. Etnofitoterapia Romaneasca

INTRODUCERE

Orice tratat de istoria medicinei sau a farmaciei, orice document care vorbește despre remediile folosite de om pentru tămăduirea sănătății tale, atestă importanța covârșitoare pe care au avut-o plantele medicinale în terapeutică, din cele mai îndepărtate timpuri și până în zilele noastre.

Dezvoltarea sub raport istoric a fitoterapiei, una din părțile componente ale practice medicale și farmaceutice, nu apare ca un fenomen de sine stătător și deci, izolat de ansamblul progreselor generale, obținute de inteligența și capacitatea creatoare umană. În baza acelorași principii, medicina și farmacia nu mai pot fi desprinse de nici una din celelalte ramuri, care formează marea familie a științelor naturii, și nici de însăți istoria culturii și civilizației umane.

Așadar, analizarea locului și plantelor medicinale, ca factor economic, dar mai ales terapeutic în cadrul istoric al medicinii, nu prezintă numai un aspect pur documentar. Analiza permite, pe de o parte, cunoașterea și conturarea tabloului istorico-social în care s-a născut și s-a dezvoltat o anumită etapă a fitoterapiei și asigură pe de o parte definirea, de pe poziții cât mai științifice, a bazelor și premiselor care au contribuit la înscrierea în contemporaneitate a acestei importante ramuri a medicinei și farmaciei.

Este știut că terapia prin plantele medicinale nu constituie o creație a secolului în care trăim și nici măcar o creație a celor două milenii în care trăim. Ea își are obârșia cu mii de ani în urmă, în prima societate omenească, comuna primitiva. Din acele îndepărtate timpuri și până astăzi, fitoterapia a parcurs un drum lung și deosebit de anevoios.

Preluând și valorificând însă procedeele și tradițiile populare, terapia empirică a reușit de-a lungul mileniilor să înfrângă gândirea animistă care sufocase adeseori prin misticism și practici obscurantiste virtuțile reale ale drogurilor vegetale și să devină astfel aliat credincios ale omului suferind.

Fitoterapia modernă este deci rezultatul unor riguroase selecții, operate fără întrerupere în concepția și practica medicală, fructul valorificării elementelor de progres născute în etapele de progres parcurse.

O succintă cunoaștere a aspectelor caracteristice, care s-au conturat în desfășurarea fiecărei din aceste etape, va duce la explicarea obiectiva a fenomenelor și a realităților prezentului în această atât de actuală și totuși atât de veche latură a medicinei și farmaciei moderne, fitoterapia.

Iată motivele care m-au determinat să iau ca subiect de diplomă tocmai acest capitol de etnoiatrie românească și țin să mulțumesc îndrumătorilor și conducătorilor mei științifici pentru sprijinul acordat în realizarea lucrării de față.

Importanța studierii etnofitoterapiei

Fitoterapia ( de la gr. phyton = plantă și gr. therapie = știința tratării și vindecării bolilor), este acea ramură a terapeuticii, care utilizează la vindecarea bolilor medicamentele realizate din plante.

Urmărind evoluția fitoterapiei de-a lungul istoriei umane urmărim totodată și evoluția cunoașterii umane, a evoluției societății, științei și tehnologiei, a gândirii și civilizației. Fitoterapia a cunoscut perioade de glorie, de succes, fără a fi scutită de nici de perioade de declin pentru a reveni astăzi mai puternică decât oricând, acolo unde îi este locul, cunoscându-se din ce în ce mai mult atât posibilitățile cât și limitele din cadrul celorlalte ramuri terapeutice, destinate păstrării stării de sănătate a oamenilor.

Referindu-se la “concurența” cu medicamentele de sinteză un om de știință român din domeniul plantelor medicinale afirma că “multe din medicamentele de sinteză au pătruns cu viteză în terapie, unele s-au păstrat, dar cele mai multe au dispărut ca o cometă, însă mușețelul a rămas de mii de ani. Mușețelul este simbolul plantelor medicinale și al fitoterapiei.

După ce în antichitate și în evul mediu erau aproape singurele remedii cunoscute, la sfârșitul secolului XIX plantele mai reprezentau circa 80% din totalul arsenalului terapeutic. Descoperirea medicamentelor de sinteză, fapt definitoriu pentru secolul nostru și mai puțin pentru cea de-a doua jumătate a secolului trecut, a dus progresiv la intrarea în penumbră, a mijloacelor terapeuticii proprii medicinei naturiste implicit fitoterapiei.

Medicamentele de sinteză însă și-au descoperit pe parcurs inerentele laturi negative constând din:

reacții secundare de mare varietate

dependență

intoxicații și chiar moartea

Tot acestora li se datorează și așa-numita “boală medicamentoasă”, care cel puțin în perimetrul țărilor dezvoltate ocupă locul al IV-lea în ierarhia mortalității (după boli cardio-vasculare, boală canceroasă și accidente rutiere).

A fost suficient să apară primele accidente, primele fenomene secundare nedorite, pentru a se pune întrebarea, dacă omul cu bagajul său limitat de enzime de metabolizare, este sau nu pregătit să accepte aceste substanțe care nu se găsesc în natură și cu care în timpul evoluției, nu a venit în contact.

Acestea nu pot fi asimilate, metabolizate, neputându-se nici măcar prevedea urmările nefavorabile; noile aspecte patologice au creat o nouă ramură a științei vindecării, a terapeuticii – farmacovigilența, cu scopul de a atrage atenția asupra riscurilor la care este expus omul prin utilizarea unor medicamente.

Dar existând azi certitudinea că plantele nu pot înlocui întotdeauna chimioterapeuticele, în ultimii ani se impune tot mai pregnant necesitatea realizării unei simbioze între fitoterapie, chimioterapie și celelalte tipuri de terapii naturiste. Unicul criteriu ce se impune fiind cunoașterea reală a valorilor și riscurilor asumate de una sau de alta din metodele de terapie.

Există o serie de cercetări și observații care aduc în prim plan necesitatea susținerii în continuare a fitoterapiei ca metodă de tratament:

în cadrul arsenalului terapeutic are cea mai mare vechime, trecând și așa-numita “probă a timpului” ( unele plante fiind folosite de milenii ).

datorită vechimii utilizării lor, se cunosc atât efectele secundare cât și cele toxice.

medicamentele de origine vegetală sunt mai bine tolerate de organismul uman, fenomenele secundare și reacțiile adverse fiind mult mai mult semnalate decât pentru moleculele realizate prin sinteză, deci neexistente în natură, la cere de multe ori se observă fenomene alergice.

medicamentele de origine vegetală sunt indicate în tratamentul bolilor organice, deci pe o perioadă lungă de timp și datorită acțiunilor mai slabe și mai puțin toxice, se pretează unui astfel de tratament.

Acțiunea multor produse vegetale (mai ales sub formă de ceaiuri sau extracte) este complexă, datorită și complexității compoziției chimice și se adresează mai multor organe sau sisteme. De foarte multe ori au acțiuni sinergice, unele principii active mărind acțiunea unui alt principiu care se găsește în aceeași plantă.

în multe domenii ale terapeuticii nu se poate renunța la aportul fitoterapiei, care este hotărâtor în unele boli cardiovasculare, afecțiuni hepatice, intestinale, respiratorii și chiar tumorale.

au fost descoperite noi plante medicinale cu proprietăți necunoscute, iar pentru altele utilizate e mai multă vreme se descriu proprietăți noi.

s-au îmbunătățit mult formele farmaceutice obținute din plantele medicinale, se cunosc principiile active la majoritate, ceea ce a permis standardizarea lor și administrarea unor doze bine stabilite.

au fost izolate în stare pură numeroase principii active vegetale, prin transpunerea la cale industrială a tehnologiilor, ceea ce a contribuit la ridicarea prestigiului și încrederii în fitoterapie și a permis obținerea unor derivații de semisinteză, care să corecteze anumite caractere ale plantelor naturale (solubilitate, eficiență).

s-a terminat inventarierea rezervelor de plante medicinale și s-au introdus în cultură speciile medicinale valoroase, care asigură materia primă necesară realizării la scară industrială a medicamentelor de origine vegetală.

Există colective de cercetători ce contribuie la progresul acestei ramuri terapeutice cu programe complexe botanice, farmaceutice, chimice, farmacologice și clinice.

II. Considerații istorice asupra valorificării plantelor

medicinale din țare noastră

Fitoterapia – domeniu al medicinei și farmaciei empirice.

Amplasarea geografică a României îi asigură un relief foarte variat, cu regim climateric favorabil vegetației abundente și diversificate permițând dezvoltarea a peste 3600 de specii diferite, dintre care circa 300 sunt folosite și astăzi în tratamentele empirice sau științifice ale bolilor.

Cu drept cuvânt, flora României este privită ca una din cele mai interesante din Europa. Teritoriul țării noastre este locul de întâlnire a trei feluri distincte de vegetație: a Europei centrale, a celei mediteraneene și a stepelor euroasiatice, toate trei amestecându-și elementele lor floristice în proporții inegale. Flora Europei centrale constituie opusul vegetației noastre spontane, desfășurându-se din creștetul Carpaților până în pustele Tisei pe de o parte, iar de cealaltă parte până în stepele Munteniei, ale Moldovei și Dobrogei. Deși mai puțin, flora mediteraneană este totuși reprezentată în Banat, Oltenia și Dobrogea; în timp ce elementele componente de floră a stepelor se întâlnesc în Bărăgan, Dobrogea și nordul Moldovei.

Experiența poporului român în arta vindecării trebuie considerată drept cea mai veche formă de observație atentă a naturii, a proprietăților vindecătoare ale plantelor, extractelor de organe, substanțelor și apelor minerale. Etnoiatria românească este o mărturie a rolului acestor observații făcute cu mult rafinament, intuiție ingenioasăp și deprindere pentru experiment. Elementele etnoiatriei pot fi regăsite în cele mai vechi vestigii ale medicinei de pe teritoriul țării noastre, în perioada comunei primitive, a statului geto-dacic și a medicinei provinciale din Dacia romană.

În introducere la Flora România, Traian Săvulescu făcea constatarea că “botanica populară la noi s-a născut odată cu poporul, a evoluat cu el și într-însa se răsfrânge trecutul, istoria, îndeletnicirile, suferințele și bucuriile lui”.

Cum oamenii au trăit milioane de ani într-o intimă comunitate cu natura, cu fauna și cu vegetația ei, este cât se poate de normal ca tocmai din acest cadru, ei să-și extragă nu numai cele necesare pentru ca să se adăpostească, să se îmbrace și să se hrănească, ci și pe acelea trebuincioase pentru a rezista bolilor și implicit pentru a-și conserva sănătatea. Așa s-a ajuns la folosirea unor anume plante ca agenți terapeutici, apoi a mierii și a altor produse de stup, a soarelui, aerului și apei, a izvoarelor și nămolurilor tămăduitoare, a mării, muntelui, pădurii precum și a altor mijloace terapeutice.

Plantele medicinale reprezintă cea mai veche categorie de remedii terapeutice care însoțesc omenirea de-a lungul întregii sale evoluții istorice. Preluarea și îmbogățirea cunoștințelor moștenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanța pe care au avut-o și o au până în zilele noastre plantele în satisfacerea complexelor cerințe vitale. Atât termenii privitori la morfologia plantelor, cât și numele populare românești ale speciilor mai importante (care sunt utilizate), se încadrează în fondul originar al graiului.

Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparație cu restul naturii: moțul curcanului, mierea ursului, ochiul veveriței, ciuboțica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot ce este mai frumos și din nevoia firească de a cunoaște tainele naturii au luat ființă denumiri românești de plante deosebit de sugestive sau pline de pitoresc: lăcrămioare, suflețele, sângele voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului, floarea florilor, părul zânelor, lumânărica pământului, masa raiului.

Raportarea la scopul medical era aproape permanentă, iar oamenii “căutau plantele de leacc cum căutau izvoarele”. Astfel unele plante au fost botezate cu denumiri sugerând vire încadrează în fondul originar al graiului.

Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparație cu restul naturii: moțul curcanului, mierea ursului, ochiul veveriței, ciuboțica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot ce este mai frumos și din nevoia firească de a cunoaște tainele naturii au luat ființă denumiri românești de plante deosebit de sugestive sau pline de pitoresc: lăcrămioare, suflețele, sângele voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului, floarea florilor, părul zânelor, lumânărica pământului, masa raiului.

Raportarea la scopul medical era aproape permanentă, iar oamenii “căutau plantele de leacc cum căutau izvoarele”. Astfel unele plante au fost botezate cu denumiri sugerând virtuțiile tămăduitoare atribuite contra diferitelor boli: rigurica, dalac, pojarnița, măselarniță, orbalț, brâncă, trânji, iarbă de șoaldină, iarbă de lungoare, iarba fiarelor, ciurul zânelor, pana zburătorului, praful strigoilor, coada zmeului e.t.c.

Odată cu numele plantelor s-au însușit și cunoștințele asupra rosturilor lor. Dealtfel cultivarea plantelor utile a constituit ocupația de bază a poporului român de la formarea sa, ea dezvoltându-se în strânsă interdependență cu creșterea animalelor. Dar pe lângă cunoștințele practice privind cultivarea plantelor și prelucrarea variatelor produse agricole, precum și utilizarea celor spontane “s-au moștenit și o mulțime de obiceiuri, practici magice și credințe în legătură cu plantele.

Cunoștințele despre leacuri se moșteneau din moși strămoși, căci în acele timpuri “nu erau nici doctori, nici farmacii”. Multe din plantele erau cunoscute de majoritatea sătenilor mai ales “cele folosite în accidente în afecțiuni frecvente”. Altele erau cunoscute și preparate numai de anumite persoane “specializate” la care se recurgea la nevoie.

În timp culegerea și prepararea leacurilor a fost întregită cu acțiuni și formule magice în care era exprimată dorința de vindecare a bolnavului, de alungare a bolii.

La începutul acestui secol, D. Bartolomeu și Ștefan Bartolomeu publicau lucrarea „Cunoașterea plantelor cu aplicațiuni la medicina populară”. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru „căutarea sănătății” în care se spunea: „plantele ce pot folosi săteanului cresc și împodobesc livezile și câmpurile țării noastre; strângându-le, uscându-le și conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemână pentru trebuințele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri ușoare de boală, să alerge la cine știe ce depărtări pentru a-și procura puțină izmă, flori de tei, mușețel (romaniță) etc. ca să facă ceaiul necesar pentru femeia lui ce este lehuză sau copiii lui ce tușesc”.

Și tot în această lucrare se spune„Chiar medicul chemat, va putea să-și vadă povețile mai cu înlesnire puse în practică la acei săteni, ce au strânse și păstrate asemenea plante, iar cei ce n-au, se mulțumesc numai să audă povețile medicului, fără a le putea explica”.

În tămăduirea bolilor, poporul român a folosit în primul rând cunoștințele medicale empirice acumulate în decursul secolelor. Pierzându-se legătura cu medicina cultă, se păstrează totuși, într-o formă vulgară, unele cunoștințe din patrimoniul medicinei greco-romane.

Continuarea etnoniatriei românești cu terapia populară este atestată de autorii români, cât și de călătorii străini) Del Chiaro, Griselini, Sulzer) iar despre dexteritatea românilor în folosirea plantelor, amintește istoricul și botanistul ardelean I. Benk: „Dacă nu se vor supăra botaniștii – scria el – va strânge într-o lucrare conspectată numele românești ale plantelor, căci mai des româncele întrebuințează cu mult folos pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de alții”.

Cercetările științifice întreprinse în ultimele decenii pe plan mondial, ca și în țara noastră, au dovedit cu prisosință că plantele folosite în medicina populară constituie un izvor nesecat de valoroși agenți terapeutici. Asemenea studii deschid noi perspective valorificărilor pe scară superioară a importantelor surse de plante medicinale din țara noastră.

2. LOCUL FITOTERAPIEI ÎN MEDICINA GETO-DACILOR

Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în țara noastră o veche și bogată tradiție, fapt care este de altfel confirmat și de rezultatele unor cercetări arheologice recente care au dat la iveală nu numai unele forme medicamentoase (exemplu. colire, sub formă de pastă descoperite la Alba Iulia), dar și unele vase în care se preparau (infuzoare, pâlnii de pământ ars, strecurători etc.).

Strămoșii noștri geto-dacii, erau mari cunoscători ai buruienilor de leac și faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile grecești și latinești, dar și cele dacice. În această privință știința botanică medicală a fost ridicată pe aceeași treaptă cu cea a grecilor și romanilor.

Herodot (484-425 î.e.n.) părintele istoriei, într-una din cărțile sale (Istorii în 9 cărți) prezentând expediția la Dunăre a lui Darius – marele rege al perșilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n., caracterizează astfel pe strămoșii noștri geto-dacii: „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, consemnând astfel existența acestor neamuri geto-tracice până atunci anonime. Pe lângă această însemnare lapidară considerată cartea de intrare a strămoșilor noștri în scena istoriei, Herodot mai completează fizionomia spirituală a geto-dacilor cu precizarea: „că ei aveau cunoștințe despre întrebuințarea plantelor medicinale și știau să îngrijească bolnavii”. Se menționează astfel că geto-dacii „aveau obiceiul de a folosi fumigații de cânepă pentru calmarea durerilor și producerea somnului”.

Ca și la alte popoare, plantele aveau în imaginația dacilor însușiri supranaturale. Zeița Bendis, despre care amintește Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor.

Numeroase tăblițe dace amintite de Tucidide, cuprindeau leacuri din plante și descântece de boală.

De altfel și Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis (sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic și renovatorul credinței dacilor ca un „zeu Iatros vindecător superior medicilor și medicinei grecești” dovadă elocventă a nivelului ridicat al cunoștințelor medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.

Este posibil ca atât Herodot cât și Platon „să fi fost influențat de marele poet al antichității Homer care era și cunoscător al lumii și spunea: în afară de bravură și bărbăție manifestată în luptă, tracii posedau și elementele de bază ale unei educații morale, manifestată pregnant în umanitatea și grija față de cei străini, bolnavi sau căzuți pe pământul lor”.

Se poate spune deci, că strămoșii noștri geto-dacii au fost un popor înzestrat cu mari calități și de aceea prețuit de vecinii lor. Între altele era admirată știința lor medicală, exercitată de „tagma sihaștrilor-cărturari, numiți ctiști sau polistai”.

În fruntea acestora stătea ca autoritate supremă, regele și marele preot, ambii medici, așa cum fusese odinioară Zamolxis, cel zeificat, și mai pe urmă alți încercați conducători ca Deceneu sfătuitorul și urmașul lui Burebista.

Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista spune că „i-a învățat pe geto-daci morala, dezbărându-i de „năravurile ,lor barbare”, că i-a introdus în domeniile științelor, de aceea „puteai să-l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor”.

Din relatările lui Jordanes reiese că și în lumea geto-dacă, de la observațiile și practicile empirice se trecuse la studierea plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul că deși impregnată de un empirism, cu o valoare cât de cât reală în practica de vindecare, medicina geto-dacică „ajunsese până aproape de limitele raționării critice și experimentale”.

În medicină, sihaștrii-cărbunari (polistai) erau conduși de niște concepții juste, cum ne arată de pildă Platon. El spune că Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăța Zamolxis „să nu se gândească a vindeca ochii fără a se îngriji mai întâi de cap și nici să trateze fără a da îngrijire trupului și în același timp, sufletul”. Acest principiu de medicină integralistă al medicilor-preoți daci conform căruia nu poate fi vindecată o parte a corpului fără a fi îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea Charmides. Astfel, în puține cuvinte este cuprinsă o concepție medicală de mare înțelepciune, demnă de Hipocrate, adică de cea mai înaltă medicină a antichității.

Și poate nu este lipsit de interes să amintim că însăși marele Hippocrate fusese în tinerețe inițiat în medicină de un medic trac, Herodicus din Selimbria.

Sihaștrii-medici experimentau proprietățile ierburilor și ale arbuștilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare naturas”. Așa ne informează istoricul Jordanes într-o notă fugară în opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul că: „preoții-daci care trăiau departe de lume pe vârfurile înalte ale munților erau și „iatroi” (medici.

Merită subliniat că în creația poetică a lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), care în bună parte a fost revizuită în timpul exilului său la Tomis – sunt menționate unele plante medicinale ce creșteau și cresc în spațiul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze 10,503), Malva (Faste 4,297) etc.

Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor medicinale de către strămoșii noștri geto-dacă, aparțin celebrului medic și botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia medicală) – sinteză a cunoștințelor medici-farmaceutică și botanice din sec. I e.n. menționează 40 (după unii cercetători 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor grecești, romane și ale altor popoare antice.

În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul să călătorească prin diferite regiuni ale Imperiului roman și să se documenteze asupra utilizării plantelor medicinale nu numai de către populația ținuturilor romane, dar și de aceea a țărilor învecinate – cum era Dacia.

Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare voluminoasă, cuprinzând 5 cărți scrise în limba greacă, intitulate „Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicată în anul 77 e.n. Pe lângă cercetările personale și datele obținute direct sau indirect, de l colaboratori și discipoli, el a consultat și lucrările anterioare ale medicilor și botaniștilor, numeroase, după cum reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân 24-79 e.n.).

Acesta a elaborat în același timp „Naturalis Historia” (1+36 de cărți) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrări, scrise de 402 autori.

În lucrarea sa, Dioscoride se ocupă de plantele medicinale, de uleiurile vegetale și de vinuri. Tratează un număr de 704 plante, pe care le descrie, apoi dă indicații asupra bolilor la care se folosesc, asupra modului de preparare și dozare, sfaturi pentru culegătorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se adună, la modul de uscare și la păstrarea lor, precum și unele medicații pentru cei care le colecționau și le comercializau cum să recunoască drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea cu alte plante comune.

Tot în această lucrare, Dioscoride subliniază că pe teritoriul Daciei se utilizau pe scară largă numeroase specii de plante, însă descrierea lor, bazată pe unele caracteristici exterioare ale lor este vagă și incompletă, dând naștere la incertitudini și confuzii. Este de amintit că aceeași incertitudine se constată și în cazul lucrărilor altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de specii și grupuri de specii multe medicinale și „Naturalis historia” a lui Plinius cel Bătrân, contemporanul lui Dioscoride.

Traducerea operei lui Dioscoride în limba latină s-a realizat abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar trebuie menționat că ea s-a bucurat de o mare prețuire și a fost de multe ori transcrisă.

Nicolae Vătămanu consideră că prin sec. Al III-lea, unul dintre copiști, probabil originar de prin părțile noastre a adăugat la denumirile unor plante date de autor în latinește și în grecește, denumirea în limba dacică. Este bine stabilit că aceste adaosuri n-au putut fi făcute de Dioscoride însuși, fiindcă el trăise cu 2 secole mai înainte și deci fusese medic militar roman (în armata romană sub împărații Claudius și Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o dată în Dacia.

Pe de altă parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) și grecești (6). Constatarea aruncă o lumină edificatoare și asupra provenienței populației din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia, unde localnicii, printre care cei de obârșie dacică predominau, se găseau pe cale de romanizare.

Nume dacice de plante sunt menționate și într-o lucrare în limba latină, al cărei autor Pseudo-Apuleius și titlul „De medica minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt convenționale deoarece lucrarea s-a păstrat numai în copii executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai puțin îndepărtate. În lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind indicate și 32 (după unii autori 26) nume dacice de plante dintre care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele apar stâlcite.

Se pare că Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui Dioscoride la elaborarea lucrării sale.

Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingviștii au admis ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latinești (9) și grecești (8). Este interesant de reținut, că în această scriere, interpolată în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latinești și grecești au rămas cam aceleași ca și la Dioscoride, în timp ce numărul denumirilor dacice a scăzut cu 11, ajungând de la 26 la numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care sugerează precipitarea procesului de romanizare al dacilor.

Dar, pe de altă parte, acest fapt ne mai arată că totuși în veacul al IV-lea, se mai cunoșteau unele denumiri dacice, că se mai vorbea încă în limba dacică, pe cale de a fi uitată. Este încă o dovadă a continuității neamului nostru în patria sa străveche.

Denumirile dacice de plante au fost intens studiate și în primul rând s-a încercat identificarea lor, căutându-li-se corespondențele în botanica medicală a poporului român.

Unul dintre primii savanți care au întreprins această cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii pentru plantele medicinale insignifiante, a căror determinare botanică nu este totdeauna sigură”.

Învățatul clujean I.I. Russu a identificat totuși un grup de 18 plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt:

Aniarsexe (iarbă săracă, sparcetă, baltacină);

Budathla (limba-boului, miruță);

Cinuboila (mutătoare, împărăteasă, brei, curcubețean, tidva de pământ);

Coadama (limbarița, codru, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, pătlagina apei, podbal-de-apă);

Dielleina (măselariță, nebulariță, sunătoare);

Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare),

Duodela – vezi dielleina;

Dila – vezi dielleina,

Dyn – (urzică);

Quoleta – (mărgelușe. Mei păsăresc);

Mendruța (strigoaie);

Mizele (lămâioară, cimbru adevărat, cimbru de grădină);

Olma (soc);

Priadila (viță albă, curpen);

Riborasta (brusture);

Salia (ciumăfaie);

Sciare (varga-ciobanului, scătuș);

zila = element final în numele de plante dace.

Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu siguranță, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I. Russu le-a cuprins în repertoriul său lexical – etimologic traco-dac.

Din punctul de vedere aș acțiunii farmacologice, aceste plante au o importanță secundară.

Dar în afară de aceste 18 plante în lexicon mai figurează încă vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar dacă pentru moment, nu li se poate sa deocamdată o etimologie.

S-a încercat prin sondaj, să se afle în ce afecțiuni puteau fi folosite de către vindecătorii daci și străromâni cele 18 plante identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrări de botanică medicală.

S-a putut astfel constata că trei dintre plante nu sunt menționate ca medicinale:

aniarsexe (iarbă săracă);

butathla (limba-boului);

sciare (varga-ciobanului);

Printre celelalte, 9 au o acțiune calmantă și anume 4 în durerile de tipul colicelor ca:

briza (secara);

diesema (coada-vacii, lumânarea);

mendruța (strigoaia);

salia (ciumăfaia, lemnul-dulce);

3 se dau în durerile de măsele:

dielleina (măselarița);

duodela;

dila;

1 în durerile reumatice:

cinubola (mutătoarea);

și 1 în crizele de epilepsie:

coadama sau coalama (limbarița):

Două plante au o acțiune cicatrizantă:

dyn (urzica),

riborasta (brusturele).

Una este expectorantă:

mizela (cimbru).

Una este sudofifică și diuretică:

olmo (soc);

și una :

quoleta (mărgelușe, mei păsăresc)

are o acțiune bizară, neverificată pe meleagurile noastre.

Rezultatele sumarului sondaj nu oferă nimic surprinzător. Predomină calmantele, scopul prim al ajutorului medical de totdeauna și urmează de la distanță, cicatrizantele și expectorantele.

Întinzând cercetarea și asupra grupului celorlalte plante cu nume dacice (20): cinci au calități antiflogistice-revulsive, cinci sunt depurative; patru sunt cicatrizante; două sunt calmante-anestezice; două sunt antihelmintice și una este expectorantă.

Este necesar de amintit că plantele studiate mai sus, nu reprezintă totalitatea botanicii medicale a poporului dac și a urmașilor săi. De exemplu, buruiana cu flori roșii numită „tătăneasă” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care poporul nostru o credea, până nu de mult, bună pentru bolnavii care scuipau sânge, se recomanda și acum 1500 de ani în Galia, ca și în întreaga Europă romanică împotriva a tot felul de pierderi de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria și el împotriva hemoptiziilor.

Am afirmat mai sus că cele 18 plante identificate de I. I. Russu nu sunt dintre cele mai importante și mai obișnuit folosite buruieni de leac. Este de crezut că acelea care se bucurau de o circulație mai mare căpătaseră sau își păstraseră denumirile latinești sau grecești și numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rară își conservau vechile nume dacice.

De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasă, dacă nu, chiar imposibilă.

Trebuie adăugat că nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasă, dar însăși identificarea științifică după canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridică probleme neașteptate.

Astfel, aiul de pădure, pe care Z. Panțu îl identifică cu Alium ursinum sau leurdă, la bulgari levurda, ceea ce îndreaptă spre un fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeași plantă apare însă în altă lucrare de botanică sub numele de Chelidonum majus, rostopască, iargă-de-begi.

Asemenea discordanțe sunt frecvente, ceea ce ne obligă să credem că există o mare variație regională a denumirilor populare ale plantelor de leac, că poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns să le confunde.

Nici indicațiile date de diverși autori de folclor medical, cu privire la afecțiunile în care se recomandă o anume plantă nu concordă. Bunăoară „iarba-grasă” (grecește = andrachne, latinește elecebra, în dacă (ax) este identificată de Panțu ca fiind Sedum maximum și recomandată de un autor de medicină populară ca utilă în cataplasme iar de altul ca vermifug.

Și totuși cea de-a doua denumire populară a ierbii grase este „iarbă de urechi” care credem că trebuie să prevaleze, fiindcă dă direct indicația folosirii ei în medicina populară.

Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale, trebuie menționat și subliniat faptul, că ele au reprezentat o interesantă și indiscutabilă dovadă a existenței medicilor în fosta Dacie.

Am arătat că aceste denumiri au fost introduse prin secolele al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele redactate anterior de Dioscoride și Pseudo-Apuleus. Dacă denumirile dacice ar fi apărut numai într-unul dintre tratatele botanice menționate, s-ar fi putut spune că a fost o inițiativă întâmplătoare, lipsită de o semnificație deosebită. Dar apărând în două opere copiate la interval de secole, ni se prezintă o situație care se cere explicată. De la început trebuie să admitem că introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea unei necesități. Ele trebuiau să folosească cuiva: dar anume cui? Oamenilor fără carte? Fără îndoială că nu!…

Beneficiari nu puteau fi decât meșteșugarii medicinii, oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care își cunoșteau plantele, ci ceilalți veniți de undeva din afară și care lucrând cu acele plante trebuiau să le cunoască numele și în limba populației locale pentru a le recomanda bolnavilor.

În secolul al VI-lea călugărul Cassiodorus (486-452) dădea în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta folosire a plantelor medicinale. Erau noțiuni pe care medicii trebuiau să le cunoască, să se familiarizeze cu proprietățile fiecăreia în parte și asociate. El mai spunea: „Dacă nu știți grecește, citiți traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a descris și a desenat ierburile câmpului cu o minunată precizie”. Este evident că aceste herbarii se adresau știutorilor de carte și bineînțeles în primul rând acelora care practicau medicina.

În codicele constantinopolitan, numit și Codex Aniciae Julianae, păstrat la Viena, datând din anul 512 se găsește textul lucrării lui Dioscoride, însoțit de numeroase sinonime „dacice”. Faptul că ele sunt scrise cu alte caractere dovedește că avem de-a face cu interpolări târzii, provenind și din limba primilor slavi care s-au așezat în timpul acesta în Dacia Aureliană, întâlnim aici și unele denumiri de factură greacă, latină și traco-dacică.

Este însă interesant că primele cărți apusene care pomenesc de numirile „valahe”, consideră românești cuvintele presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Așa procedează Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila, propodula) și Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), după care autori le enumeră și Mentzelius în dicționarul lui din 1682.

Deși lipsa unei documentații mai extinse asupra medicinei geto-dacice, ca și raritatea extremă a scrisului, nu au îngăduit să fie păstrate texte în limba strămoșească, totuși „cultura strămoșilor geto-daci, de un grad și o calitate superioară – atât în medicină cât și în astronomie constituie – arăta C. Daicoviciu – un motiv de legitimă mândrie și avem datoria de a o face cunoscută”.

După cucerirea Daciei de către romani, ia naștere pe teritoriul țării noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea autohtonă, medicina provincială, bogată sub aspect terapeutic.

Sunt de amintit cele două ștampile de oculiști, confecționate din piatră și găsite pe teritoriul țării noastre. Ele se aplicau pe coliruri proaspete, preparate din substanțe de origine vegetală și minerală fiind folosite în tratamentul afecțiunii trachomatoase. De la romani s-a păstrat obiceiul întrebuințării unui mare număr de plante utilizate până nu de mult. Acum aproape un secol Hașdeu atrăgea atenția asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale folosite de romani și descrise de Pliniu și mijloacele de tratament, așa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav chiar în teza sa de doctorat.

În ce privește medicina care a luat naștere pe teritoriul Daciei după cucerirea ei de către romani este interesantă remarca făcută de profesorul V. Bologa: „Medicina provincială din Dacia sclavagistă romană a avut unele caracteristici care îi dau o nuanță locală. Prin elementele ei străvechi de practici și credințe medicale, ca și prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componentă importantă în alcătuirea medicinei populare românești de mai târziu”.

Ulterior, odată cu așezarea slavilor pe teritoriul țării noastre, aceștia au adus cu ei bogate cunoștințe asupra plantelor medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sănătății și au influențat în mod substanțial fondul lexical primitiv, privitor la plantele medicinale (hrean, mac, pelin, răchită, rapiță etc).

Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizării remediilor vegetale pe teritoriul țării noastre, există puține informații. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia și etnografia, pot fi folosite în acest scop.

3. VALORIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ÎN PERIOADA EVULUI MEDIU ROMÂNESC

Trebuie menționat faptul că, din păcate, din perioada: sfârșitul secolului I e.n. – începutul celui de-al XIII-lea secol e.n. încă nu au fost descoperite documente scrise autohtone care să ateste utilizarea plantelor medicinale de strămoșii noștri. Fără îndoială, că asemenea documente există deoarece „Manuscriptul” de la Ieud (Maramureș) din 1391, redactat într-o limbă curat românească, dovedește că cel puțin de la desăvârșirea formării voievodatelor noastre se poate vorbi de o limbă românească „a cărei mamă este limba dacă, asemănătoare cu limba latină rustică”.

Se poate spune deci că în domeniul cunoștințelor medicale, implicit al etnofitoterapiei, timp de mai multe secole, s-a progresat lent.

Medicina băbească, în care însușirile reale ale plantelor se amestecau cu tot felul de descântece și practici dăunătoare (deochi, moroaice, iele) își găseau un concurent în medicina preoțească. Din plante cunoscute de altfel de popor, preoții sau călugării preparau soluții și alifii cu care îi alinau pe suferinzi.

Folclorul nostru ne oferă multe exemple de magie imitativă. Legătura dintre boala privită ca o pedeapsă cerească și vindecare (unde pe lângă acțiunea plantelor trebuiau să mai intervină vrăjile, farmecele, descântecele) se contura pe un fond mistic pronunțat.

Marele om de știință Valeriu L. Bologa, care s-a ocupat și de studiul plantelor medicinale făcea următoarea constatare: „mai avea Românul și pe doftorii săi străvechi: vracii, babele și călugării iscusiți care instinctiv cu empiria perpetuată de veacuri, adesea știau ă dea haina bozgoanelor și a descântecelor leacuri de o valoare terapeutică uimitor de reală”.

În afară de acești lecuitori ai poporului de rând, care din timpuri străvechi până astăzi au rămas aceiași, „înțelepții experienței”, străini însă de progresele științei, după anul 1500 apar în trecutul nostru, tot mai des, „doftori” mai mult sau mai puțin învățați, care au trăit și lucrat timp mai îndelungat sau mai scurt pe meleagurile noastre.

Sunt medici chemați de voievozi sau boieri, vindecători pripășiți pe lângă curți, uneori învățați respectabili, mult mai des însă epave rătăcite ale științei apusene. Ei își au rostul lor în istoria medicinii în țările românești, nu însă în istoria evoluției medicinii românești.

Ar trebui amintit faptul că documente din secolul al XVIII-lea arată că în acea epocă, bărbierii tratau bolnavii cu „buruieni de leac”. Domnitorul Alexandru Lăpușneanu fiind bolnav de ochi (1558) a fost îngrijit de un bărbier din Ardeal cu niște „herbarius”.

În secolul al XV-lea își fac deci apariția primii medici și farmaciști…Oricine lecuia însă suferințele în acele timpuri trebuia să cunoască bine plantele, despre acest lucru „vorbind numeroase documente scrise, cum sunt pravilele domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab din 1646-1652”.

Pravila domnitorului Matei Basarab (1640-1652) arată că „Vraciul are voie să studieze ierburile și să descopere leacurile împotriva otrăvurilor”.

Numeroase precepte medicale, termeni de boli și leacuri se întâlnesc și în minunata povestire alegorică „Istoria hieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir.

O formă de activitate științifică ce trebuie a fi consemnată este apariția cărților de medicină (care conțin referiri și la utilizarea plantelor medicinale).

Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un „Herbarium” cuprins într-un sbornic slavon datat din secolul XV, mai precis în 1587 la Cluj și în care sunt consemnate 13 plante folosite în medicina populară.

Tot în Cluj, în 1578, Petrus Mliusz Juhsz a publicat un „Herbariu”, prelucrare după Lonicerus, iar Ioan Căianu 81629-1687) a publicat un herbariu, pentru care a fost socotit cel dintâi „botanist savant din Transilvania”.

„Psaltirea Scheiană” (1515) descrie scorțișoara, isopul și o gumă numită „intacta”, iar Lexiconul slavo-român din 1694 cuprinde numeroase recomandări privind denumirea și utilizarea unor plante medicinale cum sunt izma, mușețelul.

În alte cărți vechi se menționează fiertura de știrigoaie cu care se spală oile de râie, metodă folosită și azi de ciobanii noștri.

În popor circulau pe atunci, tot felul de manuscrise despre plantele de leac, și este emoționant de constatat cu ce mijloace elementare se ajutau moșii și strămoșii noștri.

Până la „Manuscrisul popii Bratul”, cel mai vechi manuscris de folclor medical (de prin 1559-15609, cel cu numărul 312 de la Biblioteca Academiei, a fost datat 1660-1670 și cuprinde rețete, care par a proveni din tradiția bizantină, precum și din experiența de fiecare zi a țăranului român.

Același țăran român, despre care un mare om de știință Traian Săvulescu afirmă că a fost „cel dintâi fitosociolog, născut iar nu făcut, care cu traista pe umăr, – cutia de herborizat – s-a cățărat pe piscurile munților, a cutreierat pădurile, a călcat smalțul poienilor, a străbătut întinsul stepelor. Desimea rogoazelor și sălbăticia stufului bălților”.

Capitol de literatură populară cu un pronunțat caracter practic, rețetele de leacuri au circulat din abundență fie pe cale orală, fie în scris.

Leacurile populare transmise din generație în generație pe cale orală au fost așternute pe hârtie, alături de alte texte din literatura apocrifă, așa cum au fost culese de diferiți autori.

Printre cele mai vechi manuscrise de acest gen din țara noastră se numără și Manuscrisul nr. 740, lucrare care datează din secolul al XVI-lea și este scrisă în limba slavonă. În prima parte a acestei lucrări intitulată „Folosirea plantelor de leac”, sunt indicate unele produse vegetale folosite în medicina populară și care au acțiune terapeutică recunoscută și în medicina cultă.

Menta – descrisă de autor ca fiind o plantă bună, care „are putere și vindecă mai toate bolile”. Pentru extragerea principiilor active se recomandă fierberea plantei în vin sau în apă. Se indică administrarea dimineața pe nemâncate și se menționează că „smulge cu puterea sa toate stricăciunile lăuntrice”.

Și astăzi în medicina cultă, frunzele de mentă sunt folosite în afecțiuni gastrointestinale, diskinezii biliare etc., sub formă de infuzii sau tincturi.

Napul – este recomandat ca o plantă „bună și tămăduitoare”, care fiartă în apă, poate folosi la spălarea capului. Fiartă în vin și băută dimineața pe nemâncate, după autor, ar îndepărta viermii intestinali.

Urzica – este indicată de autor atunci „când unui om îi este greu la stomac”. „Bea și vei fi sănătos” se spune mai departe în manuscris. Prepararea băuturii vindecătoare se face „fierbând urzica și amestecând-o apoi cu miere proaspătă de fagure”. Pentru tuse: „fierbe urzica cu apă și bea pe nemâncate”. De asemenea„cine are răni, pisează frunze de urzică cu untură veche, curăță toate rănile și le vindecă”. Sucul de urzică amestecat cu vin este util, după autor, în afecțiunile splinei, în icter etc.

Roinița (Melissa officinalis) este recomandată de autorul manuscrisului în afecțiunile oculare, înmuind în sucul plantei pâine albă și apoi aplicând pe ochii bolnavului. Pentru însușirile sale terapeutice, încă mai numeroase, Melissa este și azi prezentă în arsenalul terapeutic.

Despre pătlagină, în manuscrisul citat scrie că este indicată pentru tratamentul rănilor, frigurilor sau diareei, sub formă de unguent sau fiartă în vin. „Cine are dureri în ureche picură zeamă de pătlagină în ureche și-l lasă durerea”. Pentru durerile de ochi, se recomandă de asemenea bolnavului „să stoarcă zeama de pătlagină și să o pună în ochi”. Pentru durerile de dinți „stoarce zeama de tulpină de pătlagină și unge dinții”. De asemenea, „care femeie are dureri lunare, ia pătlagină, fierbe cu vin sau cu oțet, să bea dimineața și seara, vindecă durerea”. Iată numai câteva din recomandările terapeutice ale pătlaginei, un veritabil panaceu, după cum scrie autorul.

Mărarul, traista ciobanului, ghințura, brusturul, anghelica, sunt menționate și ele urmate de indicațiile terapeutice, administrare etc.

Manuscrisul prezintă interes atât prin vechimea lui, cât și prin claritatea expunerii, mijloacele farmacoterapice recomandate fiind deosebit de utile pentru cercetările de etnofarmacoterapie de mai târziu.

Dacă unele recomandări terapeutice sunt justificate din punct de vedere științific, sunt totuși foarte multe care nu pot justifica folosirea plantei în afecțiunea indicată. Proprietățile terapeutice ale unor plante ca menta, roinița, urzica și altele sunt bine cunoscute în farmacia și medicina cultă dar lecuitorul popular le atribuie o pluritate de utilizări, dintre care, desigur numai unele sunt explicabile.

Numeroase alte documente „ulterioare” au confirmat și ele din plin că „arta” vindecării și prevenirii unor boli cu ajutorul plantelor, are în țara noastră o veche și bogată tradiție. În sprijinul acestei afirmații pot fi amintite: „Pravila lui Matei Basarab” tipărită la Târgoviște în 1652, Lexiconul slavo-român din 1694 li Hrisovul domnitorului Grigore Ghica emis în 1725 la înființarea Spitalului Pantelimon din București, în care printre altele se prevedea rolul farmacistului ca „știutor și cunoscător al botaniceștilor ierburi”.

Primele dicționare manuscrise sunt întocmite după dicționare străine, ca acela al lui Corbea și al Anonimului de la Caransebeș, cu multe numiri traduse în românește din maghiară, de pildă. Multe asemenea cuvinte cuprinde și dicționarul de plante al lui Iosif Benk „Nomenclatura Vegetabilium” din 1783. I. Benk, considerat ca unul din cei dintâi culegători de denumiri românești de plante, este și autorul operei fundamentale „Flora Transilvanica”, al cărui manuscris a dispărut, se pare că, pradă unui incendiu la Aiud. Această vastă monografie publicată de Benk în trei volume la Viena, a precedat cu câteva decenii prima floră tipărită a Transilvaniei, aparținând lui J. Chr. Baumgarten apărută în 1816, de asemenea la Viena (Enumerația stirpium Magno Transilvaniae Principatui).

Împreună cu medicul Adam Molnr și cu farmacistul austriac J. L. Lorenz von Langendorf, Benk realizează vocabularul botanic „Nomina Vegetabilium” cuprinzând denumirile a 612 plante medicinale, publicate în trei limbi printre care și română.

În traducerea academicianului Emil Pop de la Cluj-Napoca, reținem două constatări ale lui I. Benk (din anul 1778 și respectiv 1781):

„mai ales româncele întrebuințează pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de alții”;

„românimea cunoaște foarte bine ierburile și întrebuințându-le pentru folosul ei, întrece alte neamuri”.

Numeroase manuscrise sau tipărituri, mai ales calendare scrise în limba română și cu bogat conținut de rețete și leacuri populare au apărut în țara noastră în special în secolul al XVIII-lea.

La jumătatea sec. YVIII, marele ban Antonache Calliarchi nota rețete de proveniență cultă, medicală dacă ținem seama că el era fiul doctorului Pantaleon Calliarchi, medicul lui Brâncoveanu și studiase la Padova la secția de „artiști”, medicina și filozofia.

În manuscrisul la care ne referim sunt aproape 7 rețete din care una singură este menționată ca provenind de la marele ban Antonache Calliarchi. Iată această rețetă: „Despre gălbinare: 75 dram rădăcină de Iarba lui Tatin, 25 dram rădăcină de iarbă-mare, să le speli bine, apoi să le razi la răzătoare cu hreanul, apoi să pui dramuri 125 de miere, să fiarbă, să-i iei spuma, apoi să pui 1 dram șofran de Beci (Viena) muiat în miere și rădăcinile să le amesteci până se fac magiun, de care să mănânce ziua de trei ori câte o lingură de dulcețuri, până s-a vedea mântuit”.

Este așa cum se vede formula unul electuar (magiun, șerbet) prezentarea farmaceutică cea mai obișnuită în care intrau ca principale ingrediente „iarba mare” sau „omanul” – medicament cu virtuți vermifuge, antibacteriene și antibronșitice (spasmolitic, expectorant) și în al doilea rând „iarba lui Tatin” sau „tătăneasa” – străvechi medicament, cunoscut și de medicina romanilor și folosit extern în tratamentul rănilor și inflamațiilor, iar intern în ulcerul gastric.

Un alt document interesant îl reprezintă caietul de însemnări pentru „doftorii sau leacuri” scris după dictare în 1788, cu litere chirilice, de Florea Copilul. Acest caiet existent în Biblioteca Academiei (manuscris nr. 3759) reprezintă un prețios document de informare asupra „sfaturilor de sănătate pentru oameni și vite, ca și asupra leacurilor din cele trei regnuri folosite de poporul român în alinarea suferințelor”. Sunt adunate aici 165 de rețete pentru multe feluri de boli și suferințe ale omului și ale dobitoacelor apropiate casei.

La baza copiei a stat un text moldovenesc, care atestă unele moldovenisme ca marule, găinaț, zahăr, scai moldovenesc, straichină și altele, caietul fiind scris pentru necunoscutul „dumnealui logofătul Gheorghie”, dar cu multe greșeli, cifre rău transcrise, care fac textul confuz.

Dintre leacuri, drogurile vegetale sub formă de ceaiuri, oblojii, băi, sunt cel mai frecvent citate.

Apar aici peste 80 de plante medicinale, majoritatea fiind indigene și putând fi astfel ușor identificate: afinul, macul, alunul, ceapa, cimbrul, cânepa, busuiocul, tătăneasa, lumânărica, muștarul, napul galben, nucul, scaiul voinicesc sau varga ciobanului, socul, usturoiul, vâscul de păr etc.

„Pătimașul” de acum două sute de ani căuta vindecarea pe toate căile care îi stăteau atunci la îndemână. Multe din leacurile sale ne pot face astăzi să surâdem mai ales când ne dăm seama că unele aveau efect contrariu celui așteptat. Între acestea: consumul de usturoi sau băutul leșiei din cenușă de coajă de stejar împotriva trânjilor; probabil că aici este însă vorba de viermii intestinali („și face tot grămezi pre toți”).

Alte pretinse „remedii” mai mult agravează boala decât o vindecă. Cu toate acestea, studierea leacurilor prezintă nu numai un incontestabil interes medico-istoric, dar și o anumită valoare practică, prin eventualele sugestii pe care le-ar putea oferi terapeuților și farmacologilor de astăzi.

Dacă la început s-au folosit la tratarea bolilor mai ales produsele naturale ca atare: aplicarea unei frunze pe rană, mestecarea unui fruct, a unei frunze etc., cu timpul s-a observat că rezultate mai bune se obțin prin prelucrarea acestor produse, ajungându-se astfel la forme de administrare foarte variate.

Cercetând o serie de manuscrise de medicină populară din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, atât din Moldova, cât și din Țara Românească se poate observa modul de evoluție a acestor forme. De unde la începutul secolului al XVIII-lea găsim indicate în majoritatea cazurilor, produsele naturale ca atare și numai puține forme ca unsori, fierturi sau plămădeli, în secolul următor întâlnim forme foarte variate, unele necesitând o preparare complexă: pulberi, soluții alcoolice uleioase, oțeturi, vinuri, fierturi (infuzii și decocturi) macerate, hapuri (pilule); pentru uzul extern: unguente (unsori, alifii, frecții), coline, emplastre (blasture), fumigații, băi (feredee) etc. denumirea era dată fie de consistența preparatului (praf, marmeladă) fie de prelucrarea suferită (felurită, plămădeală etc., fie chiar de destinație (unsoare, frecție etc.). ca vehicul se foloseau apa, țuica, vinul, untdelemnul, oțetul, făina, pâinea și altele.

Printre procedurile fizioterapeutice populare cele mai întrebuințate, cataplasmele ocupă un loc important. Poporul le numește legătură, plastor, pălitură. Ele constau din aplicarea, de obicei pe regiunea bolnavă, a unor substanțe păstoase, la temperaturi diferite.

Există numeroase mărturii istorice care atestă folosirea cataplasmelor în medicina populară românească. Sulzer, în a sa „Geschichte der Transalpinischen Daciens” citează între altele leacuri folosite de români, cataplasmele cu ovăz și cu nalbă mare. În unele manuscrise românești din secolul al XVII-lea ( de exemplu, în mss. Rom. Nr. 312 din Biblioteca Academiei), cataplasmele ocupă un loc important.

În alcătuirea cataplasmelor vindecătorul popular folosește un mare număr de substanțe, atât organice cât și minerale, dar și numeroase plante medicinale (în ordinea frecvenței: nuc, podbal, anin, pelin, pătlagină, păpădie, nalbă, izmă, iarba lui Tatin, rozmarin, cimbru etc.).

O serie de documente de interes medico-istoric amintesc despre plantele cu efect diuretic sau dau indicații cu privire la denumirea populară a bolilor în care aceste plante erau utilizate. De pildă, Samarian enumeră mai multe manuscrise din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, bogate în date referitoare la plantele de leac și în care bolile renale și uropoetice apar sub denumirile de „dropică”, „hidropică”, „patimile rărunchilor”, „bolile bășicii”, „oprirea udului” etc. unele din plantele medicinale (exemplu: pelinul, pirul, bozul, urzica, socul etc) sunt menționate în documente din secolul XVII și XVIII în legătură cu tratamentul afecțiunilor cardiace și al „junghiului”. În multe cazuri, efectul lor terapeutic se datora probabil diurezei abundente pe care o provocau.

Despre diureticele populare de origine vegetală întrebuințate de românii din Țara Bârsei, găsim o serie de relatări interesante în lucrarea medicului brașovean Martinus Lange (1753-1792) intitulată Recensio Remediorum Praecipuorum Transylvanicis Domesticorum (Despre leacurile casnece din Transilvania) din anul 1788. Lange relatează că în hidropizie (ascită) se folosesc molura, iarba fiarelor, bozul, pătrunjelul, ienuperele, lintea comună etc.

Medicul Istvan Mtyus (1725-1802) din Târgu-Mureș semnalează în lucrarea sa „Dietetica veche și nouă” apărută între anii 1786 și 1793, întrebuințarea empirică în scopuri diuretice a ienuperului, nalbei și năutului.

Printre manuscrisele vechi aflate în Biblioteca Academiei câteva au fost cercetate de Em. Gheorghiu și Filofteia Mihai care au publicat un studiu numit „Manuscrise cu elemente de farmacoterapie populară aflate în Biblioteca Academiei și Arhivele Statului din București” pe care l-am conspectat.

Un mozaic de leacuri sunt cuprinse în manuscrisul nr. 2183 (sec. Al XVIII-lea), care reprezintă o migăloasă culegere de rețete caracterizate printr-o mare diversitate, așa după cum arată copistul Ioan Grămătic la 27 februarie 1766, când semnează acest manuscris: „Aicea însămnăm pentru toate boalele la care ce tămăduire trebuie”.

Un alt manuscris (nr. 271, Acad.) care reține atenția este cel al serdarului Grigore Andronescu și datează din perioada 1828-1848. Acesta conține alături de poezii și rețete din economia casnică (dulciuri, mâncăruri etc.) și diferite rețete medicale. Dintre indicațiile terapeutice întâlnite în acest manuscris:

„untul de sunătoare, adică balsamul este bun de răni de tot felul”.

„cuișoarele sunt bune de dorul măselei” (li în prezent sunt folosite – oleum – în stomatologie).

„florile de nalbă, rădăcina de nalbă fierbându-se un ceas sunt bune de tuse” (și în prezent se recomandă Flores malvaes în bronșite, laringite, inflamații ale mucoaselor).

„pelinul verde pisându-se și zeama lui bându-se este bună de friguri” (cu oarecare modificări ale indicațiilor terapeutice, pelinul face parte și azi din arsenalul medicamentos).

„pătlagina este bună la răni”.

„revent plămădindu-se în rachiu și bându-se la prânz și seara câte un păhărel face ieșire afară”.

Bogat în prescrieri de mijloace terapeutice populare, dintre care foarte multe sunt folosite sub diferite forme, adoptate de farmacoterapia cultă în arsenalul terapeutic contemporan, acest manuscris (271) atrage atenția în mod deosebit și prin partea sa introductivă: „pentru întâmplare de boală… bine și de trebuință este să aibă în casă aceste însemnate doctorii”.

Alte genuri de manuscrise sunt acelea care provin din mediul călugăresc. În afară de partea mistică, ele cuprind și o parte practică. Dintre aceste manuscrise trebuie menționat cel cu nr. 1599 (Biblioteca Academiei) în care se arată că „această carte doctoricească s-a făcut prin osârdia Părintelui Nicador Bolnicerul”, este scris în 1854 și cuprinde 120 de rețete.

Tot în același mediu mânăstiresc (la Mânăstirea Cernica) a fost alcătuit și manuscrisul nr. 1977 (Biblioteca Academiei care cuprinde de asemenea balsamuri, alifii, prafuri, plasture, droguri etc.

Interesante sunt aceste prescrieri populare sub aspectul posologiei cât și al operațiilor folosite la preparare.

Astfel în manuscrisul 3794, găsim un mare număr de rețete bazate pe mijloace concrete, fără aspecte de misticism și în care sunt indicate procedee de extragere a principiilor active din produsele vegetale, uneori apropiate de cele folosite în farmacia cultă a vremii respective. Se recomandă foarte des ca procedeu de extracție fierberea plantei în vin, oțet, apă sau simpla macerare într-unul din aceste produse extractive; exemplu: „când face omul bube la gură coaja de rodie să se piseze bine, să o fiarbă în vin și apoi să o bea” sau „unsoare de prăsade (pere): să iei o oca de prăsade nu prea coapte, o oca de untdelemn, să șadă la căldură trei zile și trei nopți”.

Se recomandă apoi fierberea amestecului pentru obținerea unei unsori care „potolește treapădele cu sânge (diareele) în același fel și din alte poame din livezi să se facă unsori”.

Reține atenția macerarea și extracția cu ulei la cald, operație pe care o întâlnim și în Farmacopeea Română ediția I din 1862.

În afară de unele substanțe chimice, mai par în manuscrise și ingrediente vegetale ca frunza de măslin, siminochie, mana etc., care cresc prin alte țări.

Conștient de valoarea terapeutică a medicamentelor care se puteau obține de la spițerie pe baza rețetei medicale și în urma unei consultații medicale, poporul – în special cei nevoiași – recurge tot la leacuri tradiționale. Acest aspect social apare foarte pregnant în manuscrisul românesc din secolul al XVIII-lea nr. 2640 (Biblioteca Academiei) p. 49, unde se dau următoarele recomandări:

„S-ar cădea ca fieștecare gospodar să aibă în casa sa aceste puține învățături a doctorilor la vreme de nevoie care lesne se pot găsi în casele celor săraci și fără cheltuială iar oamenii cei înstăriți s-ar putea îndestula de la spițerie prin rețetele doctorilor care sunt iscusiți către fieștecare boală etc.”.

Pe lângă manuscrisele vechi în care sunt menționate plante de leac merită să fie semnalată și traducerea românească a lui G. Sion în manuscrise după lucrarea în limba greacă a dr. C. Caracaș intitulată „Topografia Munteniei” și apărută în 1830. Ea cuprinde interesante informații cu privire la întrebuințarea unui însemnat număr de plante alimentare sau cu acțiune vindecătoare, cunoscute în medicina populară din Muntenia. Sunt amintite plante ca: leușteanul. A cărui rădăcină era folosită ca stomahic și diuretic, iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat în bolile de piept,; mărarul, pentru proprietățile sale de a spori secreția de lapte a femeilor care alăptează; ștevia, recomandată în inflamații, pătrunjelul, ale cărui frunze și rădăcini erau folosite sub formă de ceaiuri și sub formă de cataplasme cu untdelemn în tratamentul umflăturilor și bubelor.

Dintre plantele medicinale, lucrarea amintește pelinul folosit împotriva frigurilor, nalba mare a cărei rădăcină era folosită în bolile de piept, anghelina din care țăranii – se menționează în manuscris – fac o zeamă pe care o dau la cei care au friguri, iar din rădăcina pusă în drojdie de vin cu zahăr fac o minunată licoare.

Nu lipsește nici pătlagina ale cărei frunze se pun la răni, centaura pentru vindecarea frigurilor, iarba lui Tatin (tătăneasa) din a cărei rădăcină se face o zeamă cu care „se combat diareele”, iar din foi se fac cataplasme cu untdelemn.

Dintre arbori se amintește nucul, din fructele căruia când sunt mici și crude, se face dulceață cu miere „care se dă la gâlci, răgușeală și sughițuri”.

Iată numai o parte din aspectele farmaco-terapiei populare, remarcate de dr. Constantin Caracaș în documentata sa lucrare.

Tot în prima parte a secolului al XIX-lea încep să apară o serie de lucrări care cuprind referiri la utilitatea plantelor medicinale. Astfel, „Cărticica tipărită întâi de pe limba leșească pe limba românească” (1806) recomandă podbalul și năvalnicul pentru tuse, isopul în amestec cu oțetul pentru dureri de dinți, fiertura de pelin pentru gargară și altele.

Într-un formular manuscris intitulat „Manual farmaceutic” al uneia dintre cele mai vechi farmacii ieșene (înființată la Iași în 1820 prin hrisov domnesc sub numele de „Paracelsus”) se găsesc enumerate 164 de specii de plante medicinale indigene, făcând parte din 60 de familii. Acestea demonstrează marea bogăție de plante medicinale și prin urmare de droguri întrebuințate în oficina de altădată.

În 1838 se editează la Iași „Doctorul și Iconomul casnic” care cuprinde „Rețeti pentru tot soiul de boale omenești, de acelea pentru cai, viti, cornuti, oi …”

În 1846 apare la București lucrarea doctorului Vasile Episcopeanu „Practica doctorului de casă” în care printre alte recomandări găsim că „rădăcina de păpădie, cicoare și buruiana de fumariță, se iau câte trei pentru splină, ficat și gălbănare”, întrebuințare confirmată azi științific.

Concomitent cu valoarea lor medicală, alimentară, aromatică și ornamentală, numeroase plante au avut și o utilizare specifică în desfășurarea unor momente tradiționale, mai ales în contextul unor obiceiuri tradiționale și ritualuri. Dintre acestea cele mai citate au fost: busuiocul, pentru exprimarea mesajelor dintre fata de măritat și flăcăul de însurat; frunza de iederă avea un rol similar în contextul șezătorilor de iarnă: cu sânzienele marca timpul florilor, culesul celor mai multe plante de leac; ramurile de salcie vesteau reînvierea naturii primăvara și erau folosite la Florii pentru încingerea oamenilor și decorul locuințelor.

Steagul călușarilor era el însuși împodobit cu nouă ierburi de leac, printre care cele mai importante erau: usturoiul – pentru funcțiile sale antireumatice și calmante; avrămeasa și odoleanul – cu calități cardiotonice; cânepa cu semințe, ca anestezic; pelinul – cu funcție de talisman, etc.

Datorită bogatelor resurse etnobotanice de pe ambele versante ale Carpaților, încă din Evul Mediu a luat naștere un comerț cu plante medicinale, care se desfășura periodic pe piața orașelor Brașov (Țara Bârsei), Pitești (zonele Argeș și Muscel), Târgoviște (Dâmbovița), Ploiești (Prahova), Buzău, Focșani (Țara Vrancei) etc.

Întâlnirile frecvente din aceste piețe și circulația țăranilor specialiști în culegerea plantelor de leac spre târgurile care se desfășurau în zonele etnografice de pe ambele versante ale lanțului carpatic au contribuit la consolidarea unității și continuității cunoștințelor etnobotanice, etnofarmaceutice și etnomedicale (implicit etnofitoterapeutice românești), concomitent cu dezvoltarea modalităților de fructificare medico-sanitară a acestora.

4. PRIMELE ACȚIUNI ORGANIZATE PENTRU

UTILIZAREA RAȚIONALĂ A PLANTELOR MEDICINALE ÎN ȚARA NOASTRĂ

Interesul față de plantele medicinale cunoaște o vădită creștere la începutul sec. Al XIX-lea. Acest fenomen se manifestă odată cu geneza fitochimiei ca știință, dar este și una din consecințele curentului medical care căuta sâmburele rațional al folclorului medical din diferite țări. Odată cu apariția burgheziei naționale în Țările Române, aceasta promovează tendințe de independență și pe plan economic. În acest scop, insistă între altele asupra studiilor aprofundate a florei autohtone în vederea unei valorificări economice.

Astfel, prima societate științifică românească, Societatea de medici și naturaliști din Iași, a promovat, de la fondarea ei studiul florei autohtone și în special, al plantelor medicinale. Strădaniile lui C. Vârnav, I. Szabo, I. Edel și ale altor membrii ai Societății ieșene în acest sens sunt semnificative.

Tendințe similare apar și în Transilvania, unde medicii luminiști ca I. Piuariu-Molnar, Martinus Lange, preconizează în locul medicamentelor importante și ostisitoare, leacuri populare – în majoritatea lor plante medicinale – considerate de ei ca eficace în tratamentul unor boli. Farmacistul sibian Peter Sigerus publică în 1791 lista plantelor medicinale care cresc în Transilvania, cu denumirea lor latină, română, germană și maghiară (175 de denumiri a 157 specii de plante). Acest tabel al plantelor medicinale va fi publicat din nou cu puține modificări în 1795 de medicul luminist Mihail Neustdter, protomedicul de mai târziu al Transilvaniei. Publicarea acestor tabele reprezintă un îndemn adresat farmaciștilor ardeleni să valorifice plantele medicinale autohtone în locul celor străine și importate.

Primul tabel botanic complet al plantelor medicinale din Transilvania și a locurilor unde ele cresc, apare în „Specificatio Omnius Vegetabilium Pharmaceuticorum”, lucrare iatrobotanică a protomedicului ardelean Ferencz Nyulac, scrisă și tipărită în 1808.

Lucrarea lui Nyulas apare cu opt ani înaintea valoroasei monografii floristice a medicului ardelean Johann Christian Baumgarten „Enumeratio Stirpium Magno Transilvanici Principatui” considerată până nu demult, prima lucrare care conținea date cu privire la răspândirea plantelor medicinale în Transilvania.

Scopul declarat al acestor lucrări era acela de a promova cauza propășirii valorificării plantelor medicinale indigene. În memoriul însoțitor al lucrării, Nyulas cere Guberniului Transilvaniei să interzică pe viitor importul plantelor medicinale care cresc în țară, iar farmaciștii care încalcă aceste dispoziții să fie pedepsiți prin arderea mărfurilor.

Răspândirea preocupărilor pentru științele naturii se datorează în primul rând Societății de medici și naturaliști din Iași, rezultată din transformarea Cercului ieșean de lectură medicală, în anul 1834, prin eforturile lui Iacob Czihak și ale lui Mihai Zotta, protomedicul Moldovei. În cadrul Societății, I. Czihak – fondatorul ei – tipărește în 1897 în românește cu litere chirilice) la Iași „Istoria naturală întâia oară în limba română”, aceasta fiind cea dintâi lucrare românească tipărită, de științe naturale.

În 1836 la Regensburg, în revista germană „Flora oder allegemeine Zeitung”, i. Czihak publică sub titlul „Florae Moldoviae species” o listă nominală în limba latină cuprinzând 1116 specii de plante, valorificând cercetările sale botanice efectuate împreună cu farmacistul I. Szabo pe teritoriul Moldovei. Tot în colaborare, ei publică în 1863 în revista „Flora” din Regensburg – „Despre plantele medicinale ce se întrebuințează la poporul român la boalele animalelor și vitelor”, lucrare care cuprinde și numeroase referiri la plantele medicinale întrebuințate de poporul român în tratamentul bolilor.

Pentru reconstituirea tabloului cuprinzând remediile folosite de poporul nostru în prima jumătate a veacului trecut, sunt de mare folos lucrările lui Constantin Vârnav (1806-1877), inițiatorul publicației „Povățuitorul sănătății și al economiei, foaie periodică pentru poporul românesc”, cea dintâi revistă de popularizare a științelor la noi în țară.

Însăși diversitatea sa inaugurată „Elemente de fiziografie a Moldovei” pentru obținerea diplomei de doctor în medicină, susținută la Universitatea din Pesta în 1836 – cea dintâi diplomă a unui medic moldovean – constituie o încercare de descriere a elementelor naturii Moldovei. Pe lângă tabloul vast al geografiei, climatologiei, etnografiei, igienei și medicinii populare din Moldova, Vârnav prezintă și o listă a remediilor terapeutice folosite în această regiune a țării: decoct de rostopască sau terci de ceapă, zdrobit cu miere în oftalmologie; decoct de rămurele de Pyrus malus dulcis (păr) – în scorbut; Tussilago farfara (podbal) – în tuse măgărească; ca medicamente pectorale (în boli de piept): lumânarea domnului, morcovul, păpădia, bozul, brusturul, fragii și căpșunile, nalba mare etc.; foi de tutun unse cu miere (extern) la cei cu pleurită (junghi). Se încerca vindecarea colicilor cu spirt de Semen Anisi (anison), Verba Rutas (rută), Centaurea minor (potroască), Mentha officinalis (mentă), Thymus vulgaria (cimbru de câmp), Chelidonium majus (rostopască). În abcesele torpide se stimulează colectarea cu ajutorul cepei coapte; ulcerațile supurate se tratează prin aplicarea de cataplasme cu decoct de Alchemillia vulgaris (crețișor) sau cu frunze triturate de limba-câinelui, alții cu frunze de plantago media (pleșcaiță). La suferinzii de febră acută se dă ca băutură decoct de Vitis idaca (iarbă-mare), iar în febră intermitentă se prescria apă distilată de Pulsatilla nigricantis (dediței) „dată în doză atât de puternică încât să producă vărsături.

Opera lui C. Vârnav constituie o valoroasă trecere în revistă a folclorului românesc și în același timp un prețios document consacrat etnoiatriei și etnofitoterapiei românești din trecut.

Bogăția și importanța datelor etnobotanice pentru studiul formării și dezvoltării culturi populare românești a fost evidențiată și de Simion Manginca în articolul „De însemnătatea botanicii românești” publicat în Familia, an X (1874), nr. 44-48, Oradea. O atenție deosebită le-a acordat B.P. Hașdeu când a întocmit „Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română ” (1884). Răspunsurile trimise din cele peste 700 de localități întocmite de cei mai zeloși cărturari ai satelor din acea vreme, constituie fondul de bază în studierea culturii populare, aceasta referindu-se la toate fenomenele ei, începând cu ocupațiile și încheind cu mitologia populară.

Parcurgând răspunsurile la cele 206 întrebări ne dăm seama că ele au fost principala sursă de informare și îndrumare pentru investigațiile ulterioare în vederea elaborării valoroaselor lucrări asupra obiceiurilor poporului român și asupra celor legate de viața de toate zilele, în care „plantele erau auxiliare importante”.

Interesul pentru utilizarea plantelor, a determinat în 1892, instituirea concursului cu tema „Botanica populară română, din punct de vedere al credințelor, datinilor și literaturii populare”, iar în 1897 a concursului cu tema „ Cromatica poporului român” de către Societatea de Științe, la care s-au primit 74 de memorii-răspuns, din care s-au publicat 6.

S-au adunat astfel date ample asupra plantelor comune și medicinale, mai frecvent utilizate ca remedii naturale de către țăranul român și la fel de frecvent întrebuințate în practici majore, farmece și vrăji.

Numărul leacurilor vegetale, folosite în medicina populară românească a fost mare. Din cele 876 de specii utile, aproape toate au fost folosite sub o formă sau alta și în medicina populară.

Atunci când apărea boala, vindecarea ei era o problemă existențială. Unde să se ducă cei mai năpăstuiți de ea, atunci când nu erau nici medici nici farmacii? Se duceau la femei meștere ale căror cunoștințe se bazau pe practici tradiționale milenare, transmise din generație în generație, nu învățate din cărți de „doftorii” și plante medicinale. În fiecare sat erau 2-3 bătrâne, la care se apela atunci când starea bolnavului nu se ameliora în urma leacurilor obișnuite. Acestea știau leacuri pentru toate bolile.

Unele cunoșteau zeci, altele sute de specii, cum a fost Sânziana Simonesc din Clopotiva, Ioana Stoienoaie din Nereju, etc.

În spijinul activității de valorificare a plantelor medicinale indigene au stat într-o oarecare măsură diferitele studii publicate sub formă de articole, broșuri – „cărți de doftorii” – la sfârșitul secolului trecut și în primele decenii ale acestui secol.

În 1899, farmacistul d. Bartolomeu scria despre „Plantele oficinale ce cresc în România” enumerând speciile care erau dictate de Farmacopeea română. Patru ani mai târziu, el publică în câteva numere consecutive ale „Revistei Farmaciei” articole cu privire la „Plantele ce servesc ca substanțe curative populațiunii rurale din România”.

În 1901. D Bartolomeu și Șt. Bartolomeu publicau: „cunoașterea plantelor cu aplicațiuni la medicina populară. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru căutarea sănătății” – București, Institutul Grafic Eminescu; lucrarea în a cărei introducere p. III, autorii notau: „plante ce pot folosi săteanului, cresc și împodobesc livezile și câmpiile țării noastre, strângându-le, uscându-le și conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemână pentru trebuințele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri ușoare de boală să alerge la cine știe ce depărtări pentru a-ți procura puțină izmă, floare de tei, mușețel etc. ca să facă ceaiul necesar pentru femeia lui ce este bolnavă sau copiii lui ce tușesc”.

Referitor la practicarea medicinei empirice, (prin utilizarea de plante medicinale) de către „babe iscusite”, în aceiași lucrare, autorii mai nou notau în prefață:„încă demult plantele au servit săteanului ca mijloc de vindecare a bolilor, dar se cunoșteau și întrebuințau numai de niște babe iscusite, care le administrau atât intern cât și extern, însoțindu-le întotdeauna de niște cuvinte aproape neînțelese numite descântece”. Cu mijlocul acesta ele atrăgeau mulțimea suferindă și în schimbul numai a unui păhăruț de rachiu, le dădeau povețe cum să culeagă cutare buruiană, cum să o plămădească și cum să o bea în cutare zi de lună nouă”.

Un pasionat cercetător al fitoterapiei românești de la începutul secolului XX, a fost și Stanciu Victor, cel care a publicat la Arad în 1916, broșura „Plantele de leac”. Trebuie reținut ceea ce ne mărturisește autorul în introducere:„când a apărut primul articol despre plantele de leac, am primit de la un doctor următoarea știre: Am cetit ce-ai scris despre plantele de leac. D-ta vrei să vindeci cu buruieni bolile pe care de multe ori nici medicii nu le cunosc; prin aceasta îndemni țăranii noștri care abia acum s-au obișnuit să recurgă la ajutor medical, să se sustragă de la binefacerile științei medicale”. Oare aceasta să fi fost atitudinea oamenilor de știință față de studiile etnoiatrice și etnobotanice? Se pare că nu …

Răspunsul pe care îl dă însuși autorul mi se pare relevant în ceea ce privește atitudinea omului de știință, vizavi de un domeniu – terapia cu plante medicinale – care în decursul secolelor trecuse cu brio „proba aspră a timpului”: „nu voiam și nici acum nu vreau să spun cum se „vindecă bolile cu buruieni” și nici „să îndemn țăranii noștri să se sustragă de la binefacerile științei medicale”, dar „importanța plantelor de leac nu se poate nega; ele pot aduce – dacă ar fi cultivate sau colectate rațional – bunăstarea ținuturilor în care astăzi zac nefolosite. O mare parte a medicamentelor sunt extracte ale plantelor; medicamentele sunt scumpe; plantele medicinale se plătesc bine, dar în punga sătenilor noștri nu intră nici un ban de pe plantele de leac. Doresc deci să dau un îndemn pentru cunoașterea și valorificarea plantelor medicinale și pentru îndrăgirea plantelor în general. Căci nu va putea trece nimeni indiferent pe lângă buruienile care au puteri nebănuite și care pentru cei pricepuți, prezintă o valoare ce așteaptă să fie ridicată”.

Studiind literatura existentă și în baza datelor culese în județul Sibiu, dr. Stanciu Virgil își elaborează teza de doctorat în noiembrie 1933 „Comparație între întrebuințarea populară și cea oficinală a câtorva plante folosite în medicina populară românească” sub îndrumarea prof. Valeriu L. Bologa, lucrare ce cuprinde 41 de plante medicinale oficinale „pe care le folosește și țăranul român în medicina casnică”. Autorul a stabilit că principiile active din aceste plante confirmă virtuțile lor medicale (presupuse de vindecătorii populari) iar „principalele indicații științifice sunt identice sau foarte asemănătoare cu indicațiile medicinii populare, deci valoarea real terapeutică a acestor plante există”. Dintre plantele medicinale studiate de dr. Stanciu Virgil menționez: afinul, arnica, busuiocul, brusturul, ceapa, coacăza, fraga, iarba lui Tatin, izma bună, macul, murul, odoleanul, podbalul etc., toate acestea fiind citate și în „Istoria naturală medicală a poporului român” a lui N. Leon, care a folosit-o de altfel drept punct de plecare al studiului.

N. Leon în cunoscuta sa lucrare „Istoria naturală medicală a poporului român” – publicată în Analele Academiei Române, seria II, tomul XXV, Mem. Secțiunii Științifice București, 1903, pag. 1-160, are meritul de a desprinde din vastul domeniu al medicinei populare, plantele medicinale. Lucrarea lui N. Leon reprezintă cel dintâi studiu științific de ansamblu asupra medicinei populare din țara noastră (lucrare pe care am consolidat-o în original).

În cercetările sale, Leon a fost îndemnat și de valoarea etnografică a acestor date, dar mai ales de convingerea că medicina populară, îndeosebi cea a plantelor medicinale, cuprinde multe resurse încă nevalorificate.

În afară de aceasta N. Leon a urmărit combaterea misticismului, a credințelor în supranatural, care favorizau proasta stare sanitară a țărănimii. În „Amintirile” sale, el scrie: „La ce servesc progresele medicinii și ale igienei când babele și vracii se bucură la țară de mai mare încredere decât medicii?”

Deși nu era medic, Leon alcătuiește un repertoriu de numiri vulgare ale bolilor clasând în dreptul lor și principalele tratamente populare folosite în diferite regiuni; un „apendice farmacologic” arată modul de preparare în popor a diferitelor forme medicamentoase. Funcționând mai mulți ani ca inspector al învățământului particular Leon a călătorit prin toată țara și cu acest prilej el a aflat din chiar gura poporului sau prin intermediul altor persoane cea mai mare parte din datele semnalate în lucrarea sa, care are astfel un caracter original. Se adaugă faptul că el a verificat personal plantele și animalele folosite ca leacuri menționând numai pe acelea de care s-a convins că sunt de uz curent în popor.

Leon ajunge la concluzia că, deși credințele populare despre virtuțile substanțelor medicamentoase, despre boli în genere și despre diagnosticul lor sunt bizare și adesea primejdioase trebuie totuși reținute o serie de plante medicinale cu virtuți certe; oamenii de știință sunt datori să cerceteze acest domeniu, în care „suntem încredințați că există încă multe plante poporale, cu care dacă s-ar experimenta, ar ajunge și ele să ocupe un loc în terapia științifică”.

În studiul lui Nicolae Leon găsim primul inventar științific alcătuit al leacurilor populare. Sunt descrise în ordinea alfabetică a denumirilor populare din diferite părți ale țării, un număr de 273 plante; la fiecare se adaugă denumirea științifică și detalii de habitat și de stație, fiind totodată notat cu grijă modul de administrare în regiunile de unde au fost culese. Parafrazându-l pe Joszef Benko când a scris în Maygar Konyvhaz că „Românul cunoasce prea bine plantele, întrecând pe alte națiuni întru folosirea lor spre binele său”. N. Leon arată că „printre numeroasele plante cu întrebuințări medicinale fantastice, sunt și multe ale căror virtuți sunt necunoscute de terapeutică”. El menționează, astfel „câteva mai principale”:

modificator al inimii: degetarul sau țâța-oii;

diuretic: spicul și mătasea de porumb, holera, pătrunjelul, decoctul de cozi de cireșe, strugura ursului;

antispasmotic: odoleanul;

purgativ: crușănul, trepădătoarea;

emanagog: ruta, șofranul;

vomitiv: pochivnicul;

emolient: inul;

febrifug: fierea pământului, țintaura, pelinul, păpădia, cicoarea;

vulnerar. Pojarnița, pătlagina;

sudorific: socul, bozul, leușteanul;

vermigug: usturoiul, vetricea.

Plecând de la constatarea că: „poporul cunoaște pe nume atâtea plante medicinale, știe unde să le găsească, când să le recolteze și cum să le întrebuințeze” N. Leon, este încredințat că „aceste considerațiuni sunt suficiente pentru a atrage atențiunea oamenilor de știință asupra medicinei noastre populare și în special asupra plantelor noastre medicinale”. În alcătuirea lucrării, N. Leon a consultat o serie de tipărituri și articole pe care aș dori să le menționez întrucât ele dau indicații precise cu privire la studiile de etnoiatrie și etnofitoterapie: de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Bartolomeu D. „Plantele ce servesc ca substanțe curative poporațiunii rurale”. „Revista Sanitară Militară”, București;

Brândză Dr. D. „Limba botanică a poporului român”, „Columna lui Traian”, anul 1882;

Brândză Dr. D. Prodromul Florei române. Tipografia Academiei Române, București 1879-1883;

Crăiniceanu C. „De ale medicinei poporale” – „Familia”, anul XXIX, 1893;

Crăsescu Victor, Contribuțiuni la studiul pediatriei poporale, Teză pentru doctorat în medicină l chirurgie, București, 1895;

Ionescu Gion – Doftoricescul meșteșug în trecutul țărilor omâne. Conferință ținută la Ateneul din București, Socec, 1892;

Leon N. – Câteva observațiuni asupra medicinei poporului român „Convorbiri literare”, anul 1901;

Marian S. Fl. – Botanica poporală română. „Albina Carpaților”, Sibiu, an I, 1897;

Panțu, Zacharia C. – Vocabular botanic, București, 1902.

Mă voi referi în câteva cuvinte, la ultima dintre lucrările citate, deoarece majoritatea specialiștilor sunt de acord în a aprecia acest Vocabular botanic, drept una dintre cele mai populare și mai complete lucrări (cu referiri la plantele medicinale), tipărită la începutul acestui secol (lucrarea am consultat-o în original).

Botanistul Zacharia C. Panțu, conservator al Institutului botanic din București, a adus contribuții valoroase în domeniul fitoterapiei, cea mai importantă creație a sa fiind lucrarea „Vocabular botanic cuprinzând numirile științifice și populare ale plantelor” apărută în 1902 și apoi în forma consacrată „Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane și științifice” în 1906, fiind retipărită în 1929.

Lucrarea reprezintă o interesantă sinteză de folclor etnobotanic din țara noastră, fiind alcătuită în baza unor studii migăloase de ani de zile asupra florei din România. Față de prima ediție (1906) care cuprinde 3600 de denumiri populare de plante (referindu-se la aproape 1600 de specii de plante din țara noastră), ediția din 1929 adaugă 1050 de denumiri populare noi.

Făcând o trecere în revistă a lucrării în original (1902) am găsit un număr de 26 de plante cărora le sunt menționate virtuțile terapeutice și modul cum folosea poporul român aceste plante. Dintre ele voi aminti câteva:

coada-șoricelului: „infuziunea făcută cu inflorescența acestei plante este întrebuințată de poporul nostru pentru tuse, pentru poftă de mâncare și pentru curățirea sângelui. În Banat se vindecă cu această plantă alunele de pe fața oamenilor” (pag. 1);

praz: „pentru durere de urechi poporul coace praz și stoarce zeama în urechi” (pag. 2);

nalbă-mare: „florile și rădăcina sub formă de infuziune sunt întrebuințate pentru tuse și durere de gât” (pag. 2);

arnica: „poporul întrebuințează această plantă pentru vindecarea rănilor”;

pelinul: „pelinul plămădit în rachiu se bea dimineața pentru poftă de mâncare și îndreptarea stomacului. Cu zeama de pelin fiert se spală rănile etc.” (pag. 5);

piperul lupului: „rădăcinile se fierb și se bea contra tusei și a secărei puterilor trupești și pentru rurei de stomac. Această plantă tăiată mărunt se întrebuințează în unele localități și contra scrofulelor” (pag. 5);

crucea-voinicului: „după credința românului din Banat, frunza acestei plante este bună să se lege cu ea la tăieturi și vătămături. Rădăcina, dar nu multă se fierbe în rachiu curat împreună cu alte rădăcini de plante (tătăneasă, pătlagină, mușețel, cucuruz de brad, roșcove, zahăr) și așa fierte să se bea pentru tuse grea dimineața, la amiezi și seara câte un pahar. Cu această buruiană poporul vindecă și negii” (pag. 1);

corn: „fructele numite coarne se fierb și zeama se bea pentru diaree” (pag. 12);

gutui: „cu sâmburii de gutuie se face ceai care se bea pentru tuse i răgușeală” (pag. 13);

laptele cucului: „cu laptele ce iese când rupi această plantă, vindecă poporul nostru negii și pecinginea” (pag. 16);

măselariță: „această plantă foarte veninoasă este întrebuințată de popor pentru durere de măsele” (pag. 21);

sunătoare:

„floarea acestei plante, plămădită în rachiu este bună pentru răni și pentru diaree, iar pusă în untdelemn este bună pentru arsuri și alte răni” (pag. 21);

ștevie: „cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru bubele” (pag. 41);

urechelniță: „cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru durerea de urechi” etc.

cartea lui Zacharia Panțu a primit aprecieri elogioase din partea multor specialiști din țară și de peste hotare: Dimitrie Grecescu, S. P. Radian, Aurel Scurtu, F. Pax și chiar Titu Maiorescu care a subliniat importanța ei la alcătuirea Dicționarului Academiei Române.

Din punct de vedere al orientării terapeutice începutul secolului al XX-lea a fost favorabil pe plan mondial acordării unei atenții deosebite plantelor medicinale și aromatice, ca surse valoroase de medicamente. În timpul primului război mondial una din măsurile luate pentru completarea necesarului de medicamente destinat populației civile dar și armatei a fost utilizarea plantelor medicinale. Așa se explică de ce doctorul T. I. Teodoru, medicul primar al județului Fălciu acea să întocmească un „Tablou de plante ce se pot întrebuința pentru lecuirea sau alinarea boalelor” însumând 41 de plante medicinale, însoțit de sfaturi menite să atragă atenția asupra modului rațional de culegere a acestora și de pregătire a lor mai ales sub formă de infuzii. Acest tablou a fost tipărit pe foi volante de mari proporții (80 X 50 cm) și în număr mare, destinate a fi afișate.

Din lectura textului acestui Tablou de plante constatăm că unii termeni medicali sunt transpuși în vorbirea populară, pe înțelesul unui cerc cât mai larg de cititori și viitori beneficiari. De pildă, se vorbește despre „durerea de pântece”, „slăbirea stomacului”, „lenevirea stomacului”, „pornirea udului”, „înțepeniri ale încheieturilor”, „curățirea sângelui”; iar pentru desemnarea bolilor sunt folosiți termeni populari:

– „trânji” pentru hemoroizi, „gălbinare” pentru icter, „treapăd” pentru diaree, „aprindere la plămâni” pentru pneumonie, „dropică” pentru ascită etc.

Totodată trebuie arătat că în Tablou abundă denumirile populare ale plantelor medicinale, întâlnindu-se denumiri cu caracter mai degrabă regional, precum pojarniță în loc de sunătoare sau popușoi în loc de porumb. Dintre „plantele ce se pot întrebuința pentru lecuirea sau alinarea bolilor” menționez: anasonul – „bun contra durerilor de pântece etc”; brusturul – „curăță sângele, pornește udul și face să asude omul”; cicoarea – „face poftă de mâncare, liniștește nervii, bună și în gălbenare”; ciuboțica-cucului – „bună contra amețelii, durerilor de cap, mâini și picioare, greutăți în piept”; podbal – „bun contra tusei”; tătăneasă – „bună contra răcelilor la plămâni, a diareei și a ieșirii afară cu sânge” etc.

Din cele arătate mai sus reiese că aceste foi volante, au reprezentat o măsură eficace în acțiunea de combatere a morbidității mult crescute în condițiile marilor lipsuri de medicamente din timpul războiului; Tabloul de plante fiind și un document istoric important la dosarul valorificării plantelor noastre medicinale.

Referiri la practica fitoterapiei, vom întâlni tot mai frecvent în anii care succed primul război mondial. În 1925, Aurel Borșianu publică în revista „Comoara satelor”, un articol intitulat „Medicina poporală”, care cuprinde „leacuri” indicate în tratamentul unor afecțiuni frecvent întâlnite în practica medicală. Sunt menționate o serie de plante medicinale, majoritatea fiind folosite în amestecuri. Astfel:

pentru tuse: „se fierbe floarea de soc uscată cu cornișor (roșcove) și smochină. Zeama aceasta îndulcită cu zahăr se bea și tusea se potolește – Deda, Mureș”;

pentru înțepătură: „se zdrobește sâmburi de bostan și se amestecă cu făină de grâu. Se face din acest amestec un aluat care se pune pe rană. Se leagă apoi rana – Feneș, Covasna”.

Trebuie remarcat faptul că autorul a notat după fiecare din aceste „leacuri”, locul de unde a fost cules.

În 1935, Vasile Voiculescu publică „un dicționar de leacuri”, după cum mărturisește încă din „Cuvântul de lămurire”, intitulat „Toate leacurile la îndemână”. Cartea „ne deprinde cu mânuirea buruienilor și florilor de leac, cum și când trebuiesc folosite, după felul bolilor și vârsta bolnavului”.

Autorul subliniază importanța folosirii plantelor în terapie, mărturisind că: „aceste buruieni de leac apucate din moși, ne vin ca o zestre a trecutului, care nu e bine să fie lepădată, înainte de a fi înlocuită cu ceva mai bun”. El este conștient de proprietățile terapeutice ale plantelor medicinale „multe medicamente din farmacie sunt scoase din plante”), dar și de importanța economică pe care o pot prezenta ele: dacă sătenii ar deprinde să le cultive ori să le strângă din sălbăticiunile codrilor și ale câmpului, ei ar putea face un negoț frumos, vânzându-le farmaciștilor. Țara ar scăpa de un bir pe care-l dăm acum străinătății de unde aducem până și florile de tei cu care alinăm tusea”.

George Bujoreanu, publică în 1936 „Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română” în care dă o listă a denumirilor de plante românești, controlate și identificate cu nomenclatura științifică, arătând și bolile în care ele pot fi folosite.

Sesizând adevărata valoare a cunoștințelor etnoiatrice, prof. V. L. Bologa propune „depistarea și verificarea științifică a elementului real terapeutic în bozgoanele și leacurile populare, mult mai bogat decât s-ar crede”.

III. PRELUAREA TRADIȚIILOR ÎN VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A PLANTELOR MEDICINALE

ÎN ULTIMELE DECENII

Timp de milenii plantele au jucat un rol preponderent printre sursele de lecuire. A fost perioada empirică a terapeuticii bazată pe spiritul de observație al omului. Cunoștințele acumulate s-au transmis de la o generație la alta prin viu grai, apoi și prin scris, cărturarii din antichitate și din evul mediu au adunat aceste observații, completându-le și comparându-le cu cele provenite de pe alte meleaguri.

În felul acesta primele cărți de bunuri de leac sunt adevărate enciclopedii etnobotanice care reflectă și cunoștințele medicale ale epocii mai ales atunci când autorul a fost medic. Perioada publicării acestor cărți coincide la noi cu înființarea farmaciilor.

Utilizarea empirică a plantelor medicinale a fost urmată ca și în alte domenii ale științelor naturii de etapa experimentală. Cunoașterea compoziției chimice și a acțiunilor substanțelor izolate din plante asupra organismului animalelor de laborator au transformat caracterul organismului animalelor de laborator într-o știință experimentală.

Făcând abstracție de produsele animaliere, la obârșia cunoștințelor farmacognostice, așezate pe produse de origine vegetală, numite inițial „droguri vegetale” 8noțiunea care are azi diferite alte înțelesuri), stă bineînțeles botanica.

Iluștrilor botaniști români D. Brândză, N. Leon, D. Grecescu, A. Fătu, Z. Panțu, I. Grințescu, Al. Borza, I. Prodan, Al Buia, R. Zitti le revin merite nu numai în cercetarea covorului vegetal și a structurii plantelor, ci în dezvoltarea cunoștințelor despre plantele medicinale. La elucidarea compoziției chimice a plantelor au adus contribuții deschizătoare de drumuri I. Vintilescu, N. Deleanu, Th. Solacolu, C.N. Ionescu, Al. Ionescu-Matiu, Elemer Kopp. Toate aceste cercetări demonstrează că studiul plantelor medicinale se bazează în aceiași măsură pe noțiuni biologice, fitochimice, farmacologice și terapeutice.

Trebuie însă subliniat că până la începutul secolului al XX-lea, plantele medicinale atât la noi cât și la alte popoare au fost mai mult folosite pe bază de tradiție. Odată cu punerea la punct și continua perfecționare a tehnicilor de studiat compoziția chimică a plantelor s-a putut stabili că speciile medicale își datorează activitatea terapeutică unor substanțe biosintetizate de ele denumite principii active sau unor complecși de principii active cu proprietăți sinergice, luând naștere astfel o nouă ramură a științelor medicale – fitoterapia, care după cum sublinia academicianul Moga „alături de fizioterapie, electroterapie, dietetică etc., se alătură ansamblului de posibilități de care dispune în prezent terapeutica modernă”.

Perfecționarea continuă a arsenalului de investigație științifică dă posibilitatea ca studiul plantelor, unele folosite în medicina empirică, altele nu, să se facă în ultimele decenii pe scară tot mai largă și de multe ori să conducă la rezultate nebănuit de importante, cum s-a întâmplat în ultimele decenii cu Ranwlifia serpentina, din care s-a izolat rezerpina sau în cazul lui Cathavanthus vosens (Vinca rosea) ai cărei alcaloizi – vinca, leucoblastina și leucocristina – se folosesc în tratamentul leucemiilor și al bolilor lui Hodgkin.

Aceste cercetări au dat posibilitatea ca terapeutica să folosească cu succes specii vegetale – fie ca atare, fie principiile lor active – în combaterea și prevenirea unei game largi de maladii.

De asemenea nu trebuie trecut cu vederea că în prezent unele saponoide și glicoalcaloizi izolați din diverse specii de plante formează materia primă cea mai convenabilă pentru semisinteza unor hormoni sexuali și a unor corticosteroizi.

Privite în ansamblul lor, aceste cercetări efectuate în ultimele 4 decenii ne explică de ce terapeutica modernă pe lângă speciile de plante medicinale utilizate timp îndelungat, recurge la folosirea de noi specii de plante, asistând astfel la o lărgire a câmpului de aplicatibilitate a fitoterapiei.

În ultimele decenii, depășind etapa empirică, bazându-ne în continuare pe cercetări experimentale, progresul fitoterapiei este condiționat mai mult ca oricând, pe observațiile și evaluările clinice. Vechiul remediu vegetal sau noua materie primă vegetală va permite realizarea unui medicament nou, numai în cazul în care acesta va corespunde cerințelor terapeutice contemporane.

Remediul sau materia primă nu sunt medicamente. Medicamentul trebuie să facă față unor cercetări din ce în ce mai pretențioase; iar dacă nu îndeplinește condițiile impuse unui agent terapeutic de valoare suficient de certă, produsul vegetal poate fi considerat ca factor dietetic sau ca remediu adjuvant, dat nicidecum nu va îmbogăți arsenalul de medicamente.

Cele tri etape istorice schițate presupun existența uneo materii prime vegetale de interes terapeutic. La noi aceasta provine parțial din flora spontană, parțial din culturi. Pentru flora spontană pe lângă existența monumentalei opere Flora, apărută în mai multe volume, ne putem mândrii că suntem una din puținele țări din lume în care s-a urmărit și consemnat răspândirea principalelor specii de plante medicinale pe tot cuprinsul patriei, estimându-se totodată cantitățile ce pot fi colectate anual în diferitele zone.

Această acțiune de cartare (cartografiere) a fost inițiată și coordonată de către Institutul pentru controlul de stat al medicamentelor și cercetări farmaceutice. Privind cultura plantelor medicinale avem de asemenea o prioritate mondială: prima stațiune de cercetare a plantelor medicinale din lume a fost înființată de Bla Pter în anul 1904 la Cluj.

La majoritatea speciilor de cultură se cunosc măsuri agrotehnice, un rol hotărâtor revenind în această privință Stațiunii de cercetare pentru plantele medicinale și aromatice de la Fundulea care editează și revista Herba Romanica.

Materia primă, atât cea din flora spontană cât și cea provenită din culturi este asigurată de către trustul Plafar care întreprinde și cercetări în vederea realizării de noi ceaiuri medicinale, de noi produse fitoterapeutice.

Tehnologiile industriale necesare obținerii de medicamente vegetale sunt elaborate mai ales la Institutul de cercetări chimico-farmaceutice din cadrul Institutului central de chimie, iar tehnologiile sunt aplicate de Întreprinderea de Medicamente București, Întreprinderea Biofarm, Întreprinderea de Antibiotice Iași, Întreprinderea de Medicamente Terapia din Cluj-Napoca, precum și de către unități de microproducție.

Cercetările științifice necesare valorificării plantelor medicinale reprezintă domenii prioritare în cadrul facultăților de medicină generală și farmacie din București, Cluj-Napoca, Iași și Târgu-Mureș, dar și la facultățile cu profil biologic, agronomic, silvic sau chimic.

Există în prezent un potențial de cercetare și de valorificare a plantelor medicinale care ne îndreptățește să considerăm că ponderea medicamentului fitoterapeutic va crește în continuare.

Datele empirice folosite de popor și păstrate de-a lungul generațiilor sunt extrem de valoroase deoarece reprezintă un izvor bogat pentru cercetările medicale și farmaceutice contemporane. În cadrul medicinii populare un loc important îl ocupă cunoștințele etnobotanice. De multe ori medicina științifică a apelat la medicina populară preluând de la aceasta pentru a le aprofunda datele care s-au dovedit cele mai valoroase. Astfel putem afla cum poporul a descoperit virtuțile medicale ale multor plante, ca de exemplu, din importantul dicționar etnobotanic alcătuit sub conducerea lui Alexandru Borza (unele plante având chiar numele bolilor pe care le vindecă) sau din frumoasa scriere de popularizare a doctorului și poetului V. Voiculescu „Toate leacurile la îndemână”. Cercetările etnobotanice, cercetările în cadrul medicinei populare pot fi considerate drept părți integrante între etnografia și fitoterapia modernă.

Locul plantelor medicinale folosite în medicina populară comparativ cu locul lor în terapia modernă poate fi diferit.

După acest criteriu ele se grupează astfel:

plantele care sunt folosite cu același scop, atât în medicina populară cât și în terapia modernă. În această grupă sunt incluse plantele folosite din impuri vechi care și—au păstrat importanța datorită eficacității lor 8mușețelul, coada șoricelului, sunătoarea, tătăneasa, coada-calului);

plantele folosite de veacuri și păstrate în medicina populară, dar care în terapia modernă nu sunt întrebuințate (șopârliță albă, bobornic);

plantele care sunt folosite atât în medicina populară cât și în medicina modernă, dar cu indicații diferite (de exemplu scoarța de castan sălbatic care se întrebuințează sub formă de băi reumatice, iar în industria de medicamente din semințele acestei specii se obțin mai multe medicamente valoroase);

plante folosite în medicina cultă, care sunt înrudite cu mai multe specii tradiționale pentru medicina populară (de exemplu iarba mare și unele specii de nula);

plante întrebuințate în medicina populară la care încă nu este cunoscută nici compoziția chimică și nici acțiunea farmacodinamică; reprezintă obiective pentru cercetări viitoare.

Verificarea acțiunii terapeutice a plantelor medicinale folosite empiric în medicina populară este o sarcină permanentă atât pentru cercetările farmacologice cât și pentru industria de medicamente. Verificarea științifică a substratului terapeutic real al remediilor populare din țara noastră constituie una din preocupările principale ale cercetărilor experimentale medicale și farmaceutice.

Cercetarea farmaceutică trebuie să țină cont de necesitatea și posibilitățile medicamentelor de origine vegetală.

În acest scop au fost intensificate atât studiul datelor din folclorul medical, cât și cercetările fitochimice și farmacodinamice privind plantele medicinale.

Culegerea datelor empirice referitoare la folosirea plantelor medicinale în terapie constituie o sursă de informații și sugestii în obținerea medicamentelor de origine vegetală.

În acest scop colectivele de cercetare din toate centrele universitare din țară se străduiesc să studieze cât mai aprofundat datele furnizate de medicina populară, verificând experimental în condiții de laborator, acțiunea farmacodinamică a unor remedii vegetale, contribuind astfel la o mai bună cunoaștere a plantelor medicinale sub toate aspectele.

În aceste cercetări prelucrarea științifică a datelor se face în patru etape:

Culegerea datelor empirice din folclorul medical

O astfel de activitate se întreprinde și în prezent cu deosebită atenție de mai multe colective de cercetători, aproape pe tot teritoriul țării. Așa de exemplu s-au strâns date din Valea Trotușului (G. Racz, G. Hollo), din Valea Arieșului (G. Racz), din alea Târnavei (A. Kacsc, C. Csedo), din județele Harghita și Covasna (G. Racz, C. Csedo), din județul Gorj (Lia Sommer), din jurul orașului Fălticeni (Maria Retezeanu), din jurul orașului Huși (Șt. G. și Ecaterina Ciulei), din județul Maramureș (Al. G. Petca), din Valea Sebeșului (Gh. Pavelescu), din jurul comunei Pojorâta (G. Iliaș, G. Racz), din județul Brăila (P. Serafimov) etc.

Trebuie amintită aici și elaborarea „Dicționarului etnobotanic” de Alexandru Borza și a „Enciclopediei de etnobotanică românească” de Valer Butură.

Clasificarea datelor din medicina populară

Înaintea efectuării experiențelor fitochimice și farmacodinamice, este necesară sistematizarea datelor empirice după modul lor de întrebuințare, după presupusa acțiune farmacodinamică, precum și prelucrarea datelor din tratate vechi, din documente istorice. Cercetările arhivistice din ultimele decenii au dus la contribuții noi, de mare importanță cu privire la folosirea plantelor medicinale de către popor și de către medicii și farmaciștii de odinioară. Contribuțiile cele mai valoroase în acest domeniu au fost aduse de profesorul V. L. Bologa, promotorul valorificării științifice a medicinei populare; profesorul I. Spielman ce a elaborat lucrări consacrate culegerii de informații etnoiatrice și aprecierii valorii terapeutice a remediilor populare; iar în prezent lucrările profesorului G. Racz privind valoarea terapeutică a unor remedii vegetale folosite în medicina românească sunt de mare valoare.

Experiențele farmacologice și farmacodinamice

Ele constituie etapa superioară a cercetărilor privind plantele medicinale. Verificarea științifică a substratului terapeutic real al remediilor populare din țară constituie una din preocupările principale ale cercetărilor medicale și farmaceutice.

Rezultatele la care s-a ajuns în acest domeniu au permis punerea în evidență a acțiunii farmacodinamice a plantelor medicinale întrebuințate de popor. Sunt cunoscute o serie de metode farmacodinamice cu care se poate urmări presupusa acțiune antimicrobiană, antimicotică, antihelmintică a plantelor medicinale, precum și acțiunea hipotensivă și sedativă, diuretică și saluretică, colagenă și coleretică sau antiinflamatoare, antiulceroasă, respectiv metode cu care se poate urmări prevenirea litogenezei renale.

În ultimele decenii au apărut o serie de lucrări științifice care confirmă acțiunea terapeutică a plantelor medicinale folosite la noi în medicina populară.

Obținerea de noi medicamente de origine vegetală

La acest obiectiv s-a ajuns cu ajutorul cercetărilor moderne, dar bazate pe datele empirice din medicina populară. În terapeutica contemporană sunt introduse tot mai frecvent medicamente valoroase de origine vegetală.

În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple privind rezultatele cercetărilor farmacodinamice cu ajutorul cărora s-a putut confirma eficacitatea plantelor utilizate în medicina populară.

Plante medicinale cu acțiune antimicrobiană

Pentru tratamentul diferitelor afecțiuni gastrointestinale, ca diareea și dizenteria, în medicina populară se folosește o gamă largă de produse vegetale. Între acestea sunt unele cărora s-a reușit a le dovedi acțiunea antibiotică față de germenii patogeni care sunt cauza acestor boli.

În urmă cu trei decenii a fost confirmată acțiunea antibiotică a extractelor obținute din fructele măcrișului de câmp față de microorganismele patogene, fără să influențeze microflora normală a intestinului (L. Adam – 1957).

În multe localități din jurul orașului Mediaș părțile aeriene ale plantei numită de localnici iarba șarpelui sunt utilizate în tratamentul diferitelor afecțiuni gastrointestinale însoțite de diaree. Presupusa acțiune antibacteriană a fost studiată și verificată pe 17 specii de bacterii și 3 specii de micete. Un efect inhibitor total s-a observat față de enterobacterii, ceea ce explică întrebuințarea acestei specii în medicina populară (Maria Peter, G. Racz, M. Peter – 1968). Luând în considerare cercetările fitochimice care confirmă prezența alcaloizilor în părțile aeriene ale acestei specii, întrebuințarea ei trebuie făcută cu atenție.

Presupusa acțiune antimicrobiană a extractelor obținute din diferite specii de Centaurea utilizate în medicina populară în tratamentul diareelor a fost confirmată experimental (Marioara Manea – 1968). Cercetările de laborator s-au făcut pe un număr de 15 germeni patogeni, utilizându-se pentru prima oară un amestec de reprezentanții genului Centaurea. S-a observat un efect inhibitorasupra enterobacteriilor. În continuare s-a cercetat această acțiune utilizându-se 16 specii de Centaurea bine definite taxonomic, asupra germenilor care au manifestat cea mai mare sensibilitate. S-a putut conchide că extractele obținute din părțile aeriene ale plantelor aparținând genului Centaurea (albăstrele) prezintă deosebiri semnificative în funcție de specie, atât ca spectru bacterian cât și ca intensitate.

Gălbășoara sau drețea este de mult întrebuințată în medicina populară din țara noastră lucru semnalat și de B. Pater. Acțiunea antibiotică a părților aeriene ale acestei specii (Lysimachia nummularis) a fost confirmată experimental (G. Racz, I. Fiizi, L. Domokos – 1965). În cazul extractelor obținute din această specie s-a înregistrat un spectru larg antibiotic, inhibând dezvoltarea a 13 microorganisme din totalul de 17 studiate. O inhibiție totală a fost semnalată față de germenii patogeni de tip stafilococ și streptococ. Rezultatele acestor experiențe de laborator sunt valorificate de Întreprinderea Cosmetică „Farmec” din Cluj-Napoca, prin obținerea diferitelor preparate cosmetice purtând numele de „Magnolia”.

Afecțiunile pulmonare de natură tuberculoasă cunosc de asemenea o bogată medicație empirică de origine vegetală. Astfel, părțile aeriene ale turiței mare, de mult întrebuințată de popor în tratamentul afecțiunilor pulmonare, în experiențele de laborator și-au confirmat acțiunea asupra microbacteriilor (Maria U. Peter, G. Racz, M. Peter – 1964). Rezultatul a fost remarcabil și în cazul tulpinilor de microbacterii rezistente față de streptomicină și PAS.

Poala albă (leucoreea), afecțiune ginecologică frecventă, cunoaște și ea o variată medicație empirică de origine vegetală. Pornindu-se de la constatarea că în majoritatea cazurilor leucoreea este rezultatul infecției cu protozoarul flagelat Trichomonas vaginalis, a fost urmărită presupusa acțiune trichomonacidă a 35 de produse vegetale, folosite în diferite părți ale țării, îndeosebi în Moldova și în Munții Apuseni. Din totalul produselor experimentale, marea majoritate – 20 din 35 – s-au dovedit a fi ineficiente. La altele s-a putut observa o imobilizare parțială a protozoarului, iar la 5 produse s-a observat o acțiune deosebit de puternică.

Dintre acestea, florile arbustului cunoscut sub denumirea de iasomie exercită acțiunea cea mai puternică și rapidă, chiar și în comparație cu medicamentele sintetice folosite în acest scop (G. Racz, B. Fazekaș – 1963). Sub acțiunea extractelor apoase ale florilor de iasomie protozoarul este complet distrus prin liza totală, spre deosebire de substanțele de referință utilizate, care acționează prin imobilizarea și fixarea agentului patogen. Aplicarea în practica ginecologică a preparatului obținut din iasomie a dat rezultate clinice pe deplin mulțumitoare.

În medicina populară găsim multe date referitoare la tratamentul helmintiazelor. În acest scop se folosesc o serie de remedii vegetale. În sudul Banatului (în jurul orașului Orșova și Moldova Nouă) inflorescențele unei specii numită Achillea crithminfolia sunt întrebuințate pentru tratarea copiilor infestați cu limbrici. Această plantă este un element floristic caracteristic văii Dunării. Ea este foarte asemănătoare cu coada șoricelului (Achillea millefolium) specie comună pretutindeni în flora noastră spontană. Localnicii deosebesc cu ușurință cele două plante bazându-se mai ales pe gustul dulce al inflorescenței primei specii, gust care lipsește la cea din urmă. Acțiunea extractelor de Achillea crithmifolia asupra nematozilor de tip Cxyuris și Ascaris a fost confirmată în comparație cu hexilrezorcină, medicamentul folosit în tratamentul helmintiazelor (E. Racz, Kotbila, B. Fazekaș -–1964). Spre deosebire de majoritatea medicamentelor utilizate în tratamentul helmintiazelor, extractele din specia amintită nu sunt toxice.

În continuare a fost verificată presupusa acțiune antihelmintică a 14 extracte obținute din diferite specii cunoscute în medicina populară drept eficiente în acest domeniu. S-a apelat la metoda electroascaridiagrafică, cu ajutorul căreia s-a putut demonstra că numai 4 extracte au avut o acțiune pronunțat vermicidă (de exemplu frunzele de corn) iar la 7 extracte s-a observat o acțiune vermifugă (exemplu fructele de coriandru și anason).

Plante medicinale cu acțiune diuretică

Diureticele sunt larg întrebuințate în medicina populară din țara noastră în diferite boli renale, în unele afecțiuni cardiace, precum și în stările febrile însoțite de oligurie. Într-un studiu detaliat (G. Racz, C. Lazar-Szini – 1964) au fost trecute în revistă remediile populare utilizate ca diuretice, făcându-se unele considerații asupra valorii lor terapeutice. Au fost identificate 80 de specii de plante, semnalate de diferiți autori, ca fiind folosite în mod empiric pentru presupusele lor însușiri de stimulare a secreției nazale. O serie de remedii din medicina empirică sunt menționate și în documentele din secolele XVII și XVIII sau sunt cunoscute și la alte popoare. Este de remarcat însă că în medicina populară românească se folosesc și unele plante nesemnalate în terapia empirică din alte țări, iar unele plante medicinale au întrebuințări și în terapia modernă contemporană.

Astfel, de exemplu rizomul de pir, frunzele de strugurii ursului, părțile aeriene de coada calului, fructele de ienupăr intră în compoziția unor ceaiuri medicinale diuretice furnizate de trustul „Plafar” sau în compoziția unor medicamente.

Unele produse vegetale folosite în medicina populară exercită un efect diuretic acționând direct asupra secreției renale 8fructele de ienupăr, rădăcina de osul iepurelui) sau prezintă o acțiune spasmolitică (fructele de umbelifere),eficiență în litiaza renală.

Frunzele de strugurii ursului nu prezintă acțiune diuretică, dar exercită un efect antiseptic la nivelul căilor urinare, ceea ce este foarte bine venit în afecțiunile renale. Principiile active din majoritatea leacurilor populare aparțin grupului uleiurilor volatile, a saponozidelor și a flavonozidelor. Trebuie remarcat că între diureticele populare de origine vegetală nu au fost găsite produse cu acțiune puternic activă (toxică).

În vederea valorificării acțiunii diuretice a unor remedii folosite în medicina populară, mulți cercetători au urmărit și au verificat acțiunea diuretică a plantelor limba-mielului și grâul potârnichii prin experiențe pe animale (Ghe. Niculescu și colab. – 1956).

A fost studiată acțiunea diuretică și saluretică a părților aeriene de zămoșiță, care sunt folosite numai în unele sate din județul Mureș în tratamentul bolilor de rinichi (Ghe. Teszt, G. Racz – 1962). În literatura de specialitate nu era menționată această utilizare. Prin experiențe pe animale a fost confirmată acțiunea diuretică și saluretică a acestei specii și a fost propusă drept component al unui nou ceai diuretic (nr. 3), alături de alte produse vegetale.

Semințele de pepene verde, cozile de cireșe, mătasea de porumb sunt de asemenea produse din cele mai larg răspândite în medicina empirică. La toate aceste trei produse s-a observat favorizarea excreției ionilor de sodiu și de clor.

Rezultatele obținute demonstrează posibilitatea utilizării acestor produse în scopuri terapeutice (Gh. Teszt, G. Racz – 1964) motiv pentru care au fost prevăzute și în Farmacopeea Română. În continuare a fost verificată experimental acțiunea diuretică și saluretică a mai multor remedii vegetale folosite în medicina populară (E. Racz, Kotbila, M. Forika, G. Racz – 1965). Astfel s-a confirmat eficacitatea scoarței, rădăcinii de alun, a frunzelor de leuștean, a părților aeriene de cinci-degete, a rădăcinii bozului, a rădăcinii de iarba fiarelor, a fructelor de iarbă de ghimpe (holeră), a frunzelor și mugurilor de mesteacăn etc. unele plante menționate intră în compoziția „ceaiului diuretic” nr. 2, respectiv ceaiul antireumatic. Prin experiențe pe animale s-a putut arăta că indicele diuretic al extractelor apoase obținute din aceste plante depășesc în unele cazuri valorile înregistrate la substanța de referință (teofilina) și excreția de sodiu este mult mărită față de excreția de potasiu.

Extractele apoase, ceaiurile acestor produse vegetale sunt indicate și în litiaza renală. În cazul produselor obținute „in vitro” s-a putut confirma eficacitatea lor în litiază (Ghe. Teszt, E. Racz, Kotbilla, M. Forika, B. Palffy – 1966). S-a studiat de asemenea efectul sevei de primăvară a mesteacănului asupra calculilor urinari „in vitro” și asupra calculozei renale experimentale „in vivo”. S-a observat un efect dizolvant parțial sau total asupra unora dintre calculii folosiți în experiență (fosfați și carbonați); calculii oxalici și urici nu s-au dezintegrat.

A fost confirmată acțiunea diuretică și saluretică a părților aeriene de păpădie (A. Solomon, E. Racz-Kotbilla – 1973). Indicele diuretic și saluretic al extractelor apoase din această specie fiind foarte bun.

S-a urmărit acțiunea diuretică și saluretică precum și acțiunea de prevenire a formării calculilor urinari în cazul rădăcinii de osul iepurelui, cunoscută și utilizată în calitate de diuretic. S-a stabilit influența modului de preparare a extractelor apoase obținute din această plantă și s-a observat că efectul cel mai pronunțat este înregistrat în cazul percolatului apos, obținându-se cel al Furosemidului, utilizat ca substanță de referință. În ceea ce privește prevenirea formării calculilor în vezica urinată a șobolanilor, acțiunea a fost cuprinsă între valorile cele mai bune observate în cazul sucului de rinichi, al medicamentului Rowatinex și cele găsite în cazul folosirii sevei de mesteacăn (E. Racz-Kotbila, E. Gnczi – 1976).

În vederea realizării acestei sarcini au fost create institute de cercetare, cu secții de profil, instituții și întreprinderi de studiu complexe pentru valorificarea superioară a plantelor medicinale.

Ca urmare s-au obținut rezultate remarcabile atât în studiul complex al acestui sector de bogății naturale, cât și în valorificarea lui. Dintre acestea în concluzie se pot aminti:

identificarea plantelor spontane înzestrate cu virtuți terapeutice și precizarea conținutului lor în principii active în funcție de mediul biologic în care cresc;

s-a stabilit că în flora spontană a țării noastre există numeroase specii care au putut înlocui numeroase produse vegetale de import;

printr-o acțiune energică de redresare a valorificării plantelor noastre medicinale s-a realizat pe suprafețe întinse, de către PLAFAR, cultivarea extensivă și sistematizată a numeroase specii;

s-a creat și dezvoltat o industrie națională chimiofarmaceutică în care se prelucrează o gamă largă de produse vegetale în vederea preparării de tincturi, extracte și medicamente tipizate;

pentru prima dată în țara noastră în această perioadă s-au izolat în stare pură la scară industrială, numeroase principii active care altădată se importau, iar în prezent se abordează cu succes studii de semisinteză având ca moleculă-suport unele din aceste principii active.

Promovarea medicamentului vegetal depinde de gradul de instrucție și educație în acest domeniu al celor care sunt chemați să-l prepare și să-l prescrie, cât și ale celor care trebuie să-l folosească.

Încă din primele clase elevii participă la recoltarea plantelor medicinale și primesc primele noțiuni despre fitoterapie: disciplinele biologice din programa învățământului liceal au prevăzute capitole speciale de botanică, de recoltare, condiționare și chiar folosire a plantelor medicinale. Pregătirea specialiștilor cu studii superioare se face în cele patru facultăți de farmacie din țară, dar cursuri speciale de fitoterapie, chiar facultative, nu sunt încă prevăzute la facultățile de Medicină Generală.

Față de interesul crescând arătat din partea specialiștilor, dar și a publicului larg, dispunem de tratate și monografii medicinale, dar sunt insuficiente cele de fitoterapie propriu-zisă, în care plantele medicinale să fie prezentate pe grupe de afecțiuni care pot beneficia de aportul plantelor medicinale și a preparatelor obținute din acestea.

Din monografiile mai importante în acest domeniu apărute în ultimele decenii, menționăm:

Plante medicinale și aromatice – Colciu Evdochia și G. Racz, Editura Academiei, 1962;

Plante medicinale și aromatice – Laza A. și Racz G., Editura Ceres, 1975;

Farmacia naturii – Crăciun F., Bojor, O., Alexandru M., Editura Ceres, 1976, 1977 vol. I și II;

Plante medicinale în apărarea sănătății – Constantinescu C., Recoop, București, 1976;

Din rețetarele farmaciei verzi – F. Silva, Editura Ceres, 1975;

Plante medicinale – Constantinescu, D., Hațieganu E., Editura Medicală, 1978;

Enciclopedie de Etnobotanică românească – Valer Butură, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979;

Resurse medicinale în flora României – H. Popescu, Editura Dacia, 1984;

Terapia naturistă – P. Chirilă, Maria Chirilă, Editura Sport-Turism, 1985;

Plantele medicinale în prezent – G. Racz și colab., Editura Korunk, Cluj-Napoca, 1985, ed. II;

Plantele medicinale în terapeutică – Mocanu Șt., Răducanu D., Editura Militară, 1983;

precum și revistele de profil care publică rezultatele cercetărilor în domeniul plantelor medicinale de la noi din țară (Farmacia, Clujul Medical, Revista Medicală, Viața Medicală, Naturae Botanicae, Herba Romanica și altele).

IV. CERCETĂRI ACTUALE ÎN DOMENIUL FITOTERAPIEI

PERSPECTIVE ALE FITOTERAPIEI

Timp de mai bine de un veac și anume de la mijlocul secolului trecut și până prin deceniul al VII-lea al secolului nostru s-a creat impresia destul de răspândită că plantele medicinale sunt niște „fosile terapeutice”, dintre care unele au persista până în zilele noastre, dar și aceste reminiscențe vor fi treptat înlocuite de noile produse de sinteză. Realitatea nu a confirmat însă această previziune, pe de o parte fiindcă la o serie întreagă de medicamente de origine vegetală nu s-a putut renunța, pe de altă parte fiindcă se introduc în terapeutică noi și noi medicamente realizate din plante nefolosite până acum. Fitoterapiei – tratamentului cu produse farmaceutice de origine vegetală – îi revine azi un rol bine definit în ansamblul terapeuticii medicamentoase.

Alături de fitoterapie sau mai exact în cadrul acesteia s-a conturat aromaterapia, termen folosit din anul 1928 pentru tratamentul cu plante aromatice și respectiv cu uleiuri volatile sau cu substanțe din compoziția lor. Termenul de fitoterapie este echivoc. El este folosit și pentru desemnarea utilizării produselor fitofarmaceutice în protecția plantelor. Dar confuziile sunt rare în acest sens.

Mult mai dificilă este desemnarea noțiunii de medicament fitoterapeutic. Logic ar părea ca acesta să se refere la medicamentele obținute din plante. Dar situația este mult mai complicată deoarece:

Unele substanțe izolate inițial din plante se obțin azi pe scară industrială prin sinteză totală (efedrina, papaverina, lobelina);

Unele substanțe vegetale se transformă prin semisinteză, realizându-se în felul acesta fie compuși existenți ca atare în plante (codeina, ergometrina, vincristina) fie compuși care nu se formează în organismul plantelor, dar structura cărora e asemănătoare cu cea a compușilor naturali de la care pornește sinteza (dionina, dihidro-ergotoxina, N-bufil, scopolamina);

Unele substanțe se izolează din materia primă vegetală, deci prin definiție ar trebui să fie considerate produse fitoterapeutice. Totuși, de obicei nu sunt încadrate în această categorie (glucoza se obține din amidonul de grâu sau de cartof; dextranii sunt metaboliți ai unui microorganism care se dezvoltă pe zaharoza obținută din sfecla de zahăr).

Există în consecință două opinii sau două criterii în baza cărora un medicament este inclus în categoria medicamentelor fitoterapeutice. În accepțiunea largă a noțiunii, toate medicamentele realizate din materia primă vegetală cât și cele ce conțin substanțe caracteristice unor plante, indiferent de modul lor de obținere – prin extracție – sau prin sinteză – se consideră produse fitoterapeutice. În sens restrâns, numai ceaiurile medicinale și diferitele tipuri de extracte realizate din materie primă vegetală intră în categoria preparatelor fitoterapeutice.

Am optat pentru prima alternativă: toate substanțele medicamentoase existente în plante, întreaga gamă de preparate farmaceutice obținute din plante sunt produse fitoterapeutice, primele chiar și în cazul în care sunt obținute prin sinteză, acest mod de preparare fiind mai avantajos din punct de vedere tehnologic sau economic.

Nu putem lua însă în considerație numai materia primă din care se realizează medicamentul. O serie de hormoni steroidici (corticosteroizii și derivații lor de semisinteză) nu se mai obțin din glanda suprarenală a animalelor de abator, ci din steroli vegetali. Ori, dacă ne ghidăm după acest criteriu tehnologic, cortizona și compușii similari ar putea fii incluși în grupul medicamentelor fitoterapeutice, ceea ce este lipsit de temei, fiind vorba de compuși care ca atare nu se găsesc în plante.

Pentru a afla ponderea produselor fitoterapeutice în ansamblul arsenalului terapeutic, ne putem orienta după edițiile existente ale Farmacopeei Române, care prevăd:

Substanțe medicamentoase (produși chimici);

Produse vegetale și animale

Preparate galenice (forme farmaceutice).

Prima categorie reprezintă 52%, cea de-a doua 13% și ultima 34%.

În cadrul celor trei categorii, posibilităților oferite de fitoterapie îi revine în total 31,57%.

În nomenclatorul de medicamente al Ministerului Sănătății pentru anul 1982, pe baza căruia s-a editat volumul „Produse farmaceutice folosite în practica medicală”, figurează 666 specialități. În general este foarte greu de apreciat în mod real ponderea pe care o au diferitele categorii de medicamente în terapeutică. Dacă luăm ca bază de calcul în mod formal numărul de medicamente, ne îndepărtăm de realitate, dat fiind că unele preparate sunt frecvent prescrise iar altele sunt destinate tratamentului unor boli rare. Cu amendamentele necesare, din cele 666 specialități industriale aproximativ 80 pot fi produse fitoterapeutice, reprezentând 13% din numărul total. Dificultatea unei evaluări reale revine și mai accentuat în situațiile în care același medicament conține alături de substanțe vegetale și substanțe medicamentoase inexistente în natură.

În acest nomenclator de medicamente: sunt prevăzute 330 substanțe medicamentoase, 55 plante medicinale folosite de obicei sub formă de ceaiuri medicinale simple, 30 ceaiuri medicinale compuse și 87 preparate galenice (1/3 fiind obținute din plante). Luând în considerare și categoriile din urmă, ponderea produselor fitoterapeutice este mai mare decât cele 13% care rezultă din calculul anterior referitor la specialitățile industriale.

Este deci evident rolul fitoterapiei căreia îi revine o poziție bine definită în terapeutica contemporană, cu toate limitele și posibilităților ei.

Un principiu care se respectă constant în fitoterapie și o face să se deosebească de alopatie este extracția totală și nu folosirea de substanțe active izolate. Această metodă este benefică prin mai multe tipuri de acțiuni farmacologice:

prin substituție, prin aportul unor principii care lipsesc din organismul bolnav (minerale, vitamine, aminoacizi, lipide, glucide, proteine);

prin inhibiția dezvoltării unor microorganisme patogene (plante cu efect bactericid sau antiparazitar);

prin stimularea reactivității organismului (componente infinitezemale din structura unei plante);

prin efect trofic local (plante cicatrizante);

prin efectul „contraria” (plante diuretice, tonicardiace, antalgice etc.);

Dacă nu este bine cunoscută, fitoterapia poate da accidente terapeutice prin plantele toxice.

O dificultate care apare la evaluarea datelor din medicina populară, dar mai ales cu ocazia introducerii în terapeutică a unor produse fitoterapeutice, se referă la numărul mare de indicații, uneori fără a se preciza modul de acțiune. Astfel, de exemplu, la un unguent obținut dintr-o singură specie sunt înșirate zeci de acțiuni: pe lângă indicația majoră în reumatologie se enumeră o serie de efecte scontate, foarte diferite (mastopatii, cefalee, tromboflebite, angină pectorală, eczeme etc.).

Atunci când în fitoterapie apare un mare număr de indicații ne putem gândi la mecanisme sistemice. Astfel, la o serie de produse vegetale recomandate în oncologie, au apărut poziții sceptice în momentul în care s-a constatat că nu prezintă efect citostatic. Ulterior s-a pus însă în evidență un efect imunostimulator care ar putea permite, cel puțin parțial, explicarea rezultatelor clinice semnalate (Iscador, Plenisaol).

Mai multe preparate din plante sunt recomandate în inflamații cu localizări diferite, precum și în procesele degenerative care apar după un debut cu caracter inflamator. În aceste cazuri este posibilă existența unei acțiuni de captare sau epurare a radicalilor liberi de oxigen sau de natură exogenă.

S-a dovedit experimental faptul că mai multe produse vegetale preluate din medicina populară și utilizate în tratamentul unor viroze, induc formarea endogenă de interferon. S-au semnalat de asemenea rezultate privind inhibarea replicării unor retrovirusuri. Prin administrarea simultană a două produse fitoterapeutice (Roviral și Carciviren) s-au relatat rezultate în infecțiile cu HIV, unii pacienți devenind seronegativi HIV și asimptomatici din punct de vedere clinic.

Spre deosebire de remediile utilizate empiric medicamentele fitoterapeutice, trebuie să fie bine definite sub raport chimic și farmacologic. În cazul principiilor active vegetale folosite ca substanțe medicamentoase unitare, se aplică metodele uzuale de dozare. Situația este mai dificilă atunci când produsul conține un număr mai mare de compuși proveniți de la o singură specie sau din asocierea mai multora. La o serie de medicamente din ultima categorie se dozează conținutul în alcool (la extracte alcoolice, respectiv tincturi), în zahăr (la siropuri), dar nu întotdeauna și conținutul în principii active.

Principiile active din plantele medicinale sunt substanțe chimice farmacologic active, care determină acțiunea terapeutică a acestor plante. Sunt răspândite uneori în întreaga plantă, alteori se concentrează numai în anumite organe, repartizare ce are un interes practic deosebit, de care se ține seama la recoltarea plantelor medicinale. Din această cauză părțile de plantă care acumulează principii active, poartă numele acestui organ: partea aeriană – herba (sunătoarea – Hypericum perforatum), florile – flos (mușețel Chamomillae flos), semințe – semen (semințele de castan sălbatic – Hippocastani semen), rădăcină – radix (rădăcină de revent – Thei rhizoma), frunze – folium (frunze de mentă – folium Menthae), părți ale tulpinii, de exemplu scoarța – cortex (scoarță de crușin – cortex Frangulae) ș.a.

Cunoașterea compoziției chimice a plantelor medicinale este importantă pentru stabilirea dozelor terapeutice, pentru stabilirea relației structură chimică – acțiune biologică, de unde se pot deduce și cerceta apoi noi surse de plante cu principii active. Astfel, prezența glicozidelor antrachinonice presupune o acțiune laxativă, purgativă; prezența mucilagiilor o acțiune emoliantă, a saponinelor acțiune expectorantă, a taninurilor acțiune astringentă.

O problemă deosebită ce se pune în fața fitoterapiei este aceea a modului în care este mai activă o plantă medicinală: principiul pur, izolat, amestecurile de substanțe izolate (exemplu. – alcaloizi) sau extracte (apos, alcoolic, eteric etc.), menționând c ă nu există nici un solvent care să extragă toate principiile active.

Astfel, din semințele de brândușă de toamnă se izolează numai unul din alcaloizii pe care-i conține (colchicina), care se utilizează la prepararea comprimatelor ce conțin 1 mg colchicină, indicate în gută; din semințele de ricin se utilizează uleiul apos obținut prin presare la rece ca purgativ, din Savothamus scoparius (măturice) se utilizează vârfurile ramurilor pentru extragerea alcaloidului sparteină (sub formă de sulfat de sparteină) utilizat în tulburări de ritm cardiac.

În cazul capsulelor de mac și al opiului, care conțin numeroși alcaloizi, se procedează la izolarea alcaloizilor conținuți, deoarece fiecare din aceștia au acțiune specifică (morfina – antialgic, papaverina – antispastic, codeina – antitusiv).

Pentru cele mai multe plante medicinale, mai ales cele care nu conțin alcaloizi, deci nu sunt puternic active este indicată utilizarea unui extract (apos sau alcoolic), care extrage o bună parte din principiile active conținute și care are în această formă o acțiune mai complexă. Așa de exemplu, în cazul sunătoarei se extrag flavonoidele, uleiul volatil și hipericina, toate acestea fiind considerate principii active.

Un alt exemplu în constituie florile de tei, pentru care este indicată infuzia conținând volatil saponine, flavone, mucilagii, leucoantociani, toate contribuind la imprimarea efectului terapeutic: expectorant, emolient etc. extractul de jaleș de grădină, (salvia officinalis) prezintă acțiune estrogenă, fără să se fi identificat principiul activ responsabil în această acțiune; se preferă deci extractul care în plus este antimicrobian și antisudorific (datorită uleiului volatil), stomahic (datorită substanțelor amare), astringent pentru afecțiuni bucale (datorită taninurilor), ușor coleretic-colagog (datorită derivaților fenil propenici).

Pentru acțiunea hipoglicemiantă nu se cunoaște cu precizie care sunt principiile active responsabile de această acțiune, în cazul produselor Galenas herba, Myrtilli folium, Mori folium, Phaseeli fructus sine semine, Juglandis folium, Bardanae radix; de aceea se preferă un extract din amestecul acestor produse. S-a observat de asemenea, că în afecțiunile hepatobiliare, mentolul pur este mai puțin activ decât extractul sau infuzia de frunză de mentă, deoarece acestea din urmă conțin pe lângă mentol și acizii colagenic și cafeic care măresc acțiunea coleretic-colagogă și flavone.

Din alcaloizii conținuți de Vinca rosea (sascchiu) se utilizează numai vincaleucoblastina și vincristina în cazuri de leucemii la copii și limfosarcoame, deși acestea constituie doar o proporție foarte redusă din totalul alcaloizilor conținuți de plantă. În cazul mușețelului efectul cel mai puternic antiinflamator este obținut în cazul utilizării ceaiului din flori.

Pentru rădăcina de valeriană efectul sedativ se datorează atât valepotriaților, cât și uleiului volatil; de aceea se utilizează în terapeutică extractul de valeriană.

Alteori, izolarea principiului activ nu este rentabilă din punct de vedere economic, iar pe de altă parte, celelalte substanțe componente în extract nu influențează acțiunea. Este cazul tuberculilor de amag (Aconitum), pentru care se folosește tinctura aconiti, foarte activă în doze mici. În cazul frunzelor de digitală se utilizează atât glicozidele cardiotonice izolate (digoxina – comprimate din pulberea de frunze, acestea din urmă având în compoziția lor și saponine sterolice, care favorizează absorbția glicozidelor cardiotonice.

După izolarea unor substanțe în stare pură și elucidarea structurii lor s-a încercat reproducerea acestora prin sinteză. Există numeroase exemple în acest sens: efedrina, mentolul (din mentă), papaverină (din opiu) por fi obținute astăzi și pe cale de sinteză chimică acțiunea unora nefiind însă identică cu a celor naturale, deși la altele efectul este asemănător.

Cercetările actuale în domeniul fitoterapiei acoperă domenii vaste din cuprinsul medicinei, de aceea mă voi opri doar la două exemple de dată recentă, publicate în revistele de specialitate, pe care le consider de importanță majoră în reconsiderarea acestei farmacoterapii.

Diferite specii de Xanthium („iarba de ghimpe”)sau „holeră” sunt folosite în medicina populară datorită efectului diuretic (semnalat încă din 1903 de N. Leon și confirmat experimental de E. Racz, Kotbila (1965) și de P. Petcu și colab. (1982) constatându-se un efect favorabil în adenomul de prostată.

În terapeutică se folosește o soluție extractivă apoasă obținută din părțile aeriene ale diferitelor specii de Xnathium și preparatul Adenostop. Acțiunea antiinflamatoare a „ceaiului de ghimpe” poate fi atribuită prezenței glicozidelor sitosterolului; cercetările experimentale și clinice constatând o scădere a greutății prostatei și obținându-se rezultate bune în adenomul de prostată. În urma acestor cercetări s-a introdus în terapeutică „ceaiul de ghimpe” (PLAFAR) și s-a realizat produsul ADENOSTOP picături (I.M.F. Cluj-Napoca – Laboratorul de microproducție).

De menționat că utilizarea empirică a unui decoct de fructe („scăiuță”) ca remediu diuretic, este descrisă și în medicina populară a altor țări (Argentina).

Tratamentul curent al rectocolitei ulcerohemoragică (colita ulceroasă) se efectuează cu corticoizi ca medicație imunosupresivă și antiinflamatoare precum și cu sulfamide antibacteriene (salazopirină). Numeroase cazuri grave sunt refractare la tratament. O asociere de infuzii din speciile Oeinum basilicum (busuioc) și Polygonum aviculare (troscot) și vitamina PP, folosită în câteva cazuri disperate, a dat rezultate salutare și fără recidivă 5 ani.

Cercetările farmacodinamice experimentale au fundamentat științific aceste indicații terapeutice punând în evidență acțiunea hemostatică antiinflamatoare și antidiareică în cazul troscotului și acțiunea antiseptică și sedativă în cazul busuiocului. Aceste acțiuni farmacodinamice atestate, precum și indicațiile terapeutice respective verificate de practica medicală populară română, justifică teoretic și practic utilizarea celor două specii în rectocolita ulcerohemoragică, cel puțin pentru tratamentul simptomatic al bolii.

Produsele fitoterapeutice care ne stau la dispoziție în cadrul diferitelor clase de medicamente, vor fi prezentate în calitate de exemple, în vederea asigurării unei priviri de ansamblu asupra sortimentului actual.

Scopul acestei treceri în revistă fiind prezentarea posibilităților asigurate de fitoterapie nu am insistat asupra contraindicațiilor, reacțiilor adverse, modul de administrare și altor elemente absolut necesare în prescrierea unui tratament de către medic.

Deprimanți ai sistemului nervos central

În categoria medicamentelor sedative în anii din urmă a crescut ponderea extractelor de rădăcină de odolean; acestea reduc hiperexcitabilitatea sistemului nervos central, efectul fiind comparabil cu cel al tranchilizantelor minore față de care prezintă avantajul că nu se cunosc contraindicații, tratamentul este lipsit de râs. Este avantajoasă asocierea extractelor de odolean cu cele de păducel. Un asemenea medicament în compoziția căruia intră și un derivat de acid barbituric obținut prin sinteză (fenobarbital) sunt comprimatele de EXTRAVERAL. În doze uzuale nu provoacă somnolență, totuși poate influența spre bine tulburările de somn. Efectul este mai pronunțat și mai complex decât cel care se obține cu o doză identică de fenobarbital (fără asocierea cu cele două extracte vegetale). Din produse vegetale se realizează și medicamentul PASINAL, soluție pentru uz intern care conține fenobarbital, precum și bromuri. Spre deosebire de cele două preparate menționate, SEDINSTANT conține în exclusivitate produse vegetale și anume rădăcini de odelean, conuri de hamei, fructe de păducel, părțile aeriene de la talpa gâștii, flori de tei și frunze de mătăciune. Produsul granulat corespunde unui extract uscat care se solvă instantaneu în apă administrând-o ca și cum ar fi un ceai medicinal, față de care prezintă avantajul unei dozări mai exacte.

În parkinsonism se mai folosesc alcaloizii de mătrăgună condiționați sub formă de comprimate; medicamentul FOLADON conține totalul alcaloidic din rădăcinile acestei plante puternic active, iar în compoziția produsului FBENAL intră și fenobarbital. Se folosesc și în spasme ale musculaturii netede de la nivelul aparatului digestiv, al căilor biliare și urinare, în stări de hipersecreție (salivară, gastrică, bronșică) în rău de mare și de altitudine.

LAURONIL (comprimate) este un produs cu acțiune deprimantă centrală a mobilității prescris în excitații psihomotorii, în crize convulsive, dar și în parkinsonism. Se realizează din scopolamină, alcaloidul principal al laurului păros cultivat la noi.

Dintre cele mai puternice medicamente analgezice medicul poate să prescrie în condiții riguros stabilite pentru medicamentele care intră în regim de stupefiante, preparatele injectabile obținute din morfină, alcaloidul principal al macului de grădină și din derivații acestuia. Se prescria fie ca atare (MORFINĂ, HIDROMORFON) fie în asociere cu unii alcaloizi menționați mai sus (MORFINĂ-ATROPINĂ, hidromorfon-SCOPOLAMINĂ).

Excitanți ai sistemului nervos central

Cofeina obținută din boabele arborelui de cafea sau din frunzele arbustului de ceai este un excitant cortical care stimulează centrul vasomotor și central respirator. Se prescrie sub formă de injecții (cofeină, natriu benzoic), dar se asociază frecvent cu substanțe medicamentoase analgezice, asigurând potențarea acțiunii acestora.

Alcaloidul principal din cârcel, este nu numai un stimulent al SNC, un excitant al centrului vasomotor și al celui respirator, prescris în stări de hipotensiune arterială (efedrina, comprimate și fiole), dar în combinație cu alte substanțe medicamentoase se prescrie și în astmul bronșic, în diferite stări alergice.

Medicația sistemului nervos vegetativ

În distoniile neurovegetative, un rol însemnat revine alcaloizilor de mătrăgună și a celor din cornul de secară. Primii, mai ales atropina, prezintă efect parasimpatolitic, cei din urmă (ergotamina, ergotoxina) exercită o acțiune simpatolitică. Astfel, prin asocierea celor două tipuri de extracte (alcaloizi), pot fi diminuate oscilațiile SNV în ambele direcții. Astfel de medicamente sunt BERGONAL (drajeuri) care conține și fenobarbital și DISTONOCALM (drajeuri) în compoziția căruia intră pe lângă un derivat de acid barbituric și propanolol, un beta-blocant.

Anestezicele locale și analgezice

Un reprezentant al acestei grupe este medicamentul BOICIL FORTE (injecții) care se obține din rădăcinile de spânz. Prin microinfiltrații în punctele dureroase, soluția sterilă se aplică în cele mai diferite dureri: nevralgii, artralgii, mialgii. În tratamentul de lungă durată se folosește și extractul vegetal de spânz, condiționat sub formă de unguent.

Spasmolitice

În spasmele musculaturii netede se folosește alcaloidul principal din mătrăgună, sub formă de injecții (sulfat de atropină). Din macul de grădină se obține papaverina (papaverina, fiole, comprimate), alcaloid care acționează asupra fibrei musculare (spasmolitic musculotrop); în timp ce atropina era un spasmolitic neurotrop. Cei doi alcaloizi sunt substanțele active din medicamentul Lizadon (comprimate, supozitoare) indicat în colica hepatică, nefritică, intestinală.

Medicamente cardiovasculare

Întregul sortiment de medicamente cardiotonice de la noi se realizează cu o singură excepție, din frunzele de degețel lânos, care crește prin părțile sudice ale țării, dar nu se colectează din flora spontană, fiind una din principalele plante medicinale de cultură. Produsele DIGITALIN, DIGOXIN, LANATOZUD C, NIDACIL se deosebesc între ele prin gradul de absorbție în caz de administrare pe cale bucală, prin tăria și durata efectului. În insuficiența cardiacă, pentru tratamentul de lungă durată se prescriu picături comprimate, drajeuri sau supozitoare, acestea din urmă mai ales în insuficiența hepatică. Injecțiile (DESLAZONID) sunt folosite în stări acute, efectul lor instalându-se repede.

Alcaloidul principal din părțile aeriene de măturice, sparteina, se condiționează sub formă de fiole (SULFAT DE SPARTEINĂ) și duce la scăderea excitabilității și contractibilității miocardului, fiind folosit în tahicardia paroxistică, extrasistole, dar și în obstretrică. Se absoarbe și în caz de administrare bucală.

În ceea ce privește medicamentele antihipertensive, produsul HIPORIB, realizat din frunzele de coacăz negru la Târgu-Mureș, are ca avantaj, absența efectelor secundare (pe care le prezintă celelalte antihipertensive utilizate în practică).

Din clasa vasodilatatoarelor se folosesc alcaloizii extrași din părțile aeriene de saschin )VINCANINA) care reglează circulația cerebrală mărind rezistența creierului la hipoxie; prezintă și efecte trofice. Este indicat în accidentele vasculare cerebrale, mai ales în vederea prevenirii lor la hipotensivi, în ateroscleroză.

Derivați ai ergotoxinei din cornul de secară se prescriu în tulburări ale circulației sangvine periferice și cerebrale, iar în hipertensiunea arterială în completarea tratamentului de fond (DN-ERGOTOXIN, HYDERGINE). În migrene se folosește un alt alcaloid din cornul de secară, ergotamina, în asociere cu cofeina (COFEDOL) în vederea prevenirii crizelor.

Medicația aparatului digestiv

În tratamentul ulcerului gastric se prescriu pulberi compuse cu conținut de frunze sau de extracte de mătrăgună, asociate cu compuși de aluminiu și/sau magneziu (CALMOGASTRIN) în compoziția comprimatelor de ULCEROTRAT se găsește extract de obligeană.

În realizarea de medicamente laxative un rol important revine scoarței de crușin care se păstrează timp de un an înainte de utilizare. În combinație cu diverse substanțe medicamentoase întră în compoziția drajeurilor de LAXATIN, iar în combinație cu extractul de rădăcină de revent și de cicoare în formula drajeurilor CORTELAX.

Din alge marine se obține preparatul GALCORIN, granule, folosit în constipația cronică în ulcer gastric și duodenal, precum și în colite.

În caz de anorexie și în stări de dispepsie se folosește TARHEDOL, granule instantaneu solubile în apă obținute din țintaură, rădăcini de păpădie, gălbenele, rădăcini de tătăneasă, flori de coada șoricelului, izmă bună și chimion.

Un aliment dietetic obținut din roșcove se prescrie în profilaxia și în tratamentul diareei la sugari și la copiii mici (CERATOMIA), diareei.

În afecțiuni ale căilor biliare se prescriu medicamente coleretice sau colagoge, ca de exemplu INSTAMIXT, preparat instantaneu solubil în apă ce conține extract de frunze de anghinare, părți aeriene de păpădie, de rostopască și de sunătoare. Extractele vegetale servesc și la obținerea produsului BOLDOCOLIN, iar din frunze de anghinare se obține produsul de ANGHINOL (picături, drajeuri).

Antitusive și expectorante

Un calmant central al tusei este codeina (CODENAL) și noscapina sau narcotina (TUSAN FORTE), ambele medicamente conținând alcaloizi izolați din macul de grădină.

Un calmant al tusei (TUSOMAG) se realizează din tuberculii de omag, părțile aeriene de lămâioară și frunze de mătrăgună.

Teofilina existentă în frunzele arbustului de ceai, se găsește sub forma unui derivat în compoziția produsului MIOFILIN, folosit atât pe cale bucală, cât și intravenos.

În boli tumorale pot fi prescriși alcaloizii de Vinarosea și anume vinblastina sau vincristina (VINKRISTIN) în leucemia acută.

Boli ale metabolismului

În vederea prevenirii crizelor de gută, dar și în tratamentul uricemiei se folosește colchicina extrasă din semințele de brândușă de toamnă (COLCHICINĂ).

Medicamentele hepatoprotectoare se obțin din semințele de armurariu (SILIMARINA) cultivate pe suprafețe mari.

În litiaza renală se pot folosi extracte de roibă în asociere cu cele de splinuță, coada calului și podbal de munte (URALYT drajeuri).

Un antiinflamator local (de contact) se realizează din mușețel (ROZMARIN), folosit pentru gargară, intern în gastrite și colite sau pentru spălături vaginale.

Un antispastic antiinflamator se obține din cimbrișor, izmă bună, mușețel, cerențel, mătăciune, cu care se clătește cavitatea bucală în stomatite, gingivite sau se face gargară în faringite, laringite (TICIVEROL).

Produsele vegetale pe care le-am trecut în revistă, reprezintă atât forme farmaceutice, ce conțin un singur principiu activ cât și fracțiuni cu conținut de mai multe substanțe similare sau extracte. Unele medicamente realizate din plante reprezintă singurele sau cele mai bune posibilități ale terapiei medicamentoase contemporane, altele pot fi considerate mai mult ca produse adjuvante cu care se completează medicația de bază.

Fitoterapiei după cum rezultă din schițarea posibilităților existente îi revine un rol bine definit în ansamblul tratamentelor medicamentoase. Extinderea acestor posibilități, crearea de noi tipuri de medicamente este menirea cercetării științifice în acest domeniu.

Reconsiderarea valorii plantelor medicinale include azi o serie de aspecte fundamentale diferite de trecut:

A scăzut ponderea plantelor medicinale din flora spontană, mai cu seamă din considerente economice și de conservare a naturii și paralel cu aceasta, culturile de plante medicinale și aromatice se extind pe zi ce trece. Principalele avantaje ale culturii plantelor medicinale și aromatice sunt:

în cazul speciilor ce se găsesc și în flora noastră spontană, asigurarea necesarului anual este mai ușor de realizat;

există posibilitatea obținerii de materie primă mai bogată în principii terapeutice active;

plantele exotice, străine de flora noastră, pot servi și ele la asigurarea necesarului de materie primă;

populațiile din flora noastră spontană pot fi cruțate, devenind în felul acesta, din ce în ce mai mult rezerve ale genofondului; pot servi la introducerea succesivă în cultură a unor plante cu calități biologice, chimice și farmacodinamice de valoare cunoscută.

Noțiunea de „plantă medicinală” a însemnat până nu demult aproape în exclusivitatea plante superioare cu flori. Termenul este astăzi valabil și asupra unui număr mare de microorganisme și plante inferioare: bacterii, ciuperci, alge marine, licheni. Din aceste categorii de plante inferioare multe specii sunt folosite azi în vederea realizării de cultură pe scară industrială (actinomicete, drojdii, mucegaiuri, din care se obțin antibiotice și citostatice). Aceste procedee, verificate totuși câteva decenii, au stat la baza înființării culturilor de celule și de țesuturi.

Alături de culturile clasice de plante medicinale, în condițiile de câmp, azi s-a conturat o nouă posibilitate: grupe de celule prelevate din indivizii cei mai valoroși se mențin în culturi de laborator sau industriale, fără sol. În mediul de cultură în care se dezvoltă aceste celule și țesuturi ajung substanțe ale metabolismului, din care apoi se extrag acelea care pot fi folosite pentru realizarea de medicamente.

Plantele superioare cu flori, se valorifică nu numai sub formă de ceaiuri medicinale, ci din ce în ce mai mult în calitate de materie primă industrială. O serie de specialități farmaceutice sunt realizate din plante medicinale indigene: Anghirol, Bergonal, Boicil forte, Digoxin, Ergomet, Hiposerpil, Lanatozid C, Romazulan, Tunsomag. O bună parte a materiei prime vegetale prelucrate industrial nici nu este prielnică pentru obținerea de ceaiuri medicinale, fiindcă prezintă acțiune prea puternică și nu poate fi administrată în doze riguros exacte; în alte cazuri principiile terapeutice active nici nu pot fi extrase cu apă, deci nu ajung în componența ceaiului medicinal.

Acțiunea medicamentului, preparat din materia primă vegetală trebuie să fie dovedită în aceeași măsură ca și la orice altă categorie de produs farmaceutic. Un nou medicament nu poate fi introdus în terapeutică fără atestarea acțiunii în experiența pe animale. Exigența este aceeași la orice medicament care se realizează din materie primă vegetală sau prin sinteză. O serie de substanțe izolate inițial din organisme vii se obțin azi prin sinteză. În această situație originea naturală sau obținerea prin sinteză prezintă mai mult un interes economic cel puțin în acele cazuri când substanța la care se ajunge prin ambele căi, prezintă aceeași acțiune. Se folosesc multe substanțe vegetale în scopuri terapeutice care pot fi obținute și prin sinteza totală, dar datorită unor mici deosebiri de structură, produsul sintetic poate fi lipsit de acțiune sau dăunător.

Se cere nu numai confirmarea experimentală a acțiunii ci și a lipsei efectelor secundare nedorite sau în orice caz absența unor riscuri mai mari decât efectul benefic scontat. Reconsiderarea actuală a multe plante medicinale se datorează și faptului că spre deosebire de medicamentele de sinteză, acestea pot fi folosite timp îndelungat, fără ca să devină nocive. De aceea, mai ales în procesele patologice cronice care necesită de multe ori un tratament permanent de ani/decenii, multe medicamente naturale incumbă mai puține pericole decât utilizarea neîntreruptă a unor produse de sinteză.

Fitoterapia va fi pusă din ce în ce mai mult la contribuție. Farmacopeea viitorului își îndreaptă din nou privirea spre natură (marea tămăduitoare).

Plantele ascund încă multe secrete. Au fost inventariate în 50 de țări, 20000 de plante folosite în toată lumea de către medicina tradițională și modernă, de industria farmaceutică, cele mai utilizate fiind un număr de 228.

În scopul evaluării rolului plantelor medicinale în viața diferitelor comunități sociale și pentru a recomanda guvernelor din țările respective modul de păstrare și utilizare a acestor plante, a fost organizată o importantă reuniune internațională asupra conservării plantelor medicinale. Organizatori: Organizația Mondială a Sănătății, Uniunea Internațională pentru conservarea naturii și Fondul Mondial pentru natură (Chiang Mai, Thailanda, 21-26 martie 1988).

Reafirmând sprijinul acestor organizații la dezideratul – Sănătate pentru toți până în anul 2000 – care urmărește asigurarea populației globului cu cel puțin o formă de asistență sanitară primară – participanții la reuniune au adoptat în unanimitate o declarație, în care:

recunosc rolul plantelor medicinale ca fiind indispensabil pentru îngrijirile de sănătate primară, indiferent că este vorba de automedicație sau servicii naționale de sănătate.

sunt alarmante consecințele scăderii din ce în ce mai mult a diversității plantelor medicinale în lume.

subliniază gravitatea constatării că sunt amenințate și în pericol de dispariție multe plante care servesc la fabricarea medicamentelor tradiționale și moderne.

face un apel către O.N.U., instituțiile specializate și statele sale membre, asupra:

importanței vitale pe care o au plantele medicinale în îngrijirile privind sănătatea.

dispariției inacceptabile din ce în ce mai masive a plantelor medicinale ca urmare a distrugerii zonelor propice creșterii acestor plante și a metodelor de exploatare abuzivă.

Se menționează că, în sistemul actual de cooperare și într-ajutorare internațională, resursele de plante medicinale ale unei țări, au o importanță capitală pentru multe alte țări.

Interesul economic pentru plantele medicinale uzate în etapa actuală reprezintă una din marile posibilități pe care regnul vegetal îl oferă pentru producția de noi medicamente.

Întregii bulversări și dispariției constante a culturilor indigene care condiționează descoperirea de noi plante medicinale de care comunitatea mondială poate profita.

Urgentei necesități privind realizarea unei cooperări și coordonări internaționale pentru a pune în practică un program eficient de conservare a plantelor medicinale de așa manieră încât generațiile viitoare să poată dispune de acestea în cantități suficiente.

Pe plan mondial în cadrul luptei pentru protejarea mediului, S.U.A. si-au dat seama de interesul speciilor vegetale pentru farmacopeea de mâine. După o anchetă s-a văzut că 50% din medicamentele americane eliberate pe bază de ordonanță conțin compuși de origine vegetală, valoarea lor fiind estimată la 3 miliarde de dolari. Din 76 de compuși farmaceutici utilizați în S.U.A., numai 7 sunt produși prin sinteză la un cost mai mic decât dacă ar fi extrași din plante. Deci nu este de mirare că americanii consacră enorme mijloace financiare cercetării medicale, trecând de la plante mai puțin cunoscute.

Astfel, Institutul american de luptă împotriva cancerului a elaborat un program de cercetare asupra plantelor sălbatice pentru care cheltuiește 1,5 milioane de dolari anual. Au fost izolate 100000 de extracte, reținând dintre acestea 3000 pentru experimentarea posibilităților anticancerigene ale acestora.

Se pun mari speranțe și în leacurile florei și lumii marine. Cercetătorii americani au repertoriat 500 combinații chimice cu efect biologic recunoscut, obținute din plancton, alge și bureți. Unele vietăți marine nu fac cancer, deoarece au un mecanism încă necunoscut de apărare contra acestei boli (se pare că bureții conțin substanțe anticancerigene).

Pentru farmacia viitorului, algele reprezintă o sursă inepuizabilă. Se știe că încă de multă vreme se consumau alge în hipertiroidism, ele fiind bogate în iod. Un număr de 150 de alge (rușii, verzi, negre) au efect inhibitor asupra evoluției unor boli (anemii, reumatism, tromboze). La consumatorii de alge uscate din Peru se vede cel mai scăzut procent de cardiopatii.

În contextul unui articol de fond, revista „Sante du Monde” din noiembrie 1977 arată că arta ancestrală a herbariștilor ar trebui valorificată deoarece multe plante cunoscute de ei, au reale virtuți terapeutice, iar farmacopeele moderne ar fi prea sărace dacă preparatele pe bază de plante le-ar lipsi.

Medicina modernă are – după cum rezultă și din această lucrare – de valorificat unele din tradițiile herberiștilor fapt pentru care în unele țări au început să se analizeze cu grijă fierturile administrate de vindecătorii tradiționali pentru a determina elementele active ale eficienței lor. Constatând încurajarea sporită a cercetătorilor de etnoiatrie și etnobotanică suntem tentați să formulăm următoarea întrebare: dacă azi, la nivelul O.M.S. se încurajează cercetările de fitoterapie tradițională de ce s-a renunțat cu atâta ușurință la acel bogat arsenal terapeutic vegetal care făcea obiectul vechilor farmacopee, produse care se întâlnesc de altfel și în practicile populare? Înlocuirea acestora, dictată adesea de interesele caselor de medicamente și marilor industrii chimio-farmaceutice a adus schimbări fundamentale în orientarea farmacoterapiei, substituind terapeuticii individuale instituite de medic și muncii de laborator a farmaciștilor, o medicație bazată în exclusivitate pe produse de sinteză. Dar tot știința modernă atrage în mod deosebit atenția asupra efectelor adverse ale acestor produse.

În afară de cercetările de etnografie medicală, ar mai exista o soluție poate mult mai rapidă, mai ieftină și nu lipsită de eficiență. Este vorba de reconsiderarea vechilor farmacoterapii a etnofitoterapiei, selecționând din mulțimea acestora tot ce a făcut „vogă” chiar perioade îndelungate și a reprezentat arsenalul de bază al multor somități medicale.

În acest spirit se poate aprecia că cercetarea vechilor farmacopee considerate desuete de medicina și farmacia modernă, oferă condiții de reflectare asupra posibilităților de reactualizare a unor vechi remedii terapeutice.

Rezultă deci, folosirea pe scară tot mai ,largă a fitoterapiei, considerându-se prin aceasta și o încercare de impulsionare prin educație sanitară, a totalizării produselor vegetale mai ales în rândul populației, în scopul folosirii de către aceasta a produselor de sinteză pe calea automedicației.

Pe de altă parte, legea sanitară înscrie obligația pentru cadrele sanitare, de a recomanda utilizarea intensă a resurselor naturale indigene. Există tendința folosirii mijloacelor casnice tradiționale și care de cele mai multe ori constau în utilizarea plantelor sub diferite forme, ca și a altor practici populare transmise din generație în generație.

În nomenclatorul magazinelor de plante medicinale (PLAFAR) sunt înscrise produse vegetale eliminate din cuprinsul farmacopeelor curente dar puse la îndoială populației. Iată deci că un preparat din plante medicinale pregătit în mod științific în farmacie de persoane competente și cu respectarea „legilor artei” nu se poate obține dar în schimb se poate prepara acasă în mod empiric.

Reconsiderarea recepturii vechilor terapeuți, rețete bazate exclusiv pe produse naturale, devine o necesitate legată chiar și de igiena utilizării medicamentelor. Fitoterapia cultă tradițională ar trebui să devină o posibilitate reală la îndemâna cetățenilor prin unele farmacii sau puncte farmaceutice desemnate în acest scop.

Reconsiderarea farmacoterapiei culte tradiționale, deci și a fitoterapiei, se poate realiza prin:

selecționarea arsenalului terapeutic adoptat de vechile farmacopee;

înființarea în mod experimental al uni mic nucleu farmaceutic care să fie aprovizionat și să poată prepara aceste medicamente;

încurajarea medicilor dispuși să-și orienteze o parte din prescripții și spre domeniul farmacoterapiei vechi;

considerarea acestei conduite în recomandarea medicamentelor, ca o fază premergătoare eventualei administrări a medicamentelor moderne de sinteză organică în cazul când produsele farmacoterapiei culte tradiționale nu ar oferi rezultatele scontate. Ar fi deci vorba de o strategie în domeniul folosirii medicamentelor, care ar consta în folosirea mai întâi a medicamentelor naturale, cu o veche probă a timpului, iar în cazul când bolnavii nu răspund favorabil la acestea, urmează să li se administreze medicamente de sinteză.

Pentru un asemenea experiment s-ar angaja minimum de cheltuieli, urmând ca în funcție de solicitare să se dezvolte sau să se renunțe pe viitor la acest procedeu, care totuși ar reprezenta mai mult decât sfaturile educativ-sanitare.

Desigur, s-ar putea pleda și în defavoarea acestei păreri, argumentându-se în primul rând, că este dificil ca publicul să fie convins de eficiența unor rețete magistrale, în locul „specialităților” cu care este obișnuit.

În favoarea celor expuse mai sus, sintetizez direcțiile sanitare să asigure și să promoveze dezvoltarea fitoterapiei elaborate cu prilejul primului simpozion de fitoterapie desfășurat în octombrie 1979, la Sebeș-Alba. Simpozionul a avut tema:„Progrese și realizări în domeniul fitoterapiei”. De-a lungul lucrărilor simpozionului s-a conturat necesitatea concentrării eforturilor în viitor pe următoarele direcții:

realizarea unui sortiment larg de produse de extracție din materii prime vegetale, din care farmaciile să poată prepara cele mai variate forme farmaceutice, pe baza prescripțiilor medicilor;

standardizarea produselor fitoterapeutice în funcție de conținutul în principii active și de efectul fiziologic;

transformarea în farmacii cu profil de fitoterapie a actualelor magazine PLAFAR și încadrarea lor obligatorie cu farmaciști;

creșterea numărului de specii vegetale care se valorifică în scopuri medicinale;

extinderea cercetărilor în domeniul medicamentelor de natură vegetală în scopul diversificării producției și asigurării biodisponibilității lor;

promovarea terapiei cu produse aromatice vegetale.

Trecutul nostru reprezintă un bogat laborator etnic. Datoria noastră ar fi deci, să valorificăm științific toate medicamentele populare. Ceea ce nu este ușor fiindcă acest depozit popular este un izvor de sugerări sau inspirații. Poate că niciodată el nu va putea fi complet „stors” de indicațiile și implicațiile pe care le oferă.

Unele elemente care nouă ni se par acum neînțelese sau absurde, s-ar putea să capete sens mai târziu: vor fi aporturi postume ale medicinii populare.

Noi nu ar trebui să distrugem nimic, suntem datori să punem totul în ordine: asemenea minelor părăsite pe care o tehnică mai avansată le pune din nou în funcție, există și „mine de cunoaștere” care așteaptă să fie reactualizate, sau cel puțin păstrate sub beneficiul de inventar.

Și chiar dacă acest material popular nu va mai putea oferi nimic pentru sănătatea omului, el va rămâne interesant pentru teoria culturii.

Omenirea nu trebuie să se uite pe ea însăși.

La rândul ei, medicina populară ne va aminti de noi înșine, chiar dacă în viitor, ea va constitui numai o imagine de muzeu. Istoria și psihologia noastră sunt în legătură și cu ea.

CONCLUZII

Desigur că bogatul material existent referitor la medicina empirică și în special la un domeniu al ei – fitoterapia – nu poate fi epuizat în lucrarea de față.

Trebuie menționat și faptul că astăzi încă nu cunoaștem toate realizările strămoșilor noștri în utilizarea plantelor medicinale; dar nu este mai puțin adevărat că prin extinderea si aprofundarea cercetării plantelor medicinale tradiționale indigene se pot da la iveală remedii nebănuite.

Pe măsura extinderii cercetărilor au apărut lucrări noi care demonstrează eficiența plantelor medicinale în terapeutică. Dacă strămoșii noștri utilizau plantele medicinale pe baza tradiției, astăzi folosirea lor este fundamentată științific prin cercetări chimice, biologice și clinice.

După cercetarea numeroaselor surse documentare vechi și actuale care ne-au stat la dispoziție, putem trage următoarele concluzii:

Produs al unei experiențe de viață multi-seculară, etnofitoterapia oferă un câmp de cercetări inepuizabil, cu rezultate surprinzătoare, utile, chiar și pentru evoluția medicinii științifice.

Ignorată multă vreme, ea a început să constituie obiect de studiu pentru etnografie și medici, care au căutat să descopere în această terapeutică empirică latura ei logică, științific valabilă.

S-a încercat o explicație științifică pentru fiecare element în parte – plantele de leac – și s-a găsit pentru majoritatea din ele o justificare.

Folosită pe scară largă în secolele trecute prin tradiție, astăzi este necesară o reconsiderare a fitoterapiei, pe baze moderne, științifice.

În spiritul celor de mai sus și pentru valorificarea în vederea diminuării ponderii tratamentelor cu medicamente de sinteză, considerăm că istoria medicinii și a farmaciei ar avea un cuvânt greu de spus, aceasta punând la dispoziție informațiile de arhivă și în general – documente – necesare cercetărilor ulterioare de laborator.

În acest spirit apreciem că fitoterapia trebuie preluată de la trecut, filtrată prin prisma cunoștințelor actuale, reactualizată și redată omului suferind, dacă se poate sub formă rețetă magistrală, preparată de farmacist.

Pe plan educativ-sanitar, literatura de popularitate în domeniul fitoterapiei, va trebui să adâncească mai ales studierea foarte bine cunoscute de populație și mai ales a celor recunoscute oficinal, care au o îndelungată confirmare terapeutică prin proba timpului.

Pentru aceasta, apreciem că ar fi util ca speciile recunoscute să fie înscrise într-o viitoare farmacopee, pentru a fi la îndemâna tuturor sau – pe cât se poate – recomandate de medic și preparate în farmacie. În felul acesta s-ar putea spera la o mai eficientă reconsiderare a medicației naturiste, bazată și pe fitoterapie.

În sfârșit, cercetări de ultimă oră, au demonstrat că în domeniul fitoterapiei românești un capitol distinct și totuși vast îl constituie etnofitoterapia homeopatică. Au fost identificate 152 de specii din flora spontană și cultivată a României utilizate, unele în multe sute de ani, în registru homeopatic. Acest fapt deschide larg perspectiva unui nou domeniu de cercetare, care deja nu mai poate fi neglijat. Pe de-o parte este posibil ca numărul acestor plante să fie încă mai mare, impunându-se criterii noi în cercetarea fitoterapiei, criterii specifice homeopatiei, iar pe de altă parte, este posibil ca aceste cercetări viitoare să contribuie la lămurirea unor aspecte încă neelucidate referitoare la mecanismul de acțiune al remediilor homeopatice.

Trebuie să amintim, și nu în ultimul rând, că orice spor de cunoaștere în domeniul medicinii populare românești este în măsură să creeze premize obiective pentru creșterea patriotismului nostru. Admirând tot mai mult înaintașii, vom dori să ducem mai departe mesajul lor și să-l transmitem îmbogățit, perfecționat, generațiilor viitoare.

BIBLIOGRAFIE

Bartolomeu, D., Bartolomeu, Șt. – Cunoașterea plantelor cu aplicațiuni la medicina populară. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru căutarea sănătății. București, Inst. grafic „Eminescu”, 1901.

Bologa, V. L. – Începuturile medicinii științifice românești, Biblioteca medico-istorică, Cluj, 1930.

Bologa, V. L. – Etnoiatrie-iatrosofie. Despre medicina populară românească. Ed. Medicală, București, 1970, p. 9-21.

Bologa, V. L., Vătămanu, N. – Istoria medicinei universale. Medicina geto-dacilor. Ed. Medicală, București, 1970, 820 p. (p. 189-200).

Bologa, V. L., Brătescu, G., Duțescu, B., Micu, Șt. – Istoria medicinii românești. Ed. Medicală, București, 1972, 526 p.

Bologa, V. L. – Contribuții la istoria medicinei în R. P. R., Ed. Medicală, București, 1955, 390 p. (p. 21-39).

Borza, Al. – Despre denumirile românești de plante medicinale populare. Despre medicina populară românească. Ed. Medicală, București, 1970, p. 51-54.

Borza, Al. – Dicționar entobotanic. Ed. Academiei, București, 1968.

Brătescu, G. – Apărarea sănătății ieri și azi. Studii, note și documente. (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1984.

Brătescu, G. – Retrospective medicale (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1985.

Brătescu, G. – Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural. Studii și note (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1973.

Brătescu, G. – Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de interes medical în limba română (1581-1820), Ed. Medicală, București, 1988, p. 214.

Bujoreanu, G. – Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română, Astra, Sibiu, 1936.

Butură, Valer – Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979.

Chirilă, Pavel – Medicina naturistă, Ed. Medicală, București, 1987.

Constantinescu, C. – Plantele medicinale în apărarea sănătății, Recoop, București, 1976.

Constantinescu, Gr., Elena Hațieganu-Buruiană – Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire, Ed. Medicală, București, 1986.

Csedo,K. – Plantele medicinale și condimentare din județul Harghita, Tip. Tg. Mureș, 1980.

Czihak, J. Ch. – Istoria naturală întâia oară în limba românească, Iași, 1837.

Grințescu, Ghe. P. – Contribuțiuni la studiul plantelor de leac ale poporului român, Ed. Universul, București, 1936.

Lupașcu P. Dimitrie – Medicina babelor, Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XII, București, 1890.

Milcu, Șt., Duțescu, B. – Istoria științelor în România. Medicina. Ed. Academiei R.S.R., 1980.

Mocanu, Șt., Răducanu, D. – Plantele medicinale în terapeutică, Ed. Militară, București, 1983.

Panțu, C. Zacharia – Vocabular botanic cuprinzând numirile științifice și populare ale plantelor, București, Institutul de arte grafice și Ed. Minerva, 1902.

Percek Arcadie – Terapeutica naturistă, Ed. Ceres, 1987.

Râmniceanu, R. – Aspecte și probleme ale medicinii contemporane, Ed. Medicală, București 1983.

Russu. I. I., Daicoviciu, H. – Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972.

Russu, I. I. – Etnogeneza românilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

Russu, I. I. – Limba traco-dacilor. Ed. Științifică, București, 1967.

Russu, I. I. – Religia traco-dacilor. Zei, credințe, practici religioase. Ed. Științifică, Cluj, 1947, p. 144.

Silva, F. – Din rețetarele farmaciei verzi. Ed. Ceres, București, 1975.

Stanciu, V. – Plantele de leac, Biblioteca Semănătorul, Arad, 1916, Nr. 11.

Stanciu, V. – Teza de doctorat „Comparație între întrebuințarea populară și cea oficinală a câtorva plante folosite în medicina populară românească, Cluj, noiembrie, 1933.

Vătămanu, N. – Originile medicinii românești, Ed. Medicală, București, 1979.

Vătămanu, N. – Medicina veche românească. Ed. Științifică, București, 1970.

Voiculescu, V. – Toate leacurile la îndemână. Ed. Cartea Satului, București, 1933, 331 p.

Voiculescu, V. – Dicționar cronologic de medicină și farmacie, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1975.

Voiculescu, V. – „Orientări în fitoterapie” – lucrările prezentate la primul simpozion de fitoterapie, Sebeș, 6 octombrie 1979, Ed. U. S. S. M. Alba, 1981.

Voiculescu, V.- „Plantele medicinale în prezent” – Editata de redacția revistei Korunk, Cluj-Napoca, 1983.

Periodice

Bartolomeu, D. – Plantele ce servesc ca substanțe curative populațiunii rurale din România, Revista Farmaciei, an XV, nr. 4, 1903, p. 151-156.

Gheorghiu, Em., Filofteia Mihai – Rozenblat Ana – Aspecte din farmacoterapia poporului român. Munca Sanitară, 1967, an XIV, nr. 2, p. 122-125.

Gheorghiu, Em., Filofteia Mihai – Manuscrise cu elemente de farmacoterapie populară aflate la Biblioteca Academiei R.S.R. și Arhivele Statului din București, Revista Farmacia, 1969, an XVII, nr. 5, p. 297-306.

Muncitorul Sanitar – săptămânal editat de Ministerul Sănătății, Colecția anilor 1985-1988.

Negru, I. – Istoriograful G. I. Ionescu-Gion, despre medicina în trecutul Țărilor Române, în Viața Medicală, nr. 4, 1980, p. 177-180.

Pap, T. – Substanțe și forme farmaceutice utilizate în secolul al XVI-lea, Farmacia, 1956, an IV, nr. 4, p. 323-330.

Papp, C. – Plantele medicinale indigene întrebuințate în vechile noastre farmacii, Farmacia, 1956, an IV, nr. 4, p. 330-334.

Papu-Câmpeanu, J. – Plantele în poezia populară, în Comoara satelor, revistă lunară de folclor, an III (1925), Blaj.

Rcz, G. – Considerații asupra valorificării plantelor întrebuințate în medicina populară, Farmacia, 1960, an VIII, nr. 2, p. 97-104.

Revista Viața medicală – anii 1980. 1981, 1985, 1986.

Spielmann, I., Rcz, G. – Plantele medicinale folosite în Transilvania la începutul secolului al XIX-lea, în Farmacia, vol. XIX, nr. 3, 1971, pag. 175-178.

Vătămanu, N. – Medicina geto-dacilor, în Viața medicală, 1967, vol. XIV, nr. 12, p. 851.