată de teologii bizantini, centrul unui mister soteriologic și trinitar și nu o simplă prefacere a pâinii și a vinului.
Așadar putem spune că Euharistia este concepută într-o dimensiune cosmologică și eclesiologică, afirmată în formula bizantină a aducerii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aduce de toate și pentru toate”.
Cap. II Sfânta Taină a Euharistiei: unitate și comuniune a credincioșilor
Sfânta Taina a Euharistiei , unitate a credincioșilor în trupul mistic a lui Iisus Hristos
Sfântul Evanghelist Ioan ne arată cuvintele rostite de Iisus Hristos în acea seară sfântă, premergătoare patimilor Domnului, iar evangheliștii Matei, Marcu și Luca ne înfățișează însăși instituirea Tainei Euharistiei, Taina iubirii și prezenței veșnice a lui Dumnezeu în lume, Taina prin care se realizează cel mai deplin și pentru totdeauna unirea lui Dumnezeu cu credincioșii, taina în care însuși Mântuitorul devine „Pâinea cea cerească” și „izvorul vieții” pentru cei ce se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său.
Capitolul 17 al evangheliei lui Ioan cuprinde rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru Apostoli și pentru credincioși. Este o rugăciune testament. După ce Iisus le-a descoprit legea iubirii și ia învățat despre aceasta, ca despre o lege care călăuzește pe toți oamenii, ca despre o lege în care se reflectă însăși iubirea intertrinitară, îi cheamă pe apostoli la rugăciune înaintea lui Dumnezeu Tatăl și se roagă astfel: „Doamne, nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de cel viclea; sfințește-i pe ei întru adevăîrul Tău; cuvântul Tău este adevărat. Precum m-ai trimis pe Mine în lume și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei, Eu mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr. Dar nu numai pentru aceștia mă rog ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Ca toți să fie una după cum Tu părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una” (In. 17, 15-21).
Iisus se roagă Tatălui ceresc ca să nu fie luați apostoli di lume ci ca să fie păziți în lume, să fie păziți de cel rău. El știa că nu va mai fi mult timp în acest chip în lume, dar voia ca ucenicii să rămână în lume ca să împlinească misiunea ce le-o va încredința după slăvita Sa înviere.
Pentru ca această vestire să fie dusă la îndeplinire, apostolii și cei ce vor crede în cuvântul lor trebuie să trăiască în iubire, în adevăr și în sfințenie. Vestirea împărăției lui Dumnezeu în lume are lipsă de aceste evenimente din partea celor ce o fac, din partea bisericii. În această vestire e necesar să răzbească iubirea adevărul și sfințenia. La această unitate a credincioșilor, la această trăire în iubirea, adevăr și sfințenie se ajunge precum ne arată Mântuitorul în joia Mare la Cina cea de Taină prin Taina euharistiei, modul cel nou al unirii Sale cu credincioșii. Când a așezat taina care descoperă în chipul cel mai deplin iubirea lui dumnezeu față de lume și realizează în chipul cel mai sublim, unirea credincioșilor cu Dumnezeu.
Prin Taina Euharistiei, credinciosul se apropie de ziditor și primește însuși Izvorul harului. Trupul omenesc devine lăcaș al trupului și sângelui Domnului nostrui iisus Hristos, și sufletul primește capacitatea de a se uni cu dumnezeirea spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.
Când a vestit Mântuitorul întâia oară această taină a unirii cu El a făcuto la cererea Apostolilor care cereau să le arate o minune, ca să creadă în El. „Iisus a răspuns și le-a zis: Părinții voștrii au mâncat mană în pustie precum este scrie, pâine din cer le-a dat lor să mănânce”. Deci, ei au zis catre El: „Doamne dă-ne nouă întotdeauna pâinea aceasta” și Iisus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieții, cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în mine nu va înseta niciodată” (In. 6, 31-35).
Prin aceste cuvinte, Mântuitorul anunță Taina cea mare a euharistiei, Dumnezeu poartă nu numai de grijă oamenilor pentru viața aceasta pământească ci le dă o hrană pentru viața cea veșnică, o arvură a vieții celei veșnice. Aceasta este deosebirea între mana pe care au primit-o în pustie și pâinea cea vie pe care o dă Hristos.
În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a dat omului posibilitatea de a se apropia de El. Euharistia oferă calea și mijlocul apropierii și unirii cu Dumnezeu. Unirea cu Hristos aduce întotdeauna și unirea celor ce primesc taina botezului: „Cei ce sunt botezați fac parte dintr-o familie nouă, devin mădulare unii altora, mădulare ale aceluiași trup duhovnicesc, devin mădulare împreună odrăzliți cu Hristos” (Rom. 6, 5).
Unirea desăvârșită cu Hristos se realizează în Sf. Euharistie. Euharistia este Taina unirii cu Hristos, precum este și Taina unității Bisericii și între cei ce cred în Hristos. Este culmea cea mai înaltă a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu. Căci, fiind uniți cu Hristos și devenind mădulare ale Trupului Său tainic se naște o legătură strânsă precum sunt mădularele într-un trup „că o pâine, un trup suntem cei mulți căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I. Cor. 10, 17).
Unitatea și comuniunea cu Hristos realizatǎ în Euharistie, este semnificatǎ în Tradiția Bisericii, prin speciile euharistice înseși, prin pâine și vin. Pâinea e formatǎ din numeroase boabe de grâu care mǎcinate dau o singurǎ fǎinǎ, și vinul este rezultatul mai multor boabe de struguri care au fost stoarse și dau o singurǎ bǎuturǎ. Tot așa și multiplicitatea subiectelor creștine trebuie sǎ se zideascǎ într-o unitate și aceasta o realizeazǎ Euharistia. Aceastǎ conștiințǎ de sine a unitǎții a tuturor în Hristos euharistic, strǎbate ca un fir roșu întreaga Tradiție și gândire patristicǎ începând cu Didahia în care citim: „Cum aceastǎ pâine era rǎspânditǎ pe munți și adunatǎ a devenit una, astfel sǎ fie adunatǎ și Biserica de la marginile pǎmântului în împǎrǎția Ta……Adu-ți aminte Doamne de Biserica Ta…..și adun-o din cele patru vânturi, sfințitǎ în împǎrǎția Ta.”
În Sfânta Euharistie se realizeazǎ unificarea noastrǎ cu Iisus Hristos este o unificare pesronalǎ, care nu numai cǎ ne menține ca existențǎ personale, ci și pentru mâǎntuirea celor împreunǎ cu noi, frați în Hristos. Sfântul Vasile cel Mare în Epistola 93 adresatǎ patricienei Chesaria în anul 372 prezintǎ dovezi referitoare la Sfânta Euharistie și la istoria acesteia. Sfântul Vasile cel Mare zice cǎ este folositor a ne împǎrtǎși din sfântul Trup și Sânge a lui Hristos. Cǎci El spune foarte clar: „Cel ce va mânca Trupul meu i va bea sângele Meu va avea viațǎ veșnicǎ” (In. 6, 54). Refrindu-se tot la acest lucru Sfântul Griogore de Nazians spune cǎ „Cel care este totdeauna ni se oferǎ, pentru ca primindu-L în noi sǎ deveneim ceea ce este El. Cǎci trupul cuvântului și sângele care se aflǎ în acest trup nu are numai o calitate, ci el se face dulce celui ce gustǎ din el și dorit celor ce doresc p[e cel vrednic de iubire”. Sfânta Euharistie este așadar un mijloc de-al dori mai mult pe Dumnezeu, ea având și o funcție extensivǎ: „Cel care se împǎrtǎșește se umple de daruroi care sunt lucrǎtoare. Împǎrtǎșit și plin de puterea lui Hristos Euharistic, creștinul strǎlucește spre ceilalți ca mirosul unei mâncaǎri parfumate”.
Unirea cu Domnul în Euharistie e unire deplinǎ tocmai pentru cǎ El nu mai este lucrǎtor în noi numai prin energia adusǎ în noi de Duhul Sfânt, ci cu Trupul și cu sângele Lui imprimate în trupul și sângele nostru, iar unde e trupul și sângele Sǎu e prezent în mod deplin însǎși subiectul lor. Deci însǎși subiectului Hristos ca subiect al trupului și sângelui Sǎu se face în Euharistie subiect direct al trupului și sângelui nostru.
Sfântul Chiril al Alexandriei exprimǎ la fel dar și cu mai multǎ forțǎ: „Pentru a ne zidi în unitatea cu Dumnezeu și între noi înșine, deși și noi avem fiecare o persoanlitate distincǎ Fiul cel Unul a inventat un mijloc minunat: printr-un singur Trup, Trupul Sǎu propriu. El sfințește pe credincioșii Sǎi în comuniunea misticǎ fǎcându-i un singur Trup cu ei și prin ei. Nici o diviziune nu poate sǎ intervinǎ în interiorul lui Hristos. Uniți toți cu unicul Hristos prin propriul Sǎu Trup pe care îl primim toți, El fiind unul și neîmpǎrțitul în trupurile noastre proprii, noi fiind mǎdulare a acestui trup unic, El fiind pentru noi legǎtura unitǎții.
Unirea deplinǎ în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul sǎu în noi, înseamnî și o unire a noastrǎ cu ceilalți semeni, Euharistia fiind astfel actul de realizare și sporire continuǎ a unitǎții depline a Bisericii, ca trup extins a lui Hristos desǎvârșind și în acest sens lucrul început prin botez și prin mirungere . Aceastǎ unitate se realizeazǎ prin lucrarea Duhului Sfânt, care e chemat prin Epiclezǎ și care e activ în actul prefacerii și împǎrtǎșirii, întrucât Trupul Domnului coborât pe altar este un trup pnevmatizat, iar Duhul Sfânt este duhul comuniunii între Hristos și noi . Euharistia este astfel Taina unitǎții mai adânci în același trup și sânge a lui Hristos și în aceiași credințǎ și iubire, pe baza unei unitǎți deja existente și ea este împǎrtǎșitǎ în Bisericǎ pentru întǎrirea unitǎții ei.
Prin Euharistie Biserica se constituie și trăiește ca o pluritate organicǎ de subiecte în mers spre moarte și înviere, având drept cap și izvor al acestei mișcǎri în ea, pe Hristos și în acest sens fiind transparentǎ pentru Hristos. De asemenea și subiectele care o alcǎtuiesc devin și ele transparente pentru Hristos, împreunǎ vǎzându-se mǎdulare are aceluiași Trup, ținând de Capul lor, Hristos. Aceastǎ multiplǎ transparențǎ și prefacere dupǎ chipul lui Hristos, sunt lucrarea Sfintei Euharistii precum, zice Nicolae Cabasila: „Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodatǎ hranǎ și bǎutura cea addevǎratǎ a Bisericii lui Hristos. Iar prin împǎrtǎșire, nu Biserica le preface pe ele deoarece cele mai tari biruiesc. Precum fierul înroșit în foc ni se aratǎ aievea ca foc nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și cu biserica lui Hristos: daca ar putea cineva sǎ o cuprindǎ cu privirea, nu ar vedea decât numai Trupul Domnului, prin aceea cǎ este unitǎ cu El și cǎ se împǎrtǎșește din Trupul Lui. Pentru acest motiv, Sf. Ap. Pavel scrie Corintenilor: „Voi sunteți Trupul lui Hristos și fiecare în parte mǎdulare ale Lui” (1 Cor. 12, 27) .
Prin dumnezeiascǎ Euharistie se realizeazǎ unirea cu Hristos, și precum am mai spus se realizeazǎ și o unire între creștini. În acest caz ea este o forțǎ în stare sǎ uneascǎ toți creștinii într-un Dumnezeu viu și totodatǎ, ai unii laolaltǎ prin același Hristos, într-o singurǎ bisericǎ. Unitatea vieții morale creștine va fi asiguratǎ prin puterea dumnezeeștii Euharistii în centrul ei implicând în primul rând unitatea creștinǎ prin care creștinul primește harul cu care realizeazǎ acel sinergism moral. Deci, astfel putem spune cǎ prin Dumnezeiasca Euharistie, sinergismul moral apare desǎvârșit, deoarece prin ea nu se transmite numai harul și chiar Izvorul harului.
Sfânta Taină a Euharistiei , comuniune a credincioșilor într-un singur trup al Mantuitorului Iisus Hristos
Aspectul comunitar al dumezeești Euharisti a dat de legǎtura care existǎ între împǎrtǎșirea credincioșilor dintr-un singur trup și sânge. Așa cǎ, prin împǎrtǎșire nu participǎ numai la Trupul și Sângele Domnului, ci prin aceastǎ participare, ei sunt membre ale trupului tainic al Domnului. Deci, dumezeiascǎ Euharistie sǎvârșindu-se doar în Bisericǎ stabilește unirea între membrele bisericii. Biserica fiind Trupul tainic al Domnului iar Euharistia fiind însuși trupul și Sângele Mântuitorului, rezultǎ cǎ Euharistia este simbolul și forța unitǎții, iar Biserica e domeniul, aria ei.
Euharistia nu poate exista decât numai în Bisericǎ și astfel putem, spune cǎ fǎrǎ Euharistie nu existǎ Bisericǎ, precum fǎrǎ vițǎ nu sunt mlǎdițele, cum fǎrǎ rǎdǎcinǎ nu sunt ramuri, cum fǎrǎ inimǎ nu sunt mǎdulare. Euharistia în felul acesta e temelia și inima vieții Bisericii.
Taina a comuniunii, sfânta Euharistie, stabilește și întǎrește comuniunea în douǎ sensuri, cu Hristos și cu ceilalți credincioși. Hristos primește pâinea și vinul comunitǎții ca pe o jertfǎ, iar Duhul; Sfânt care se odihnește în veci peste Fiul preface pâinea și vinul comunitǎții în Trupul și Sângele lui Hristos. Pâinea și vinul prefǎcute în sângele lui Hristos și trupul lui Hristos sunt prezentate Tatǎlui, apoi spre împǎrtǎșire. Prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos se înfǎptuiește: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu și invocarea Duhului Sfânt. Ea se realizeazǎ pe sfânta masǎ, sǎvâreșitorul sfințirii pâinii și vinului este cuvântul lui Dunezeu care se aflǎ în pâǎine și vin precum a locuit în firea umanǎ asumatǎ”. Sfânta Euharistie în gândirea Sfântului Grigore de Nyssa, hrǎnește în chip duhovnicesc și sfințește pe toți cei ce gustǎ din ea. Ea este prin excelențǎ taina comuniunii și în orice comuniune este un raport de reciprocitate. Dumnezeu ni se ferǎ potrivit posibilitǎților noastre de al primi, dar scopul pogorârii sale, scopul darului Sǎu este ca noi sǎ mergem spre El pentru a-L primi pe Hristos euharistic.
Comuniunea euharistica cu Hristos prezent,care hrănește viața bisericii,este în același timp comuniune în Trupul lui Hristos care este Biserica.Împărțirea aceleiași pâini și a potirului comun, într-un loc dat,manifestă și îndeplinește unitatea participantilor cu Hristos si a tuturor părtașilor,din toate locurile.În euharistie ,comunitatea poporului lui Dumnezeu este manifestată plenar.Celebrările euharistice sânt totdeauna în realitate cu întreaga Biserica și intreaga Biserică este implicată în fiecatre celebrare euharistică .În măsura în care o Biserică pretinde că este o manifestare a Bisericii universale ,ea ar trebui să aibă grijă să-și rânduiască viața pe niște căi care iau în serios interesele și preocupările semenilor ei.
Din existența unui singur Hristos în calitate de cap al unui singur tru tainic, rezultǎ cǎ cei ce se împǎrtǎșesc din același Hristos, trebuie sǎ formeze o unitate în calitatea lor de membrii ai Bisericii. Adâncind aceastǎ idee putem spune cǎ aspectul comunitar al dumnezeeștii euharisti rezultǎ și din legǎtura ei cu unitatea treimii dupǎ cum spun Sf. Parinți: „Toate le lucreazǎ Tatǎl, în Fiul prin Duhul Sfânt”
Biserica și Euharistia se întâlnesc în iubirea lui Iisus Hristos, expresia autenticǎ a iubirii intratrinitare. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 16), și credincioșii se împǎrtǎșesc cu Jertfa lui Iisus Hristos ca expresie a iubirii. Aceastǎ Jertfǎ a iubirii este a Sfintei Treimi, concretizatǎ în jertfa iubirii lui Iisus Hristos. De aceea mântuitorul spune în „Rugǎciunea arhiereascǎ” cǎ dragostea cu care M-ai iubit sǎ fie în ei și Eu în ei. (cf. Ioan 17, 26). De aici rezultǎ clar cǎ în cei care, prin împǎrtǎșire, rǎmâne Iisus Hristos, rǎmâne odatǎ cu El și dragostea Lui, ca manifestare a dragostei Sfintei treimi, ca sǎ se realizeze unitatea Sfintei Treimi, dupǎ însǎși cuvintele Mântuitorului din rugǎciunea sus amintitǎ: „Ca ei sǎ fie una, precum Noi una suntem; Eu în ei și Tu în Mine ca sǎ fie desǎvârșiți întru una” (Ioan 18, 23-25).
Prin iubirea euharisticǎ Biserica se manifestǎ ca o realitate a acestei iubiri în comuniunea membrelor ei. Dupǎ cum bine scrie Sf. Ioan Damaschinul care zice cǎ aceastǎ iubire constǎ în dumnezeiasca Euharistie care se mai numește și cuminecǎturǎ și este adevǎrat pentru cǎ prin ea ne comunicǎm cu Hristos și devenim pǎrtași Trupului și Sângelui Lui. Prin ea ne cuminecǎm și ne unim unii cu alții, pentru cǎ ne împǎrtǎșim dintr-o singurǎ pâine și devenim toți un trup
(1 Cor. 10, 16) și un Sânge al lui Hristos și mǎdulare unii altora (Rom. 12, 5), ajungând toți împreunǎ Trup al lui Hristos.
Prin Sfânta Euharistie credinciosul împǎrtǎșindu-se cu jertfa iubirii lui Iisus Hristos se împǎrtǎșește de toate darurile Duhului Sfânt, și în primul rând de pace (Gal. 5, 22). Astfel cǎ iubirea sub aspect comunitar se manifestǎ prin pace. Duhul iubirii intratrinitare e un duh de pace, iar jertfa iubirii de pe Golgota e opera împǎcǎrii noastre cu Dumnezeu (2 Cor. 5, 18-20). Iubirea creștinǎ pe care trebuie sǎ o trǎiascǎ cel ce se împǎrtǎșeascǎ cu Iisus Hristos nu este o iubire egoistǎ, a unui eu egoist, închis în sine, care constituie esența pǎcatului, ci o iubire care se dǎruiește în folosul semenului, în respectul aproapelui care constituie esența virtuții. Sf. Ioan Gurǎ de Aur spune referitor la acest lucru cǎ multe sunt lkucrurile care caracterizeazǎ creștinul, dar mai mult decât toate, iubirea reciprocǎ dintre oameni și pacea; iar jertfa euharistica a iubirii este cina pǎcii. Creștinii încep sǎ înteleagǎ cǎ Biserica fiind o revǎrsare a unitǎții treimice, realizatǎ printr-o singurǎ întrupare, moartea și învierea Fiului și prin revǎrsarea Duhului Sfânt, ea trebuie sǎ fie una. Biserica ortodoxǎ fiind animatǎ de Duhul dumnezeeștii Euharisti, a înțeles întotdeauna sǎ se roage pentru unitatea tuturor creștinilor în jurul jertfei Euharistice. Biserica nu a încetat sǎ se roage pentru unitatea creștinǎ în cadrul acestei jertfe. Prezența realǎ a Domnului în sfânta Euharistie trezește conștiința credinciosului cǎ se împǎrtǎșește cu un Hristos viu, care trǎiește în comuniunea membrelor Sale. Ceea ce este comun tuturor creștinilor e legǎtura lor cu un Hristos care trǎiește în viața lor moralǎ. Dupǎ cum bine remarcǎ un teolog „Hristos nu este pentru noi o regulǎ seacǎ de conduitǎ ca legea lui Moise, un model rece ca statuia pe care pictorul vrea sǎ o reproducǎ ci este un stǎpân care viazǎ , care lucreazǎ cu noi și noi.
Sf. Ioan Gură de Aur acordă o importanță deosebită concepției despre comuniunea euharistică. El pornește în învățătura sa de la două texte sugestive. Unul comentează cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Suntem un trup și mădulare ale Trupului Lui și din oasele Lui” (Efes. 4, 30). Ca să fim acest trup nu numai prin dragoste, dar chiar să ne unim cu acest trup, lucrul acesta se petrece prin mâncarea pe care el a dat-o vrând să ne-o arate dragostea pe care o are fața de noi, pentru aceasta El s-a unit cu noi și și-a amestecat trupul său cu noi ca să fim una, ca un trup unit cu capul.
Realismul euharistic face posibil realismul comuniunii euharistice. Prin întruparea Sa, Mântuitorul luând trupul nostru ne-a transformat pe noi în trup al Lui căruia El îi este și cap. El ne-a făcut una cu El, o unitate desăvârșită între sfera umană și sfera divină care precede și urmează comuniunii.
Partea externă a comuniunii euharistice constă din împărtășirea credincioșilor cu trupul și sângele Domnului și din caritatea și viața creștină ca semn văzut al realității acestei comuniuni. Unirea sacramentală trebuie să corespundă unei vieți morale. Partea internă începe cu botezul, crește și se întărește prin euharistie și ajunge la unirea real mistică desăvârșită a credincioșilor cu Hristos și între ei. Această unire mistică sau comuniune euharistică în Hristos și prin Hristos se vădește prin viața creștină. Trebuie o corespondență la posibilitatea maximă între comuniunea harică și viața morală a creștinului.
Apartenența la trupul lui Hristos se exprimă prin stilul creștin al vieții. Comuniunea euharistică este elementul de bază al Bisericii. Această comuniune săvârșindu-se în mod liber, duce la unitatea lucrării morale. Comuniunea euharistică creează unitatea și universalitatea Bisericii, două însușiri de continuă actualitate ale acestui așezămând dumnezeiesc în lume.
Comuniunea euharistică exprimă una din cele mai înalte și mai cuprinzătoare realități ale teandriei în viața bisericii Mântuitorului. Comuniunea euharistică unește și fericește pe toți cei ce fac parte din ea, cu condiția ca aceștia să meargă continuu spre calea săvârșirii și a îndumnezeirii.
Teandrismul Euharistic
Harul începe mântuirea, dar nu independent de voința liberǎ a credinciosului. Trebuie mai întâi adeziunea creștinului ca sǎ facǎ accesibilǎ apoi lucrarea harului (2 Cor. 6, 1). În acest fel se realizeazǎ teandrismul, dupǎ cum spune Sf. Maxim Mǎrturisitorul: „Nici harul dumnezeiesc nu sǎvârșește luminarea cunosștinței, fǎrǎ un subiect care primește luminarea dupǎ puterea lui fireascǎ nici subiectul fǎrǎ lucrarea mai înaltǎ a harului , de aceea morala creștinǎ pretinde credincioșilor ca înainte de realizarea „teandrismului euharistic”, trebuie sǎ realizeze teandrismul haric, adicǎ sǎ-și punǎ în acord voința proprie cu harul primit la Sf. Botez. Unirea creștinului cu Iisus Hristos în dumnezeiasca Euharistie se realizeazǎ prin ceea ce am numit mai sus teandrismul euharistic. Acest teandrism euharistic are o dublǎ manifestare: pe de o parte Hristos pǎtrunde ființa credinciosului, iar pe de altǎ parte, ființa credinciosului se lasǎ pǎtrunsǎ și acceptǎ sǎ conlucreze cu iisus Hristos în viața moralǎ creștinǎ.
Realizarea teandrismului euharistic este posibilǎ atât din partea lui Iisus Hristos cât și din partea credinciosului. Din partea Mântuitorului pe baza unirii ipostatice a firii divine cu cea umanǎ. Nicolae Cabasila în aceastǎ privințǎ zice: „Iisus se cǎdea sǎ fie Dumnezeu dar trebuia sǎ se facǎ și om, ca astfel sǎ dobândim leac pentru neputințele noastre, pentru cǎ dacǎ ar fi fost numai Dumnezeu, El nu s-ar fi putut unii așa desǎvârșit cu noi, șîi oare ne-ar mai fi putut fi hranǎ? Iar pe de altǎ parte, dacǎ era numai ca noi, tot nu ar fi fost în stare sǎ ne aducǎ mântuirea. Acum Mântuitorul e din amândouǎ: ca om, El se leagǎ de omenire și o înțelege, ca un consângean ce este; iar ca Dumnezeu e în stare sǎ supuie firea omeneascǎ, sǎ o înalțe și sǎ o uneascǎ cu propria Lui ființǎ.
Teandrismul euharistic este posibil și din partea creștinului fiincǎ departe de a desfința libertatea moralǎ creștinǎ, o întǎrește în direcția sǎvârșirii binelui creștin. Harul primit de creștin în cadrul acestui teandrism euharistic nu lezeazǎ întru nimic natura lui, ci din contrǎ o vindecǎ. S-a asemǎnat foarte potrivit harul cu lumina și natura cu ochiul, pe care lumina nu-l rǎnește, ci-i dǎ putere sǎ vadǎ realitatea dar este o luminǎ care în același timp vindecǎ ochiul ca sǎ vadǎ mai bine.
Rezultatul acestui teandrism euharistic este cǎ: „îndatǎ dupǎ împǎrtǎșanie trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc cǎci trupul se unește cu trupul, sângele cu sânge, sufletul cu suflet. Urmarea e cǎ binele biruiește rǎul tot mai cu tǎrie” .
Nicolae Cabasila punând în paralelǎ crearea lui Adam și renașterea moralǎ creștinǎ prin Sfânta Euharistie, aratǎ cǎ la aceastǎ înnoire Dumnezeu nu folosește aceiași materie pe care a folosit-o la prima creare, cǎci atunci a folosit taina pǎmântului, pe când acum și-a dat chiar Trupul Sǎu propriu și prin aceastǎ înnoire a vieții nu numai cǎ reparǎ firea sufletului nostru, ci însuși sângele Lui îl revarsǎ în inimile celor ce se împǎrtǎșesc, fǎcând de acum sǎ rǎsarǎ înǎuntrul lor însǎși viața Mântuitorului.
Biserica a hotǎrât ca Taina dumnezeeștii Euharisti sǎ fie primitǎ de mai multe ori în viața moralǎ creștinǎ pentru ca credincioșii, membre ale Trupului tainic al Domnului sǎ sǎvârșeascǎ binele și sǎ poatǎ crește mereu în a arǎta ființa lor cât mai fidelǎ chipului lui Iisus cu care s-a unit în Dumnezeiasca Euharistie.
Euharistia realizeazǎ unificarea noastrǎ soborniceascǎ cu Hristos, face din noi, Biserica sau trupul lui extins în unitatea rǎscumpǎratǎ. Este o unificare personalǎ care ne menține ca existențe personale în fața lui Dumnezeu și pentru mântuirea celor cu noi frați în Hristos dându-ne posibilitatea de a crește încontinuu. Aceastǎ unificare personalǎ constituie pe cei botezați și pecetluiți de cǎtre Duhul Sfânt ca trup al lui Hristos. Unificarea între persoane poate spori continuu sau poate slǎbi și trebuie refǎcutǎ. De aceea ne împǎrtǎșim adeseori de Hristos, prin unificarea aceasta, Hristos se imprimǎ pânǎ în carnea și sângelke nostru, producându-se o adevǎratǎ comuniune de carne și de sânge purificat și penetrat de Duhul Sfânt.
Taina Împǎrtǎșaniei este punctul cel mai înalt spre care se poate îndrepta strǎdania omeneasca.Cǎci prin ea ajunge sǎ ne întâlnim chiar cu Dumnezeu care se uneste cu noi în cea mai desǎvârsitǎ unire. Hristos devine mai intim nouǎ decât ne sântem noi.Cǎci ‚ceea ce este în Hristos este al nostru mai mult decât ceea ce ne este personal.Ceea ce este în Hristos este al nostru,pentru cǎ noi am devenit mǎdularele Sale si copiii Săi.
Cap. III Sfanta Taină a Euharistiei – cale de a deveni Hristofori
Pregătirea pentru primirea Sfintei Euharistii
Prezența reală a Mântuitorului în dumnezeiasca euharistie, deschide pentru viața credinciosului, pe planul ei practic, preocuparea curăției sufletești și a vremii împărtășitului, deschide, într-un cuvânt, problema pregătirii sale pentru primirea împărtășaniei. Este vorba de unirea cu Dumnezeu și de rămânerea cu El. De aceea, mai mult decât oriunde, creștinismul se arată ca fiind religia consecvenței ferme dintre credință și viață. Neglijarea acestui pricipiu al consecvenței, duce la însăși defărmarea spiritualității creștine. Creștinismul cere aderenților lui transpunerea credinței prin opere de viață evanghelice.
În fața faptului euharistic, se cere credinciosului mai presus ca oriunde, cea mai desăvârșită stare de suflet și de conștiință, cel mai înalt grad de purificare moral-spirituală, până la a depăși însăși starea sau catastaza îngerească. Numai cu prețul unei supreme nelegiuiri, spune Sf. Ap. Pavel, poate să existe inconsecvența dintre credință și fapte, în fața Potirului Domnului: „Nu este cu putință să bei unul și în același timp, și potirul Domnului și potirul demonilor” (I. Cor. 11, 27-29).
În prezența euharistică a Mântuitorului, în prezența lui Dumnezeu omul trebuie să fie un supra-om. Principiul contemplației platonice „pentru cel necurat, atingerea de cel curat poate nici nu este îngăduită și nici în afară de primedie” apare la Sf. Ap. Pavel și la Sfinții Părinți, în formula și susținerea curăției interioare spirituale. „Cine cu nevretnicie mănâncă sau bea paharul Domnului” spune Sf. Ap. Pavel, „vinovat va fi de trupul și sângele Domnului”. Omul trebuie să se cerceteze pe sine însuși și numai așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cine mănâncă și bea, fără să-și dea socoteala de Trupul Domnului, mănâncă și bea osândă lui. Dar, cu mult mai înainte de Platon și de Sf. Ap. Pavel, atunci când Dumnezeu cheamă la El pe munte pe Moise, îi cere mai întâi o purificare, o pregătire exterioară și interioară, poruncindu-i să-și lase jos încălțămintea fiincă locul pe care urcă este sfințit prin prezența lui Dumnezeu pe el. Pe muntele Domnului, adică în faptul contemplării dumnezeiești, omul să urce proporțional cu gradul lui de curățire. Cel curat parțial și numai pentru moment este mai bine să rămână jos, mulțumindu-se doar să audă glasul Domnului și să privească din depărtare, muntele plin de fum și cuprins de văpaia fulgerelor.
Cel ce e de gând să se atingă de pământul cel sfânt și călcat de Dumnezeu, acela să-și desfacă încălțămintea ca Moise pe Munte, spre a nu mai purta în el nimic mort și despărțitor între Dumnezeu și oameni. În toate acestea este vorba numai de o contemplare cu mintea, numai de o presimțire a unei vecinătăți a lui Dumnezeu, mai aproipiată sau mai depărtată, sau de o simplă amintire a lucrurilor sau locurilor atinse de Dumnezeu.
Pregătirea cerută însă credinciosului în faptul dumnezeieștii euharisti, este incomparabil de superioară, fiincă aici nu mai este vorba de o contemplație sau presimțire minatală a lui Dumnezeu, ci de însăși prezența lui reală. În contemplare a fi mai aproape sau mai departe de Dumnezeu, aceasta este condiționată de gradul de purificare a contemplativului. În faptul dumnezeieștii euharisti, credinciosul trebuie să fie real și integral purificat și nu numai pentru moment ci permanent, și nu pentru o viziune sau intuire mintală, ci pentru a se face asemenea cu Dumnezeu care i se dă. Faptul acesta nu depășește puterile omului, pentru aceasta ni se încredințează numeroase figuri ale evlaviei creștine, adică sfinții până aici oameni și ei ca și noi. Dar mai presus de acestea putința faptului ne este dată desăvârșit în întruparea Fiului lui Dumnezeu în natura omenească, arătată astfel capabilă de desăvârșire, de mântuire.
Creștinul trebuie să fie, în general un om spiritual. Mădular al lui Hristos, și templu a Duhului Sfânt, creștinul trebuie să fie convins că, trupul său nu-i mai aparține în propriu, el fiind a lui Hristos. A mai păcătui totuși, după ce ai fost chemat și ai primit să fi și să te numești creștin și să te împărtășești cu trupul și sângele ziditorului tău, este o blasfemie împotriva acestuia.
Creștinismul este o nouă creație, omul creștin, el însuși s-a făcut prin aceasta o creatură nouă, cu mult superioară omului de la început. Este vorba de un nou gen uman în care predomină spiritul. Creștinătatea este universul Fiului lui Dumnezeu care se dă în mod real sub chipul pâinii și a vinului pe Sf. Altar. Numai încununați cu măreția primită prin împărtășanie și podoabele spirituale numai așa se cuvine să se apropie creștinul de uinirea cea tainică cu Dumnezeu în dumnezeiasca euharistie.
Vorbind despre evlavia euharistică, Sf. Ioan Gură de Aur, cuprinde la un loc totul: și pe preoți săvârșitorii tainei și pe credincioșii care se apropie de ea și o primesc. În faptul euharistic, chipul preotului creștin trebuie să fie luminos și curat ca și cum nu pe pământ ar fi traiul lui ci în cer. Viața lui trebuie să fie model de viață evanghelică, de viață de înger, pentru neasemănata vretnicie încredințată lui de Dumnezeu de a împărtăși credincioșii cu harul mântuitor.
Credincioșii nu trebuie să fie mai prejos în curățire ci în pregătirea lor pentru a primi trupul și sângele Mântuitorului. Căci dacă preotului, i se cere o viață la înălțimea celei a Domnului, credincioșilor, în apropierea lor de dumnezeiasca euharistie, li se cere o vretnicie spirituală care să egaleze pe cea a ucenicilor Lui. Cei care se apropie de masa Domnului, nu trebuie să mai aibă ceva comun cu pământul și nici să mai fie trași în jos, ci mereu să zboare în înălțime și să privească la Soarele dreptății, fiincă masa euharistică este masa de vultur și nu de ciori.
Euharistia este izvor de viață. Pe malurile acestui izvor să nu lăsăm să crească sălcii neroditoare ci arbori cu vârfurile până la cer și împovărați de roduri spirituale.
A te apropia de Sf. Potir cu o altă stare de suflet și de cuget, înseamnă că socotești acolo că este pâine și vin, fapt echivalent cu o nouă trădare și omorâre a lui Hristos de un presupus ucenic al Lui, este păcat de moarte împotriva trupului și sângelui Domnului.
Purificarea interioară trebuie extinsă și în exterior, la mădularele trupului. Omul trebuie să fie cumpănit în limba și în vorba sa. Aceasta ne-o sfătuiește până și natura, de la care avem în jurul limbii două garduri de pază: cel al buzelor și cel al dinților. Psalmistul însuși, cunoscând lesnea aplecare a gurii și limbii spre graiuri de defăimare, ură și viclenie, cere în rugăciunea sa: „Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps. , 3).
Este cel mai bun mod să ai grijă de vorba ta și așa să te apropii de gustarea trupului și sângelui Domnului. Evlavia euharistică este declarată și de formularul liturgic, adică anunțarea prefacerii darurilor, este naunțată prin cuvintele „Să luăm aminte, Sfintele Sfinților”. Sfinte pentru cei sfinți deoarece preotul glăsuiește și zice, defapt, că, dacă cineva nu este sfânt, acela să nu se apropie de trupul și sângele Domnului. Creștinul este un om al înălțimilor. Corpul omului trebuie direcționat spre înălțime de unde își are și sufletul și năzuința firească după Dumnezeu și după îndumnezeire. Omul crește prin împărtășirea cu Sf. Împărtășanie. Viața lui izvorăște de sus și se rea;lizează tot sus, în sfințenie. O evlavie euharistică mărginită doar la câteva zile, sau la câteva săptămâni în an, cum se obișnuiește este o pregătire periodică, un armistițiu temporar, este o anomalie în viața creștină. Din această pricină s-a ajuns la cea mai de plâns stare, în care a putur să cadă cândva viața evanghelică. S-a ajuns la periodicitatea trăirii noastre în Hristos, la periodicitatea unirii noastre reale cu El, când defapt, această unire trebuie să fie permanentă. S-a ajuns astfel, din pricina aceasta, la periodicitatea primirii dumnezeieșrii euharisti, la rămânerea în rezervă față de ea. Sf. Ioan Gură de Aur, evocă spiritualitatea primară, desăvârșit realizată în comunitățile creștine cu mireasmă apostolică, acea spiritualitate era întreținută de creștinii de atunci, defapt, prin euharistie, prin apartenența lor la Biserică, ca Trup al lui Hristos, intrând prin această taină în unire reală unul cu altul și cu Hristos. Ei făceau din euharistie centrul întregii lor vieți, socotind tot restul ca o pregătire pentru ea.
Îndurarea creștină este cerută, aici, mai ales, prin aceea că Dumnezeu în euharistie se jertfește pentru lume. Logica euharistică, tocmai pentru aceasta, cere credinciosului, pe lângă cunoștința iubirii sale față de Dumnezeu, și conștiința iubirii jertfitoare și solidare față de aproapele din nevoi. În fața dumnezeieștii euharisti, creștinul trebuie să vină cu iubire de oameni și de Dumnezeu. Trupul și sângele Domnului trebuie mâncat și băut numai de iubitorii Lui și iubitori ai Lui nu pot fi cei care urăsc și trec cu vederea pe aproapele lor. „De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe aproapele său îl urăște , este un mincinos. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care la văzut, pe Dumnezeu, pe care nu la văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe fratele său” (I In. 4, 20-21).
Sf. Ioan Gură de Aur spune că acest lucru este capul virtuților, acest lucru este temelia tuturor poruncilor lui Dumnezeu, căci prin iubirea față de Dumnezeu, intră și iubirea față de aproapele. Această identitate de iubiri, duce de la sine la o identitate tainică între Hristos și sărac, între Hristos și bogat, între Hristos și toți ceilalți oameni. Numai așa trebuie să ne apropiem de sacrificiul euharistic, cu sacrificii de iubire reciprocă, care se adună pe fața întregului pământ și se varsă la un loc, în imensitatea oceanului de iubire dumnezeiască.
După Cina cea de Taină, Mântuitorul și Ucenicii Săi au ieșit spre muntele măslinilor. Pomenirea acestui munte în preajma faptului euharistic în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, acest lucru aduce speculații la speculații cu vizări practice cerute în predica moravurilor. Măslinul și rodul lui sunt puternice elemente simbolice în faptul predicării umanitarismului creștin. În untdelemn se găsește lumină, sănătate și hrană. Creștinii trebuie să fie ca măslinul și ca untdelemnul, să fie pentru aproapele lor din nevoi, luminȘători, ajutători, hrănitori, salvatori ca samarineanul cel milostiv, care turnând vin și untdelemn peste rănile de moarte cauzate de tâlhari, acelui călător nefericit, săvârșea defapt, opera supremă a umanitarismului euharistic.
Omul este om numai când este umanitar. Creștinul trebuie să fie un om umanitar, căci din fața jertfelnicului, creștinul este chemat, el, la spiritul de jertfă și umanitate pentru numele lui Hristos. Din fața mesei euharistice a arătat că prerogativa cea mai naturală a omului este umanitatea, bunătatea, simpatia. Neumanitarul nu este om, nu poate fi numit om. El este numai uzurpator al numelui de om, este un ne om. Nu este cu putință să te apropii sau să mănânci Mielul lui Dumnezeu jertfit și prezent pe sf. masă dacă te atingi de semenult tău și nu areți nici un gest de umanitate. Nu se poate mântui sau îndumnezei atunci când se apropie de dumnezeiasca euharistie cel care cu nemernicia sa a vătămat pe aproapele său. De aceea creștinul care dorește să se apropie de euharistie e dator să nu săvârșească nimic nevretnic de ea, adică nici să nu rușineze pe fratele său, nici să nu neglijeze pe aproapele său. Creștinul trebuie să se apropie de sfânta împărtășanie cu gândul de a mulțumi pentru ele ce le-a primit. Să răsplătească la rândul lui semenului său. Căci Hristos a dat la toți Trupul Său atunci când a zis: „Luați, mâncați…”. Cel care în fața Sf. Potir tăgăduiește comuna paternitate a lui Dumnezeu și acest unic potir în care însuși Fiul lui Dumnezeu se dă la toți cu o potrivă, acela tăgăduiește credința. Dumnezeu, în adâncul rânduielii lui, ne-a dat să bem toți laolaltă din unul și același potir.
Îndată creștinul după ce a făcut fapte bune pentru sine și semenul său, el trebuie să se pocăiască. Pocăința, este necesară în primul rând și premergătoare primirii euharistiei, aceasta înseamnă o schimbare în bine a modului de viață. Prin această schimbare ulterioară, căci de o astfel de schimbare este vorba, se răpește celui rău puterile asupra creștinului. Această purificare interioară care este necesară pentru primirea sfintei euharisti, are în vedere cinci stadii practice. Cele cinci stadii practice sunt arătate de către Sf. Ioan Gură de Aur în scrierile sale. Prima stare este cea în care creștinul își destănuie păcatul prin cuvânt, recunoscând că a păcătuit, fapt care trebuie îndeplinit ori de câte ori omul păcătuiește. Cea de a doua stare este plângerea păcatelor și spălarea lor prin lacrimile de căință sincere. Această stare este urmată de cea de a treia, adică smerenia. Smerenia de care a dat dovadă vameșul care a venit cu capul plecat pentru iertare, cu sufletul pogorât sub pocăință, cerând lui Dumnezeu să-i fie milostiv lui păcătosul. Cea de a patra stare implică mila care este numită pe bună dreptate cea mai mare penitență, în stare să rupă lanțul păcatului. Trecând prin cele patru stări, omul va ajunge la cea de a cincea și ultima stare, adică rugăciunea, căci mult poate aceasta pentru iertarea păcatelor.
Precum am văzut, multe sunt lucrurile care caracterizează creștinismul, căința de păcate și faptele de milă, curăția, iubirea reciprocă dintre oameni pacea și buna învoire. Creștinul care dorește să se împărtășească trebuie să fie cuprins de o pace a sufletului său, căci definiția cea mai cuprinzătoare dată creștinismului este cea a iubirii și a păcii între oameni, după măsura iubirii și păcii lui Dumnezeu. În altar deasupra sf. Potir, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că se aud glasurile îngerești care cântă „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace și între oameni bunăvoire” . atmosfera din jurul Sf. Potir, trebuie să fie de-a pururi o atmosferă de pace. Primitorii dumezeieștii euharisti trebuie să se apropie de ea cu sentimente frățești și pașnice. Când Sf. Evanghelie vorbește de dumnezeiasca euharistie ca jertfă de unire și iubire, ea respinge darul adus la altar de cel în vrăjmășie cui fratele său. Jertfa de împăcare între Dumnezeu și oameni, adică dumnezeiaca euharistie, cere de la primitorii ei jetfă de pace și de iubire.
Pacea pentru lumea creștină, legată de momentul euharistic, a fost cerută de biserică și propovăduită chiar din primele secole creștine, de primele adunări cultice creștine, sub denumirea liturgică de „sărutarea păcii”. Înainte de Sf. Jertfă, creștinii își dădeau sărutarea păcii. Iubirea manifestată liturgic, în momentul sărutării păcii trebuie să fie mai aprinsă și mai simțită decât oricare altfel de iubire omenească, fiincă aici este vorba de o iubire și de o pace harică. Poarta prin care intră în ființa noastră Domnul euharistic, gura, se cade să fie plină de harul acestei sfinte sărutări și cu adevărat frățească.
Sacrificiul al împăcării, dumnezeiasca euharistie cere din partea credinciosului ca să nu se apropie de ea nici un prefăcut, nici un om plin de răutate, cu gând plin de venin, ca să nu se facă părtași la osândă. Căci atunci, după primirea euharistiei, diavolul a năvălit în Iuda, nu disprețuind trupul Domnului, ci pe Iuda, pentru nemernicia lui. Dacă ai ceva împotriva vrăjmașului tău, dă la o parte mânia, tămăduiește rana aceea, risipește vrăjmășia, ca să primești tămăduire de la Cină, căci te apropii de înspăimântătoarea și sf. Jertfă. Această jertfă sfântă a fost așezată pentru păstrarea păcii creștinului cu a fratelui său, căci după ce acesta merge pe calea păcii, zadarnic mai ia parte la jetfă. Împlinește mai întâi pricina pentru care s-a adus această jertfă, iar pe urmă acesta se va bucura de ea. În acest chip, vom putea să ne bucurăm cu încredere de masa euharistică.
Dumezeiasca euharistie se săîvârșește în adunarea credincioșilor în prezența întregiii comunități și în cadrul liturgic. Lipsită de acest aspect, evlavia euharistică ar fi neînsuflețită. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur, accentuează legătura între credincios și biserică, pe calea liturgică. Cele două nu pot fi nici cum separate, iar faptul euharistic săvârșit în cadrul lor, cimentează desăvârșit această inseparabilitate de esență dintre biserică și liturghie. Ideea comunitar-eclesiologică este redată deplin în realitatea euharistică, în ideea de trup tainic a lui Hristos. Pâinea și vinul, simboale ale ideii de comuniune, devin realități supreme ale ideii de unitate în pluralitate, în faptul euharistic, lucru pentru care cu o adâncă putere de intuire date euharistiei Sf. Ioan Gură de Aur o numește „Taină însăși a Bisericii lui Hristos”.
Prin faptul euharistic, pe care se axează liturghia chiar de la început, se desfășoară pe plan eclesiologic liturgic, ideea de biserică și de liturghie făcând un singur tot. Gravitatea ei în jurul euharistiei, a făcut, pe bună dreptate ca din punct de vedere a valorii. Liturgia fiind considerată în al doilea rând după Sf. Scriptură.
Creștinul care vine la biserică pentru a se împărtăși cu Hristos, nu poate veni oricum, din pricina celor ce se săvârșesc aici. Trupul și sângele Domnului cer curățire și disciplină, o desăvârșită atitudine spirituală cultică. Masa sf. Altar este plină de foc spiritual. Creștinul să nu se apropie dacă este plin de necurățire ci doar dacă e plin de fapte bune, în satre să stingă focul păcatelor și să arate cinstea și respectul pe care îl dă pentru uspățul dumnezeiesc.
Participarea activă în cult este necesară pentru respectul euharistic cât și participarea conștientă. Creștinul trebuie să ia parte la cult din capul locului. Căci Hristos este de față pe masa Sf. Altar și îngerii cântă la dumnezeiasca Liturghie.
În sfârșit, vedem că tot cadrul evlaviei liturgice izvorăște din respectul cel mai înalt față de dumnezeiasca euharistie, care cere creștinului și o participare cultică conștientă și activă. Creștinul trebuie să-și de-a seama de cuprinsul și desfășurarea Sf. Liturghii mai ales în partea ei chemată liturghia credincioșilor, spre a participa conștient și cu folos la săvârșirea sfintei euharisti.
Masa euharistică nu trebuie deci să lipsească nimănui, cum nici atunci la cină nu a lipsit nimeni, toți împărtășindu-se cu trupul lui Hristos. Credinciosul este ucenic al Domnului iar ca participarea lui la jertfa euharistică să aibă roadă, el trebuie să se împărtășească regulat, fără să neglijeze condiția prealabil cerută, a pregăîtirii sufletești și trupești. În decursul vremii disciplina euharistică de la început, a început să scadă. De aceea biserica a stabilit împărtășirea obligatorie a credincioșilor cel puțin de patru ori pe an în perioada celor patru mari posturi. Însă dacă creștinul este vinovat și pătat nu se cuvine să se împărtășească nici în sărbătorile mari, cu acest sfânt și înfricoșător Trup. Cel care însă este curat și spălat de păcatele sale, prin căință desăvârșită, acela este vrednic să se împărtășească cu dumnezeieștile taine și să se bucure de darurile lui Dumnezeu, atât în zi de sărbătoare cât și în oricare alt timp. Creștinul poate să se împărtășească și o dată pe an, sau chiar o datăî la doi ani, dar dacă s-a împărtășit cu nevretnicie, totul este în zadar, pe când dacă te apropii deseori, dar cu vretnicie, poți fi sigur de mântuire.
Conștiința euharistică pe care o trezește Sf. Ioan Gură de Aur, cu atâta putere în lumea creștină, este un fapt echivalent cu chemarea acestei lumi la înălțimea vieții dumnezeiești. Nicăieri și niciodată în toată spiritualitatea creștină nu este ridicat omul la o conștiință mai înaltă și mai desăvârșită, ca în fața faptului euharistic. Fără înălțimile morale spirituale ale acestei conștiințe, fără o legătură tainică cu Hristos nu este cu putință o viață creștină propriu-zisă. Fără această comuniune dintre Hristos și credincios pe calea dumnezeieștii euharistii, nu poate fi vorba de o biserică vie. Născută din Trupul și Sângele Domnului, ea nu poate fi vie înafara trupului și sângele lui. Neputând fi vie înafara dumnezeieștii euharisti, biserica lui Hristos trebuie să se alimenteze continuu din taina ei însăși, din dumnezeiasca euharistie.
Roadele Sfintei Euharistii în viața creștinului
Odată ce ne apropiem de sf. Masă, noi urcăm pe piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești, la care dacă am ajuns odată nimic nu mai lipsește ca să dobândim fericirea cea dorită. De acum nu mai primim darurile Duhului Sfânt, ci pe însuși vistierul acestor daruri.
Hristos se află în toate tainele, El este și ungerea și botezul șîi hrana noastră. În fiecare taină Hristos este de față în alt chip. Însă pe credinciosul care este dus la sfânta masă și i se dă să mănânce din însuși trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, înprumutându-i însăși personalitatea Sa.
Sfânta împărtășanie este taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. După Sf. Împărtășanie nu mai este loc unde să pășești, de eceea trebuie să te oprești aici și să te gândești cum să faci ca să păstrezi până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o.
Lucrarea tainei euharistice stă tocmai în a nu lăsa lipsiți de roadele ei pe nici unul dintre cei ce gustă din ea. După făgăduința Domnului, tocmai prin împărtășanie rămâne Hristos întru noi și noi întru El. El umple toată casa sufletului nostru cu bunătățile Sale, făcându-L să locuiască în noi, să ne pătrundă până în măduvă și în mădularele noastre. Îndată după împărtășanie, trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, atunci înseamnă că trupul se unește cu trup și sângele cu sânge, și sufletul cu suflet.
În taina împărtășaniei ne întâlnim chiar cu Dumnezeu, care se unește cu noi în cea mai desăvârșită iubire. Iar dacă ajungem să ajungi să fi un duh cu însuși Dumnezeu atunci nu mai există altă unire deplină. Euharistia este deci desăvârșirea tuturor celorlalte taine. Pentru că a aduce iarăși la viață pe cei ce au murit din cauza păcatelor se poate realiza numai prin împărtășanie. Fiincă omul căzut nu se poate ridica prin puteri omenești, după cum nici răutatea omenească nu se poate ispăși prin vretnicie omenească. Văzând așadar că prin noi înșine nu ne putem îndrepta, Însuși Hristos s-a făcut om pentru noi și ne-a împăcat cu Dumnezeu. Într-adevăr, singur Mântuitorul a fost în stare să redea din viața Sa, cinstea cuvenită Tatălui ceresc, iar prin moarte să înlăture nedreptatea. Domnul a sfințit înseși legile dumnezeiești, prin aceea că s-a conformat lor, și le-a statornicit ca reguli după care trebuie să ne organizăm fiecare viața. Prin persoana lui Hristos, omul cunoaște cel mai înalt grad de bunătate dumnezeiască, iar prin faptele lui se arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea și cât de mare e purtarea Lui de grijă față de noi. Numai Fiul a fost în măsură să aducă cinstea ce se cuvenea Tatălui, și ca să arate acest lucru, după ce a săvârșit tot ceea ce se cădea pentru mărirea Tatălui a spus: „Eu te-am mărit pe pământ, vestit-am cu vretnicie numele tău oamenilor” (In. 17, 46).
Toate bunătățile față de oameni a înțelepciunii divine care la adus pe lume, înțelepciune despre care Domnul îi spune lui Filip care voia să-L vadă pe Tatăl: „Cine Ma văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). Singurul leac împotriva păcatului este trupul lui Hristos, iar singura spălare a fărădelegilor este sângele Lui. Nici o taină nu este desăvârșită și nu poate da roadă și vretnicia omului nu poate dobândi iertarea păcatelor dacă nu ia parte la ospățul cel dumnezeiesc. Sfânta Împărtășanie este taina care e în stare să ne scape de orice păcat față de Dumnezeu judecătorul nostru. Omul, odată ce se unește cu Dumnezeu și se împărtășește din trupul și sângele Său, e în stare să dobândească cele mai mari bunuri, adică: iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerești, roade ale lucrării lui Hristos. După luarea trupului lui Hristos, credinciosul va dobândi în viață cele mai mari biruințe și astfel împărtășirea va face ca dreptatea credinciosului să se facă asemenea dreptății lui Hristos.
Atunci când s-a întrupat, Mântuitorul nu a îmbrăcat numai trup omenesc, ci a luat întreaga fire omenească, cu suflet, cu înțelegere și cu învoință, pentru ca El să se poată uni cu întreaga noastră ființă. Împărtășindu-ne cu trupul și sângele Său, noi primim pe Însuși Dumnezeu în sufletele noastre, iar trupul și sângele unui Dumnezeu, adică cu voința lui, cu înțelegerea și sufletul Lui, sunt și ale firii nostre omenești. Darurile pe care le aduce împărtășania celor care se apropie de acest uspăț cu inima curată și care încearcă în vremea vieții lor se feresc de orice răutate, și cei ale căror suflete sunt în acest fel pregătite, nu văd nici o piedică în a se uni cu Hristos. Aceasta este unirea preamărită, în cursul căreia mirele cel dumnezeiesc se unește cu biserica sa. În taina împărtășaniei, Hristos dă un ospăț unui întreg cor care-l înconjoară, de aceea numai în această taină suntem și noi „carne din carnea Sa și oase din oasele Sale” (Fac. 2, 23).
Această Sfântă Taină este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, ungere care îmboldește pe cei ce vor să lupte contra Duhului rău și al patimilor. Avem nevoie de un trup duhovnicesc cu care să ne împărtășim mereu la sfânta masă, tocmai ca Legea Duhului să lucreze în noi, iar nu să se lase în seama legii trupului, lege care ne atrage spre pământ.
Pâinea vieții este însăși viața, acre face vi pe cei ce gustă dintrânsa. Căci, pe când hrana trupească se schimbă înlăuntru în izvor de viață, pâinea și orice mâncare se preface în sânge hrănitor, în împărtășanie lucrurile stau chiar dimpotrivă: însăși pâinea vieții schimbă, preface și umple de viață pe cel ce se împărtășește. Însă dacă nu ne apropiem de această mâncare sfântă nu mai putem nici măcar să rămânem în viață și nici să ne slobozim din faptele cele moarte, pentru că atâta vreme cât suntem morți nu ne putem închina Dsumnezeuluio celui viu.
Taina împărtășaniei este a fiilor lui Dumnezeu. Prin această taină ne împărtășim de ființa Lui și ne face mădulare ale Lui, și chiar ajungem fii ai Săi. Taina aceasta este atât de adâncă și de nepătrunsă, încât din amândouă pildele, a fiilor și a mădularelor, trebuie să învățăm să ne păstrăm libertatea minții ca fii, dar să ajungem să ne supunem întocmai cum se supun mădularele. La înfierea dumnezeiască există și zămislirea cu adevărat și împărtășirea cu Cel ce ne-a născut, o părtășire prin sânge, prin trup, prin viață.
Nu există lucruri mai măreț decât să fim recunoscut de Tatăl ca mădulare ale Fiului Său, ca Unul care pe chipurile noastre găsește înseși trăsăturile Fiului Său. Cu Hristos mereu avem părtășie, atât în privința trupului cât și a sângelui, dar și a mădularelor. Mântuitorul rămâne veșnic întru noi, unit cu noi. În fiecare prin sfânta Taină a împărtășaniei se săvârșește unirea și părtășirea noastră cu Dumnezeu, iar ruperea acestei legături, înseamnă încetarea de a mai fi.
Taina Euharistiei, aduce o comoară de bunătăți, precum iertarea păcatelor, ștergerea rușinii celei fărădelege, reînoirea frumuseții noastre sufletești de altă dată, legarea de Hristos cu legături mai strânse decât față de părinții trupești. Împărtășania duce pe creștini la împărtășire, mai mult decât orice altă taină. Împărtășania luată cu inimă frântă și îndurerată aduce iertare greșelilor, întoarce sufletul de la pornirile rele, dar nu omoară pe omul cel vechi, căci nu are putere de sus ca iarăși să de-a viață omului. Împărtășania nu poate săvârși așa ceva, ci-l lasă pe păcătos să trăiască în stare de nădejde și de îndrăzneală.
Împărtășania se deosebește de botez întâi pentru că nu îneacă pe păcătos pentru ca după aceea să-i poată da iar viață, pentru că îndreptează și curățește pe om lăsându-l mai departe să trăiască. Împărtășania trebuie să fie socotită cea mai desăvârșită taină pentru faptul că cere de la cei ce se apropie de ea o desăvârșire cu mult mai mare, căci nu ar fi cu dreptate ca ceea ce-i mai desăvârșit să fie la îndemâna oricui. Hristos e împreună luptător cu noi, căci El lucrează prin mijlocirea tainelor în fiecare din noi. El, se face împreună luptător cu noi prin taina împărtășaniei. Prin împărtășanie, El trăiește în noi și ne ajută să câștigăm lupta, deoarece lupta este a Lui și cununa biruinței tot a Lui este.
Împărtășania, cu toate că e mai desăvârșită decât alte taine, are mai puțină putere de curățire, cu atât mai vârtos cu cât acest dar, este o răsplătire. Prin celelalte taine îl aflăm pe Hristos în sf. Euharistie îl putem chiar primi și să ne unim cu El. Sf. Împărtășanie se potrivește cu trebuințele celei de pe pământ, le dă putere, îi conduce, îi curățește și îi duce la desăvârșire.
Am văzut că roadele sfintei împărtășanii ne duce la desăvârșire și la ceea ce desăvârșește comuniunea deplină între om și Dumnezeu. Hristos nu-i pentru noi numai izvorul vieții, ci e însăși viața, El e pricina pentru care din morți se fac vii, din nebuni înțelepți, sfinți drepți și fii lui Dumnezeu . legătura cu Hristos e adevărata noastră viață căci ajungem să fim mădulare și fii ai Lui, împărtășindu-ne din trupul, sângele și duhul Său. Hristos e mai înrudit cu noi decât ne sunt chiar părinții noștri cei trupești.
Toți cei ce vor să ajungă moștenitori ai roadelor euharistice, trebuie să lepede pecetea de rob și să o primească pe cea de fiu, cu alte cuvinte, să-și întipărească chipul Fiului cel Unul născut și cu a lui strălucire. El dezleagă și face fiu a lui Dum,nezeu pe orice rob, el care, fiu fiind, și întru tot liber de păcat le dă acestora și trup și sânge și duh și tot ce are. Prin Sf. Împărtășanie ni se oferă doctoria cea mai bună și hrana potrivită pentru însănătoșirea trupului nostru. Domnul ne împrumută din însăși ființa Sa, din trupul Său și ceea ce s-a stricat în noi el pune la loc, luând din al Său însuși. Fără împărtășanie nu se poate ajunge la Dumnezeu.
Sfanta Taină a Euharistiei , izvor de viațǎ pentru credincioși
Viața spirituală țâșnește în ortodoxie din toate punctele de credință și din toate actele de cult iradiind în mod special din Euharistie sau din Sfânta împărtășanie. Pentru a arăta această legătură existentă între euharistie și viața spirituală a omului vom porni prin expunerea rolului pe care îl are Duhul Sfânt în prefacerea euharistică. În epicleza ortodoxă preotul spune: „Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare și nesângeroasă, și Te chemăm, îți cerem și Te rugăm: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte și fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângelke Hristosului Tău, prefecându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Prefacerea pâinii în trup, iar a vinului în sângele Domnului nu este un proces asemenea prefacerilor ce se fac în natură, ci o lucrare a Duhului Sfânt, care, ca toate actele Duhului transfigurează și îndumnezeiește cele ale naturii și pe om însuși prin iradierea transfigurării săvârșite întâi cu firea omenească pentru că spre om și prin om se extinde iubirea dumnezeiască. De aceea se cere în epicleză venirea Duhului Sfânt, întâi peste preot și comunitatea adunată, iar mai pe urmă peste darurile ce sunt puse înainte, întrucât aceste daruri fiind aduse de comunitatea liturgică, o reprezintă pe ea, sau sunt în legătură cu ea.
Duhul Sfânt a transfigurat prin înviere întâi trupul lui Hristos și de aceea această transfigurare se extinde nu peste pâinea și vinul în ele însele ci peste pâinea și vinul ca daruri ale comunității ce crede în El și pentru ca Hristos să se împărtășească prin ele și mai mult celor ce cred în El. Căci prin credința în El, ei se află într-o legătură interioară cu El. Întâi s-a transfigurat umanitatea lui Hristos, deci, baza acestei transfigurări este pusă la întruparea Fiului lui Dumezeu, deși S-a desăvârșit la înviere. Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la Duhul sfânt pentru a intra prin Duhul Sfânt, într-o relație cu oamenii, prin învierea umanității lui umplându-se deplin de Duhul Sfânt, iradierea Lui în oamenii credincioși și în cele ce aparțin lor, atinge o intensitate supremă în împărtășirea cu Trupul și Sângele Său. Această iradiere a Duhului lui Hristos peste comunitatea adunată si peste darurile aduse de ea, apoi peste tot sufletul credincios îndeosebi peste cei pomeniți, este urmarea rugăciunii.
Duhul Sfânt este dinamic și transfigurator prin excelență. Prefacerea se produce prin iradierea puetrii Duhului Sfânt și ea spiritualizează comunitatea și darurile aduse de ea și pe credincioșii de mai departe, ridicându-i pe toți și pe toate în alt plan decât cel natural și unindu-i și mai mult în Duhul lui Hristos ca duh trainic a Lui. Împărtășirea cu Hristos prin aceste daruri prefăcute în Trupul și Sângele Lui, comunitatea întreagă, care este Trupul Lui trainic, e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos cel înviat.
De aceea dacă comunitatea și toți cei pomeniți de ea, vii și morți, se bucură de o transfigurare din partea Duhului Lui Hristos, fără să se prefacă în privința Lui, darurile aduse de comunitate prin preot se prefac din pâine și vin în însuși trupul și sângele Domnului, prefăcându-se în trupul și sângele Lui personal, pentru ca comunitatea credincioșilor, împărtășindu-se de ele să sporească și mai mult în calitatea ei de trup tainic al Domnului.
Căci cei ce se împărtășesc în ele, odată devenite însuși trupul și sângele lui Hristos, pline întru totul de Duhul lui Hristos, se împărtășesc într-o măsură și mai mare de Hriustos cel înviat, după ce într-o mai mică măsură îl au pe acesta de mai înainte.
Pâinea și vinul ca daruri ale creștinilor se prefac în trupul și sângele Domnului prin care acum se unesc într-o măsură și mai mare cu ele prin împărtășire. Un al doilea motiv pentru care pâinea și vinul se prefac este că pâinea și vinul sunt prin firea lor menite să se prefacă în trupul omenesc pentru al întreține. În general, rațiunile tuturor, celor ce sunt date spre hrănirea omului se prefac în rațiunea trupului și sângelui omenesc. Numai Trupul și Sângele omenesc, și anume trupul și sângele fiecărei persoane în parte sunt destinate să rămână în veci, chiar dacă trupul și sângele omesc sunt supuse după cădere în păcat morții, moartea aceasta nu este veșnică. Trupul și sângele omului sunt destinate învierii și vieții de veci.
Elementele euharistice se prefac fără să-și piardă chipurile lor, deoarece chipurile pâinii și vinului sunt mijloace prin care noi mâncăm trupul și bem sângele lui Hristos, mâncare prin care se înfăptuiește o unire cu mult mai deplină între Hristos și noi decât prin simpla iradiere a trupului Lui în noi. Actul de mâncare și de băutură este actul supremei uniri a noastre cu ceea ce mâncăm și bem, în acest caz cu trupul și cu sângele lui Hristos, mâncat și băut prin chipul pâinii și vinului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice în aceste sens: „Hristos ne-a dat putința să ne sărutăm de trupul Lui, ridicându-ne la o prietenie și mai mare și arătându-ne doru Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce doresc numai ca să-L vadă, ci și ca să-L atingă, să-L mănânce și să se sădească în trupul Lui, și să se unească cu El și să sature întreg dorul”.
Hristos se folosește de chipurile pâinii și vinului pentru a ni se da ca mâncare și băutură, atât pentru că El a devenit nevăzut după înălțare, cât și pentru că pâinea și vinul sunt alimentele principale pe care le mâncăm și bem noi, nu trupul și sângele descoperit, dar prin chipul pâinii și vinului, putem mânca însuși trupul Lui și putem bea însuși sângele Lui, întrucât chipurile pâinii și vinului sunt deplin înrădăcinate cu rațiunile lor, în trupul și în sângele Lui, și transfigurate prin aceasta și prefăcute în trupul și sângele Lui dincolo de chipurile lor. Astfel, dacă în veacul viitor toate vor fi transfigurate în Hristos și El va fi transparent și va iradia pe toate, iar aceasta nu numai pentru a-L vedea și atinge ci a rămâne cu El în această legătură, ci și pentru a-L mânca prin cele de mâncat, fără a ne sătura de El și fără a le elimina pe acestea ca în viața de aici, ci pentru a le asimila în trupul nostru ca niște raze luminoaste și pentru a le face transparente prin El, toate vor fi o universală euharistie.
Trupul Domnului atrage pe credincioși cu o dulceață curată, care este dulceața dragostei lui Iisus Hristos, ipostasul dumnezeiesc întrupat din iubirea de oameni și care își arată iubirea Sa față de noi și prin trupul pe care L-a luat. Iar împărtășirea cui trupul lui Hristos, produce o desfătare, o veselie negrăită sufletului, căci e comuniunea în iubire cu Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, plin de iubire, nesfârșită: „Îndulcitu-m-ai cu dragostea Ta Hristose și mai schimabat cu dumnezeiasca Ta iubire; drept aceea arde cu focul cel nematerial al iubiri Tale, păcatele mele și mă învretnicește a mă sătura cu desfătarea care este întru Tine, în trupul și sângele Tău…”.
Astfel prezența trupului și sângelui Mântuitorului sub chipul pâinii și vinului pentru a ni se da din iubire spre mâncare și băutură, sau pentru a se uni cu noi din iubirea la maximum dă deplina îndreptățire și eficacitate întrupării și învierii Domnului din iubirea față de noi.
Sf. Simion Noul Teolog vede în trupul și sângele euharistic al Domnului, taote bunătățile vieții viitoare creștinul împărtășindu-0se va moștenii aceste bunătăți care se cuprind în iubirea lui și care ni se arată în mod culminant în unirea Lui cu noi în euharistie. Toate aceste bunătăți ale iubirii și ale vieții nesfârșite au fost puse la dispoziția noastră în trupul Lui cel luat pentru noi, iar din aceasta ni s-au făcut și mai accesibile în chipul pâinii și vinului, prin care putem mânca trupul Lui și deci ne putem uni deplin cu El. Hristos folosește chipul pâini ca mijloc prin care ni se face accesibil trupul Lui sau pâinea cea cerească, în care sunt concentrate toate bunătățile, toate puterile care întrețin viața noastră cerească și eternă. Căci în trupul Domnului și în sângele Lui este însăși dumnezeirea infinită, pusă la dispoziția noastră, iar acest trup și acest sânge în care a coborât viața infinită dumnezeiască, ne sunt puse la îndemână și în mod permanent și încă în viața pământească, în chipurile de mâncat și de băut ale pâinii și vinului euharistic.
Bunătățile ce ne așteaptă în ceruri, însăși trupul și sângele Domnului iisus Hristos, pe care le vedem, le mâncăm și le bem în fiecare zi. Trupul și sângele înseși sunt, cum mărturisesc toți, acele bunătăți. Dar deoarece aceste bunătăți sunt de caracter spiritual, și de spiritualotatea lor ține curățirea sufletului, bunătatea, iubirea, ele nu pot fi simțite, gustate, decât de cei ce s-au străduit să dobândească o spiritualitate corespunzătoare. De aceea spune Sf. Simeon: „De voiești să cunoști ca adevărate cele spuse, fă-te sfânt prin lucarrea poruncilor lui Dumnezeu și apoi te împărtășește de cele sfinte și atunci vei cunoaște întocmai înțelesul celor spuse”.
Domnul însuși a spus: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în veacul cel de apoi” (In. 6, 47). Deci prin trupul și sângele euharistic avem dăruite nouă înseși învierea și viața de veci. Viața veșnică primită odată cu trupul Domnului implică în ea învierea, căci fără înviere nu ne-am putea bucura de totalitatea vieții noastre în veci. Cei ce se împărtășesc de trupul și sângele Domnului, au viața veșnică, pentru că petrec în El și El în ei. Ei au viața eternă pentru că se hrănesc cu pâinea viații adevărate și depline, care s-a pogorât din cer: „Eu sunt pâinea vieții”(In. 6, 48); „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” (In. 6, 52).
Tocmai pentru că în trupul lui Hristos avem viața adevărată și hrana dumnezeiască dată nouă prin chipul pâinii, iar în sângele său puterea de viață și veselia infinită, dată nouă sub chipul vinului, cel ce a înaintat în simțirea duhovnicească în aceste bunătăți prin euharistie, nu se satură niciodată de ele.
Prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, însuși trupul nostru este ridicat la treapta de trup a lui Hristos și de aceea e destinat învierii. Trupul nostru se sfințește prin aceasta și prin eforturile noastre de curățire care ne pregătesc pentru primirea trupului Lui și care se întăresc prin primirea Lui. Nu mai putem privi la trupul nostru ca la ceva inferior sau ca la un simplu instrument de plăceri, pentru că nu putem privi trupul lui Hristos astfel. Trupul e necesar sufletului pentru ca să ducă până la capăt pornirile sale spre curățire. Sfințirea sufletului, dacă e reală, înseamnă sfințirea sufletului, sau se vede prin sfințenia acestuia. Trupul meu și trupurile altora își descoperă un caracter de mare taină, odată se sunt chemate să se împărtășească cu Hristos euharistic. Trupul apare astfel ca o structură fluidă spiritual, material sau chiar teandrică.
Cei ce se împărtășesc în cursul vieții pământești de trupul lui Hristos, adâncindu-și aceste rațiuni ale trupului lor, împreună cu sufletul în Hristos euharistic vor învia spre unirea fericită cu El.cei ce nu s-au împărtășit cu trupul lui Hristos vor învia și ei cu trupul, căci trupul înviat al lui Hristos va duce la o viață fără de moarte materia trupurilor, însă aceștia se vor menține închiși față de bunurile ce vin prin comuniunea și în iubirea cu El.
Fiecare mădular al trupului nostru, unit prin sfânta împărtășanie cu Hristos, devine mădular a lui Hristos. Hristos a devenit subiectul mădularelor noastre lucrând prin ele, iar noi subiectul mădularelor lui Hristos, lucrând prin ele. Însă în mod paradoxal, noi rămânem conștienți că primim această cinste însă noi nu o dăm. Noi trebuie să ne străduim pe de o parte pentru curăția dinaintea sfintei împărtășani, iar pe de altă parte Hristos însuși ne face mai curați prin împărtășirea mea din El.
Spiritualitatea euharistiei constă într-o unire în curățire pentru care trebuie să ne străâduim înainte și după împărtășanie, dat fiind că acestă curățire nu e produsă de Hristos în noi fără efortul nostru. Hristos ne dă nu numai o stare de curățire, ci și o putere în vederea acestei curăți. Acest înțeles îl au cuvintele rostite de preot înainte de Sf. Împărtășanie „Sfintele, Sfinților”. Ele îi cheamă la Sfânta împărtășanie pe cei care sau pregaătit, dar le și făgăduiește puterea spre o viață mai curată.
Credincioșii nu trebuie să uite că se împărtășesc cu Hristos care a ajuns la înviere prin cruce și care deci rămâne într-un chip tainic în stare de jertfă pentru a ne da și nouă puterea de a mortifica pe omul vechi al păcatului și de a ne dărui lui Dumnezeu. Euharistia și-a păstrat întreaga importanță de izvor al unei vieți spirituale mereu sporite a credincioșilor, de putere în vederea spiritualizării lor înțeleasă ca drum spre desăvârșire, deoarece în euharistie credinciosul se unește cu Hristos, care-și trăiește și-și prelungește în credincioși toate actele și stările Sale mântuitoare.
Concluzii
Sfanta Euharistie sau Sfânta Impărtășanie se afla chiar în centrul vieții duhovnicesti a fiecarui credincios. Orice aspect al Bisericii ne conduce și iși are originea in Euharistie, care este împlinirea tuturor Tainelor. Dupa cum un mod de viata sanatos cere o alimentatie adecvată, viata crestină trebuie de asemenea crescută si hranită cu hrana spirituală. În capitolul șase al Evangheliei după Sfântul Ioan, Iisus Hristos vorbește despre necesitatea Euharistiei in termeni clari: "Daca nu mănânci din carnea Fiului Omului si nu bei din Sângele Lui, nu ai viată in tine." (Ioan 6: 53) Euharistia este in esența ei o cină, și deci nu a fost "inventata" de Iisus Hristos. In Vechiul Testament, aceasta cină exista ca ritual.
Euharistia crestină este o cină strans legată de cea din Vechiul Testament. Aceasta din urmă comemora eliberarea israelitilor din robia Egiptului. Înaintea mortii Sale, Iisus Hristos a luat aceasta masa impreună cu apostolii Săi:
"Iar pe cand mancau ei, Iisus, luând painea si binecuvântând, a frânt si dând ucenicilor, a zis: Luati, mancati; acesta este Trupul Meu. Si luand paharul, si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti; ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor." (Matei 26: 26-28)
Hristos a schimbat cina israelitilor în centrul vieții creștine.. Euharistia nu este doar o comemorare a unui eveniment. Ea este mai mult participarea la viata, moartea si invierea lui Iisus Hristos si afirmarea credintei că El va veni din nou cu slava:
"Paharul binecuvantarii, pe care-l binecuvantam nu este, oare, impartasirea cu Sîngele lui Hristos? Painea pe care o frangem nu este, oare, impartasirea cu Trupul lui Hristos?" (I Corinteni 10: 16)
Iisus Hristos este vesnicul si noul Miel Pascal ce ne elibereaza din robia răului, a ignoranței și a mortii si ne duce catre viața veșnică în Împaratia lui Dumnezeu. Termenul de Euharistie este derivat din cuvantul grecesc "eucharistia" care inseamna recunoștința și mulțumire. Aceasta denumire este data Sfintei Împartașanii – comuniunea, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi si recunoasterea Cuvântului lui Dumnezeu. Termenul de Euharistie este folosit deoarece prin Cina Domnului se aduce multumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a facut prin crearea, mântuirea si sfințirea lumii.Euharistia este numita de asemenea si Sfânta Impartasanie deoarece ne uneste cu Dumnezeu, cu fiecare dintre noi si cu poporul lui Dumnezeu, cel de a lungul istoriei.
Crestinii ortodocsi inteleg prin Sfanta Euharistie adevarata prezenta a lui Hristos. Ceea ce credinciosii primesc este adevaratul Trup si Sange al lui Iisus Hristos, oferite Tatalui in numele Fiului si prefacute prin actiunea si pogorarea Sfantului Duh. Acestea sunt continute in rugaciunea citita inaintea primirii Sfintei Euharistii:
"Cred, Doamne, si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi din care cel dintai sunt eu. Inca cred ca acesta este Insusi preacurat Trupul Tau si acesta este Insusi scump Sangele Tau." (Sfanta Liturghie)
De a lungul istorie crestine, s-a incercat in mai multe randuri explicarea modului in care painea si vinul se prehac in Trupul si Sangele lui Hristos. Asemenea incercari s-au caracterizat prin dorinta explicarii filozofice si stiintifice a ceea ce poate fi inteles doar prin credinta puternica. Crestinismul ortodox crede si invata ca Euharistia este cu adevarat Trupul si Sangele lui Hristos, pentru ca:
1) Iisus Hristos ne spune in mod clar ca: "Acesta este Trupul Meu…Acesta este Sangele Meu." Credinta ne pregateste pentru primirea Cuvantului lui Dumnezeu.
2) Duhul Sfant – "Duhul Adevarului" care "pe toate le implineste – preface darurile noastre din paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos.
3) Credinta ne intareste si ne facem sa credem ca acestea se intampla cu adevarat. Minunile lui Dumnezeu nu pot fi explicate sau rationalizate in termeni umani limitati.
Nu am putea niciodata accepta o invitatie la cina pentru ca apoi sa refuzam sa mancam. In acelasi fel, trebuie sa ne ingrijim sa luam parte la Euharistie de fiecare data cand ni se ofera. Chemarea preotului: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si dragoste sa va apropiati!" este chemarea lui Hristos "pentru a primi Trupul lui Hristos" si "pentru a gusta din fantana nemuririi" la fiecare Sfanta Liturghie.
Primirea frecventa a Euharistiei cere totusi o pregatire atenta. Inaintea primirii Euharistiei, trebuie:
1) sa fim constienti de pacatosenia noastra si sa cerem cu smerenie iertare de la Dumnezeu. Cu toate ca ar trebui sa participam cu totii cat mai des la spovedanie, celor ce primesc Sfanta Euharistie in mod regulat nu li se cere sa se spovedeasca de fiecare data, ci atunci cand este nevoie sau cand s-a savarsit un pacat grav ce apasa pe suflet;
2) sa ne dorim a intra in comuniune cu Tatal prin Iisus Hristos, Fiul Sau, in Sfantul Duh;
3) sa cautam ajutorul si vointa lui Dumnezeu in indreptarea vietii noastre;
4) sa petrecem un timp in meditatie in fiecare Duminica dimineata, luand aminte la Rugaciunea dinaintea primirii Sfintei Impartasanii, permitand astfel gandurilor noastre sa fie calauzite si indreptate de Sfantul Duh;
5) sa ne abtinem de la mancare sau bautura incepand cu sambata la miezul noptii, pana duminica dupa Sf. Liturghie. Persoanele bolnave, care trebuie sa ia medicamente sau femeile insarcinate pot sa nu tina post ci sa procedeze dupa cum cred de cuviinta.(nota: postul de miercuri si vineri este de natura disciplinara si nu este legat de primirea Sf. Impartasanii)
In concluzie, pentru crestinii ortodocsi, Euharistia este:
1) Taina Tainelor;
2) adevaratul Trup si Sange al Domnului nostru, Iisus Hristos, "varsat pentru viata lumii" si "dat ca hrana pentru cei credinciosi";
3) sursa vietii spirituale;
4) ceea ce ne aduce in impartasirea unimii cu Dumnezeu;
5) cel mai potrivit mod prin care ne aratam dragostea fata de Dumnezeu in timp ce Ii aducem multumiri pentru tot ceea ce El a facut pentru noi; si
6) semnul vizibil si real ca suntem membri adevarati ai Trupului lui Hristos, Biserica.
Prin primirea Euharistiei in mod frecvent, suntem hraniti spiritual pentru a creste in viata si credinta si intelegere spirituala.
"Si le-a zis Iisus: Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti minca trupul Fiului Omului si nu veti bea singele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevarata mincare si singele Meu, adevarata bautura. Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu ramine intru Mine si Eu intru el. Precum Ma trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma maninca pe Mine va trai prin Mine. Aceasta este piinea care sa pogorit din cer, nu precum au mincat parintii vostri mana si au murit. Cel ce maninca aceasta piine va trai in veac." (Ioan 6:53-58).
BIBLIOGRAFIE
SURSE
* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh TEOCTIST, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1988.
* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, cu
comentarii din partea Î.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere românească de Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae:
Vol. 1, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1992.
Vol. 2, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1993.
Vol. 3, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1993.
Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul
curăța, lumina și desăvârși, traducere românească de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae:
Vol. 5, Editura IBM al BOR, București,1976.
Vol. 6, Editura IBM al BOR, București, 1977.
Vol. 7, Editura IBM al BOR, București, 1977.
DICȚIONARE / ENCICLOPEDII
* * * Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ion Bria, ediția a II-a, Editura IBM al
BOR, București, 1994.
* * * Patrologie, Coman, Pr. prof. dr. Ioan Gh. – vol. I-III, Editura IBM al
BOR, București, 1984-1988.
* * * Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei Republicii
Populare Române, București, 1958.
* * * Dicționarul Biblic, Editura “Cartea creștină”, Oradea, 1995.
IZVOARE PATRISTICE
Antonie cel Mare, Sfântul, Filocalia, vol. I, ediția a II-a, București, Editura
Harisma, București, 1992.
Atanasie cel Mare, Sfântul, Despre Întruparea Cuvântului, traducere
românească în colecția PSB nr. 16, de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBM al BOR, București.
Clement, Sfântul Alexandrinul, Stromate, în traducere românească de Pr.
Dumitru Fecioru în Sfântul Clement Alexandrinul. Scrieri, partea a
Doua, din colecția PSB vol. 5, Editura. IBM al BOR, București, 1982.
Ioan, Sfântul Damaschin, De fide ortodoxe, traducere românească de Pr.
Dumitru Fecioru în “Dogmatica”, Editura Scripta, București, 1993.
Iustin, Sfântul, Apologia întâi, traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru în
Colecția PSB vol. 2, Editura IBM al BOR, București, 1980.
Macarie, Sfântul Egipteanul, Omilii duhovnicești, în traducere românească de
Pr. prof. Constantin Cornițescu, Sfântul Macarie Egipteanul. Scrieri din
colecția PSB vol. 34, Editura IBM al BOR, București, 1992.
Maxim, Sfântul Mărturisitorul, Răspunsuri către Thalasie, traducere
românească de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în FR vol. III, Editura
Harisma, București, 1992.
Idem, Ambigua, traducere românească de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în
colecția PSB vol. 80, Editura IBM al BOR, București, 1987.
Vasile, cel Mare, Sfântul, Omilii și Cuvântări, traducere românească de Pr.
Dumitru Fecioru în colecția PSB vol. 17, Editura IBM al BOR,
București, 1986.
Idem, Despre Duhul Sfânt, traducere românească de Pr. prof. dr. Constantin
Cornițescu & Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, în PSB vol. 12, Editura
IBM al BOR, București, 1988.
LUCRĂRI ȘI STUDII CU CARACTER GENERAL
Balea, Nicolae, Diac. Prof., Învǎțǎtura despre Logosul întrupat ca paradigmǎ a vieții creștinului, în teologia apostolicǎ și patristicǎ, în Rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1985.
Bǎbuș, Grigorie, Agapa și liturghia în Biserica primarǎ, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1986.
Bǎjeu, I, Sfânta Euharistie în unitatea creștinilor, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4, 1967.
Bobrinskoy, Boris, Rugǎciunea inimii și Euharistia, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1993.
Braniște, Ene, Pr. Prof., Curs de liturgicǎ și tipic cu noțiuni de artǎ creștinǎ, București, 1965.
Bria, Ioan, Pr. Prof. Dr., Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharisti, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1959.
idem Dimensiunea hristologicǎ a iconomiei Mântuirii, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983.
Bunea, I. Sfânta Împǎrtǎșanie în viața creștinǎ, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4, 1967.
Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere româneascǎ de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
Idem Tâlcuirea dumezeieștii Liturghii, traducere româneascǎ de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
Caraza, I., Doctrina Euharisticǎ dupǎ Sfântul Chiril al Alexandriei, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1968.
Catavasier, Canonul Învierii, Editura IBM al BOR, București, 1997.
Cândea, Spiridon, Pr. Prof., Liturghiile primare sau apostolice, în Rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1959.
Idem, Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Hristos, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1963.
Chințescu, Nicolae, Prof., Sfintele Taine, în Rev. „Studii Teologice”, nr.7-8, 1948.
Coman, Ioan, Pr. Prof., Sfânta Euharistie în concepția vechilor-catolici și poziția Bisericii Ortodoxe în aceastǎ problemǎ, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3, 1967.
Cosma, Ioan, Cuvânt de învǎțǎturǎ despre Sfânta Euharistie, în Rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 9-10, 1983.
Idem Valoarea moralǎ creștinǎ a dumnezeieștii Euharisti, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1964.
Deseille, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, traducere româneascǎ de Dora Mezedrea, Editura Anastasia, București, 1995.
Domșa, V., Sfânta Euharistie, în Rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 4-5, 1981.
Idem, Vinul Euharistic, în Rev. „Biserica Ortodoxǎ Românǎ”, nr. 2-3, 1931.
Felmy, Karl Christian, De la Cina de Tainǎ la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, traducere româneascǎ de Pr. Prof. Ioan I. Icǎ, Sibiu, 2004.
Galeriu, Constantin, Pr., Jertfǎ și Rǎscumpǎrare, Editura Harisma, București, 1991.
Ghitescu, N., Prof., Premisele învǎțǎturii creștine despre raportul dintre har și libertate, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1959.
Ivan, I. Ilie, Pr. Dr., Întruparea Logosului Divin – Fǎgǎduințǎ și împlinire, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1987.
Joița, Al., Sfânta Tainǎ a Euharistiei, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1975.
Kavsokalivitul, Neofit, Despre Dumnezeiasca Împǎrtǎșire cu preacuratele lui Hristos Taine, Editura Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1992.
Manolache, Anca, Botez, euharistie, slujire, în Rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 1-2, 1983.
Mehedinți, V. B., Sfânta Euharistie ca tainǎ, a unitǎții, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6, 1965.
Meyendorff, John, Teologia Bizantinǎ, traducere româneascǎ de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Editura IBM al BOR, București, 1996.
Murariu, D., Despre unirea euharisticǎ, în Rev. „Mitropolia Moldovei”, nr. 1-2, 1954.
Nicolae, al Macariopolei, Episcop Dr., Preînchipuiri Euharistice, caracterul și importanța lor, în Rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1974.
Nicolae, N., Cele patru Evanghelii, dovadǎ pentru folosirea pâinii dospite la Sfânta Euharistie, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1951.
Petcu, I. S., Ritualul împǎrtǎșirii în riturile liturgice orientale, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1973.
Pogan, Dorel, Drd., Semnificația eclesiologicǎ a Sfintei Euharistii, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1973.
Sandu, Ștefan, Drd., Întruparea Mântuitorului dupǎ cele trei confesiuni creștine, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1970.
Sava, Gheorghe, Sfânta Euharistie ca Jertfǎ și Tainǎ în fața obiecțiunilor sectare, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1986.
Sârbu, C., Sfânta Euharistie și unicitatea creștinǎ, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1967.
Schmemann, Alexander, Euharistia-Taina Împǎrǎției, traducere româneascǎ de Pr. Boris Rǎduleanu, Editura Bonifaciu, București, 2003.
Stan, Rǎzvan Nicolae, Prin Înomenirea Fiului spre Îndumnezeirea omului, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2002.
Stǎniloaie, Dumitru, Pr. Prof., Care pentru noi oamenii S-a fǎcut om, în Rev. „Glasul Bisericii”, nr. 11-12, 1948.
Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1976.
Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1966.
Idem, Dogma euharisticǎ în Sfânta Liturghie și iubirea creștinǎ, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1967.
Idem, Euharistia în cele trei Confesiuni, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1953.
Idem, Mǎrturisirea dreptei credințe prin rugǎciunile preotului însoțite de rǎspunsurile credincioșilor ca pregǎtire pentru înfǎptuirea Jertfei Euharistice și împǎrtǎșirii de ea, în Rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1982.
Idem, Sinteza Eclesiologicǎ, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955.
Idem, Taina Euharistiei izvor de viațǎ spiritualǎ în Ortodoxie, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
Idem, Teologia Euharistiei, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3, 1969.
Idem, Teologie Dogmaticǎ Ortodoxǎ, vol. III, Editura IBM al BOR, București, 1997.
Telea, Marius, Antropolagia Sfinților Pǎrinți Capadocieni, Editura Emia, Deva, 2005.
Tilea, Gheorghe, Evlavia euharisticǎ dupǎ Sfântul Ioan Gurǎ de Aur, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1957.
Todoran, S., Sfânta Euharistie. Studiu exegetic, în Rev. „Biserica Ortodoxǎ Românǎ”, nr. 9-10, 1982.
Vintilescu, Petre, Pr., Capitolul împǎrtǎșirii în cadrul Sfintei Liturghii, în Rev. „Biserica Ortodoxǎ Românǎ”, nr. 3-4, 1963.
Idem, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, București, 2001.
Idem, Încercǎri din Istoria Liturghiei, Editura Nemira, București, 1938.
Idem, Sfânta Împǎrtǎșanie în spiritualitatea creștinǎ. Deasǎ, ori rarǎ împǎrtǎșire, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1953.
Zarea, A., Jertfa euharisticǎ-centru al Sfintei Liturghii, în Rev. „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1963.
Zǎgrean, I., Împǎrtǎșirea credincioșilor la Sfânta Liturghie, în Rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1969.
Zizioulas, Ioannis, Creația ca Euharistie, Editura Bizantinǎ, București, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Euharistia Ca Jertfa Si Taina (ID: 167327)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.