Eufemisme Si Disfemisme In Discursul Politic Romanesc Actual
EUFEMISME ȘI DISFEMISME
ÎN DISCURSUL POLITIC
ROMÂNESC ACTUAL
CUPRINS
1. INTRODUCERE
1.1. Scopul lucrării
1.2. Metodologie
2. ASPECTE TEORETICE
2.1. Discurs public
Discurs politic
Eufemisme
Disfemisme
Concluzii
MIJLOACE DE REALIZARE A EUFEMISMELOR ȘI DISFEMISMELOR
Mijloace lexicale de realizare a eufemismelor
3.1.1. Procedee externe
3.1.2. Procedee interne
3.1.3. Procedee mixte.
3.2. Mijloace semantice de realizare a eufemismelor
3.3. Mijloace stilistice de realizare a eufemismelor
Mijloace de realizare a disfemismelor
Concluzii
4. DOMENII DE UTILIZARE A EUFEMISMELOR ȘI DISFEMISMELOR
Domeniul publicitar
Domeniul politic
Eufemisme în discursul politic
Disfemisme în discursul politic
Concluzii
CAUZELE ȘI EFECTELE FOLOSIRII EUFEMISMELOR ȘI DISFEMISMELOR
Principiul persuasiunii
Principiul politeții
Efecte
Concluzii
6. CONCLUZII GENERALE
INTRODUCERE
1.1 Scopul lucrării
Relațiile interumane se schimbă, evoluează sau involuează odată cu dezvoltarea societății. La baza relațiilor interumane stă actul comunicării. Eficacitatea comunicării de zi cu zi rezidă de cele mai multe ori în mijloace de atenuare, de camuflare a problemelor sociale.
Comunicarea prin cuvânt devine o falsă comunicare, cuvintele fiind selectate și utilizate de emițător astfel încât să mascheze realitatea, îndeosebi când referirile se fac la aspectele neplăcute, negative ale acesteia, ci nu să o evoce în modul cel mai clar și real posibil. Un limbaj care ar copia în totalitate realitatea intențiilor, faptelor și sentimentelor noastre ar presupune un rezultat de nesuportat: ar dispărea politețea și cuvintele de tipul „mă bucur”, „am deosebita plăcere”, „regret”, deoarece utilizăm de regulă aceste expresii mai degrabă formal, doar de dragul etichetelor și conveniențelor sociale.
Un limbaj pe deplin sincer ne obligă să fim brutali dincolo de limita de suportabilitate, atât în privința semenilor, cât și și a noastră înșine. Avem numeroase exemple de acest fel în viața cotidiană: „cineva a suferit un accident serios “în loc să comunicăm franc „a fost strivit de o mașină “, sau expresii „a dat colțul „ , „a trecut în neființă”, „a dat ortul popii”, în locul termenului dur „a murit”.
De la mica și inocenta autosugestie care ne ajută să ne liniștim din când în când conștiința, până la manipularea involuntară sau chiar voită a indivizilor cu care interacționăm zilnic și ajungând apoi până la manipularea maselor, funcția eufemistică își face simțită prezența, eufemismul fiind un ingredient esențial cât și de neînlocuit al limbajului.
Eufemismul este unul dintre mijloacele verbale pe care le întâlnim cel mai des utilizate în comunicare, având scopul de a atenua impactul pe care îl are asupra receptorului un mesaj negativ. Am ales că temă de cercetare utilizarea eufemismelor și difemismelor în discursul politic pentru a pune în discuție societatea democratică contemporană și aspectul paradoxal al acesteia. Ideea de bază este că „democrație”, prin analizarea rădăcinilor din limba greacă „demos” (popor) + „kratos” (putere), se poate defini ca o formă de guvernământ în care puterea se afla în mâinile poporului. Cum eufemismele și disfemismele sunt mijloace verbale de a controla impactul pe care un mesaj îl are asupra receptorului, vom analiza efectul acestora asupra societății când sunt utilizate în discursuri politice.
În discursurile politicienilor din toate timpurile se poate observa tendința lor de a utiliza astfel de strategii care le permite să camufleze efecte neplăcute ale acțiunilor politice, aspectele negative ale realităților, cu scopul de a-l afecta cât mai puțin pe destinatar. Există situații în care se păstrează funcția eufemistică, dar intenția vorbitorului diferă de la o societate la alta, mai exact nu se mai urmărește atenuarea impactului pe care mesajul transmis îl poate avea asupra receptorului, ci se urmărește persuadarea acestuia, emițătorul vrând să îi impună receptorului să adopte o viziune anume asupra realității.
Utilizarea excesivă a eufemismului poate duce la încercarea nereușită de a evita realitate neplăcută, ajungând la degradarea eufemismului și chiar la transformarea acestuia în disfemism, termen ce este folosit în scop contrar atenuării, păstrând tocmai conotațiile negative, având rolul de a marca tocmai atitudinea ofensatoare a vorbitorului.
Primii lingviști care au fost interesați de studiul eufemismului au fost autorii de cultură anglo-saxonă, iar în mediul romanic, analiza sistematică a eufemismului începe în anii ’80 ai secolului trecut. Respectivele studii prezentau un pronunțat caracter enciclopedic, lexicografic, practice sau dețineau o abordare pur stilistică a eufemismului, limitând în acest fel analiza din punct de vedere semantic a acestuia.
În acest peisaj al studiilor dedicate eufemismului și disfemismului, se fac remarcate lucrările unor cercetători de marcă, lucrări ce constituie opere fundamentale din bibliografia eufemismului și a disfemismului. În acest sens, este de menționat activitatea susținută de cei doi cercetători Allan și Burridg, care și-au dedicat o mare parte din activitatea lor cercetării studiului mecanismelor disfemismului și eufemismului. Pentru a defini termenii de eufemism și disfemism am utilizat atât dicționarele explicative ale limbii române și ale limbii engleze, cât și definițiile date de cei doi cercetători în cărți precum.: “Euphemism and Dysphemism: Language used as a Shield and Weapon” (1991) sau, “Euphemism, Dysphemism, and Cross- Varietal Synonimy” (1988). Totodată, sunt publicate cercetări ale eufemismelor văzute ca “Forbidden Words: Taboo and the Censoring of Language” (1992). O ultimă publicație în acest domeniu a celor doi cercetători este “Is political correctness a Euphemism for Euphemism?” (1999).
Până în ultimele decenii însă, problema eufemismului a fost ignorată aproape în totalitate, cu atât mai mult cu cât la noi, pe lângă reținerea de a discuta despre “anumite lucruri”, reținere ce era specifică tuturor culturilor occidentale, au existat restricții severe impuse de regimul totalitar. Așadar, existau puține lucrări de lexicologie, lexicografie și stilistica care îndrăzneau să abordeze subiecte “delicate” din limbă, acestea aveau o circulație restrânsă printre specialiști și erau foarte sumare. Ulterior, în anii după căderea dictaturii, încercările de popularizare a lucrărilor de acest gen s-au rezumat, în principiu, la realizarea de dicționare de argou, la editarea dicționarelor completate cu intrări de cuvinte-titlu licențioase sau vulgare.
Interdicții lingvistice și implicit, tabuuri, au existat dintotdeauna în limbă, dar evoluția societății reprezintă o cauză a schimbării domeniilor în care acestea apar în mod frecvent. Așadar, am optat pentru analiza exemplelor din discursul public, în special discursul politic, deoarece consider că acest domeniu abundă de eufemisme și disfemisme, servind cel mai bine scopului cercetării acestora. Rolul discursului este, prin definiție, comunicarea; așadar, comunicând, emițătorul acționează asupra receptorului, cu intenția de a-l informa sau manipula, dar și asupra emițătorului însuși, determinând modul în care acesta este perceput în societate.
Atât discursul politic românesc cât și cel internațional sunt surse inepuizabile de eufemisme. Scopul emițătorului este acela de a manipula receptorul, publicul, de a-și consolida puterea, totodată de a impune receptorului propriile opinii cât și, de cele mai multe ori, de a dezinforma publicul.
Diversitatea eufemismelor și abundența lor din acest tip de discurs determină ermetizarea limbajului politic; în acest fel receptorul neavizat nu este capabil să decodeze corect mesajul, deoarece nu există un cod comun atât emițătorului cât și receptorului. Așadar, voi analiza acești termeni ce sunt aparent accesibili categoriilor de vorbitori de toate genurile, dar sintagmele în care sunt utilizați determină schimbarea sensului lor (proceduri alternative, foc prietenesc, pagube colaterale, lovitură chirurgicală, eliberare din funcție etc.). Scopul emițătorului este acela de a dezinforma, dar totodată de a putea pretinde că a transmis informația exactă.
Diversitatea eufemismelor politice este rezultatul presiunilor extralingvistice. Printre funcțiile pe care cuvintele le îndeplinesc, una dintre cele mai responsabile sau mai serioase tinde să fie ascunderea adevărului sau, cel puțin, voalarea sa. Este ceea ce putem numi funcția eufemistică a limbajului. Astfel, atât eufemismele cât și disfemismele sunt ingrediente esențiale și de neînlocuit ale limbajului.
Metodologie
Lucrarea de față își propune să analizeze atât modalitatea în care sunt utilizate eufemismele și disfemismele în discurs, în special în discursul politic, cât și efectele utilizării eufemismului și disfemismului în planul lexico-semantic, în planul comunicării interpersonale și în cel pragmatic.
Totodată, voi urmări mecanismele transformării eufemismelor în disfemisme, precum și stabilirea situațiilor în care este se realizează intenționat sau nu această transformare din eufemism în disfemism.
Sfera largă de utilizare a eufemismelor și, totodată, de apariție a disfemismelor, determină alegerea unor domenii ce vor fi analizate și prezentate, prin urmărirea mecanismelor de realizare a exprimării eufemistice, implicit disfemistice, cât și urmărirea scopurilor, efectelor și cauzelor acestei exprimări.
Dintre domeniile în care eufemismele și disfemismele sunt utilizate, deși sunt numeroase, îmi propun să iau în discuție doar câteva, așadar, ne vom ocupa de discurs, în special de discursul politic, dar și de anunțurile publicitare, într-o mică măsură.
Utilizarea eufemismului în presa românească este frecventă, în ciuda acestui fapt fenomenul nu este analizat, deoarece atenția receptorilor este atrasă de exprimarea nepoliticoasă, trivială chiar, din cadrul discursului politic în special. Consider că este necesară urmărirea acestui fenomen în cadrul discursului politic, pentru a se stabili măsura în care se pot trasa anumite reguli, anumite limite ale exprimării eufemistice.
Relativa noutate a temei propuse impune folosirea unor termeni dintre care numeroși nu sunt incluși în dicționarele limbii române, voi dedica primul capitol al acestei lucrări definirii termenilor, mai exact a definirii discursului public, discursului politic, eufemismelor și disfemismelor.
Așadar, vom defini discursul ca procesul de transmitere de idei, informații, opinii, puncte de vedere, de la un individ la altul sau de la un grup la altul. Discursul public constituie un proces în decursul căruia un actor social aflat într-o situație dată construiește o relație, o legătură cu interlocutorii săi folosindu-se de propria sa identitate, de identitatea interlocutorilor, precum și de un întreg spațiu social convențional.
Discursul politic este modalitatea principală prin care actorul politic, omul politic declanșează seria de evenimente care alcătuiesc comunicarea politică. Prin determinarea “politic”, discursul intră în spațiul extralingvistic, părăsindu-l pe cel lingvistic.
Eufemismul este un cuvânt sau o expresie cu rolul de a substitui un termen ce este considerat ofensator. Eufemismul poate fi definit totodată ca o modalitate de a se face referire la un lucru neplăcut, negativ, stânjenitor sau care ar putea leza, deranja interlocutorul, prin înlocuirea termenului literar cu un altul, care este mai puțin ofensiv, indirect sau chiar o metaforă.
Opusul eufemismului, disfemismul, are rolul de a marca chiar atitudinea ofensatoare a vorbitorului. Referindu-ne la proveniența disfemismelor, unele dintre ele sunt eufemisme care s-au degradat, în timp ce alte disfemisme sunt termeni care au avut conotații negative dintotdeauna. Ele constau în înlocuirea unui termen cu un termen jignitor, cum ar fi: “bozgor” în loc de “maghiar”, “garcea” în loc de “polițist”, politică. Prin determinarea “politic”, discursul intră în spațiul extralingvistic, părăsindu-l pe cel lingvistic.
Eufemismul este un cuvânt sau o expresie cu rolul de a substitui un termen ce este considerat ofensator. Eufemismul poate fi definit totodată ca o modalitate de a se face referire la un lucru neplăcut, negativ, stânjenitor sau care ar putea leza, deranja interlocutorul, prin înlocuirea termenului literar cu un altul, care este mai puțin ofensiv, indirect sau chiar o metaforă.
Opusul eufemismului, disfemismul, are rolul de a marca chiar atitudinea ofensatoare a vorbitorului. Referindu-ne la proveniența disfemismelor, unele dintre ele sunt eufemisme care s-au degradat, în timp ce alte disfemisme sunt termeni care au avut conotații negative dintotdeauna. Ele constau în înlocuirea unui termen cu un termen jignitor, cum ar fi: “bozgor” în loc de “maghiar”, “garcea” în loc de “polițist”, termeni ce sunt folosiți în limbajul uzual, cu scop denigrator.
După definirea termenilor voi continua printr-o prezentare scurtă a utilizării eufemismelor privită din perspectivă diacronică. Abordarea eufemismelor din perspectiva diacronică a determinat stabilirea unor cauze ce impun utilizarea eufemismelor și a disfemismelor. Evoluția societății implică schimbări la nivelul limbii, schimbări care sunt determinate de interdicții, de constrângeri, ce diferă de la o epocă la alta.
Ulterior ne vom îndrepta atenția asupra utilizării eufemismelor și disfemismelor în societatea actuală, în presa scrisă și online mai exact. Ca ilustrări voi utilizata exemple preluate din reviste și ziare, cât și de pe internet, mai exact de pe forumuri, de pe site-uri de știri, prin folosirea motorului de căutare Google. Voi prelua într-un număr redus de cazuri exemple din reclame și din știri, ce sunt difuzate prin intermediul televiziunii. Selecția unor domenii de utilizare a eufemismelor a fost determinată de cercetarea din perspectiva sincronică a eufemismelor.
Izvoarele ce au stat la baza alcătuirii corpusului se constituie din rezultatele cercetării individuale, accesării site-urilor web specializate, din glosarea materialelor din discursuri politice, mass-media, sau diverse discursuri politice românești actuale postate pe Youtube. În acest fel, se va asigura un echilibru între situațiile de comunicare concretă și materialul lexical relevant la nivelul limbii.
Voi aborda și analiza discursuri politice, deoarece este de remarcat în acest tip de discurs, o densă utilizare a eufemismelor, și deoarece presa este accesibilă tuturor categoriilor de vorbitori, fiind mijlocul de difuzare a acestor tipuri de discurs și constituind o oglindă a societății actuale.
În ceea ce privește discursurile publicitare, voi opta pentru rubricile: Matrimoniale, Vânzări, Cereri, Oferte serviciu, pentru a evidenția abundența eufemismelor. Ocurența eufemismelor în reclamele și anunțurile publicitare este determinată de însuși scopul acestora și anume: promovarea produsului cât și persuadarea receptorului, pentru transformarea acestuia în cumpărător.
Exprimarea eufemistică determină atât apariția de cuvinte noi, cât și modificări semantice și anume: restrângeri de sens sau generalizări ale termenilor ce există deja în limbă. Modalitățile de formare a acestor cuvinte și sensuri sunt diferite, încât mi-am propus o clasificare și o cercetare mai amănunțită a acestora.
Voi distinge mijloacele lexicale de cele stilistice și de cele semantic, pentru exemplificare voi folosi atât enunțuri din texte-suport cât și exemple personale.
Totodată, voi dedica un capitol analizei disfemismelor în discursul politic și voi analiza frecvența disfemismelor în presă, frecvență ce diferă de la un anumit tip de discurs la un altul, cât și de la o publicație la alta.
Metoda de lucru utilizată ce stă la baza cercetării eufemismelor și disfemismelor în discursul politic este analiza discursului. Discursul nu este perceput doar ca instrument, o modalitate de descriere a realității, ci totodată de construire a ei, astfel practicile discursive sunt influențate de practicile sociale și totodată au influență asupra lor. Autorii sunt percepuți mai mult decât simplii indivizi care utilizează limbajul într-un context anume, ci ca purtătorii unui tip anume de discurs. Respectivele discursuri sunt legate strâns de anumite reprezentări ideologice și valori, iar limbajul este utilizat ca instrument prin care ideologia în cauză se impune asupra receptorului, ca instrument al puterii. Așadar, limbajul și discursul politic abundă atât în eufemisme, cât și în disfemisme, ambele utilizate ca instrument al puterii, din dorința emițătorului de a menaja sau deranja receptorul și de a-și menține propria imagine.
Comunicarea interumană reprezintă o temă de studiu vastă, iar cercetarea tuturor schimbărilor ce se produc la nivelul limbii poate fi oprită asupra unui singur aspect, așadar, într-o lucrare de acest tip, atât domeniile cercetate și analizate cât și concluziile la care voi ajunge vor fi limitate.
Printre aspectele pe care propun să le promovez și să le elucidez în lucrarea de față, menționez: definirea și delimitarea conceptelor privitoare la discurs public, discurs politic, la clasele de eufemisme și disfemisme, cercetarea modului prin care limba reflectă realitatea, și totodată este modelată în mod conștient de societate, reliefarea procedeelor de creare a eufemismului și a disfemismului, prezentarea domeniilor de utilizare a eufemismelor și disfemismelor, prezentarea metodelor de persuadare și atenuare prin folosirea eufemismelor, cât și explicarea rolului contextului în transformarea eufemismelor în disfemisme.
În urma analizei pe care o voi întreprinde, urmăresc să analizez dacă această exprimare este caracteristică tipului de discurs politic, care este impactul utilizării eufemismelor asupra limbii române cât și dacă se manifestă în cadrul tuturor nivelurilor: stilistic, lexical, semantic și pragmatic.
Așadar, voi analiza dacă eufemismele și disfemismele determină dezvoltarea limbii, deschiderea pentru asimiliarea de termeni noi, dar și dacă există pericolul degradării relațiilor interumane din cauza faptului că acești termeni pentru care optează emițătorul cu intenția de a evita aspectele negative, neplăcute ale realității, constituie un blocaj în comunicare.
Capitolul 2. ASPECTE TEORETICE
DISCURSUL PUBLIC
Discursul constituie procesul de transmitere de idei, informații, opinii, puncte de vedere, de la un individ la altul sau de la un grup la altul. Discursul public este o componentă esențială care contribuie la dezvoltarea civilizației și a culturii. Cultura și civilizația sunt cele două aspecte fundamentale ale chiar condiției omului în lume. Cultura reprezintă orice adaugă omul naturii.
Omul este singura ființă capabilă de a construi mijloace de producție și comunicare, ceea ce înseamnă că, prin esența și structura ei, cultura constă în mijloace de producție și comunicare. Discursul public reprezintă unul dintre procesele de comunicare care operează la nivelul global al societății. Discursul public a pătruns în viața noastră, „orientându-ne în mod continuu modalitatea de percepție și de raportare la realitatea imediată, direcționându-le și investindu-le cu semnificații, dorind să inducă atitudini și comportamente” (Bidu-Vrănceanu: 2005, 25)
Discursul public constituie un proces în decursul căruia un actor social aflat într-o situație dată (într-un anumit spațiu fizic și social, la un anumit moment) construiește o relație, o legătură cu interlocutorii săi folosindu-se de propria sa identitate, de identitatea interlocutorilor, precum și de un întreg spațiu social convențional (reguli, norme, reprezentări și valori sociale, coduri și ritualuri de relaționare). Astfel, din acest punct de vedere, orice discurs este o construcție cognitivă și socială. Discursul implică întotdeauna un anumit comentariu sau o interpretare cu privire la ceea ce se comunică, în acest proces participanții apelând la diferite tipuri de resurse precum o limbă naturală, un limbaj, canale de comunicare sau anumite argumente, pentru a-și construi o anumită poziție față de tema pusă în discuție și față de interlocutor.
„Discursul public este tipul de discurs caracterizat prin prezentarea într-un mod succint a unei idei, cu scopul de a convinge publicul cu privire la importanța sa, difuzarea socială pe scară largă, punerea în mișcare a conținuturilor puternic marcate de normele culturale, folosirea de mesaje lingvistice și plastice” (Stoiciu: 2000, 9).
Dezvoltarea comunicării nu a influențat numai modul de viață al oamenilor, munca și timpul liber. Dezvoltarea comunicării a atins și alte domenii, cum ar fi marile instituții și întreprinderile, administrațiile, adică viața politică, economică, culturală, și chiar și viața sportivă sau religioasă. Așadar, comunicarea duce la înglobarea tuturor activităților strategice ale unei societăți, a tuturor rețelelor cât și instrumentelor care fac să circule informațiile și funcționează precum o grilă de lectură a practicilor sociale.
Comunicarea constituie „un subiect de preocupare și un imperativ pentru toți factorii care urmăresc favorizarea transparenței dialogului, a participării cât și a rezolvării problemelor care apar într-o societate ce se dorește a fi performantă.” (Stoiciu: 2000, 11). Acest mit al comunicării, ca remediu la numeroase problemele, are o viață îndelungată, având în vedere faptul că numeroși factori de răspundere apelează la profesioniștii comunicării pentru a-și îmbunătății propria imagine sau pe cea a întreprinderii lor. Așadar, trebuie avute în vedere date exacte înainte de a acționa, căutarea contactelor înainte de a lua decizii, adică adoptarea unei strategii de persuadare și de punere în valoare.
Așadar, folosită ca instrument de ameliorare a relațiilor interumane și nu numai, comunicarea influențează viața socială, politica și economică a unei țări. Câmpurile de aplicare a comunicării sunt deci nenumărate. Dezvoltarea fulgerătoare a comunicării generează multiple domenii de utilizare, printre care amintim și domeniul politic.
DISCURSUL POLITIC
Discursul politic reprezintă un element esențial a limbajului începutului de secol XXI. Democratizarea ce s-a înregistrat în majoritatea statelor europene în cadrul ultimului deceniu a făcut că limbajul să devină arma centrală de atac a adversarului politic.
Comunicarea politică, respectiv discursul politic este precedat de un contract de comunicare, adică, așa cum spune Beciu “este precedat de așteptările pe care interlocutorii le au unul în raport cu celălalt în situația dată” (2000, 12). Astfel, încă înainte de a interacționa (de a iniția comunicarea), interlocutorii apelează la un ritual de abordare a interlocutorului (o limbă naturală, un limbaj, o tonalitate, anumite modalități de adresare etc), o tematică (corespunzătoare situației de comunicare), anumite percepții referitoare la personalitatea interlocutorului (interlocutorii au predispoziția să își formeze unele impresii la puțin timp după ce comunicarea a fost inițiată, sau chiar înainte de a se cunoaște), roluri de comunicare (situația socială în care interlocutorii acționează le conferă acestora anumite roluri formale, adică un “statut” provizoriu care va putea fi modificat în interacțiunea propriu-zisă). Rolurile de comunicare contribuie în mod decisiv la finalitatea contractului de comunicare. Astfel, contextele în care acționează actorii sociali constituie diferite variații ale unor tipuri de situații sociale (situații politice, administrative, didactice). De exemplu, intervenția unui om politic într-o perioadă electorală are că finalitate, dincolo de scopurile imediate, satisfacerea unui obiect tipic pentru situația electorală și anume persuadarea electoratului în legătură cu superioritatea ofertei unui candidat, prin comparație cu oferta celorlalți candidați. O altă formă de finalitate a contractului de comunicare este prezentată de Stoiciu: “finalitatea contractului de comunicare mediatică constă în informarea și, în același timp, captarea interlocutorului.” (2000, 21)
Discursul politic este structurat în jurul a două tipuri de teme: pozitive și negative. De regulă, candidații se folosesc de temele pozitive pentru sublinierea propriului program, modalitatea în care vor reuși să rezolve problemele curente cu care se confruntă țara, de un limbaj negativ pentru a face referire la contracandidații lor ori la cei ce sunt la putere atunci. Acest fapt poate să aibă două explicații: în primul rând, utilizarea unor termeni negativi generează o imagine grotescă a contracandidaților, așadar alegătorii vor avea alternativa unică, să nu voteze pentru aceștia și să-l aleagă pe cel care a avut curajul de a demasca răul; în al doilea rând, o analiză mai pătrunzătoare, poate să dezvăluie că un candidat care utilizează numai teme negative deoarece nu are de fapt nici un tip de program electoral. De regulă, acei candidați care nu prezintă nici un fel de șansă utilizează cu preponderență modalități negative în discursurile lor.
„Oamenii politici au înțeles repede faptul că, grație sfaturilor specialiștilor în marketingul politic, în publicitate și în sondaje, puteau să-și îmbunătățească imaginea în ochii opiniei publice.” (Stoiciu:2000, 22). Astfel, ei dezvoltă o strategie de comunicare ce se bazează mai mult pe forma decât pe fond, încercând prin toate mijloacele să atragă atenția mass-media. Prin urmare, viața politică însăși se transformă în societățile noastre democratice.
Luând în considerare genul de cadre instituționalizate și speciile de strategii discursive, cât și pornind de la tipul de argumentare prezent în discursul politic și relațiile epistemice de acest gen, se pot deosebi, mai multe subtipuri sau subcategorii în interiorul tipului de discurs politic. Acestea pot fi discurs parlamentar, discurs electoral, discurs politic de tip didactic, etc.
Beciu (2000,16) identifică următoarele elemente distinctive ce caracterizează comunicarea politică, din perspectiva procesului comunicării. Acestea sunt: „aspectul instrumental al comunicării politice”, comunicarea politică fiind o relație de persuasiune intre interlocutori, iar cel de-al doilea: „aspectul instituțional”, comunicarea politică văzută ca un sistem construit din reglementari normative și convenționale ce sunt destinate publicității politice, din resurse tehnologice, condiții etice și condiții profesionale.
Discursul politic este definit în primă instanța drept “influențare” și “intenționalitate”, ca fiind un ansamblu de strategii de prezentare a diferitelor opțiuni ale politicienilor în public. Astfel, Belanger consideră comunicarea politică “o relație socială echivalentă cu influențarea, însă o influențare în primul rând voita, transformată apoi în acțiune sau, dimpotrivă, în absența acțiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intențional în comportamentul potențial al receptorului” (1995, în Beciu, 16).
Totodată, Beciu oferă și alte abordări ale discursului politic și anume: Woodward și Denton considera și subliniază faptul că “un act de comunicare devine politic în primul rând prin conținut și intenție” (1990, în Beciu, 16). O perspectivă asemănătoare este adoptată și de McNair acesta definește comunicarea politică ca fiind “comunicare intențională despre politic”, respectiv, “discursurile politice în totalitate, nu numai enunțurile scrise sau verbale, ci și elementele vizuale de semnificație precum machiajul, ținuta vestimentară, designul unui logo, pieptănătura, toate aceste elemente de comunicare despre care putem spune că alcătuiesc imaginea politică, identitatea” (1995, în Beciu, 16).
Beciu vorbește despre condițiile minimale care sunt necesare comunicării politice, ce sunt de asemenea intenționale:
„Dacă ne inspiram din modelul clasic privitor la condițiile generale de comunicare, putem spune că un act de comunicare politică se produce în situația în care sunt definite următoarele: un emițător-condițiile în care un actor politic poate să producă un enunț politic; un receptor- condițiile în care un actor politic este influențat și vizat de un enunț politic; un spațiu public – modalitățile în care indivizii se constituie într-un receptor colectiv, ținând cont că ne interesează modul în care comunicarea devine politică, așadar, comunicarea în interiorul unei comunități cât și pentru comunitate; unul sau mai multe canale media, adică selectarea uneia sau mai multor moduri prin care enunțul este transmis în mod pertinent, conștient în funcție de efectul pe care îl așteptam (persuasiune, convingere, adeziune)” (2000, 19).
O altă abordare promovată de Beciu este aceea a lui Wolton în concepția cărui discursul politic este “un spațiu în care se relaționează discursurile în contradictoriu a trei actori care au legitimitatea de a se exprima într-un mod public asupra politicii: jurnaliștii, oamenii politici și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie” (1995, în Beciu, 20). Așadar, în concepția autorului francez, spațiul social al comunicării politice este structurat de interacțiunea discursurilor unor actori care nu au același statut și aceeași legitimitate: politicienii, jurnaliștii și opinia publică.
O abordare asemănătoare cu cea a autorului francez, este propusă și de către Veron, autor care pornește de la “produsele” comunicării politice, cât și de la “produsele mediatice”: “fiecare produs final difuzat de media de informare (pe care receptorii le consuma iar noi, cercetătorii, le analizăm) este (am fi tentați să adăugăm: din fericire) o configurație discursivă profund eterogenă care rezultă din negocieri multiple: produsul este traversat de strategiile diferiților actori care intervin în producerea să.” (1995, în Beciu, 20). Altfel spus, este vorba de o suprafață discursivă care devine locul de întâlnire al unor operatori strategic de o mare diversitate.
Un model interactiv și linear promovat de Beciu este acela a lui Norris: “comunicarea politică este un proces interactiv referitor la transmiterea de informație între oamenii politici, public și noile media. Procesul operează de sus în jos, atât de la instituțiile guvernului către cetățeni, orizontal, între oamenii politici, cât și de la opinia publică către autorități, adică și de jos în sus” (2001, în Beciu, 20).
Beciu propune o definiție complexă a discursului politic care exploatează tipologia acțiunii sociale, tipologie propusă de Weber. Definiția aceasta se apropie cel mai mult dintre toate de abordarea integrată a comunicării politice, mai exact de înțelegerea comunicării politice atât ca o relație pragmatică, cât și înțelegerea ei ca o structură instituțională. Discursul politic este definit după două axe: „o axă orizontală, care vizează relația acțiune receptare.” Cealaltă axă, „verticală este cea care introduce arenele”, adică dezbaterile televizate, presa de opinie, conferințele de presă, ceremoniile politice televizate etc. Totodată axa verticală introduce și “teritoriile” (naționale, locale, regionale, transnaționala și internațional) în care se desfășoară discursul politic. (2000, 20)
Așadar, un om politic trebuie să-și adapteze discursul la publicul țintă. În funcție de eveniment (întâlnire directă cu publicul, întâlnire cu oamenii nemulțumiți, întâlnire cu proprii simpatizanți) discursul evoluează, este flexibil, caută să răspundă la așteptările publicului.
Discursul politic are nevoie de numeroase informații pentru a funcționa eficient: „o bună cunoaștere a electoratului are scopul de a identifica acea parte sensibilă a electoratului care ar putea fi câștigată” (Stoiciu: 2000, 38); o mai bună cunoaștere a opiniilor, valorilor și așteptărilor populației înseamnă o mai bună adaptare a imaginii promovate și a temelor campaniei. De asemenea, „bună cunoaștere a acțiunilor și metodelor folosite de adversarii politici sau de toți cei care pot influența opinia publică constituie un avantaj” (Stoiciu: 2000, 38).
Un discurs politic reușit se bazează, în primul rând, pe o comunicare eficientă și pe controlul informației necesare. Orice acțiune de promovare a imaginii politice sau orice plan strategic bine pus la punct poate eșua dacă controlul comunicării nu este asigurat și dacă informația de care avem nevoie este neglijată, greșită, prost coordonată sau prost utilizată.
EUFEMISMUL
Relativa noutate a temei propuse impune folosirea unor termeni dintre care numeroși nu sunt incluși în dicționarele limbii române, consider necesar dedicarea primul capitol al acestei lucrări definirii termenilor, mai exact a definirii eufemismelor și disfemismelor.
Eufemismul, termen de origine greacă, prin traducere liberă “euphemos = “vorbă bună”, “de bun augur”, este un cuvânt sau o expresie cu rolul de a substitui un termen ce este considerat ofensator. Semnificația acestui termen, au susținut unii cercetători pe temeiul etimologiei lui, ar fi însemnat la origine „nu evitarea cuvintelor de rău augur, ci doar utilizarea acelor de bun augur.” (Constantinescu Dobridor: 1998, 13)
Eufemismul poate fi definit totodată că o modalitate de a face referire la un lucru stânjenitor, neplăcut sau care ar putea leza, prin înlocuirea termenului literar cu un altul, care este mai puțin ofensiv, indirect sau chiar o metaforă. Pe scurt, eufemismul constă în folosirea unor termeni neutri în locul unora neplăcuți sau realiști.
Așa cum a observat Seiciuc, „cele mai multe definiții legate de eufemism au tendința de a se încadra într-una din cele trei direcții fundamentale de abordare a eufemismului: socială, lingvistică și, în lucrările actuale, pragmatică” (2008,10). La acestea putem să adaugăm un al patrulea tip, și anume definițiile ce au în vizor relația dintre limbă și gândire.
Eufemismul este unul din cele mai des utilizate mijloace verbale cu scopul de a atenua impactul pe care mesajul transmis îl are asupra receptorului. Prin definiție, acesta reprezintă un cuvânt sau o expresie care, în scris sau în vorbire, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, ofensivă, necuviincioasa sau obscenă, respectând paralelismul de sens. Pe scurt, constă în folosirea unor termeni neutri în locul unora realiști sau neplăcuți, cu scopul de a menține o atmosferă pozitivă în timpul transmiterii mesajului, astfel că interlocutorul nu doar să accepte mesajul că fiind adevărat fără să verifice sursa, ci să și fie, la un anumit nivel, mulțumit de informația care i s-a adus la cunoștință.
O altă asociere cu limba și cultura greacă este Euphemus, un fiu al zeului Poseidon care primise dar de la tatăl său puterea de a merge pe apă; acesta a traversat o mare și a jucat un rol important în geneză unor insule grecești. Aplicând această legendă în definiția eufemismului, rezultă următoarea concluzie: când un mesaj are potențialul de a afecta negativ receptorul, emițătorul își selectează termenii astfel încât să atenueze impactul informației transmise. Ca titlu de exemplu: o figură politica tine un discurs în urma unei catastrofe naturale; după ce descrie pagubele „estimativ” și niciodată exact, emițătorul continuă modificarea mesajului până în punctul în care centrul de gravitație al mesajului s-a deplasat de la o catastrofă la pașii care se iau pentru a o depăși; acum, politicianul începe să descrie alte „evenimente neplăcute” (un eufemism pentru „alte catastrofe”) care au fost „depășite cu succes”, transmițând un sentiment de victorie – în ciuda faptului că nu s-a purtat nicio bătălie.
Pentru a face o legătură între legenda lui Euphemos și „eufemismul” ca procedeu de jonglare lingvistică, se iau în considerare cazurile extreme – când impactul mesajului asupra populației va fi unul major, ca anunțarea stării de război („conflict național”). Acum, „greutatea de pe umerii” emițătorului este mai mare decât atunci când se ține un discurs despre o calamitate naturală. Aproape la fel de mare că a lui Euphemos, când a trebuit să traverseze o mare fără să aibă un vas la dispoziție. Soluția în cazul lui Euphemos a fost darul de la tatăl sau, Poseidon, care l-a înzestrat cu puterea de a merge pe apă. În cazul politicianului, soluția este utilizarea eufemismului; acesta folosește o largă gama de variații a acestuia pentru a manipula informația, astfel încât să fie capabil să informeze majoritățile având control absolut asupra reacțiilor acestora. Există numeroase teorii despre puterea cuvintelor care au fost populare de-a lungul timpului. Psihologi, consilieri și lideri spirituali laolaltă susțin că vocabularul și energia pe care le investim în cuvinte au un impact masiv asupra vieții noastre. Fiecare individ are libertăți și drepturi; dreptul de a avea o opinie, o perspectivă. Fiecare individ are abilitatea de a influența lumea în care trăiește și parte din această abilitate este modul în care își exprimă gândurile.
În mare, utilizarea eufemismului poate să fie privită ca fiind „o substituție a unui termen cu un alt tip de structură, pentru evitarea rostirii unui cuvânt ce se află sub interdicție ori, dimpotrivă, pentru șocarea interlocutorilor, jignirea acestora ori impresionarea lor prin folosirea cuvintelor nepermise de normele culturale, cutumiare ale limbii.” (Seiciuc: 2008, 15)
Această substituție are în cuprinsul ei o serie de procedee generale sau de situații
Particulare, ținând cont de natura substitutului, deoarece comutarea se poate efectua cu un cuvânt, cu o structură complexă, cu un non-cuvânt, cu o intonație caracteristică ori chiar cu zero. Așadar, putem reda următoarele categorii de substituții:
1. „substituția prin suprimare” (Seiciuc: 2008, 15); face referire la situațiile în care un cuvânt-tabu se evită pur și simplu, se înlătură din discurs, și se înlocuiește cu o pauză în vorbire, însoțită, de regulă, de o intonație caracteristică, de mimică ori gestică;
2. „substituția prin ambiguitate” (Ibidem); substitutul este ori un cuvânt-tabu deformat, trunchiat, prescurtat etc., ori un cuvânt inventat, fundamentat pe compatibilitate ori expresivitate fonetică, ori un cuvânt ce seamănă ca și imagine acustică, cat și un cuvânt neutru, fără marcă stilistică, fără semantică și devenit substitut prin excelență;
3. „substituția prin echivalențe” (Ibidem) (sinonimele propriu-zise, împrumuturi, xenisme); seriile alofemice fundamentate pe sinonimie dau posibilitatea de selectare în orice caz a unui sinonim adecvat, adaptat circumstanțelor propriu zise ale comunicării;
4. „substituția prin antonime” (Ibidem); poate să funcționeze pentru crearea eufemismelor ironice ori pseudoeufemisme;
5. „substituția prin negarea contrariului” (Ibidem); constituie procedeul care are ca efect, de regulă, o exprimare atenuată;
6. „substituția prin metasememe și metalogisme” (Ibidem); figurile de stil, în momentul în care funcționează ca alofemisme, măresc ambiguitatea, însă și expresivitatea discursului, redând sensului denotativ o schimbare a percepției și îmbogățindu-l cu nuanțe afectiv-apreciative noi;
7. „substituția prin perifraze” (Ibidem); este o modalitate de o importanță semnificativă, care are adesea ca efect îmbogățirea limbii prin lexicalizarea anumitor construcții care se contopesc prin folosire în mod frecvent, devenind astfel, îmbinări stabile de cuvinte și, în unele cazuri, cuvinte compuse cu autonomie totală;
DISFEMISMUL
Disfemismul este opusul eufemismului, are scopul de a marca tocmai atitudinea ofensivă a vorbitorului. El constă în înlocuirea unui termen neutru cu un termen ofensator.
Referindu-ne la proveniența disfemismelor, unele dintre ele sunt eufemisme care s-au degradat, în timp ce alte disfemisme sunt termeni care au avut conotații negative dintotdeauna. Totodată, există disfemisme pentru politicieni și folosite de aceștia (schizofrenic, prostănac, fătălău)
Disfemismul are legătură cu „eliberarea emoțională, agresiunea, lipsa de control, intemperanța, intoleranța” (Seiciuc: 2008, 20), consecința agreabilă a unui expletiv utilizat pentru a descătușa furia reprimată contra unei persoane ori pentru insultarea și rănirea unei persoane dezvăluind latura animalică a ființei umane, latură pe care eufemismul de atâtea ori dorește să o ascundă.
Așa cum am spus și anterior, disfemismul este opusul eufemismului, având ca exemplu în loc de construcția „luptătorii pentru libertate au invadat țara” expresia disfemistica „teroriștii au invadat țară” (www.adevarul.ro), cu scopul a submina prezentarea unei acțiuni care la baza este pozitivă și transformând-o într-una negativă. Disfemismul se leagă de nevoia subconștientă a încălcării interdicțiilor, a transgresiunii.
Utilizarea în mod excesiv a eufemismului în nereușita încercare de a evita o realitate ce nu poate fi anulată a determinat degradarea eufemismului și transformarea acestuia în disfemism. Acesta este folosit în scop contrar atenuării, păstrând tocmai conotațiile negative. Eufemismul, într-o primă fază, capătă nuanțe ironice, pentru că mai apoi să devină disfemism. Disfemismul și eufemismul ironic sunt deci semne rezultate din coruperea eufemismului. Ele au valoare stilistică în plan afectiv.
Disfemismele sunt marcate cu indicații de tipul: injurios, peiorativ, obscen, trivial, vulgar etc. Terminologia proprie vorbirii populare tinde să grupeze disfemismele în diferite categorii: insulte, limbaj obscen, disfemisme laice, disfemisme cu tentă magico-mistica. În categoria insultelor intră o varietate de fenomene, de la epitete depreciative și metafore denigratoare la adevăruri jignitoare, având în comun toate proprietatea de a construi o apreciere, fie ea fondată sau nu, a însușirilor ale unei terțe persoane, sau ale interlocutorului.
CONCLUZII
Sfera întinsă de folosire a eufemismului și, implicit, de apariție a disfemismelor, presupune alegerea unor domenii care au fost prezentate și cercetate, având în vedere mecanismele de efectuare a exprimării eufemistice, respectiv disfemistice, motivele, scopurile și consecințele acestei exprimări. Dintre domeniile de folosire a eufemismului și a disfemismului, am luat în discuție doar câteva; astfel, am prezentat discursul politic și discursul public.
Eufemismul reprezintă unul dintre modalitățile verbale cel mai des folosite în comunicare, în vederea atenuării impactului pe care un mesaj îl are asupra receptorului. Eufemismul este „rezultatul unei constrângeri”, iar în public emițătorul își alege termenii ținând cont de grupul căruia i se adresează, încercând să evite tabuurile acestui grup țintă. Eufemismul reprezintă transformarea unei expresii sau a unui cuvânt care descrie un fapt de-a dreptul negativ, într-o expresie îndulcită sau chiar în totalitate pozitivă. Eufemismul reprezintă de asemenea o armă puternică la care fac apel candidații politici atunci când se referă la contracandidații lor.
În opoziție cu eufemismul, disfemismul este procedeul prin care se creează sau se utilizează în mod intenționat un tabu, constă, în mod concret, în folosirea deliberată a unui limbaj violent, fără a atinge însă obscenitatea. Disfemismul prezintă deseori caracter de blasfemie.
Capitolul 3. MIJLOACE DE REALIZARE A EUFEMISMELOR ȘI DISFEMISMELOR
Exprimarea eufemistică cât și disfemistică implică atât modificări semantice ale unităților deja existente în limbă (generalizări sau restrângeri de sens) cât și apariția unor cuvinte noi în limbă.
Mijloacele de formare a cuvintelor cât și a sensurilor acestora sunt diferite, așadar le voi analiza și clasifica, distingând mijloacele semantice de mijloacele stilistice și de cele lexicale. Termenii noi sunt creați atât prin procedee interne, externe cât și mixte. Dintre procedeele interne de formare a eufemismelor, cele mai productive sunt diminutivarea și deraierea lexicală, în comparație cu abrevierea.
Printre mijloacele lexicale de realizare a eufemismelor se număra procedeele interne, mai exact: diminutivarea, deraierea lexicală, abrevierea, siglarea, procedee externe: împrumutul, neologisme adaptate, xenismele, procedee mixte: calcul lingvistic, calcul frazeologic, calcul semantic. Printre mijloacele semantice de realizare a eufemismelor se numără sinonimia și polisemia, iar mijloacele stilistice de realizare sunt constituite din metaforă, metonimia, sinecdoca, oximoronul, epitetul, ironia, antifraza, aluzia.
Disfemismele își au uneori originea în eufemisme, cuvintele devin prin uz eufemisme, și tot prin uz, sau mai exact prin abuz, ele se degradează și se transformă în disfemisme. Contextul are un rol esențial în transformarea eufemismelor în disfemisme. Ambele unități își actualizează sensul în cadrul contextului.
MIJLOACE LEXICALE
Procedee interne
Printre procedeele interne de realizare a eufemismelor se enumeră diminutivarea (fiind cea mai productivă), deraierea lexicală, abrevierea și siglarea.
Prin diminutivare se obțin eufemisme specifice registrului colocvial, chiar și într-un context oficial: cum ar fi articole ce conțin interviuri politice, medicale, sau emisiuni televizate, prin utilizarea eufemismelor în discursul respectiv se stabilește o relație de apropiere între cei ce participă la dialog, în acest mod se ignoră sau se atenuează intenționat sau nu diferențele de statut profesional sau social. Diminutivele exprimă o nuanță de familiaritate, de obișnuință și de simpatie din partea vorbitorului, rolul utilizării acestora fiind acela de a atenua perspectiva că persoanele, calitățile sau obiectele despre care se vorbește ar fi prezentate într-o lumină negativă (plinuț, obrăznicuț, grăsuț, prostuț). Spunem despre o persoană „grasă” că este „plinuță” din considerentul de a nu jigni persoana aceea, principiul politeții fiind unul din principiile ce stau la baza utilizării eufemismelor. Familiaritatea care se creează prin folosirea diminutivelor accentuează ideea de simpatie, de apropiere chiar, de toleranță. Câteva diminutive s-au lexicalizat ca disfemisme și exprimă astfel disprețul, desconsiderarea, și prin utilizarea lor se creează o familiaritate nepotrivită, minimalizându-se valoarea referentului (scriitoraș, poetaș, ingineraș, etc). Spunem „Ionel este și el un ingineraș”, pentru a-i submina funcția de inginer, de a lua în derâdere funcția lui, neconsiderându-l demn de termenul de inginer în toată complexitatea lui. Eufemisme formate prin diminutivare apar și in discursurile politice actuale, termenul „ingineraș” fiind folosit și de Traian Basescu cu referire la Mircea Geoana: „Pot să unesc această țară în jurul unui proiect național cu care ne mândrim și vă chem alături de mine, pentru că aici nu e vorba de Geoană. Geoană mai bine rămânea în Ministerul Industriei, unde era și el un ingineraș pe lângă alții.” (www.hotnews.ro, 21 octombrie 2009)
Un al doilea mijloc des întâlnit de realizare a eufemismelor îl constituie deraierea lexicală prin care se obțin eufemisme disfemistice în special. Acești termeni nu sunt ofensivi prin forma lor, dar pot ofensa prin atitudinea vorbitorului cât și prin referentul la care trimit (cum ar fi termeni sexuali). Atât intonația cât și contextul, îndeosebi posesivele care le determina, garantează recuperarea de către receptor a sensului termenilor. Fenomenul de deraiere lexicală include o frază-clișeu, pe care o cunoaște toată lumea, al cărei sfârșit îl poate ghici oricine. Vorbitorul „deraiază” la un anumit loc, înlocuind sfârșitul unui cuvânt cu sfârșitul altui cuvânt, păcălind auditorul și totodată producând un efect comic. Un termen des utilizat ce se realizează prin deraiere lexicală este termenul de „patrihoți”, denumind oamenii politici din țara noastră, având o tentă de ironie comică, înlocuind începutul sfârșitul termenului „patriot” cu termenul „hoți”.
Abrevierea „este o prescurtare, o reducere în lungime sau în conținut a unui cuvânt sau a unei expresii comune, des folosite. Abrevierea este apropiată de conceptul de acronim, dar nu este identică cu acesta, deși face parte din aceeași familie largă a prescurtărilor.” (www.webdex.ro). Abrevierea este un mijloc eufemistic des întâlnit în domeniul politic, majoritatea eufemismelor exprimate prin intermediul abrevierilor desemnează instituții economice, numeroase organisme și numeroase partide politice (PSD „Partidul Social Democrat”, PDL „Partidul Democrat Liberal). De cele mai multe ori forma abreviată a eufemismului chiar ignoră etimologia cuvântului.
Unele eufemisme cu formă abreviată au scopuri secrete, de ascundere a unor scopuri malefice sau periculoase, sub niște inițiale banale, cum ar fi „operațiune RYAN” ce desemnează atacul cu rachete nucleare, sau „asasinarea lui JFK” ce înseamnă “asasinarea lui John F. Kennedy. În acest mod, intențiile rămân necunoscute, și doar un public bine cunoscător va descifra inițialele.
Procedee externe.
Procedeele externe sunt reprezentate de împrumut, neologisme adaptate și xenisme. Împrumutul este așadar unul dintre procedeele prin care intră în limba română, cele mai multe unități cu funcție de eufemism, aceste unități fiind preluate din alte limbi în urma influenței unor factori politici, culturali și economici dintr-o țară. Acești factori impun o orientare spre modele lexicale externe, mai exact spre împrumut. Termenii științifici, sintagmele care conțin elemente culturale străine în structura lor, este firesc să se infiltreze în limbajul colocvial și să alcătuiască astfel eufemisme poetice.
Împrumuturile sunt împărțite în funcție de nivelul de adaptare la sistemul limbii române în neologisme și xenisme. Majoritatea neologismelor ce sunt utilizate au funcție eufemistică în referirile la apartenenta etnică (afroamerican) sau la categoriile defavorizate (dizabilitat, instituționalizat etc.). Există totodată tendința de a se păstra forma neadaptată, acest lucru fiind constatat mai ales în cazul denumirilor de profesiuni, dintre cele care se bucură de un prestigiu deosebit în ultima perioadă, fără ca prestigiul acesta să fie susținut de poziție socială sau de studii (ex: babysitter, chef, hairstylist, în loc de „dădacă”, „bucătar”, respectiv „frizer”). Această tendință a formei neadaptate e valabilă și în cazul termenilor care fac referire la aspecte intime. În astfel de situații, xenismele au funcție eufemistică, căci forma neadaptată oferă posibilitatea emițătorului să își arate considerația față de receptor, de referent sau chiar să atenueze impactul pe care termenul românesc îl poate avea asupra celor participanți la actul de comunicare.
Multe unități cu funcția de eufemism intră în limba română prin procedeul împrumutului, ele fiind preluate din alte limbi ca urmare a influenței factorilor politici, economici, sociali ce impuneau o orientare spre împrumut.
Un exemplu de eufemism des întâlnit în presa română ce a intrat în limbă prin procedeul împrumutului îl constituie unitatea „pierderi colaterale”, ce provine din englezescul „collateral damage”. Un exemplu al acestui eufemism apare în ziarul Adevărul „Războiul din Irak a provocat numeroase pierderi colaterale în Suedia” (www.adevarul.ro, 20 iunie 2013). Intenția celui ce scrie este aceea de a proteja publicul în măsura în care poate, de cunoașterea adevărului dur ce se petrece și a urmărilor războiului din Irak. În locul adevărului tăios „mulți oameni au murit în urma Războiului din Irak”, se folosește eufemismul „pierderi colaterale”, în acest mod se atenuează impactul pe care termenul „au murit” l-ar putea avea asupra receptorului.
Un alt eufemism obținut prin împrumut din limba franceză îl constituie termenul „defavorizat”, termen ce este mai puțin ofensator decât termenul pe care îl înlocuiește: “sărac, cu probleme”. Uneori, unitatea eufemistică este atât de des utilizată, încât ajunge să înlocuiască definitiv termenul pe care încearcă să îl atenueze. Este și cazul eufemismului „defavorizat” ce a devenit des utilizat în construcții precum „Familiile defavorizate au copii mulți” (Zafiu: 2004, 2). În această construcție se dorește evitarea folosirii termenului de „sărac”, „amărât”, pentru a nu da o notă jignitoare înțelesului propoziției. Se încearcă astfel camuflarea unor probleme de ordin material.
În limba română, eufemismele împrumutate din limba engleză ocupă un loc important, un termen care susține această afirmație este eufemismul „dizabilitate”, acesta înlocuiește termenul „handicap”. Sintagmele ce conțin acest termen sunt numeroase și des utilizate de vorbitorii limbii române, cum ar fi: „dizabilitate de auz”, „dizabilitate de vedere”. Prin folosirea acestui eufemism, se urmărește integrarea persoanelor respective în rândul celor normali, fără a se simți diferiți de ceilalți sau jigniți din cauza problemelor pe care le au. Mai mult decât atât, termenul de „handicap/handicapat” a devenit mai mult un termen ce este folosit în sens ofensator, jignitor.
Pe lângă importanța pe care o au eufemismele împrumutate din altă limbă și beneficiile pe care le avem de pe urma lor, exista însă și efecte negative. Din cauza preluării excesive a unităților de origine străină, cuvintele romanești ajung să fie înlocuite de cele străine, precum „driver” în loc de „șofer”, „chef” în loc de „bucătar”, „boss” în loc de „șef”, „babysitter” pentru „dădaca”, „bodyguarzi” pentru „gărzi de corp”, și lista poate continua. Acest lucru ar putea sta la baza dispariției anumitor cuvinte din limbă, prin înlocuirea lor cu echivalentele din limba engleză.
Procedee mixte
Procedeele mixte de realizare a eufemismelor este constituit din calcul lingvistic ce se împarte în calcul frazeologic și calcul semantic.
„Calcul lingvistic este un procedeu mixt (intern și extern) de îmbogățire a unei limbi, mai ales în domeniul lexicului și al frazeologiei, care constă în imitarea structurii unui cuvânt sau a unei sintagme din altă limbă.” (www.webdex.ro).
Atât calcul frazeologic, ce presupune traducerea termenilor unei sintagme și preluarea sensului acesteia cât și calcul semantic, sunt procedee mixte prin care se obțin în mod frecvent eufemisme, datorită termenilor sau sintagmelor calchiate care dețin deja funcție eufemistică în limba de proveniența. Calcul semantic presupune atribuirea de sens nou unui cuvânt, prin influența sensurilor unui cuvânt străin. Se obțin numeroase eufemisme de pe urma calcului lingvistic datorită preferinței pentru exprimarea perifrastică și pentru circumlocuțiuni. Aceasta preferință este una generală, nu doar în privința calculilor. Și în cazul calculilor lingvistici, limba engleză este cea care predomină, aceste sintagme influențând limbajul politic românesc: „axa răului (englezescul axis of evil), foc prietenesc (friendly fire), creștere negativă (negative growth), pierderi colaterale (collateral damage), lovitura chirurgicală (surgical strike), cu nevoi speciale (with special needs), proceduri alternative (alternative proceeding)” (Stoichițoiu – Ichim: 2003, 30 ).
Aceste sintagme sunt atestate în dicționarele limbii engleze, nu există decât în uz. În cazul unora dintre aceste sintagme se precizează funcția eufemistică, iar altele își actualizează în cadrul contextului această funcție. Prin aceste sintagme, se urmărește protejarea receptorului prin înlocuirea cuvintelor dure, ce ar putea avea un impact puternic asupra lui, cu sintagme eufemistice, ce oferă aceeași informație, doar că într-un mod mai elegant, mai ușor de primit.
MIJLOACE SEMANTICE
Mijloacele semantice de realizare a eufemismelor sunt sinonimia și polisemia. „Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite dar care au același sens. Ele sunt folosite pentru a nuanța și a preciza ideea expusă în cadrul unei comunicări.” (www.dexonline.ro), iar polisemia presupune: „Însușire a unor cuvinte sau unități frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic”. (www.dexonline.ro)
Eufemismele provenite din sinonime sunt utilizate pentru a înlocui cuvintele neplăcute, jignitoare, cu sinonime care afectează mai puțin receptorul. Exemple cotidiene sunt nenumărate, folosim sinonimul „incapabil” în locul cuvântului jignitor „prost”, sau profesorul îl numește pe un elev „slab pregătit”. Pentru a descrie o persoană slabă, folosim de multe ori sinonimul „firav/firavă”, pentru a nu-i lăsa impresia că această trăsătură este percepută ca un defect, ci din contră, termenul „firavă” oferă delicatețe limbajului.
Substituindu-se în mod frecvent unele pe altele, eufemismele creează serii sinonimice, din cauza presiunilor extralingvistice, dar și din cauza interdicțiilor politice și sociale. Un exemplu de serie sinonimica este: infirm-handicapat-cu dizabilități –cu nevoi speciale-diferit. Numărul de termeni dintr-o serie sinonimica poate varia, este determinat atât de imaginația vorbitorului, cât și de realitatea extralingvistică. Termenii se substituie mai des cu cât presiunile societății sunt mai mari. În acest fel transformarea eufemismelor în disfemisme este mai rapidă. Eufemismele se degradează în timp, prin uz, transformându-se în disfemisme, și se accentuează chiar acel aspect ce se dorea inițial evitat.
MIJLOACE STILISTICE
Mijloacele stilistice de realizare a eufemismelor sunt numeroase, spre deosebire de mijloacele semantice. Printre mijloacele stilistice se numără: metafora, metonimia, metalepsa, sinecdoca, pronominatia, oximoronul, epitetul, ironia, aluzia, etc.
Dintre mijloacele stilistice, metafora este menționată în mod frecvent ca mijloc de realizare eufemistică. „Metafora (din greacă: metapherin) este o figură de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese.” (www.dexonline.ro).
Metafora este considerată de Beciu (2000, 89) „cel mai productiv mijloc printre mijloacele de exprimare eufemistică”. Metafora este totodată și un mijloc non verbal la care recurge emițătorul pentru a evita tabuurile: „Tabuul lingvistic se manifestă deseori prin suprimarea totală a mijloacelor verbale, înlocuindu-le prin gesturi, prin evitarea pronunțării cuvintelor care ar putea declanșa dezastrul (…). Considerăm că aceste mecanisme sunt metaforice” (Zafiu: 2007, 73).
Analiza tradițională făcută asupra limbajului politic nu a acordat mare importanță asupra studierii metaforelor, acestea au fost interpretate, dese ori, ca „ornamente retorice ce reprezintă o chestiune de stil și o imagine superficială a discursului politic” (Zafiu: 2007, 56).
Noile perspective, însă, făcute asupra discursului politic încearcă să pună mai mult accept pe rolul metaforei, mai ales, din punctul de vedere al absolutizării observației conform căreia “oamenii politici optează pentru imaginile din domenii ce le sunt familiare ori care îi obsedează” (Zafiu: 2007, 57). Metafora este o comparație implicită datorită utilizării diferitelor mijloace lingvistice cum ar fi: „asemănător cu” sau „ca” fără ca prin această să i fie afectat sensul.
Este necesar ca studierea discursului actorului politic să stabilească un “inventar” al metaforelor utilizate pentru evidențierea unui sistem mai mult sau mai puțin organizat ori mai mult sau mai puțin stabil de imagini. Analizarea metaforelor dintr-un discurs poate să demonstreze o preferință a omului politic pe unul sau mai multe planuri. Așadar, o metaforă nu poate să fie considerată izolată, aceasta trebuie să fie integrată și interpretată în sistemul din care face parte.
Oamenii politici se folosesc de metaforă pentru evitarea folosirii unor termeni duri „Când a plecat de la PLDM Alexandru Tanasiu, un confrate de condei, observă că a căzut o ghindă” (www.adevarul.ro, 03 mai 2011). Prin metafora „a căzut o ghindă” (or stejarul este simbolul PLDM) se face aluzie la faptul că partidul PLDM „se destramă”.
Generalizând, putem spune că orice figură de stil poate fi considerată metaforă, însă analizând mai atent, ajungem să concluzionăm că figurile de stil prin care se pot realiza eufemisme sunt destul +de variate: metonimia, antonimia, epitetul, sinecdoca, ironia, aluzia, antifraza.
Metonimia reprezintă „figura de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin concret, ale posesorului prin lucrul posedat” (dexonline.ro). Un exemplu de metonimie prezent în ziarul europalibera.org „Kremlinul caută instrumente noi de presiune în fata Moldovei” (Kremlinul substituie „guvernul Federației Ruse”) (www.europalibera.org, 13 septembrie 2012).
Antifraza reprezintă „figura retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu înțeles contrar celui obișnuit. – Din fr. antiphrase.” (dexonline.ro). Antifraza presupune folosirea unui cuvânt sau a unei expresii cu sens ironic, ce este contrar adevăratului sens. Ea reprezintă o formă atenuata de ironie.
Ironia sub toate formele ei, este o modalitate de expresie des întâlnită atât în viața de zi cu zi cât și în viața politică a tuturor timpurilor. Oamenii politici se folosesc de ironie ce le conferă o notă de superioritate în fata adversarilor politici. În presa politică, eufemismul nu este folosit doar pentru a se evita prezentarea unor realități neplăcute, sau unor forme de discriminare, ci poate avea funcție ironică. De exemplu, se folosește ironic expresia „dorm în camere separate” pentru a desemna viziunile politice de conflict.
După cum știm, fostul președinte Traian Băsescu se folosește de ironie la majoritatea discursurilor sale, inclusiv în ceea ce îl privește pe actualul președinte Klaus Iohannis despre care spune că este o mobilă pentru Victor Ponta: „Președintele României este un soi de mobilă pentru Ponta, președintele are obligația să se manifeste publice, nu e mobilier de la Mobexpert.” (www.stiripesurse.ro, 29 aprilie 2015). Totodată, el spune că singurul obiectiv real al președintelui este acela de a o promova pe Carmen Iohannis: „Nu înțeleg poziția președintelui, pare că singura lui misiune este că inventeze poziția de Prima Doamnă” (www.stiripesurse.ro 29 aprilie 2015). Astfel, Traian Băsescu îl ironizează pe Klaus Iohannis, aducându-i ofense reale, dar spuse sub forma ironică, acestea par mai puțin dure.
Președintele Klaus Iohannis a ținut să-i dea o replică extrem de contondentă fostului președinte Traian Băsescu, pe același ton ironic: „Nu m-am întâlnit cu fostul președinte, nu i-am cerut absolut nimic. Nu am discutat nici despre teme politice, nici pe alte teme. Constatăm că fostului președinte îi priește pensia, e foarte vocal și postac. Îi doresc să fie sănătos” (www.stiripesurse.ro, 31 mai 2015). Așadar, deși ironia își are înțelesurile ei ascunse, reacțiile nu întârzie să apară, iar scena politică devine un câmp de război, unde ironia este principala armă.
Eufemismele sunt exprimate de cele mai multe ori prin expresii ce înlocuiesc vocabule neplăcute, necuviincioase, din dorința de a nu ofensa, din precauție, din politețe. Așadar, în viața de zi cu zi auzim des expresii înlocuitoare pentru termenul „a muri” și anume: „a dat colțul”, „a adormit pe veci”, „a trecut în lumea celor drepți”, „s-a dus la cele veșnice” etc. În acest mod, termenul care desemnează starea de care cu toți ne temem în această viață, este evitat, fiind folosite expresii cu același sens, dar cu un impact mai puțin puternic asupra receptorului.
Altă expresie eufemistică pe care o întâlnim și folosim deseori în limbajul cotidian o reprezintă „doamna trecută de prima tinerețe”, „doamna de vârsta a treia”, pentru a desemna o doamnă învârsta, bătrâna. În acest mod, persoana respectivă nu se va simți jignită, și numirea ei prin expresiile acelea nu o vor afecta, așa cum ar face-o termenul „bătrâna”.
MIJLOACE DE REALIZARE A DISFEMISMULUI
Disfemismul se realizează prin utilizarea unor cuvinte defăimătoare, urâte, cu tentă vulgară sau chiar violență. Disfemismul se folosește de argou, ce reprezintă un „mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ și cu „codul manierelor elegante “– grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi, studenți, militari etc.” (www.dexonline.ro)
Așadar, persoanele certate cu legea folosesc disfemisme defăimătoare la adresa poliției precum „garcea” în loc de „polițist”, cu scopul de a le aduce o ofensă poliției. Acest termen a fost preluat și utilizat mai departe de oamenii de rând și s-a ajuns în acest mod la introducerea tot mai deasă a disfemismelor în limbajul cotidian.
Pe lângă argou, cuvinte negative și defăimătoare, disfemismele își au uneori originea chiar în eufemisme, cuvintele devin prin uz eufemisme, și tot prin uz, sau mai exact prin abuz, ele se degradează și se transformă în disfemisme. Contextul are un rol esențial în transformarea eufemismelor în disfemisme. Ambele unități își actualizează sensul în cadrul contextului, atât disfemismele cât și eufemismele. Nici funcția eufemistică și nici cea disfemistică nu sunt trăsături intrinseci ale cuvintelor. Ele sunt determinate de modul în care sunt folosite cuvintele, de restricțiile pe care le impune societatea, restricții ce fac necesară existența unui limbaj eufemistic, dar și disfemistic uneori. Totodată, sunt determinate și de așteptările receptorului cât și de intenția vorbitorului.
Așa cum am spus, abuzul eufemismelor poate duce la transformarea lor în disfemisme, procesul este unul normal, având în vedere faptul că eufemismele au rolul de a prezenta aspecte mai puțin plăcute ale realității într-un mod cât mai agreabil. Dar, oricât de agreabil ar fi modul acesta, eufemismul va trimite într-un final la aceeași realitate. Chiar dacă, inițial, eufemismele sunt termeni goliți de sens, prin utilizare, acestea vor recupera sensul termenilor pe care i-au înlocuit. Totodată, acestui sens i se va adăuga și intenția celui care vorbește, de a evita realitate. Așadar, contextual are un rol esențial în hotărârea ideii dacă un termen este eufemism sau disfemism, dar există și situații mai interesante când un termen poate constitui un eufemism într-o epocă și un disfemism în alta, sau într-o epocă dată poate reprezenta eufemism pentru o persoană și disfemism pentru altă persoană.
Un termen din domeniul presei, care a devenit prin discreditare disfemism este termenul de „tabloid”. Termenul era tradus inițial ca “TABLOÍD. – Ă: publicație cu formatul de dimensiuni reduse fata de cel obișnuit – provine din engl. Tabloid, fr. tabloïde. “ (dexonline.ro). Cu timpul, termenul a obținut conotații negative, el se utilizează pentru a se face referire la ziarele de scandal, ziare care promovează scandaluri și evenimente mondene josnice.
Așadar, am observat procesul transformării eufemismelor în disfemisme, dar dacă analizăm procesul invers, observăm că disfemismele dintr-o epocă pot redeveni termeni neutri, dar, mai rar, eufemisme. Acest proces presupune de regulă utilizarea lor în alt spațiu cultural. Luăm ca exemplu, termenul „negru”, care nu a fost perceput ca disfemism în spațiul țărilor Europei în aceeași măsură cum a fost perceput echivalentul lui „black” în alte țări precum Statele Unite.
CONCLUZII
După analiză, am ajuns la concluzia că mijloacele de realizare a eufemismelor sunt variate, însă cele stilistice sunt predominante, spre deosebire de cele semantice. Diversitatea mijloacelor stilistice de realizare a eufemismelor dovedește faptul că actualizarea sensului figurat al termenilor cât și varietatea stilistică nu sunt trăsături exclusive ale limbajului poetic, artistic, ci, că sunt prezente în discursul de toate tipurile.
Majoritatea figurilor de stil pot dețin funcția eufemistică, metafora este predominantă, fiind considerată cel mai productiv mijloc de realizare a eufemismelor. Și ironia și epitetul reprezintă forme eufemistice des întâlnite.
În ceea ce privește mijloacele lingvistice de realizare a eufemismelor, împrumutul este unul dintre procedeele prin care intra în limba română, cele mai multe unități cu funcție de eufemism.
Disfemismele sunt de cele mai multe ori eufemisme de care se fac abuz, concluzia este ca un rol esențial în transformarea eufemismelor în disfemisme îl are contextul și pentru a afirma dacă un termen deține funcție eufemistică sau disfemistică trebuie în primul rând să ne raportăm la epoca și la spațiul cultural în care s-a utilizat, deci mai exact, să privim diacronic.
Capitolul 4. DOMENII DE UTILIZARE A EUFEMISMELOR ȘI DISFEMISMELOR
Tendința de atenuare prin intermediul limbajului, a răului, a aspectelor neplăcute sau negative își are rădăcini în folclor, în tradițiile culturale, în diverse forme de exprimare populară, precum „vecinul se cam cinstește”, „se cinstește” în locul termenului „a bea”.
Limba română este o sursă inepuizabilă atât de eufemisme cât și de disfemisme. Sunt vaste și diverse domeniile de utilizare și cazurile de utilizare prin care oamenii caută cuvinte cât mai potrivite, mai puțin dureroase pentru a relata despre lucruri și întâmplări nu prea plăcute sau pentru a atenua o situație.
Sfera largă de utilizare a eufemismelor și disfemismelor se întinde de la domeniul publicitar, religios, cotidian până la cel politic, care este de necontestat cel mai reprezentativ pentru utilizarea eufemismelor cât și a disfemismelor. De asemenea, sfera publicitară este un izvor nesecat de eufemisme. În capitolul ce urmează voi cerceta și analiza eufemismele și disfemismele în domeniul publicitar, și în domeniul politic.
DOMENIUL PUBLICITAR
„Publicitatea reprezintă nu doar un flux de informații economice aflate în tiparul cerere-oferta, ci și un important capital simbolic ce încearcă să seducă, să convingă, să creeze nevoi suplimentare sau să permită realizarea procesului de identificare cu diverse metode conotate pozitiv” (Adam: 2005, 11). Astfel, publicitatea intră integral în sistemul obiectelor, nu doar pentru că vorbește de consum, ci pentru că devine și ea obiect de consumat.
În afara funcției autoreferențiale a discursului publicitar, acesta ridică și problema relaționării sale cu persuadarea, convingerea, seducția, minciuna sau manipularea.
Domeniul publicitar este o sferă vastă, cuprinzând atât anunțuri publicitare, reclame publicitare, presă, rubrici precum Matrimoniale, Vânzări auto/apartamente, Cereri/Oferte serviciu. Toate aceste subramuri ale domeniului publicitar abundă în eufemisme, având scopul de a convinge publicul cu privire la utilitatea și importanța produsului prezentat.
Discursul publicitar îndeplinește în mod simultan trei funcții: cea de informare (aducerea la cunoștință a informațiilor), de sugestie (publicitatea induce dorința mimetică prin afirmarea articulării destinatarului cu obiectul) și de gratificație (publicitatea acționează în aceeași măsură și după cumpărare pentru a-l liniști și asigura pe cumpărător prin producerea unei imagini pozitive a produsului).
„Ansamblul de imagini al publicității se află în conformitate cu un cod iconografic foarte riguros care ține seama mai ales de elemente universale cum ar fi: relații sociale, familia sau cuplul, sănătate, modul în care se petrece timpul liber” (Nanu: 2002, 211). Acesta se dorește a fi verosimil, în conformitate cu realitatea socio-culturală, reprezentând situații și momente stereotipe și prevăzute de către destinatar. Aspirația discursului publicitar este realizată, mai ales, prin integrarea locuțiunilor, expresiilor, proverbelor, afirmațiilor adevărurilor universale.
„Este necesar că imaginea să producă consecința realității prin implicarea unei existențe anterioare sau a unui fapt precedent al obiectelor ce sunt prezentate” (Nanu: 2002, 212). Imaginea publicitară este folositoare în situația în care se prezintă ca analogică unui eveniment real în ciuda faptului că ea este de fapt o reconstrucție teatrală a unei situații cotidiane.
După cum sintetizează Adam „când citim un anunț publicitar nu ne așteptam să găsim în el o descriere obiectivă a produsului prezentat, cu calitățile și defectele lui, ci admitem parcurgerea unui drum trasat între lumea reală și lumea imaginară pe care ne-o propune el” (2005, 12). Prin urmare, acest tip de discurs nu poate fi receptat prin intermediul categoriilor tari de „adevăr” sau „falsitate”, ci mai mult prin cea de verosimilitudine. În cazul discursului publicitar, este interesant de observat că pe lângă conceptul de persuadare (un anunț sau un clip publicitar vizează „convertirea” receptorilor la un anumit punct de vedere, convertire ce se vrea finalizată cu cumpărarea respectivei mărfi sau a respectivului serviciu), sunt prezente și alte instanțe, nespecifice, precum înțelegerea sau acceptabilitatea. Aceste instanțe apar mai ales în cazul campaniilor publicitare pe teme sociale (protecția împotriva SIDA, toleranța sexuală și etnica, modalități de solidarizare între anumite grupuri sociale etc.); de asemenea, alături de înțelegere și acceptabilitate, regăsim, din ce în ce mai des, intenția discursului publicitar de a trezi anumite trăiri afective în rândul receptorilor, în sensul conștientizării lor în legătură cu anumite probleme (de exemplu, campaniile împotriva violenței domestice sau campaniile despre protecția copilului).
Pentru atingerea scopului său, este necesar ca publicitatea să atenueze toate inhibițiile posibilului cumpărător. Modul sincer al celui ce promovează un produs este des suspectată de client, iar, din această cauză se apelează frecvent la modalități „clandestine" de persuadare.
Printre modalitățile de persuadare cel mai des utilizate în publicitate, eufemismul deține un loc fruntaș. Argumentarea narativă prezintă, deasemenea, adevărate scenarii care evidențiază calitățile unui bun de consum. Pe lângă eufemism, sloganul reprezintă și el un mijloc de persuadare a cumpărătorului. Datorită faptului că este o formulă concentrată, de impact nemijlocit, sloganul exploatează întregul arsenal de strategii retorice cu scopul creării motivației necesare achiziționării produsului promovat.
Spre exemplu, sloganurile pentru băuturile răcoritoare adoptă trăsăturile psihologiei behavioriste, punând accent pe subtile forme de sugestionare senzorială: „Fanta la distracție se cunoaște"; sau „Sprite: Ascultă-ți instinctul! Urmează-ți setea"; „Coca-cola – Viața are gust!". „Behaviorismul este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conștiinței sau la procesele mentale interne.” (www.dexonline.ro).
Pe lângă sloganuri, publicitatea se folosește de așezarea în pagina, literele utilizate, dimensiunea textului și toate imaginile utilizate au scopul evidențierii produsului și atragerea clientului. Acestea sunt folosite cu succes și în cazul publicității electorale.
Dintre anunțurile publicitare, cele care abundă în eufemisme sunt cele de la rubrica Matrimoniale, multe dintre eufemisme fiind clișeizate, cum ar fi „domn/doamna cu obligații”, „relație civilizată”, „bărbat matur”.
Luând un prim exemplu, la întâmplare de pe un site de anunțuri matrimoniale: „Bună, mă numesc Florin am 23 ani blond cu ochi albaștri, bine făcut, doresc să cunosc o domnișoară cu vârsta 23 și 33 ani pt o relație serioasă rog și ofer seriozitate” (http://www.n-anunturi.com), observăm utilizarea unui eufemism și anume „bine făcut”. Florin s-a folosit de eufemismul „bine făcut” pentru a evita termenul „gras”, în acest mod el își ascunde acest defect, pentru a nu da înapoi cea care citește anunțul său. El putea la fel de bine să utilizeze un eufemism realizat prin diminutiv „grăsuț, plinuț”. Există și o altă interpretare a expresiei „bine făcut”, aceea de „musculos”, în cazul acesta termenul nu mai este folosit cu sens eufemistic.
Un alt exemplu de anunț matrimonial „Inginer, 29 de ani. Necăsătorit. Împletirea sentimentelor între carieră și iubire nu i-a fost favorabilă, alegând în cele din urma partea profesională și o carieră strălucită într-un domeniu visat încă din copilărie. Acum, când este realizat, încearcă să refacă drumul pierdut al dragostei alături de d-ra drăguță, rafinată căreia să-i ofere multă încredere și înțelegere.” (http://www.n-anunturi.com). În acest anunț, apare eufemismul prin utilizarea unei metafore eufemistice „împletirea sentimentelor între carieră și iubire nu i-a fost favorabilă”. El alege un mod subtil, elegant de a preciza faptul că a ales cariera în pofida iubirii. Din nou folosește o metaforă eufemistică „să refacă drumul pierdut al dragostei”, pentru a denumi perioada de timp în care nu a avut pe nimeni.
Eufemismele apar și în cadrul anunțurilor de tipul cerere/ofertă, de vânzări/schimburi de mașini. În acest mod, vânzătorul se folosește de arta persuasiunii prin eufemism pentru a convinge cumpărătorul de calitatea produsului său. O caracterizare sinceră a produsului său ar putea speria cumpărătorul, așadar se recurge la diverse metode de manipulare. În cadrul anunțurilor de vânzări de case/apartamente/garsoniere găsim eufemisme precum: „garsoniera confort 3, bloc renovat recent, 2 scări, etaj 2, izolat termic, posibilitate conectare gaze, hipermarket Kaufland în spatele blocului” (www.magazinuldecase.ro). Eufemismul „posibilitate conectare gaze” înlocuiește faptul că garsoniera nu are făcută legătura la gaze, dar prezentată astfel, nu se creează aceeași impresie de lipsă cum ar crea „lipsă gaze”. Din contră, folosind eufemismul acesta, pare că garsoniera deține un plus în posibilitatea conectării la gaze. În acest mod, clientul nu primește același impact pe care l-ar primi dacă ar citi „lipsa gazelor”.
Adam a prezentat un studiu al unui mic text care însoțea un produs din domeniul veselei ca model de text argumentativ în care este întâlnit eufemismul:
„Bărbaților le plac femeile care au mâinile moi. Știți aceasta. Dar știți de asemenea că dumneavoastră spălați vasele. Cu atât mai mult nu renunțați deci la farmecul dumneavoastră, folosiți Mir Rose. Vesela dumneavoastră va fi curată și strălucitoare. Iar mâinile dumneavoastră, grație extrasului din petale de trandafir conținut de Mir Rose, vor fi mai moi și mai frumoase”. (2005, 179)
Propozițiile „știți aceasta” și „știți de asemenea” este o formă eufemistica, insistând asupra faptului că interpretantul-cititor „dumneavoastră” poate efectua anumite inferențe (raționamente). Expresiile acestea induc anumite idei conștiinței cititorului, făcând cititorul să creadă că afirmațiile acestea adevărate, deși poate nu sunt. Pasajul imperativ din propozițiile „nu renunțați”, „folosiți” este tot o formă de manipulare, de persuadare a posibilului consumator. Chiar și negația „nu renunțați” reprezintă un punct de vedere evident inadmisibil și pe care vorbitorul implicit îl respinge cu hotărâre.
Așadar, „acuzațiile” privind intențiile ascunse și folosirea eufemismului în cadrul argumentării publicitare sunt numeroase, fie că se reproșează că exercită o putere ocultă și opresiva asupra publicului „Publicitatea te manipulează”, fie că este prezentată drept „unul dintre marile rele ale epocii noastre, care insultă privirile” (Adam: 2005, 309).
Însăși esența publicității consta în a vrea să-l convingă pe destinatarul mesajului, fără să-i pese de adevăr, folosindu-se de toate mijloacele de persuadare, în special de mijlocul eufemistic. Disfemismele, însă, lipsesc cu desăvârșire din cadrul textelor anunțurilor publicitare și reclamelor, deoarece prezenta acestora ar ofensa receptorul, cumpărătorul și acestea ar anula intenția persuasivă a emițătorului.
DOMENIUL POLITIC.
„Contactele directe cu publicul reprezintă forma cea mai eficientă de comunicare politică. Oricât de scurte ar fi, întâlnirile directe au impactul psihologic cel mai durabil, deși, în timpul unei campanii de comunicare politică, timpul este resursa că mai limitată. Contactele directe cu publicul sunt deci limitate.” (Stoiciu: 2000, 56)
Pentru ca impactul psihologic să fie cât mai durabil, omul politic se folosește de diferite metode, unul din cele mai puternice fiind eufemismul. Este indiscutabil faptul că eufemismul atât general, cât cel politic în special, are atât părțile sale pozitive cât și negative. Toți factorii realizării unui discurs politic, inclusiv eufemismul și disfemismul, pot avea un impact determinant asupra prestanței omului politic. Din aceste considerente, examinarea unilaterală a discursului politic poate avea unele consecințe nedorite. Altfel spus, utilizarea eufemismelor în discursurile politice este o chestiune destul de profitabilă, avantajoasă, dar și anevoioasă uneori, deoarece șansele că dialogul să își atingă scopul pot fi puse în dificultate.
În discursul politic se mizează pe faptul că oamenii pot fi convinși, motivați sau dezamăgiți. O carieră publică, o imagine publică pentru o instituție sau un lider politic se construiește prin atragerea atenției, prezentarea unei informații, provocarea unei dorințe. Este de necontestat faptul că eficacitatea discursului politic rezidă de cele mai multe ori în mijloace de camuflare, de ascundere, de atenuare a problemelor sociale sau în substituirea unor termeni politici sau a unor concepte istorice.
EUFEMISMUL ÎN DISCURSUL POLITIC
„Puterea eufemismului în manipularea maselor este exploatată foarte eficient în domeniul politic, unde fiecare dintre pași va implica folosirea de eufemisme, astfel că logica individului pierde imaginea de ansamblu, în urma acestei succesiuni de pași, și nu ajunge așadar să o supună analizei.” (Stoiciu: 2000, 60)
Tendința de a utiliza aceste modalități ce le permit camuflarea aspectelor negative ale realităților, se poate observa în discursurile politicienilor din toate timpurile. Mai mult decât atât, ei încearcă să ascundă efectele neplăcute ale acțiunilor politice având scopul de a-l afecta cât mai puțin pe receptor. Există multe cauze care determină un vorbitor, un om politic să se exprime indirect, să încerce să înfrumusețeze un enunț, să nu spună liber ceea ce gândește, într-un cuvânt să recurgă la eufemisme, printre cauze enumerându-se principiul politeții și principiul persuadării.
Așadar, dintre mijloacele verbale prezente în discursul politic, fac parte și eufemismele, acestea fiind mijloace de aplicare a strategiilor verbale cu scopul evitării adevărului dur, dureros și „îndulcirea” lui. Influențarea emoțională și totodată intelectuală reprezintă una din caracteristicile eufemismului politic. Totodată, majoritatea eufemismelor politice reflectă tabuuri deja existente. Ele au scopul de a ajunge pe deplin la zonele tabu. Tabuul reprezintă „fenomenul de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui cu un altul, din superstiție sau din pudoare; interdicție de limbaj. – Din fr. tabou.” (dexonline.ro)
Adrian Stoiciu afirmă în lucrarea să „Cum se vând oameni și idei” faptul că „eufemismul politic poate fi considerat element de protejare a sentimentelor și parte integrantă a artei guvernării” (Stoiciu: 2000, 64). Așadar, eufemismul nu este folosit numai în scopul obținerii și păstrării puterii în stat ci este folosit și în scop manipulativ, atâta timp cât reflectă exercitarea puterii politice.
Un exemplu de eufemism politic îl reprezintă termenul „conflict” utilizat pentru a înlocui cuvântul „război”, cu scopul de a atenua efectul pe care cuvântul dur l-ar putea avea asupra publicului cititor. Folosim „Conflictul din Kosovo” sau „Conflictul din Iugoslavia” cu scopul menținerii situației de liniște, de calmitate și pentru a camufla realitatea neplăcută. Termenul de „conflict” este folosit și de Victor Ponta în discursul la New York despre Statul Islamic și agresiunea Rusiei: „Una dintre cele mai mari crize este situația din Ucraina, dat fiind impactul asupra securității țărilor din regiune. Rusia a anexat Crimeea, iar acest act fără precedent în Europa în ultimele decenii a continuat cu un conflict sângeros, generat de forțe care lupta în scopuri separatiste” (www.ziare.com). Așadar, premierul a folosit eufemismul „conflict sângeros”, pentru a înlocui termeni duri precum „război în urma căruia mulți oameni au murit”.
Premierul Victor Ponta este un om politic caracterizat de utilizarea eufemismului și ironiei în cadrul discursurilor sale, așa cum observăm și în cadrul discursului din data de 21 mai 2014, când vorbește despre fostul președinte Traian Băsescu: „ Îi urez și președintelui Băsescu să se bucure de cele două Elene – nu mi-e clar pe care o iubește mai tare dintre ele, dar e dreptul domniei-sale.” (www.psd.ro/media). Se încearcă de către Victor Ponta, atacarea adversarului său politic prin utilizarea expresiei eufemistice „nu mi-e clar pe care o iubește mai tare dintre ele” făcând referire la Elena Băsescu, fiica președintelui și Elena Udrea, presupusa amantă a președintelui. Astfel, Victor Ponta ar fi putut spune fără ocolișuri părerea lui despre relația dintre cei doi, însă el a ales să transmită acest mesaj mai subtil, mai voalat, prin utilizarea unei expresii eufemistice, încheind replica apoteotic prin falsă numire a președintelui „domnia sa”.
El își continuă discursul din aceeași dată: „Am văzut pe președintele Băsescu spunând ieri că, de fapt, el n-a tăiat pensiile, el le-a mărit și m-am gândit că avea febră.” (www.psd.ro/media). Victor ponta își exprima nemulțumirile cu privire la Traian Băsescu prin intermediul unor exprimări atenuate, ironice și comice totodată. El nu îl confruntă direct spunând „a mințit”, ci dă de înțeles prin folosirea eufemismului ironic „avea febră”. Prin aceste ironii, Victor Ponta evita folosirea cuvintelor ce se afla sub interdicție, nepermise de normele culturale ale limbii sau care ar putea șoca interlocutorii, ci se folosește de termeni și expresii mai puțin jignitoare.
Discursul lui Victor Ponta din data de 20 septembrie 2014 din cadrul lansării candidaturii sale pentru alegerile prezidențiale din anul 2014, abundă în eufemisme, cu scopul de persuadare și convingere pentru a fi votat. El își face propagandă, făcând contrapropagandă veșnicului adversar poitic Traian Băsescu: „Vreau să trăim într-o asemenea țară și acolo unde a fost dezbinare vreau să fie unire, acolo unde a fost ură vreau să fie respect și iubire, acolo unde a fost ceartă vreau să fie pace.” (www.psd.ro/media). El folosește procedeul substituției prin antonime, procedeu ce funcționează pentru crearea eufemismelor ironice. Victor Ponta pune în antiteza viitoarele realizări și idealuri ale sale „unire”, „respect”, „iubire”, „pace” cu „realizările” lui Traian Băsescu, ce se află în opoziție totală „dezbinare”, „ura”, „cearta”. Așadar, el se folosește de seria antonimică pentru a-și învinovății contracandidatul într-un mod subtil și totodată de a-și manipula publicul ascultător în favoarea sa, respectiv defavoarea lui Traian Băsescu. Întotdeauna manipularea s-a slujit de cuvinte, iar în epoca în care politica joacă un rol atât de mare, pericolul este pe măsură.
În ceea ce privește discursul față în față dintre Victor Ponta și Klaus Iohannis, din data de 30 septembrie 2014 din cadrul candidaturii lor la funcția de președinte al României, am constatat că discursurile de lansare ale celor doi candidați principali sunt discursuri corecte, utile, care nu au ieșit din zona de confort politic. Discursurile ambilor candidați au ca elemente predominante termenii „român, România”, niciun candidat nu se folosește de mijloace de manipulare, așadar eufemismul nu apare, mesajul este expus clar. Ambii candidați se considera români obișnuiți, având un parcurs obișnuit, dar puși în fața unor situații neobișnuite. În afară de unitățile ce fac referire la identitatea națională, discursurile ambilor candidați au fost dominate de mesaje care declină temele de campanie, așa cum e firesc. Așadar, există și situații în discursurile politice în care niciunul dintre vorbitori nu se lansează în artificii oratorice, aceasta fiind o formă de încercare de a obține maximum de sprijin electoral prin minimum de expunere comunicaționala.
Observăm în cadrul discursului politic a lui Victor Ponta, în declarația sa din data de 09 februarie 2012, utilizarea eufemismului politic: „Sunt convins, domnule prim-ministru desemnat, că citiți opiniile din presa internațională și sunteți conștient că România nu se află pe marginea prăpastiei, dar nici nu se află într-un port sigur” (www.romanialibera.ro/politica).
Eufemismul este reprezentat aici de substituția prin figuri de stil „România nu se afla pe marginea prăpastiei, dar nici nu se afla într-un port sigur”, figură de stil ce are rolul de a mări ambiguitatea, însă și expresivitatea discursului, redând sensului denotativ o schimbare a percepției și îmbogățindu-l cu nuanțe expresive. Victor Ponta vrea să spună, utilizând figuri de stil, faptul că România se afla într-o situație financiară gravă, dar el maschează aceste probleme grave ale țării, în acest mod impactul informației asupra poporului român este mai puțin puternic și mai ușor de primit.
Eufemismul apare și în cadrul discursului politic susținut de Traian Băsescu la emisiunea „După 20 de ani” din data de 16 iunie 2013, când vorbește despre problema legată de prezență în guvern a ministrului Transportului Relu Fenechiu:
„Acum hai să fim cinstiți: eu nu sunt aici apărătorul lui Victor Ponta, dar este clar că există niște sensibilități politice. Se pare că liberalii țin foarte mult la prezența domnului Fenechiu în Guvern. În condițiile astea, premierul trebuie să rezolve și problema legată de MCV și trebuie să aibă grijă să nu creeze un moment de instabilitate politică ce ne-ar costa infinit mai mult” (www.romanialibera.ro)
Așadar, președintele Traian Băsescu folosește eufemismul „sensibilități politice” cu scopul de a ironiza subtil favoritismele politice ce se petrec, în ceea ce-l privește pe Relu Fenechiu. Așadar, el înlocuiește termenul dur de „favoritism” cu eufemismul „sensibilități”, pentru a-i învinovății într-un mod cât mai subtil și ironic. În cadrul aceleiași declarații, Traian Băsescu utilizează o altă unitate eufemistică „instabilitate politică”, cu scopul de a atenua impactul pe care mesajul îl poate avea asupra receptorului. Eufemismul este modul care-l ajuta să evite realitatea, să o atenueze, prin utilizarea unei formulări mai blânde.
Criza financiară ce a lovit România și alte țări în anul 2008 reprezintă cea mai serioasă zguduire a finanțelor, cât și cea mai dură problemă din peisajul economic românesc actual, având numeroase efecte asupra populației și a oamenilor politici. Transmiterea efectelor nefavorabile ale crizei în țară de către oamenii politici presupune un discurs bine gândit, presărat cu mijloace de camuflare a adevărului, printre care și eufemisme, pentru a nu avea un impact greu de suportat asupra receptorului.
Președintele din perioada apariției crizei financiare în România era Traian Băsescu, care ține un discurs în data de 23 septembrie 2008, vorbind despre riscurile în care se află România în ceea ce privește criza financiară: „țara noastră are o zonă de risc care se află în proprietatea statului. Mai avem și alte zone de risc în economia noastră. Poate nu e corect să le spun zone de risc, ci bariere în creșterea numărului de locuri de muncă și în relansarea economică, având ca exemplu infrastructura precară. O altă barieră este sistemul de sănătate. ”(www.mediafax.ro).
Așadar, șeful statului oferă o informație cu privire la „zonele de risc” în care se află România, însă constatând faptul că aceasta exprimare poate avea un impact ridicat asupra populației țării, el înlocuiește expresia „zonele de risc” cu expresia eufemistică „bariere în creșterea numărului de locuri de muncă și în relansarea economică”. Există anumite cuvinte în limba română care doar prin simpla lor rostire trezesc în mintea și în sufletul receptorului o stare de angoasă, de teamă, având un impact puternic asupra lui, precum termenul din exemplul nostru „risc”, sau „panică”, „pericol”. Așadar, președintele este conștient de rezultatele folosirii acestui termen asupra cetățenilor români și încearcă înlocuirea lui cu termeni care afectează mai puțin, precum „barieră”, care poate fi considerat un eufemism politic.
Tot cu privire la criza financiară, un subiect ce abundă în eufemisme politice, Traian Băsescu afirmă în data de 25 septembrie 2008, într-un interviu acordat Radio România, faptul că: „Exista un singur branch, cu o activitate foarte scăzută, dar pozitivă. Consider că retragerile de capital înregistrate în ultima perioadă nu au efect consistent” (www.ziare.com). Așadar, eufemismul din acest discurs are rolul de „îmblânzi” anumite exprimări, din acest considerent președintele afirmă faptul că activitatea este foarte scăzută, dar completează propoziția cu un termenul „dar pozitivă”, ce îmblânzește exprimarea inițială și minimalizează efectul pe care îl are prima informație asupra receptorului. Totodată, el folosește eufemismul și în cea de-a doua propoziție prin expresia „nu au efect consistent”, în acest mod Traian Băsescu încearcă să liniștească populația României cu privire la efectele crizei financiare.
Pledoaria oamenilor politici abundă în instrumente de convingere a receptorului, deoarece la baza oricărui discurs politic sta principiul persuasiunii, principiu reflectat în principal de eufemismele și expresiile eufemistice ce captează atenția receptorului, pierzând astfel ideea principală a discursului și mesajul acestuia. Mulți oameni politici aleg să utilizeze fraze lungi, cu un număr mare de digresiuni și metafore eufemistice.
Exemplul concret îl constituie președintele Traian Băsescu al cărui discurs din 26 aprilie 2013, este caracterizat de metafore: „Am sentimentul că mi-am făcut datoria ca președinte, cu România pe post de corabie și președintele în chip de vajnic cârmaci care nu greșește destinația. Cred că nava e la cheu, în port sigur" (www.ziare.com). Prin această metaforă, ce poate constitui un eufemism cu rol persuasiv, Traian Băsescu încearcă să îi atingă pe români la coarda sensibilă și să le schimbe amara percepție despre pensii, indemnizații, școli și spitale închise, desființate. Vorbele lui „Cred că nava e la cheu, în port sigur” sunt parcă scoase dintr-o poveste cu final fericit, el încercând să distragă atenția receptorilor prin siguranță de care dă dovadă și prin asocierea României cu o navă și imaginea președintelui cu imaginea unui „cârmaci”.
Utilizarea metaforelor și a analogiilor este un element de opacizare a discursului politic. Folosirea acestor figuri este expresia unui limbaj care își propune intenționat mai degrabă să convingă decât să descrie realitatea sau să informeze. Andrei Stoiciu afirmă în cartea sa „Comunicare politică, cum se vând idei și oameni” faptul că „oamenii politici optează pentru imaginile din domenii ce le sunt familiare ori care îi obsedează” (Stoiciu: 2000, 57). Acesta este și cazul președintelui Băsescu, care asociază țara cu o corabie, vorbind în termeni marinărești, pentru că, după cum bine știm, el a fost de meserie marinar. Se aplică astfel ideea lui Andrei Stoiciu și observăm că președintele optează pentru imaginea marinei ce îi este familiară sau poate chiar ce îl obsedează, aplicând-o și în viața politică.
DISFEMISMUL ÎN DISCURSUL POLITIC.
Frecvența disfemismelor în politică diferă de la un discursul la altul, precum și de la un om politic la altul. Abaterile de la exprimarea normală, politicoasă, în discursurile politice și în limbajul politicienilor, au o frecvență aproape îngrijorătoare pentru un domeniu în care exprimarea diplomatică trebuie să fie obligatorie.
Utilizarea disfemismelor în discursul politic românesc actual transformă scena politică într-un câmp de luptă pentru putere, disfemismul fiind principala arma a denigrării adversarului politic. Dacă pentru referirile la aspectele sociale, de interes public, politicienii se folosesc de eufemisme cu scopul de a menaja receptorul, de a-l manipula sau dezinforma, pentru referirile la contracandidații politici, la colegii de coaliție, oamenii politici se folosesc de disfemism, de argou, mai mult decât de limbajul diplomatic așa cum ar fi prevăzut. Așadar, pe parcursul analizei discursurilor politice actuale, vom observa în presa scrisă, ziare și în reviste, abundenta disfemismelor („prostănac”, „fătălău”, „poponar”, „hahalere”), precum și deformarea numelor și funcțiilor adversarilor politici.
Contracandidata lui Victor Ponta, Elena Udrea are poziționări definite foarte exact: ea este cea mai anti- Victor Ponta, al cărei discurs din data de 10 octombrie 2014 se poate caracteriza în două cuvinte ca fiind ofensiv și agresiv: “Victor Ponta este premierul zero. Victor Ponta, îl descopăr eu acum, e agentul 000. Victor Ponta este reprezentantul baronilor locali, este omul care, dacă, prin absurd, ar ajunge președinte, ar fi la cheremul acestora, așa cum a fost permanent la cheremul mogulilor de presă. „Victor Ponta a demonstrat în doi ani de când este prim-ministru că este slab, că face ce îi spun baronii.” (www.psnews.ro)
Discursul lui Udrea este unic în peisajul campaniilor electorale actuale prin câteva caracteristici: este cel mai agresiv și este unidirecțional și predominant un discurs ofensiv. Ea nu se folosește de eufemism, nu încearcă să acopere niște acuzații aduse prin folosirea unor eufemisme, ci din contră, ea se folosește de disfemism, numindu-l „slab”, „premierul zero” și ironic „agentul 000”. Tactica discursivă a omului politic Elena Udrea de a se baza exclusiv pe atacul la premierul Victor Ponta are avantajul de a fi ușor de înțeles de către alegători, dar această tactică nu este suficientă pentru a câștiga voturi, deoarece: „Specialiștii în comunicare politică atrag atenția asupra faptului că un mesaj negativ poate, eventual, să ia din voturile adversarului, însă nu va aduce voturi celui care îl lansează.” (www.psnews.ro)
Pe același calapod se plasează și fostul președinte Traian Băsescu, care lansează atacuri furibunde la adresa primului ministru Victor Ponta, folosind discursuri pline de jigniri și expresii înjositoare și disfemisme, caracteristice mai degrabă periferiei unui oraș, decât celei mai înalte instituții într-un stat: „Ponta încearcă să reîncălzească ce nu i-a ieșit cu Sorin Roșca Stănescu, pentru că s-a dovedit a fi un fals. Premierul, care, ca de obicei, poartă înaltul titlu de plagiator, rămâne și un mare mincinos. Încearcă să acopere realitățile vieții” (www.sursazilei.ro). Strategiile politeții sunt aplicate întotdeauna în exprimarea eufemismului, acest lucru neputând fi spus și în cazul disfemismelor. Traian Băsescu îl numește pe tot parcursul discursului pe Victor Ponta „premier plagiator”, „plagiatorul mincinos”, limbajul dur, agresiv, ce abundă în disfemisme, aceasta fiind principala caracteristică a discursului fostului președinte, și nu limbajul diplomatic așa cum ar fi trebuit.
„Calitatea” președintelui Traian Băsescu de a strecura perle, disfemisme, ironii și injurii în discursurile politice ale sale de-a lungul timpului este binecunoscută. Așadar, au devenit celebre replicile precum: „Încep cu o primă declarație! Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii!" (www.realitatea.net) din data de 3 octombrie 2004, când Traian Băsescu își anunța candidatura la președenție, amenințându-l pe Adrian Năstase. Nici Victor Ponta nu a scăpat de replicile spumoase ale președintelui. „Domnul Ponta este copilot la o mașină. Un om care n-are calități să conducă o mașina lungă de trei metri, e copilot, nu-i dă nimeni volanul în mână, poți să-i dai țara în mână?" (www.realitatea.net), spunea Traian Băsescu, în martie 2011, ironizându-l pe Victor Ponta ca fiind incapabil să conducă o țară timp de trei ani.
În septembrie 2010, între Traian Băsescu și premierul Victor Ponta a izbucnit un nou scandal, pe tema promulgării legii pensiilor. Atunci, Băsescu l-a numit pe Victor Ponta „maimuțică", dar și, „puști imatur și obraznic"(www.realitatea.net). În cadrul acestui discurs, Traian Băsescu folosește cuvinte injurioase. El folosește un disfemism ce la origine este eufemism: „maimuțică”. Termenul este un eufemism realizat prin diminutivare, eufemisme folosite chiar și în contexte oficiale. Deși, în general diminutivele exprimă o nuanță de simpatie din partea subiectului vorbitor, având scopul de a atenua ideea că trăsăturile despre care se discută ar fi prezentate într-o lumină negativă, aici diminutivul se degradează, transformându-se în disfemism. Unele diminutive se lexicalizează ca disfemisme, exprimând disprețul, desconsiderarea, așa cum se întâmplă și în cazul termenului „maimuță” și în acest mod, prin utilizarea lor se minimalizează valoarea referentului, creându-se o familiaritate nepotrivită.
O altă replică a lui Traian Băsescu ce devenit celebră, a fost spusă în cadrul discursului din data de 6 iulie 2012 pe fondul disputei pentru reprezentarea României la Consiliul European, atunci când președintele Traian Băsescu a ironizat titlul de doctor în drept deținut de premierul Victor Ponta „Când ești doctor în Drept, ești tare! Dottore!” (www.realitatea.net)
Unul dintre disfemismul cel mai des întâlnit în ultima perioadă este acela a termenului „țigan” în locul termenului atestat „rrom”. Cetățenii de origine rromă au luptat pentru obținerea acestui termen să îi desemneze, însă atât oamenii de rând cât și oamenii politici continuă să îi numească prin termenul disfemistic „țigani”, cu scopul de a-i jigni, de a-i desconsidera, de a nu-i aduce pe aceeași treaptă socială cu românii. Deoarece termenul de „rrom” este asemănător cu acela de „român” în țările străine există multe confuzii între cei doi termeni și de cele mai multe ori poporul român este asociați cu un popor de rromi. Reacțiile oamenilor politici nu au întârziat să apară, așadar deputatul Bogdan Diaconu, șochează printr-o postare de pe blocul sau cu titlul „Să fie țigani, nu rromi”:
Pe fondul confuziei dintre români și țigani s-a declanșat cea mai mare campanie anti-românească în Europa, din toată istoria țării noastre, pentru că acum se consideră că toți românii sunt țigani, lucru recunoscut chiar și de unii din etnia țigăneasca, toate aspectele negative cauzate de țiganii cetățeni români și țiganii din alte țări sunt puse în spatele românilor pe aspectul acestei confuzii (voite sau nu) care este „ucigător” de asemănătoare „rom-român”. (www.bogdandiaconu.ro, 20 mai 2015)
Așadar, deputatul folosește în repetate rânduri disfemismul „țigani”, scriind acest articol invocând motivul de a evita confuzia care se face în Europa între romi și români. El desconsideră aceasta etnie, înlocuind termenul neutru „rrom” cu termenul jignitor „țigan”, acumularea de conotații negativă este maximă, atitudinea vorbitorului fiind, evident, una negativă față de aceasta minoritate. Inițial, termenul „țigan” nu reprezenta un disfemism, fiind definit ca: „Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă.” (www.dexonline.ro). Ulterior, după ce aceștia au primit denumirea de „rromi”, termenul „țigan” s-a degradat, devenind un disfemism.
Un alt disfemism des întâlnit în limbajul cotidian este acela de „bozgor”, înlocuind termenul „maghiar”, disfemism folosit și în scenă politică de care Gheorghe Becali, un om politic al cărui discurs abundă în termeni jignitori, ofensatori și disfemisme. Astfel, într-una din declarațiile sale, el îl numește pe Arpad Pazkany „bozgor” cu scop denigrator: „Eu am crezut că acest Paszkany e un băiat manierat, a fost și la mine acasă, dar este un puișor de bozgor” (www.realitatea.net, 29 decembrie 2010). Conotația negativă este evidentă, Gheorge Becali folosește așadar disfemismul „bozgor” cu intenția de a insultă, de a jigni, de a scandaliza. Apare totodată o antiteza între diminutivul „puișor” ce poate reprezenta un eufemism si disfemismul „bozgor”.
Tot omul politic Gheorghe Becali folosește termenul de „pocăit” cu sens disfemistic, atunci când vorbește într-o declarație de a sa despre Ioan Ovidiu Sabău „Este un pocăit, tentat de rău, care s-a lepădat de Hristos” (www.mediafax.ro, 17 iulie 2012). Termenul de „pocăit” nu este la bază un disfemism, însă în acest caz, în declarațiile domnului Gheorghe Becali, are un sens peiorativ. Așadar, aici intervine ideea că atât eufemismele cât și disfemismele își actualizează sensul în cadrul contextului. Astfel, funcția disfemistică cât și cea eufemistică nu sunt trăsături intrinseci ale cuvintelor, ci ele sunt determinate de felul în care sunt folosite și de intenția vorbitorului, care în cazul nostru este aceea de a jigni, de a agresa verbal interlocutorul.
La rândul lui, Gheorghe Becali este numit „cioban” cu sens denigrator de către adversarii politici. Principiul contextului, care actualizează funcția unui termen se aplică și în acest caz, căci în genere, termenul de „cioban” denumește o meserie normală, nefiind în natura sa un disfemism. Însă, în acest caz, „cioban” are funcție eufemistică, având scopul de a-i crea o imagine negativă lui Gheorge Becali, aceea a unui om incapabil de o funcție în senat, ci capabil de păzirea oilor, fiind totodată o discriminare a meseriei de cioban, luată în derâdere.
CONCLUZII
Una dintre funcțiile principale ale propagandei din toate timpurile se dovedește să fie tocmai născocirea de eufemisme adecvate, eufemisme cu scopul să astupe toți porii răului și să închidă într-o plasă de inocență tot ceea ce poate afecta receptorul.
Atât eufemismul cât și disfemismul corespund naturii duale a omului, ființă rațională și animală în același timp, așadar ambele prezintă intenții ascunse precum și mijloace de persuadare, de camuflare. Eufemismul arată latura noastră intelectuală, identificată cu cenzura, cu rațiunea, toleranță și controlul emoțional, iar disfemismul reflectă opusul eufemismului, eliberarea emoțională, agresiune, intoleranta, lipsa controlului. Totodată, în cazul scenei politice, disfemismul este utilizat pentru a descătușa furia reprimată împotriva cuiva, împotriva adversarului politic de exemplu, sau pentru a răni și insulta pe cineva, dezvăluind astfel partea animalică a ființei umane, parte pe care eufemismul se străduiește de atâtea ori să o ascundă.
În urma analizei discursului politic românesc actual am ajuns la concluzia că pentru manipularea publicului, pentru a face promisiuni și pentru a camufla evenimente, oamenii politici folosesc eufemismul. În schimb, pentru denigrarea adversarului politic, în cadrul campaniilor electorale, politicienii folosesc disfemismul. Așadar, atât eufemismul cât și disfemismul reprezintă arme puternice la care fac apel candidații politici atunci când vorbesc despre problemele existente în societate, despre promisiunile din cadrul campaniilor lor politice dar și atunci când se referă la contracandidații lor.
Totodată, am ajuns la concluzia că în cadrul discursurilor politice disfemismele sunt marcate cu indicații de tipul: injurios, peiorativ, despectiv, trivial, vulgar. În categoria insultelor din cadrul discursurilor intră o varietate de fenomene, de la epitete depreciative și metafore denigratoare la adevăruri jignitoare, având toate în comun proprietatea de a construi o apreciere, fie ea fondată sau nu, a însușirilor ale unei terțe persoane sau ale interlocutorului.
Am observat prin analiza discursurilor politice românești actuale faptul că disfemismul reprezintă procedeul prin care se folosește în mod deliberat un limbaj violent, denigrator, fără a atinge însă obscenitatea. Astfel, am descoperit folosirea disfemismelor precum „bozgor”, „țigan”, „pocăit”, „maimuțică”, „puști imatur și obraznic”, „premier plagiator”, „plagiator mincinos”, „premierul zero” etc.
În ceea ce privește eufemismele din cadrul discursului politic, ele sunt folosite cu scop persuasiv, sau cu scopul camuflării unor adevăruri dureroase, a unor acțiuni politice sau efecte ale lor ce ar putea avea un impact puternic asupra receptorului. Astfel, descoperim eufemisme politice precum: „conflictul din Kosovo”, „sensibilități politice”, „bariere în relansarea economică”, cât și metafore și ironii precum „România nu se află pe marginea prăpastiei, dar nici nu se află într-un port sigur”, „Îi urez și președintelui Băsescu să se bucure de cele două Elene – nu mi-e clar pe care o iubește mai tare dintre ele”, „Unde a fost dezbinare vreau să fie unire, acolo unde a fost ură vreau să fie respect și iubire, acolo unde a fost ceartă vreau să fie pace”. Atât eufemismele cât și disfemismele sunt folosite de toate tabere politice, fără excepție, Traian Băsescu, fostul președinte al României fiind principalul punct de analiza al acestui capitol.
În cadrul aceluiași capitol am analizat în mică măsură prezența și frecvența eufemismelor și disfemismelor în cadrul discursului publicitar, deoarece reprezintă de asemenea o sursă inepuizabilă de eufemisme. Analizând textele anunțurilor publicitare cât și ale reclamelor am constatat faptul că nu conțin disfemisme, deoarece folosirea lor ar anula scopul anunțurilor și al reclamelor, acela fiind de a convinge receptorul. Însă, pentru îndeplinirea acestei intenții persuasive vin în ajutor eufemismele, ce sunt la fel de numeroase în cadrul discursului publicitar. Acestea variază de la un tip de anunț la altul, fiind prezente atât în cadrul domeniilor de tipul „cerere/oferă”, „matrimoniale”, „reclame” etc. Am analizat eufemisme precum:” domn/doamnă cu obligații”, „relație civilizată”, „bărbat bine făcut”, formulări eufemistice „Împletirea sentimentelor între carieră și iubire nu i-a fost favorabilă”, „posibilitate conectare gaze”.
În concluzie, domeniile de utilizare a eufemismelor și disfemismelor sunt extrem de variate, iar frecvența acestora diferă de la un discurs la altul. Discursul politic românesc actual abundă în eufemisme cât și în disfemisme, spre deosebire de cel publicitar care prezintă doar eufemisme.
Capitolul 5. CAUZELE ȘI EFECTELE FOLOSIRII EUFEMISMELOR ȘI DISFEMISMELOR
PRINCIPIUL PERSUASIUNII
Discursul politic include procedurile, normele și acțiunile prin care este utilizată și organizată informația politică. „Există patru efecte importante ale utilizării comunicării politice, toate acestea fiind strâns legate de dimensiunea persuasivă a discursului politic”. (Beciu: 2000, 49)
În ceea ce privește concepția lui Sălăvăstru, acesta recunoaște componentele esențiale ale persuasivului din cadrul discursului politic. Astfel, în primul rând, este vorba despre “o politețe aparte a discursurilor politicienilor”. Asemănătoare ca ortografie și fără legătură din punct de vedere etimologic, între politică și politețe este o relație distinctă, bazată pe principiul conservării unei imagini pozitive. (2003, 21)
Așadar, se va putea constata un ansamblu de trăsături ale discursului politic, prin care se remarcă natura persuasivă. Mai întâi de toate, există „o amibiguitate lingvistică pe care actorii politici o preferă, deoarece au impresia că aceasta este un veritabil instrument de persuadare”. (Sălăvăstru: 2003, 22)
Mai mult, Sălăvăstru apreciază faptul că incidența persuasivă a comunicării străbate în cadrul modului de luciditate al ființei umane 4 procese, și anume: atenția, înțelegerea, acceptarea, reținerea; precum prin intermediul deznodământului, se va remarca efectul insului în conduita politică.
Cu titlu de exemplu, putem observa cum obiectul discursului unui competitor politic din cadrul unei funcții politice va fi să condiționeze auditorii la o conduită de votare. Cu toate că cel care primește informația va fi atent la ceea ce i se aduce la cunoștință, incidența persuasivă va fi mai mică când nu percepe raționamentele. Acesta este cazul exemplului dat în capitolul anterior, discursul lui Victor Ponta din cadrul lansării candidaturii sale pentru alegerile prezidențiale din anul 2014. El se folosește de metode de persuadare și convingere pentru a fi votat, făcând contrapropaganda adversarului său politic Traian Băsescu „acolo unde a fost dezbinare vreau să fie unire, acolo unde a fost ură vreau să fie respect și iubire, acolo unde a fost ceartă vreau să fie pace.” (www.psd.ro/media). Punând în antiteza viitoarele sale realizări și pe cele ale lui Traian Băsescu, el distrage atenția auditoriului, ideea esențială se pierde, iar arta persuasiunii primează.
Este important ca principiul persuasiv să aibă un impact puternic și de lungă durată, deoarece chiar dacă receptorul este atent la comunicare, impactul persuasiv este mai mic dacă nu înțelege argumentele locului unde se produce, din simplul motiv că acestea sunt destul de ample (astfel purtând denumirea de: nereușită de percepere) ori atunci când nu sunt acceptate încheierile candidatului (denumit eroare de așteptare). Astfel, se consideră că publicul a fost convins, prin urmare se crede că a aprobat informațiile electorale, însă în situația în care schimbarea de atitudine nu va putea fi rezistentă cât și de profunzime, cetățenii își vor schimba concepțiile implementate în conștient chiar anterior zilelor de alegeri electorale.
„Mesajul discursului politic va deveni mult mai persuasiv în situația în care se adresează celui care primește informația, cu reacții afirmative” (Zafiu: 2007, 103). Astfel, va fi probabil să devină eficace numai prin reunirea cu trăirile de tip negative, printr-un procedeu de implementare a unei stări de teamă. În cazul în care pentru lămuririle în ceea ce privește experiențe precise precum și manevre de înlăturare a obstacolelor, se vor completa raționamente emoționale unite cu indicații concrete, integrale în ceea ce privește înlăturarea condițiilor anevoioase, prin care se va dobândi ca și efect schimbarea conduitelor oamenilor în modalitatea râvnită, prin provocarea unei stări de teamă.
Există și situații în care ascultătorii discursului politic vor fi supuși unor informații împotriva atitudinii acestora, li se va insufla poziția de pe care va trebui să sprijine atragerea sporirii rezistenței la persuasiune cât și dispoziția de menținere a conduitelor inițiale.
În ceea ce privește analiza discursului politic, cât și analiza ideologiei se va putea declara că acestea înglobează informații de tip ideologice, politice, economice cât și sociale. Competitorii politici își vor organiza expunerile oratorice în scopul de a își pune în evidență ideologii specifice. Așadar, întregul ansamblu de stadii dedicate discursului, sunt integrate în atingerea persuasiunii. Zafiu aprecia că discursul poate lua forma unei analize a ideologiei, și delimitează șapte nivele de analiză: „structurile de suprafață, sintaxa, lexicul, semantica locală, semantica globală, structurile schematice și structurile retorice”. (2007, 17)
La baza oricărui discurs politic stă o etapă de analiză și anume, o analiză a situației existente, a situației socio-politice cât și a opiniilor publice, iar o proastă evaluare a acestor situații pot duce la concluzii eronate și recomandări greșite. Atât în marketingul comercial, cât și în marketingul politic, analiza se bazează pe o serie de evaluări empirice cu privire la opinia publică, cât și analiza obiceiurile și valorile locale, relațiile ce există între elitele politice, atitudinile existente. Totodată este importantă dezvoltarea socio-economica, rolul și influența mass-media, simboluri culturale și desigur, situația concurenței, poziționarea adversarilor politici.
„Identificarea publicului ținta este primordială în orice campanie politică.” (Stoiciu: 2000, 19). Instinctiv știm că, nici o idee politică nu poate fi pe placul întregii populații, așa cum nici un om politic poate avea parte de o popularitate unanimă sau să i se acorde totală credibilitate. Astfel, „identificarea publicului țintă pentru o campanie politică trebuie să țină cont de particularitățile variatelor categorii sociale.” (Stoiciu: 2000, 19). De cele mai multe ori, efectul mesajelor transmise populației este mult mai puternic dacă ele folosesc ca intermediar ștafetele de opinie: instituții, indivizi, cărora, conștient sau nu, majoritatea populației le acordă încrederea și credibilitatea acordată unor lideri de opinie.
„Într-un sat tradițional, opinia preotului sau a dascălului este determinată pentru a influența opinia majorității sătenilor, lucru știut și folosit de comuniști în timpul colectivizării din anii '50. În același sens, pentru generația tânără, opiniile unei vedete de muzică ușoară sau ale unui sportiv sunt mult mai credibile decât opiniile unui profesor de liceu sau ale propiilor părinți. Un cotidian ca New York Times, cotidian cu o tradiție recunoscută de imparțialitate și competență, reprezintă opinia elitei mediatice și culturale din Estul american și este considerat ca atare în viața politică” (Stoiciu: 2000, 20).
Așadar, principiul persuasiunii lucrează și în acest caz, oamenii politici se folosesc de aceste ștafete de opinie, cărora populația le acordă mai multă încredere și credibilitate, pentru a convinge toate categoriile sociale și pentru segmentarea publicului țintă. Segmentarea publicului tintă presupune adaptarea discursului politice la diferite categorii sociale. Majoritatea segmentărilor se face după categorii sociale bine delimitate în funcție de venit, educație, vârsta, sex, stil de viață și ocupație profesională.
Principiul persuasiunii ce stă la baza discursului politic se reflectă prin mijloace numeroase și variate, însă cel mai reprezentativ mijloc îl constituie eufemismul. Eufemismul se compune astfel, din schimbarea realistă din partea persoanei care realizează comunicarea, unor îmbinări de cuvinte lingvistice cu înțeles ori sensuri suplimentare negative prin alta, neutră ori afirmativă, în scopul înlăturării de realizare a unui efect negativ. Domeniul politic este cel mai deschis la eufemisme, eufemismele politice având rolul de a masca realitatea, de a o falsifica, scopul folosirii lor fiind acela de a menaja receptorul și de a-l manipula. Așadar, pe scena politică, prin utilizarea eufemismului nu se mai urmărește atenuarea impactului pe care îl are mesajul asupra receptorului, ci se urmărește persuadarea publicului țintă, încercând să îi impună receptorului o adoptarea unei anumite viziuni asupra realității.
Cuvântarea politicianului eufemizează relatarea acțiunilor specifice, îndepărtând exprimările ce l-ar situa într-o postură nefavorabilă, mai mult pentru cazurile în care ar sădi atitudini emoționale de ostilitate în public, celor cu drept de a alege. În situația în care conducătorul unei țări denumește criza financiară un „interval de timp de tranziție” sau „barieră economică” (Traian Băsescu, www.mediafax.ro), acesta va încerca de fiecare dată să distragă atenția auditorului față de o împrejurare nefavorabilă de care în mod evident este considerat răspunzător.
Masa vastă a auditorilor, din care fac parte atât vorbitorii, cât și cei care primesc informația, realizează o comunicare reală, prin care oamenii politici se străduiesc să persuadeze, acest fapt fiind puternic atașat de modalitatea în care își organizează discuțiile oratorice, cât nu și de ideile acestora de informare, prin intermediul cărora competitorii politici nu vor să arate celor care primesc informația că se preocupă să îi facă să își înlocuiască alegerile politice. Astfel, persuasiunea va putea fi apreciată ca fiind o intenție secretă, care cu toate acestea, este știută printr-o modalitate reciprocă.
Exemplul concret care să susțină această afirmație sta în exemplul anterior al discursului premierului Victor Ponta când pune în antiteză intențiile sale politice de „unitate”, „iubire”, „respect” cu cele ale lui Traian Băsescu, acesta fiind un mod subtil de desconsiderare a adversarului politic și un mod de a nu arăta celor care primesc informația că se preocupă să îi facă să își înlocuiască alegerile politice.
„Topica, pasivul cât și negația sunt definite ca fiind instrumentele sintactice ce folosesc realmente la atingerea persuasiunii” (Stoiciu: 2000, 34). Se va avea în vedere, și lungimea propozițiilor, care este destul de însemnată, așadar se evidențiază: fraze lungi, ce prezintă suficiente propoziții subordonate, care de regulă pot conduce la micșorarea atenției auditoriului, prin care acestuia i se induc stări monotone, neinteresante chiar, lăsând impresia că un competitor politic vorbește prea mult, în fapt nespunând nimic concret. În sens contrar, întâlnim propozițiile de tip scurte, din cadrul discursurilor politice, care astfel coordonate captează atenția ascultătorilor, informațiile din intermediul mesajelor fiind accesibil de identificat precum și de perceput. În pledoaria candidaților politici, unii dintre aceștia aleg să utilizeze fraze lungi, încărcate de paralelisme, cu un număr mare de digresiuni. Din dorința de a se forța să-și arate în mod convingător cunoștințele enciclopedice, de fiecare dată mesajul candidaților va fi lipsit de claritate, deoarece expunerea oratorică va fi dificil de perceput, din cauza faptului că aceasta cuprinde suficientă informație, de cele mai multe ori, neatractivă pentru auditor.
Omul politic ce este reprezentativ pentru discursurile sale lipsite de calitate, dificil de perceput, ce cuprinde prea multă informație și neatractivă pentru auditor este Marian Vanghelie. Un exemplu de discurs de acest fel îl întâlnim în data de 5 iunie 2012:
„În sectorul 5 sunt doar 18.000 de locuri de parcare. De aceea în sectorul 5 nu se ridica mașini. Puteam să găsesc și eu un prieten să le ridice. Dar nu am făcut-o pentru că eu țin la voi mai mult, ca la familia mea. Azi, când am plecat de la birou, aveam peste 400 de SMS-uri primite de la cetățeni. Eu ascult problemele oamenilor. Am două secretare care citesc toate SMS-urile pe care le primesc de la cetățeni" (www.jurnalul.ro/stiri/politica).
Ideea esențială cât și scopul discursului său politic se pierde printre numeroasele informații neatractive precum : „Azi, când am plecat de la birou, aveam peste 400 de SMS-uri primite de la cetățeni”. Astfel, auditorul pierde ideea de bază ce omul politic vrea să o transmită și atenția îi este distrasă de replicile amuzante.
Alți participanți la viața politică, optează pentru a folosi fraze deseori scurte cât și concentrate (în situația în care se susțin informații de bază din cadrul unui plan de activitate politic) altădată fiind fraze ample, plasate alături de altele subordonate (atunci când sunt aduse argumente). Acțiunea de a pasiviza enunțurile, ca procedeu de persuasiune, va fi de asemenea inexistentă. Un exemplu de participant la viața politică ce optează pentru folosirea frazelor scurte cât și concentrate, în cadrul căruia susține informații despre planul său de activitate politică este președintele Klaus Iohannis. Acesta a punctat în cadrul discursului rostit în fata Parlamentului că în cel mai scurt timp va chema la consultări partidele politice pentru a decide împreună ce obiective de țară își asumă și un calendar cu etape și acțiuni „pentru a trece de la vorbe la fapte”. (www.antena3.ro, 21 decembrie 2014).
Unul dintre cele mai importante nivele ale discursurilor politice examinate în ceea ce privește principiul persuasiunii îl reprezintă nivelul de tip lexical. Candidații politici trebuie să acorde atenție sporită modalităților de alegere a cuvintelor pentru a reproduce cât mai bine mesajul lor, cu scopul convingerii să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.
Eufemismul, în ceea ce privește discursul politic, este caracterizat drept o armă rezistentă la care apelează competitorii în situația în care fac referire la adversarii acestora. În timp ce discursurile examinate se întemeiază pe baza temelor afirmative cât și negative, lexical utilizat se va putea determina prin intermediul acelorași dihotomii. Se încearcă găsirea unei frecvențe cu care unele cuvinte ce aparțin lexicului, sunt prezente în discursurile examinate, precum și găsirea modalității în care aceste cuvinte evidențiază mesajul ideologic, cât și participația acestuia la persuasiune.
Cu alte cuvinte, se poate spune că în cazul discursurilor de tip politic, este neîndoielnic faptul că se află o legătură apropiată între persuasiune precum și efectul perlocuționar: astfel încât persuasiunea conduce de regulă la un efect perlocuționar eficace care ia forma voturilor în cadrul unor campanii de tip prezidențiale. Altfel spus, această legătură va fi propagată într-o singură direcție: astfel, în ceea ce privește lipsa persuasiunii, efectul perlocuționar produs va reveni contra politicianului.
Mai mult, în expunerea oratorică a oamenilor politici din cele mai vechi perioade, se va putea remarca înclinarea lor de a folosi anumite planuri ce le-ar da permisiunea să acopere înfățișările nefavorabile ale existențelor, astfel fiind exemplificate efectele mai puțin plăcute ale activităților de tip politic, cu scopul de a-l prejudicia cât mai puțin posibil pe destinatar. Din categoria acestor mijloace exemplificate, fac parte integrantă și eufemismele ce nu sunt altceva decât unele procedee de întrebuințare a unor strategii de tip verbal, pentru a se îndepărta veridicitatea dură precum și „armonizarea” acestora.
Așadar, se poate constata o multitudine de trăsături din cadrul discursului politic, prin care se va putea distinge natura să persuasivă. Cu alte cuvinte, “există o amibiguitate lingvistică pe care actorii politici o preferă, deoarece au impresia că aceasta este un veritabil instrument de persuadare”. (Sălăvăstru: 2009, 77)
Eufemismul este o altă figură retorică foarte des utilizată de către oamenii politici în discursurile lor. În același timp, este și “cea mai criticată dintre acestea, în măsura în care se consideră că astfel discursul alunecă destul de ușor în minciună”. (Ibidem)
O altă figură utilizată de oamenii politici în discursurile lor pentru manipulare este metafora. Alături de mit, metafora are o funcție persuasivă deosebită în mesajele care alcătuiesc discursul politic. „Metafora se construiește în jurul unor echivalente speciale în care criteriul analogiei dintre cei doi termeni metaforici se subordonează principiului expresivității. Metafora este de două feluri: poetică și argumentativă”. (Zafiu: 2007, 17)
Deosebirea ce stă la baza celor două metafore va fi de ordinal scopului propriu oricăruia dintre acestea, astfel: metafora de tip poetică prezintă un scop estetic, pe când metafora argumentativă este persuasivă, la modalitatea că aceasta din urmă procură lămuriri consistente în ceea ce privește semantismului limbii. Acestea atrag după sine argumente de valoare ce se manifestă în privința persoanei care participă la conversație, o tensiune destul de rezistentă în ceea ce privește expunerea literală din cadrul acelorași judecăți. Exemplul discursului președintelui Băsescu din capitolul 3 se aplică și în acest caz. Astfel, metafora este de asemenea o formă de persuadare: „Cred că nava e în port sigur” (www.ziare.com). El aseamănă țara cu o navă, folosindu-se de metaforă, cu scopul de a convinge auditoriul că România a găsit echilibrul de care avea nevoie și se află în siguranță.
Cu privire la retorica din cadrul discursului politic, vor fi aduse la cunoștință două dintre aspectele lexicului, în ceea ce privește scopul persuasiunii, și anume: se poate vorbi pe de o parte, că metaforele sunt întrebuințate cu scopul de a provoca realizarea de soluții care denotă afectivitate proeminentă venită din partea ascultătorilor; cât și pe cealaltă parte, metaforele sunt acele mijloace prin intermediul cărora se procură indicațiile, precum și mediul util pentru ceea ce privește perceperea imaginii de ansamblu recomandate prin mijlocirea discursului politic. Se găsesc așadar în realitate așa-zisele metafore-de-tip-cheie, precum și anumite analogii care prezintă concomitent, un exemplu de percepere a evenimentelor din viața politică cât și un sistem de comunicare potrivit ce ajută la conturarea acestora.
De regulă, eufemismele de tip politic vor fi ierarhizate pe baza rolurilor acestora, și anume:
eufemismele care evită discriminarea;
eufemisme care manipulează;
eufemismele prin care se va pune în evidență ironia;
eufemismele prin care se înlătură indicarea unor împrejurări mai puțin plăcute;
eufemisme prin care se maschează efectele neplăcute ale acțiunilor politice.
În raport cu dorința persuasivă a persoanelor politice de a se angaja în activitatea de persuadare a indivizilor, se pot deosebi două categorii de mesaje, care nu prezintă în mod obligatoriu elemente comune.
Astfel, „în prim plan identificăm mesaje de tip informative, prin intermediul cărora persoanele desemnate cu aducerea la cunoștință a înștiințărilor politice, își declară identitatea personală, astfel deosebindu-se de vasta masă de competitori, prin marcarea poziților, valorilor, obiectivelor, precum și intereselor dezvoltate” (Stoiciu: 2000, 36). Aparte de aceastea, există și mesaje evident persuasive, prin intermediul cărora informațiile sunt utilizate precum niște instrumente ale competiției politice, în scopul obținerii și menținerii de noi participanți la viața politică.
Eufemismele de mascare a acțiunilor politice pot fi folosite în scopul falsificării realității, servind doar intereselor vorbitorului. Ele sunt realizate deoarece utilizatorii lor mizează pe starea de necunoaștere a realității obiective a celor ce primesc informația și pe ignoranța lingvistică a majorității receptorilor. În acest mod, părerea receptorilor este dirijată voit într-o direcție anume, mai exact, părerea receptorilor este manipulată.
PRINCIPIUL POLITEȚII
De-a lungul timpului, principiul politeții, a cunoscut numeroase abordări lingvistice, printre care amintim: Ionescu- Ruxăndoiu (2003), Beciu (2000) precum și Stoiciu (2000).
Cercetând din punct de vedere pragmatic, formulările ideilor din cadrul discursului politic, prin intermediul cărora se folosesc și eufemisme, s-a remarcat în mod evident că principiilor pragmatice li se atribuie atenție aparte din partea celor care participă în cadrul comunicării. Astfel spus, principiile pragmatice administrează și contextele în care se regăsesc eufemisme, datorită faptului că aceste din urmă principii “pun bazele celor mai diferite categorii de preocupări care implică cooperări dintre inși, inclusiv înștiințarea prin intermediul unui limbaj”. (Ionescu-Ruxăndoiu: 2003, 43)
Funcția eufemismelor de a voala realitatea și anumite acțiuni este motivată de intenția de a menaja receptorul precum și de păstrarea convențiilor sociale, toate aceastea având la bază principiul politeții. Acestea pot fi numite eufemisme pozitive, spre deosebire de cele negative, ce urmăresc cu totul alt scop, de a ascunde anumite informații sau de a evidenția elemente marginale ale informației.
„Din punctul de vedere al strategiilor politeții, acestea vor fi de fiecare dată utilizate în exprimarea eufemistică, strategiile pentru care s-a decis vor diferenția de la o situație la alta” (Ionescu-Ruxăndoiu: 2003, 43). În ceea ce privește comunicarea de tip formal, specifică discursului politic, predomină tactici de politețe de tip nefavorabil. În cazurile în care distanța socială dintre cei care participă în cadrul discuțiilor va fi una neînsemnată, cel care emite un enunț va putea fi de acord și cu tacticile politeții pozitive.
Manierele care pot ajuta la conturarea principiului politeții din cadrul atitudinii oamenilor reprezentativi din cadrul unui discurs politic se poate învăța, un ghid al manierelor civilizate cât și al unui limbaj potrivit în diverse situații, ar fi cu siguranță binevenit. Astfel, trebuie să le fie atrasă atenția asupra faptului că unii termeni utilizați pot fi de-a dreptul jignitori, chiar violenți.
Se poate observa faptul că opțiunile lingvistice vor putea fi deosebit de însemnate pentru oamenii care fac parte din viața politicii, cu atât mai mult în situația în care aceștia din urmă își propun să comunice informații prin care astfel pot să își scoată în evidență eul pozitiv, pentru ca mai apoi, să poată fi apreciați de către electorat.
Așadar, politețea de tip pozitiv este ghidată spre satisfacerea eului pozitiv al celor cu care interacționează, pe când politețea de tip negativ va fi îndreptată spre satisfacerea eului negativ al acestora. „Politețea este un comportament strategic al indivizilor, folosit în scopul menținerii sau al restabilirii echilibrului interacțional și a unei atmosfere de cooperare în cursul proceselor comunicative.” (Ionescu-Ruxăndoiu: 2003, 50)
În ceea ce privește caracterizarea politeții pozitive din cadrul discursului, vor avea ca punct de plecare afirmarea (ori chiar de cele mai multe ori denaturarea faptelor) atașamentului, cât și a sentimentului de încântare ori a acceptării față de tot ceea ce aparține persoanei care participă în cadrul unei conversații, anticiparea unor consecințe avantajoase ale actului în desfășurarea comunicărilor.
Astfel, tacticiile ce stau la baza principiului politeții pozitive în cadrul discursului politic vor fi enumerate după cum urmează:
clarificarea deslușită din cadrul constatărilor care confirmă atât interesul cât și prudența celui care emite informațiile față de persoana receptorului;
amplificarea aprobărilor, admirațiilor, precum și a sentimentului de atracție în ceea ce privește atitudinea față de receptorul discursului politic;
interesul de a mări atenția contribuției proprii din cadrul conversațiilor.
În ceea ce privește tacticile principiului politeții, acestea vor avea un rol important în cadrul discuțiilor, fiind îndreptate spre ascultătorii publicului larg, sau celor care fac parte din aceeași categorie cu vorbitorul.
Vom prezenta cu titlu de exemplu, strategiile principiului politeții pozitive, la care sunt îndrumați competitorii politici să participe, și anume: exagerarea interesului/simpatiei pentru receptor; satisfacerea dorinței receptorului de a fi înțeles, ascultat; includerea ambilor parteneri în activitatea avută în vedere, prin folosirea pluralului inclusiv în locul persoanei I sau a II-a singular, folosirea unor forme de expresie specifice relațiilor între membrii aceluiași grup: forme familiare de adresare cât și referințe. Aceste strategii ale principiului politeții apar și în cadrul discursului politic romanesc actual, prin folosirea unor formule de adresare, ce sunt, sau par să fie o formă exacerbată de politețe. Exemplul concret este acela al adresării premierului Victor Ponta către Traian Băsescu: „E dreptul domniei-sale.” (www.psd.ro/media). La prima vedere și în natura sa, termenul „domnia sa” este o formă avansată de politețe, dar în acest caz, este pură ironie. Așadar, principiul politeții ce stă la baza discursului politic are de cele mai multe ori intenții ascunse, precum ironia și sarcasmul.
Așadar, aspectul competitiv al unei dezbateri politice micșorează importanța folosirii strategice a procedeelor politeții, acestea prezentând o funcție primordială doar în relația dintre invitații – competitor politici cât și public/telespectatori, ori adevărații destinatari ai mesajelor transmise. Deci, politețea oamenilor politici este folosită cu referire la public, la cei care votează, la oamenii de rând, dar nu este folosită și în cazul adversarilor lor politici. Oamenii politici sunt interesați să obțină admirația auditoriului, prin orice tertipuri, folosind un limbaj trivial, cuvinte eufemistice, astfel pentru a ajunge la atingerea scopului, înlăturându-și astfel susținătorii contracandidațiilor săi politici.
„Încălcarea dispoziților din cadrul formulărilor politicoase din discursurile politice cât și, de regulă, în exprimarea oamenilor politici, prezintă adesea o situație tulburătoare pentru compartimentele în care se realizează formularea de tip diplomatică, deși fiind una politicoasă, va trebui în cele din urmă să devină indispensabilă.” (Beciu: 2000, 78). În majoritatea cazurilor, presa ia în primire de fiecare dată încălcări ale dispoziților electorale, cât și, sub pretextul că menționează persoană ce oferă declarații politice, oferă publicului larg lucrări ce cuprind informații ce îi fac pe aceștia din urmă să își piardă încrederea în cei care au creat discuțiile oratorice.
Mai mult, din punctul de vedere al lexicului, întrebuințarea disfemismelor în cadrul discursul politic românesc schimbă scena politicienilor români în spațiul de bătălie pentru dobândirea puterii, în care realizarea celui mai mare scop îl reprezintă defăimarea totală a persoanelor politice care crează concurență. Așadar, disfemismul încalcă principiul politeții.
În ceea ce privește conturarea principiului politeții, politicienii apelează la folosirea de eufemisme pentru a-l menaja pe cel care receptează informația ori în cel mai rău caz, pentru a-l induce în eroare cu o informație falsă precum și pentru a-l manevra după bunul său plac, în ceea ce privește referințele despre contracandidații politici și chiar uneori și față de colegii lor de coaliție. Astfel în situația dată termenii selecționați apropiindu-se mai mult de argou decât de un limbaj specific diplomatic, așa cum ar trebui să fie caracterizat limbajul politic.
Rolul eufemismelor în discursul politic va fi întotdeauna acela de a comunica. Totodată, rolul lui este și de a reflecta poziția celui care emite informația, precum și dorința acestuia de a crea o situație mai ușoară receptorului, și anume de a micșora influența informațiilor asupra receptorului si ale înfățișărilor nefavorabile care sunt scoase în evidență de textul emis.
Prin faptul că „ politețea este o împrejurare de la sine percepută în acțiunile reciproce comune” (Sălavăstru: 2000, 67), face acest principiu să devină de neremarcat în discursurile politice. Astfel, în situația în care un candidat politic are de făcut public anunțul de creștere a taxelor, ori începutul unui val masiv de restructurări, acesta va fi nevoit să apeleze la formulări cât mai politicoase, de-a dreptul eufemistice, pentru a fi atenuat caracterul grav al conținutului propriu-zis. În plus, deoarece publicul este unul de natură eterogen, politicianul va fi nevoit să își aleagă cu mare atenție registrul lexical în care se adresează auditoriului vast.
Cu privire la perceperea mesajului transmis, „transmițătorul nu se va opri la nivelul frazei, ori al cuvintelor; receptorul având îndatorirea de a descifra conținutul textului, cât și de a îi da noi sensuri, pe baza cunoștințelor pe care le dobândește” (Ionescu-Ruxăndoiu: 2003, 55) Iar cu cât fondul de informații comune emițătorului, cât și al celui care primește informația va fi mai vast, cu atât intenția receptorului este mai mare, cu atât dorința celui care o emite va putea fi mai abordabilă receptorului.
O altă modalitate de a evidenția abaterile de la principiul politeții în cadrul discursului politic o reprezintă ironia. Astfel, în cadrul activităților politice, eufemismul nu va fi folosit numai pentru a se înlătura diferite modalități de a realiza distincții ori indicarea unor aspecte de viață nefavorabile, ci pentru a avea o aplicabilitate de tip ironică. „Stabilirea direcției discursului către a fi adus la cunoștință și nu către reprezentare va face din acesta instrumentul ironiei care astfel, derivă din relația pragmatică a semnului cu vorbitorul, nu cu referentul său” (Zafiu: 2007, 68).
În locul folosirii sensului original al declarațiilor pentru a-și exprima intenția, unii oameni politici se folosesc de un limbaj cu sens ironic si sarcastic puternic, în timp ce alții fac limbajul plin de umor și plin de viață, relaxat și fericit. Politicienilor le este mai usor să exprime sarcasm sau ironie, decât argumentul convențional, amplificând intensitatea discursului politic. Deseori, oamenii politici fac exces de eufemisme ironice, riscînd in acest fel să transforme replicile lor in ofense sau chiar atacuri la adresa adversarilor politici.
Contrar principiului politeții, oamenii politici manevrează publicul larg prin folosirea unor idei generale abstracte de tipul principiilor, valoriilor, basmelor politice, teme politice picante, cât și de tranziție.
EFECTELE FOLOSIRII EUFEMISMELOR SI DISFEMISMELOR
În ceea ce privește efectele folosirii principiilor pragmatice ale persuasiunii cât și ale politeții, în cadrul eufemismelor și disfemismelor din discursul politic, putem constata o legătură de cauzalitate între acestea. Acest fapt determină atât degradarea discursurilor cât și îmbunătățire lor.
Astfel, eufemismele de tip politic reprezintă efectul înțelegerilor dintre pragmatică și semantică. Cu alte cuvinte, prin acțiunea de folosire a eufemismelor în cadrul discursului politic, trebuie să fie avuți în vedere atât factorii de tip lingvistici, cât și prezența factorilor extralingvistici (precum sunt: situația politică, intenția emițătorului, ori scopul contextual).
Oamenii politici sunt conștienți de faptul că prin repetarea succesivă a anumitor construcții eufemistice, se va ajunge în final la acceptarea acestora ca o realitate evidenta. Altfel spus, unul dintre efectele primordiale ale utilizării eufemismelor este acceptarea realității promovate de eufemism ca fiind o realitate evidenta. Un pasaj din „Comunicare politică” definește foarte elocvent funcția pe care eufemismul o deține în discursul politic și anume: „Cel care vorbește poporului utilizând cuvinte potrivite, acela îi determină pe oameni să gândească potrivit” ( Stoiciu: 2000,7). Eufemismele pot reprezenta cuvintele potrivite într-un anumit context, căci unele cuvinte dure, agresive, deși reflectă realitatea, nu îi pot determina pe oameni să gândească potrivit.
În ceea ce privește examinarea lexico-semantică cât și cea de tip pragmatică a eufemismului politic, avem prioritate să analizăm procesul de realizare precum și de îndeplinire a funcțiilor eufemismelor în cadrul lexicului politic prezent din România. Ca efect primordial, pe lângă analiza eufemismelor și a disfemismelor, a căror abordare au constituit subiectul de cercetare a lucrării de față, amintim prezența disfemismelor eufemistice și eufemismele disfemistice, cât și tabuul, pentru care în procesul de evitare a acestuia se va apela la folosirea eufemismelor.
Ca efecte asupra temei abordate, putem observa cum discursul politic românesc este din punct de vedere lexical un izvor ce nu poate fi epuizat niciodată de eufemisme, astfel cea mai mare parte a acestora fiind dobândite din cadrul discursului politic de tip internațional. Scopul la care dorește să ajungă cel care emite informația, este acela de a-și face puterea să devină durabilă, prin activitatea de a manevra după placul său pe cei care acceptă informația, de a le impune acestora opiniile sale specific, de cele mai multe ori auditoria fiind induși în eroare cu bună știință.
Altfel spus, „frecvența și diversitatea cu care sunt întrebuințate eufemismele din cadrul acestui tip de discurs politic vor duce întotdeauna la ermetizarea limbajului politic” (Beciu: 2000, 16); cel care receptează informația nefiind pregătit, nu va fi apt să înțeleagă în mod corect mesajul transmis, din cauza faptului că nu există un punct comun emițătorului cât și receptorului.
În ansamblu, la prima vedere termenii lexicali sunt aparent ușor de înțeles pentru toate categorile de vorbitori, însă sintagmele în care sunt rostiți precum: „pierdere materială secundară”, „pierderi colaterale”, „practici periodice”, „tactici de păstrare a armoniei”, „scânteie tovărășească”, „evoluție nefavorabilă” precum și „scoaterea dintr-o slujbă”, va determina întotdeauna schimbarea înțelesurilor acestora. (Balaban: 2001)
Examinarea cu atenție a efectelor eufemismului, cât și a varietăților familiarizate cu acestea, impune o acțiune vastă de studiere a unor relații ce aparțin mai multor discipline. Astfel, în ceea ce privește acțiunea de cercetare în cadrul unui sistem amplu de procese, se va sesiza că eufemismul, ca parte componentă a limbii române „va fi numai o modalitate de comportare bine determinată în cadrul unor condiții de natură de tip culturală, acesta fiind astfel consecința incontestabilă ori rezultatul ultim a unor tensiuni situate în afara lingvisticii.” (Zafiu: 2007, 56)
Prin urmare, cercetarea eufemismului nu se va putea concretiza în exteriorul sferei de apreciere a existențelor de tip istorice, sociale, precum și culturale aflate într-o comunitate aparte a curentului lingvistic care susține că limba este produsul societății cât și a funcțiunii culturii situate la un moment dat.
Ca punct de plecare, vom exemplifica numai câteva modele sugestive. În acest mod, din dorința de a exemplifica perioada istorică, sunt aduse în atenția auditoriului sintagme precum: „epoca de aur” pentru „epoca lui Ceaușescu”. Un alt scop este acela de a ironiza trecutul (pe vremea lui Ilici pentru „în timpul sovietic”, cu referire la numele primului premier al Uniunii Sovietice, Vladimir Ilici Lenin; „doamna de la Țarul Nicolai” pentru „o doamnă în vârstă”). De asemenea, un rol important al eufemismelor îl constituie înlăturarea motivelor de întărâtare a oamenilor, precum: („istoria integrată” pentru „istoria românilor”, „marș unionist” pentru „mișcare de renaștere națională”) (Stoiciu: 2000, 213).
În ceea ce privește efectele, de-a lungul timpului, prin uz, eufemismele își vor pierde proprietățile și se vor modifica în disfemisme, prin care se pune în evidență doar aspectul ce inițal se dorea înlăturat. Astfel, se va stabili, „pe lângă relația de sinonimie, (o relație logică, pentru că majoritatea termenilor din cadrul unei grupe desemnează pe acel specialist care oferă îndrumări și informații) a doua relație, va fi aceea de antonimie, dintre termenul neeufemistic cât și cel eufemistic” (Ibidem).
Mai mult, eufemismele politice se individualizează prin intermediul unui grad ridicat de a particulariza, ce oferă permisiunea celor care primesc informațiile, să poată stabili propriile viziuni politice în cadrul celor citite ori auzite. În majoritatea cazurilor, cei care ascultă ori citesc discursul politic, sunt puși în situația de „a-și pune la contribuție” și cunoștințele specifice.
Așadar, suprafața vastă de folosire a eufemismului, cât și implicarea în apariția disfemismelor, implică selectarea unor domenii care vor fi cercetate și prezentate, prin realizarea mecanismelor de utilizare a exprimării eufemistice, cât și disfemistice, a cauzelor, scopurilor precum și a efectelor acestor exprimări.
În urma elaborării lucrării, se pot remarca drept efecte ale eufemismului, prezența părții mai puțin cunoscute a disfemismului, ce ia naștere prin utilizarea abuzivă a eufemismului. Efectele folosirii eufemismului cât și a disfemismului sunt numeroase. Așadar, în ceea ce privește utilizarea eufemismului în discursul politic, principalul efect îl constituie protejarea auditoriului de impactul pe care o informație dura o poate avea asupra sa. Efectele sunt și negative, cum ar fi abaterea de la ideea esențială a discursului. Astfel, folosirea abuzivă a eufemismelor în cadrul discursului poate degrada mesajul ce se dorea să fie transmis inițial, acesta ajunge trunchiat sau chiar deformat total la urechile receptorului. Persuadarea receptorului reprezintă un alt efect secundar al utilizării eufemismelor. În ceea ce privește efectele pozitive ale utilizării disfemismelor acestea lipsesc, disfemismul determinând de cele mai multe ori efecte negative, de jignire și desconsiderare a interlocutorului, de contrapropagandă asupra adversarului politic, transformând scena politică în câmp de luptă în care disfemismul și eufemismul reprezintă armele principale.
CONCLUZII
În concluzie, în urma elaborării lucrării de față, se desprind urmările eufemismelor care ajută la ascunderea situațiilor adevărate prin activitatea de consolidare a neutralității precum și a sensurilor suplimentare pozitive. În urma acestor procedee, politicienii nu vor putea îndeplini așteptările de tip pragmatic ale celor care primesc informația și/sau ale cititorilor, datorită faptului că indicațiile sunt înfățișate într-o formă neutră lipsită de pretenții.
În mod evident, eufemismul în modalitatea generală, cât și cel politic, într-o modalitate aparte, prezintă efectele sale atât pozitive, cât și negative. Din prisma acestor considerente, cercetarea acestuia unilaterală va putea prezenta consecințe nefaste sau benefice.
Printr-o remarcă finală din punctul de vedere al efectelor, putem constata că, „disfemismul unei persoane reprezintă eufemismul alteia” (Seiciuc: 2008, 67). Astfel, se constată că însemnătatea unei sintagme va fi întotdeauna numai una care nu există în mod efectiv, ci se prezintă doar ca o posibilitate, iar din punct de vedere al contextului determinat prin care se va produce actualizarea, se va putea confirma sau anula.
Cercetarea faptelor de lexic va trebui în mod evident să ducă la procesul de restabilire, într-o măsură identică, a disfemismului, cât și a eufemismului. Așadar, din rândul auditoriului vast, care este la curent cu aspectele mass-mediei, se va menține opinia greșită prin intermediul căreia disfemismul este alăturat libertății de expresie, în timp ce, pe de altă parte, eufemismul este alăturat cenzurii.
Cu alte cuvinte, întrebuințarea eufemismului în discursurile politice este văzută ca o modalitate destul de avantajoasă, dar chiar și anevoioasă. În concluzie, prin abordarea temei de față, am evidențiat cauzele folosirii eufemismelor și disfemismelor în discursul politic, precum și analiza atentă a efectelor produse în planul lexico-semantic, pragmatic cât și al comunicărilor interpersonale, ale folosirii acestora. De asemenea, ca principal efect din cadrul mecanismelor de transformare, eufemismele devin disfemisme, precum și activitatea de stabilire a cazurilor în care această modificare este intenționată sau nu.
Concluzia generală constă în faptul că la baza utilizării eufemismelor stau două principii fundamentale și anume principiul persuadării și principiul politeții, lucru care nu se poate spune și despre utilizarea disfemismelor, care sunt lipsite atât de maniera politeții cât și de principiul persuadării.
În ceea ce privește efectele folosirii eufemismelor și disfemismelor, acestea sunt variate, atât pozitive cât și negative. Eufemismul poate determina abaterea de la mesajul ce se dorea transmis auditoriului, acceptarea realității promovate de eufemism ca fiind o realitate reală, persuadarea voită sau nu a receptorului, ascunderea adevărului sau cel puțin voalarea lui, acestea fiind efectele negative ale utilizării eufemismului. Efectele pozitive ale utilizării disfemismelor lipsesc cu desăvârșire, în schimb, cele negative abunda și anume: degradarea relațiilor sociale cât și jignirea și agresarea verbală a interlocutorului.
Capitolul 6. CONCLUZII
Comunicarea interumană reprezintă o temă vastă de studiu, iar schimbările ce se produc la nivelul limbii cât și mijloacele lingvistice ce determină aceste schimbări sunt variate. Așadar, am analizat și definit discursul public, discursul politic cât și eufemismele și disfemismele.
Am definit discursul ca procesul de transmitere de idei, informații, opinii, de la un individ la altul sau de la un grup la altul. Am cercetat și analizat discursul politic, iar în urma analizei întreprinse la nivelul discursului politic, am constatat că eufemismul și disfemismul reprezintă mijloacele lingvistice utilizate în mod frecvent de către oamenii politici.
Exprimarea eufemistică caracterizează toate tipurile de discurs, iar impactul folosirii eufemismelor asupra limbii se manifestă la toate nivelurile ei, atât la nivel lexical, semantic, cât și stilistic și pragmatic. Utilizarea eufemismelor este o trăsătură principală a comunicării interumane, fiind determinată de intenția emițătorului de a menaja receptorul cât și de a-și menține propria imagine.
În opoziție cu eufemismul, disfemismul este modalitatea prin care se utilizează în mod intenționat un cuvânt cu conotații negative, având scopul de a marca tocmai atitudinea ofensivă a vorbitorului.
În urma analizei mijloacelor de realizare a eufemismelor, am ajuns la concluzia că acestea sunt variate, așadar, le-am analizat și clasificat, distingând astfel mijloace semantice, mijloace stilistice și mijloace lexicale. La rândul lor, mijloacele lexicale de realizare a eufemismelor se clasifică în procedee interne, procedee externe și procedee mixte. Totodată, în urma analizării mijloacelor de realizare a disfemismelor am constatat faptul că disfemismele își au uneori originea în eufemisme. Disfemismele sunt de cele mai multe ori eufemisme de care se fac abuz, concluzia este că un rol esențial în transformarea eufemismelor în disfemisme îl are contextul. Ambele unități își actualizează sensul în cadrul contextului.
O altă temă de studiu a constituit identificarea și analizarea domeniilor de utilizare a eufemismelor și disfemismelor, luând în considerare discursul politic și discursul publicitar. În urma analizei discursului politic românesc actual am ajuns la concluzia că atât eufemismul cât și disfemismul reprezintă arme puternice la care fac apel candidații politici atunci când vorbesc despre problemele existente în societate, despre promisiunile din cadrul campaniilor lor politice dar și atunci când se referă la contracandidații lor. Totodată, am observat că pentru manipularea publicului, pentru a face promisiuni și pentru a camufla evenimente, oamenii politici folosesc eufemismul. În schimb, pentru denigrarea adversarului politic, în cadrul campaniilor electorale, politicienii folosesc disfemismul. Am constatat prin analiza discursurilor politice românești actuale faptul că disfemismul reprezintă mijlocul prin care se folosește în mod deliberat un limbaj violent, denigrator, fără a atinge însă obscenitatea.
Totodată, am analizat frecvența eufemismelor și disfemismelor în cadrul discursului publicitar, ce reprezintă de asemenea o sursă bogată de eufemisme. În urma analizei discursurilor publicitare am constatat faptul că nu conțin disfemisme, deoarece folosirea lor ar anula scopul anunțurilor și al reclamelor, acela fiind de a convinge receptorul. Însă eufemismele din cadrul discursului publicitar sunt numeroase, având la bază intenția persuasivă.
În concluzie, domeniile de utilizare a eufemismelor și disfemismelor sunt extrem de variate. Discursul politic românesc actual abundă în eufemisme cât și în disfemisme, spre deosebire de cel publicitar care prezintă doar eufemisme.
În urma capitolului în care am analizat cauzele și efectele folosirii eufemismelor și disfemismelor în discursul politic romanesc actual am ajuns la concluzia că la baza utilizării eufemismelor stau două principii fundamentale și anume principiul persuadării și principiul politeții. Astfel, eufemismele din cadrul discursului politic sunt folosite cu scop persuasiv, sau cu scopul camuflării unor acțiuni politice sau camuflarea efectelor acestora ce pot avea un impact puternic asupra receptorului. Însă aceste principii nu stau la baza utilizării disfemismelor, care sunt lipsite atât de maniera politeții cât și de principiul persuadării.
În ceea ce privește analiza efectelor utilizării celor două unității, am constatat că eufemismul în modalitatea generală, cât și cel politic, într-o modalitate aparte, prezintă efectele sale atât pozitive, cât și negative. Efectele pozitive ale utilizării disfemismelor lipsesc cu desăvârșire, în schimb, cele negative abundă, cum ar fi degradarea relațiilor interumane prin jignirea și agresarea verbală a interlocutorului.
Efectele pozitive ale folosirii eufemismelor constau în asimilarea de termeni noi ce determină dezvoltarea limbii cât și capacitatea de a exprima mesaje complete. Există și efecte negative, deoarece folosirea eufemismelor poate determina persuadarea receptorului, ascunderea adevărului, abaterea de la mesajul ce se dorea inițial transmis cât și acceptarea realității promovate de eufemism ca fiind o realitate reală.
Așadar, din aspectele analizate, reiese că eufemismul este, prin urmare, perceput atât ca fiind o alternativă la brutalitatea unei exprimări nefavorabile, cât și drept armă, ca modalitate de manevrare. Prin urmare, necesitatea de eufemism nu va înseamnă realmente doar o încercare de găsire de instrumente pentru disimularea veridicității, ba chiar mai mult, va rezulta din nevoia de schimbare a unei realități nefavorabile sau chiar uneori destul de tragică, în străduința de diminuare a impactului acesteia asupra unor vieți a oamenilor.
În concluzie, eufemismul arată latura noastră intelectuală, identificată cu cenzura, cu rațiunea, toleranța și controlul emoțional, iar disfemismul reflectă opusul eufemismului, eliberarea emoțională, agresiune, intoleranță, lipsa controlului.
Cercetarea lucrării eufemismului și disfemismului este esențială pentru stăpânirea unor modalități concrete din cadrul vieții sociale a grupurilor etnolingvistice, completând, împreună cu examinările de tip istoric, etnologic, folcloristic, mitologic, psihologic, viziunea asupra întregii evoluții a societății.
BIBILIOGRAFIE
Adam, Jean- Michael. 2005. Argumentare politică, retorica elogiului si a persuasiunii. Iași : Institutul European.
Balaban, Ștefan. 2001. Dicționar englez-roman de argou, eufemisme si expresii familiare. București: Editura Teora.
Beciu, Camelia. 2000. Comunicare politică. București: comunicare.ro.
Bidu- Vrănceanu, Angela & Forăscu N. 2005. Limba română contemporană. Lexicul. București: Editura Humanitas Educațional.
Constantinescu- Dobridor, Gheorghe. 1998. Dictionar de termeni lingvistici. București: Editura Teora.
Ionescu- Ruxăndoiu, Liliana. 2003. Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică. București: All Educational.
Nanu, Adina. 2002. Comunicarea prin imagini. București: Editura Vizual.
Sălăvăstru, Constantin. 2003. Teoria și practica argumentării. Iași: Polirom.
Sălăvăstru, Constantin. 2009. Discursul Puterii. București: Editura Tritonic.
Seiciuc, Lavinia. 2008. Eufemismul în română și în alte limbi romanice (teză de doctorat). Iași: Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”.
Stoichițoiu- Ichim, Adriana. 2003. Influența engleză în terminologia politică a românei actuale, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Editura Universității din București.
Stoiciu, Andrei. 2000. Comunicare politică.Cum se vând idei si oameni. București: Editura Humanitas.
Zafiu, Rodica. 2004. Articolul „Sărac, defavorizat, amărât” în www.romlit.ro.
Zafiu, Rodica. 2007. Limbaj și politică. București: Editura Universității din București.
WEBOGRAFIE
www.dexonline.ro
www.webdex.ro
SURSE
Discurs politic
www.adevarul.ro
www.europalibera.org
www.stiripesurse.ro
www.ziare.com
www.psd.ro/media
www.romanialibera.ro
www.mediafax.ro
www.psnews.ro
http://www.sursazilei.ro/
www.realitatea.net
www.bogdandiaconu.ro
www.jurnalul.ro/stiri/politica
http://www.antena3.ro/
http://www.hotnews.ro/
Discurs publicitar
http://www.n-anunturi.com
www.magazinuldecase.ro
BIBILIOGRAFIE
Adam, Jean- Michael. 2005. Argumentare politică, retorica elogiului si a persuasiunii. Iași : Institutul European.
Balaban, Ștefan. 2001. Dicționar englez-roman de argou, eufemisme si expresii familiare. București: Editura Teora.
Beciu, Camelia. 2000. Comunicare politică. București: comunicare.ro.
Bidu- Vrănceanu, Angela & Forăscu N. 2005. Limba română contemporană. Lexicul. București: Editura Humanitas Educațional.
Constantinescu- Dobridor, Gheorghe. 1998. Dictionar de termeni lingvistici. București: Editura Teora.
Ionescu- Ruxăndoiu, Liliana. 2003. Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică. București: All Educational.
Nanu, Adina. 2002. Comunicarea prin imagini. București: Editura Vizual.
Sălăvăstru, Constantin. 2003. Teoria și practica argumentării. Iași: Polirom.
Sălăvăstru, Constantin. 2009. Discursul Puterii. București: Editura Tritonic.
Seiciuc, Lavinia. 2008. Eufemismul în română și în alte limbi romanice (teză de doctorat). Iași: Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”.
Stoichițoiu- Ichim, Adriana. 2003. Influența engleză în terminologia politică a românei actuale, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Editura Universității din București.
Stoiciu, Andrei. 2000. Comunicare politică.Cum se vând idei si oameni. București: Editura Humanitas.
Zafiu, Rodica. 2004. Articolul „Sărac, defavorizat, amărât” în www.romlit.ro.
Zafiu, Rodica. 2007. Limbaj și politică. București: Editura Universității din București.
WEBOGRAFIE
www.dexonline.ro
www.webdex.ro
SURSE
Discurs politic
www.adevarul.ro
www.europalibera.org
www.stiripesurse.ro
www.ziare.com
www.psd.ro/media
www.romanialibera.ro
www.mediafax.ro
www.psnews.ro
http://www.sursazilei.ro/
www.realitatea.net
www.bogdandiaconu.ro
www.jurnalul.ro/stiri/politica
http://www.antena3.ro/
http://www.hotnews.ro/
Discurs publicitar
http://www.n-anunturi.com
www.magazinuldecase.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eufemisme Si Disfemisme In Discursul Politic Romanesc Actual (ID: 106778)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.