Etosul Modelului Valoric European

CUPRINS

ARGUMENT

Capitolul I – METAMORFOZE ALE CULTURII GLOBALE

I.1. Abordări alternative ale fenomenului globalizării

I.2. Cultura globală și „actuala ordine mondială”

I.3. Dimensiunile globalizării culturale

Capitolul II – ETHOSUL MODELULUI VALORIC EUROPEAN

III.1. Diversitatea principiilor identitare ale „visului european”

III.2. Integrarea europeană – premisă definitorie a modelului identitar european

III.3. Statul național și „familia europeană”

Capitolul III – IMPLICAȚII CONTEMPORANE ALE IDENTITĂȚII

IV.1. Complementaritatea principiilor identitare ale lumii europene a secolului al XXI-lea …

IV.2. Fundamentul sociolingvistic al culturii globale

IV.3. Conștiința identității europene și globale: «Quo vadis?»

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Lucrarea de față are drept subiect construcția identității sociale, respectiv, caracteristicile și explicarea acesteia și se înscrie într-o arie de investigație a unor procese și fenomene sociale de mare actualitate de pe scena mondială.

Ca premisă psiho-socială a dilemei identitare, putem aprecia că, la nivel proxim, identitatea este un ansamblu al trăsăturilor distinctive „ale unei persoane sau ale unui grup” se manifestă prin comparație cu altul, atunci când purtătorul identității înțelege că trebuie să se deosebească sau să se asemene cu altul, auto-plasându-se în raport cu acesta prin identificarea de sine și prin identificarea celuilalt, în acest caz – prin delimitarea particularităților identității culturale, respectiv unele precizări cu privire la identitatea europeană.

Bineînțeles, teza noastră nu se dorește să fie o abordare exhaustivă, însă paginile următoare oferă un cadru coerent și actual, în care cultura globală este analizată prin surprinderea dinamicii procesualității ei care se conturează și reconfigurează în societatea zilelor noastre.

Înainte de a trasa planul acestei lucrări, este imperativ să subliniez faptul că „actuala ordine mondială” constituie nucleul construcției ideatice a acestei analize, ca premisă definitorie pentru conținut – „dilema identitară”.

Lucrarea de față își regăsește resorturile mai întâi în delimitarea unor „abordări alternative ale fenomenului globalizării”, respectiv identificarea celor mai relevante aspecte pe care le incumbă „fenomenul fenomenelor actuale” (definiții, taxonomie, particularități interdisciplinare). A doua parte a primului capitol stă sub semnul dihotomiei – cultura globală și transformările actuale de pe plan internațional, în care aduc în discuție „spectacolul” globalizării, a culturii și cunoașterii, pe fondul crizei financiare izbucnite în urmă aproximativ șase și care a lăsat repercusiuni în toate domeniile de activitate cotidiană. Primul capitol se încheie cu identificarea dimensiunilor globalizării culturale, cu referire la intercondiționalitatea aspectelor mundane ale culturii globale, mai ales că procesul globalizării devine unul de „lărgire și adâncire” a interacțiunilor sociale.

Capitolul al II-lea, „Ethosul modelului valoric european” este unul mai tehnic deoarece are ca țintă principală focalizarea atenției asupra unor linii directoare care stau la baza fundamentării identității europene, respectiv diversitatea principiilor identitare ale „visului european”. De asemenea, un rol privilegiat în această analiză îl constituie „integrarea europeană – premisă definitorie a modelului identitar european”, ca subiect central pentru analiza procesului istoric specific epocii contemporane postbelice, subiect pe cât de dezbătut, pe atât de controversat. Dat fiind că integrarea europeană renuanțează binomul „stat național și/sau «familia europeană», partea a treia a capitolului secund încearcă să caute cele mai potrivite soluții de conviețuire a celor două „principii”, mai ales că identitatea națională și/sau identitatea europeană devin două fațete ale aceleași monede.

Capitolul al III-lea –„Implicații contemporane ale identității” are ca elemente centrale identificarea complementarității principiilor identitare ale lumii europene a secolului al XXI-lea, mai ales că această varietate de manifestări și contraste definesc ideea existenței omului global european. În noua reevaluare a avantajelor și inconvenientelor globalizării, bineînțeles, trebuie să se releve transformările pe care le suferă atât identitatea națională, cât și cea europeană și, prin extensie, identitatea globală. În acest, un subiect delicat de discuție îl constituie „fundamentul sociolingvistic al culturii globale”, iar în partea a doua a capitolului al treilea voi acorda câteva rânduri inovațiilor lingvistice contemporane.

În partea finală a lucrării subliniez implicațiile contemporane pe care le presupun schimburile și interacțiunile dintre culturi, prin deslușirea liniilor directoare ale provocărilor identitare din secolul al XXI-lea, subcapitol care pune în conjuncție identitatea și globalizarea, accentuându-se convivialitatea numeroaselor apartenențe identitare (favorizată de orizontul mondializării): „Conștiința identității europene și globale: «Quo vadis?»”.

Astfel, prin metoda de cercetare istorică și comparată vor fi analizate aspectele esențiale ce definesc și conturează identitatea culturală europeană și globală, pornind de la delimitări conceptuale, distincții și particularități, continuînd cu diferite etape ale schițelor metamorfozelor sale la nivel ideatic și teoretic, pentru ca apoi, să urmăm parcurgerea unei alte trepte, respectiv delimitarea unor noțiuni de praxis a ceea ce definește la nivel palpabil epoca în care trăim.

În ceea ce privește tehnicile de culegere a datelor și de informare științifică, am utilizat: analiza taxonomiilor globalizării, analiza metamorfozelor globalizării culturale, analiza transformărilor integrării europene, cât și unele dintre cele mai importante taxonomii ale arhitecturii sociale și civice a „familiei europene”.

Metodologia de cercetare pe care am abordat-o pentru realizarea acestei lucrări constă într-o serie de referințe bibliografice (documente oficiale – tratate, jurnale oficiale etc., cărți, articole și studii de specialitate, dar și site-uri web oficiale) care mi-au oferit un suport teoretic temeinic atât pentru înțelegerea acestei teme, cât și pentru analiza în profunzime a unor elemente definitorii ale fenomenului globalizării și implicațiilor integrării în cadrul Uniunii Europene.

Din păcate, am întâmpinat și unele dificultăți deoarece am regăsit unele deficiențe ale literaturii de specialitate. În acest sens, precizez faptul că majoritatea autorilor contemporani reiterează ideile sau aserțiunile deja analizate de precursorii lor din domeniu, ceea ce, în opinia mea, este o marcă a diletantismului, unele subiecte fiind suprasolicitate până la epuizare.

CAPITOLUL I – METAMORFOZE ALE CULTURII GLOBALE

Motto: „Globalizarea nu este un fenomen economic și/sau politic;

este cea mai dramatică mutație pe care specia umană a cunoscut-o în istorie.”

Eugen Ovidiu Chirovici, „Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare”

I.1. Abordări alternative ale fenomenului globalizării

Unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale contemporaneității pe seama căruia s-a consumat multă cerneală, „globalizarea”, susținută și contestată cu vehemență, constituie, fără doar și poate, o necesitate vitală pentru scenariul ființării noastre, ea „reducând sentimentul singurătății, al izolării sau marginalizării”. Mereu segmențial, fragmentar, parțial, niciodată cuprinzând toate laturile sale, ansamblul tematic pe care îl presupune fenomenul se pierde nu doar în negura timpului (ivindu-se sporadic, fără nicio conotație conștientă, conceptuală) ci reușește să transceandă aparențele prin privirea „totului la scară globală, plecând de la scop, mijloace și finalitate, căutând răspunsuri la provocările” pe care le prezintă proiectarea viitorului identității omenirii.

În momentul de față literatura de specialitate despre globalizare cunoaște o splendidă metamorfozare datorită abordărilor din aria relațiilor internaționale, a științelor politice, antropologiei, economiei și sociologiei, ceea ce conotează multidisciplinaritatea teoriei, care nu a apărut doar în urma eforturilor de comprehensiune a schimbărilor sociale, cât și datorită unor noi dezvoltări interne și intrinseci ale acesteia.

De origine anglo-saxonă („globalization”), sinonim cu lexemul francez „mondialisation”, termenul de „globalizare”, în mileniul al III-lea se regăsește uzitat cu semnificații variate de toată lumea. Zygmunt Bauman, în „Globalizarea și efectele ei sociale”, subliniază ideea că acest „eveniment al evenimentelor contemporaneității” noastre, a căpătat un sens aproape redundant, fiind catalogat drept „o lozincă, incantație magică, «passe par tout» capabil să deschidă porțile tuturor misterelor prezente și viitoare”. De-a lungul ultimilor ani, s-au încercat numeroase definiții, mai mult sau mai puțin abstracte ale termenului, fiecare dintre ele având diferite lacune, deoarece este dificil să exprimi esența unui fenomen de o asemenea complexitate și, să nu omitem, de o asemenea ambiguitate.

În dezbaterea asupra definirii globalizării, cea mai generală definiție a fenomenului este „interconectarea și inter-relaționarea crescândă a tuturor aspectelor societății”, mai ales că așa cum subliniază și Nick Bisley, varietatea acestor definiții concurente este una dintre multele „consecințe ale unei gândiri confuze”.„Această varietate se datorează, bineînțeles, și diferențelor semnificative de perspective filosofice” care stau la baza poziționărilor disciplinare ale analiștilor.

În accepțiunea în care este folosită, noțiunea de globalizare cuprinde „o serie de procese transplanetare care, deși au o amploare globală, pot fi separate (cel puțin prin ușurarea argumentației).” Pe de o parte, Joshua S. Goldstein și Jon C. Pevehouse afirmă că „ascensiunea economiei liberale în defavoarea celei mercantiliste în ultimele decenii este parte a unui complex mozaic de schimbări în lumea economiei politice – schimbări ce sunt numite globalizare”, iar, pe de altă parte, Jean-Luc Blendel consideră că „globalizarea trebuie înțeleasă atât ca un fapt al vieții, în principal sub aspect economic, tehnologic și comunicațional, cât și ca o viziune internațională asupra lumii”. Fenomenul trebuie să fie văzut din perspectiva inerentelor sale ambivalențe și contradicții: acesta poate, de exemplu, defini schimburi culturale și științifice, dar poate și facilita coordonarea între organizații, prin intermediul diseminării drepturilor omului, în vederea obținerii „unei libertăți mult mai largi, cât și poate influența cultura și provoca dezavantaje în ceea ce privește economia tradițională”.

Ceea ce înseamnă că, în general, globalizarea se referă la intensificarea și accelerarea fluxului comunicării și circulației oamenilor, a tehnologiilor, a banilor, a bunurilor, a ideilor dincolo de frontierele naționale, putând fi enunțată ca o tendință profundă de regăsire a unității, o amplificare a interdependențelor la nivel mondial, internaționalizare a schimburilor și producției, liberalizare a piețelor, dar și ca „dominația firmelor multinaționale, intensificarea concurenței”. Tocmai „această interacțiune cross-border” realizează legătura între indivizi, organizații, state și culturi „într-o aceeași economie globală”.

Astfel că discuția despre mondializare din perspectiva economiei actuale ne determină să aducem în prim-plan provocările capitalismului implicate în același context social, istoric, economic, politic etc. Economia de piață, în sensul în care activitățile din domeniul economic sunt reglementate prin confruntările reglate (care se sustrag violenței) și schimburile, partajele și explorările, sunt accepțiuni ale lumii capitalismului. Din perspectiva abordării dezvoltării economice, ca un aspect important al vremurilor noastre, „pe măsură ce lumea devine din ce în ce mai interconectată”, dacă ar fi să identificăm geneza pieței, respectiv a cadrului favorabil schimburilor de capitalază legătura între indivizi, organizații, state și culturi „într-o aceeași economie globală”.

Astfel că discuția despre mondializare din perspectiva economiei actuale ne determină să aducem în prim-plan provocările capitalismului implicate în același context social, istoric, economic, politic etc. Economia de piață, în sensul în care activitățile din domeniul economic sunt reglementate prin confruntările reglate (care se sustrag violenței) și schimburile, partajele și explorările, sunt accepțiuni ale lumii capitalismului. Din perspectiva abordării dezvoltării economice, ca un aspect important al vremurilor noastre, „pe măsură ce lumea devine din ce în ce mai interconectată”, dacă ar fi să identificăm geneza pieței, respectiv a cadrului favorabil schimburilor de capital, ajungem la un clișeu unic, respectiv la același paradox, „piața este o procedură universală, care a fost inventată de nimeni și de toată lumea” – piața fiind scena care „permite performance-ul” evenimentelor contemporane.

Dacă la sfârșitul secolului trecut, omenirea se găsea în postura în care aspira la dezvoltarea economică („cel puțin, ne permitem să luăm această propoziție ca ipoteză de lucru”), acum economia nu mai este privită ca o știință, ci devine rezultatul unor opțiuni ideologice, iar sistemul economic devine (conform teoriei neoclasice), „un fel de mașină logică ce se prezintă ca un lanț de constrângeri ce antrenează agenții economici”. Sistemul se îndepărtează tot mai mult de contextul realității sociale, guvernat de interesele unor acționari, operatori financiari, politicieni ș.a.m.d. ce confundă, uneori, „lucrurile logice cu logica lucrurilor (les choses de la logique avec la logique des choses), aruncând o privire rece și distantă asupra complexității profunde a fenomenului social, fără să-i înțeleagă resorturile, necesitățile, lipsite de transparența cristalină a ceea ce ei numesc „economic games”. Ca știință a așezării rosturilor în lume, economia este însă mult mai mare decât acest soi de darwinism moral, format la cultul matematicilor și al învingătorului și care instaurează cinismul ca normă a practicii sociale.”

Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel, după o analiză amplă și de profunzime, concluzionează că „globalizarea așa cum se observă în prezent nu este benefică pentru mulți dintre săracii lumii acesteia”, nici pentru mediul înconjurător și nici pentru stabilitatea economiei mondiale, ceea ce ne determină să afirmăm că dezbaterea privitoare la globalizare a evoluat de la o recunoaștere generală a faptului că „aceasta nu funcționează prea bine și că există fundamente reale pentru cel puțin o parte din nemulțumiri la o analiză mai aprofundată, care asociază anumite strategii cu anumite eșecuri”.

În ceea ce privește capitalismul, universalizabil de drept, trebuie să-i precizăm rolul central, decisiv, chiar exclusiv al schimburilor internaționale în dezvoltarea economică, consolidându-i șansele să devină universal și în fapt. Prin aceste „schimburi”, înțelegem transferurile între agenții „liberi” ale unor cantități „egale” din factorii de producție și din produse. Aceste schimburi „internaționale sau transpolitice”, respectiv liberul schimb (sub toate aspectele pe care le implică) sunt target-urile pentru care pledează teoria economică și experiența istorică. „Cu cât schimburile planetare de factori și de produse sunt libere și intense, cu atât calitatea și cantitatea bunurilor și ale serviciilor produse cresc pentru o proporție tot mai mare din populația mondială”.

Mai mult de atât, din moment ce există o piață, se operează o disjuncție, în fiecare actor economic, între producător și consumator, respectiv, orice disjuncție implică apariția unei piețe în care producătorii și consumatorii să se poată întâlni, respectiv coopera. Aceste schimburi internaționale au loc pe scena internațională, realizându-se în cadrul unor piețe globale, în speță se poate observa imediat „interconectarea directă a globalizării” cu ceea ce numim parte a culturii postmoderne – „capitalismul”.

Având în vedere aceste schițe ale scenariului societății mondiale actuale, în speță globalizarea contemporană (cu antecedentele sale istorice) include multe forme analitice separate de convergență, dar majoritatea studiilor recente se focalizează asupra factorilor economici. Această analiză a globalizării aflată într-o „evoluție permanentă”, poate suscita curiozitatea asupra identificării originilor academice ale utilizării curente a termenului. Astfel, cu toate că termenul de „globalizare” a atins deja statutul unui clișeu extrem de popular, „conceptul în sine nu este cu totul de esență novatoare”, originile lui rezidă încă de pe vremea scrierilor intelectualilor sfârșitului de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, respectiv din perioada strălucită a lui Karl Marx și a sociologilor adepți ai școlii lui Saint-Simon.

Prima teorie este cea din anii '60, a managementului și competitivității marilor companii multinaționale americane. Prin anii '70, câțiva teoreticieni au început să argumenteze că firmele trebuiau mai degrabă să își extindă operațiunile la scară globală, în loc să-și multiplice operațiunile la scară națională, iar în anii '80, devine unul din conceptele cheie cele mai în vogă. A doua origine constă într-un set de contribuții academice din teoria socială și culturală, care datează, la fel, din anii '60 – cea mai relevantă dintre acestea fiind ideea lui Marshall McLuhan de „sat global” (care încerca să capteze modul în care modernitatea dezvolta societatea globală integrată prin intermediul unor noi forme de comunicare).

Cea de-a treia origine este reprezentată de mai multe scrieri din domeniul economiei politice și al științelor sociale care au tratat dezvoltarea economică și politica internațională de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În acest sens, este semnificativă aprecierea lui Jean-Luc Blondel: „globalizarea își regăsește incipitul în descoperirea Americii, în anul 1492, apoi în contextul Primului Război Mondial, dezvoltarea aviației civile, fondarea Națiunilor Unite, căderea Zidului Berlinului sau invenția Internetului.”

Globalizarea devine termen oficial în sferele de discuție de la sfârșitul anilor '80, prin triumful capitalismului pieței libere și odată cu accelerarea procesului în anii '90 , utilizarea termenului ia amploare și pătrunde în toate limbile importante și în utilizarea cotidiană (acest „panaceu” al uzitării terminologiei a fost asigurat și de protestele de masă de la „summiturile” G8 atribuite mișcării „anti-globalizare” de la sfârșitul anilor '90).

Această varietate susține faptul că ne confruntăm cu un adevărat proces despre care nu putem să nuanțăm cu punctualitate linii ale schițării unei identități. Ceea ce înseamnă că, pentru a înțelege globalizarea, trebuie să identificăm elementele constitutive, înainte de examinarea efectelor acestei dimensiuni noi a vieții internaționale din perspectiva aspectelor intrinseci ale evoluției fenomenului.

Astfel, diversitatea definițiilor și explicațiilor date globalizării, așa cum am subliniat în paginile precedente, conduce la un singur raționament: „în studierea globalizării, contextul este totul” și, având în vedere crochiurile trasate mai sus, putem subscrie opiniei majorității cercetătorilor din domeniu, care apreciază că s-ar putea vorbi despre „apariția unui nou tip de oraș, orașul global” (și, mai extins, „mondial”) respectiv, o unitate subteritorială angajată în relații globale care transcend în mare măsură statele naționale (cum exemplifică și Saskia Sassen în studiile sale sociologice, tranzacțiile financiare implicând direct trei orașe globale – New York, Tokio și Londra – locul celor mai ample tranzacții bursiere din lume).

Tehnologia, mai ales apariția unor noi tehnologii de vârf, este legată de aproape toate aspectele globalizării, în lipsa „upgrade-urilor” din domeniu, mondializarea nu ar fi fost posibilă. Principalele realități relevante sunt sateliții, care au permis mass-media să devină „o forță globală”, calculatorul și Internetul (în acest sens, amintim rolul acestora în apariția diviziunii digitale globale și a altor inegalități) sau tehnologiile informației, care transformă numeroase domenii, din „economie locală” într-un soi de oază care se amplifică la nivel „world wide”. Astăzi asistăm la un scenariu informațional on-line care se dorește a fi o componentă principală a „creșterii calității vieții”, noua tehnologie deschizând spre folosul atât al emițătorului cât și al receptorului, „noi canale de informație cu o capacitate mai cuprinzătoare și un grad mai mare de sofisticare, a scurtat distanța dintre emițător și receptor și a sporit viteza fluxului informațional”.

Astfel, globalizarea „constituie o modalitate de a percepe lumea, prin înseși elementele ei definitorii”. Prin extensie, fără a pretinde un studiu exhaustiv, în articolul lui Jean-Luc Blondel putem distinge cel puțin câteva „dimensiuni”:

principii fără frontiere în schimburile comerciale;

„difuzare planetară a modurilor de producție și consumări capitaliste”;

liberalizare a schimburilor, investiții și fluxuri de capital;

o diminuare a marjei de manufacturi a statelor în sferele care în alte timpuri relevau stricta lor suveranitate: știința și cercetarea, apărarea (dependența de progresul tehnologic), fiscalitatea, gestionarea crizelor economice, politica mondială;

dezvoltarea, respectiv intensificarea Internetului, a rețelelor mediatice, a marketingului și a publicității la scară planetară (vehiculând valorile pieței); în aceeași ordine de idei, trebuie să amintim și dominația progresivă a limbii engleze, în ceea ce privește eficientizarea comunicării pe plan internațional;

inovații tehnologice care provoacă avantaje ale interacțiunii și densității în comunicarea între societăți.

Și cum am observat până în acest moment, ca în majoritatea studiilor despre globalizare, și teoria globalizării este un domeniu foarte controversat, existând, desigur, numeroase modalități de taxonomie. George Ritzer în „The Blackwell Companion to Globalization” distinge trei tipuri de teorii ale globalizării – politice, economice și culturale.

În ceea ce privește un exemplu relevant pentru studiul alternativ al globalizării din perspectiva teoriei politice trebuie să menționăm, fără nicio îndoială, „teoria liberală” (derivată din operele clasice ale unor autori precum John Locke și Adam Smith) și „neoliberală”, prin care se îmbrățișează importanța pieței libere și a funcționării ei fără nicio intervenție exterioară, mai ales din partea statului național sau a altor entități politice specifice. Laitmotivul teoriei liberale incumbă că pe „termen lung”, funcționarea neîngrădită a pieței, mai ales a pieței capitaliste, va aduce beneficii tuturor.

O altă teorie politică, „cea realistă”, pledează pentru o globalizare ca rezultat al relațiilor de „putere” dintre state. Pe scena globală, dar și în interiorul granițelor, statele acționează urmărindu-și doar propriul interes. De asemenea, există și alte numeroase teorii provenite din spectrul relațiilor internaționale caracterizate printr-o viziune mai largă asupra relațiilor dintre state. Profesorul de Relații Internaționale de la Universitatea din Sussex, Justin Rosenberg, în eseul său „Globalization Theory: A post Mortem”, conchide prin afirmația că în ultimul deceniu al secolului trecut aceste teorii au ajuns la punctul culminant, însă în prezent sunt pe cale de dispariție. Rosenberg susține că pentru o abordare a problematicii statelor și relațiilor dintre ele, este imperativ studiul capitalismului modern, dorind resuscitarea unui domeniu pentru care statul național este erodat sau chiar pe cale de dispariție. Mai mult decât atât, globalizarea devine un subiect de referință al discursurilor politice contemporane, preferat ca o modalitate prin care „creatorii de politici văd contextul în care se află ei înșiși”.

Din perspectiva abordărilor (politico-)economice, teoria sistemului mondial, ne oferă o viziune a lumii capitaliste împărțite în națiuni „centrale și periferice” (între aceste extreme situându-se „semi-periferia”). În ceea ce privește teoria economică a globalizării, evidențiem lucrarea lui Manuel Castelis, care precizează că asistăm la apariția unei noi forme de capitalism, „capitalismul informațional”, care se bazează pe cunoaștere și pe tehnologia informației, ceea ce înseamnă că este deja globalizat datorită rețelelor globale și este guvernat de o nouă formă de organizare, compania-rețea, precursoarea unei societăți-rețea globale. De asemenea, Castelis constată o metamorfozare a lumii dominate de „spații fizice” formale (state și organizații sau instituții supranaționale, ierarhice etc.) pe o scenă globală caracterizată de „spații ale fluxurilor” (deplasarea persoanelor, informațiilor, produselor, serviciilor prin și între companiile-rețea).

Cea din urmă teorie este în concordanță cu paradigmele din domeniul globalizării culturale care analizează fluxurile globale, ca o a treia abordare a fenomenului globalizării. David Held, Anthoy McGrew, David Goldblatt și Jonathan Perraton scriu că există o conexiune foarte strânsă între globalizare, istorie și cultură, respectiv „anterior epocii moderne, religiile mondiale și imperiile au oferit principalele complexe cultural-instituționale care făceau posibile interacțiunea culturală și comunicarea la distanță și prin care puteau apărea relații de interacțiune culturală extinse, stabile și consolidate”. Mai mult, autorii conferă un rol major comerțului care a reprezentat „un vehicul-cheie pentru aceste deplasări difuze ale ideilor și artefactelor pe distanțe întinse”.

Cu alte cuvinte, prin prisma faptului că este un proces integrativ, obiectiv, universal, multifuncțional, care caracterizează toate fațetele activităților social-umane, civilizatoare, culturale și spirituale, fenomenul de globalizare reprezintă mult mai mult decât aparențele arată, iar prin analiza fundamentelor, contextelor, dimensiunilor, arhetipurilor ei, vom lua parte la o transformare complexă, aflată în plină desfășurare chiar sub ochii noștri…

„Quo vadis, la globalisation?”

I.2. Cultura globală și „actuala ordine mondială”

De câteva decenii suntem privilegiați de a fi mai mult decât simpli spectatori ai metamorfozei lumii în care trăim, care ne oferă locurile din față la spectacolul globalizării economiei, a comunicațiilor, a culturii, a cunoașterii… Rapida răspândire globală, afectarea inițiativei economice, expansiunea neîncrederii, punerea în discuție a stilului de viață – sunt indicii potrivit cărora „criza apărută în 2008 nu se lasă înțeleasă doar ca o perturbare a operațiilor financiare sau blocaj al economiei”. Criza financiară izbucnită recent a surprins nepregătită lumea organizată pe principiul pieței ca regulator economic și amenință să treacă într-o criză economică extinsă, cu repercusiuni în toate domeniile de activitate cotidiană.

Ne este cunoscut Raportul din 2008 al „National Intelligence Council”, care prefigurează schimbarea lumii. Crucială este „deplasarea bogăției relative și a puterii economice dinspre Vest spre Est și creșterea ponderii noilor actori – în special, China și India. Statele Unite vor rămâne actorul singular cel mai important, dar vor fi mai puțin dominante.” Agenda politică devine tot mai puțin „locală”, dependențele internaționale spunându-și cuvântul. Se intră într-o lume caracterizată de „discontinuități, șocuri, surprize”. Pentru prima oară din secolul al XVIII-lea încoace, China și India vor fi „cei mai mari contributori la creșterea economică mondială”, China fiind deja o putere financiară de cel mai înalt rang al lumii. De asemenea, același „Raport” subliniază faptul că Uniunea Europeană nu va deveni în deceniile ce urmează vreo „contraputere” la supraputerea americană.

Dat fiind faptul că prin globalizare se urmărește „un feed-back continuu” între civilizații și culturi distincte în vederea promovării unei noi ordini internaționale, de natură să asigure stabilitate, securitate și pace, dezvoltare durabilă și eradicarea sărăciei, „fenomenul contemporaneității noastre” presupune, în prealabil, ca o condiție de înțelegere a necesității integrării, coordonării și conducerii la nivel global, un demers cu privire atât la starea planetei („nivel de civilizație și cultură, societatea umană în tandem cu natura pericolelor care amenință planeta, însăși existența umană”), cât și cu privire la evoluția condiției umane, respectiv mixul dintre ceea ce este în aparență și esență. Și cum globalizarea este realitatea în care se manifestă cultura noastră astăzi, aceasta devine cel mai extins proces de transformare social-istorică din istoria omenirii, cea mai mare provocare a identității secolului al XXI-lea, „antrenând într-o direcție comună întreaga societate umană”.

Peste toate, lumea devine mai complicată, iar tendințele de până astăzi trebuie reconsiderate lucid, mai ales că, dincolo de fațetele politico-economice ale actualei ordini mondiale, cine are cel mai mult de suferit sub auspiciile vremurilor în care trăim este „cultura”, care devine din ce în ce mai… „globală”, un mix de identități statele (naționale) ceea ce nu ne determină decât să confirmăm tema cărții lui Samuel P. Huntington de la începutul anilor `90, respectiv – „identitatea culturală și cultura care, la nivelul cel mai răspândit, sunt identități ale civilizației, modelează tendința de coeziune, dezintegrare și conflict în lumea de după Războiul Rece.”

Mișcările fundamentale din economia mondială, paradigmele ideologice și numeroasele dezbateri ne conduc într-o direcție necunoscută. Noua ordine mondială este în esență de natură psiho-economică, iar globalizarea, „considerată de către unii un Leviathan distructiv, a împins în marginalizare multe țări sărace ce se confruntă la ora actuală cu vulnerabilități structurale.” Mai mult, rezumându-și teza, Huntington subliniază: „În această lume nouă, politica locală este politica etnicității, iar politica globală este politica civilizațiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizațiilor… În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forță ce deopotrivă divide și unifică […].”

Așadar actuala ordine mondială se poate substitui ideii de cultură globală, respectiv „politică globală care devine „în același timp, multipolară și multicivilizațională”, iar modernizarea este distinctă față de occidentalizare și nu produce nicio civilizație universală, în orice înțeles cu semnificație, și nici occidentalizarea societăților non-occidentale.

„Provocarea supremă a timpurilor noastre este stabilirea unui set de valori fundamentale care să se aplice la o societate tranzacțională globală.” Un fundament solid pe care ne putem construi principiile este cel al recunoașterii propriei imperfecțiuni. Imperfecțiunea este o condiție universal umană; prin urmare, ea poate fi aplicată unei societăți globale. Imperfecțiunea dă naștere reflexivității, iar reflexivitatea poate crea condiții de dezechilibru instabil sau, mai direct spus, condiții de criză economică și politică. Ceea ce înseamnă că pentru o pledoarie a problematicii identității și identităților în epoca în care trăim, se cuvine să evităm astfel de condiții, acesta fiind terenul pe care poate fi construită o „societate globală”. Astfel, ca un posibil răspuns la situația globală actuală ar putea să consiste în ideea de acceptare a unei societăți deschise, aceasta fiind „o formă de organizare socială dezirabilă”.

Globalizarea și/sau cultura globală reprezintă o paradigmă tot mai des utilizată pentru a „traduce” în limbaj simplificat încrucișarea unor tendințe și legături tot mai complexe între societăți, precum și pentru aface predicții asupra evoluției mondiale. Dar, consideră profesorul de științe politice de la Universitatea Harvard, departe de a se uniformiza și integra într-o „civilizație universală”, lumea de azi își păstrează diversitatea și este formată dintr-un „sistem multipolar, cu civilizații și culturi interesate să-și păstreze și să-și afirme identitățile pe multiple planuri. Nucleul fiecărei civilizații – și care le diferențiază elocvent – este alcătuit din „elemente culturale”, pe prim-plan fiind religia, viziunile asupra lumii, credințele și valorile, din care derivă deosebirile privind modurile de viață, familia, obiceiurile, artele, dreptul, economia, politica etc. Mai mult, raporturile geopolitice sunt acum determinate prin prisma interconexiunilor dintre civilizații, văzute ca mari blocuri de viață istorică, având origini, evoluții, caracteristici spirituale și economice diferite; ceea ce înseamnă că viitoarele „conflicte” vor fi „intercivilizaționale”, conflicte care vor aduce față în față civilizații diferite, în pofida legăturilor și a interdependențelor dintre ele în lumea globalizată din zilele noastre.

Pe lângă faptul că lumea a devenit multipolară sub raport geopolitic după încheierea Războiului Rece, Huntington determină existența și a unei alte tendințe, anume diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizația occidentală și afirmarea ofensivă a civilizațiilor non-occidentale. În dezacord cu mulți ideologi și teoreticieni, apologeți ai „lumii occidentale”, Huntington interpretează altfel procesele caracteristice ale veacului trecut. Pentru a degaja un sens global din schimbările de o complexitate aparte ce au loc azi în toate civilizațiile lumii, politologul american analizează corelațiile active dintre factorii geografici, economici, politici, demografici, tehnici și culturali, insistând asupra noilor viziuni și atitudini emergente, care pot fi detectate în raporturile internaționale, dar și în fondul spiritual al epocii. Din această „lectură” a proceselor semnificative ale epocii, Huntington extrage următoarea concluzie: „expansiunea Occidentului a încetat și revolta împotriva Occidentului a început.”

Ceea ce, inevitabil, confirmă faptul că, dacă dorim păstrarea reprezentării bipolare din alte vremuri, atunci și astăzi, lumea poate fi considerată bipolară, dar e vorba, afirmă autorul „Noii Ordini Mondiale”, de o altă bipolaritate, nu de natură ideologică, ci de natură civilizațională, care opune „Occidentul și lumile non-occidentale”.

Huntington susține câteva idei geopolitice importante prin care ne propune o altă interpretare a globalizării:

Creșterea interdependențelor dintre civilizații a fost de la 1500 până acum un fenomen unidirecțional, dinspre Occident spre civilizațiile și societățile nonoccidentale.

Azi însă, lumea a devenit multipolară, sub raport geostrategic, iar această pluralitate se sprijină pe forțe culturale și identitare consolidate și „aceste centre multiple” care intervin în raporturilor geopolitice devin chiar „civilizațiile active azi”.

În această lume policentrică nu mai există un conflict ideologic dominant, precum în epoca Războiului Rece, ci o multitudine de conflicte, toate determinate de diferențele și de opozițiile de ordin civilizațional, conflicte și războaie ale „liniilor de falie” dintre civilizații. („Cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele care iau naștere de-a lungul liniilor de falie între civilizații.”)

În ipoteza sa „conflictele locale care riscă să se extindă sunt cele care – după cum ne arată războiul din Bosnia sau din Caucazi – se produc de-a lungul faliilor dintre civilizații”. De unde și profeția sa apocaliptică după care „următorul război mondial, dacă el va izbucni, va fi un război între civilizații”, respectiv acestea devin noile stindarde ale culturii globale în care ne ființăm acum, în anii 2000.

Pornind de la schițele lui S. P. Huntington, dacă ar fi să analizăm scena europeană, observăm că pe agenda europeană de securitate, migrația tratează consecințele actuale și potențiale asupra securității societale (și în speță, identitare) datorate prezenței unui număr mare de imigranți în țările Uniunii Europene. Migrația afectează profund dreptul de a decide cine poate pătrunde pe teritoriul unui stat (sau grup de state), pentru a căpăta rezidență și pentru a lucra. Pe termen mediu și lung, migrația afectează dreptul de a decide compoziția etnică și rasială a populației, cultura publică, securitatea socială, locurile de muncă și ordinea publică.

Globalizarea fiind „un proces ce lărgește cadrele determinante” ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg șicum schimbarea socială a fost inițial abordată în cadre locale, regionale și naționale, acum a venit momentul ca accentul să cadă pe internaționalizare și globalizare. Crește interesul în explicarea și comprehensiunea relațiilor dintre unitățile teritoriale și lumea ca întreg, discuțiile purtându-se asupra problemelor cu privire la legătura dintre „nivelul micro și nivelul macro, dintre raportul local și global” – ca părți ale aceleași culturi globale.

Globalizarea poate fi analizată, așa cum am observat în capitolul precendent, ca „un proces de variată complexitate care se desfășoară pe mai multe paliere” și, bineînțeles, când diferențiem dimensiunile mondializării este important să afirmăm că acestea „nu pot fi delimitate în mod clar una de cealaltă”. Migrația internațională reprezintă, în contextul provocărilor globalizării, un fenomen colectiv, de transfer temporar sau definitv, a unei largi mase de populație dintr-o țară în alta. Migrația este, astfel, expresia unor relații sociale dezechilibrate între zonele mai puțin dezvoltate și zonele dezvoltate ale lumii, o realitate a unei „așa-zise” ordini mondiale contemporane. Așa cum se știe, „statele bunăstării din Europa de Vest reprezintă o atracție pentru populațiile din periferia europeană, chiar și dificultatea găsirii unui loc de muncă sau o existență marginală în Europa de Vest sunt considerate surmontabile sau preferabile unu statut economic, social și politic în țările din periferie.”

În viziunea „Școlii Europene de Securitate”, sunt două dimensiuni care se impun în ceea ce privește tema migrației în contextul globalizării, în speță, este vorba de procesul de redefinire socială specific Europei de Vest după cel de-Al Doilea Război Mondial. În condițiile diminuării funcțiilor externe ale statului (în contextul în care securitatea era garantată de NATO), acum societățile occidentale au realizat un nou echilibru social sub forma statului bunăstării („welfare state”). Statul bunăstării este un stat universal, se bazează pe includerea tuturor cetățenilor, procesul de creare a acestui stat elaborând o formă de cetățenie mai extinsă, mai profundă.

Dacă ar fi să delimităm anumite elemente ale „ethos”-ului securității societale din perspectiva migrației, în țările de tranzit, acest fenomen încurajează „industriile traficului cu persoane”, iar în țările receptoare, principala dificultate rezidă în integrarea socială a noilor veniți. Apar taberele de refugiați, o birocrație locală pentru procesarea datelor personale ale imigranților, legislație, delicvență ș.a.

De asemenea, în ceea ce privește, „background”-ul detaliilor culturii globale actuale, migrațiile contemporane se diversifică în permanență; fiind subordonate unor scopuri politice și economice, au trecut sub controlul unor organisme specializate. Pe de altă parte se deosebesc de cele anterioare și prin caracterul, volumul și orientarea geografică, extinzându-se migrațiile din interiorul continentelor și scăzând cele intercontinentale.

Este imperativ să precizăm că „un fenomen aparte îl reprezintă exodul inteligenței, al creierelor cu calificare superioară și al familiilor acestora, dinspre țări mai slab dezvoltate spre S.U.A., Canada, țările din Europa Occidentală”. „Se apreciază” că 40% din savanții americani laureați ai premiului Nobel sunt, de provenință, din afara Americii. Spre Europa s-a îndreptat forța de muncă din diferite țări slab dezvoltate ale Asiei, Africii și Americii Latine, în timp ce spre Statele Unite ale Americii se îndreptă emigranți preponderent din America Latină și mai puțin din Europa.

Argumentul că exodul de inteligență este dăunător țării de origine deoarece duce la pierderea producției care ar putea fi creată dacă populația nu ar emigra, nu se sprijină pe baze solide deoarece, în ultimă instanță, bunăstarea societății derivă dintr-o multitudine de elemente, avuția materială reprezentând doar unul dintre acestea. „Pentru unii indivizi, traiul într-o societate lipsită de restricții, de genul împiedicării liberei circulații a forței de muncă, poate fi suficient de important pentru a compensa o bogăție materială mai redusă. Pentru alți oameni, mediul social în care își desfășoară activitatea contează mai mult decât diferența de avuție materială.”

Ceea ce înseamnă că aceste detalii care descriu „actuala ordine mondială” devin premise pentru redarea unui discurs al globalizării care abundă în metafore ale conexiunilor, respectiv ale proximității spațiale prin intermediul ideii de „extindere a relațiilor sociale la mare distanță”. Discursul tematic al globalizării se delimitează printr-un câmp lexical specific al „lumii din ce în ce mai înguste: de la celebrul sat global” al lui Marshall McLuhan (despre care aminteam și în subcapitolul anterior) la consacrarea expresiei „vecinătatea noastră globală”, utilizată de Națiunile Unite pentru a descrie apariția unui context politic internațional. Semnificația de intimitate crescută a acestor imagini vine din extinderea și dezvoltarea diverselor modalități de conexitate, cu precizarea, bineînțeles, că proximitatea sau intimitatea și conexiunea nu sunt termeni sinonimi.

Pe de o parte, proximitatea reprezintă „o descriere a condiției modernității globale, o descriere de ordin fenomenalogic sau metaforic” (caracterizează atât un aspect exterior, general, conștientizat, al unui spațiu comprimat, activități cotidiene, cât și, redă caracterul nemediat și consecvent al relațiilor de la distanță reale care ne influențează viața). Pe de altă parte, condiția conexității nu contrazice noțiunea de proximitate, ci evidențiază modul de comprehensiune a „apropierii globale”, ceea ce s-ar traduce prin însuși faptul de „a fi aproape, în toate sensurile” (experiența proximității oferită de aceste conexiuni există alături de o distanță statornică, între locurile și oamenii lumii, pe care transformările tehnologice și sociale ale globalizării nu au înlăturat-o).

Cu alte cuvinte, sistemul mondial este o lume multinațională și multiculturală, „caracterizată prin inegalități și divizată prin interese și divergențe”. Nu există încă, și nici în viitorul apropiat, o dovadă clară a unui consens politic capabil să depășească interesele conflictuale ale statelor, dar creșterea accentuată a interdependențelor este mai mult decât o realitate a zilelor noastre, standardele universale înlocuind omogenitatea particulară, specifică unităților teritoriale. Ceea ce înseamnă că este clar că procesul globalizării necesită o abordare dincolo de resorturile exclusiv pragmatice care l-au declanșat, o abordare științifică de natură să-i detemine ideologia și morala, sfera și scopul, instituțiile și mecanismele, direcțiile și ritmurile, politicile și strategiile, toate pe fondul solidarității umane, a ideii construirii societății globale, a civilizației unice de care să beneficieze deopotrivă statele lumii.

Așadar, „contextul provocărilor globalizării contemporaneității” implică o multitudine de aspecte și cum „omogenitatea completă a sistemelor de semnificație și expresie nu a avut loc încă și nici nu pare să se întrevadă în viitor”, nu ne rămâne decât să confirmăm (în continuare) rolul culturilor naționale emblematice, care vor rămâne poli semnificativi ai identificării culturale în viitorul previzibil, iar „stilul experienței și identificării culturale” este sortit să fie afectat de interconexiunile și mutațiile culturale pluriforme și complexe ce caracterizează globalizarea din stadiul actual.

I.3. Dimensiunile globalizării culturale

Paul Valéry nota încă din 1931 în „Regards sur le monde actuel” că „timpul lumii finite începe”, prevestind cumva spectacolul contemporan al anilor 2000, a căror problematică despre impactul globalizării din perspectivă culturală beneficiază „trei mari categorii de argumente” (cu referire, în acest caz, la intercondiționalitatea aspectelor mundane „ale culturii globale”):

„Hiperglobaliștii” de diverse tipuri – care descriu și prevestesc omogenizarea lumii sub auspiciile culturii populare americane sau ale consumismului occidental; „tradiționalele state-națiune au devenit unități de afaceri nenaturale, chiar imposibile într-o economie globală”.

„Scepticii” – care evidențiază superficialitatea și calitatea inferioară a culturilor globale în comparație cu ceea ce înseamnă cultură națională, precum și importanța continuă și, într-adevăr, în creștere a diferențelor și conflictelor culturale de-a lungul liniilor de falie geopolitice ale principalelor civilizații din lume;

„Transformativiștii” – care descriu întrepătrunderea dintre culturi și popoare, generând hibrizi culturali și noi rețele culturale globale (ca impact al globalizării culturale contemporane asupra comunităților naționale);

De aici, urmează, bineînțeles, o serie de alte problematici, cum ar fi, mai întâi tendința că susținătorii unor astfel de poziții fie doresc să exagereze, fie să minimalizeze amploarea și profunzimea formelor contemporane de globalizare culturală, dar „în absența unui cadru sistematic care să descrie fluxurile culturale între societăți, și nu doar să le examineze impactul, nu se poate face o evaluare adecvată a globalizării culturale”.

Puține sunt descrierile care oferă o urmărire conceptuală satisfăcătoare a problemelor istorice, majoritatea presupun o lume în care fluxurile globale de cultură trebuie să fie în opoziție cu fluxurile și instituțiile de la nivel național. Deși acest aspect are o importanță centrală pentru dezbaterile contemporane, el este inutil în abordarea lumii anterioare existenței statelor-națiune și a culturilor naționale. Mai mult decât atât, descrierile nu reușesc să facă diferențele adecvate între impactul înțeles ca „metamorfoză în identitatea culturală și valorile unei națiuni și impactul înțeles ca transformare a contextului și proceselor de formare culturală națională”.

Una dintre cele mai cunoscute contribuții la discuțiile pe tema globalizării din perspectiva ei culturală se regăsește într-una din cărțile lui Arjun Appadurai, care susține că „în prezent lumea este caracterizată de o altă formă de imaginație în viața socială”. Pentru antropologul indian, „imaginea, imaginatul și imaginarul – reprezintă un set de termeni ce ne trimit spre ceva cu totul nou în procesele culturale globale: imaginația ca practică socială”. Așadar, imaginarul nu mai este doar o fantezie, ci o modalitate de a ne refugia dintr-o lume definită de structuri și obiective concrete, iar imaginația devine centrală tuturor formelor de influență (și este ea însăși un fapt social și un element cheie al noii ordini globale). Appadurai subliniază și faptul că globalizarea „exacerbează nesiguranțele și crează un mediu propice pentru purificarea culturală pe măsură ce tot mai multe națiuni încep să nu mai creadă în iluzia suveranității naționale sau a bunăstării”.

Dat fiind că majoritatea specialiștilor din domeniul științelor politice și economice sunt preocupați de înscrierea discuției într-un registru specific, și John Tomlinson se întreabă „cum putem înțelege cultura ca un concept și o entitate de globalizare”. Autorul cărții „Globalization and Culture” consideră că o soluție comună ar putea fi considerarea culturii ca „o dimensiune a globalizării”, cu atât mai mult cu cât globalizarea este privită ca un fenomen pluridimensional – o descriere aparent problematică, dar care, analizată amănunțit, presupune unele dificultăți de înțelegere și, de ce nu, de diagnostic.

Dat fiind faptul că noțiunea de cultură este mai mult decât foarte cuprinzătoare și riscăm ca în abordarea noastră din perspectiva descrierii unui mod de viață să ajungem la rezultatul pe care îl anticipa în 1973, Clifford Geertz: „o teoretizare în stil ghiveci – amestecul tuturor lucrurilor în fiertura conceptuală pe care o reprezintă întregul complex al existenței umane.” Astfel, pentru „comprehensibilitatea corectă a dimenisiunii culturale a globalizării, ne bazăm pe câteva trăsături generale acceptate ale „culturalului”.

În primul rând, cultura poate fi înțeleasă ca sferă a existenței în care oamenii construiesc semnificația prin intermediul practicilor reprezentării simbolice, în speță, dacă vorbim despre cultură ne referim la modalitățile prin care oamenii dau un anumit sens vieții lor, prin raportare individuală și / sau colectivă, prin intermediul comunicării și interacțiunii dintre ei. Ceea ce înseamnă că trebuie să desprindem din complexitatea practicilor întrețesute ale domeniului cultural, ale celui economic și ale celui politic, un sentiment al „telos”-ului culturii – respectiv de a da sens vieții.

Pe de altă parte, reprezentările simbolice din marketing (foarte culturale) au, așa cum afirmă J. Tomlinson, un scop instrumental (economic), deoarece „oferă narațiuni despre modul cum ar putea fi trăită viața, referințe la noțiuni comune ale identității, apeluri la imaginea proprie, imagini ale unor relații umane ideale, versiuni ale împlinirii umane, fericirii etc.”

Cultura e importantă pentru globalizare în sensul clar că ea reprezintă aspectul intrinsec al întregului proces de conexitate complexă. Fixând distincția dintre economie, politică și cultură în termenii unor serii de relații de schimb materiale, respectiv politice și simbolice, Malcolm Waters subliniază că „schimburile materiale localizează; schimburile politice instituționalizează, iar schimburile simbolice globalizează”, din a cărei ecuație rezultă că globalizarea societății umane e condiționată de măsura în care conexiunile culturale au efect în relație cu aranjamentele economice și politice și ne putem aștepta ca economia și politica să fie globalizate în măsura în care acestea sunt culturalizate, respectiv în măsura în care schimburile ce se desfășoară în cadrul lor sunt realizate din punct de vedere simbolic. De asemenea, ne putem aștepta ca „gradul de globalizare să fie mai mare în arena culturală decât în oricare din celelalte două.”

Un prim sens care justifică importanța culturii pentru procesul globalizării rezidă în faptul că aceste „acțiuni culturale” ajung să aibă consecințe globale (deși această complexitate a lanțului de consecințe implică, simultan, dimensiunile politice, economice și tehnologice ale globalizării, în absența „momentului culturalului”, este imposibilă interpretarea conexității complexe).

Dar, așa cum am observat în paginile precedente, cultura nu este statică, gradul său de mobilitate, respectiv practicile deplasării generează splendide conotații culturale, iar globalizarea modifică modul în care conceptualizăm „cultura”, deoarece ideea de „cultură” leagă, implicit, construirea sensului de particularitate și amplasare. În acest sens, este mai mult decât relevantă observația lui Eade – „abordarea sociologică a ideii de cultură a fost dominată, în mod tradițional, de sublinierea caracterului limitat și a coerenței” și cum construirea colectivă a sensului a fost delimitată (în abordarea funcționalistă) ca servind scopului integrării sociale, noțiunea de „cultură” e similară noțiunii de „societate”, ca entitate, ocupând un teritoriu fizic, cartografiat sub forma unui teritoriu politic și legând construcțiile de sens individuale în limitele acestui spațiu socio-politic.

Dacă ar fi să delimităm background-ul existenței acestei „culturi globale contemporane”, trebuie să precizăm că existența fluxurilor și instituțiilor culturale transregionale, transcivilizaționale și transcontinentale are rădăcini istorice adânci, deoarece – se poate afirma că punctul istoric de vârf al globalizării culturale, în termenii capacității sale de a defini societăți și identități, se află cu mult înaintea erei moderne, sub forma religiilor mondiale și a culturilor elitelor imperiale (Imperiul premodern: Roman și Imperiul din epoca modernității timpurii: Britanic – ca expansiuni ale creștinismului, răspândirea, emulația, întinderea și adâncirea culturală, precum și crearea de infrastructuri culturale – strategii intenționate de dominație și hegemonie mondiale). De asemenea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, centralitatea acestor forme vintage de globalizare culturală a luat sfârșit, pe de o parte, prin apariția statelor națiune, a culturilor naționale și a instituțiilor culturale naționale, respectiv prin dezvoltarea și răspândirea noilor ideologii și moduri de gândire seculare occidentale (mai ales liberalismul, socialismul și inovațiile științifice).

Pe de altă parte, împotriva pretențiilor cosmopolite și internaționaliste specifice unor elemente ale acestor ideologii și moduri de gândire și împotriva dezvoltării de noi tehnologii ale transmiterii culturale în a doua jumătate a secolului al XXI-lea (telegrafia, zborul, cinematograful etc.), în ultimele două sute de ani balanța puterii culturale reale s-a înclinat în favoarea statelor-națiune și a culturilor naționale. Transformările tehnologice și instituționale, cât și apariția corporațiilor internaționale de mass-media – au generat fluxuri culturale globale ale căror intensitate, diversitate și răspândire rapidă le depășesc pe cele din perioadele anterioare.

Provocările contururilor noii culturi contemporane vin și din partea produselor și a semnificațiilor culturilor populare și a domeniului difuz al consumismului și materialismului, ceea ce ne determină să schițăm ca definire a globalizării culturale – o metamorfoză a contextului și mijloacelor prin care „sunt produse și reproduse culturile naționale – asupra autorității și influenței mesajelor, valorilor și conținutului lor”. Este mai mult decât răvășitoare comparația uzitată de Thomas Friedman: „Astăzi globalizarea are urechile lui Mickey Mouse, se hrănește cu Big Macs, bea Coke sau Pepsi și lucrează pe un laptop IMB… în majoritatea societăților, oamenii nu mai pot face distincție între puterea americană, exporturile americane, asalturile americane, exporturile culturale americane și globalizarea nefardată” – un scenariu dezolant care nu poate să prefigureze decât consecințe pe măsura evenimentelor în care societate contemporană se complace.

Mai mult, Benjamin R. Barber dezvoltă viziunea culturii mediate de principiul pur al transformării în bunuri de consum la nivelul culturii globale actuale, prin „metafora McLumii – McLumea e experiență a cumpărăturilor ca divertisment, ce aduce alături centrele comerciale, cinematografele multi-plex, parcurile tematice, stadioanele, lanțurile de autoserviri și televiziunea (cu înfloritoarele canale de teleshopping) care pentru a-și maximiza profiturile, transformă ființele umane.”

În ciuda tuturor dificultăților și contrângerilor întâlnite în prezent de statele capitaliste avansate în eforturile de menținere a unei culturi naționale pure, dacă nu chiar mitice, sau de control al fluxului de informație și opinie în interiorul și dincolo de frontierele lor, pentru moment, există puține semnale că aceste proiecte culturale naționaliste s-ar afla într-un declin definitiv. Amenințarea reală pentru toate tipurile de proiecte naționaliste nu rezidă, de exemplu, în hegemonia Hollywood-ului, a Microsoft-ului sau a CNN-ului (acestea preocupându-se cu obținerea unui capital financiar mare, și nu de întemeierea unor centre alternative de identitate și legitimitate politică), ci în existența unui cosmopolitism cultural incipient care va aduce o provocare a ideii de națiune ca principală comunitate culturală și politică și va cere relocalizarea puterii în alte instituții decât cele ale statului-națiune. Însă crearea unui multiculturalism durabil în interiorul statelor-națiune și a unui cosmopolitism solid în cadrul unor regimuri cum, ar de exemplu, Uniunea Europeană s-a dovedit dificilă.

Luând în calcul cele de mai sus, antropologul francez Jean-Paul Warnier încearcă să tempereze temerile cu privire la omogenizarea culturală a lumii deoarece fiecare societate a împruntat de-a lungul istoriei sale elemente din alte culturi, iar „dialectica diferențierii și / sau a omogenizării este totuși un proces de creație”. Realismul ne obligă să recunoaștem existența acestei „dialectici a unor multi-apartenențe”, iar acceptând-o (și deslușindu-i consecințele concrete) vom observa evoluția unor „tipologii diverse” ale acestui „continuum mobile” alias „țările-culturi (Japonia, Danemarca, China etc)” trecând prin sfere culturale distincte (de exemplu: lumea arabă), prin sfere lingvistico-culturale (francofonia, hispanofonia etc.) până la un anumit sortiment de „cultură-lume” holywoodiană.

Astfel, fenomenele culturale nu scapă de efectele mondializării și transformările lor suscită dezbateri pasionante, adesea raporturile între cele două noțiuni fiind abordate prin prisma „șocului de civilizații”, mai ales că rivalitățile politice ancestrale au fost înlocuite cu antagonisme între identități culturale. Dar, departe de acest scenariu reductibil, metamorfozele culturale în plenitudinea complexității aspectelor pe care ele le incumbă (antropologice, juridice, economice, politice), rămân factori de identificare a unei societății contemporane extrem de dinamică.

Prin urmare, globalizarea devine un proces de lărgire și adâncire a relațiilor sociale, activitățile cotidiene fiind tot mai mult influențate de evenimente care au loc de cealaltă parte a globului, iar practicile și deciziile grupurilor sau comunitățile locale pot avea reverberații globale semnificative. În consecință, dincolo de toate, globalizarea poate fi concepută ca „acțiune la distanță”, ceea ce înseamnă că „implică cel puțin două fenomene distincte” – pe de o parte, sugerează faptul că multe verigi ale activității politice, economice și sociale capătă o amploare globală și, pe de altă parte, sugerează că are loc o intensificare a nivelelor de interacțiune și interconectare în interiorul și între state și societăți, fenomene care, la prima vedere pot să pară ca fiind piese ale unui joc de domino care pregătesc o diegeză societală și identitară (mai mult decât foarte) eterogenă.

Capitolul II – ETHOSUL MODELULUI VALORIC EUROPEAN

Motto: „Noi nu formăm o coaliție de state, noi unim popoarele.”

Jean Monnet

II.1. Diversitatea principiilor identitare ale „visului european”

Ideea europeană sau modelul valoric european constituie o temă care s-a dezbătut și se dezbate mult în țările europene și în afara granițelor lor; mult și nu neapărat adaptat realității în care trăim sau pe care încercăm să o construim social, dar, în mod sigur, adaptat mentalității noastre, fie că suntem români ori de altă naționalitate europeană. Și nu chiar adaptat, chiar mai mult, vorbim trunchiat despre „identitate”, lăsând de o parte profunzimea conceptuală a termenului, cu riscul de a ne pierde tocmai identitatea – personală, intrinsecă, colectivă, națională, europeană…

John McCormick în pledoaria sa din „Să înțelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă”, afirmă că „ideea de Europa” (și prin extensie, „ideea de model valoric european”) rămâne ambiguă din mai multe motive, deoarece puține dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt omogene din punct de vedere cultural și nu există o rasă europeană ceea ce înseamnă că rearanjarea constantă a liniilor de demarcație teritorială de-a lungul secolelor a creat o situație în care fiecare stat are minorități naționale și multe dintre acestea sunt despărțite de frontiere naționale. „De asemenea, nu există o cultură dominantă, dar majoritatea europenilor se înfioară pe bună dreptate la gândul că identitățile lor separate ar putea fi subordonate unui fel de eurocultură omogenizată” – ceea ce subliniază încă o dată norul de scepticism care planează deasupra continentului european.

Étienne Balibar și Immanuel Wallerstein apreciază faptul că în ceea ce privește chestiunea identității colective versus cea individuală, trebuie să admitem că orice identitate este individuală, dar nu există nicio identitate individuală care nu este istorică sau, cu alte cuvinte, construită printr-un domeniu cu valori sociale, norme și valori de comportament și simboluri colective. Adevărata problematică rezidă în „maniera schimbării metamorfozei aspectelor identității individuale” de-a lungul timpului, odată cu schimbările mediului instituțional. Influența principiilor fondatoare ale construcției europene depășește cadrul instituțional comunitar. Imaginat și impus de oameni de stat care doreau înainte de orice să construiască o Europă în beneficiul omului, spiritul comunitar european conferă ideii europene amploarea unui „proiect civilizator”. În acest sens, declarația lui Robert Schuman rămâne în mod cert „o idee nouă pentru Europa”.

De la primul manifest pro-european, punct de cotitură radicală în gândirea politică europeană, „Pan-Europa” semnat de către contele Richard Coudenhove-Kalergi, în care se consemna că „Europa stă cu privirea ațintită înspre trecut, în loc să scruteze viitorul”, au trecut mai bine de nouă decenii, dar acea „voință” despre care vorbea cel care a fost supranumit „profetul Europei” a fost chiar fundamentul conturării visului european. Pornind de la necesitatea reconcilierii istorice a națiunilor europene și oferind soluții concrete de unificare a acestora într-o structură politică stabilă, bazată pe comunitatea de valori și interese, autorul contura un program detaliat, menit să redea Europei strălucirea de odinioară și capacitatea competitivă în concurența economică mondială, reconfigurarea instituțională, cât și încheierea și consolidarea de alianțe pentru a preîntâmpina un nou posibil război.

Mai mult, Coudenhove-Kalergi afirmă în debutul manifestului său că „mulți sunt aceia care visează o Europă unită, puțini sunt cei deciși s-o și înfăptuiască. Sterilă, dacă rămâne un deziderat nefructificat, această idee poate rodi ca țel al voinței. Voința europenilor este singura forță care poate realiza Pan-Europa, voința europenilor este singura forță care poate menține Pan-Europa. Astfel, în mâinile oricărui european se află o parte din soarta propriei sale lumi”, ceea ce confirmă încă o dată premisa genezei și, implicit, creării „visului european”, coordonatele incipit-ului a ceea ce numim astăzi „modelul valoric european”

Continuăm pledoaria tot cu un punct important pe care nu l-a omis Coudenhove-Kalergi, respectiv „ideea unității culturale europene”, care presupune cunoașterea și prețuirea de către popoarele continentului și de către liderii lor a vecinilor și maeștrilor lor spirituali. Unitatea culturală europeană, consideră Kalergi, ne îndreptățește să vorbim despre o „națiune europeană”, constituită lingvistic și politic din diverse grupe.

Astăzi, la aproximativ un secol distanță pe axa timpului, într-o lume multipolară, confruntată cu un proces continuu de globlizare, într-o lume în care provocările sunt multiple și diverse, Uniunea Europeană va trebui să caute modalități de adaptare permanentă la noile contexte. În această privință, mesajul lui Jean Monnet este elocvent: „Nu putem să ne oprim când în jurul nostru întreaga lume se află în mișcare… Comunitatea pe care noi am creat-o nu își are finalitatea în ea însăși, ci este un proces de transformare care îl continuă pe cel din care a izvorât, într-o fază anterioară Istoriei, formele noastre de viață națională… Popoarele noastre trebuie să învețe astăzi să trăiască împreună, sub reguli și instituții comune, liber consimțite, dacă vor să progreseze și să fie stăpânele propriului lor destin. Națiunile suverane ale trecutului nu mai sunt cadrul în care se pot rezolva problemele prezentului, iar Comunitatea însăși nu reprezintă decât o etapă spre formele de organizare ale lumii de mâine.”

La nivel formal, se clarifică caracteristicile modelului identității europene prin „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa”, semnat la 29 noiembrie 2004, la Roma, prin care se realizează distribuția competențelor între Uniune și statele membre, dedicând un „întreg titlu principiilor care guvernează distribuția competențelor”, precum și diferitelor categorii de competențe.

Astfel, principiile modelului valoric european sunt: principiul atribuirii (care reglementează delimitarea competențelor Uniunii); principiul subsidiarității și al proporționalității (care reglementează exercitarea acestor competențe).

În ceea ce privește „clasificarea competențelor”, Uniunea Europeană poate avea:

1. „competențe exclusive” (poate legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre putând să facă acest lucru doar dacă sunt abilitate de Uniune);

2. „competențe partajate” (atât Uniunea, cât și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu);

3. „competențe complementare” (ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană dispune de competența de a întreprinde acțiuni de sprijinire, coordonare sau complementare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competența lor în aceste domenii).

Ceea ce înseamnă că acest „concept” al secolului al XX-lea de „identitate europeană” trebuie să fie și rezultatul unui proces de negociere între participanții la „procesul european”. În etapa actuală a extinderii Uniunii Europene „asimilarea aquis-ului comunitar„ coincide cu „redefinirea aquis-ului identitar”, în special prin dezvoltarea de obiective strategice, de concepții și de instituții compatibile, atât în țările membre ale Uniunii, cât și în țările candidate.

Având în vedere euroscepticismul care gravitează atât la nivel înalt, cât și între cetățenii statelor membre, este mai mult decât relevant studiul Andreei Enache, care dezbate „aspectele esențiale ale auto-percepției europenilor”, respectiv satisfacția în viață (nivelul satisfacției în statele membre UE este unul destul de ridicat: 8 din 10 persoane se declară mulțumite de viața lor sub aspecte foarte diverse care merg de la fericirea personală, sănătate, familie, la nivelul economic și calitatea vieții).

Principalele valori care par să ghideze viețile europenilor sunt valorizarea persoanelor pentru ceea ce sunt, contribuția la eforturile de creare a unei societăți mai bune, dezvoltarea personală, succesul, autocunoașterea și banii. Din sondajele efectuate de specialiști reiese că locuitorii „bătrânului continent” sunt mai degrabă tradiționaliști și conservatori, mulți dintre ei dorind ca lucrurile să revină la moduri de funcționare mai vechi. Trebuie amintit faptul că există diferențe semnificative între țările europene: Grecia este mai tradiționalistă, comparativ cu Danemarca sau Olanda (mult mai deschise față de nou). Valori precum dezvoltarea personală și autocunoașterea subliniază un aspect important legat de valoarea pe care individul și-o atribuie și de respectul față de propria persoană.

Un concept central al modelului valoric european – „cetățenia europeană” – a relevat, de asemenea, existența unui nivel ridicat al sentimentului de atașament față de Europa, dar și variații semnificative între diverse state; „sentimentul de a fi european (identitatea europeană) face însă obiectul unor aprecieri mult mai variate:

foarte puțini europeni se simt doar europeni (în medie 2%, cu excepția Luxemburg-ului: 20%);

foarte puțini, de asemenea, se simt mai degrabă europeni decât cetățeni ai țării de rezidență (4%);

un număr destul de mare este reprezentat de cei care se identifică mai întâi cu cetățenia națională și apoi cu cea europeană (40%);

mulți însă se simt exclusiv cetățeni ai țărilor de rezidență (67%).”

Ideea de „identitate culturală” pare chiar mai puțin acceptată: 38% din cetățenii UE sunt de acord că există o identitate culturală europeană, în timp ce 49% infirmă categoric această ipoteză. Acest fapt este unul dintre cele mai sensibile deoarece este foarte dificil de afirmat și construit o identitate europeană în absența recunoașterii unei identități culturale europene și a practicării, cel puțin, a formelor simbolice de atașament față de aceasta.

Satisfacția legată de funcționarea democratică în UE evidențiază un fenomen interesant: scorurile cele mai mici sunt obținute chiar în statele cu o îndelungată tradiție democratică: Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Finlanda, Franța, Olanda, Germania. „Explicația cea mai plauzibilă o constituie faptul că exercițiul constant și îndelungat al democrației crește și exigențele cetățenilor față de performanțelor acesteia.”

În ceea ce-i privește pe tineri, cetățenii UE între 15-29 ani pot fi încadrați în trei grupe atitudinale distincte:

„simpatizanții” (aceștia își doresc o Uniune Europeană puternică, capabilă de decizii politice semnificative pe plan internațional; aceștia sunt totodată și cei care cunosc cele mai multe lucruri despre UE și doresc să afle în continuare + 38%);

„pragmaticii pozitivi” (aceștia sunt cei care au decis în mod rațional că UE reprezintă un lucru pozitiv, dar care nu acordă un gir prea mare UE și puterii sale de decizie + 33%);

„scepticii” (grupul celor care nu susțin proiectul european și care sunt și cel mai slab informați. Ei au de asemenea o părere proastă despre propria țară și chiar despre propria existență + 28%).

Studiile dedicate transformărilor actuale ale identității europene au evidențiat un nivel înalt de susținere a proiectului european (așa cum am văzut mai sus), dar și variabile individuale (sex, vârstă, educație), socio-demografice (profesie, venit) și ideologice (orientare politică, priorități valorice) care au un impact foarte puternic asupra intensității acestuia.

Sub aspectul obiectului său, identitatea europeană ar putea cuprinde următoarele „șase elemente”:

sinergia identităților naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene;

identitatea autorităților centrale din Bruxelles (Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European) care se află sub observarea permanentă a statelor membre;

identitatea ca rezultat al unui comportament comun și al unor obiective împărtășite (dezvoltarea PESC ar urma să reflecte cel mai fidel o asemenea identitate);

identitatea societăților multinaționale care activează în țările europene și care promovează interesele europene pe piața mondială;

 identitatea rețelelor formate din grupuri socio-profesionale, instituții, organizații etc. care promovează acțiuni, inițiative și idei europene;

identitatea bunurilor, serviciilor, persoanelor și instituțiilor din Europa privite în ceea ce au ele distinct față de restul lumii.

În acest sens se validează și aserțiunea lui Petre Răileanu care apreciază că „progresele construcției europene, prea lente, pentru unii, incomplet digerate de alții, sunt o realitate. […] Dacă în anii ’20, Europa putea fi considerată drept o noțiune geografică devenită, printr-un act de iluzie, noțiune culturală, astăzi putem măsura drumul parcurs, la capătul a ceea ce nu e, la urma urmelor, decât o viață de om. Chiar dacă punctul de sosire se află într-un viitor greu de determinat. Dar care, în schimb, are toate proprietățile unei certitudini.”

Astfel, putem delimita anumite caracteristici ale „ethos-ului diversității în unitate”, configurând trei strategii uzitate în crearea și consolidarea ideii de „identitate europeană”. Mai întâi, „s-au depus eforturi în vederea conturării unei (așa numite) identități europene sub accepțiunea ei culturală”, prin prisma construirii identităților naționale, ceea ce conotează și nexura interdependentă între „a fi parte a unei Europe unite și a fi parte din statul național” (în acest sens, amintim miturile și premisele genezei Europei).

Pe de altă parte, în lucrarea coordonată de René Girault, Identitate și conștiință europeană în secolul al XX-lea, construcția politică europeană nu a fost și nici nu este – o chestiune pur politică deoarece „Europa nu poate să avanseze fără o integrare a societăților europene; această integrare reprezintă un factor determinant în nașterea unei conștiințe a identității europene.”

Prin urmare, „intensificarea schimburilor între societățile europene, deschiderea orizontului geografic al europenilor, apropierea și omogenizarea modurilor de viață ale națiunilor au favorizat cu siguranță integrarea europeană în epocile recente; însă apariția particularităților sociale europene, în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, a contribuit la rândul său la această posibilă integrare. Putem vorbi de o societate europeană trăită de europeni, chiar dacă aceștia nu au fost întotdeauna conștienți de ea.”

II.2. Integrarea europeană –

premisă definitorie a modelului identitar european

Proces istoric obiectiv nou, specific epocii contemporane postbelice, „integrarea” îmbrățișează aproape toate laturile vieții reale. Întinderea ei în timp și în spațiu, complexitatea și evoluția sinuoasă, dar viguroasă, necesită o tratare sistemică și procesuală strânsă și riguroasă, deoarece „integrarea nu este numai polisemantică, ci și pluridimensională”.

Mai mult, integrarea europeană – este un subiect pe cât de dezbătut, pe atât de controversat, specialiștii din domeniul relațiilor internaționale focalizând atenția asupra faptului că aceasta este un concept nou și distinct, „ceea ce implică o teorie a integrării distinctă”. În prima etapă a integrării europene, a existat o tensiune între cei care doreau să organizeze spațiul european conform unei logici funcționale și cei care erau pro-organizării federale. „Ambele metode au avantajele lor, dar diferența principală rezidă chiar în termeni de procesualitate și target-uri. Într-adevăr, reminiscențele federaliste nu argumentează cum forțele și procesele integrării apar și se desfășoară, oferind doar o strategie a unei etape finale a integrării.”

Mulți teoreticieni ai științelor politice definesc integrarea în lucrările lor, Karl Deutsh nuanțând-o ca „obținerea unui simț al comunității și al instituțiilor care poate asigura schimbare dependentă și liniștită” și William Wallace îmbrățișează ideea integrării ca „procesul de creare și menținere a unor modele intense și diversificate de interacțiune între unități anterior autonome”. Ernst B. Haas vede tipul ideal al „comunității politice ca unul în care există limitări în ceea ce privește violența conflictului în cadrul grupului”, „o creare voluntară a unor unități politice mari care implică prezentarea conștientă de forțe în relație cu instituțiile participante”, în timp ce Reginald Harrison prezintă relevanța instituțiilor centrale prin prisma procesului de integrare „definit ca stabilirea, în cadrul unei zone de relații a comunității politice, de instituții centrale cu putere de luare a deciziilor care sunt obligatorii și metode de control care determină alocarea valorilor la nivel regional precum și mecanisme adecvate de obținere a consensului”, iar Michael Hodges prezintă integrarea ca „formarea de noi sisteme politice din sisteme politice separate”.

În ceea ce privește teoriile integrării europene, acestea stipulează condițiile și mecanismele conform cărora competențele se schimbă între nivelurile și agenții sau actorii implicați în guvernanța sistemului complex european. Acestea incumbă cele trei dimensiuni ale integrării, teoretizate de către Shimmelfenning și Rittberger – „sectorială, verticală și orizontală”. Cea dintâi, integrarea sectorială („broadening”) se referă la procesul prin care ariile și sectoarele politicii, care erau guvernate în exclusivitate la nivel național, au devenit, parțial sau totalmente, sub guvernanța Uniunii Europene. Integrarea verticală („deepening”) necesită distribuirea competențelor între instituțiile europene integrate în politicile pe sectoare, iar cea din urmă, integrarea orizontală („widening”) – presupune extensiunea teritorială a integrării sectoriale și verticale a unui stat.

Astfel, construcția europeană se conturează ca o procesualitate a unei soluții pentru o problematică delicată, legată de concilierea suveranităților naționale și principiile integrării supranaționale. De aici rezultă cele două concepții opuse care stau la baza proiectelor de „unitate europeană”, ca ideal pentru modelul identitar european:

pe de o parte – cei care sunt preocupați de a menține și respecta suveranitatea statelor și care își propun o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituții permanente, fără ca acestea să aibă putere de constrângere asupra statelor membre;

iar de cealaltă parte – cei care susțin o Europă federală și supranațională, insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naționale către o autoritate internațională decizională superioară – în cadrul acestei școli de gândire se disting cele două orientări majore: funcționaliștii și federaliștii.

Cele mai recente abordări din domeniu privesc „Uniunea Europeană ca un fenomen sui generis” – respectiv, există doar o singură Uniune Europeană și, prin urmare, integrarea europeană nu poate fi uzitată pentru elaborarea de generalizări largi.

Așadar, dintr-o perspectivă instituțională, integrarea poate însemna „o mai mare centralizare într-un moment în care oamenii, grupurile locale și populațiile naționale cer să aibă o mai mare influență asupra propriei existențe. Centralizarea autorității politice, a informației și a culturii ca rezultat al integrării poate amenința atât libertatea individuală, cât și pe cea de grup”, iar dintr-o perspectivă critică, Anne-Cécile Robert apreciază în Le monde diplomatique că „Uniunea Europeană este o organizație adultă, dar imatură: ea este capabilă să discute în profunzime viitorul său și preferă să se piardă în meandrele mecanismelor instituționale sau fuga înainte. Consultarea reprezentaților naționali și a cetățenilor se situează totdeauna sub semnul unei amenințări. Din ce în ce mai mult, europenii se supun unui slogan discutabil: «Acest tratat nu este bun, dar trebuie adoptat, astfel Europa nu va supraviețui»”.

Însă, arhitectura Uniunii Europene nu se poate clădi decât prin pași mărunți, prin compromisuri și concilieri, prin noi proiecte; ea nu-și poate aplica un soi de terapie de șoc pentru simplul fapt că nu se poate trece ușor peste mileniile de istorie, peste memoria colectivă sau peste valorile continentului, iar integrarea europeană se caracterizează tocmai prin acești „pași mărunți”, prin menajarea orgoliilor naționale și evitarea discuțiilor pe teme sensibile pentru europeni.

Modalitatea de guvernare a Uniunii Europene rămâne totuși un aspect controversat deoarece „ethosul democratic” al acesteia se metamorfozează sub lupa misiunii de a-și îndeplini scopurile și visurile conducătorilor și cetățenilor ei. În pofida complexității și multiplelor tratate și convenții, „guvernarea la nivelul Uniunii nu este imuabilă și schimbări importante au avut și continuă să aibă loc”. Unele dintre aceste transformări ale conducerii au fost dictate de schimbările formale la nivel instituțional și al procesualității Uniunii Europene. Mai mult decât atât, modificările sunt de departe dintr-o „latură unidirecțională”, dar depinde, bineînțeles, de alternativele ridicate.

Analizând background-ul istoric european, Primul Război Mondial și perioada interbelică au reprezentat momente importante în ceea ce privește conturarea unor modalități politice de unificare a Europei însă, tot eșecurile politice au făcut imposibilă implementarea acestora: interesele naționale și încercarea de a susține balanța instabilă a puterii pe plan mondial au dus la eșecul Ligii Națiunilor și la scindarea tot mai profundă a continentului. În acest context socio-politic, nazismul și-a găsit ascensiunea, concentrându-se asupra „relelor” Tratatului de la Versailles și asupra creării unui „spațiu vital german”. Adolf Hitler a vorbit despre o casă europeană, dar numai în termenii dominării rasei pure ariene asupra continentului european în fața amenințării venite din partea comuniștilor și a „elementelor inferioare” din interiorul și din afara Europei. „Numeroasele tensiuni naționaliste care s-au acumulat în Europa secolului al XIX-lea și care n-au fost rezolvate prin Marele Război au izbucnit din nou.”

După încheierea războiului și, pe fondul urmărilor acestuia precum și a experienței interbelice, ideea unificării europene capătă un suflu nou, mai ales având în vedere noua configurație a lumii (cu cei doi poli ai puterii mondiale: Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), iar unitatea Europei, a Europei Occidentale devine astfel posibilă ca urmare a sprijinului transatlantic și, sub presiunea amenințării sovietice.

Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, conducătorii bătrânului continent devin conștienți de faptul că „o Europă Unită este capabilă să asigure pacea politică și reconstrucția economică”. În acest sens, premierul britanic, Winston Churchill, a jucat un rol esențial în lupta împotriva nazismului, propunând în celebrul său discurs (ținut în Aula Universității din Zürich, la 19 septembrie 1946) soluția pentru situația social-politică europeană – crearea unei Europe Unite: „Trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei.”

Necesitatea creării unei familii europene cu o structură regională plasată sub stindardul unei organizații mondiale (cum ar fi, de exemplu, Organizația Națiunilor Unite), iar statele europene și marile puteri de peste ocean – „trebuie să fie amicii și susținătorii noii Europe și trebuie să apere dreptul ei la viață și la prosperitate. Și în această idee vă zic: Europa să reînvie” – ceea ce conotează o anticipare a ceea ce va deveni, în scurtă vreme, identitatea europeană, care se identifică, putem afirma – chiar este similară cu integrarea europeană.

Există o deosebire crucială între tipul de Europă unită imaginată de Churchill și cea care avea să se contureze în anii ’50. Churchill a expus clar acest lucru la Zurich, prin referirile sale la „uniunea pan-europeană” pentru care se străduise faimosul patriot și om de stat francez, Aristide Briand, și la imensul organism care a luat ființă în toiul marilor speranțe de după Primul Război Mondial” – Liga Națiunilor. Cu toate ocaziile, Churchill privea în esență înapoi, spre idealismul internațional din anii ’20 asociat cu Briand, Stresemann și Coudenhove: niște „State ale Europei” bazate pe o alianță de state suverane.

Cel care avea să pună, formal, bazele a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană este Robert Schuman care propune la inițiativa lui Jean Monnet, așezarea în comun a producției și consumului de cărbune și oțel între țările fondatoare a familiei europene, Franța și Germania, în cadrul unei organizații deschisă tuturor țărilor de pe continent – realizându-se primii pași, pe care putem să-i catalogăm, uriași în conturarea palpabilă a „visului european”, la început mai mult decât o himeră, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea – o realitate. În acest sens, alocuțiunea din 9 mai 1950 a ministrului francez al afacerilor externe este memorabilă: „Europa nu se va face dintr-odată, nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”.

O dată cu urcarea primei trepte din acest colos care, în câțiva ani, va purta numele de Uniunea Europeană, se realizează și primii pași în ceea ce poartă generic numele de: „integrare europeană”.

Suporterii integrării europene au îmbrățișat ideea conform căreia promovarea unei conștiințe europene și crearea unei identități europene ca fiind principalele teme ale politicii. La începutul anilor ’70, o serie de politicieni au plasat dezvoltarea unei identități supra-naționale pe treapta superioară a agendei politice a Comunității Europene asupra dezbaterilor cu privire la „viitorul integrării europene”. Conștiința europeană a fost analizată ca un factor determinant pentru tranformarea reușită a „Comunității Europene” într-o uniune politică supra-națională genuină.

„Declarația de la Copenhaga din 14 decembrie 1973” asupra identității europene a delimitat pentru prima dată o definire a acesteia dintr-o perspectivă dinamică, respectiv identitatea europeană este văzută prin prisma identificării patrimoniului comun, a intereselor și obligațiilor speciale și, totodată, a gradului de coeziune atins de statele membre, precum și a responsabilităților care decurg din acest ethos.

Astfel, în anii ’80, ideea unei uniuni politici și-a pierdut treptat din importanță în favoarea unui posibil singur domeniu al economiei și al unei piețe comune. Targetul unei identități europene solide nu a fost, oricum, abandonat deoarece a rămas la fel de reiterat în agenda politică europeană. La sfârșitul anilor ’80, aceste delimitări au fost translatate într-o campanie vastă de relații publice europene, în speță, prin introducerea unei varietăți largi de „eurosimbolism”. Când la începutul anilor ’90, Piața Unică se materializa, chemarea pentru o integrare politică, dar și promovarea identității europene au recâștigat teren atât pentru analiză și dezbatere, cât și implementare.

Următorul palier atins în configurarea pluridimensionalității integrării a fost atins prin semnarea Tratatului de la Maastricht și introducerea așa-numitei cetățenii europene, o nouă tipologie de „status supra-național legal”. Un nou pas important pentru procesul mobilizării și creării conștiinței europene va fi sinonim cu introducerea unei „valute comune”. În acest sens, afirmația policianului irlandez Mary O’Rourke este una mai mult decât pertinentă – „în timp ce moneda unică va avea cel mai semnificativ impact asupra identificării popoarelor cu Uniunea, rămâne totuși nevoia de a aduce împreună cetățenii europeni pe un tărâm non-economic”.

Astfel, compilând liniile directoare ale integrării europene, putem identifica dimensiunile sale structurante, respectiv:

a. „integrarea economică” – componenta economică este cea mai semnificativă, și ca prioritate, finalitate istorică, pondere cât și ca efect de antrenare. Dat fiind faptul că economicul are, în ultimă instanță, „rolul activ determinant în dinamica socială” este de la sine înțeles că integrarea economică se constituie ca premisă, fundament și factor de realizare, constituire și consolidare a tuturor celorlalte subsisteme.

cooperarea economică – este primul subsistem al integrării economice, nepresupunând un transfer de competențe, iar „deliberările partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimțământului lor”.

liberul schimb – după Tratatul de la Roma (1957), s-a instituționalizat liberul schimb, politică comercială ce-și propune să realizeze efectiv înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor, iar Uniunea Vamală – nu este decât o tranziție către Piața Comună.

Piața Comună – este un subsistem de bază al integrării europene, comparativ cu Uniunea Vamală, adăugă unele elemente noi, precum: libera circulație a capitalurilor și persoanelor, jalonarea și promovarea unor politici de interes comun, transferarea unor decizii de la nivel național la cel comunitar.

Uniunea Economică și Monetară – integrarea economică europeană capătă o nouă dimensiune și profunzime, accentuându-și într-o și mai mare măsură caracterul sistemic global.

„integrarea instituțional-administrativă și juridică” – premerge, însoțește și susține integrarea economică, fiind, atât între cele două tipologii de integrare, cât și celelalte, o nexură de interdependență. Necesită eforturi și consens comunitar „centrate înainte de toate pe perfecționare și modernizarea cadrului juridic și instituțional de care depind, în mare măsură, șansele de reușită în toate celelalte domenii și subsisteme ale integrării europene, în general, ale celei economice, în special”.

„integrarea culturală, științifică și tehnologică” – constă în elaborarea și promovarea unor politici culturale comune, a unor instituții pe măsură, a unor reglementări juridice și politice specifice, în coordonări și finanțări comunitare a unor programe de mare anvergură (specificul cultural național, decalajele în nivelul de civilizație și cultură, în dimensiunea și valoarea patrimoniului, precum și preocupările fiecărui popor de a-și păstra identitatea prin cultură, „fac însă anevoioasă înaintarea prea rapidă și profundă în integrarea culturală”).

„integrarea socială” – receptează influențe de la celelalte subsisteme și se ființează „concomitent, interdependent și interinfluent cu tot ceea ce reprezintă integrare europeană” (aici trebuie să precizăm și faptul că toate politicile comunitare au și un obiectiv social expres și bine precizat).

„integrarea informațională” – face parte integrantă din globalizarea informației, fiind impusă de noile determinări ale relațiilor interumane și internaționale și rezultă dintr-o evoluție spectaculoasă a trebuințelor de comunicare. Putem să apreciem faptul că integrarea informațională, în mod paradoxal, este cu un pas înaintea integrării economice și politice, constituindu-i-se, deopotrivă, într-o resursă și într-un instrument al oricărui tip de integrare. Tehnologia informației a schimbat complet configurația informațională a lumii, inclusiv pe cea a Uniunii Europene.

„integrarea politică” – este corolarul tuturor dimensiunilor structurale ale integrării europene, voința, climatul și demersul politic fiind premisele și condițiile integrării politice. Armonizarea intereselor și adoptarea unor decizii și conduite comune nu au fost facile după anul 1989, când a început practic o nouă eră de afirmare a independențelor naționale.

„integrarea militară și securitatea” – mai mult decât pe celelalte planuri ale integrării, divergențele de interese și pozițiile sunt mai extrapolate și, ca urmare, mai greu de aliniat (cu exemplificare în acest caz – Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA, care nu constituie un scop în sine, ci un instrument în serviciul politicii externe a Uniunii Europene).

Cu alte cuvinte, integrarea europeană – ca premisă definitorie a identității europene se confundă în linii mari chiar cu „solidaritatea de facto”, care nu este nimic altceva decât o solidaritate umană între oameni care percep, trăiesc și creează faptele care există prin intermediul lor. Relația verticală este un flux ce se răspândește de la instituțiile comunitare la administrațiile naționale, regionale sau locale, precum și la asociații și ajunge, în ultimă instanță, la destinatarii principali, care sunt oamenii, iar „originalitatea Comunității constă tocmai în uniunea, fără fuzionare, complexă și multiformă a statelor și a societăților într-o operă de creație politică” pentru că, așa cum afirma și Arthur Salter, în 1931, „Statele Unite ale Europei trebuie să fie o realitate politică, altfel nu vor putea fi una economică”, ceea ce înseamnă că germenele creației proiectului de unificare europeană este cel politic (iar „politicul” nu se poate defini în lipsa modelului valoric specific).

Astfel, strategia europeană de integrare nu este un document care trebuie aplicat, ci un complex de concepții și acțiuni ce pune în operă o decizie politică stabilită prin tratatele asupra Uniunii Europene deoarece integrarea europeană nu este urmarea vreunei voințe unice, a vreunui dictat, cum s-a încercat de mai multe ori, ci o construcție în care sunt asamblate politici și voințe naționale și comunitare, realități, necesități și tendințe, judecăți și chiar prejudecăți, întrucât Europa reprezintă, deopotrivă, atât o civilizație străveche, cât și un avanpost al civilizației moderne, adică o forță care se contruiește și se reconstruiește zi de zi. Imensa capacitate europeană de resurecție face din continentul nostru, în ciuda numeroaselor divergențe și a unor fantasme ale istoriei, cea mai solidă și cea mai dinamică entitate umană a planetei.

Așadar, „oricât de importante sau de presante ar fi considerentele funcționaliste în istoria constituirii și dezvoltării Uniunii Europene, rămâne de nezdruncinat adevărul că Uniunea Europeană este creația unei serii de acte politice, luminate de o extraordinară intuiție. Dacă voința politică nu nutrește în continuare, nu alimentează în permanență proiectul european, acestea se pot dezintegra.” Fără nicio îndoială, „realitatea este, evident, diferită. Ea reflectă nu numai faptul că, din punct de vedere istoric, statele actuale s-au format (în majoritate) ca manifestare a ethosului național, ci și faptul practic că limba și cultura majorității îi asigură acesteia un ascendent în raport cu celelalte identități etno-culturale.”

În ceea ce privește influența sau rolul pe plan internațional al Uniunii Europene, putem sublinia că „nu se pot concepe macro-rețete pentru relațiile Europei cu lumea: Europa – mare putere (politico-militară), Europa – în concurență cu America, Europa – prim nucleu al unei puteri euro-asiatice pot fi luate în calcul doar ca speculații. În plus, încercarea de a defini în termeni foarte concreți un macro-scenariu abstract și eventual utopic pentru evoluția Europei pe termen lung este o încercare de respirație totalitară.” Mai mult, Europa trebuie să încerce să devină „ceea ce, în mod democratic, popoarele ei decizând liber în cadrul unei uniuni politice care să le facă mai puternice conservându-le identitatea, vor dori ca ea să devină, judecând lumea din jur în fiecare moment.”

Prin urmare, asemenea comisarului Michel Barnier, ne putem întreba dacă „forța construcției europene nu a fost oare, până acum, faptul că am lăsat deoparte răspunsurile gata-făcute, că nu am închis dezbaterea într-un cuvânt sau formulă, pentru a pleca de la ceea ce era posibil și a acționa cu eficacitate?” Nu ne rămâne decât să credem că „răspunsul este, în mod evident, afirmativ.” „Proiectul nostru nu face decât să-i asigure Europei un cadru unitar și democratic, în care, fără blocaje instituționale, de reprezentare sau de legitimare a liderilor și a instituțiilor, Europa poate să ia aceste decizii, fără a avea ceva să îți reproșeze.”

II.3. Statul național și „familia europeană”

În momentul aderării unui stat la Uniunea Europeană, acesta trebuie să respecte valorile comune ale UE definite încă din 1992 la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), respectiv: respectarea demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților – „Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. În plus, se angajează să respecte valorile UE în cadrul Uniunii și în relația cu țările terțe: „În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi.”

Dilema integrării în cadrul instituțiilor și organismelor Uniunii Europene constă tocmai în această racordare a statelor membre la aceleași principii, valori, idealuri și legi comune, la nivel supranațional, care determină nu doar scepticism, ci, așa cum am observat în rezultatele analizelor/anchetelor efectuate de specialiștii din domeniu, prezentate în paginile anterioare, și o serie de temeri ale cetățenilor cu privire la amenințarea suveranității naționale.

În acest sens, se stipulează clar și concis în „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, articolul 4: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru” pentru că societatea contemporană, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, „rămâne fundamental axată pe stat și pe suveranitatea acestuia”.

Având în vedere aceste formalități care sunt impuse la nivel supranațional, în continuare trebuie să ne focalizăm atenția asupra chestiunii definirii națiunii care a devenit una foarte controversată. Una dintre tezele pe care le luăm ca punct de pornire rezidă în faptul că în secolul al XIX–lea are loc o revoluție profundă în imaginarul omenesc, revoluție care se va concretiza faptic într-o schimbare nu doar de paradigmă, ci și într-o schimbare a status–quo-ului politic internațional, lumea așa cum exista ea de secole, se transformă într-una nouă. Simbolurile și miturile Vechiului Regim au fost înlocuite cu altele noi: națiunea și statul național, construite pe un al treilea mit – democrația, iar „Comunitatea Europeană” cunoaște lumina zilei pe un background istoric mai mult decât foarte eterogen.

Filosoful spaniol, José Ortega y Gasset, „definește națiunea în termenii unei idei care funcționează ca liant al tuturor celor care participă la constituirea ei”. Două lucruri sunt fundamentale pentru a înțelege noțiunea sau, esența națiunii, în speță – „Principiul general de organizare sau principiul formal al existenței sale (ideea) și caracterul subordonat al destinului indivizilor față de această idee”. Națiunea este o formă ce determină indivizii care o compun să-i aparțină și să aibă conștiința acestei aparențe, iar ideea unei societăți „strânge” în jurul atributelor sale membrii individuali care o compun.

În lumea modernă, toate formele inerțiale de viață au devenit moduri integrale de a fi om, cu alte cuvinte, s-au transformat din tradiție și ceea ce Ortega numea „vis a tergo”, într-o realitate de viitor, într-un „vis proiectiva”, în ideal de viață. Națiunile sunt, deci, proiecte de viitor, actualizări energetice ale omului, în timp ce popoarele sunt doar acele grupuri care vor să fie ceea ce deja sunt, adică vor să trăiască în pura inerție care provine din trecut. Omul fără națiune este omul fără trecut (în sensul că ignoră sau nu este intersat de acel trecut), dar poate fi și omul fără viitor (adică acela care refuză autoperfecționarea, în numele unei așa-zise perfecțiuni deja date a strămoșilor).

În ceea ce privește ideea de „familie europeană” prin semnificația ei de „unitate europeană”, aceasta se întemeiază la José Ortega y Gasset pe conceptul extrem de fin al unei opinii publice europene ce ar fi existat dintotdeauna. „Statele europene s-au mișcat permanent într-un cadru de opinie publică” și deci de putere publică la nivel ultranațional, „într-o țesătură de idei și de interese care depășeau desigur, granițele naționale.”

Teoreticienii moderniști ai națiunii consideră că raportul dintre democrație și naționalism este destul de strâns și că el reprezintă o manifestare a unui complex istoric și cultura caracteristică epocii moderne. Democrația fiind o mișcare extrem de amplă ce inundă continentul european după debutul secolului al XIX-lea, practic, naționalismul n-ar fi decât „copilul admis al acestui curent major democratic”. Naționalismul nu ar fi putut să apară înainte de ideile democratice despre lume și aceasta deoarece astfel de idei ar fi dus la apariția statelor naționale – opuse celor dinastice, de drept divin. ”Națiunea își face loc cumva pe cărarea ocolită și neoficială a curentului revoluționar, destructurant al lumii vechi.”

Dacă dimensiunea economică este fundamental solid pe care s-a constituit Uniunea Europeană, ultimul stagiu, cel politic, legat de crearea națiunii europene, este și cel mai dificil de realizat. Ideea europeană ce se distinge în arhitectura genezei Uniunii Europene presupune aprioric (așa cum se stipulează și în articolele tratatelor dezbătute anterior) existența sentimentului apartenenței la un sistem de valori comune și o experiență istorică comună diferită de cea a altor culturi. „Proiectul european” este un proiect elitist, care atunci, în deceniul șase al veacului trecut, probabil nu ar fi reușit fără experiența traumatizantă a războiului și contextul geopolitic particular al Războiului Rece.

Având în vedere aceste crochiuri ale scenariului evoluției „familiei europene”, întrebarea inevitabilă care succedă aceste pledoarii rezidă în căutarea celei mai potrivite soluții de conviețuire a celor două „principii”, în speță identitatea națională și/sau identitatea europeană, mai ales că, prin prisma integrării europene, acestea devin cele două fațete ale aceleași monede.

Din punct de vedere politic, structura multi-nivel, chiar dacă este un concept general, ușor răstălmăcit în funcție de abilitățile celui care analizează contextul, dar având în vedere că Europa este „un sistem politic cu un cadru instituțional puternic, cu autoritate politică și sistem jurisdicțional solid” – este tipologia de guvernare care poate răspunde argumentat paradigmelor federaliste ale ultimlor ani. Așa cum amintește și Immanuel Kant, în celebra sa carte, „Spre pacea eternă. Un proiect filosofic”, „orice formă de guvernământ care nu este reprezentativă este propriu-zis o lipsă de formă, întrucât legislatorul poate fi totodată executorul voinței sale într-una și aceeași persoană”; ceea ce înseamnă că numai prin participarea propriu-zisă la procesul de luare a deciziilor, oamenii pot recupera convingerea că au controlul asupra vieților lor și, bineînțeles, asupra proiectelor care le vor afecta existența și la care este imperativă participarea lor.

Este adevărat că modalitatea de a realiza și proteja distribuția puterii este încă o temă dificilă și în permanentă reformulare și metamorfozare la nivelul Uniunii Europene, atât sub aspectul nivelelor de reprezentare cât și a argumentelor pentru a avea puncte distincte de vedere reprezentate prin voci autentice. Putem să îmbrățișăm una dintre tezele lui filosofului și politologului canadian Will Kymlincka, respectiv „federația multinațională”, care consideră statele naționale „unități pe temei național”, ceea ce înseamnă că li desemnează clar și li se respectă statelor membre competențele lor exclusive (pe care le-am subliniat în paginile precendente ale acestui capitol).

Prin urmare, fără nicio îndoială, discuția asupra paradigmei paradigmelor procesualității integrării europene va continua atât timp cât va exista Uniunea Europeană, ceea ce este mai mult decât interesant se revelă în mijloacele de federalizare a Europei. Chiar dacă dezbaterile privitoare la identitatea, întinderea, rolul și viitorul Europei se îndepărtează tot mai mult de un rezultat acceptabil, în contratimp cu evoluția instituțională, ceea ce ne readuce aminte unele dintre prognozele lui Coudenhove-Kalergi: „Istoria lumii posedă mai multă fantezie decât marionetele sale și se compune dintr-un lanț de surprize provocate de împlinirea unor utopii.”

CAPITOLUL III – IMPLICAȚII CONTEMPORANE

ALE IDENTITĂȚII

Motto: „Modalitatea de producție a vieții materiale domină în general dezvoltarea vieții sociale, politice și intelectuale. Dar nu conștiința le determină oamenilor existența, dimpotrivă existența lor socială le determină conștiința.”

Karl Marx, „Contribution à la critique de l'économie politique”

III.1. Complementaritatea principiilor identitare

ale lumii europene a secolului al XXI-lea

Suntem, din ce în ce mai des, martorii unui posibil scenariu mai mult decât sumbru, respectiv, dacă la nivel global tendința tendința spre uniformitate e un risc la adresa identității, la nivel intern sau/și european (continental) „o rupere a coeziunii societale echivalează tot cu o moarte identitară deoarece nu permite aplicarea proiectului național”, ceea ce înseamnă că acest spectacol al metamorfozelor culturii globale actuale ne „obligă” să dezbatem problematica principiilor identitare ale lumii contemporane, mai ales că această varietate de manifestări și contraste definesc ideea de „existență a omului global european” sau, cum ar spune francezul, „l’existence de l’individu global européen”.

O realitatea a lumii globale și, implicit, europene a ultimilor ani rezidă în criza financiară din ultimii ani, care a permis prefigurarea a ceea ce ar putea fi considerat un guvern financiar al Europei, care ar putea defini o strategie economică comună tuturor țărilor de pe continent. Instituțiile europene, în special Parlamentul European, ar putea să își vadă puterile consolidate, cu această ocazie, în scopul unui control al bunei utilizări a banilor contribuabililor europeni. Deocamdată, acest proiect este embrionar, dar criza a creat oportunitatea trecerii la o nouă etapă în construcția europeană. Este exact ce s-a întâmplat în Statele Unite după Marea Depresiune din anii `30: puterea centrală s-a consolidat și, cu această ocazie, Statele Unite au alcătuit „un buget federal” care le lipsea înainte.

Pornind de la mediul proxim al dezbaterii problematice date, putem evidenția dialogul purtat dintre politologul Vladimir Tismăneanu și profesorul Mircea Mihăieș, care, în urmă cu mai bine de un deceniu, afirmau despre incoerența vieții politice a României că, „ne aflăm, totuși, pe direcția cea bună”. În schimb, „defectuoase sunt ritmul, viteza și decizia de a face lucrurile obligatoriu de făcut. „Deci, mergem, într-adevăr, spre Europa, mergem cu o viteză de țestoasă, dar totuși mergem spre Europa.”

Metafora broaștei țestoase, pe lângă faptul că amintește de conflicte strategice din anii 1920, se individualizează ca o reprezentare grafică a realității naționale nu doar din anii 2000, ci și din prezent, mai ales dacă ne gândim la scenariul socio-politic actual. „Dar chiar și la acest ritm, nu înseamnă că intrăm în paradoxul tradițional și că nu vom ajunge la punctul final niciodată. Ținta există, însă adeseori se uită un lucru: că partea cea mai neiertătoare, adevărata sfidare a apropierii de Europa, este că avem de-a face nu cu o țintă precisă și fixă, ci cu o țintă în continuă mișcare. „Fiecare secundă istorică pierdută, fiecare secundă în care se perpetuează izolarea de adevăratele discuții, de adevăratele opțiuni ale Europei ce avansează în direcția globalizării este, de fapt, îndepărtarea de o țintă care merge înainte.”

Și cum orice discuție despre peisajul mondial globalizat se rezumă din ce în ce mai mult la jocurile politice la nivel înalt, unde nimic nu este prestabilit și unde „nu există niciun fel de situație în care să nu se poată configura – atunci când există voința umană – și alternativa la statu-quo.” Cel mai important lucru e să ne spunem mereu că „les jeux ne sont pas faits” și că, spre a relua o sintagmă din Parisul de odinioară, „la lutte continue!”.

Dacă există o morală care ar putea rezulta din numeroasele eșecuri suferite în cursul integrării europene, atunci ea se referă cu siguranță la faptul că unitatea europeană se poate realiza doar cu și nu împotriva națiunilor și particularităților lor legitime, la fel cum și națiunea începe la rândul ei să învețe că nu este nicidecum „una și indivizibilă”, ci alcătuită dintr-un mare număr de unități etnice, ligvistice și regionale.

Pentru că, așa cum afirma Robert Scumann: „Granițele noastre europene ar trebui să îngrădească din ce în ce mai puțin schimbul de idei, experiența și bunuri. Deasupra naționalismelor învechite va trebui pe viitor să stea sentimentul solidarității națiunilor”, „suprastatul” conturându-se pe fundamentul național, trecutul glorios nu va fi negat, dar „energiile naționale vor renaște prin folosirea lor comună în slujba solidarității suprastatale”. Aceleași aspecte de schimburi benefice de idei se aplică, bineînțeles, și pentru interacțiunile, respectiv influențele culturale la nivel mondial.

De asemenea, într-o anumită privință, europenii de azi se află într-o situație similară cu a celor de la începutul secolului al XIX-lea pentru că asupra lor se abat din nou o sumedenie de transformări economice și tehnologice fără precedent care îi obligă nu doar la aderare (pentru statele care încă nu s-au raliat la colosul european), ci și la acceptarea a cât mai multe reevaluări ale specificului național (fie că este vorba din punct de vedere politic, social, identitar). Totuși, altfel decât în cazul statelor naționale abia constituite sau în curs de constituire în secolul al XIX-lea, azi avem de-a face doar cu guverne care, cu mai multă sau mai puțină hotărâre, operează schimbări radicale în economie, politică și administrație, în timp ce populația Europei manifestă un entuziasm mult scăzut pentru cauza unui continent unit sub auspiciile libertății și autoderminării. Daca vom compara participarea la alegerile pentru Parlamentul European cu cifrele de la alegerile parlamentare naționale, vom înțelege că, în mod evident, în momentul de față, argumentele „pentru” Europa țin de rațiune, iar argumentele „împotriva” Europei de suflet.

Obstacolul principal în calea unui sentiment puternic de identitate europeană sunt înșiși europenii. Din cauză că oamenii își interpretează mereu comunitatea prin trecutul comun, ei se recunosc în primul rând în istoriile lor naționale pentru că „o națiune”, spune sociologul francez Edgar Morin, „este susținută de o memorie colectivă, norme și reguli comune. Solidaritatea unei națiuni se hrănește dintr-un trecut îndelungat, bogat în experiențe și încercări, suferințe și bucurii, înfrângeri, victorii și glorie, transmise cu fiecare generație mai departe fiecărui individ mai întâi în casa parintească, apoi la școală și resimțite de acesta ca fiindu-i proprii”.

În memoria istorică a europenilor, în prim-plan apare în continuare identitatea națională, căci, așa cum uneori nu zărim pădurea din cauza copacilor, europenii nu-și percep continentul din cauza națiunilor. „Vom învăța sa gândim și să acceptăm Europa pentru ca ea să devină realitate. De veacuri, noi, europenii, ne-am obișnuit cu vechile noastre state și națiuni; ele vor mai exista multă vreme și va mai fi nevoie de ele. Însă se vor schimba din nou, așa cum s-au schimbat și în trecut și poate, treptat, vor păli și vor dispărea în final pentru a ceda locul națiunii Europa, a cărei formă azi o intuim.”

În articolul său dedicat „democrației europene”, profesul de la Oxford, Kalypso Nicolaïdis, își începe argumentarea prin evidențierea contextului european actual, în speță, refuzurile din partea Franței și Olandei cu privire la adoptarea unei Constituții unice și discuțiile de aderare a Turciei; acestea fiind și elemente definitorii ale crizei existențiale prin care trece astăzi Europa, putem reitera unele dintre cele mai importante aspect cu privire la „ceea ce înseamnă a fi European în anii 2000”.

De asemenea, așa cum precizează și Nicolaïdis, neîncrederea generală dintre conducători și cetățeni care se exprimă nu doar prin respingerea Constituției, ci și prin neîncrederea în guverne, nu duc decât la un fel de joc al loialității comunitare și al compromisului constructive, ceea ce consolidează încă o dată scepticismul care planează deasupra noțiunii de „identitate europeană”. Astfel, pentru a conștientiza situația în continuă schimbare de pe plan european, este mai mult decât imperativ să conștientizăm multitudinea semnificațiilor pe care le însumează „identitatea europeană”.

La întrebarea: „Ce ne motivează acțiunile noastre comune, istoria colectivă?”, Nicolaïdis enunță ca posibil răspuns un concept propus de Habermas în și Jean-Marc Levy în spațiul francofon, respectiv „patriotismul constitutional”. Acest concept face apel la atașamentul la o comunitate politică fondată pe o loialitate mutuală a unor reguli comune și angajamentul fiecărui membru de a delibera democratic implicațiile lor concrete. Grosso modo, este vorba de îmbrățișarea și apărarea unei viziuni post-naționale a Europei debarasată de schema tradițională a „Statului națiune”.

Dintr-un alt punct de vedere, Justine Lacroix, este avocatul incondițional al eterogenității europene – și-și adresează întrebarea dacă Europa trebuie să fie înțeleasă ca o comunitate morală și nu doar ca o comunitate legală, respectiv înclină balanța spre ideea că este mai mult vorba despre un „mozaic de contraste naționale”.

Și dacă amintește de diversitatea de pe scena europeană, autorul uzitează alte dihotomii specifice Europei, precum: „Europa supranațională sau interguvernamentală, Europa absolutistă sau Europa model, Super-Statul European sau Uniunea Statelor Europene” – respectiv oferă o serie de taxonomii pentru numirea acestui „animal straniu” – metaforă sugestivă pentru complementaritatea principiilor identitare ale lumii europene actuale.

Mai mult decât atât, Kalypso Nicolaïdis critică proiectul Constituției deoarece aceasta nu a reușit să-și îndeplinească misiunea sa elementară – aceea de a ajuta cetățenii să înțeleagă în ce constă propriu-zis democrația europeană înainte de a o căuta și de a o înțelege. De la Comunitatea Europeană din 1958 și până la U.E. de astăzi, guvernele europene, industriile și partidele politice, organizațiile non-guvernamentale și sindicatele, au învățat să trateze împreună subiectele cele mai diverse: de la alimentație la regulile de securitate bancară sau negocierile comerciale. Procedurile decizionale și structurile instituționale (precum majoritatea calificată, dreptul de veto, rolul statelor naționale în elaborarea proiectelor de lege etc.) sunt uneori „surse de inerție” sau, în cel mai bun caz, garantează faptul că nu va fi omis niciun interes. Oricât de imperfect ar fi, nivelul democrației în Uniunea Europeană susține favorabil comparația cu cel al statelor membre.

Același Kalypso Nacolaïdis consideră că a constituționaliza formal Uniunea este similar cu „a ne juca cu focul”, dar recunoaște faptul că cele mai bine de cinci decenii ale „aventurii europene” presupun și explorarea unei forme noi de democrație. O opinie general valabilă, respectiv acceptată de majoritatea specialiștilor din domeniu implică un demos, ceea ce înseamnă că un grup de indivizi au destul de multe în comun pentru a-și dori să ia decizii colective cu privire la propriile activități. În modul reprezentativ al democrației, aceasta se traduce prin posibilitatea de aprobare (sau nu) a modalității de guvernare. O democrație europeană ar însemna astfel posibilitatea de a demite pe cei care ne guvernează de la Bruxelles, Europa fiind un spațiu al democrației indirecte unde oamenii noștri politici se consideră a fi însărcinați cu o anumită responsabilitate cu care i-au investit acțiunile lor de la Bruxelles.

De asemenea, unii specialiști consideră că ar trebui să se injecteze un minimum de democrație direct la nivel European prin intermediul Parlamentului European – activitatea politică trebuind să fie mai transparentă, mai comprehensibilă, cu simț de obligație față de cetățenii statelor membre. Este, bineînțeles, un amalgam de nuanțe. Chiar dacă unii sunt de părere că există deja un „demos European”, alții acordă o mai mare atenție asupra faptului că există, de fapt, „un demos în devenire” care va fi caracterizat de „o identitate europeană emergentă”.

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană este și trebuie să continue să fie „o demoi-crație în devenire; o democrație a popoarelor și pentru popoare”. Democrația noastră europeană nu este nicio simplă „uniune de democrații”, nici „o uniune pentru democrație”; este, mai bine spus, o invenție politică unică care vizează să creeze și să organizeze interdependențe multiforme, nu doar economice, ci și democratice.

Profesorul Nicolaïdis propune cea de-a treia modalitate – „demoi-crația europeană”, având în vedere faptul că „Statul națiune” este o categorie foarte importantă în Europa pentru a fi înlocuită de Uniunea Europeană. Dacă U.E. nu este astăzi un Stat, noi nu trebuie să dorim ca ea să devină unul, în schimb, ea trebuie înfățișată ca o Uniune de State și de Popoare.

De asemenea, Nicolaïdis propune dezbaterii noțiunea de „identitate relațională” – respectiv enunță ideea de aderare și îmbrățișare de valori comune și nu fuziunea sau mixul identităților. În termeni politici, o „demoi-crație” nu se formează pe o identitate comună sau pe o viață politică și un spațiu public european unic, ci presupune o curiozitate a vieții politice a vecinilor noștri și mecanisme care permit vocilor noastre să fie ascultate în forumurile supranaționale.

Așadar, putem delimita anumite caracteristici ale ethos-ului „diversității în unitate” sau „identității relaționale”, configurând trei strategii uzitate în crearea și consolidarea ideii de „identitate europeană”. Mai întâi, „s-au depus eforturi în vederea conturării unei (așa numite) identități europene sub accepțiunea ei culturală”, prin prisma construirii identităților naționale, ceea ce conotează și legătura interdependentă între „a fi parte a unei Europe unite și a fi parte din statul național” (în acest sens, amintim miturile și premisele genezei Europei).

Prin urmare, diferențele între popoarele europene, chiar dacă sunt relevante, nu sunt fundamentale. Ceea ce diferențiază oamenii unii de alții îi individualizează. După o jumătate de secol de pace celebrăm odată cu acest context multiplicitatea sau „multiculturalitatea” Europei, a națiunilor sale, a limbilor sale, astfel încât atracțiile reciproce (mutuale) se lansează între popoare distincte.

Astfel, în secolul în care ne ființăm, „integrarea europeană” va continua în domeniile în care statele membre consideră că este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european tradițional (în chestiuni referitoare la globalizarea comerțului, piața unică, dezvoltarea regională și socială, cercetarea și dezvoltarea, măsurile de promovare a creșterii economice și ocupării forței de muncă și multe altele).

O realitatea pragmatică a lumii europene a secolului a XXI-lea se individualizează prin introducerea cetățeniei europene în discursul integrării europene, care ar putea însemna nu o modificare de telos pentru integrarea europeană, ci faptul că modul cum concepem apartenența națională s-a schimbat, se metamorfozează și, trebuie în continuare, să fie supusă schimbării și metamorfozelor. Dacă cetățenia presupune, în sens clasic, existența unui stat suveran, așa cum observă și J.H.H. Weiller, „ar fi un anacronism introducerea sa într-o perioadă în care suveranitatea însăși devine una fragmentară, iar statele nu mai pot pretinde din punct de vedere constituțional că ar avea controlul asupra unora dintre funcțiile lor clasice – asigurarea prosperității și securității colective”.

Strâns legată de background-ul instituțional al Uniunii Europene, cetățenia europeană se individualizează și prin acțiunile și programele inițiate de către Comisia Europeană care tind să dezvolte abordarea civică europeană pentru a întări sentimentul de identitate europeană al cetățenilor săi.

Programul Europa pentru cetățenii săi are ca „principale obiective”:

acordarea posibilității cetățenilor să interacționeze și să participe la construirea unei Europe și mai apropiate, care este democratică și îndreptată către lume, unită și îmbogățită prin diversitatea sa culturală, formându-se astfel cetățenia Uniunii Europene;

dezvoltarea unui simț al identității europene, bazat pe comunitatea de valori, istorie și cultură;

dezvoltarea unui simț al apartenenței la Uniunea Europeană printre cetățenii acesteia;

creșterea toleranței și înțelegerii reciproce între cetățenii europeni prin respectarea și promovarea diversității culturale și lingvistice, contribuind în același timp și la dialogul intercultural.

Cu alte cuvinte, cetățenia nu ține doar de politica autorităților publice, are legătură cu realitatea socială a unui popor și cu identitatea statului pentru că cetățenii sunt, prin excelență, „demos-ul statului” – cetățenia fiind adesea, dar nu neapărat, combinată cu naționalitatea (aceasta fiind fațeta colectivă a cetățeniei, naționalitatea având, în epoca multiculturalistă în care trăim, un caracter artificial al apartenenței pentru că odată ce-și pierde bagajul etnic și cultural represiv, are un sens și mai acid, „artficialitatea sa conferindu-i potențialul de a uni”). Așa că, introducerea cetățeniei în universul conceptual al Uniunii ar putea fi privită ca un alt pas spre o viziune unitară, statală a Europei, în speță dacă privim cetățenia ca pe un „concept bazat pe înțelesul statal al naționalității”. Esența apartenenței (și, prin urmare, a demos-ului) rezidă în angajamentul față de valorile comune ale Uniunii Europene, așa cum sunt formulate în documentele oficiale, asupra cărora ne-am focalizat atenția mai devreme, „un angajament inter alia cu privire la responsabilitățile și drepturile unei societăți civile care cuprinde zone eterogene ale vieții publice, un angajament față de calitatea de membru al unui sistem ce favorizează contrariul naționalismului” – acele caracteristici care transcend deosebirile organice etnoculturale.

Ceea ce înseamnă că, par exellence, în ceea ce privește subiectul reiterat în rândurile precedente, cetățenia europeană, dincolo de aspecte de arhitectură constituțională și politică, poate să fie nuanțată ca o abordare duală: pe de o parte din perspectiva conturării unui ideal federal – „Europa statală” – care ar consacra disparația naționalismului statelor membre, replasând sau plasând statele membre într-o uniune politică cu o guvernare de tip federal. Iar, pe de altă parte, viziunea alternativă – care, de-altfel, își regăsește în prezent validitatea, este „viziunea supranaționalistă, comunitară” (identificându-se prin următoarele caracteristici: afirmarea valorilor statului-națiune liberal urmărind evitarea uzitării abuzive a granițelor; păstrarea valorilor statului-națiune în stare pură și necoruptă de abuzurile exterioare).

Astfel, în ceea ce privește Europa cetățenilor și valoarea intrinsecă a individualizării identității europene – „cetățenia europeană”, proiectul unei comunități supranaționaliste este mult mai ambițios și mult mai radical decât cel de unitate federală, căutând să redefinească însuși conceptul de granițe ale unui stat – dintre națiune și stat, dar și în cadrul națiunii însăși. La nivel pur statal, supranaționalismul înlocuiește premisa „liberală” asupra societății internaționale cu una comunitară care, „ca regim transnațional, nu va fi doar o arenă neutră în care statele vor căuta să-și maximizeze avantajele, ci va crea o tensiune între stat și comunitatea de state”, Weiler, considerând că provocarea, în acest caz, constă în controlul la nivel societal al reflexelor interesului național pe scena internațională.

Ceea ce înseamnă că „supranaționalismul nu caută să nege ca atare interdependența dintre ceea ce este diferit și ceea ce este comun, dintre includere și excludere și valoarea lor potențială”. Provocarea ar fi pentru înțelegerea sau, mai bine spus, pentru comprehensiunea sensurilor codificate în conceptul de naționalitate. „În construcția supranaționalistă, cu prevederile sale referitoare la libertatea de mișcare care nu permit excluderea prin mijloace statale a altor influențe culturale naționale și cu interdicția strictă asupra discriminării pe motiv de naționalitate sau cetățenie, diferențierea națională nu se poate baza atât de ușor pe granițele artificiale oferite de stat.”

Așadar, la nivelul interacțiunilor dintre grupuri, supranaționalismul face ca diferențele culturale să fie exprimate în forma lor autentică, spontană, și nu ca niște concepte juridice statale codificate. La nivelul intragrupului, încearcă să elimine acea conștiință falsă pe care naționalismul ar putea să o genereze ca substitut al sentimentului de apartenență derivat dintr-un sentiment neimpus extrinsec a ceea ce este considerat comun, mutual etc. Prin urmare, cetățenii Uniunii Europene „sunt nu numai actori ai construcției europene, ci reprezintă ei înșiși scopul final, chiar dacă nu-și dau întotdeauna seama de impactul pe care îl au deciziile luate de către instanțele de la Bruxelles asupra vieții lor personale și profesionale.”

III.2. Fundamentul sociolingvistic al culturii globale

Se vorbește tot mai mult despre ceea ce implică apartenența la o cultură globală actuală, adesea se vorbește trunchiat, evidențiându-se, bineînțeles, aspectele contradictorii ale vieții cotidiene. Dar în acest tumult spectaculos al avantajelor și inconvenientelor globalizării se omite unul dintre cele mai semnificative subiecte de discuție, respectiv – instrumentul lingvistic, particularitate a identității naționale, europene și, prin extensie, particularitate a identității globale.

Sociologul britanic Anthony D. Smith: „dacă prin cultură se înțelege un mod de viață colectiv sau un repertoar de credințe, stiluri, valori și simboluri, atunci putem vorbi numai de culturi, la plural, niciodată de cultură, la singular, deoarece un mod de viață colectivă sau un repertoar de credințe presupune diferite moduri și repertoare într-un univers de moduri și repertoare într-un univers de moduri și repertoare. Deci ideea unei culturi globale este practic o imposibilitate”. Procesul globalizării se poate transforma în „glocalizare”, fenomen care se caracterizează prin interacțiunea și interferența între aspecte și forme globale și altele locale, având cauze multiple. Această „glocalizare” duce inevitabil nu doar la invadarea lexicului unei limbi cu nuanțe etimologice, ci chiar la transformarea limbajului curent într-unul cu totul nou.

Capacitatea de a conserva autenticitatea specifică unei limbi devine un soi de „Fata Morgana” a zilelor noastre, deoarece autenticitatea, văzută ca „nucleu central de credințe culturale și de interpretări care nu sunt doar rezistente la globalizare ci sunt de fapt întărite de <amenințarea> pe care globalizarea pare să o reverse asupra acestor valori istorice”.

În opinia lingvistului britanic David Crystal, „o limbă capătă un statut cu adevărat global când dezvoltă un rol special care este recunoscut în fiecare țară”. Această recunoaștere se realizează prin două modalități: fie că limba respectivă devine limba oficială a unei țări și e uzitată ca mediu de comunicare în instituții și media, fie devine o prioritate a sistemului educațional din țară.

De exemplu, pentru ca să analizăm fenomenul răspândirii limbii engleze ca limbă globală, trebuie mai întâi să definim acest concept, respectiv trebuie să delimităm câteva coordonate care ar putea permite stabilirea poziției unei limbi drept lingua franca sau limbă globală: „recunoaștere, admirație/implicare, răspândire, dominație și efect”. Limba engleză poate fi domparată în unele puncte cu latina sau franceza (recunoașterea drept limbă necesară în schimburile din Imperiu, admirație/implicare pentru valorile promovate de cultura-sursă, răspândire – evident, păstrând proporțiile – lumea străbătută de latini era mult mai mică). Alte argumente relevante care ar putea constitui trăsături ale încadrării limbilor latină, engleză și a limbilor coloniale în aceeași clasă ar fi: „dominația” (capacitatea de a se impune) și „efectul” (cumulează toate elementele precedente).

Chiar dacă, oficial, la Organizația Națiunilor Unite se vorbesc deopotrivă araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola, chiar dacă documentele Uniunii Europene sunt obligatoriu traduse în toate limbile țărilor membre, specialiștii din domeniul lingvisticii sunt de părere că engleza, în câțiva ani, se va impune ca limbă oficială.

În acest scenariu apocaliptic pentru puritatea limbii, Mălina Ciocea propune soluția limbii-program, prin care înțelege o limbă vorbită cu intenție în care reflecția asupra sensurilor cuvintelor care să însoțească vorbirea limbii va echivala cu o refacere a legăturii între valoare și limbă. Acest model este totodată și unul socioligvistic deoarece vrea să surprindă mecanismele de coagulare socială a vorbitorilor unei limbi într-o comunitate lingvistică. Membrii acestei comunități tind să aibă, prin însuși faptul că vorbesc aceeași limbă, aceeași viziune asupra lumii și același atașament față de valorile reflectate prn acea limbă.

Și dacă „limba determină sau modelează viziunea noastră culturală asupra lumii”, trebuie să recunoaștem faptul că datorită nexurilor interculturale, timpul actual al culturii globale ne obligă la un cosmopolitism al gândirii, la liberalism, la deschidere. Această deschidere a gândirii este sinonimă atât cu multiculturalitatea, cât și cu pluralitatea, în care identitățile bine conturate admit participarea la un spațiu comun.

Și cum „cultura nu trebuie înțeleasă ca o performanță realizată doar o singură dată din punct de vedere istoric sau ca un produs finit muzeal al unei epoci, ci trebuie înțeleasă ca un sistem dinamic, funcțional și mai ales capabil să se adapteze”, atunci spectacolul culturii globale din care facem cu toții parte ne va oferi, cu siguranță, surprize (și mai puțin plăcute) în ceea ce privește transformările lingvistice.

III.3. Conștiința identității europene și globale: «Quo vadis?»

Una dintre provocările primordiale ale timpurilor noastre rezidă în stabilirea unui set de valori fundamentale care să se aplice la o societatea tranzacțională globală. Un fundament solid pe care ne putem construi principiile este cel al recunoașterii propriei imperfecțiuni. Imperfecțiunea este o condiție universal umană; prin urmare, ea poate fi aplicată unei societăți globale. Imperfecțiunea dă naștere reflexivității, iar reflexivitatea poate crea condiții de dezechilibru instabil sau, mai direct spus, condiții de criză economică și politică. Ceea ce înseamnă că pentru o pledoarie a problematicii identităților în epoca în care trăim, se cuvine să evităm astfel de condiții, acesta fiind terenul pe care poate fi construită „o societate globală”. Astfel ca un posibil răspuns la situația globală actuală ar putea să consiste în ideea de acceptare a unei societăți deschise, aceasta fiind „o formă de organizare socială dezirabilă”.

Oricare ar fi semnificația cauzală și practică a unor fenomene de anvergură mondială – cum ar fi ascensiunea simbolurilor și artefactelor culturii populare și comunicarea simultană de evenimente, cu ajutorul transmisiunilor prin satelit, către milioane de oameni de pe toate continentele – fără îndoială, așa cum am pledat în paginile acestei lucrări, că una dintre cele mai direct percepute și trăite forme ale globalizării este cea culturală.

În ciuda complexității interacțiunilor culturale ale societății în ultimele secole, mișcarea tot mai intensă a imaginilor și simbolurilor, varietatea extraordinară a modurilor de gândire și a modurilor de comunicare constituie trăsături unice și fără precedent ale începutului secolului al XXI-lea și ale noului mileniu. „Nu există un echivalent istoric pentru întinderea și volumul global al traficului cultural prin intermediul telecomunicațiilor, al emisiilor prin satelit și al infrastructurilor de transport contemporan.”

Ceea ce înseamnă că această complementaritate a principiilor identitare ale lumii secolului al XXI-lea se delimitează prin acceptarea culturii deteritorializate, respective, așa cum apreciază Mălina Ciocea, emanciparea de „spațiu – orice spațiu”. La această emancipare, am putea adăuga transcenderea ideii de „timp” pentru că modernitatea anilor 2000 este capabilă să anuleze noțiuni diegetice.

Manifestarea unei voințe politice corespunzătoare nu se poate rezuma la simple declarații demagogice, „depășirea crizei economice mondiale impunând un ansamblu coerent de măsuri practice și eficiente, luate cu înțelegerea legilor mișcării sociale și cu hotărârea comună a tuturor statelor de a-l transpune în viață”. Democrația participativă și economia de piață sunt ingrediente esențiale ale unei societăți deschise și la fel este și mecanismul de reglementare a piețelor, în special a piețelor financiare, ca și unele reglementări legate de menținerea păcii, a legii și ordinii la scară globală. George Soros pledează pentru acceptarea unei societăți deschise ca pe un ideal deoarece nu putem trăi ca indivizi izolați, mai ales că prin statusul nostru de participanți la piață, ne urmărim propriile interese, dar suntem mai mult decât atât. Trebuie să fim preocupați de societatea în care trăim; și, în ceea ce privește deciziile colective, ar trebui să ne orientăm mai curând după interesele societății ca întreg, decât după interese individuale înguste. Acumularea acestor interese personale prin intermediul mecanismului de piață provoacă apariția unor consecințe adverse neintenționate, iar una dintre cele mai grave dintre acestea, în momentul actual al istoriei, este „instabilitatea piețelor financiare”.

Trăim într-o economie globală, care nu este caracterizată doar printr-un comerț liber de bunuri și servicii, ci, chiar într-o mai mare măsură, și prin mișcarea liberă a capitalului. Ratele dobânzii, cursurile de schimb și prețurile acțiunilor din diverse țări sunt puternic intercorelate, iar piețele financiare globale exercită o influență covârșitoare asupra condițiilor economice. Dat fiind rolul decisiv pe care capitalul financiar internațional îl joacă în destinul fiecărei țări în parte, nu este deloc impropriu să vorbim despre un sistem capitalist global.

Modelul actual economic poate fi analizat și prin prisma faptului că este o aneantizare a socialului, a politicului, a culturalului. Suntem martori la o criză multistructurală, derivată din cea economică, a cărei „ecuație ideatică” reinventează „obiectul adevăratei cunoașteri economice” care încetează a mai fi avuția, ci „Omul deplin miraculos, atât de puțin înțeles și, Binele pe care trebuie să-l slujească acesta, ca pe o cale de raportare la Ființă, pe care poate înainta prin muncă, prin dar, prin virtute”.

Având în vedere toate acestea, provocarea supremă a epocii noastre constă în stabilirea unui cod de comportament universal valabil în societatea noastră globală. Conceptul de societate deschisă poate încadra problema, dar, cu toate acestea, nu o poate rezolva. Într-o societate deschisă nu există soluții supreme. O societatea globală deschisă nu poate fi realizată doar de oameni sau de organizații neguvernamentale acționând pe cont propriu, pentru ca aceasta să se întâmple, este imperativă cooperarea între state suverane, iar acest lucru necesită, bineînțeles, acțiune politică. Nu mai este vorba, în criza începută în anul 2008, de o singură criză: criza financiară a pus în mișcare o criză economică, care a declanșat, deja, în unele țări, criza politică, nefiind excluse alte „tipologii” de crize precum criza energetică, ontologică și, mai importantă dintre toate, cea identitară (nucleu al lucrării de față); pentru care „indispensabilă rămâne o abordare integrativă, care operează în orizontul întregului societății, dar fără a mai deriva (cauzal) o parte a acestuia din alta.”

Dacă Anne-Marie Thiesse afirmă într-una din cărțile sale că „formarea națiunilor este legată de modernitatea economică socială”, însoțește, bineînțeles, transformarea modurilor de producție, lărgirea piețelor și intensificarea schimburilor comerciale, fiind totodată contemporană cu apariția de noi grupuri sociale. Ne confruntăm astăzi cu o exacerbare a întrebărilor privind prezervarea identităților naționale atât pe scena europeană, cât și world-wide, ceea ce înseamnă că „noile forme ale vieții economice reclamă constituirea de ansambluri mai vaste decât statele-națiune”.

Un alt argument pentru această utopică pledoarie a conștiinței identitare, fie ea de referință europeană, americană, globală etc., constă în cel „mai intim fapt al contemporaneității” în care ne ființăm fiecare dintre noi, respectiv cel al conștiinței apartenenței la „un colos european unic” presupune nu doar o comprehensiune a unei istorii, culturi sau a unor idealuri socio-politice comune, ci gradul de capabilitate al fiecărei națiuni de a se alinia la itemii respectivi. A fi parte din „visul european”, respectiv din „rețeaua mondială” nu înseamnă a te înstrăina de acel quelque chose care individualizează fiecare stat în parte, ci își regăsește sinonimia cu însăși voința de apartenență la un ethos identitar european și global! Asemenea scrierii istoriei în fiecare zi, și crochiurile conștiinței europene și globale prind contur odată cu metamorfozele de la nivel înalt (comunitar, instituțional, constituțional, ideologic etc.) și până la nivel civic, la cetățeanul european, la individ!

Prin urmare, singura soluție pentru această ecuație de complementaritate a ideilor actuale rezidă în ieșirea din această galerie de oglinzi deformante în care este prinsă în capcană cultura noastră europeană și mondială. Numai atunci vom putea să studiem societățile umane în „marea carte a lumii” – care în cazul nostru va fi „marea carte a vieții” – și să ne asumăm sarcina de a demonta această viziune liniară asupra cursului istoriei ce interpretează în mod mecanic fiecare schimbare ca fiind o schimbare în bine și fiecare nouă etapă drept un progres.

Nu ne rămâne decât să subscriem la crezul lui Jean Monnet – „Dacă ar fi să refac ceva, aș începe cu cultura” – și, poate, chiar să ne luăm rolul în serios, rolul de fi participant activ la procesul contemporan al metamorfozelor culturii globale.

CONCLUZII

Asemenea crezului politologului John McCormick, „trăim niște vremuri într-adevăr fascinante”, ceea ce înseamnă că asupra coordonatelor viitorului identității globale, europene și/sau naționale, nu putem decât anticipa anumite crochiuri, răspunsul sau soluțiile la aceste dileme identitare constând chiar în aspirațiile fiecăruia dintre noi. Astfel, paginile acestei lucrări converg spre delimitarea celor mai relevante aspecte care evidențiază „splendidul spectacol” al globalizării în al cărui scenariu ne ființăm fiecare dintre noi.

Primul capitol al aceste lucrări reliefează ideea că ne confruntăm cu un adevărat proces despre care nu putem să trasăm cu punctualitate linii ale portretizării unei identități. Ceea ce înseamnă că în vederea înțelegerii globalizării, este imperativă identificarea elementelor constitutive, această acțiune întâmplându-se înainte de examinarea efectelor sau repercusiunilor acestei dimensiuni novatoare a vieții internaționale sub lupa aspectelor intrinseci ale procesualității fenomenului. Printr-o documentare realizată cu simț de răspundere și conștiinciozitate, se poate observa că analiza fundamentelor, contextelor, dimensiunilor și arhetipurilor, ne permite să calificăm globalizarea ca fiind un proces integrativ și multifuncțional care privește toate laturile activităților sociale, civilizatoare, culturale și spirituale.

În continuarea capitolului de debut al lucrării mele de cercetare am adus în prim-plan „actuala ordine mondială”, cu referire la destabilizarea de pe plan mondial care a survenit odată cu izbucnirea crizei în anul 2008. Deplasarea puterii economice dinspre Vest spre Est și creșterea ponderii unor noi actori statali, dar și dominanța americană „world wide” din ce în ce mai pregnantă, nu constituie decât noi argumente pentru transformarea continuă din punct de vedere social-istoric a lumii contemporane. Lumea devine din ce în ce mai complexă și mai complicată, iar în tot acest vacarm al renuanțărilor, cine are cel mai mult de suferit este „cultura”, care devine din ce în ce mai mult… „globală”, un laitmotiv al cercetării prezente.

În contextul policentric actual, palierele mondializării nu pot fi delimitate în mod clar unul de celălalt, mai ales că interconectivitatea dintre particularitățile esențiale pentru procesualitatea propagării la nivel internațional atât a migrației, a exodului inteligenței, a forței de muncă, a tehnologizării, a libertății de circulație facilitată de dezvoltarea tuturor ariilor de interes nu fac decât să confere un nou sens ideii de proximitate spațială și „extindere a relațiilor sociale la mare distanță” (Anthony Giddens).

Se tinde spre o societate mondială de consum care folosește ca „materie primă”, în vederea maximizării profitului, ființele umane și/sau valorile culturale. Globalizarea devine din ce în ce mai mult prezentă în orice activitate cotidiană, este influențată de evenimente care au loc de cealaltă parte a globului și, inevitabil, orice arhetip cultural se regăsește ca o piesă a unui joc de domino care pregătește o diegeză societală și identitară eterogenă.

Capitolul al II-lea al lucrării aduce în prim-plan Uniunea Europeană care a insistat asupra păstrării și consolidării unui „model european” de societate, cu un echilibru al structurilor sale lăuntrice, dar și al celor continentale. În urma acestei analize a implicațiilor identității europene, putem să vorbim despre „proiectul de societate europeană”, care, așa cum este caracterizat în documentele UE, răspunde în mod realist legăturilor dintre național și universal în momentul istoric actual, deși nu întrunește aprecierea unanimă.

Mai mult, așa cum se reliefează în cercetare, putem aprecia Europa, „ca o comunitate a valorilor”, scopul unificării europene fiind acela să realizeze, să testeze, să dezvolte și să conserve aceste valori. Ele au la bază principii legale comune recunoscând libertatea individului și responsabilitatea socială, valorile europene fundamentale fiind bazate pe toleranță, umanitate și fraternitate. Totodată, „modelul valoric european” ne permite să conturăm Europa – „ca o comunitate a vieții” deoarece dezvoltarea unei comunități vii, tangibile este premisa unei „Europe a cetățenilor ei”. Pentru aceasta, cetățenii trebuie să aibă oportunitatea de a participa activ la unificarea Europei, acest fapt putându-se realiza printr-o mai mare transparență a politicilor și procedurilor de luare a deciziilor. În acest sens, putem conchide că Uniunea Europeană are nevoie de o Constituție clară și ușor de înțeles, care să stabilească fără ambiguități drepturile și îndatoririle cetățenilor și statelor europene, să descrie cu acuratețe responsabilitățile și funcțiile instituțiilor și care va permite, astfel, tuturor să adopte valorile fundamentale ale Europei ca fiind ale lor.

De asemenea, ca masteranzi în domeniul studiilor europene, putem ajunge la un același numitor comun în ceea ce privește aria particularităților modelului valoric european, în speță Europa poate fi văzută ca „o comunitate a responsabilității” deoarece, în lumea de astăzi, în care toți am devenit interdependenți, Uniunea Europeană are o responsabilitate aparte. Statele membre trebuie să înțeleagă faptul că doar prin cooperare, solidaritate și unitate, Europa poate participa efectiv la rezolvarea problemelor lumii, dezacordurile în interiorul Uniunii conducându-se doar la haos. Responsabilitatea globală atât la nivel identitar, cât și la nivel societal, are diferite dimensiuni printre care evidențiez ceea ce a stat la baza dilemei identitare europene, respectiv comprehensiunea importanței promovării unui model valoric european.

Astfel, pot să subliniez elementele esențiale pentru dezvoltarea unei identități europene: o constituție succintă și ușor inteligibilă pentru stabilirea structurii federale a Uniunii Europene, un catalog al drepturilor comune și fundamentale, cât și al drepturilor sociale garantate; politici economice, sociale și de mediu, al căror scop general trebuie să fie oferta de locuri de muncă pentru toți; politici culturale și educaționale pentru implementarea ideii de identitate europeană, promovând unitatea în diversitate și valori comune pentru toți cetățenii; promovarea multilingvismului, a păcii, a demnității umanității, a egalității și dreptății sociale (acestea se pot realiza printr-o structură politică moral acceptabilă care să susțină scopurile comune ale Uniunii Europene).

Se poate afirma că Uniunea Europeană a ajuns la o anumită maturitate și se îndreaptă spre momentul în care va putea îndeplini aspirațiile fondatorilor și susținătorilor săi. Este adevărat, mai sunt multe probleme de soluționat, mai există încă mult scepticism cu privire la valorile și impactul Uniunii Europene, încă multă lume nu înțelege corect esența identității europene. Procedurile sale de luare a deciziilor sunt încă destul de elitiste și nedemocratice; provocarea pusă de integrarea ultimelor state este încă foarte serioasă. Nici europenii și nici restul lumii nu s-au obșnuit încă să privească Europa la modul unitar, ca pe un singur actor pe scena mondială, un actor care să se alăture – sau mai degrabă să-i înlocuiască – pe actorii naționali din care se compune.

Pe de altă parte, însă, s-a trecut de mult timp de etapa în care integrarea reprezenta doar o manieră de păstrare a păcii în Europa, în prezent, cele mai importante întrebări referindu-se la cum va folosi Europa toate aceste realizări și ce va însemna integrarea (să îndrăznim chiar – „unitatea”) europeană pentru restul lumii. Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui, face parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta fiind în căutarea punctelor sale de echilibru ceea ce înseamnă că „Europa nu numai că trebuie să se concentreze asupra propriei dezvoltări, dar în același timp trebuie să ia parte la procesul de globalizare.”

Ultimul capitol al lucrării încheie triada „dilemei identitare” accentuând o serie de implicații contemporane ale identității, în speță că în mileniul al III-lea, modalitatea de producție a vieții materiale domină dezvoltarea socială, politică și intelectuală. Mai mult, se produce o mutație a motivelor determinării existenței oamenilor, existența socială relevându-se ca determinant al conștiinței.

În acest capitol, readuc în atenție principiile identitare ale statelor membre „familiei europene”, care, la mai bine de șase decenii de la constituirea Comunității Europene, se află față-n față cu tendințele de uniformitate supranațională și mondială, care dacă nu permite aplicarea proiectului național, nu poate să aibă decât un singur echivalent: „moartea identitară” (Mălina Ciocea). Ecuația reconfigurării identitare la nivel european își poate regăsi soluția de compromis prin „identitatea relațională”, înțeleasă ca aderare și îmbrățișare a unui set de valori comune și nu ca fuziune sau mix de indentități.

În această reevaluare a avantajelor și inconvenientelor mondializării, bineînțeles, că este imperativă și sesizarea noilor transformări pe care le suferă atât identitatea națională/europeană, cât și, prin extensie, identitatea globală. În acest sens, o temă importantă de discuție o constituie „fundamentul sociolingvistic al culturii globale”, iar în partea centrală a capitolului al treilea, am surprins liniile esențiale ale fenomenologiei lingvistice contemporane. Noua „vecinătate globală”, așa-numita „glocalizare”, adică eliminarea oricăror bariere de comunicare prin dezvoltarea impresionantă a tehnologiei și penetrarea oricărui domeniu al activităților cotidiene de strategii de marketing mai mult sau mai puțin de o înaltă calitate, conduc la o invadare inevitabilă a lexicului unei limbi cu nuanțe etimologice exotice.

În finalul cercetării, „Pledoarie pentru viitor – Conștiința identității europene și globale: «Quo vadis?»”, am trasat unele implicații contemporane pe care le presupun interacțiunile, interconectivitățile și convențiile dintre culturi, prin deslușirea liniilor directoare ale provocărilor identitare din secolul al XXI-lea. Singura soluție pragmatică de compromis pentru ecuația de complementaritate a ideilor actuale rezidă în ieșirea din galeria de oglinzi deformante în care este prinsă în capcană cultura noastră europeană și mondială, respectiv să „ne asumăm sarcina de a demonta această viziune liniară asupra cursului istoriei ce interpretează în mod mecanic fiecare schimbare ca fiind o schimbare în bine și fiecare nouă etapă drept un progres.” (Josep Fontana)

Acestea fiind spuse, lucrarea de față prin uzitarea metodei de cercetare istorică și comparată, a analizat aspectele care definesc și conturează cultura globală, pornind de la principalele abordări ale fenomenului globalizării, continuînd cu diferite fațete ale metamorfozelor sale la nivel ideatic și teoretic, prin punctarea delimitărilor globalizării culturale, pentru ca apoi, să urmeze parcurgerea unei alte trepte, respectiv delimitarea unor noțiuni de praxis a ceea ce definește la nivel palpabil modelul valoric al colosului Uniunii Europene. Tehnicile de culegere a datelor și de informare științifică folosite (analiza taxonomiilor globalizării, analiza metamorfozelor globalizării culturale, analiza transformărilor integrării europene, cât și unele dintre cele mai importante taxonomii ale arhitecturii sociale și civice a „familiei europene”) permit o abordare concisă și clară a subiectului cercetării.

Bineînțeles, așa cum anticipam în paginile introductive, lucrarea nu este o abordare exhaustivă deoarece tema „culturii globale și dilemei identitare” presupune nenumărate alte transformări ale dinamicii sale, ceea ce mă determină să afirm cu toată convingerea că, pornind de la așa-zisele neîmpliniri ale acestei cercetări, pot să proiectez diverse alte premise de studiu, respectiv elemente ale acestei analize pot fi un reper pentru o serie de alte abordări teoretice și practice.

În rândurile de încheiere, nu-mi rămâne decât să vă invit să subscriem încă o dată la crezul lui Jean Monnet: „Dacă ar fi să refac ceva, aș începe cu cultura” – și, poate, chiar să ne luăm rolul în serios, rolul de fi participanți activi la procesul contemporan al metamorfozelor culturii globale.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI GENERALE:

*** Global Report 2025, „National Intelligence Council”, 2008.

*** „La réforme d’aujourd’hui et l’Europe de demain”, în Le Monde, 10 octombrie 2000.

***Mondialisation et diversité culturelle, „Dossier n° 6”, „Centre d´Analyse Stratégique”, , avril 2007.

*** Une ideé neuve pour l`Europe. La déclaration Schuman – 1950-2000, Luxemburg, „Office des publications oficielles des Communautés Européennes”, 2000.

*** Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene, 6655/2/08 REV 2, Bruxelles, 28 mai 2010.

LUCRĂRI SPECIALE:

Alexandru, Florentina, Concepte generale ale comunicării interculturale – cultură și limbă, volumul II, Nr. 1/Martie 2011: Jens Loenhoff, Interkulturelle Verständigung: zum Problem grenzüberschreitender Kommunikation, Opladen, Leske und Budrich, 1992.

Andreescu, Gabriel, Severin, Adrian, Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.

Antje Weiner,, Practicing Citizenship beyond Modern Frontiers. The Resources of Union Citizenship, 1996, lucrare prezentată în cadrul „Forumului European asupra Cetățeniei”, European Citizenship: An Institutional Challenge. Florence: EUI.

Baechler, Jean Capitalismul, Editura Institutului European, Iași, 2005.

Balibar, Étienne, Immanuel, Wallerstein, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, London, Verso, 1991.

Barber, Benjamin R., Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea și tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, București, 2002.

Bauman, Zygmunt,Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, București, 2002.

Ben, Rosamond, Theories of European Integration, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000.

Bisley, Nick Rethinking Globalization, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2007.

Blondel, Jean-Luc La globalisation: approche du phénomène et ses incidences sur l’action humanitaire, „Revue Internationale de la Croix-Rouge”, vol. 86, n° 855, Septembre 2004.

Boldea, Iulian, Memorie, identitate și comunicare interculturală, „Communication, Public Bourdieu, Pierre, Sortir du néolibéralisme, în „Le Monde diplomatique”, iulie-august 2000.

Booker, Christopher, North, Richard, Uniunea Europeană sau Marea amăgire – Istoria secretă a construcției europene, Editura Antet, Filipeștii de Târg, Prahova, 2004

Brăilean, Tiberiu, Globalizarea, Editura Institutul European, Iași, 2005.

Idem, Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iași, 2008.

Idem, Noua Economie. Sfârșitul certitudinilor, Editura Institutul European, Iași, 2001.

Brunel, Sylvie, La Planète disneylandisée. Chroniques d´un tour du monde, „Editions Sciences Humaines”.

Buzducea, Doru, Globalizarea. Structuri paradigmatice moderne, Editura Ars Docendi, București, 2001.

Castelis, Manuel, The Rise of the Network Society (vol. 1-3), Blackwell, Oxford, UK.

Ciocea, Mălina, Securitarea culturală. Dilema identității în lumea globală, Editura Tritonic, București, 2009.

Coudenhove-Kalergi, Richard, Pan-Europa, traducere de Mircea Suhăreanu, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 1997.

Crystal, David, English as a Global Language, Cambridge University Press, Cambridge, 1997.

Relations, Jurnalism and Pshychology”, Petru Maior University of Târgu-Mureș.

Deutsch, Karl, Burrell, Sidney, Kann, Robert, Political Community and the North Atlantic Area published in „International Political Communities: An Anthology”, Doubleday and Company, Garden City, New York, 1966.

Eade, John, Living the Global City: Globalization as local process, London, Routledge, 1997.

Echkenazi, José, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, București, 2008.

Edgan, Michelle, Nugent, Neill, Paterson, William E., Research Agendas in EU Studiesc. Stalking the Elephant, Palgrave Studies in European Union Politics, 2007.

Enache, Andreea, Identitate europeană. Reprezentări sociale, Editura Lumen, Iași, 2006.

Erhan, Florin Globalizarea. În căutarea echilibrului, Editura Economică, București, 2003.

Fail, rostit la „Conferința asupra Priorităților Președinției Irlandeze”, 25 mai 1996, .

Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.

Fishman, Joshua A., The New Linguistic Order, in Foreign Policy, Washingtonpost Newsweek Interactive, LLC, 1998.

Fontana, Josep, Europa în fața oglinzii, Editura Polirom, București, 2003.

Friedman, Thomas L., Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea, Editura Fundației PRO, București, 2001.

Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.

Garnier, Jean-Paul, Les enjeux de la mondialisation, III, Les grandes questions économique et sociales, „Editions La Découverte – Repères”, mai 2007.

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books, 1973.

Giddens, Anthony, The Consequences of Modernity, Cambridge, Polity Press, 1990.

Idem, Sociologie, Editura BIC ALL, București, 2000.

Girault, Réne, Identitate și conștiință europeană în secolul al XX-lea, Editura Curtea Veche, București, 2004.

Goldstein, Joshua, Pevehouse, S. Jon C. Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.

Hannerz, Ulf, Cosmopolitans and Locals in World Culture, Featherstone, „Global Culture”.

Haas, Ernst, The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces, 1950-1957, Stanford University Press, Standford, California, 1958.

Harrison, Robert J., in Question. Theories of Regional International Integration, George Allen & Unwin, , 1974.

Hodges, Michael, European Integration, Penguin, Harmondswoth, 1972.

Hay, Colin, Rosamond, Ben, Globalisation, European Integration and the Discursive Construction of Economic Imperatives, Macmillan/Palgrave, February 2011.

Held, David, Democrația și ordinea globală. De la statul modern la guvernarea cosmopolită, Editura Univers, București, 2000.

Held, David, McGrew, Goldblatt, Anthony, Perraton, David Jonathan, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, Iași, 2004.

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Prahova, 1997.

Huysmans, Jef, The Politics of Insecurity: Fear, Migration and Asylum in the EU, Editura Routledge, Londra, 2006.

Ivan, Adrian, Perspective teoretice ale construcției europene, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.

Jacobs, Dirk, Maier, Robert, European identity: construct, fact and fiction, Utrecht University, în: Gastelaars, M. & de Ruijter, A. (eds.), „A United Europe. The Quest for a Multifaceted Indentity”, Maastricht: Shaker.

Jones, Andrew, Globalizarea: teoreticieni fundamentali, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.

Kant, Immanuel, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, 1795, în Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991.

Kymlicka, Will, Politica în dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie, Editura Arc, Chișinău, 2005

Liesbeth, Ag., The European Union at the Crossroads: Sovereignty and Integration, published in Landau, A. & Whitman, R. G., „Rethinking the European Union: Institutions, Interests and Indentity”, Macmillan Press Ltd., Houndsmils, 1997.

, N., Scheingold, Stuart A., European Integration: Theory and Research, Press, , 1971.

Lo Biondo, Gasper F., Rodriguez, Rita M., Development, Values and the Meaning of Globalization: A Grassroots Approach, „The Woodstock Theological Center”, Georgetown University, Washington DC, 2012.

MacPherson, Crawford Brough, The Political Theory of Possessive Individualism, Clarendon Press, , 1962.

Mann, Michael The Sources of Social Power, vol. I, Cambridge, Cambridge University Press, 1986

Marcello Accorsi, La citoyenneté européenne. Projet politique pour une Union Fédérale, Série Libertés publique, LIBE 114 FR, Direction Générale des Etudes, Document de travail, 1999.

Marcuse, Peter, Van Kempen, Ronald (eds.), Globalizing Cities: A New Spatial Order, Blackwell, Malden, MA, 2000.

Marga, Andrei, Criza și după criză, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.

McCormick, John, Să înțelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Editura Codecs, București, 2006.

Monnet, Jean, Mémoires, Paris, Editions Fayard, 1976.

Moscardo, Jeronimo, Globalizarea: pentru ce? În căutarea unei etici, Editura Mileniul III, București.

Murgescu, Cristian (coord.), Criza economică mondială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Naisbitt, John, Megatendințe. Zece noi direcții care ne transformă viața, Editura Politică, București, 1989.

Nechita, Vasile, Integrarea europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996.

Nicolaïdis, Kalypso, „Democrația europeană. Constelația transnațională în orizontul patriotismului constituțional, Politique européenne”, 2006/2 n° 19.

Nothrup, David Globalization and the Great Convergence: Rethinking History on tle Long Term, „Journal of World History”, Department of History, Boston College, 2005.

Olteanu, Ioniță, Limitele progresului și progresele limitelor, Editura Politică, București, 1981.

Ohmae, Kenichi, The End of the Nation State, Free Press, New York, 1995.

O’Rourke, Michael, The Union and its Citizens. 1996. Speech ținut de Deputy Leader of Fianna

Olaru, Dumitru, Integrarea vest-europeană. Realități și controverse, Editura Politica, București, 1988.

Ozden, Caglar, Schiff, Maurice, International Migrations, Remittances and the Brain Drain, Banca Mondială, Editura Palgrave Macmillan, Washington DC, 2006.

Pantelimon, Cristi, Ideea națională și ideea europeană, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2009.

Peicuți, Cristina, Lumea în criză. Erorile sistemului, Editura Polirom, Iași, 2011.

Philippart, Eric, Ho, Monika Sie Dhian Flexibility and Models of Governance for the EU, in Grainne de Burca, Joanne Scott, „Constitutional Change in the Eu. From Uniformity to Flexibility”, Oxford, Portland, Oregon: Hart Publishing, 2000.

Popescu, Maria D., Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Expert, București, 1999.

Popescu, Corneliu-Liviu, Autonomia locală și integrarea europeană, Editura ALL Beck, București, 1999.

Răileanu, Petre, Europa, mon amour, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003.

Jacobs, Dirk, Maier, Robert, European identity: construct, fact and fiction, Utrecht University, în: Gastelaars, M. & de Ruijter, A. (eds.), „A United Europe. The Quest for a Multifaceted Indentity”, Maastricht: Shaker.

Ritzer, George, Globalizarea nimicului. Cultura consumului și paradoxurile abundenței, Editura Humanitas, București.

Sassen, Saskia, The Global City, Princeton University Press, Princeton, 1991.

Schumann, Robert, Für Europa, cuvânt înainte de Konrad Adenauer, traducere de Eva Rapsilber, Genf, 1963.

Schulze, Hagen, Stat și națiune în istoria europeana, colecția „Ideea europeană”, Editura Polirom, București, 2003.

Sidjanski, Dusan, Viitorul federalist al Europei. Comunitatea Europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom, Iași, 2009.

Smith, D. Anthony, Nations and Nationalism in a Global Era, Polity Press London, 1990.

Soros, George, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Editura Polirom, Iași, 1999.

Spegele, R.D., Political Realism in International Theory, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 1996.

Stănescu,Vasile, Globalizarea spre o nouă treaptă de civilizație…, Editura Eikon, , 2008.

Steinberg, Danny D., Nagata, Hiroshi, P. Aline, David, Psycholinguistics: Language, Mind and World, Longman, Pearson Education, Harlow, England, 2001.

Stiglitz, Joseph E., Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003.

Idem, Globalization and its Discontents, W.W. Norton, New York, 2002.

Thiesse, Anne-Marie, La création des identités nationale. Europe XVIIIe-XIXe siècle, Éditions du Seuil, 1999.

Tismăneanu, Vladimir, Mihăieș, Mircea, Încet, spre Europa, Editura Duplex, București, 2000.

Tomlinson, John, Globalization and Culture, Polity Press & Blackwell Publishers, 1999.

Văduva, Gheorghe, Dinu, Mihai, Strategia europeană a integrării, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

Valéry, Paul, Regards sur le monde actuel, Librairie Stcock, Delamain et Boutelleau, Paris, 1931.

Van de Walle, Steven, Theorising Cross-Border Co-operation, „European Master of Public Administration”, Katholieke Universiteit Leuven, 2000.

Vătăman, Dan, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București, 2011.

Wallace, William, The Dynamics of European Integration, Pinter/RIIA, , 1990.

Weiler, Joseph H.H., Haltern, Ulrich, Mayer, Franz, European Democracy and its Critique Five Uneasy Pieces, EUI Working Paper RSC No. 95/11, European University Institute, Badia Fiesolana, 1995.

Weiler, Joseph H. H., The Constitution of Europe: “Do the New Clothes Have an Emperor?” and Other Essays on European Integration, Press, 1999.

Wallenstein, Immanuel Maurice, The Modern World System (vol. 1), Academic Press, New York, 1974.

Waters, Malcolm, Globalization, London, Routlegde, 1995.

Zakaria, Fareed, Lumea postamericană, Editura Polirom, Iași, 2009.

SURSE WEB:

http://www.dni.gov/index.php/about/organization/national-intelligence-council-who-we-are. Data accesării: 18.05.2013.

http://www.dni.gov/index.php/about/organization/national-intelligence-council-who-we-are. Data accesării: 18.05.2013.

http://www.monde-diplomatique.fr/cahier/europe/. Data accesării: 10.04.2012.

http://mjp.univ-perp.fr/europe/docue1973identite.htm. Data accesării: 25.02.2012.

http://www.mdlpl.ro/_documente/info_integrare/romania_si_viit_europei/identitate.htm.

http://www.observatorcultural.ro/*qWord_Vladimir%20Tismaneanu%20dialog%20Mircea%20Mihaies%20Incet-doSearch_1-field[keywords]_1-numberID_all-articles_search.html. Data accesării: 25.04.2014.

http://www.consilium.europa.eu/toolbar/faq?lang=ro&faqid=79264. Data accesării: 28.04.2014.

http://european-federalists.wikispaces.com/European+Demos. Data accesării: 30.04.2014.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0021_ro.htm. Data accesării: 02.05.2014.

http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/multicultural. Data accesării: 02.05.2014.

http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_12/index_ro.htm. Data accesării: 20.04.2014.

http://www.europapentrucetateni.eu/document.php?doc=3. Data accesării: 25.03.2014.

http://www.eurodesk.ro/program.php?id=RO0010000212. Data accesării: 02.05.2014.

Une edition électronique réalisée à partir de l’oeuvre de Karl Marx, Contribution à la critique de l’éeconomie politique, traduit de l’allemand par Maurice Husson et Gilbert Badia, Paris, Éditions sociales, 1972.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI GENERALE:

*** Global Report 2025, „National Intelligence Council”, 2008.

*** „La réforme d’aujourd’hui et l’Europe de demain”, în Le Monde, 10 octombrie 2000.

***Mondialisation et diversité culturelle, „Dossier n° 6”, „Centre d´Analyse Stratégique”, , avril 2007.

*** Une ideé neuve pour l`Europe. La déclaration Schuman – 1950-2000, Luxemburg, „Office des publications oficielles des Communautés Européennes”, 2000.

*** Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene, 6655/2/08 REV 2, Bruxelles, 28 mai 2010.

LUCRĂRI SPECIALE:

Alexandru, Florentina, Concepte generale ale comunicării interculturale – cultură și limbă, volumul II, Nr. 1/Martie 2011: Jens Loenhoff, Interkulturelle Verständigung: zum Problem grenzüberschreitender Kommunikation, Opladen, Leske und Budrich, 1992.

Andreescu, Gabriel, Severin, Adrian, Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.

Antje Weiner,, Practicing Citizenship beyond Modern Frontiers. The Resources of Union Citizenship, 1996, lucrare prezentată în cadrul „Forumului European asupra Cetățeniei”, European Citizenship: An Institutional Challenge. Florence: EUI.

Baechler, Jean Capitalismul, Editura Institutului European, Iași, 2005.

Balibar, Étienne, Immanuel, Wallerstein, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, London, Verso, 1991.

Barber, Benjamin R., Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea și tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, București, 2002.

Bauman, Zygmunt,Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, București, 2002.

Ben, Rosamond, Theories of European Integration, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000.

Bisley, Nick Rethinking Globalization, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2007.

Blondel, Jean-Luc La globalisation: approche du phénomène et ses incidences sur l’action humanitaire, „Revue Internationale de la Croix-Rouge”, vol. 86, n° 855, Septembre 2004.

Boldea, Iulian, Memorie, identitate și comunicare interculturală, „Communication, Public Bourdieu, Pierre, Sortir du néolibéralisme, în „Le Monde diplomatique”, iulie-august 2000.

Booker, Christopher, North, Richard, Uniunea Europeană sau Marea amăgire – Istoria secretă a construcției europene, Editura Antet, Filipeștii de Târg, Prahova, 2004

Brăilean, Tiberiu, Globalizarea, Editura Institutul European, Iași, 2005.

Idem, Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iași, 2008.

Idem, Noua Economie. Sfârșitul certitudinilor, Editura Institutul European, Iași, 2001.

Brunel, Sylvie, La Planète disneylandisée. Chroniques d´un tour du monde, „Editions Sciences Humaines”.

Buzducea, Doru, Globalizarea. Structuri paradigmatice moderne, Editura Ars Docendi, București, 2001.

Castelis, Manuel, The Rise of the Network Society (vol. 1-3), Blackwell, Oxford, UK.

Ciocea, Mălina, Securitarea culturală. Dilema identității în lumea globală, Editura Tritonic, București, 2009.

Coudenhove-Kalergi, Richard, Pan-Europa, traducere de Mircea Suhăreanu, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 1997.

Crystal, David, English as a Global Language, Cambridge University Press, Cambridge, 1997.

Relations, Jurnalism and Pshychology”, Petru Maior University of Târgu-Mureș.

Deutsch, Karl, Burrell, Sidney, Kann, Robert, Political Community and the North Atlantic Area published in „International Political Communities: An Anthology”, Doubleday and Company, Garden City, New York, 1966.

Eade, John, Living the Global City: Globalization as local process, London, Routledge, 1997.

Echkenazi, José, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, București, 2008.

Edgan, Michelle, Nugent, Neill, Paterson, William E., Research Agendas in EU Studiesc. Stalking the Elephant, Palgrave Studies in European Union Politics, 2007.

Enache, Andreea, Identitate europeană. Reprezentări sociale, Editura Lumen, Iași, 2006.

Erhan, Florin Globalizarea. În căutarea echilibrului, Editura Economică, București, 2003.

Fail, rostit la „Conferința asupra Priorităților Președinției Irlandeze”, 25 mai 1996, .

Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.

Fishman, Joshua A., The New Linguistic Order, in Foreign Policy, Washingtonpost Newsweek Interactive, LLC, 1998.

Fontana, Josep, Europa în fața oglinzii, Editura Polirom, București, 2003.

Friedman, Thomas L., Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea, Editura Fundației PRO, București, 2001.

Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.

Garnier, Jean-Paul, Les enjeux de la mondialisation, III, Les grandes questions économique et sociales, „Editions La Découverte – Repères”, mai 2007.

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books, 1973.

Giddens, Anthony, The Consequences of Modernity, Cambridge, Polity Press, 1990.

Idem, Sociologie, Editura BIC ALL, București, 2000.

Girault, Réne, Identitate și conștiință europeană în secolul al XX-lea, Editura Curtea Veche, București, 2004.

Goldstein, Joshua, Pevehouse, S. Jon C. Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.

Hannerz, Ulf, Cosmopolitans and Locals in World Culture, Featherstone, „Global Culture”.

Haas, Ernst, The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces, 1950-1957, Stanford University Press, Standford, California, 1958.

Harrison, Robert J., in Question. Theories of Regional International Integration, George Allen & Unwin, , 1974.

Hodges, Michael, European Integration, Penguin, Harmondswoth, 1972.

Hay, Colin, Rosamond, Ben, Globalisation, European Integration and the Discursive Construction of Economic Imperatives, Macmillan/Palgrave, February 2011.

Held, David, Democrația și ordinea globală. De la statul modern la guvernarea cosmopolită, Editura Univers, București, 2000.

Held, David, McGrew, Goldblatt, Anthony, Perraton, David Jonathan, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, Iași, 2004.

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Prahova, 1997.

Huysmans, Jef, The Politics of Insecurity: Fear, Migration and Asylum in the EU, Editura Routledge, Londra, 2006.

Ivan, Adrian, Perspective teoretice ale construcției europene, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.

Jacobs, Dirk, Maier, Robert, European identity: construct, fact and fiction, Utrecht University, în: Gastelaars, M. & de Ruijter, A. (eds.), „A United Europe. The Quest for a Multifaceted Indentity”, Maastricht: Shaker.

Jones, Andrew, Globalizarea: teoreticieni fundamentali, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.

Kant, Immanuel, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, 1795, în Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991.

Kymlicka, Will, Politica în dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie, Editura Arc, Chișinău, 2005

Liesbeth, Ag., The European Union at the Crossroads: Sovereignty and Integration, published in Landau, A. & Whitman, R. G., „Rethinking the European Union: Institutions, Interests and Indentity”, Macmillan Press Ltd., Houndsmils, 1997.

, N., Scheingold, Stuart A., European Integration: Theory and Research, Press, , 1971.

Lo Biondo, Gasper F., Rodriguez, Rita M., Development, Values and the Meaning of Globalization: A Grassroots Approach, „The Woodstock Theological Center”, Georgetown University, Washington DC, 2012.

MacPherson, Crawford Brough, The Political Theory of Possessive Individualism, Clarendon Press, , 1962.

Mann, Michael The Sources of Social Power, vol. I, Cambridge, Cambridge University Press, 1986

Marcello Accorsi, La citoyenneté européenne. Projet politique pour une Union Fédérale, Série Libertés publique, LIBE 114 FR, Direction Générale des Etudes, Document de travail, 1999.

Marcuse, Peter, Van Kempen, Ronald (eds.), Globalizing Cities: A New Spatial Order, Blackwell, Malden, MA, 2000.

Marga, Andrei, Criza și după criză, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.

McCormick, John, Să înțelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Editura Codecs, București, 2006.

Monnet, Jean, Mémoires, Paris, Editions Fayard, 1976.

Moscardo, Jeronimo, Globalizarea: pentru ce? În căutarea unei etici, Editura Mileniul III, București.

Murgescu, Cristian (coord.), Criza economică mondială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Naisbitt, John, Megatendințe. Zece noi direcții care ne transformă viața, Editura Politică, București, 1989.

Nechita, Vasile, Integrarea europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996.

Nicolaïdis, Kalypso, „Democrația europeană. Constelația transnațională în orizontul patriotismului constituțional, Politique européenne”, 2006/2 n° 19.

Nothrup, David Globalization and the Great Convergence: Rethinking History on tle Long Term, „Journal of World History”, Department of History, Boston College, 2005.

Olteanu, Ioniță, Limitele progresului și progresele limitelor, Editura Politică, București, 1981.

Ohmae, Kenichi, The End of the Nation State, Free Press, New York, 1995.

O’Rourke, Michael, The Union and its Citizens. 1996. Speech ținut de Deputy Leader of Fianna

Olaru, Dumitru, Integrarea vest-europeană. Realități și controverse, Editura Politica, București, 1988.

Ozden, Caglar, Schiff, Maurice, International Migrations, Remittances and the Brain Drain, Banca Mondială, Editura Palgrave Macmillan, Washington DC, 2006.

Pantelimon, Cristi, Ideea națională și ideea europeană, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2009.

Peicuți, Cristina, Lumea în criză. Erorile sistemului, Editura Polirom, Iași, 2011.

Philippart, Eric, Ho, Monika Sie Dhian Flexibility and Models of Governance for the EU, in Grainne de Burca, Joanne Scott, „Constitutional Change in the Eu. From Uniformity to Flexibility”, Oxford, Portland, Oregon: Hart Publishing, 2000.

Popescu, Maria D., Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Expert, București, 1999.

Popescu, Corneliu-Liviu, Autonomia locală și integrarea europeană, Editura ALL Beck, București, 1999.

Răileanu, Petre, Europa, mon amour, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003.

Jacobs, Dirk, Maier, Robert, European identity: construct, fact and fiction, Utrecht University, în: Gastelaars, M. & de Ruijter, A. (eds.), „A United Europe. The Quest for a Multifaceted Indentity”, Maastricht: Shaker.

Ritzer, George, Globalizarea nimicului. Cultura consumului și paradoxurile abundenței, Editura Humanitas, București.

Sassen, Saskia, The Global City, Princeton University Press, Princeton, 1991.

Schumann, Robert, Für Europa, cuvânt înainte de Konrad Adenauer, traducere de Eva Rapsilber, Genf, 1963.

Schulze, Hagen, Stat și națiune în istoria europeana, colecția „Ideea europeană”, Editura Polirom, București, 2003.

Sidjanski, Dusan, Viitorul federalist al Europei. Comunitatea Europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona, Editura Polirom, Iași, 2009.

Smith, D. Anthony, Nations and Nationalism in a Global Era, Polity Press London, 1990.

Soros, George, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Editura Polirom, Iași, 1999.

Spegele, R.D., Political Realism in International Theory, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 1996.

Stănescu,Vasile, Globalizarea spre o nouă treaptă de civilizație…, Editura Eikon, , 2008.

Steinberg, Danny D., Nagata, Hiroshi, P. Aline, David, Psycholinguistics: Language, Mind and World, Longman, Pearson Education, Harlow, England, 2001.

Stiglitz, Joseph E., Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003.

Idem, Globalization and its Discontents, W.W. Norton, New York, 2002.

Thiesse, Anne-Marie, La création des identités nationale. Europe XVIIIe-XIXe siècle, Éditions du Seuil, 1999.

Tismăneanu, Vladimir, Mihăieș, Mircea, Încet, spre Europa, Editura Duplex, București, 2000.

Tomlinson, John, Globalization and Culture, Polity Press & Blackwell Publishers, 1999.

Văduva, Gheorghe, Dinu, Mihai, Strategia europeană a integrării, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

Valéry, Paul, Regards sur le monde actuel, Librairie Stcock, Delamain et Boutelleau, Paris, 1931.

Van de Walle, Steven, Theorising Cross-Border Co-operation, „European Master of Public Administration”, Katholieke Universiteit Leuven, 2000.

Vătăman, Dan, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București, 2011.

Wallace, William, The Dynamics of European Integration, Pinter/RIIA, , 1990.

Weiler, Joseph H.H., Haltern, Ulrich, Mayer, Franz, European Democracy and its Critique Five Uneasy Pieces, EUI Working Paper RSC No. 95/11, European University Institute, Badia Fiesolana, 1995.

Weiler, Joseph H. H., The Constitution of Europe: “Do the New Clothes Have an Emperor?” and Other Essays on European Integration, Press, 1999.

Wallenstein, Immanuel Maurice, The Modern World System (vol. 1), Academic Press, New York, 1974.

Waters, Malcolm, Globalization, London, Routlegde, 1995.

Zakaria, Fareed, Lumea postamericană, Editura Polirom, Iași, 2009.

SURSE WEB:

http://www.dni.gov/index.php/about/organization/national-intelligence-council-who-we-are. Data accesării: 18.05.2013.

http://www.dni.gov/index.php/about/organization/national-intelligence-council-who-we-are. Data accesării: 18.05.2013.

http://www.monde-diplomatique.fr/cahier/europe/. Data accesării: 10.04.2012.

http://mjp.univ-perp.fr/europe/docue1973identite.htm. Data accesării: 25.02.2012.

http://www.mdlpl.ro/_documente/info_integrare/romania_si_viit_europei/identitate.htm.

http://www.observatorcultural.ro/*qWord_Vladimir%20Tismaneanu%20dialog%20Mircea%20Mihaies%20Incet-doSearch_1-field[keywords]_1-numberID_all-articles_search.html. Data accesării: 25.04.2014.

http://www.consilium.europa.eu/toolbar/faq?lang=ro&faqid=79264. Data accesării: 28.04.2014.

http://european-federalists.wikispaces.com/European+Demos. Data accesării: 30.04.2014.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0021_ro.htm. Data accesării: 02.05.2014.

http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/multicultural. Data accesării: 02.05.2014.

http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_12/index_ro.htm. Data accesării: 20.04.2014.

http://www.europapentrucetateni.eu/document.php?doc=3. Data accesării: 25.03.2014.

http://www.eurodesk.ro/program.php?id=RO0010000212. Data accesării: 02.05.2014.

Une edition électronique réalisée à partir de l’oeuvre de Karl Marx, Contribution à la critique de l’éeconomie politique, traduit de l’allemand par Maurice Husson et Gilbert Badia, Paris, Éditions sociales, 1972.