Etnografie în Zona Codrului

Universitatea din Oradea

Facultatea de Geografie, Turism și Sport

Specializarea Geografia Turismului

LUCRARE DE LICENȚÃ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Conf. Univ. Dr. Ioana Josan

ABSOLVENT

Cozmuța Claudia Angela

Oradea

(2016)

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………… 1

CAPITOLUL I.

INTRODUCERE

Această lucrare intitulată ,,Etnografie în Zona Codrului” este efectuată în scopul susținerii examenului de licență al Facultății de Geografie, Turism și Sport, specializarea Geografia Turismului, din cadrul Universității din Oradea.

Ȋn primul rând am ales să abordez această zonă deoarece vreau să aprofundez cunoștințele despre meleagurile acestui ținut unde m-am născut, am copilărit iar plimbările prin codru m-au ajutat să realizez cât de frumoasă este natura și iar în al doilea rând pentru că este o regiune cu un potențial etnografic bogat, unde tradiția românească este menținută și astăzi, printre care și oamenii de aici prin munca și activitățile lor, contribuie la bunăstarea ei.

Un al motiv pentru care am ales să scriu această lucrare este acela de a extrage tot ce este mai frumos din această zonă, consider că este o regiune foarte frumoasă dar din păcate nu are foarte multe obiective turistice care pot fi valorificate dar datoria noastră e să nu neglijăm țara și să fim conștienți de importanța lor.

Datorită faptului că trăim într-o perioadă cu multe schimbări, chiar și viața noastră este într-o continuă schimbare, oamenii aspiră spre mai bine, mai bun, mai mult și spre înnoire. Dar prin această fugă spre mai bine se rătăcește esența frumosului, tocmai și in cazul etnografiei, chestiune pe care nu mulți o remarcă.

Prin această lucrare voi încerca să atrag mai mulți turiști care au curiozitatea de a petrece măcar căteva ore pe aceste meleaguri, vizitând plaiurile codrenești încărcate cu o splendoare natural și liniște binefăcătoare.

Pentru a crea această lucrare de licență am străbătut următoarele etape: informare, analiză, redactare. Am folosit si procedeul: cercetarea din teren, realizând fotografii ce maschează teritorii din ținut. Partea științifică este completată de hărți creată pentru a înțelege mai bine textul.

Țin să mulțumesc prof. universitar Dr. Ioana Josan, îndrumătorul meu, care pe tot parcursul elaborării lucrării de licență mi-a dat sfaturi folositoare, m-a încurajat pentru ca până la urmă să trec cu bine peste această etapă.

Lucrarea de față este structurată pe …capitole. Primul capitol…..

Capitolul I – Caracterizare geografică

Definirea termenilor: etnografie si folclor

,,Etnografia este o stiință relativ tânără.” (Vuia, 1975, pag. 3).

,,Cuvântul ,,etnografie” apare pentru prima oară la sfarsitul veacului al XVIII-lea, în titlul cărții ,,Ethnographische Bildergalerie, Nürnberg”, 1791.” (Vuia, 1975, pag. 4)

Ratzel definește etnografia astfel: ,,Scopul etnografiei este de a cunoaște omenirea în toate părțile sale, așa cum trăiește ea azi”. (Vuia, 1975, pag.7)

,,Etnografia are două ramuri:

etnografie generală, ocupându-se cu chestiuni commune la toate popoarele

etnografie specială, care se ocupă cu descrierea fiecărui popor în parte.” (Vuia, 1975, pag.5)

Conform http://www.dex.ro/folclor, folclorul este știința care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare.

Romulus Vuia consideră că ,,nu putem face distincție între etnografie, care se ocupă numai cu civilizația materială, și folclorul, care la rândul său se ocupă numai cu cultura spirituală, pentru motivul că intre aceste două ramuri este o strânsă legătură internă organică. Fenomenele din ambele părți apar in realitate strâns legate și sunt aproape inseparabile. Atât civilizația materială cât și cea spirituală sunt părți componente ale unui întreg bine definit: civilizația rurală.” (Vuia, 1975, pag. IX).

,,Folclorul în sens mai restrâns cuprinde capitolele: credințe, superstiții, obiceiuri și literatură populară. Ȋn acest sens folclorul e o ramură a etnografiei.” (Vuia, 1975, pag. 31)

Etnografia din punctul meu de vedere se referă la cultura popoarelor: așezări, tradiții, ocupații, port popular dintr-o anumită zonă.

1.2 Așezare geografică

România este împărțită în mai multe subregiuni istorice, printre care un loc aparte îl ocupă ,,Zona Codru”. Această zonă este amplasată în nord-vestul țării, fiind cuprinsă între Culmea Codrului si Valea Someșului, pe teritoriile județelor Satu Mare, Maramureș, Sălaj, cele mai multe localități se găsesc în județul Satu Mare și Maramureș.

Așezarea geografică

Relief

Ȋn acest ținut predomină dealurile care sunt mascate cu păduri de fag și stejar si munți care nu depășesc 600 de metri, fiind mărginită de lunca Sălajului, lunca Someșului și Câmpia Sătmarului.

,,Dealurile Codrului se mențin între 180 m și 350 m, constituind o ,,bordură” a Culmii Codrului către Câmpia Someșului”. (Geografia României: vol IV, 1992, pag. 48)

,,Munții Făget sunt de origine hercinică, asemănători Munților Măcin din Dobrogea, având culmile Tarnița (551m) și Lespezi (580).” (Geografia României: vol IV, 1992, pag. 41-47)

Culmea Făgetului sau Codrului cum este numit de către localnici este ,,extinsă pe aproximativ 25 km”, înspre extremitățile Culmii Codrului, înalțimile scad ,,până sub 450 m, iar pe laturi abrupturile trec ușor în piemonturile scurte și fragmentate care o însoțesc.” (Geografia României: vol IV, 1992, pag. 47).

Din Culmea Codrului (Făget) izvorăsc foarte multe râuri, care ,,hrănește” valea Sălajului.

Legătura dintre culme și piemonturi este accentuată de limita între silvă, terenuri agricole și de numeroasele localități mici, adaptate în obârșii de văi.

Relief

Localitățile componente și populația

,,Satul este un muzeu viu în care întâlnim o serie de epoci și moșteniri istorice”. (Kós, 1999, pag. 13).

Zona Codru se învecinează cu zonele Chioar, Bihor, Sălaj și Valea Someșului.

Pentru localitățile din Zona Codrului există atestări documentare începând cu secolul al XIII-lea, fiind populate încă din antichitate iar printre aceste localități codrenești se regăsesc: Ardusat (1231), Ariniș, Asuajul de Jos, Asuajul de Sus, Bogdand, Băița de Sub Codru, Băsești, Beltiug, Bicaz, Bârsău, Supur, Homoroade, Homorodul de Sus (1273), Cehal, Crucișor (1231), Fărcașa, Gârdani, Gerăușa, Oarța de Jos, Oarța de Sus, Ortița (1391), Pomi, Sălsig, Socond, Hodișa (1271), Cuța Și Soconzel (1424), Stâna, Benesat, Sălățig, Viile Satu Mare, Medișa (1273), Babța (1383), Motiș și Șandra (1387), Valea Vinului, Măriuș, Roșiori, Sâi, Tămaia (1231), Iegheriște (1271), Giurtelec (1378), Giurtelecu Hododului (1378), Bicău (1394), Solduba (1414), Hodod, Țicău, Urmeniș etc . Ȋn această zonă sunt doar două orașe: Cehu Silvaniei fiind și cel mai mic centru urban al județului Sălaj și Ulmeni” (Suciu, 1967-1968).

,,Principalele așezări sunt: Cuța, Soconzel, Stâna, Hodișa, Medișa – ,,Sub Codru”: Giurtelecu Hododului (strâns legat de Stremț, Băița, Odești din Maramureș), Racova, Babța, Corund – ,,Păstă Codru”: Solduba, Homorodul de Sus, Homorodul de Mijloc, Chilia, Necopoi – ,,Poalele Codrului”.

Tot în această zonă sunt situate satele cu populație germanică (Socond, Homorodul de Jos, Sandra, Beltiug, Rătești) și maghiară (Hodod, Bogdand).” (Suciu, 1979, pag. 3)

Populația totală în Zona Codrului este de 68.849 locuitori, dintre care 45.301 sunt români, urmați de maghiari cu o populație de 15.405 ( http://www.insse.ro ).

Componenta etnica a zonei Codrului :

Români – 68%

Maghiari – 23%

Romi – 8%

Germani – 1%

Ucrainieni < 1%

Tămaia se numără printre satele care au fost afectate de inundație din cauza râului Someș, acest fapt a dus la scăderi de populație.

1.5 Rețeaua hidrografică

Zona Codrului este străbătută de trei ape curgătoare: Someșul la nord, Sălajul la est și Crasna la vest. Alte ape care străjuiesc ținutul sunt: Pârâul Nou, Valea Băiței, Urmeniș, Lăpușel, Valea Potocului, Pârâul Bârgău, Pârâurile Valea Stejerei, Valea Idireaua, Oarța, Băița, Nistru etc .

,,Defileul Someșului dintre Benesat și Țicău (adânc sculptat în șisturi cristaline), prin înălțimi ce depășesc 600 m (Dealul Mare 660 m; Prisaca 626 m)”. (Geografia României: vol IV, 1992, pag. 30).

Hidrografia Maramureșului este completată și de o serie de lacuri, care după originea cuvetei pot fi clasificate în lacuri glaciare (18 în Munții Rodnei), lacuri periglaciare (Vârtop, Vinderel), lacuri de baraj natural (Tăul Morărenilor), lacuri de alunecări de teren (Tăurile de la Hoteni), lacuri naturale (Lacul de la Petrova, Lacul Albastru ș.a), lacuri antroposaline (lacurile de la Ocna Șugătag și Coștiui), lacuri de escavație (Teplița), lacuri de baraj antropic (Firiza), numeroase lacuri de luncă și mlaștini

Clima

Acest ținut se încadrează în sectorul climatic al câmpiei și dealurilor de vest iar în această regiune clima este temperată-continentală moderată, influențele dealurilor se resimt pe fâșia de est a Câmpiei Someșului, deseori mai reliefate pe gurile de văi. Verile sunt călduroase, iernile sunt aspre însoțite de viscole uneori, dar totuși sunt mai blânde decât în restul țării.

Temperatura aerului. Temperaturile medii anuale sunt în jur de 10 grade, în luna iulie media anuală este de 20 grade iar în ianuarie de -1 grade. Ȋn Câmpia Someșului iernile sunt mai lungi și mai aspre iar verile mai reci cu precipitații mai multe.

Vânturile. Valea Someșului cauzează deseori aer mai rece din Depresiunea Baia Mare înspre câmpie, ,,sub formă de vânturi de E, SE sau chiar de NE.” (Posea, 1997, pag. 139)

Precipitațiile. Culmea Codrului reprezintă un impediment în calea vânturilor de vest, în consecință cad cantități mari de precipitații ,,peste 800 mm” (Geografia României: vol IV, 1992, pag. 47).

Dacă în acest ținut predomină dealurile, climatul de deal ,,se caracterizează prin creșterea sezonului de vară la 240 zile (III-IX) și reducerea celui de iarnă la lunile ianuarie și februarie.” (Cocean, 2000, pag. 70)

Vegetația și fauna

Vegetația din această zonă este specifică regiunilor deluroase, care este strâns legată de climă și relief. La altitudinile reduse se desfășoară pădurile de stejar (Quercus robur), carpen (Carpinus betulus), plop (Populus), frasin (Fraxinus) etc. Pajiștile dețin plante definitorii: ghizdeiul (Lotus corniculatus), obsiga (Bromus tectorium), firuța bolboasă (Poa bulbosa) etc.

Impactul omului asupra naturii este foarte vizibil în această zonă deoarece pădurile nu mai sunt atât de dese ca altădată, fiind înlocuite cu culturi.

Fauna. Dintre insectele întâlnite aici, merită sa fie menționate următoarele: gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata), insectă care produce pierderi culturilor de cartofi, cărăbușul de mai (Melolontha melolontha), rădașca (Lucanus cervus), cosașul verde (Tettigonia viridissima) și foarte multe tipuri de fluturi.

Păsările au devenit tot mai puține din cauză ca au dispărut mlaștinile și au fost tăiați foarte mulți arbuști, însă se întâlnesc câteva specii de păsări: mierla (Turdus merula), pițigoi (Phasianus colchicus), guguștiuc (Streptopelia decaocto), fazan (Phasianus colchicus), prepelița (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix).

Dintre răpitoarele de noapte amintim: ciuful de pădure (Asio otus), cucuveaua (Athene noctua) etc. Mamiferele întâlnite aici sunt: mistrețul (Sus scrofa), vulpea (Canis vulpes), căprioara (Capreolus capreolus), iepurele de camp (Lepus europaeus).

Pe pășuni și pe terenurile arabile domină rozătoarele precum: popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), ariciul (Erinaceinae).

Dintre amfibieni putem menționa: broasca râioasă brună (Bufo bufo) și broasca râioasă verde (Bufo viridis).

Scurt istoric al zonei Codru

Ținutul Codrului în secolul XI marca limita nord-estică a ducatului lui Menumorut, voievodat care îngloba întreg teritoriu al zonei, formând, totodată cu regiunea de la Sud, până la Poarta Meseșului, ținta agresiunilor feudalilor unguri în detenta lor către răsărit. (pag 30 voievodatul transilvaniei)

Ȋntre anii 1378-1470, zona Codru a fost proprietate de pământ al domnitorilor maramureșeni Balc și Drag, apoi în secolele XVI și XVII acest ținut făcea parte din Partium.

Ȋntre 1661-1685, regiunea a reprezentat limita dintre Transilvania și provincia turcească cu capitala la Oradea. Mihai Viteazu s-a stabilit o vreme pe aceste meleaguri la sfârșitul anului 1599.

Românii și-au dorit foarte mult să poată trăi liberi pe pământul strămoșesc, însă numai după anul 1918, s-a îndeplinit visul românilor, inclusiv al celor de Codru, de a trăi independenți. George Pop de Băsești este una dintre cele mai consacrate personalități care s-a născut și a domiciliat pe aceste meleaguri ale Codrului, în comuna Băsești, amintit și astăzi cu venerație în toate casele din această regiune.

,,Dacă socialismul și comunismul ar fi rezistat, ținutul Codrului ar fi devenit o simplă suprafață agricolă, iar localitățile sale ar fi dispărut treptat de pe hartă.” (Rogoz, 2002, pag. 6)

Ocupațiile locuitorilor

Activitățile de bază ale locuitorilor din zona Codru sunt: agricultura (cultura grâului, porumbului, floarea soarelui, cultivarea viței de vie în special în comuna Socond etc) și creșterea animalelor (porcine, ovine, bovine, păsări etc). Locul secundar în muncă îl ocupă: apicultura, legumicultura, zootehnia, viticultura, cultura cerealelor, comerțul. Pe lângă aceste activități, preocuparea lor mai sunt și meșteșugurile: exploatarea lemnului, prelucrarea lemnului, olărit, fierărit, împletiturile din lemn sau nuiele, sticlărie existând Fabrica de sticlă din Poiana Codrului, comuna Crucișor.

Capitolul … Studiu de caz- gospodăria și locuința țărănească

Casa țăranului din Codru, ca de altfel al tuturor țăranilor români din toate părțile, este o emblemă al statorniciei, încă din cele mai vechi timpuri semnifică nucleul de bază, spațiul pentru refugiu.

Tipul de casă din ținutul Codrului, în general este formată din camera de locuit, tinda și cămara, casa tradițională având doar un singur nivel. Gospodăria este formată din anexe: casă, bucătăria de vară cu cămara, șură, coteț, poiată, fântână, pod.

Tinda este o cameră răcoroasă, mai mică, mobilată, fiind adăpostul perfect pe timp de vară.

Arhitectura din interior este adaptată în primul rând nevoilor casnice, având o valoare pragmatică unde predomină lucrurile simple și utile.

Ȋn camera de locuit se găsesc de obicei două fotolii sau scaune, o masă și un pat. Această cameră este amenajată conform gusturilor femeii, iar pereții acesteia sunt ornamentați cu peretare și diferite tablouri sfinte. Pe timp de iarnă, odaia este încălzită prin intermediul unei sobe de teracotă, construită astfel încât deasupra ei să se poată încălzi mâncare sau apă.

Structura interiorului tradițional din zona Codrului se încadrează în modelul nord-transilvănean, care la rândul său împreună cu alte zone se redescoperă în cel general caracteristic românilor.

Interiorul unei camere

De regulă, pereții casei sunt realizați din cărămizi de lut uscate la soare și chirpici, fundația este formată din pietre de râu. Unele case din zonă au două prispe, care se mai numesc ,,târnaț”, iar acoperișul caselor este în două sau patru ape.

Ocupațiile de bază al țăranilor din Codru – agricultura și creșterea animalelor se vor oglindi și în structura gospodăriei: adăposturile pentru animale (șura, cotețul și poiata), construcții pentru menținerea cerealelor (hambarul și coșteiul), construcții pentru adăpostul uneltelor de lucru (șura) și fântâna cu roata de lemn.

Fiecare sătean are împrejurul casei doar o parte din proprietate, care este constituită din pământ arabil, grădina, iar cealaltă parte a proprietății este în hotar.

Această zonă se distinge de alte zone tocmai prin arhitectura populară, datorită originalelor șuri de dimensiuni grandioase, fiind cea mai impozantă și mai garnisită din toată gospodăria țarănească. Șurile din acest ținut înglobează în structură, particularități tipologice proprii.

Construcția șurii este alcătuită din bârne groase, scânduri de lemn și este acoperită cu țiglă. Șura cuprinde poiata unde sunt adăpostite vitele, iar separat se află cotețul pentru găini și cotețul pentru porci.

,,Cercetând forma de șură din zona de nord a Transilvaniei, Ivan Iurașciuc o consideră de influență germanică” (Cucuiet, 1980, pag. 4).

Șură din Ariniș, Maramureș Șură din Supur, Satu Mare

Ȋn cadrul șurii, nivelul superior este desemnat de podul șurii, care este utilizat pentru a așterne fânul, iar în podul poieților se păstrează otava și pănușa. Tot la nivelul superior al șurii, se sesizează forma de prismă cu baza unui trapez și baza unui triunghi și o piramidă.

Ȋn șură se păstrează paiele, diverse unelte (furci, greble) și mâncarea pentru animale: fânul, lucerna, trifoiul etc.

Ȋn cadrul gospodăriei, șura este fixată perpendicular și paralel cu drumul, din acest fapt reiese planul de unghi al casei. Datorită cercetării în teren, am descoperit că în comunele Socond, Homoroade, Beltiug, casele au formă longitudinală, cu prispa către curte.

Șurile cele vechi analizate în teren se încadrează în construcție în etapa lemnului iar cele mai noi în cea a cărămizii arse. Uneltele care ajută la construirea unei șuri și a porților de șură sunt securile, utile la cioplirea buștenilor, ferăstrăul care este folosit la tăierea scândurilor, rindeaua care întrebuințează la netezirea scândurilor și sfredelul care ajută la instalarea țâțânilor de stâlpii porții.

Ȋn decorul porților de șură codrenești domină ornamentele noționale sub formă de X-uri, liniamentele fiind verticale și oblice.

Alte construcții menite creșterii animalelor sunt cotețele, fiind așezate separat, lângă coșteiul cu mălai este așezat cotețul pentru găini iar lângă poiată, cotețul pentru porci.

O altă construcție care indiferent de starea materială, nu lipsește din gospodăria țăranului codrean, este colejna. Ȋn colejnă se păstrează lemnele de foc, toate uneltele necesare pentru tăierea lemnelor și cele pentru gospodărie.

De regulă, în ogradă (curte) sunt amenajate coșteiul (coș cu mălai), fântâna. Totodată în curte sunt numeroase plantații de arbori, viță de vie și diferite flori, tot aici este amplasată și fântâna.

Grădina continuă și în spatele casei, aici aflându-se o serie de pomi fructiferi (meri, peri, pruni), porumb, cânepă.

Pe lângă casele vechi, mai multe familii s-au adaptat cerințelor moderne de viață, cu locuințele mai noi, cu mai multe încăperi, însă au păstrat o serie de elemente tradiționale, cu interiorul specific zonei.

Printre piesele de mobilier, una dintre cele mai importante este lădoiul, în care se pun lenjeriile de pat sau haine.

Din categoria țesături de interior, actualmente, foarte puțini dintre săteni mai păstrează ștergarele, cearșafurile, lenjeriile de pat, în motive florale, decorative, ci își cumpără țesături noi din comerț. Fețele de masă mai vechi, care le păstrează doar țăranii vârstnici sunt țesute în război confecționate din cânepă, in și bumbac iar perdelele sunt realizate din etamină, dominând culoarea albă, ca de altfel în toată cromatica țesuturilor.

Mai demult, ștergurile și blidele de pe perete erau nelipsite din casa codrenilor, însă, actualmente, acest obicei îl păstrează doar persoanele foarte vârstnice.

Examinând și meditând asupra caselor, am constatat cât de multă importanță îi conferă țăranul codrean gospodăriei, deoarece atât interiorul cât și structura gospodăriei îmbină frumosul cu utilul, din acest fapt se remarcă prezența permanentă a omului care viețuiește aici, cu întregul său univers.

Așezările

Așezările rurale sunt influențate de anumiți factori, precum: relief, climă, influența apelor, căi de comunicație etc. Pe lângă acești factori, mai pot interveni factorii politici (administrativi), economici și istorici.

Factorii politici sau administrativi dețin un rol important. Divizarea administrativă din diferite epoci poate schimba fizionomia așezărilor.

Factorii istorici influențează așezările rurale doar atunci când intervin evenimentele istorice. Acești factori marchează asupra întemeierii, strămutării sau desființării așezărilor.

Și, nu în ultimul rând, menționăm factorii economici, care, am putea spune că sunt cei mai importanți, deoarece structura și forma așezărilor depinde în bună măsură de economia dintr-o anumită regiune, iar acest factor, la rândul lui depinde de factorii geografici.

Prin urmare, constatăm, că există un ansamblu de factori, fiecare dintre ei acționează și transformă după împrejurări structura și forma așezărilor.

La modul general, în România, se disting trei tipuri de așezări rurale: adunate, răsfirate și risipite, dar în ținutul codrenesc predomină așezările rurale de tip răsfirat care sunt caracteristice zonelor deluroase.

,,Satul răsfirat este o formă de tranziție între satul cu case izolate și cel îngrămădit, având o zonă unitară mai mare în nordul Ardealului”. (Vuia, 1975, pag. 192)

Un exemplu de sat răsfirat cu casele compacte ar fi Supurul de Sus, iar dintre satele incontestabil răsfirate se numără Babța, Ortița, Stremț, Oarța de Jos etc. Ȋn jurul munților Făget, întâmpinăm un alt fenomen eminent în privința așezărilor rurale, și anume satele de vale cu case izolate dintre care menționăm Băița de sub Codru.

,,Satele de vale, locuite în marea lor majoritate de o populație românească, pot fi considerate, împreună cu tipul răsfirat și cu case izolate, cele mai răspândite și caracteristice tipuri de așezări ale poporului nostru în Ardeal.” (Vuia, 1975, pag. 199)

Satele de-a lungul drumului, unde casele sunt așezate de-a lungul șoselei, specifice județului Satu Mare, dintre care exemplificăm: Valea Vinului, Supur, Pomi, Crucișor etc.

http://documents.tips/documents/41128239-zona-etnografica-maramures.html

Portul popular

Costumul popular reprezintă un alt element etnografic care este foarte apropiat de viața satului, datorită acestui element se oglindește viziunea artistică a poporului român.

Portul popular codrenesc este caracteristic zonei de vest a țării noastre dar se deosebește de celelalte costume populare datorită croielii și compoziției, însă sub aspectul croiului este apropiat celui din Țara Oașului.

Portul popular pentru femei este alcătuit din cămașă intitulată ,,spăcel”, fiind brodată la umeri, cu mânecile încrețite și prinse cu pumnași și umeri iar gura spăcelului este prevăzută cu o bentiță albastră sau roșie.

Poalele largi (pindileul), ondulat în talie, este confecționat din pânză care este așezată pe lat și deține o singură cusătură în față. Ȋn partea de jos a pindileului intervin motivele florale.

Șorțul (zadia) de culoare neagră , ornamentată cu imprimeuri florale, la fel ca pindileul. Ȋncălțămintea pe timp de vară o desemnează opincile iar pe timp de iarnă cizmele, de culoare neagră.

,,Ȋn localitățile Solduba, Homorod, Hodișa, Medișa, din județul Satu Mare – costumul popular cunoaște modificări esențiale. Spăcelul este croit ca o cămașă încheiată în față cu gulerul rotund, brodat pe margine iar la bază este ornamentat cu broderie în relief. Zadia este de culoare roz, mov, verde sau albastră.” (Iederan, 2008, pag. 12)

Fetele tinere au capul descoperit cu părul prins într-un coc, în spate iar femeile căsătorite poartă basmale (năframă).

Portul popular pentru bărbați compus din cămașă (chemeșă) cu mânecile largi, strâmte la încheieturi cu boțitură. Cămașa este confecționată din pânză, iar la gât se închide cu nasturi.

Pantalonii (gacii) – sunt mai scurți și largi, nefiind ornamentați, iarna se poartă sub pantaloni cioareci. Ȋncălțămintea constă în cizme negre. Pe cap, vara, bărbații poartă pălării (clop) înalt de paie cu bor voluminos.

Ca o notă distinctivă, constatăm atât culoarea albă al portului, cât și tehnica de încrețire a pânzei pentru decorație.

Instalațiile tehnice tradiționale

Dintre instalațiile de tehnică țărănească care se găsesc în zona Codrului sunt: piuele, morile și vâltorile, iar acestea se găsesc doar în județul Maramureș, jucând un rol important în viața sătenilor. Aceste instalații tradiționale sunt confecționate din lemn, ceea ce le face spectaculare și renumite. Bucuria turiștilor o reprezintă vâltorile, autenticile ,,mașini de spălat”.

Instalațiile țărănești relevă viață, presupune dinamismul țăranului iar dincolo de componenta tradițională o reprezintă aspectul ecologic al principiului de funcționare și valorificare.

OBICEIURILE ZONEI CODRULUI

Nașterea unui copil este un prilej de bucurie pentru că aduce noroc în casă, acest obicei este legat de viața familială, în plus se poate considera a fi o sărbatoare în familie. Ȋn zonă, sunt foarte vestite superstițiile în legatură cu noul născut, deoarece vroiau apărarea copilului de pericole.

Ȋn acest ținut contează foarte mult sexul copilului, atât pentru familie cât si pentru comunitate, erau mult mai fericiți dacă se năștea un băiat pentru că în opinia lor ,,feciorul” aduce noroc și nu va avea nevoie de multă avere.

Trecutul diferă de prezent, deoarece familiile aveau mai mult de 5 copii, se ajungea si până la 12. Ca să poată naște mai ușor femeile erau nevoite să muncească mult.

Femeia însărcinată va avea anumite prohibiții, dintre care exemplificăm: ,,când vede un om chilug (cu chelie)e bine să-și pună un deget la brâu, ca să nu-i fie copilul ca el; nu e voie să treacă pe sub frânghie, pentru ca să nu-i fie,,buricul” copilului pe lângă gât; să nu țină pisica în brațe ca să nu-i fie copilul cu boală,,mâțească” (slăbește și nu crește); să nu-și frece mâna cu sare pe rochie, pentru ca să nu aibă copilul sare pe față; să nu atingă cu mâna și să nu-i atingă hainele sau să-i treacă printre picioare pisica sau câinele pentru ca sa nu fie copilul cu boala câinească (nu crește, plânge mult). Interdicții sunt și la mâncare: nu e voie să mănânce labă (picior de pasăre) pentru ca să nu-i fie copilul cu laba de găina la picioare; dacă poftește ceva, e bine să i se dea ca să ,,nu piardă copilul”. (Pintea, 2007, pag 8).

Deși, în prezent nu mai sunt moașe în sate, deoarece femeile nasc în spitale, mai demult la naștere participau moașele inclusiv și bărbații aveau permisiunea să asiste la naștere, dar sunt femei care nu-și lasă bărbatul să rămână lângă ele pentru a putea naște mai liniștite. După ce i s-a tăiat ,,buricul” copilului, a fost păstrat sub pragul ușii până în momentul când acesta împlinește 7 ani, dar înainte să fie pus sub prag, copilul este predestinat pentru noroc, hărnicie etc. Ȋn apa în care a fost îmbăiat pentru prima oară, se pune un ban de argint pentru ca noul născut să nu dispună de bube. Tot pentru prima dată când va bea apă, o va lua dintr-un clopețel de aramă, pentru ca să aibă grai.

De asemenea, dacă în primele 6 săptămâni venea o femeie necurată să viziteze copilul, corpul lui va fi cu bube care se vindecau foarte greu. Oricine va păși pragul casei vreme de 6 săptămâni i se impune să lase scame din hainele pe care le purta. Tot în primele 6 săptămâni, femeia care a născut, pentru a nu-și pierde laptele nu are voie sa ridice din fântână, apă și nici să treacă peste vreun pârâu sau peste vale.

Botezul unui copil este un motiv bun de a dansa si de a petrece până în zori. Totuși, s-au schimbat foarte multe în legătură cu acest eveniment din trecut până în zilele noastre.

Cu mult timp înainte, copii erau botezați a 3-a zi de la naștere, la botez asista nașa și moașa, copilul fiind aranjat de moașă care îl înveșmânta doar în haine albe.

Ȋn ziua de azi, botezul se face la 2-3 săptămâni după naștere, eveniment la care se adună nașii inclusiv toate neamurile, vecinii și preotul care este prezent și la masa organizată, nu doar la biserică.

,,Ȋn trecut, prenumele frecvente la băieți erau: Gheorghe, Vasile, Petre, Pavel, Dumitru, iar la fete: Floare, Maria, Iulia, Gafia, Domnica, Lucreță, Marișcă, iar azi la băieți: Călin, Ionel, Florin, Mihăiță, Daniel, Dorin; iar la fete: Veronica, Mariana, Fodica, Voichița, Lenuța, Cristina, Arabela, Lavinia. Dacă moare vreun copil celui care va urma nu-i bine să i se dea același nume căci nu va trăi” (Pintea, 2007, pag 11).

Botezul s-a transformat într-o simplă petrecere în cadrul căreia familia primește o mulțime de felicitări și toți se bucură de existența unui nou membru al populației rurale.

Obiceiurile de naștere se sfârșesc cu sarbătoarea zilei de naștere, un alt motiv de a dărui cadouri, fiind chemată nașa și copii de-o seamă care practicau diferite jocuri.

Nunta codrenească este o altă ocazie de bucurie și petrecere în viața satului. Mai demult, codrenii purtau costum popular la nuntă, însă în zilele noastre s-a renunțat la acest obicei, o cauză a acestui fapt fiind și căsătoriile fetelor din sat cu băieți de la oraș.

Ȋntr-o ambianță de distracție, veselie și voie bună, nunta se derulează de sâmbată de la prânz până duminică dimineața, interdicții în ceea ce privește pronunțarea nunții sunt în Postul Paștelui și al Crăciunului.

Odinioară, fetele se căsătoreau foarte repede, pe la vârsta de 12-14 ani iar cauza cea mai frecventă era averea, vroiau să aibă o viață mai bună, să câștige o postură favorabilă.

Ȋn epoca prezentă, mai continuă acest interes dar se exteriorizează și sentimentul de afinitate.

Dacă era posibilitatea ca părinții să nu fie de acord cu încheierea căsătorei, seara, fata era răpită de băiat cu motivul că merge afară să lucreze în gospodărie, actualmente se întâmplă foarte rar această datină de răpire.

Pețitul este întâiul moment când se fixează condițiile căsătoriei. Ȋntr-o oarecare seară, viitorul mire împreună cu părinții și neamurile apropiate se duc la familia fetei discutând despre averi, în ziua de azi este important ca băiatul să aibă un loc de muncă, în trecut pretindeau să aibă pământ. Se stabilește domiciliul tinerilor, decizia va fi luată în funcție de câți frati sunt în total atât din partea viitoarei mirese cât și din partea mirelui. Tot în acest moment se fixează data nunții, de regulă peste 2-3 săptămâni, timp în care își vor organiza nunta.

Pe vremuri, dacă tinerii locuiau în același sat, aveau loc două nunți- o nuntă la mire și alta la mireasă, actualmente nu mai există acest obicei. Nici nașii nu mai au farmecul care l-au avut mai demult pentru că relația între nași și fini s-a diminuat.

,,Fet’ile de nuntă- domnișoarele de onoare ale miresei și ale mirelui separat – se îmbrăcau în rochii lungi de culoare roză, astăzi în mai multe nuanțe pastelate și însoțeau îndeaproape mirii ,,iuind”. Prin ,,iuiturile” (strigăturile) lor le lăudau fie mirele fie mireasa în funcție de cel de care aparțin.

Tot la pețit se stabilesc și ,,șocăițele” (bucătăresele), ,,ceatarâșii” (muzicanții), ,,slujitorii” (fetele și femeile care servesc la masă) precum și nuntașii.

Socăcițele, înainte erau din sat – două femei anumite care mergeau la toate nunțile, azi sunt înlocuite cu bucătari din oraș și numai rare ori acestea mai sunt femei din sat alese dintre cele mai apropiate de familiile mirilor.

Ceatarâșii, înainte erau în numar de trei – ceatără, contră violă, gordonă, pe când azi orchestra se compune din 5-7 muzicanți – două ceatăre, două contre, un acordeon, un clarinet și o tobă. Ȋnainte se cântau și se jucau ,,danțuri codrenești”: Românește sau De-arăduit, Bătrânește, Românește cu ponturi, Țâgănește și Ardeleana, apoi au pătruns calsul, tangoul, iar mai nou muzică de dans modernă chiar ,,disco”.

Nuntașii își anunță participarea cu o săptămână înainte de nuntă și duc ,,o cinste” : făină, untură, ouă, găină, pentru a contribui la pregătirea mâncărurilor. Ȋn prezent la nuntă fiecare familie își aducea un coș cu ,,fancuri” (gogoși) sau ,,ciurigauă” (minciunele) și un oluț cu vin.

Ȋn seara pețitului se fixează și data ,,credințării” – logodna. După ce cad la înțelegere cei prezenți se ospătează din belșug lăudând bucatele și băutura gazdei; uneori petrecerea ține până-n zori. Dacă ,,târgul” s-a făcut pe placul celor două familii ospățul ia proporții pentru ca lumea să afle și să aibă ce discuta a doua zi.” (Pintea, 2007, pag 26).

După pețit, următorul moment este mersul pe vedere în care rolurile se inversează, acum mireasa merge împreună cu părinții și rudele apropiate la familia mirelui pentru a rezolva ultimele probleme legate de nuntă, acest obicei are loc duminica. Familia mirelui procedează în așa fel încât oaspeții să se simtă bine. Mama mirelui îi prezintă viitoarei nore toată casa, îi expune totul cu blândețe pentru ca să îi apropie mai mult pe cei doi tineri.

Logodna sau credințarea cum se mai spune, acest moment se realizează în familia fetei, cu mai mulți membrii ai familiei, aici se adună părinții tinerilor împreună cu rudele apropiate ale celor două familii.

,,Credințarea se desfășoară cu mici variații cam în felul următor: feciorul aduce ,,inelele” (verighetele) pe care le-a cumpărat. Ȋnainte rolul verighetelor îl avea așa zisul ,,Jolj” la mână (joliuț) o bucată de ,,joljuțuri” între cei doi tineri era simbolul legământului. (Inf.3). Azi, verighetele se așează pe o farfurie și la un moment dat, cu multă solemnitate, feciorul și fata își pun reciproc inelul (verigheta) pe degete și se sărută. Cei prezenți le urează noroc și la mulți ani ! se rostesc strigături și se cântă.

,,Ia măicuța mniresâ

Ce stă în pragu t’inzâ

Con joliuț d’e cred’ințare

Tot îl închină cătră soare

Sa nu coboare așa tare

C-are o fată călătoare

Peste munți, la părinți necunoscuți.” (Inf. 3)” (Pintea, 2007. pag 27-28).

Textul acestui cântec reprezintă un sentiment de tristețe, un moment în care fata pleacă de la mama ei, dar cei prezenți pentru a atenua această senzație vor produce o ambianță umoristică prin următoarele versuri:

,,Mn’ireasă cu țuțui

Ce-mi-ai da și nu t’e spui

Cât’e șt’erguri ai în cui.” ( Inf.3)

,,Tu mn’ireasă, ce sa-ți spun

Mn’irele de ți-a hi bun

Poartă-l numai în costum

Mn’irele de ți-a hi rău

Fă-i hainele d’e lipid’eu

Și izmen’ile de sac

Și d’e-a zice că nu-i plac

Dă-i cu ele păstă cap”. (Inf.3)” (Pintea, 2007, pag 28).

Cum am mai spus și la început, nunta decurge de sâmbătă pe la amiază și până duminică. Sâmbăta, pe la orele 11-12 sosesc vilfeii. Vilfeii sunt cavalerii de onoare, numărul lor ajungea până la 20 de membrii pentru fiecare din miri, ei vin în casa unde era nunta, însoțiți de muzicanți. Un singur muzicant și socrii rămâneau în casă pentru a-i aștepta pe ceilalți invitați, restul se duceau împreună cu nuntașii după nănași. Mireasa este îmbrăcată în alb cu cunună și voal iar mirele în costum negru. Momentul culminant este atunci când mirele ,,cere mireasa”.

,,Cerutul miresei (Cerutu’ mniresî) se termină cu un marș nupțial- instrumental. Aici, orațiile de nuntă rămân vii. Ȋncep femeile (de regulă socăcițele) care dau un iz anume prin ,,iuiturile” (strigăturile) semicântate: Ieșit-o femeile/ Si ne vadă mnirile/ Ieșit-o și-l bdiciulească/ Numai și nu mi-l hulească/ Vede tătă ulița/ Cât de mnică-i mnireasa/ Supărat îi mnirile/ De și-o belit cânile/ Și-o ptierdut tâpeica-n tină/ Ca și șadă de hodină.” (Iederan, 2008, pag 23).

După acest moment se merge la cununie, apoi tot alaiul se îndreaptă spre casa unde se desfășoară nunta.

Mâncarea specifică este: supă de pasăre, carne friptă cu murături, sarmale și prăjituri. După servirea mesei nașul cel mare este primul care dansează cu mireasa, care îi pune în păr și o bancnotă de 100 de lei. Tarostele sau nașa mare sunt cei care înștiințează care sunt cadourile care le-au primit mirii. Finalul nunții provoacă un puternic sentiment de bucurie atât pentru miri cât și pentru nuntași.

Ȋn concluzie, se poate sesiza o mare diferență între nunta din trecut și cea din zilele noastre.

Actualmente, ritualul s-a schimbat foarte mult, în primul rând, atenuarea succesivă a cântecelor și urărilor de nuntă, acum dăinuiesc strigăturile. S-a renunțat și la carul împodobit fiind înlocuit de autoturisme, urmând apoi cu renunțarea la portul popular și la colacii de nuntă. Ȋn încheiere, nici locul de derulare a nunții nu mai este același, acum nunta are loc la restaurant sau la căminul cultural.

Ȋnainte cu o zi, fiecare casă codrenească

Nunta codrenească, în momentul de față este doar o simplă petrecere în care lipsește seriozitatea.

Ȋnmormântarea.

Acest obicei s-a menținut cel mai bine dintre toate momentele importante ale vieții omului.

Despărțirea de persoanele dragi este un moment de durere și de bocet. Ȋnmormântarea nu este un eveniment singular, aici asistă întreaga comunitate, totuși la persoanele care mor din cauza unei boli, sinucidere sau accident, participă mult mai multă lume și din alte sate care aparțin comunei.

Dacă un individ al comunei decedat departe de locul în care s-a născut și nu puteau să îl aducă în sat, în ciuda acestui fapt ceremonialul de înmormântare se ținea.

Semne care vestesc moartea: ,,căderea unei oglinzi sau a unei icoane, cântecul sinistru al cucuvelei, urletul câinilor, cântecul prin care găina imită cocșul căderea stelelor, zisele cu mortii pe care îi are din familie, sau când cineva se visează că-i îmbrăcat în haine negre, sau cu muzicanți; când sună clopotele la biserică mai cu jale, când pe un deget se pun rugina, orocănitul corbilor deasupra omului și atunci când, din întâmplare, unei femei care își împletește părul îi rămâne o șuviță neîmpletită, se zice că-i va muri cineva din neam.” (Pintea, 2007, pag 55).

Mortul este ținut trei zile în casă. Ȋn prima seară, are loc priveghiul mic, la care iau parte doar neamurile, în următoarea zi are loc priveghiul propriu-zis la care asistă neamuri, cunoștințe, inclusiv și preotul care se roagă pentru sufletul răposatului. Tot în această seară se ridică ,,paus”, după care toți sunt serviți cu vin, pălincă și cozonac.

Ȋn a treia zi este înmormântarea (prohodul), care se desfășoară în curte iar când este vreme urâtă este ținută în șură. Răposatul este scos din casă cu picioarele înainte, iar motivul este: sa nu privească îndărăt. După scoaterea lui din casă, ușa camerei este trântită de trei ori iar scaunele pe care a fost pus copârșeul sunt întoarse cu picioarele în sus pentru ca mortul să nu se reîntoarcă.

Cantorul încheie prohodul cu o cântare pentru mort, cântare care expune doleanța mortului de a fi iertat, apoi este dus spre cimitir.

Semne ale doliului sunt baticurile negre purtate de către femei, având părul despletit și capul descoperit al barbaților. Perioada obligatorie a doliului este de 6 săptămâni iar pentru rudele apropiate părinți, surori, frați este de un an.

Obiceiuri calendaristice

Cu toate că s-au pierdut multe dintre obiceiurile calendaristice, totuși mai sunt și în ziua de azi care se păstrează foarte bine.

La început de an, persoanele mai în vârstă preziceau starea vremii pe tot parcursul anului în felul următor: ,,Se desfăceau 12 foi de pe bulbul unei cepe, apoi fiecărei foi i se dădea numele unei luni, după care acestea erau sărate. Foaia care lăsa mai multă apă arăta că luna pe care o reprezintă va fi cea mai ploioasă” (Pintea, 2007, pag. 70).

Cele mai însemnate sărbători sunt: Crăciunul, Anul nou, Paștele, Rusaliile, Boboteaza, Sânzienele și Sângiorzul.

Obiceiul colindatului

Colindatul se practică în ajunul Crăciunului de la prânz până în prima zi de Crăciun dimineața. Colindul este o datină care înglobează o serie de manifestări spectaculoase mizate pe text și muzică. Cei care se duc la colindat încep pregătirile din data de 6 decembrie, de Sfantul Nicolae. Aceste pregătiri constă în reconstruirea textelor si crearea repertoriului. Ȋnainte de Crăciun, toate femeile fac curat în casă, pentru a fi îmbietoare.

Copiii cei mai mici, în vârstă de 4-5 ani încep acest obicei de colind, în jurul orelor 13-14 și care durează până când se întunecă. Copiii sunt serviți cu mere, nuci și cozonaci. Spre seară urmează să colinde persoanele tinere întâmpinați de cei în vârstă, ei capătă mâncare, prăjituri și vin.

Ȋn colindele codrenești regăsim deseori subiecte ale unor cunoscute balade românești, precum: ,,Fratele și sora”, ,,Miorița” etc.

Colindatul cu viflaimul este prodigios, dar nu se practică în toate satele din Codru. Ȋn unele sate, există și colindatul cu cetera aplicat de băieți împreună cu muzicantul satului, mergând să colinde fetele fecioare.

Persoana care poartă sacul în care se puneau cadourile era intitulat ,,iapă", dar până la final toți erau ,,iepe”, deoarece fiecare purta acel sac. După ce au colindat, interpretează jocul cu ,,găoci de nuci” – ,,una-n sus și una-n jos”. Cojile sunt puse în pălărie apoi pălăria se scutură și se răstornă pe masă. Feciorii trebuiau să le ghicească poziția cojilor cel care ghicea câștiga o nucă. (Pintea, 2007, pag. 83).

Ȋn concluzie, colindatul este datina cea mai iubită de către popor datorită semnificației sale armonice și poate fi o speranță către un an mai bun cu mai multe realizări.

Anul Nou, adesea i se mai spune ,,Crăciunul cel mic” fiindcă câteva dintre manifestări sunt similare cu cele de la Crăciun, aceasta sărbatoare poate fii considerată o continuare a Crăciunului. Deși, multe dintre manifestări sunt asemanătoare Crăciunului, totuși se mai adaugă unele în plus.

Se păstrează o serie de superstiții pentru Anul Nou: mama împreună cu fiica eliberează porcii din poiată, acest lucru însemnând despărțirea anului nou de cel vechi; o altă superstiție care recent a fost practicată dar s-a renunțat la ea a fost număratul parilor din gard; în prima zi a Anului Nou, dimineața, nu e bine să intre în casă, femeie sau fată pentru că anticipează supărări pe tot parcursul anului, în schimb intrarea în casă a unui bărbat sau băiat înseamnă că îți va merge bine tot timpul anului și vei avea noroc în tot ceea ce faci; tot în prima zi a anului se spune că nu e bine să plângi fiindcă vei plânge întreg anul.

Ȋn prima zi din an sunt sărbătoriți bărbații cu numele de Vasile, iar cei aniversați sunt stropiți cu apă din fântână de către tovarăși și neamuri.

,,Dintre practicile magice cu caracter augural menționăm două din domeniul alimentației: la Anul Nou nu e voie să se mănânce carne de găină pentru că găina pornește ,,înapoi”, ci numai de porc că porcul scurmă înainte; de asemenea nu e voie să fierbi fasole pentru ca să nu se facă bube pă pt’ele (piele); în noaptea de Anul Nou se adunau mai mulți feciori la miezul nopții pocneau din bice, strigau, alergau la biserică să tragă clopotele, semn că îngroapă anul vechi și așteaptă venirea anului nou; în timp ce îi așteaptă pe feciori, fetele întreprind acțiuni prin care cred că vor afla dacă se vor mărita anul viitor și cine le va fi ursitul, astfel dau nume de feciori unor Frunze de băniță pe care le pun sub sobă, le privesc cu atenție, care începe să se învârtească, prima, aceea va fi ,,orânda”; după o zi din ajun fata având grijă să nu o vadă vreun fecior, înconjoară casa de trei ori și punând mâna pe primul prun întâlnit descant de măritiș (Pintea, 2007, pag. 92-93).

Multe dintre aceste superstiții mai demult fetele le credeau, actualmente ele constituiesc o atmosferă de amuzament de a petrece noaptea de Anul Nou.

Boboteaza sărbătorită la 6 ianuarie, în cadrul aceste sărbători se colindă între prieteni sau familie.

Se menține și bătrânescul obicei ,,Chiraleisa”, moment în care copii se duc împreună cu preotul, cantorul și cântărețul la sfințitul caselor. Fătul (cântărețul) duce cu el cofa cu apă sfințită.

Ȋn această zi de sărbătoare, fiecare familie își ia apă sfințită de la biserică, pentru că se consideră a fi apă ,,minune” având proprietăți vindecătoare.

Și în cadrul acestei sărbători sunt depistate o serie de superstiții: ,,în ajunul bobotezii fetele ajunează pentru ,,orândă”, nu mănâncă nimic, nu-și prind părul în ,,conci” cu ,,hoite” (ace), nu șed deloc jos și spre seară fac o pâine cu apă și sare din 3 linguri de făină luate de la 3 case, unde nu este văduvă sau bărbat ,,adăuget” (însurat a doua oară); muierea făinii se poate face și cu o gură de apă din valăul vitelor și sare cât ei de 3 ori cu degetele, apoi se sucește și se coace pe plita sobei, dar o mișcă mereu în timpul coacerii, ,,împluntă” mereu cu o ,,hoaită” din conci zicând: ,, Doamne Marie, maica sfântă”,; rupe pâinea în două, jumătate o mănâncă, șezând pe tăietorul lemnelor, cealaltă jumătate o învârtește în ,,zadie” de pe cap cu busuioc din struțu popii, le pune la cap sub pernă, nu bea apă, noaptea visează că vine să-i dea apă orânda ei.” (Pintea, 2007, pag. 94).

Lăsatu secului, înainte cu o seară de a începe postul, se fierbe pentru fiecare individ din casă câte un ou, care îl vor mânca pentru ca postul să li se pară scurt.

,,Luni după ,, lăsare”, codrenii făceau leșie și spălau toate vasele ca să nu rămână nici urmă de grăsime.” (Pintea, 2007, pag. 94)

Mai demult, mărțisorul dăruit pe data de 1 martie, era realizat dintr-un bănuț de aur sau argint agățat de o împletitură din fire albe și roșii.

Paștele.

Sărbătorile Pascale, la fel ca și Crăciunul sunt foarte importante pentru oamenii din Codru.

,, Ȋn ziua de Duminica Floriilor se duc la biserică ,,mâțucă”, mlădițe de răchită. Mâțucăle vor fi de leac pentru vite și se aprind când e vreme rea și furtună.” (Homorodu de Mijloc: Monografie folclorică; Ȋn leagăn de codru, Florica Pintea, p 95).

Pentru sărbătorile de Paște, fiecare familie coace pască și cozonaci. Duminica, în ziua de Paști, se duce la biserică un coș plin cu bunătăți pentru a fi sfințit, cum ar fi: ouă vopsite, șuncă, miel, prăjituri, vin. Din joia mare până în ziua de Paști, clopotele nu se mai trag, deoarece în aceste zile se ține doliu după Hristos.

Culoarea ouălor se face din coajă de ceapă iar modelele cu frunze de pătrunjel și urzică.

Ȋnainte să asiste la Liturghia de Ȋnviere, codrenii nu ies din casă până nu se spală toți membrii familiei pe față. Se aranjează o farfurie mare cu apă în care se depune un ou vopsit cu roșu împreună cu un ban de argint. Oul semnifică sănătate în familie, culoarea roșie înseamnă roșu în obraji iar banul de argint elimină tot răul.

Ȋn a doua zi de Paști, feciorii umblă să stropească fetele, fie cu apă de parfum fie cu apă de colonie.

Sângeorzul sărbătorindu-se în fiecare an pe data de 23 aprilie, se serbează bărbații care poartă numele de Gheorghe și derivatele sale: Georgeta, George, Gheorghiță, Ghiță, Geta etc, această sărbătoare este strâns legată de tradiții și credințe. Este o zi foarte importantă pentru cei care cresc animale, pentru că satele sunt străbătute de strigoi, iar pentru protejarea lor de duhurile rele, oamenii așează crengi de măceș la poartă, la ferestre, la poiată întrucât spiritele vrăjmașe să se înțepe și șă plece.

Sânzienele. Ȋn ajun, se realizează mai multe cununi, fiecare individ al familiei va azvârli câte o cunună peste casă pentru iar cui nu îi va cădea cununa de pe casă, i se anunță viață frumoasă, iar celorlalți li se prezice moarte, ei vor fi primi care vor muri din familie.

Legenda spune că frumoasa zână Sânziana, noaptea se îmbăiază în văile Codrului, apoi se echipează cu o cămașă albă plină cu flori, purtând numele de – Sânzienele.

Fetele din Codru, se comasează și străbat văile Codrului culegând o mulțime de flori: margarete, sânziene albe și galbene, clopoței apoi le duc acasă punându-le pe deasupra ferestrelor, ușilor, stâlpilor, lângă icoane și vase ca să miroase toată casa îmbietor.

De Sfântul Ilie (20 iulie), Pălie (21 iulie), Foca (22 – 23 iulie), locuitorii din sate nu munesc deloc în casă fiindcă li se vor întâmpla necazuri dacă lucrează în această zi; de Sf. Pantelimon pomenit pe data de 27 iulie, în această zi sătenii nu prestează munca cu fân; de Sf. Toader vacile sunt tunse între coarne, pentru ca oamenii să aibă fericire la animale; pe data de 9 decembrie la Zămislirea Maicii Domnului la ora 24 oamenii tau ramuri din arborii fructiferi, cum ar fi: cireș, cais, piersic, după care le vor pune în apă și vor înflori până de Crăciun.

Obiceiuri de muncă

Claca constituie o ambianță potrivită pentru manifestările folclorice, pentru menținerea obiceiurilor și cutumelor ereditare din străbuni. După ce oamenii își termină tot lucrul care îl au de făcut prin gospodărie ,,clăcașul”, cel care pregătea claca își strânge ,,clăcașii” la casa sa, onorându-i cu o masă îmbelșugată, de unde nu lipsesc plăcintele, gogoșile, țuica de prune.

Cei care nu erau mulțumiți de masa primită aveau un discurs:

,,Asta-i clacă, las-o să treacă

Cui nu-i place,

N-o mai facă.” (Inf. 18) (Pintea, 2007, pag 98-99)

Clăcile se efectuează pentru culesul, zdrobitul, curățatul, torsul cânepii, bătutul florii soarelui, secretul grâului, desfăcutul porumbului etc, clăcile desfășurându-se pe tot parcursul anului. Uneori, clăcile sunt extenuante dar sunt în avantajul sătenilor reprezentând o formă de într-ajutorare reciprocă. Gospodarul care invita vecinii la clacă era îndatorat să asiste la rândul lui la clăcile celorlalți care l-au sprijinit. Deși se muncește intens, concomintent cu lucrul, sătenii povestesc, spun glume sau cântă.

Mai demult, clăcile se desfășurau doar in perioada de iarnă, cu muncile caracteristice acestui sezon.

Șezătoarea se organizează toamna, ea începe odată cu înserarea și ține până după toiul nopții.

La șezătoare, fiecare muiere sau lele cum i se mai spune femeii codrence, este prezentă aducând lucrul ei de acasă facând ghemuri, toarce, coase etc. La șezători iau parte fetele tinere sau fetele fecioare și feciorii, nu doar persoanele vârstnice.

La această manifestare se spuneau și ghicitori, care sunt adevărate modele de inteligență popular. Ghicitorile desemnează lucrurile din casă: casa, obiectele din casă, familie, animale și plantele din jurul locuinței.

,,Cumurliga, liga, liga

Ciumurlească-ți dracu limba” (ardeiul iute),(Inf.46)” (Pintea, 2007, pag. 100)

Similar clăcilor, și la șezătoare gospodarul oferă invitaților mâncare, legume, semințe etc, în plus gospodarul este îndatorat să-i ajute pe ceilalți la rândul lui.

Actualmente, șezătorile se organizează din ce în ce mai rar, însă și atunci când se constituie, nu se mai realizează vechile tipare deținând un caracter improvizat, iar din punct de vedere folcloristic se limitează la melodiile transmise la Tv sau radio.

Interesul pentru lucru nu este atât de meticulos așa cum este în cazul clăcilor. Șezătorile și clăcile concomitent cu nașterea, botezul, nunta și înmormântarea fac parte din ciclul vieții.

Infrastructura turistică

,,Infrastructura însumează totalitatea bunurilor și mijloacelor prin care resursele atractive ale unui teritoriu sunt exploatate turistic.”(Cocean, 2000, pag. 153)

Bazele de cazare și alimentație publică

Ȋn acest ținut predomină bazele de cazare secundare, și anume: pensiunile. Gradul de confort al pensiunilor este de 3 stele. Pe lângă pensiuni, există un singur hostel ,,La Conac” în localitatea Mânău care aparține de orașul Ulmeni din județul Maramureș.

Pensiunile sunt la îndemâna oricărui turist, serviciile de calitate preeminentă dar există și un dezavantaj: locurile de cazare sunt reduse (2-10).

Căile și mijloacele de transport turistic incluse în turism sunt: feroviare, rutiere, navale, aeriene și mijloacele de transport speciale.

Mijloacele de transport dominante în zona Codrului sunt cele rutiere, feroviare și curse zilnice regulate, plecarea fiind din municipiul Satu Mare.

Pe lângă transporturile cu automobilul, autocarul, adolescenții se folosesc de motorete sau motociclete, domină în cazul turismului de scurtă durată, deși viteza de deplasare este rapidă.

Mijloacele de transport rutiere au ajutat la înfiriparea și desfășurarea unor noi forme de turism, de exemplu: turismul neorganizat, turismul de distanță scurtă și medie.

Pe meleagurile Codrului, turiștii au posibilitatea de a călători cu trenul cu pornirea din centrul orașelor.

Dotări pentru agrement. Cele mai frecvente dintre dotările pentru agrement, în această regiune sunt: terenurile pentru practicarea diferitelor sporturi în aer liber (fotbal, baschet), discoteci, biblioteci.

Sa caut despre turismul de agrement in carti.

Dotări auxiliare (complementare) ,,reprezintă totalitatea mijloacelor și instituțiilor economice, sociale și cultural la care turistul apelează în perioada călătoriei și sejurului său.” (Cocean, 2000, pag. 175).

Ȋn ținutul Codru, cel mai des întâlnite sunt în centrul orașelor Ulmeni și Cehu Silvaniei: instituțiile de asistență socială (cabinete medicale, farmacii, cabinete stomatologice, laboratoare medicale), bănci, oficiile de schimb valutar.

Aceste dotări sunt clădite pentru a mulțumi nevoile turistice de fiecare zi dar și pentru populația codrenească.

Capitolul ….

Tipuri și forme de turism

SA SCOT DEX DE LA BIBLIO (CUVANTUL CULTURA)

,,Relația dintre tipurile de turism și spațiul geografic este cât se poate de flexibilă: pe același teritoriu se pot practica mai multe tipuri de turism, selectivitatea aparținând resurselor atractive existente în perimetrul dat.” (Cocean, 2000, pag. 191)

Ȋn ținutul Codrului există posibilitatea de practicare a trei tipuri de turism: turismul cultural, de recreere și polivalent.

Turismul cultural

Turismul cultural rezidă în vizitarea obiectivelor turistice de natură antropică. Acest tip de turism mai este denumit: turism de vizitare, fiindcă presupune, vizitarea unui sau mai multe obiective turistice. Rolul acestui tip de turism este variat: în primul rând ajută la cultivare, cunoașterea unor lucruri noi, în al doilea rând este recreerea. Totuși, în prim plan rămâne necesitatea de cunoaștere.

Trăsături ale turismului cultural:

este practicat de toate categoriile de vârstă, dar favorizează populația tânără (elevi, studenți etc)

antrenează atât populația urbană cât și rurală, predominând populația urbană, pentru că timpul liber al orășenilor este îndelungat decât al sătenilor, ei fiind antrenați în activitățile gospodărești

durata acestui tip de turism este de regulă redusă, cea mai mare parte a excursiilor menite cunoașterii sunt cuprinse în interval de 3-7 zile, dacă perioada va fi prelungită receptarea informațiilor este scăzută

distanța diferă în funcție de așezarea spațială și cererea obiectivului turistic

O formă de turism practicată în cadrul turismului cultural din zona Codru este: turismul rural care vizează activitățile din timpul liber în spațiile rurale pentru a remarca obiceiurile și datinile codrenilor.

,,Turismul rural este o ,,stare de spirit” ce implică deopotrivă ospitalitate din partea comunității rurale și respect și considerație pentru mediul rural, din partea turistului. Turistul nu este un client anonym, ci un oaspete primit ca un prieten, atât de către persoanele care îl găzduiesc, cât și de către întreaga comunitate rurală a satului respectiv”. (Petrea, 2004, pag. 12)

După cum am mai menționat în subcapitolul ….denumit ,,Ocupațiile locuitorilor”, ocupația principală este agricultura și creșterea animalelor, acest lucru favorizează turiștii prin faptul că ar putea primi hrană din gospodăria codrenească.

Zona Codru este evidențiată pe plan cultural prin următoarele elemente: obiceiuri și datini, meștesugurile tradiționale, arhitectura caselor țărănești și bisericile de lemn, portul popular.

Obiceiurile și tradițiile specific zonei sunt: Colindul, umblatul cu Viflaimul și Steaua, Sorcova, Sângeorzul, Sânzienele, șezătorile și clăcile.

Port popular femeiesc Port popular bărbătesc

Arhitectura caselor din zona Codru

Casă din Bogdand, județul Satu Mare

Casă din Hodod, județul Satu Mare

Casă din Tohat (Ulmeni), județul Maramureș

Altă formă a turismului cultural este turismul religios, având ca scop vizitarea edificiilor religioase. Edificiile religioase care se pot vizita în ținutul Codrului sunt bisericile și mănăstirile.

Mănăstirea Măriuș, din Măriuș, comuna Valea Vinului, județul Satu Mare

Biserica de lemn, Băsești, judetul Maramureș

Biserica de lemn cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din Buzești, comuna Fărcașa

Biserica ,,Sfântul Nicolae”, Ardusat, județul Maramureș

Biserica ortodoxă din Iegheriște, comuna Crucișor, judetul Satu Mare

Alte elemente culturale care se găsesc în zonă sunt: monumentele comemorative ale eroilor din primul și al doilea război mondial iar monumentul eroilor de la Ariniș este ridicat în memoria ostașilor căzuți în lupta revoluției din decembrie 1989 și troițele, muzeele și case memoriale.

Monumentul eroilor, Ariniș Monumentul eroilor, Corund

Troiță din Băsești Troiță în curtea casei, Mânău

Casa memorială George Pop de Băsești

Muzeul etnografic maghiar ,,Sipos Lȁszlȍ” din Bogdand, jud. Satu Mare

Ȋn cadrul turismului cultural, amintim încă o formă de turism, și anume: turismul festivalier. Codrenii organizează numeroase festivaluri, fiecare având o succesiune de semnificații, prin aceste evenimente sunt prezentate cântecele și dansurile populare, datinile și obiceiurile străvechi, de exemplu: Festivalul Portului, Cântecului și Jocului Codrenesc de la Oțeloaia, comuna Homoroade, Târgul cepelor de la Asuaj, județul Maramureș, Festivalul ,,Sânziene” în Băița de Sub Codru etc.

Turismul de recreere

,,Turismul de recreere valorifică, în primul rând, însușirile estetice ale fondului turistic aparținând cadrului natural.” (Cocean, 2000, pag. 193)

Obiectivul esențial al practicării sale este îndeplinirea necesităților recreative ale populației, atât din zonă cât și din alte părți ale țării.

Populația practică acest tip de turism pentru a scăpa de stresul cotidian și pentru a-și încărca energia atât fizică cât și psihică.

Trăsături ale turismului de recreere:

în cadrul acestui tip de turism participă un număr foarte mare de persoane, cea mai mare parte din turiști provin din țări intens dezvoltate

populația rurală asistă la acest tip de turism cu un procentaj minim, în timp ce populatia urbană ocupă un loc primordial

îl practică toate categoriile de vârstă, mai ales populația tânără și matură

distanța de deplasare și durata actului recreativ diferă, în funcție de starea financiară a turiștilor, de obicei domină turismul de scurtă și medie durată

Una dintre formele practicate în cadrul turismului de recreere este: turismul de pescuit sportiv.

Unul dintre cele mai cunoscute locuri, unde se poate practica turismul de pescuit sportiv este Pescăria Ariniș, județul Maramureș.

Pescăria Ariniș, județul Maramureș

Turismul cinegetic (de vânătoare) poate fi exercitat în pădurile dese ale acestei regiuni, în care se pot vâna mistreți, căprioare, fazan etc

Pădure din Codru

Pe lângă aceste puncte de atracție, mai există și alte locuri de recreere: Barajul de la Hodișa, Lacul și pădurea Oțeloaia din comuna Homoroade, Lacul de la Benesat, Lacul de acumulare din localitatea Sălățig, județul Sălaj etc.

Un criteriu al acestui tip de turism este durata actului recreativ, mai exact, turismul de scurtă durată practicat în pădurile din acest ținut prin drumeții, plimbări, se mai pot include în cadrul turismului de scurtă durată, plimbările pe marginea văilor, lacurilor sau râurilor.

Turismul polivalent (mixt)

,,Ȋntrunește atributele rezultate din asocierea recreerii cu refacerea fizică și psihică de ordin curative, sau ale recreerii cu culturalizarea etc.” (Cocean, 2000, pag. 196).

Trăsăturile turismului polivalent:

numărul participanților la acest tip de turism este în continuă dezvoltare

acest tip de turism este favorizat de populația vârstnică, aflată în prag de boală

în cadrul acestui tip de turism este impus și turismul profesional, la care asistă persoanele aflate în activități economice sau sociale, într-un loc diferit, altul decât cel de reședință.

Capitolul….Promovarea produsului turistic

Varietatea de a promova un produs turistic este foarte largă, dar alegerea mea pentru a promova ținutul Codrului, este prin intermediul unui afiș publicitar, deoarece afișul poate exprima o poveste în cuvinte puține iar în domeniul turismului, fotografiile sunt cele mai importante.

Promovarea prin mijlocirea afișului conferă o serie de avantaje, unul dintre acestea ar fi transmiterea mesajului, de regulă mesajul este recomandat a fi scurt, atractiv, și să aibă putere de convingere.

Prin intermediul acestui afiș, îmi doresc să determin cât mai mulți turiști să viziteze acest ținut, dar și să îi păstrez pe cei existenți.

Danțu – (Dansul) popular codrenesc

Zona Codru este una dintre cele mai importante zone etnografice din nordul Transilvaniei, în care dansul ocupă un loc însemnat.

,,Sub aspect muzical. ,,Danț” înseamnă însăși melodia de joc (melodia în sine), care este cântată la ,,ceatără” – vioară – pregătind și susținând coregrafia, ,,danțul”, adică jocul propriu- zis.

Sub aspect coregrafic ,,danț” înseamnă jocul, sau hora însăși, cu toate ,,figurațiile” sale legate de coregrafia ca atare – care înlănțuite vor alcătui însuși dansul – coregrafia – jocul ca un tot unitar. Cele două noțiuni au deci, o dublă semnificație social. Ele se defines un ape alta, sunt indisolubile, se întrepătrund – neputând exista în mod solitar – fiind unitare. Tocmai de aceea, însăși melodia de joc poartă același nume cu ,,danțul”, adică jocul însuși. Se poate însă întâmpla ca unora din însăși denumirile menționate ale melodiilor să li se dea și ,,altele” secundare, după numele unor ,,ceatarâși” vestiți care le cântă.” (Iederan, 2008, pag. 122)

Ȋn opinia mea, între melodie și dans trebuie să existe o legătură foarte strânsă. Există o serie de evenimente în care codrenii asistă la dans, și anume la diferite petreceri, festivaluri, nunți, botezuri, în ziua de duminică sau de sărbători, aniversări inclusiv la clăci și șezători.

Printre dansurile codrenești, cele mai consacrate sunt: Românescu, Codrenește, Scuturatu, Bătrânescu etc. Fiecare dans are numeroase figuri coregrafice, dintre care amintim: Steagu’, Pont ,,Sus”, Săritura în aer, Săritura cu rotire peste cap, Ȋn pălmi etc.

Dansurile încep mereu cu o ,,iuitură” (strigătură),

Totuși, dansurile nu încep fără participarea ceatarâșilor, ei dețin un loc foarte important, atât în muzică cât și în dans.

Codrenii sunt săteni modești dar foarte primitori, însă nu pot fi întrecuți la dans, deoarece sunt pricepuți și serioși, neexistând dans fără oaspeți, mai exact băieți și fete din localitățile învecinate.

Pont ,,Sus" Săritura în aer

Steagu’

Ceatarâș