Etnoarheologia

1. ARGUMENT ȘI PROBLEMATIZARE

Munții au fost considerați de multe ori marginali și inospitalieri. Pornind atât de la întrebarea De ce să meargă oamenii să locuiască acolo?, cât și din cauza unei logistici complexe necesare cercetării unui astfel de teritoriu, munții au fost mult timp ignorați din punct de vedere arheologic. În ultimii 30 de ani, în particular în Alpi și în vestul Statelor Unite, unele proiecte s-au desfășurat în zona alpină și astfel s-a descoperit că, în contrast cu teoriile vechi, zona înaltă poate oferi informații bogate din punct de vedere cronologic și material, uneori chiar mai bine păstrate decât în așezările de pe terasele joase. Chiar dacă aceste proiecte nu au fost primele (ca cele din Alpii Elvețieni, Peru și Anzi), s-a reușit catalizarea unui interes sporit pentru paleoecologia alpină, habitatul și inovațiile din tehnologie adaptate anume pentru a supraviețui în zonele înalte.

În 1984 F. G. Fedele a sugerat că, deoarece munții reprezintă un peisaj unic, ei trebuie abordați specific, atât teoretic cât și metodologic, de preferat separat pentru fiecare zonă. Tot el menționează că zona alpină nu trebuie tratată fără a lua în considerare și așezările din jurul ei, de la altitudine mai mică. Nu trebuie pornit de la ideea conform cărei așezările din munți erau total independente față de locuirile din vale.

Același autor a propus și o definire a arheologiei montane pornind de la configurația reliefului și a altitudinii. Astfel termenii de arheologie montană sau arheologia de alitudine (high-altitude archaeology) sunt folosiți independent, deoarece tratează medii topografice diferite. Arheologia Montană se referă așadar la studierea peisajelor montane ce au un relief topografic și teren abrupt semnificativ diferit față de zonele înconjurătoare, dar care pot sau nu depăși ecotonul alpin (3.000 m), pe când Arheologia de altitudine (high-altitude archaeology) se axează doar pe urmele antropice descoperite la peste 3.000 m altitudine, de multe ori aceste zone nu reprezintă neapărat teren abrupt (de exemplu Platoul Tibetan sau Stepa Centrală Asiatică). Datorită altitudinii înalte la care apar descoperirile, acest domeniu al arheologiei se concentrează și pe studierea comportamentului și adaptării omului din punct de vedere al stresului psihologic și al resurselor limitate.

Datorită altitudinii mici de la noi din țară (cel mai înalt vârf Moldoveanu – 2.544 m, Munții Făgăraș), nu putem vorbi decât de arheologie montană. Cercetările întreprinse încă din anii `80, s-au concentrat mai mult pe etnoarheologie sau, au avut ca scop identificarea unor anumite tipuri de locuiri (fortificații, mine, necropole, etc.) sau perioade preistorice. Până acum nu a fost realizată o cercetare sistematică a unui lanț muntos.

Pentru lucrarea de față am luat ca studiu de caz Munții Maramureșului, datorită proiectului O arheologie a zonei înalte din Maramureșul Istoric ce își propune cercetarea sistematică a porțiunii cuprinse între confluența râului Vișeu cu Tisa la vest, Valea Vișeului și Munții Rodnei la sud și Munții Maramureșului la est și nord (Planșa 1). Pentru prima etapă a proiectului s-a hotărât ca limita nordică să fie granița României cu Ucraina, urmând ca după procesarea rezultatelor să fie inițiată o colaborare bilaterală cu specialiștii din țara vecină astfel încât să avem o vedere de ansamblu asupra habitatului și exploatarea spațiului carpatic oriental.

Desigur, fiecare peisaj alpin este unic în felul lui, prin urmare lucrarea de față va aborda metodele și logistica necesară tratării – anume a Munților Maramureș. Rezultatele cercetării și aplicarea diferitelor metode ne va permite elaborarea unui plan de cercetare ce va putea fi aplicat apoi pentru întreg spațiul montan al României, bineînțeles cu mici modificări în funcție de zona abordată.

Din păcate termenul de arheologie montană este de multe ori greșit înțeles (mai ales în România), fiind confundat cu arheologia minieră, care dealtfel este un subdomeniu al arheologiei montane la fel ca etnoarheologia, paleoarheologia, arheozoologia, paleobotanica, etc. O cercetare sistematică a spațiului alpin necesită folosirea unor metode complexe și o abordare interdisciplinară, altfel rezultatele obținute vor fi sumare. Configurația reliefului, intemperiile, alunecările de teren sau alți factori pot uneori distruge urmele preistorice, prin urmare pentru clarificarea paleomediului folosirea celorlalte abordări științific este vitală. Nu trebuie neglijată nici importanța etnoarheologiei, căci multe așezări sezoniere se găsesc în apropierea stânelor actuale sau medievale, așa cum este cazul celor două situri paleolitice descoperite până acum în cadrul proiectului. Culegerea plantelor medicinale sau a fructelor alpine, împreună cu sursele de materie primă, ne pot indica prezența unor așezări sezoniere.

Cartarea siturilor în sistemul GIS și unele săpături sistematice ne-ar putea ajuta la identificarea traseelor alpine folosite pentru comerț sau migrație, dar și la obținerea unor informații privind mobilitatea grupurilor de vânători-culegători.

Chiar dacă lucrarea de față își propune analizarea, documentarea și înregistrarea siturilor preistorice, cu precădere din spațiul alpin, nu voi putea evita înregistrarea și cartarea tuturor deranjărilor antropice. În majoritatea proiectelor montane întreprinse până acum, s-a observat o continuitate a exploatării mediului alpin începând din preistorie până în perioada modernă. S-a constatat că oamenii moderni au tendința să utilizeze aceleași trasee, pășuni, zăcăminte ca și în perioada preistorică.

Voi trata în această lucrare și latura sacră a muntelui, întâlnită în multe analogii etnografice. De exemplu, în regiunea locuită de păstorii Brokpa din Tibetul budist, zeii și zeițele își fac simțită prezența în vârfurile de munte abrupte și în lacurile adânci. Mediul înconjurător în care trăiesc este sacru, compus dintr-un zeu, reprezentat de un munte, stâncă sau un copac și dintr-o zeiță, reprezentată de un lac, izvor sau un râu, care se cunună. Cele două părți componente ale spațiului sacru sunt confundate uneori cu părinții supranaturali ai eroului sau regelui, muntele reprezentând atât cerul și zeii săi, cât și lacul, regiunea subpământeană și zeitățile sale. Muntele influențează maniera de construcție a mormintelor regale și a palatelor. Totodată, muntele sacru, ca stâlp al omenirii, cortul și corpul uman sunt simbolic legate. Cazul păstorilor Brokpa este unul dintre numeroasele exemple etnografice ce ilustrează în chip elocvent bogăția de semnificații și importanța rolurilor pe care munții le pot avea în viața oamenilor.

2. ISTORICUL CERCETĂRILOR DIN ROMÂNIA

2.1 Arheologie Montană sau Arheologie Minieră?

În anul 2003, Clubul de Speologie „Montana” din Baia Mare a inițiat cercetarea minei Apafi de la Coștiui. În anul 2006 a demarat o amplă acțiune de investigare a lucrărilor miniere subterane și de suprafață, precum și a resturilor unor clădiri aflate în legătură cu aceste lucrări. Cercetările de arheologie montană au fost efectuate prin colaborarea dintre Muzeul de Arheologie și Istorie, Muzeul de Mineralogie, Universitatea de Nord și Clubul de Speologie „Montana”, toate din Baia Mare, și s-au desfășurat în Baia Mare (Dealul Crucii, Valea Roșie, Valea Borcutului), Baia Sprie (Dealul Minei, Valea Borcutului, Șuior), Cavnic, Băiuț, Poiana Botizii, Băile Borșa, Ilba, Nistru, Chiuzbaia, Băița, Budești, Dragomirești.

Băile Borșa – în zonă se află unele dintre cele mai importante resurse de minereuri neferoase din Transilvania. Principalele zăcăminte de aici sunt Toroiaga și Burloaia. Câmpul metalogenetic Toroiaga se află în masivul subvulcanic Toroiaga-Țiganul, constituit din roci eruptive. Este format din grupul filonian Toroiaga și grupul filonian Țiganul. Cele mai importante dintre filoanele ce aparțin primului grup sunt Vârfuri, Octavian, Johann, Caterina, Sofia, Orania, filonul X, Domnișoara, Bartolomeu, Emeric, acestea fiind cantonate pe fracturi paralele cu orientare NE-SV. Câteva dintre ele au extinderi considerabile, până la 2,5 km, și grosimi de până la 2 m. Minereul cuprinde pirită, pirotină, arsenopirită, sulfosăruri, calcopirită, sfalerit, galenă și aur; ultimul mineral este asociat în special cu pirită și arsenopirită. Mineralizația filonului Caterina prezintă o zonalitate verticală evidentă, partea superioară fiind bogată în sulfosăruri, galenă, sfalerit și aur, spre adâncime trecându-se la o mineralizație cupriferă cu aur. Grupul filonian Țiganul cuprinde trei aliniamente cu mineralizație polimetalică. Zăcământul Burloaia aparține zonei metalogenetice a Carpaților Orientali, având forma unui strat puternic fragmentat intercalat în șisturi cristaline. Mineralul predominant este pirita, însoțită de blendă, calcopirită și galenit, aflate într-o gangă cuarțoasă. La Băile Borșa se remarcă și prezența mineralelor de staniu. În timp ce în filoanele din Toroiaga staniul apare doar ca element minor: în calcopirită o cantitate de până la 10 pmm, în blendă în proporție de 1-50 pmm, iar în galenă în proporție de 1-100 ppm, la Burloaia, Gura Băii și Izvorul Ursului au fost evidențiate chiar minerale de staniu, la primele două atât casiterită (SnO2), cât și stanină (Cu2FeSnS4), la cea de a treia casiterită. Aceasta din urmă, chiar în cantități ceva mai mari, se găsește și la Măgura. Mai recent este menționată existența încă unui mineral de staniu, și anume kësterita (Cu2[FeZn]SnS4), cu o răspândire totuși redusă la Băile Borșa, la fel ca și stanina. Tot aici se disting trei tipuri de minereu cu conținut de staniu: minereu piritos-complex cu casiterită de tip Burloaia, minereu cuprifer cu casiterită tip Măgura și minereu complex-cuprifer tip Puiu. Fără îndoială, mineralele de staniu de la Băile Borșa nu au acum relevanță industrială și chiar dacă s-a afirmat că este improbabil să fi fost prezente mai demult cantități mai mari de staniu în mineralizațiile aflate la est de Toroiaga, tocmai caracterul neomogen al acestora nu exclude, cel puțin teoretic, posibilitatea ca odinioară să fi existat aici rezerve mai importante de staniu, în primul rând de casiterită, care să fi reprezentat sursa de aprovizionare a atelierelor epocii bronzului din regiunea Tisei superioare cu acest important material. Dovezile concrete în acest sens lipsesc însă, după cum lipsesc și dovezile importului de staniu. În acest stadiu al cercetării, problema originii staniului din bronzurile maramureșene, dar și din cele transilvănene rămâne deschisă. Este de menționat că această problemă nu a fost rezolvată satisfăcător nici pentru alte zone. Lipsesc informațiile concrete cu privire la începuturile exploatării resurselor de minereuri din zona Borșa.

În publicații mai vechi se afirmă că exploatarea minereurilor neferoase din Maramureș are o vechime de mai multe milenii, argumente în acest sens fiind considerate prezența aflorimentelor și a filoanelor în crăpături, precum și a haldelor de steril și de zgură aflate de-a lungul lanțului muntos de trahit verde din partea de răsărit a regiunii, din care o bună parte era deja acoperită cu o bogată vegetație. Desigur, aceste prezențe nu oferă indicii cu privire la vechimea concretă a exploatărilor miniere din Maramureș. Ele dovedesc totuși că resursele de aici erau accesibile și că era posibilă exploatarea lor chiar cu mijloace primitive. Numărul foarte mare al descoperirilor de metale din epoca bronzului în Maramureș (depozite de bronzuri, tezaure de aur, piese izolate de bronz și aur) pledează pentru ipoteza că cuprul și aurul, eventual și staniul, au fost obținute din resurse locale încă în epoca bronzului. În lipsa unor cercetări adecvate, nu este posibilă încă localizarea punctelor de exploatare, pare însă destul de probabil că Băile Borșa se numără printre zonele cu cele mai vechi lucrări miniere din Maramureș. Date interesante cu privire la mineritul medieval de la Borșa sunt oferite de documentele de arhivă recent publicate de către Ela Cosma. Este vorba de o copie din 1782 a unui document din 1551 cu privire la minele de aur și de argint, precum și de memoriul asupra mineritului regal din ultima decadă a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea.

În primul dintre aceste documente se vorbește de mai multe mine străbătute de filoane din „muntele Borșa”: „…exploatând filoanele, bătrânii au făcut multe galerii de mină, și au depus muncă grea mai ales în galerii ramificate, așa cum am putut lesne recunoaște după haldele /de steril/. Galeriile superioare însă nu au fost redeschise, fiind continuate mai jos… căci în partea de sus filoanele dau la răsărit într-un câmp întreg…Filoanele din vârful /muntelui/ pot fi transformate în galerii până la o mie de stânjeni /adâncime/, iar filoanele mai jos de menționatele primele galerii până la o mie de stânjeni, toate acestea cu costuri reduse.” (traducerea Ela Cosma). Sunt amintite și topitoriile amenajate de „bătrâni”.

În cel de al doilea document sunt menționate, printre altele, exploatările miniere în funcțiune la Borșa în perioada dintre anii 1794 și 1850: în versantul vestic al Toroioagăi galeriile Sf. Treime, Vechiul Nepomuk, Anton și Barbara, în versantul sudic al Toroioagăi galeriile Gura Băii, Sfântul Duh, Iosif, zăcământul Franz etc., precum și galeria Leopold de la Gura Băii, Bartolomeu, Matei, Ștefan, în versantul nordic al Toroioagăi galeriile Lobkovics, în Valea Colbu galeria de explorare Poteca lui Anton, galeria de acces Anton, galeria de cercetare Rudolf, în Valea Păltinești Maria Ludovica, iar în apropirea ei galeriile Sara și Carol, în Valea Rea galeria Elisabeta, precum și Extracția de minereu de la Gura Băii, Extracția de minereu de la Borloi, Extracția de minereu de la Puiului etc. Este precizat și faptul că, în luna august1807, au intrat în funcțiune două cuptoare semiînalte pentru topit minereu, care au fost folosite până în anul 1818. La jumătatea secolului XIX s-a deschis zăcământul de pirită cupriferă de la Burloaia, exploatată prin galeriile Brenner și Johann. În cererile de concesiune din anii 1852-1854 sunt menționate mai multe lucrări miniere: Sf. Katharina, pe valea Cremenii sau valea Cotozănilor, afluent al văii Secu, Sf. Leopold, pe valea Secu, Sf. Gheorghe și Sf. Anton, pe valea Cremenii, Rosalia, în teritoriul minei Stephani, Theresia și Sf. Gheorghe, pe valea Colbului, concesiunea Gura Băii, pe valea Măcârlăului, afluent al Waserului, cu mina Înălțarea Mariei (Maria Himmelfahrt), aflată în vecinătatea unei exploatări mai vechi, Gertrud. În actele de vânzare-cumpărare, respectiv de arendare din aceeași perioadă apar și alte mine: Sf Treime, în perimetrul minier Toroiaga, Sf. Carol și Sf. Martin, pe valea Cremenii. În cererile de concesiune din anii 1855-1857 sunt specificate și alte lucrări miniere: Sf. Johan, pe valea Secu, Doamne Ajută, pe valea Cremenii, în trecătoarea Jneapăn, sub mina Sf. Ștefan, Sf. Petru, în perimetrul minier Toroiaga. Activitatea minieră era controlată de Comisariatul minier din Băile Borșa, acesta având o rază de activitate ce se extindea până la Munții Gutâi, cu o excepție, și anume Ocna Șugatag, subordonată Comisariatului minier din Cavnic. Într-un raport din 22 martie 1857 al Comisariatului din Băile Borșa se arată că la Băile Borșa funcționau, în 1855, cinci mine erariale cu un teritoriu de 24.332 stânjeni, cu o producție de 465 măji de plumb, 224 mărci de argint și 13 mărci de aur, precum și 12 asociații particulare cu un teritoriu de 186.069 stânjeni, cu o producție de 10 măji de cupru, 87 măji de plumb, 183 mărci de argint și 11 mărci de aur. În anul 1893, o bună parte a minelor de la Băile Borșa a trecut în proprietatea societății „Első magyar vegyészeti ipar reszvénytársaság” („Prima societate ungară pentru industrie chimică”) din Bocicoiu Mare, care deținea o suprafață de 812.088 m2, mult mai mare decât cea aflată în proprietatea societății „Östrereichische-Ungarische Bergbau Industrie Gesselschaft” („Societatea austro-ungară pentru industrie minieră”). Spre sfârșitul secolului activitatea minieră s-a întrerupt.

Reluarea activității de cercetare, explorare și de exploatare minieră la Băile Borșa este legată de numele „Societatății pe acțiuni pentru exploatări miniere și topitorii din Ungaria Superioară” („Felsőmagyarországi bánya és kohómű részvénytársaság”) – cu capital maghiar, austriac, englez etc. În anul 1915, societatea pe acțiuni a obținut patru perimetre miniere în zona vechilor exploatări de pirită cupriferă de la Gura Băii și Burloaia. Exploatarea acestora a început în anul 1916, după ce a fost construită, lângă gara Borșa, o instalație de preparare a minereurilor. Exista și o linie ferată industrială din Borșa la Băile Borșa, prelungită ulterior la Burloaia. A fost construit și un funicular minier de la mina Gura Băii la calea ferată industrială, care a funcționat până în anul 1924, când a fost demontat și instalat ulterior la Herja. După anul 1923, drepturile miniere din regiune au fost preluate de societatea „U.D.R.”, care a format, în anul 1927, societatea „Minopirit”. O altă societate activă aici a fost „Pyrit”, căreia i-au aparținut minele de pirită. Există mai multe documente, păstrate la Serviciul județean al Arhivelor Naționale Maramureș din Baia Mare, în care sunt menționate cele două societăți. Astfel, într-un act din anul 1930 se precizează că „Pyrit – Soc. Anon. Rom. de Mine SA Borșa” avea la Borșa concesiunile Ioan și Anton la mina Burloaia, iar „Minopirit” a cumpărat de la „Felsőmagyarországi bánya és kohómű részvénytársaság” și de la „Pyrit” Cluj, drepturile minelor Anieș și Burloaia. Din documentele din anul 1932 rezultă că „Minopirit SAR” Borșa nu lucra la Burloaia, ea cerând aprobare pentru exploatarea ocrului de mină, respectiv că „Pyrit SAR” Borșa avea proprietăți miniere de 38 ha la Borșa și nu a avut exploatare în anul 1931. La Borșa este menționată producție de pirită doar din anii 1923 (200 t), 1930 (11.842 t) și 1931 (12.506 t), în ceilalți ani instalația de preparare fiind alimentată cu minereul adus cu funicularul peste culmea munților Rodnei, de la mina Anieș.

Între 1941-1944 exploatarea minereurilor s-a intensificat la Băile Borșa. Utilitățile miniere existente au fost distruse în toamna anului 1944. În anul 1945 societatea „Minopirit” a reprimit proprietatea perimetrelor miniere anterioare, dar până la naționalizarea din anul 1948 nu s-au mai derulat activități de exploatare, costurile reabilitării minelor și instalației de preparare fiind mai mari decât veniturile estimate de societate. După anul 1948, s-au desfășurat intense cercetări pentru descoperirea de noi resurse, exploatarea minereurilor fiind reluată în anul 1955. Dimensiunea activității miniere din zonă este ilustrată și de cele peste 54 de halde de steril prezente în apropierea galeriilor, printre acestea și uriașa haldă din Valea Secu, cu 1,5 milioane m³ de material.

Activitatea minieră a continuat la Băile Borșa până în anul 2006, când ea a încetat, în urma H. G. nr. 816/1998 (Toroiaga; Măgura II; Burloaia Vest- Ariniș; Burloaia Centru, Sud și Est), nr. 1846/2004 (Gura Băii Superior; Cornu Nedeii) și nr. 1008/2006 (Gura Băii Inferior).

Între anii 2006 și 2009 au fost cercetate mai multe lucrări miniere:

Galeria Colbu are intrarea situată în incinta minei Emeric-Toroiaga, în versantul stâng al Văii Secu, în amonte de confluența cu Valea Murgu, la cota 1.050 m. Lucrările de cercetare geologică au demarat aici în anul 1974 și au fost definitivate în anul 1995. Exploatarea a început în anul 1997 și s-a oprit în anul 2006. Galeria transversală parcurge de la intrare un corp intruziv, cu fracturi restrânse. Apoi galeria intră în roci metamorfice. La m 2.400 este prezentă o buclă spre puțul care face legătura cu orizontala +930. În continuare se parcurge o zonă cu minereu stratiform (deschis cu galerii laterale spre stânga), unele cu abataje și rostogoale. Una dintre galerii are o lungime de peste 200 m în minereu, grosimea acestuia fiind de peste 50 m. Minereul este grăunțos, predominant piritos, cu calcopirită și pulbere fină de blendă și galenă. Apoi se observă o mineralizație filoniană cu blendă și geode, în rocile metamorfice. Galeria ajunge pe halda Ivășcoaia după 4,8 km (în contrasens este săpată galeria Ivășcoaia). Galeria este armată cu bolțari la intrare, apoi are tronsoane foarte extinse nearmate, doar cu scurte porțiuni armate cu torcret, lemn sau cintre metalice. Cercetarea galeriei a avut loc la 15 noiembrie 2006, echipa de cercetare, însoțită de Șt. Ivașcu de la Exploatarea Minieră Baia Borșa, fiind formată din I. Bud, Simona Duma, A. Gorduza, D. Iștvan, C. Kacsó, Gh. Nistor, S. Racolța.

Galeria Ana superioară este situată în versantul drept al Văii Secu, la cca 50 m aval de confluența cu Valea Murgu, la cota +997 m. Numele galeriei apare pe un plan din perioada interbelică al Societății Anonime Române „Minopirit”. Ea a fost săpată în extremitatea nordică a filonului Emeric, cel mai estic filon din zăcământul Toroiaga, precum și cel mai accesibil, întrucât este dispus paralel cu Valea Secu, în imediata apropiere a acesteia, fiind astfel ușor de deschis prin galerii transversale. În prezent, galeriile Ana superioară și Ana inferioară sunt cunoscute de localnici sub numele de „Galeriile turcești”. Prin această denumire populară, întâlnită și în alte zone miniere (Băița, Valea Lăpușna Mare), este accentuată presupusa vechime mare a exploatărilor. Inițial, numele filonului a fost Ștefan și provenea de la cel al concesiunii miniere și al galeriei, prin care filonul s-a exploatat pe o lungime de cca 100 m, galerie situată la 180 m aval de galeria Ana superioară. Ulterior (în anii 1941-1944), o galerie mai veche (Emeritz) de pe același filon devenea orizontul de bază pentru întregul zăcământ Toroiaga, iar filonul Ștefan primea numele actual. La acest orizont, filonul Emeric este exploatat pe o lungime de 260 m.

Intrarea în galeria Ana superioară este situată la o înălțime de cel puțin 3 metri față de nivelul actual al Văii Secu, nivel acum mult crescut față de cel existent anterior, datorită materialului provenit din haldele din amonte. Amplasarea este caracteristică galeriilor vechi săpate pe văi afectate de avalanșe (Valea Murgu, Valea Cremenii, Valea Rudolf). În cazul galeriei Ana superioară, situarea ei puțin în aval de Valea Murgu (vale ce canalizează anual prin avalanșe, cantitățile mari de zăpadă de pe pantele înclinate ale zonei Murgu-Toroiaga) a necesitat săparea ei dintr-un punct situat deasupra nivelului de acumulare a avalanșelor, astfel fiind evitată blocarea intrării în galerie. În acest fel se obținea o prelungire a intervalului de timp în care se putea lucra în subteran, în condițiile în care, până în a doua jumătate a secolului XX, în Toroiaga mineritul era activ doar o parte a anului. Galeria Ana superioară începe cu o scurtă galerie transversală cu o lungime de 3,5 m, profil mare (lățime 2,2 m, înălțime 2,0 m), observându-se o reprofilare ulterioară săpării inițiale a galeriei. Reprofilarea este veche, dovadă în acest sens fiind găurile de mină manuale, care se disting clar pe pereții de la intrare. Prin galeria transversală se accede la galeria direcțională, care are o lungime totală de 52 m. Aceasta este în cea mai mare parte un abataj, în care filonul a fost excavat în sus doar pe 2-4 m, pentru a păstra un pilier față de suprafață, care să împiedice infiltrațiile de apă. Excavarea minereului s-a făcut și descendent, estimându-se un etaj de exploatare de cel puțin 10 m. Nu se poate verifica exact cât de extinse sunt lucrările miniere de excavare în adâncime, pentru că ele sunt inundate de apa de infiltrație. Sectorul de filon excavat în această galerie este situat pe aliniamentul filonului Emeric, în extremitatea nordică a acestuia, dar este separat de partea principală a filonului de o scurtă porțiune sterilă de 10-15 m. Și în galeria direcțională se observă găuri de mină executate manual, cu o adâncime redusă (0,20 m). În aceste găuri era introdus praful pușcă, care, prin explozie, făcea posibilă avansarea în galerie. În galeria direcțională există și câteva găuri cu dop de lemn. Este dificil de stabilit utilitatea acestora, nu ar fi exclus însă ca ele să fi fost folosite tot pentru dislocarea rocilor cu ajutorul apei, asupra căreia era exercitată presiunea prin lovirea repetată a dopului (desigur, în cazul în care găurile cu dop de lemn au avut într-adevăr această destinație, cele care s-au păstrat se află în zone în care duritatea rocilor nu a permis dislocarea lor printr-o astfel de metodă). Este de menționat că în mineritul contemporan găurile cu dop de lemn sunt utilizate de către topografi în fixarea punctelor de viză. Aceste găuri se află exclusiv pe axul tavanului lucrării miniere, în dopul de lemn fiind înfipt un cui, care reprezintă verticala locului de viză.

În galeria Ana superioară se remarcă prezența destul de frecventă a unor artefacte confecționate din lemn de molid. a) Armături de puț. În galeria direcțională, în porțiunea excavată se păstrează două sectoare cu bârne ce reprezintă armăturile unor puțuri executate pe filon. Primul este situat în dreptul galeriei transversale, bârnele fiind dispuse atât orizontal, cât și vertical. Câteva dintre bârnele orizontale prezintă în partea lor centrală perforații dreptunghiulare de 8-10 cm, probabil locul încastrării unor piese de lemn, acum dispărute. Al doilea puț este situat în zona cea mai profundă a galeriei, la 20 m de intrare și la –5,2 m față de aceasta, în porțiunea inundată. Se observă mai multe bârne orizontale sub apă și una subaeriană, care era inițial în poziție verticală, acum fiind înclinată. b) Armături orizontale (tropane). În galeria direcțională, în zona exploatată, se mai păstrează câteva armături orizontale, de fapt bârne încastrate orizontal între pereții excavației. Acestea sunt traverse care susțineau podurile de lucru, realizate din scândură sau trunchiuri subțiri, poduri de pe care se săpau manual găurile de mină în tavanul galeriei. În general, podurile nu se mai păstrează, pentru că materialul lemnos era utilizat ulterior în alte sectoare, dar tropanele, tăiate la dimensiuni adaptate locului inițial, nu mai erau de interes pentru reutilizare. Ele sunt situate în capătul galeriei transversale, pe galeria direcțională în partea sud-vestică, la 8 m de intrare, și pe galeria direcțională nord-estică, la 20 m de intrare. c) Scări de abataj. În galeria direcțională au fost identificate două scări confecționate din trunchiuri de molid (toate obiectele de lemn din galerie sunt confecționate din această esență), dispuse înclinat (cu un unghi de cca. 60- 70º față de orizontală). Pentru a fi stabile, ele au fost fixate cu scurte bârne verticale și cu bolovani. Prima scară (lung. 228 cm, diam. la bază 21 cm, diam. la vârf 15,7 cm), având cioplite șase trepte orizontale, era situată la 7 m de intrare. Cea de a doua scară (lung. păstrată 228,8 cm, diam. la bază 23,6 cm, diam. la vârf 20,5 cm), de asemenea cu șase trepte orizontale, se afla la 12 m de intrare și avea baza îngropată adânc în podeau galeriei. d) Trocuri pentru probare.

În porțiunea nord-estică a galeriei direcționale au fost găsite două trocuri de lemn de formă dreptunghiulară, dintre care unul are secțiunea aproape ovală (î. 12 cm, lung. 35,5 cm, lung. părții scobite 23,5 cm, lăț. 14 cm), iar celălalt secțiunea pătrată (î. 13 cm, lung. 33 cm, lung. părții scobite 21,5 cm, lăț. 16 cm). Cele două piese se aflau pe podeaua galeriei direcționale la 37, respectiv 40 m de intrare. Aceste trocuri erau utilizate pentru probarea minereurilor. O cantitate mică de minereu era măcinată în piuă la fața locului, apoi materialul măcinat era introdus în troc, se adăuga o cantitate de apă și apoi, prin șocuri produse prin lovirea repetată a trocului de șold, se producea o separare gravitațională a mineralelor metalice de fragmentele de roci înconjurătoare (Acest mod de utilizare a trocului de probare a fost relatat de către mineri din Băița, buni cunoscători ale „tainelor” mineritului privat). Minereul a fost exploatat în felii orizontale fără rambleiere. Minereul și sterilul au fost transportate de cărăuși în spate. Datorită dificultăților de transport, în capătul nord-estic al galeriei direcționale, într-o zonă de lărgire, lângă peretele nord-vestic a fost stivuit o parte a materialului steril. Această metodă era frecvent utilizată în cazul galeriilor ale căror dimensiuni nu permiteau utilizarea unor mijloace de transport mai productive (de ex. roabe).

Nu au fost identificate informații certe privind datarea perioadei de execuție și de utilizare a galeriei Ana superioară. Ea a fost inclusă în concesiunea Ștefan, evidențele marcând doar numele concesiunii miniere, fără a fi menționate detalii. Pe un plan din anul 1803 este figurat filonul Ștefan (Stephani Klufte) ca mină regală. Acesta este și anul în care este menționată galeria Stephani125. Este destul de probabil că o parte a lucrărilor și artefactelor din galeria Ana superioară datează din prima jumătate a secolului XIX, altele, printre care și scările de lemn, par să fie mai vechi, ele aparținând, eventual, chiar secolului XVII. Galeria a fost redescoperită de către D. Iștvan, care a efectuat aici primele cercetări. Ea a fost studiată și cartată la data de 27 mai 2007 de o echipă formată din D. Iștvan, C. Kacsó și Tr. Minghiraș. Scările și trocurile de lemn se află la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.

Galeria Ana inferioară are intrarea situată în malul drept al Văii Secu, la 75 m aval de confluența cu Valea Murgu și la 25 m aval de galeria Ana superioară, la cota +992 m. A fost executată pentru cercetarea și exploatarea părții nordice a filonului Emeric (denumit anterior Ștefan). Intrarea în galerie este situată la +3 m față de firul actual al Văii Secu, locul unde se află aceasta fiind protejat împotriva viiturilor și avalanșelor. Galeria începe transversal, filonul Emeric fiind interceptat la m 14. Galeria transversală continuă încă 8 m dincolo de filon pentru cercetarea unor eventuale ramuri de acoperiș. Galeria transversală este executată cu profil mare (2x2m) și în ea se observă urme ale unor găuri de mină manuale, cu lungime redusă (0,20 m). Cu totul surprinzătoare este identificarea în acest sector a unor găuri de mină cu profil triunghiular. Acest aspect sugerează utilizarea pentru executarea găurilor de mină a unor scule metalice cu profil triunghiular, care dizlocau roca nu doar cu vârful ascuțit, prin percuție, ci și cu cele trei muchii tăietoare prin rabotare, sistem de săpare neîntâlnit la alte lucrări miniere din Maramureș și nemenționat în lucrările de specialitate. De la m 14 spre sud-vest continuă o galerie direcțională, transformată în abataj pe toată lungimea. Spre deosebire de galeria Ana superioară în care exploatarea s-a desfășurat atât ascendent cât și descendent, în galeria Ana inferioară exploatarea s-a desfășurat în exclusivitate ascendent. Acest lucru a fost favorizat de situarea filonului Emeric la distanță mai mare de Valea Secu, care a permis exploatarea ascendentă pe un etaj de 8-10 m înălțime. Pe galeria direcțională se păstrează încă tropane (armături orizontale care susțineau podurile de lucru) și mult material steril, depozitat în trepte pe vatra galeriei. Filonul nu a fost exploatat descendent de la acest nivel pentru că el a fost deschis în adâncime cu alte galerii de coastă, din care s-a exploatat apoi filonul ascendent, până la nivelul galeriei Ana superioară. Nu este clar stabilit dacă planșeul galeriei este un pilier de minereu neexploatat sau rambleu. Pare destul de probabil că execuția galeriei și exploatarea părții superioare a filonului a avut loc în prima jumătate a secolului XIX. Galeria a fost identificată de către D. Iștvan și a fost cercetată în paralel cu galeriei Ana superioară (vezi mai sus). Cartarea a avut loc la data de 22 noiembrie 2008, fiind realizată de D. Iștvan, Tr. Minghiraș și M. Tudoran.

Galeria Bartolomeu este situată în versantul stâng al Văii Secu, la 50 m amonte de confluența cu Pârâul Negru (afluent stâng), la cota 1.080 m. Galeria pornește direcțional spre N-NE pe filonul Bartolomeu și după câțiva metri, după ce filonul se efilează, este dirijată transversal spre nord, apoi nord vest, până la filonul Petru și Pavel. Aici galeria ajunge într-un abataj cu lungime de cca 20 m, unde filonul a fost exploatat descendent. Abatajul este inundat de apele de infiltrație, dar se mai observă în apă bușteni, urme de armare etc. Nu au fost constate găuri de mină lungi (mecanice) sau scurte (manuale). S-au sesizat doar rare capete de gaură cu diametru mai mare decât al găurilor de mină manuale (3-4 cm), cu profil neregulat și câteva găuri cu dop de lemn în pereți. Este posibil ca găurile cu dop de lemn să arate modul de săpare a galeriei, prin săparea manuală a unor găuri de mină cu diametru mai mare, umplerea lor cu apă și derocarea apei prin presiunea exercitată de apa presată de loviturile în dopul de lemn (vezi mai sus galeria Ana superioară). Există însă și o gaură cu dop de lemn în tavan, situată pe axul galeriei, care mai păstrează înfiptă în lemn o plăcuță metalică, marcând un punct topografic de stație. Pe alocuri se disting pe tavan și pe pereți striații fine (cele de pe pereți sunt verticale, iar cele de pe tavan, orizontale), destul de slab conturate, care pot reprezenta urme de săpare cu dalta, probabil pentru netezirea profilului galeriei după dizlocarea rocilor prin găuri de mină. Datorită lungimii galeriei (cca. 200 m) și a situării filonului exploatat la distanță mare de intrare, în galerie s-a amenajat o cale de transport cu șine și traverse. La intrare și pe tronsoane lungi de pe traseu se observă șine de lemn confecționate din trunchiuri subțiri de arbori (diametrul 10-15 cm), despicate la jumătate pe lungime și montate cu partea rotunjită în sus. Aceste șine de lemn sunt susținute de traverse din lemn constituite tot din bucăți de trunchiuri de arbori, dar cu diametrul mai mare (cca 30 cm), încastrarea șinei de lemn fiind făcută în lăcașuri dreptunghiulare tăiate în traverse. În unele părți, peste șina de lemn este prinsă, cu crampoane metalice mici, o șină metalică îngustă (2 cm) și joasă (înălțime 4-5 cm). În unele părți șina de metal este dispusă direct pe traversele de lemn. Este posibil ca „șina de lemn” să fie în realitate doar suportul șinei de metal fragile sau să avem două etape diferite de construcție: una inițială, cu șine de lemn și alta ulterioară, în care s-a utilizat construcția anterioară pentru montarea șinei metalice. În mai multe locuri, șina metalică este stabilizată cu armături laterale de lemn (atât bârne sprijinite de pereți, cât și plăci de tip scândură groasă dispuse între șină și peretele galeriei). Concesiunea Bartolomeu este menționată în anul 1841, probabil atunci când s-a cercetat capătul nordic al filonului cu același nume. Ulterior, la data de 1 august 1853, concesiunea Bartolomeu este solicitată de Gh. Czillik și N. Onutza, atunci începând probabil execuția galeriei transversale spre filonul Petru și Pavel. Se poate admite astfel că galeria Bartolomeu și calea de transport aflată în incinta sa datează din a doua jumătate a secolului XIX. Galeria Bartolomeu este, pe o lungime de peste 100 m de la intrare, sediul unei colonii de zeci de exemplare de salamandre. Apa de infiltrație este curată pentru că ea străbate roci eruptive fără sulfuri, din a căror descompunere se formează de obicei apele acide. S-a remarcat de asemenea prezența musculițelor și a fluturilor. Cercetarea galeriei a fost efectuată la 27 februarie 2008 de o echipă formată din D. Iștvan, C. Kacsó, Tr. Minghiraș și I. Pop. Ulterior, a fost realizată cartarea galeriei de către Clubul de Speologie „Montana” din Baia Mare (D. Iștvan, Tr. Minghiraș, M. Tudoran).

Pe teritoriul localității Borșa sunt înregistrate următoarele peșteri: Peștera din Piatra Băiței (dezvoltare 32,0 m, denivelare +2,5 m), Peștera Șura din Cearcănul (la sud de Vârful Cearcănul, dezvoltare 12 m, denivelare +6,0 m), Peștera nr. 1 din Piatra Scrisă (versantul stâng al Văii Țâșlișoara, dezvoltare 11,0 m, denivelare 0), Peștera nr. 2 (Hornurilor) din Piatra Scrisă (versantul stâng al Văii Țâșlișoara, dezvoltare 20,0 m, denivelare +8,0 m), Peștera nr. 3 din Piatra scrisă (versantul stâng al Văii Țâșlișoara, dezvoltare 15,0 m, denivelare +2,0 m), Peștera nr. 4 (Hornului) din Piatra scrisă (versantul stâng al Văii Țâșlișoara, dezvoltare 16,5 m, denivelare -1,0;+6,0 m), Peștera nr. 5 (versantul stâng al Văii Țâșlișoara, dezvoltare 18,5 m, denivelare 0), Peștera nr. 6 din Piatra Scrisă (versantul stâng al Văii Țâșlișoara, dezvoltare 13,0 m, denivelare +0,5 m), Peștera din Prislopul Laptelui (dezvoltare 12,0 m, denivelare -0,6 m), Peștera cu Târâș din Podul Cearcănului (dezvoltare 14,9 m, denivelare +1,0 m), Peștera cu sală din Podul Cearcănului (dezvoltare 25,3 m, denivelare -1,4 m), Peștera cu două intrări din Podul Cearcănului (dezvoltare 12,2 m, denivelare -1,3;+2,5 m), Avenul cu două intrări din Podul Cearcănului (dezvoltare 21,5 m, denivelare -11,3 m), Peștera Modelată din Dealul Frumos (dezvoltare 16,4 m, denivelare +1,5 m), Peștera Fântânele (versantul drept Valea Fântânele-Șesuri, dezvoltare 21,0 m, denivelare +4,5 m), Peștera Gaura din Piatra Șesuri (dezvoltare 14,0 m, denivelare -5,0 m), Peștera Vasile Bologa din Geamănul (sud-vest de Vârful Geamănul, dezvoltare 120,0 m, denivelare – 17,5;+2,0 m), Avenul din Geamănul (dezvoltare 24,3 m, denivelare -23,3 m), Peștera Hoților (versantul drept al Văii Sâlhoi, dezvoltare 58,27 m, denivelare – 127; potrivit tradiției locale, în peșteră au fost ascunse comorile haiducilor), Peștera Mică din Dealul Bănărie (versantul drept al Văii Sâlhoi, dezvoltare 8,17 m, denivelare -0,74;+1,2 m), Peștera Diaclazei din Valea Sâlhoi (versantul drept al Văii Sâlhoi, dezvoltare 13,0 m, denivelare -1,2 m), Peștera Mică din Valea Sâlhoi (versantul stâng al Văii Sâlhoi, dezvoltare 11,0 m, denivelare +2,5 m), Peștera Mare de la Tăurile Buhăiescu (versantul drept al Văii Buhăiescu, dezvoltare 65,8 m, denivelare -12,3 m), Peștera Mică de la Tăurile Buhăiescu (versantul drept al Văii Buhăiescu, dezvoltare 20,2 m, denivelare -1,9;+1,7 m), Peștera de la Tăurile Buhăiescu (versantul drept al Văii Buhăiescu, între tăurile 2 și 3, dezvoltare 7 m, denivelare +4,0 m), Avenul nr. 1 de la Streji (versantul stâng al Văii Buhăiescu, dezvoltare 44,5 m, denivelare -17,0 m), Avenul nr. 2 de la Streji (versantul stâng al Văii Buhăiescu, dezvoltare 32,0 m, denivelare -13,7 m), Peștera nr. 1 de la Streji (versantul stâng al Văii Buhăiescu, dezvoltare 7,0 m, denivelare +2,5 m), Peștera nr. 2 de la Streji (versantul stâng al Văii Buhăiescu, dezvoltare 12,0 m, denivelare +4,0 m), Peștera nr. 1 din Piatra Albă (dezvoltare 29,0 m, denivlare -10,4 m), Peștera Isoscel din Piatra Albă (dezvoltare 6,3 m, denivelare -2,0 m), Peștera-Aven nr. 2 din Piatra Albă (dezvoltare 13,0 m, denivelare -7,5 m), Peștera cu ferestre din Piatra Albă (dezvoltare 18,5 m, denivelare -3,5 m), Peștera Șura Cailor (Șura lui Pintea) (versantul stâng al Izvorului Cailor, dezvoltare 83,0 m, denivelare -9,0;+6,0 m), Peștera cu mondmilch (Piatra Rea, dezvoltare 52,5 m, denivelare -8,3 m), Avenul cu două puțuri din Piatra Rea (dezvoltare 90,0 m, denivelare -26,0 m), Peștera din Valea Podul Izvorului (versantul drept al Văii Cailor, dezvoltare 6 m, denivelare -2,0;+1,0 m), Avenul Diaclazei din Vârful Jgheabului (500 m NV de Vârful Piatra Rea, dezvoltare 210,2 m, denivelare -54,3 m), Peștera Șura Cailor 2 (dezvoltare 14,5 m, denivelare +6,0 m), Peștera Ciudii (dezvoltare 10,2 m, denivelare -1,5;+0,4 m), Peștera de sub Stână (deasupra Cascadei Cailor, dezvoltare 16,5 m, denivelare -1,0;+2,0 m), Avenul Paznicilor de stână (amonte Cascada Cailor, dezvoltare 28,0 m, denivelare -14,0 m), Avenul nr. 1 din Ponoarele Știolului (dezvoltare 9,4 m, denivelare -4,0 m), Avenul nr. 2 din Ponoarele Știolului (dezvoltare 7,1 m, denivelare -4,0 m), Avenul din Podul Cailor (Muntele Cailor, dezvoltare 243,3 m, denivelare 108,3 m), Peștera cu sală din Piatra Rea (100 m vest de vârful Piatra Rea, dezvoltare 16,0 m, denivelare -4,0 m), Peștera cu apă din Piatra Frânturii (dezvoltare 72,0 m, denivelare -1,5;+1,0 m), Peștera ramificată din Șaua Știol (dezvoltare 75,0 m, denivelare -4,7;+1,3 m), Peștera Tunel din Șaua Știol (dezvoltare 21,5 m, denivelare -6,0 m), Peștera Creierului din Șaua Știol (dezvoltare 32,0 m, denivelare -1,0;+1,5 m), Peștera cu cristale din Piatra Rea (dezvoltare 21,0 m, denivelare +1,5 m), Peștera Diaclazei cu Puțuri (Piatra Rea, dezvoltare 20,0 m, denivelare -3,7;+4,0 m), Peștera de la Râpă (versantul stâng Căldarea Cailor, dezvoltare 10,0 m, denivelare -4,0 m), Peștera Țiganului (Râpa Piatra Rea, dezvoltare 16,7 m, denivelare -5,0 m).

Printre descoperirile arheologice din zona înaltă a județului Maramureș trebuie menționate:

I. Depozitul de bronzuri descoperit în anul 1986 de Grigore Mihalca din Petrova, în zona premontană, la altitudinea de 669 m, la cca 2,5 km nord-est de localitate, în locul numit După Olaha (sau Oloha), un teren relativ plat, poate chiar o terasă artificială, cu o lățime maximă de 150 m, continuată înspre nord de o ridicătură mai mare, cu pante abrupte. Piesele de bronz au fost găsite la marginea terenului menționat, între și sub o aglomerare de formă rotundă, cu diametrul de aproape 4 m de plăci de gresie de diferite dimensiuni. Cu prilejul cercetării locului de descoperire, pe care a efectuat-o C. Kacsó în zilele de 23-24 octombrie 1989, îndepărtând o bună parte a plăcilor de gresie, la o adâncime de 0,40 m, a mai fost descoperit, în poziție orizontală, un celt. Nu s-a putut stabili cu exactitate dacă aglomerarea de plăci de gresie a servit la protejarea depunerii de bronzuri sau, eventual, la marcarea locului de depunere, ori a apărut incidental, într-o epocă de dată recentă, în urma lucrărilor agricole de nivelare a terenului. Situații mai mult sau mai puțin asemănătoare, unele provenite chiar din Maramureș, par să indice faptul că și în cazul acestei descoperiri a existat o legătură între aglomerarea de plăci de gresie și depozitul de bronzuri aflat sub ea, în sensul că această aglomerare a protejat depunerea sau a marcat locul depunerii. Piesele găsite au fost împărțite între mai mulți locuitori din Petrova. Recuperea lor pentru colecțiile publice s-a desfășurat în mai multe etape. La muzeul din Baia Mare cele mai multe piese au ajuns între 1989 și 1991, achiziția a două brățări având loc însă la o dată mult mai recentă, și anume în 2002, respectiv 2010. Muzeul din Sighetu Marmației a obținut în anii 1991 și 1992, datorită eforturilor lui M. Dăncuș și I. Gherheș, alte piese din depozit. Trei piese au rămas în colecția Școlii generale din Petrova. Este posibil ca o parte a depozitului să nu fi ajuns încă într-o colecție publică. Din depozit sunt publicate:

1. Obiect format din trei piese: o verigă, căreia îi sunt atașate un celt și un miez de turnare pentru vârfuri de lance, greutatea totală 306 g (1a- Verigă deschisă, secțiunea rotundă, diam. interior 8,45-8,50 cm, gros. 0,6 cm. 1b- Celt cu manșonul găurii de înmănușare drept și îngroșat, secțiunea oval-alungită, partea dinspre tăiș mult lățită, ornamentat sub manșon cu trei nervuri orizontale și câte două nervuri verticale spre marginea fețelor late, lung. 9,9 cm. 1c- Miez de turnare pentru vârfuri de lance ușor curbat, secțiunea rotundă, un orificiu transversal în mijloc, în partea superioară o mică adâncitură cu secțiunea ovală, atins de foc, lung. 13,8 cm).

2. Seceră cu buton, o nervură paralelă cu nervura de pe muchie, lung. 12 cm, greut. 41,5 g.

3. Celt cu manșonul găurii de înmănușare drept și îngroșat, secțiunea ovală, ușor lărgit înspre tăiș, ornamentat sub manșon cu trei nervuri circulare, de cea inferioară atârnând, pe fețele late, câte trei nervuri în formă de clopot, lung. 14,1 cm.

4. Celt asemănător, identic ornamentat, cu tortița ruptă din vechime și un defect de turnare la manșon, lung. 14,1 cm, greut. 458 g.

5. Celt cu manșonul găurii de înmănușare drept și îngroșat, secțiunea ovală, ușor lățit înspre tăiș, defect de turnare la manșon, ornamentat cu o nervură circulară sub manșon de care atârnă, pe ambele fețe late, câte un motiv format din două nervuri unghiulare și o nervură verticală centrală., lung. 11,5 cm, greut. 225 g.

6. Celt cu manșonul găurii de înmănușare drept și îngroșat, secțiunea ovală, ușor lățit înspre tăiș, ornamentat sub manșon cu două nervuri circulare, de cel inferior atârnând, pe ambele fețe late, câte trei nervuri verticale, lung. 10,4 cm, greut. 248 g.

7. Brățară deschisă, secțiunea rotundă, ornamentat cu grupuri formate din triunghiuri hașurate alăturate ce alternează cu grupuri de incizii verticale, diam. interioare 6,52/6,84 cm.

8. Brățară asemănătoare, identic ornamentată, capetele rupte din vechime, diam. interior 6,3 cm, greut. 86 g.

9. Brățară deschisă, secțiunea oval-rotundă, ornamentată cu grupuri de incizii, diam. interioare 6,5/6,59 cm, greut. 74,5 cm.

10-13. Brățări asemănătoare, identic ornamentate, una ruptă din vechime, diam. interioare 6,39/6,45 cm, 6/6,05 cm, 5,95/6 cm, 6,1/6,17 cm, greut. 76 g, 82,5 g, 77,5 g, 85,5 g.

14. Două fragmente care provin, probabil, de la o brățară asemănătoare ca formă și identic ornamentată, greut. 46,5 g, 20,5 g.

15. Fragment de brățară asemănătoare, identic ornamentată, ruptă din vechime, diam. interior 5,9 , greut. 36 g.

16. Fragment de brățară deschisă, neornamentată, ruptă recent, greut. 17,5 g.

17. Verigă deschisă, secțiunea rotundă, diam. interioare 7/7,2 cm, greut. 42 g.

18-35. Verigi asemănătoare, diam. interioare și greutăți diferite. Datarea depozitului este Bronz târziu 3, râmâne de identificat locuitorii cărei așezări au depus aici piesele și de ce. Dacă am urma valea Bistra aceasta continuă spre masivul Pop Ivan (1937m), urcarea de-a lungul văii este foarte dificilă. Am putea presupune că alegere locului unde au fost depuse acestea are doar rolul de a le ascunde, în speranța unei recuperări ulterioare.

În localitatea Moisei avem o așezare din epoca bronzului aparținând culturii Suciu de Sus sau grupului Lăpuș, aflată în punctul Tarnița Purcărețului, la altitudinea de 902 m, a fost identificată de J. Béres, M. Dăncuș și Gh. Todinca. Ceramica culeasă de la suprafață aparține în majoritatea sa categoriei grosiere, ornamentată cu striuri. Ca forme ceramice au fost identificate cu certitudine oalele, cu mai multe variante, precum și vasul vatră. Materialul se află în colecția MMSM.

II. Mai avem și un depozit de bronzuri descoperit la o dată între 1980 și 1985, tot în punctul Tarnița Purcărețului. Este format din:

1. Brățară deschisă, secțiunea rotundă, ornamentată cu grupuri de crestături tăiate de linii orizontale, diam. interior 6,6 cm, greut. 81 g.

2. Brățară asemănătoare, ornamentată cu grupuri de crestături, diam. interior 5/5,9 cm, greut. 112 g. 3-4. Brățări asemănătoare, ornamentate cu crestături, diam. interior 5,8/6,5 cm, 6,5/7 cm, greut. 73,5 g, 135 g.

5. Brățară fragmentară, ornamentată cu grupuri de crestături, ce alternează cu grupuri de crestături tăiate de linii orizontale, greut. 44 g.

6-9. Fragmente de brățări sau verigi neornamentate, rupte recent, una și zgâriată, greut. 15,5 g, 14 g, 12 g, 8 g.

10-13. Verigi de picior deschise cu capetele ascuțite sau tăiate drept, diam. interior 9,3/10,4 cm, 9/9,7 cm, 10,5/11,7 cm, 10/11,8 cm, greut. 86 g, 209 g, 144,5 g, 166,5 g.

14-15. Verigi de picior închise, diam. 10,6/11 cm, 10,5/10,9 cm, greut. 156 g, 159,5 g.

În lipsa unor cercetări sistematice la fața locului, relația dintre depozit și așezare nu este clarificată. Depozitul a fost recuperat în 1988, de către M. Dăncuș, J. Béres și Gh. Todinca și se află în colecția MMSM. Datarea: bronz târziu 2.

III. În comuna Poienile De Sub Munte la aproximativ 200 m nord de biserica ucraineană, în stânga râului Rika, în punctul Zarika, A. Coroian a găsit la suprafață mai multe fragmente ceramice preistorice, unele decorate cu striuri, care indică prezența în acest loc a unei stațiuni ce aparține culturii Suciu de Sus sau grupului Lăpuș. În urma informațiilor primite de la descoperitor, locul a fost cercetat de L. Marta și D. Pop în vara anului 2006. Au fost adunate cu această ocazie și alte fragmente ceramice. Materialele se află în colecția MJM.

IV. Tot aici în centrul localității, pe terasa din stânga râului Rika, în punctul Nijni Krai, au fost găsite cu prilejul unei cercetări de suprafață în primăvara anului 2000 numeroase fragmente ceramice premoderne și moderne, secolele XVIII – XIX.

În raza localității sunt cunoscute mai multe peșteri: Peștera Pivnița de sub Mihailec (la sud de Vârful Mihailec, dezvoltare 20,0 m, denivelare -11,0 m), Peștera Pivnița de sub Minciul (Vârful Minciul-Valea Cvașnița, dezvoltare 17,0 m, denivelare +5,0 m), Peștera de sub Rușușnei (Vârful Rușușnei-Valea Cvașnița, dezvoltare 17,0 m, denivelare -14,0 m), Peștera Bursucina (Valea Ivanciuc, dezvoltare 57,0 m, denivelare -9,0 m), Peștera Diaclazei din Piatra Socolău (dezvoltare 18,0 m, denivelare -2,0;+8,0 m), Peștera din capătul vâlcelului din Piatra Socolău (dezvoltare 11,5 m, denivelare +2 m), Peștera cu mondmilch din Peleșata vestică (versantul stâng al Văii Budescu Mare, dezvoltare 14,7 m, denivelare -5,0 m), Peștera cu două intrări din Peleșata vestică (versantul stâng al Văii Budescu Mare, dezvoltare 11,7 m, denivelare -2,0 m).

Pe raza comunei Repedea, în zona stâncii Moloșnaia, la circa 8 km de localitate, pe versantul stâng al Văii Repedea, la aproximativ 500 m aval de confluența cu Valea Smereceni, se află mai multe peșteri. Una dintre acestea se numește Peștera cu Monezi . Peștera are două intrări joase (înălț. 1 m, lăț. 2 m, respectiv 4 m). Prin cele două intrări se pătrunde într-o galerie cu direcție generală SV-NE, cu înălțime în general redusă, de sub 1 m (cu un scurt tronson în care înălțimea atinge 1,3–2,5 m). Din dreptul intrării centrale, o galerie strâmtă și joasă (0,7/0,7 m) urmează traseul de colectare și scurgere al apelor de infiltrație. Peștera are o dezvoltare de 37 m, denivelare de 2, 3 m (+2;-0, 3), dar +2 se atinge într-un mic horn, astfel că peștera este aproape orizontală, urmărind baza calcarelor. Sunt prezente coralite și mondmilch. În peșteră, dispersate în pietrișul de pe podeau de la cele două intrări, au fost descoperite nouă monede: trei monede austriece (1 creițar din 1851, o jumătate de creițar din1816 și o monedă neidentificată din cauza deteriorării), o monedă ungurească din 1894 și cinci monede românești (o monedă de 1 leu din 1924, una de 3 bani, două de 5 bani și una de 10 bani, ultimele patru din 1952).

Alte peșteri din raza localității: Peștera din Pietriceaua Vestică (sub Vârful Pietriceaua-Repedea, dezvoltare 34,5 m, denivelare +2,5 m), Peștera Diaclazei de la Cascadă (versantul stâng al Văii Repedea, dezvoltare 14,0 m, denivelare -0,5;+6,2 m), Peștera Mică cu Portal de la Piatra Moloșnaia (versantul stâng al Văii Repedea, dezvoltare 15,0 m, denivelare +2,5 m), Avenul Izdocinâi din Pietriceaua (versantul sudic Pietriceaua vestică-Repedea, dezvoltare 216 m, denivelare -54,5 m).

2.2 România. O arheologie a zonei înalte din Maramureșul Istoric

Proiectul O arheologie a zonei înalte din Maramureșul Istoric a demarat în 2012, fiind o colaborare între Institutul de Arheologie Vasile Pârvan București și Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, ulterior s-a alăturat și Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Proiectul vizează identificarea, înregistrarea și analizarea urmelor materiale din trecutul îndepărtat, dar și din cel recent sau contemporan, în vederea înțelegerii semnificațiilor și agenței munților din Maramureș în diverse perioade cronologice.

Ca preambul la o cercetare sistematică, în anul 2012 a fost cercetată preliminar regiunea selectată pentru a avea o primă imagine despre peisajul montan și totodată, pentru a verifica o serie de puncte de interes, menționate în repertoriul arheologic al județului Maramureș. Astfel, au fost vizitate punctele Borșa–Geamănul, Moisei–Tarnița Purcărețului și Poienile de sub Munte–Zarika. Punctul Geamănul s-a dovedit a fi cartat greșit în repertoriul arheologic, el aflându-se de fapt în preajma Vârfului Geamănul, ce are o altitudine de 1539 m. Se știa că în acest punct a fost descoperit un vas preistoric. Este vorba de o ceașcă nedecorată, cu marginea dreaptă și îngroșată la exterior, corpul bitronconic, fundul drept și o toartă în bandă, cu secțiunea dreptunghiulară. Urme din angoba brun-cărămizie se mai păstrează pe unele porțiuni ale vasului. Ceașca are înălțimea de 8 cm, diametrul gurii de 8 cm, diametrul fundului de 4 cm și diametrul maxim de 10,5 cm. În ruptură pasta are culoarea neagră-cenușie și macroscopic se poate observa că au fost folosite ca degresant fragmente ceramice pisate. Vasul aparține probabil epocii târzii a bronzului. Punctul Tarnița Purcărețului, situat conform repertoriului arheologic la o altitudine de 902 m, unde fuseseră descoperite atât fragmente ceramice din epoca bronzului, aparținând așa-numitei „culturi” Suciu de Sus, cât și un depozit de bronzuri, nu a putut fi identificat pe teren.

În ceea ce privește punctul Zarika, situat la cca 800 m est de centrul localității, pe malul stâng al râului Ruscova, pe terenul lui Gheorghe Loboș, fusese verificat anterior, moment în care au și fost documentate câteva fragmente ceramice Suciu de Sus, din epoca târzie a bronzului. Este vorba de două fragmente ceramice: unul este nedecorat și provine de la un picior de vas-vatră, realizat din pastă grosieră, neagră-cenușie, acoperit pe interior și exterior cu angobă cărămizie; cel de-al doilea provine de la un vas a cărui formă nu poate fi precizată, realizat din pastă grosieră neagră-cenușie, acoperit cu angobă cărămizie și decorat cu striuri.

Tot în anul 2012 trecând prin Pasul Prislop (1416 m altitudine) și observând că o pantă dinspre județul Bistrița-Năsăud era în curs de amenajare, a fost verificat terenul și au fost descoperite două piese litice (Planșa 5, fig. 1):

Așchie completă, cu dimensiunile de 66 x 45 x 8 mm. Materia primă este probabil locală, o gresie silicifiată (hornfels) provenită dintr-o sursă secundară, cel mai probabil dintr-un râu (piesa păstrează separat cortexul în partea distală, arătând că a fost cioplită dintr-un galet rulat de râu). Foarte probabil, pentru confecționarea așchiei a fost folosit un percutor dur. Piesa prezintă mici retușe de uzură.

Lamă fragmentară, având păstrată partea proximală. Dimensiuni: 22 x 21 x 3 mm. Fragmentul păstrat este de la o lamă destul de solidă, cioplită cu siguranță cu un percutor dur (bulbul lamei este foarte proeminent). Materia primă este probabil silexul de Prut, piesa este însă ușor patinată, ceea ce nu permite un diagnostic sigur la analiza cu ochiul liber. Dacă este într-adevăr silex de Prut, avem de-a face cu o materie primă importată.

În 2014, cercetarea de teren a cumulat aproximativ două săptămâni (23 iunie – 4 iulie și 4 – 6 noiembrie). S-a pornit de la locul descoperirii celor două piese litice și anume în zona Pasului Prislop (1416 m) – pe pârtia de schi. Plecând de la premisa că piesele din 2012 s-au scurs pe pantă după ce așezarea a fost deranjată sau chiar distrusă odată cu amenajarea pârtiei, a fost extinsă zona de cercetare și au fost găsite alte 10 piese litice (Planșa 5, fig. 2), 7 dintre ele în apropiere de cele din 2012 și alte 3 piese descoperite la o altitudine mult mai mare (1456 m) ceea ce ne face să credem că așezarea este mult mai sus față de locul inițial presupus de noi (Planșa 6).

Așchie confecționată probabil din gresie silicioasă (hornfels) (fig. 5: 3). Dimensiuni: 53x42x8 mm. Greutate: 24 gr. Altitudine: 1424 m.

Lamă de mici dimensiuni, păstrând părțile proximală și mezială, confecționată probabil din gresie silicioasă (hornfels) (fig. 5: 4). Dimensiuni: 31x13x3 mm. Greutate: 2 gr. Altitudine: 1419 m.

Așchie confecționată dintr-o rocă de culoare neagră (fig. 5: 5). Dimensiuni: 44x19x8 mm. Greutate: 6 gr. Altitudine: 1419 m.

Piesă corticală informă (spărtură) dintr-o rocă de culoare neagră (fig. 5: 6). Dimensiuni: 54x33x20 mm. Greutate: 29 gr.. Altitudine: 1422 m.

Lamă masivă confecționată probabil din gresie silicioasă (hornfels) (fig. 5: 7). Dimensiuni: 74x29x15 mm. Greutate: 32 gr. Altitudine: 1420 m.

Lamă întreagă păstrând cortexul de-a lungul uneia dintre laturi, confecționată probabil din gresie silicioasă (hornfels) (fig. 5: 8). Dimensiuni: 59x27x8 mm. Greutate: 17 gr. Altitudine: 1425 m.

Așchie confecționată probabil din silex de Prut (fig. 5: 9). Dimensiuni: 28x26x6 mm. Greutate: 5 gr. Altitudine: 1420 m.

Lamă întreagă confecționată dintr-un jasp cu o textură foarte fină (fig. 5: 10). Dimensiuni: 34x22x3 mm. Greutate: 3 gr. Altitudine: 1435 m.

Piesă informă (spărtură) dintr-o rocă de culoare neagră (fig. 5: 11). Dimensiuni: 28x23x13 mm. Greutate: 13 gr. Altitudine: 1447 m.

Așchie lamelară confecționată probabil din gresie silicioasă (hornfels) (fig. 5: 12). Dimensiuni: 78x40x10 mm. Greutate: 30 gr. Altitudine: 1456 m.

O altă așezare paleolitică a fost descoperit în șaua dintre Tarnița Țifa și vârful Coasta Plaiului la o altitudine de 1569 m în punctul „Stâna Gropșoare”. Majoritatea pieselor au fost găsite pe drumul ce duce la stâna Gropșoare, dar avem și câteva în afara acestuia. În total au fost descoperite 6 piese:

Așchie confecționată probabil din silex de Prut, ușor patinat (fig. 8: 1). Dimensiuni: 45x31x7 mm. Greutate: 12 gr. Altitudine: 1567 m.

Lamă retușată cu trunchieri retușate oblic la ambele capete, confecționată probabil din silex de Prut, ușor patinat (fig. 8: 2). Dimensiuni: 30x19x4 mm. Greutate: 3 gr. Altitudine: 1568 m.

Gratoar microlitic cioplit pe un fragment proximal de lamă sau așchie, confecționat dintr-o rocă de culoare neagră (fig. 8: 3). Dimensiuni: 15x15x5 mm. Greutate: 2 gr. Altitudine: 1575 m.

Așchie fragmentară dintr-o rocă de culoare neagră (fig. 8: 4). Dimensiuni: 26x20x5 mm. Greutate: 3 gr. Altitudine: 1565 m.

Nucleu de mici dimensiuni dintr-o rocă de culoare neagră (fig. 8: 5). Dimensiuni: 32x28x16 mm. Greutate: 16 gr. Altitudine: 1569 m.

Bulgăre de materie primă (fig. 8: 6). Dimensiuni: 83x56x47 mm. Greutate: 271 gr. Altitudine: 1568 m.

Tot în campania din anul 2014, în vederea descoperirii eventualelor urme antropice preistorice și medievale au fost cercetate vârfurile Cearcănul, Coasta Plaiului, Bîtca Prislopului, Obîrșiile Țișla, Podul Prelucilor, Muntele Țifa, Tarnița Tifa, Pasul Prislop, Poiana Prislopului, Cornul Nedeii, Pop Ivan, Piciorul Șesului.

În perioada 23 iunie – 4 iulie, au fost documentate fortificații militare(Plansa) din cele două războaie mondiale. Datorită densității acestor vestigii și a timpului limitat, din fiecare categorie au fost alese spre documentare mai detaliată doar câte o „unitate”. Dat fiind procesul de selecție, numerotarea „unităților” de mai jos este provizorie.

Unitatea 1. Fundație de clădire de formă dreptunghiulară din care se distinge vizibil primul strat de asize pe latura de nord și vest. Este orientată nord-est – sud-vest, iar lățimea fundației, formată din pietre sparte prinse cu ciment amestecat cu pietriș, este de 0,4 m. Una din laturile lungi (vestică), singura păstrată vizibil în întregime, are 28,6 m. În partea de nord, aproximativ pe mijlocul laturii scurte, se poate observa pragul unei posibile intrări cu o lățime de 2,1 m. Întreaga structură este așezată pe o terasă amenajată, iar în prezent este aproape în întregime acoperită cu vegetație (mușchi).

Unitatea 2. Este situată la sud-vest de unitatea 1 pe o terasă inferioară, amenajată. Are formă dreptunghiulară, orientată nord-est – sud-vest și o grosime a fundației de 0,5 m. Structura are un hol pe latura lungă, estică, prin care se face accesul la cinci încăperi, dispuse una după alta, pe latura de est, având aceleași dimensiuni. Fundația, formată din pietre sparte prinse cu ciment amestecat cu pietriș, s-a păstrat în întregime, în partea sudică și estică nivelul acesteia se află la nivelul solului, iar în partea vestică și nordică are o înălțime de până la 1,2 m. În această parte se poate observa pe fața exterioară a fundației o tencuială parțială, formată dintr-un ciment mai fin. În jumătatea nordică a fundației este vizibil și „umărul” acesteia, lat de 0,15 m. Pe toată partea superioară a zidului se observă un strat de ciment amestecat cu pietriș, nivelat, dovadă a faptului că această clădire se continua cu o suprastructură din lemn.

Unitatea 3. Este situată pe o terasă amenajată, imediat inferioară, la nord-vest de primele două unități înregistrate. Are formă dreptunghiulară și orientarea nord-est – sud-vest. Fundația și elevația clădirii este păstrată în întregime, înălțimea maximă a zidului fiind de 2,85 m. Pe latura de nord și pe două treimi din latura vestică se păstrează „umărul” fundației, cu o lățime de 0,11 m. Clădirea a avut 6 încăperi, azi păstrându-se doar patru dintre ele, doi din pereții interiori ai camerelor din partea vestică a clădirii nu s-au mai păstrat, fiind ridicați din materiale perisabile (lemn). Grosimea zidurilor este variabilă. Cu excepția colțului sud-estic unde camera situată în acest colț are un zid de 0,9 m lățime, întreaga construcție are o lățime a elevației de 0,56 – 0,60 m. Cei doi pereți de compartimentare interiori care nu s-au mai păstrat, aveau probabil, după grosimea fundației, 0,4 m. Construcția are păstrate patru locașuri pentru geamuri, două intrări exterioare și patru praguri (intrări) în interiorul ei, între camerele clădirii.

Unitatea 4. Fundație dintr-o clădire dreptunghiulară așezată pe o terasă amenajată. Este orientată pe direcția nord-vest – sud-est și are, pe ambele laturi scurte, scări de acces cu o lungime de 1,8 m și o lățime a treptelor de 0,33 m. Clădirea a fost compartimentată, fiind azi vizibile urmele a doi pereți despărțitori. Lățimea fundației este de 0,53 m la exterior și 0,45 m la fundația interioară a pereților despărțitori. Înălțimea fundației pe latura lungă sud-vestică este de 1,2 m, în timp ce pe latura opusă fundația este azi la nivelul solului. Putem presupune că elevația clădirii se continua cu bârne de lemn căptușite cu lut deoarece pe toată lungimea fundației se pot observa numeroase fragmente de lemn carbonizat (provenind de la bârne groase) și bucățele de lut ars (chirpici).

Unitatea 5. La nord de fundația clădirii anterior descrise, pe aproape toată lungimea sudică a dealului Poiana Prislopului (în treimea superioară) se află o tranșee. Aceasta se prezintă azi sub forma unui șanț cu un mic val înspre partea de jos a dealului și are aproximativ 100 m lungime. Are o formă șerpuită iar din loc în loc prezintă deschizături de 1,2 – 1,5 m în care au funcționat puncte de tragere. Cu o singură excepție (în capătul estic), nu s-a păstrat nici o structură de tragere din beton armat de tip abraziune.

Unitatea 6. Este reprezentată de o platformă orizontală având baza (podeaua) dintr-o placă de beton armat. Structura de beton are formă dreptunghiulară având latura lungă (nord-sud) de 6,4 m iar lățimea de 4,7 m. Aceasta a fost așezată pe o terasă amenajată cu dimensiunile de 8,4 x 7,4 m. Dinspre latura sudică a platformei până la buza terasei pe care a fost amplasată există o distanță de 2 m.

Unitatea 7. Structură formată dintr-o terasare a pantei având ca scop realizarea unui punct de tragere pe o platformă de pământ cu dimensiunile de 9,45 x 4,1 m. Pământul excavat pentru realizarea platformei a fost depus pe trei din cele patru laturi ale structurii, fiind în acest fel supraînălțată.

Unitatea 8. Fundație de clădire, de formă dreptunghiulară, din piatră spartă prinsă cu ciment amestecat cu pietriș cu dimensiunile de 7,3 x 5,7 m, orientată nord-sud. Pe latura sudică, aproape de colțul sud-vestic se află o platformă dreptunghiulară compusă din aceleași materiale având dimensiunile de 2,45 x 2,3 m, reprezentând probabil intrarea în clădire. Grosimea fundației clădirii este de 0,3 m iar a platformei din colțul sud-vestic de 0,16 m.

Unitatea 9. Fundație de clădire de formă dreptunghiulară formată din pietre sparte, de dimensiuni mari (0,35-0,5 m), prinse cu ciment amestecat cu pietriș. Este orientată nord-vest – sud-est, cu dimensiunile de 26,6 x 5,1 m. În colțul sud-estic, pe latura lungă are un intrând de 1 x 6,8 m. Fundația clădirii are lățimea de 0,3 m.

Unitatea 10. Structură formată dintr-o terasare a pantei având ca scop realizarea unui punct de tragere pe o platformă de pământ aproape pătrată, cu dimensiunile de 4,2 x 4,82 m, orientată aproximativ nord-sud. Pământul excavat pentru realizarea platformei a fost depus în exterior, formând un „val” cu o lățime de 0,9 m. Pe mijlocul laturii sudice a platformei există o întrerupere de 0,8 m (punct de tragere sau intrare).

Unitatea 11. Buncăr din beton armat, de formă patrulateră, distrus parțial, situat la est de Trecătoarea Prislopului, în extremitatea estică a șeii de legătură dintre dealul Strâmpuc și Vârful Bârjaba. Acoperișul era cu bitum. Are dimensiunile de 6,0 x 5,1 m, cu latura din față (intrarea) și părți ale acoperișului împrăștiate în jurul buncărului. Grosimea pereților păstrați ai buncărului sunt de 1,5 m. În fața lui se află un sistem de tranșee care făceau legătura între mai multe buncăre. Pe peretele din interior are o nișă dreptunghiulară (0,4 x 0,25 m), puțin adâncă, în care se mai păstrează încastrate două bucăți de lemn verticale (0,08 x 0,18 m).

Unitatea 12. Fundație de clădire de formă rectangulară situată la aproximativ 150 m sud-est de Unitatea 11, pe șaua de legătură de la nord de Vârful Bârjaba. Are dimensiunile de 6,5 x 5,4 m și o grosime a fundației, din care s-au păstrat 3-4 asize, de 0,5 m. Este orientată nord-vest – sud-est, iar la 15 m est și vest de această structură se află alte două asemănătoare.

Unitatea 13. Buncăr păstrat în întregime situat pe panta estică a Dealului Strâmpuc. În plan are o formă dreptunghiulară, orientat est-vest, cu dimensiunile de 3,6 x 3m. Intrarea, având o deschidere la bază de 1,75 m, este situată în partea vestică. Este turnat într-un singur bloc de ciment prins cu fier-beton, având șase laturi. Partea centrală a acoperișului este dreaptă, iar pe fiecare parte are câte un segment înclinat, fiecare segment având 1,1 m. Grosimea pereților este de 1,5 m. Pe acoperișul buncărului există în mai multe locuri păstrate două straturi de plăci de beton de 0,12-0,13 m grosime fiecare, acoperite cu smoală. Atât pe peretele estic, în interior, cât și pe peretele estic, în exteriorul buncărului există câte o nișă dreptunghiulară (0,4 x 0,25 m), puțin adânci, în care se mai păstrează urmele unor bucăți de lemn.

În ceea ce privește urmele materiale din trecutul recent, ar trebui realizat un repertoriu al vestigiilor asociate războiului (ce ar putea fi ulterior extins la nivelul întregului Maramureș istoric) și efectuate o serie de sondaje în structuri diferite – clădiri, buncăre și cazemate, tranșee etc.

2.3 Cercetări de teren în Județul Suceava

Teritoriul județului Suceava se caracterizează printr-un relief complex, ce include de la vest la est, zona eruptivă a Munților Călimani, zona cristalină a Munților Bistrița, zona sedimentară a Munților Carpați și zona pre-Carpatică. Văile râurilor Bistrița, Moldova, Suceava, ce își au izvoarele în regiunile montane, au reprezentat încă din preistorie căi de acces și de schimburi culturale.

În partea de sud a Bucovinei, împreună cu punctele Gravettienie – cel puțin 20 – sunt probabil situri mult mai vechi ce aparțin Musterianului. Avem două descoperiri pe Platoul Sucevei și una la Rusca/Dorna Arini la altitudinea de 1100 m.

Seria de descoperiri făcute în zona alpină a Sucevei, relevă o poziționarea a așezărilor pe cursurile râurilor mari: Moldova – pentru așezările de la Breaza, Benia/Moldova Sulița; Bistrița Aurie – Ciocănești și Cârlibaba; Bistrița – Vatra Dornei, Crucea și Ortoaia. Descoperiri marginale avem pe pâraiele Teșna (Teșna/Coșna) și Negrișoara (Poiana Negri/Dorna Candrenilor), pe afluenții râului Dorna, până la orașul Vatra Dornei, și Coverca/Panaci sau Neagra Șarului, ambii afluenții Bistriței. O poziție distinctă o au cele de la Câmpulung Moldovenesc (două puncte) și cele de la Pietrele Doamnei – Rarău, ultimele fiind la altitudine și poziționate strategic, într-un loc ce asigura trecerea între cele două bazine hidrografice Moldova și Bistrița.

Datarea siturilor descoperite a fost dificilă fiind puține vestigii arheologice și în mare parte piese litice. Autorii consideră că majoritatea siturilor aparțin paleoliticului Superior, culturii Gravettiene.

Următoarea perioadă de locuire a zonei alpine din Munții Bucovinei poate fi atribuită eneoliticului, luând în considerație evoluția complexului cultural Cucuteni–Tripolie, și durata lungă de existență, aproape un mileniu, se consideră că majoritatea descoperirilor aparțin purtătorilor acestei culturi. Încă din timpul administrației Austriece, au fost menționate mai multe descoperiri întâmplătoare, inclusiv în zona montană. Astfel, arheologul Dionisie Olinescu menționează trei topoare de piatră descoperite la Poiana Micului și cinci cuțite din silex la Cârlibaba.

Cercetările arheologice în zona comunei Cârlibaba ar putea duce la identificarea mai multor puncte arheologice, și anume ar trebui intensificată căutarea la confluența râului Cârlibaba cu Bistrița Aurie, unde trei silexuri dintre care unul fără patină, ar putea indica activitatea legată de exploatarea resurselor materiei prime a purtătorilor culturii Cucteni. Tot acestei perioade mai pot fi atribuite și punctele de la confluența râului Ortoaia cu Bistrița (la Ortoaia/Dorna Arini avem mai multe piese din silex fără patină), Câmpulung-Deia, Molid-Doabra, Poiana Micului/Mănăstirea Humorului etc.

În contextul exploatării preistorice a zonei alpine din Bucovina, trebuie menționate și câteva piese de obsidian descoperite la Cacica, o zonă specifică exploatării sării. Pentru perioadele mai târzii avem descoperirile de la Fundu Moldovei, unde au fost verificate zonele cu toponimele Handol și Centrul Satului. La Handol au fost descoperite fragmente ceramice din epoca fierului, iar în centrul localității avem vestigii geto-dacice.

O altă descoperire este cea de la Podeni/Bunești unde au fost decsoperite câteva piese de pegmatită în atelierul de prelucrarea al cornului de cerb datând din sec IV BC, probabil piesele au fost aduse din zona munților Carpați. Tot din acea perioadă avem și două monede romane imperiale descoperite la Straja pe valea Sucevei și la Vama, pe valea Moldovei, căi importante de comunicare având legătură și cu tezaurul de monede de la Plosca de pe valea Ceremuș.

Cercetările sistematice ale zonei montane atât din județul Suceava cât și din Maramureș ar putea aduce noi date privind căile de comunicare și exploatare alpină a Carpaților Orientali.

2.4. Etnoarheologia (Highland Zone Ethnoarchaeology Project)

Etnoarheologia reprezintă un segment specializat al arheologiei apărut în anii ’80, acesta și-a propus cercetarea populațiilor moderne din punct de vedere etnografic și antropologic, astfel ajutând arheologia preistorică sau clasică să găsească analogii și să interpreteze unele complexe din preistorie. Cum spune chiar unul din autori: Așa cum arheologia în sine nu este în întregime doar despre trecut, așa și etnoarheologia este în primul rând arheologie și nu antropologie sau etnografie. Practicarea etnoarheologiei nu presupune abandonarea unor metode arheologice, ci, dimpotrivă, colectarea mai multor date, în primul rând din etnografie, care să vină să completeze și să verifice metodele arheologice.

Un aport important în domeniul etnoarheologiei și anume a celei de altitudine, o are proiectul Highland Zone Ethnoarchaeology Project (în continuare HZEP), finanțat de British Academy, Society of Antiquaries, Central Research Fund și the Hayter Funds of London University. Proiectul are ca obiective înregistrarea și analizarea – din punct de vederea al landscape archaeology și a etnoarheologiei – siturilor mici și activitățile lor de exploatare a zonei alpine. HZEP și-a propus să promoveze excavarea siturilor montane din mai multe perioade și cercetarea, în același timp, a așezărilor recent abandonate, fiind interpretate din punct de vedere etnografic și pe baza mărturiilor orale. Membrii proiectului au ales ca zonă de cercetare toate urmele antropice începând de la peste 1000 de metri și până peste 2500 de metri altitudine.

Principalele lanțuri montane studiate au fost: Munții Rodopi, atât din Grecia cât și Bulgaria; lanțul central al Munților Pindului; Carpații de pe teritoriul României ( Banatul, Munții Orăștiei, zonele muntoase din Moldova, Munții Maramureș și ca o completare Munții Tatra din sudul Poloniei); zonele muntoase din Iugoslavia (care includ Cheile Dunării, creasta Velebit în Dalmația, Cicarija în Istria, și zonele înalte din Macedonia, etc.); zone ale Alpilor (de exemplu: Trentino și Alpii Brescieni).

J. Nandriș încearcă se evidențieze importanța etnoarheologiei în spațiul european, menționând că în unele zone este foarte bine reprezentată cum ar fi sud-estul Europei, și anume în Munții Carpați și Munții Pindului, în care s-au păstrat dovezile etnoarheologice ale exploatării zonei înalte.

Cercetările zonei înalte din Banat au fost începute în 1982, de o echipă româno-engleză condusă de Gh. Lazarovici și J.G. Nandriș. În masivul Cerna Vâr, ce face parte din Munții Cernei, au fost organizate trei expediții care au dus la studierea și cartarea a 70 de obiective etnoarheologice dintre care două așezări preistorice, stâne în funcțiune și în ruine, adăposturi sub stânci, apărători de vânt, grajduri montane, drumuri și valuri de hotărnicie, copaci cu semne făcute de ciobani, livezi de cireși, zone cu zăcăminte cuprifere, căi de acces, izvoare, etc.

În urma acestor cercetări autorii prezintă câteva concluzii, și anume:

Locuirea muntelui are un caracter sezonier, în timpul sezonului rece toate obiectivele de la peste 700 m altitudine sunt abandonate, fiind totuși și cazuri izolate, când unii oameni rămân să ierneze.

Stânele în funcțiune au o vechime de peste 150-200 de ani, dar au fost descoperite și stâne mai vechi: a. de tip „potcoavă” sau circulare ce datează din evul mediu; b. de formă circulară cu boltă din piatră, aceste fiind foarte vechi și sunt întâlnite în lumea sudică la Vlahii din Tracia, dar și în așezările neoliticului aceramic de la Kirokithia. Stânele în funcțiune sunt majoritatea din piatră, uneori megalitice, în general sunt situate la liziera pădurii sau sub crestele stâncoase apărate de intemperii, având tot timpul în apropiere izvoare de apă. Vizibilitatea este de obicei maximă, uneori existând vizibilitate de la o stână la alta.

Ocupația principală este creșterea oilor, dar se cresc și vite, porci, cai și păsări. Pe lângă păstorit, alte ocupații sunt confecționarea obiectelor din lemn, torsul, și împletitul lânii, culesul fructelor, plantelor medicinale și a ciupercilor pentru uscare. Agricultura se practică până la altitudinea de 800 de m, uneori grâul era adus la stâne cu caii pentru a fi treierat, în unele locuri au fost amenajate mici grădini de zarzavaturi sau livezi de cireși.

Tot atunci au fost efectuate săpături în așezarea de la Piatra Ilișovei, situată pe un platou la altitudinea de 1200 m. A fost cercetată o locuire sezonieră Coțofeni II/III unde au fost descoperite și urme hallstattiene și medievale timpurii. Locuirea este sezonieră cu adăposturi sub stânci și locuințe de suprafață, cele de tip stână erau construite din pietre, pari și stâlpi înfipți în pământ. Se presupune că în perioada rece se mutau la altitudinea de sub 700 m, în peșterile din Valea Cernei și în Peștera Hoților din Băile Herculane. Ocupația de bază desfășurată în așezare era creșterea animalelor, vânătoarea și agricultura (pe Terasa Calului). Au fost descoperite fusaiole și biberoane de lut. Prelucrarea cuprului se făcea pe loc, cum o dovedesc prezența urmelor de minereu cuprifer, bobițe de cupru, zgură precum și câteva topoare de piatră specifice mineritului.

Concluzionând rezultatele cercetării din așezarea preistorică, personal aș înclina spre o tabără specializată în extragere și prelucrarea cuprului, animalele și restul obiectelor legate de alte activități fiind doar pentru a putea întreține „minerii” pe perioada cât se ocupau cu exploatarea surselor de materie primă.

Alte cercetări din 1986, din cadrul aceluiași proiect au fost desfășurate în Munții Petrindului, chiar dacă au fost descoperite multe obiective arheologice, mi se par irelevante pentru tema mea, și anume datorită altitudinii mici la care au fost sesizate. Cel mai înalt punct îl avem la 724 m, unde autorii menționează existența unui tumul, fără însă a avea vestigii arheologice sau să se fi executat sondaje în zonă.

Construcțiile dacice de la Rudele, Meleia și Tâmpu reprezintă de asemenea cercetări în zona alpină, discutate și din punct de vedere etnoarheologic. Acestea sunt amplasate în Munții Șureanu, în jurul capitalei statului geto-dac, Sarmizegetusa Regia. Referitor la zonă, o primă diferență poate fi sesizată între construcțiile de la Rudele, Meleia și Tâmpu, ridicate la înălțimi de 1300-1400 m, pe când cele de la Pustiosu se află la o înălțime de cca. 1057 m, cam aceeași altitudine la care este așezată și zona sacră de la Sarmizegetusa.

Săpăturile arheologice s-au efectuat între anii 1956-1959 în zonele Rudele și Meleia, iar în zona Pustiosu mai devreme, în 1953. Au fost cercetate arheologic doar o mică parte (mai exact 15) din movilele sub care se află construcțiile, iar pe Muntele Tâmpu nu s-au efectuat săpături.

Tâmpu (1495 m. alt.) – au fost observate 15 movile, niciuna excavată arheologic până în prezent. De asemenea, pe terasele muntelui (1462 m) s-au găsit urme dacice asociate cu zgură și lupe de fier. Tot de pe muntele Tâmpu provin și cele mai grele lupe de fier găsite până acum, de cca. 40 kg (35-45 cm. diametru).

Rudele (1359 m. alt.) – au fost observate cinci movile, din care au fost săpate (după numerotarea folosită atunci) movilele 1, 3, 4 și 5 (movila 3 în 1956, celelalte în 1957). Construcției de sub movila nr.1 nu i s-a putut preciza forma. S-a putut stabili totuși că avea două vetre de foc. Construcția de sub movila nr. 3 avea trei încăperi concentrice, două ovale și una absidală (centrală). Diametrul stabilit este de 13×15 m. Nu s-au observat urme de distrugere violentă (ardere). Construcția avea două vetre de foc, una în absidă și alta în încăperea mediană. Clădirea de sub movila nr. 4 avea doar două încăperi concentrice, una rectangulară (interioară), cealaltă ovală. În interiorul încăperii rectangulare a putut fi observată crusta unei vetre. Nici această clădire nu a fost arsă. Construcția de sub movila nr. 5 avea o singură încăpere, de formă ovală. Diametrul era de 6,90X5,80 m și o vatră pătrată, fiind cel mai mic edificiu de acest tip. Această clădire, spre deosebire de celelalte prezentate până acum, a fost arsă.

Materialul arheologic găsit constă în primul rând din ceramică, zgură de fier, o lamă, un călcâi de lance, un cosor, o pereche de colțari. O mențiune specială merită un obiect de fier (posibil un mâner de sabie) cu nituri de bronz aurite.

Meleia (1425 m. alt.) – prezintă locuiri atât pe platou cât și pe terase, săpături făcându-se în 1957.

Una din incintele de pe platou avea o împărțire similară clădirii de sub movila 3 de pe Rudele, respective trei încăperi concentrice, două circulare și una absidală. Diametrul era de 16X14,8 m (cea mai mare clădire cu trei încăperi). S-a păstrat urma unei vetre de foc în încăperea mediană și posibil a alteia în absidă. O altă clădire cu trei încăperi concentrice descoperită pe platou avea diametrul de 12,90X12 m (cea mai mică de acest tip) și o singură vatră de foc, în încăperea centrală. Altă movilă acoperea o clădire cu două încăperi, cea exterioară circulară (diam. 11,20 m, cea mai mică de acest tip) și cea interioară rectangulară, cu vatră de foc. Baza a fost executată din blocuri de calcar, similare cu cele folosite la ridicarea construcțiilor din Sarmizegetusa. Sub movila nr. 1 s-a descoperit o clădire cvasicirculară cu o singură încăpere, cu vatră. Patru construcții de pe platoul Meleii au sfârșit prin incendii.

Din materialul arheologic menționăm ceramica găsită în cantități uriașe: într-o incintă s-au găsit fragmente de la cca. 300 vase, în alta de la cca. 250. De remarcat ceramica pictată cu motive vegetale si zoomorfe (în două clădiri, din care una fiind cea cu blocuri de calcar la bază), asemănătoare cu cea găsită la Sarmizegetusa. Din material feros enumerăm cuie, piroane, scoabe, lame, pile, vârfuri de lance, verigi și zgură.

Terasa a II-a se află cu cca. 300 m mai jos de platoul Meleii, aici au fost identificate două movile. În una dintre ele s-a trasat o secțiune, rezultând că aceasta nu acoperea o clădire ci doar vetre în aer liber. Cealaltă movilă, săpată integral, acoperea o clădire cu trei încăperi concentrice, cea interioară absidală și celelalte ovale, diametrul exterior fiind de 15,20X13,60 m. Avea o vatră de foc în încăperea mediană și posibil o alta în absidă. Materialul arheologic consta din ceramică și o toartă de fier, singurul material feros găsit pe terasă.

Pe o altă terasă, sub una dintre movile, a fost descoperită o clădire cu două încăperi, cea centrală fiind rectangulară iar cea exterioară de formă ovală. Diametrul era de 13X9,50 m (cea mai mare clădire de acest tip). Pe terasa a VII-a a fost dezvelită o clădire ovală cu o singură încăpere, diametrul ei fiind de 9,80X9,30 m (cea mai mare construcție cu o singura încăpere).

În anul 1970 la Meleia (nu se menționează unde anume) a fost găsit un mic “depozit” de unelte de fier.

În legătură cu funcționalitatea acestor clădiri au fost emise mai multe ipoteze:

construcțiile ar fi stâne – ipoteza inițială, propusă de către Constantin Daicoviciu, cel care a condus săpăturile arheologice, ipoteză sprijinită și de Hadrian Daicoviciu și John Nandriș. În sprijinul acestei idei vine caracterul sezonier al așezărilor, precum și materialul ceramic abundent, inclusiv cu unele forme speciale, cum ar fi prezența unor vase evazate fără fund ce ar fi fost folosite pentru strecuratul laptelui. Aceasta ipoteza a fost contestată, unul din punctele slabe fiind chiar ceramica, prezența într-o cantitate uriașă (cca. 250 vase într-un loc, cca. 300 în altul) mult peste necesarul dintr-o stână. În plus, opozanții ideii amintesc că într-o stână se folosesc în special vase de lemn și unele de metal (deși nu putem ști exact ce se folosea în antichitate). De asemeni, prezența ceramicii de foarte bună calitate nu-si are rostul în stâne, fie ele și așa zise “regale”, cum au fost caracterizate de susținătorii ideii. Funcția de stână este combătută prin puținele surse de apă existente în zonă, acestea fiind necesare pentru practicarea unui păstorit eficient.

construcțiile ar fi locuințe ale exploatatorilor de minereu feros – ipoteză sprijinită de Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi. Caracterul sezonier al clădirilor nu ar fi o problemă. În sprijinul ideii vine și prezența minereului feros în apropiere de Rudele, Meleia, și Tâmpu, “depozitul” de unelte (clești și ciocane) găsit la Meleia, prezența zgurii de fier la Rudele, Meleia, precum și lupa uriașă găsită la Tâmpu. Contra ideii ar fi aceeași prezență a ceramicii de bună calitate, fără rost într-o exploatare.

construcții cu caracter religios – a treia ipoteză, sprijinită de Kurt Horedt, Mircea Babeș, Ioan Horațiu Crișan. Principalul argument în sprijinul acestei idei ar fi planul clădirilor cu trei încăperi concentrice, plan similar cu cel al Marelui Templu Rotund de la Sarmizegetusa. De asemenea, absida din majoritatea edificiilor ar fi orientată 30° nord-est, la fel ca și Marele Templu sau templul de la Racoș. Orientarea celorlalte edificii tricamerale ar avea și ele semnificație astronomică (70° nord-est – răsăritul soarelui la 1 mai, începutul verii în munți, și 50° nord-est – solstițiul de vară). Utilizarea calcarului (Meleia, Pustiosu), precum și a andezitului (Pustiosu) ar fi un alt element în sprijinul ideii, precum și prezența ceramicii pictate (Meleia) și de import (Pustiosu). Vaselor cu guler și fără fund li s-a atribuit un rol ritualic. Celelalte clădiri sunt considerate de susținătorii acestei ipoteze drept anexe. Ipoteza are însă și părți slabe, în primul rând caracterul sezonier (cu excepția celei de la Pustiosu), precum și prezența materialelor metalurgice (zgură, unelte, lupe). Caracterul sezonier este însă contestat, după cum am arătat mai sus.

Tot legat de spațiul românesc este și studiul etnoarheologic întreprins de G.J. Nandriș, obiectivele acestuia fiind analizarea analogiilor din punct de vedere etnografic și arheologic a unor așezări sezoniere cu funcționalități asemănătoare: Stâna și Katun-ul. Cercetările s-au axat pe:

descrierea celor două (Stâna și Katun-ul) ca și situri funcționale (păstoritul);

observații privind cultura materială și comportamentală;

o săpătură experimentală a așezărilor recent abandonate, utilizându-se și mărturia orală;

localizarea așezărilor medievale și preistorice de înălțime pornind de la criteriile stabilite de etnoarheologie; studii ale peisajului și studii interdisciplinare.

Pornind de la premisa potrivit căreia: controlul asupra animalelor este o reminiscență a tacticii folosite de vânători, aceasta fiind probabil o preadaptare pentru păstorit, autorul evidențiază clar diferența dintre Katun și Stână, prin modul de organizare arhitectural, comportamental și social.

Stâna este uneori aproape mezolitică în provizoratul său, iar structurile sale pot fi ușor demontate. Un foc arde tot timpul, iar locurile de dormit sunt din lemn iar pielea de oaie este utilizată pentru izolare. Stâna este caracterizată atât prin relația dintre om și animal, cât și prin morfologia ei, care este destul de variată. Femeile nu au voie să locuiască acolo, dar sunt și stâne compuse/conduse doar din/de femei.

Prin contrast, într-un Katun, așa cum este definit de autor, sunt prezente familii complete ca parte integrantă a așezării. În cazul în care o Stână este o unitate funcțională compusă din vreo șase oameni, sub conducerea unui "Baci", Katun-ul poate cuprinde 50 de familii (sau mai mult), de obicei sub conducerea unui "Chelnik" (în greacă Tselingas), funcție ce nu este ereditară, acesta fiind ales pentru calitățile sale de mascul alfa și pe baza averii. O mare parte din acest lucru se reflectă – dar nu literalmente – în morfologia așezării. Un Katun este un ansamblu substanțial de barăci, cu cuptoare și anexe pentru animale, cum ar fi cotețe pentru găini, gâște sau porci. Astfel, acesta s-a transformat într-o așezare mai mult sedentară.

Din exterior, așezările Katun par foarte provizorii de aceea se află la limita detectabilității arheologice, dar ele au avut de fapt un nivel considerabil de complexitate. Una dintre cele mai importante caracteristici distinctive ale Katun-ului este prezența femeilor și a copiilor ca parte integrantă a organizării așezării. Această caracteristică le face de mare interes ca analogie pentru așezările preistorice; din păcate, foarte puține Katun-uri au rezistat timpului.

În schimb Stâna poate fi văzută ca o analogie a specializării profesionale, cum ar fi o așezare de vânători unde, ca și în preistorie, există suprapuneri între cele două. Anumite caracteristici ale organizării sociale și ale comportamentului celor două sunt reflectate în rămășițele materiale, și prin urmare, arheologic detectabile. Dar indiferent dacă Katun-ul și Stâna au în comun morfologia, principala distincție între ele este cea socială, iar acest lucru este important pentru cercetările arheologice.

Un alt studiu etnografic a fost făcut în Daghestan, și anume în Munții Caucaz – acesta s-a bazat pe o examinare a diferitelor moduri în care omul a exploatat resursele vegetale, animale și minerale din zona înaltă de-a lungul timpului și impactul unor astfel de activități asupra comunităților din munți. O interesantă propunere a autorului este clasificarea așezărilor în: cei care își iau angajamentul de a se adapta la condițiile vitrege din zona alpină și cei care doar exploatează zona pentru diferite resurse, acestea pot fi văzute ca exemple de strategii K- și r- operând în culturile respective.

Populațiile cu strategia K- ocupă medii stabile la sau aproape la capacitate maximă, ele pot acționa cu succes în circumstanțe aglomerate și sunt capabile de a monopoliza extragerea energiei dintr-un anumit segment al mediului.

Pe când cele cu strategia r- sunt adaptate să exploateze sau să colonizeze un mediu fluctuant care se dezvoltă rapid, și sa exploateze resurse limitate prin descoperirea reproducerii rapide (rata intrinsecă a creșterii unei populații r-) și dispersie.

Pentru a rezuma aceste strategii, spectrul dintre r- și K- exprimă proporția de energie cheltuită în reproducere. Distincția este că societățile r- sunt oportuniști, iar cele K- al tind să favorizeze stabilitatea și homeostazie. O populație poate folosi strategia r- într-un context și strategia K- în altul.

3. ISTORICUL CERCETĂRILOR DIN STRĂINĂTATE

3.1 Tierra del Fuego

Cercetările etnoarheologice din Tierra del Fuego au adus noi date privind migrația sau locuirile sezoniere insulare, acestea fiind importante pentru analogiile cu mezoliticul. Studiul populației băștinașe ce a locuit în zonă până la începutul secolului XX, a permis identificarea traseelor, surselor de materie primă și a așezărilor sezoniere folosite de aceștia. Fiind o populație de vânători-culegători, analizarea modului lor de viață ne permite să facem analogii cu alte populații preistorice din zona insulară. Astfel autorii au făcut o comparație cu cercetările privind mezoliticul din Scoția.

Cercetările arheologice și etnoarheologice ale populației băștinașe au relevat existența a două grupuri: nomazii de coastă și vânătorii-culegători din interiorul insulei. Primii s-au concentrat pe exploatarea resurselor din apropierea coastei, astfel au elaborat tehnologii avansate ce includeau harpoane, canoe și alte echipamente de navigat și pescuit. Familiile erau organizate în unități individuale ce migrau permanent de-a lungul coastei, această strategie fiind direct legată și de exploatarea pădurilor, lemnul fiind necesar pentru construirea canoelor, harpoanelor, etc. Cercetările arheologice au demonstrat că acest mod de viață era prezent în zonă și acum 6000 de ani.

Al doilea grup, și-a dezvoltat o strategie adaptată mediului insular, astfel, principala activitate era vânătoarea atât a mamiferelor cât și a păsărilor, nu erau neglijate nici îndeletnicirile legate de cules și pescuit. Cercetările arheologice au demonstrat existența acestui mod de subzistență încă de acum 10.000 de ani.

Vânătorii-culegători din interiorul insulei (Selk’nam) erau organizați în grupuri compuse din mai multe familii, în teritorii bine delimitate numite haruwen. În 1960 au fost înregistrate 82 de astfel de teritorii, 38 fiind bazate exclusiv pe exploatarea zonei alpine. Un haruwen era populat de grupuri compuse din 40 – 120 de membrii, înrudiți într-un mod sau altul. Doar membrii acestui grup având drept de a exploata resursele teritoriului, fiii moștenind de la tații lor dreptul de a vâna în anumite zone, membrii din alte familii sau teritorii trebuiau sa ceară dreptul de a obține mâncare sau resurse. Prin acest sistem toată insula era împărțită, nu erau păduri, râuri sau lacuri care sa nu aibă proprietar. S-a observat și o diviziune clară a muncii, vânatul și pescuitul erau responsabilitatea bărbaților, culesul și extragerea rădăcinilor erau atribuțiile femeilor.

Mobilitatea populației unui astfel de haruwen era destul de frecventă, aceștia își mutau așezarea în funcție de anotimp, vânat și resurse. De obicei nu stăteau mai mult de o săptămână în același loc. În timpul verii și primăverii, datorită resurselor abundente de hrană aceștia se adunau pentru a culege, iarna existând tendința de a se separa în grupuri mai mici. Un fapt interesant ce ne-ar putea duce cu gândul la vânătorii-culegători din preistorie este și lipsa calului din viața cotidiană, spre deosebire de celelalte populații din Patagonia sau America de Nord.

Pe baza acestor dovezi etnografice cât și a săpăturilor arheologice, autorii sugerează o posibilă asemănare cu paleoliticul/mezoliticul european.

3.2 Argentina (Archaeological project Heart of the Island – PACI)

Un alt proiect desfășurat în zona alpină este cel din creasta centrală a Insulei Grande de Tierra del Fuego și face parte din proiectul numit Proyecto Arqueológico Corazón de la Isla (PACI). Obiectivul său principal este de a evidenția relația dintre mediu, resurse și dinamica populației într-o zonă cheie, pentru a înțelege mobilitatea societăților de vânători-culegători de pe teritoriul insular. Departe de a fi un mediu uniform, zona cercetată prezintă diferite peisaje interconectate prin văi abrupte care dețin o diversitate de resurse exploatabile pentru societățile de vânători-culegători.

Din punct de vedere al circulației, mobilitatea grupurilor a fost condiționată de configurația geografică, principalul obstacol pe direcția nord-sud fiind Lacul Fagnano, unde trecerea este posibilă numai la est de lac, pe panta ce duce la Oceanul Atlantic, sau pe lângă râul Azopardo, aproape de gura sa, spre vest. Cu toate acestea, celelalte zone ale crestei centrale sunt interconectate. Pe de o parte, există unele văi abrupte ce creează coridoare permițând comunicarea între dealuri, dar și altele ce permit deplasare spre baza munților, oferind acces la coasta Atlanticului.

Cercetarea proiectului s-a bazat pe ipoteza privind disponibilitatea unor resurse din zone diferite interconectate cu mobilitatea grupurilor de vânători-culegători, precum și rolul pe care ambii factori l-au jucat în înregistrarea cercetărilor arheologice. Pentru a le pune în practică s-au folosit cercetările de teren sistematice, depozitele de resurse biotice și abiotice, săpături arheologice în unele situri și confruntarea rezultatelor cu cercetările etnoarheologice și etnografice.

Până în anul 2013, PACI a întrunit trei faze de cercetare. Prima a fost în colaborare cu Instituto Fueguino de Turismo – în această fază au fost cercetate câteva zone la nord de lacul Fagnano, bazinele lacurilor Chepelmut și Yehuin și a fost excavat situl Marina I. A doua fază, în colaborare cu Autonomous University of Barcelona, a fost cercetată partea de nord-est a lacului Fagnano și au fost documentate câteva situri în localitatea Ewan, fiind studiat și ritualul funerar al populației selk’nam, tot în același timp a fost implementat și un nou mod de abordare al analizelor privind resursele biotice. În ultima fază, care este încă în desfășurare, s-au studiat zonele forestiere ce se întind la sud și la est de lacul Fagnano, fiind descoperite mai multe situri. În același timp, s-au făcut cercetări sistematice ale peisajului (landscape archaeology) și s-a analizat exploatarea resurselor locale de către populațiile de vânători-culegători din zonă.

Concluziile de până acum ale autorilor în legătură cu materiile prime sunt că acestea prin abundența lor atrăgeau populațiile preistorice, sursele și dispersarea pieselor finite fiind regăsite în siturile cercetate. Cât privește zona lacului Fagnano, aceasta era exploatată sezonier, și anume în timpul verii, accesul pe țărm fiind foarte dificil în perioada iernii. În urma cercetărilor sistematice, aceștia au împărțit siturile în trei categorii în funcție de mărimea lor și de numărul pieselor descoperite: a. descoperiri izolate fără nici o legătură cu vreun sit arheologic, acestea au fost găsite pe pante împădurite și în apropiere de lacuri sau lagune, descoperirile sunt atribuite direct îndeletnicirii cu vânătoarea; b. situri mici, sunt cele cu puține piese descoperite, concentrate de obicei în zona vetrelor de foc. Acest tip de sit se considera a fi locuințe individuale (tabere sau popasuri în timpul unei migrații). Unul dintre aceste situri este cel de la Marina I. Săpăturile de aici au relevat două vetre de foc consistente în cărbune, în jurul lor fiind concentrate resturi faunistice (Lama guanicoe), unelte de piatră și alte piese litice. Așezarea a fost o tabără sezonieră, pentru prelucrarea pieilor, vânătorii și retușarea sau reîmprospătarea uneltelor de piatră. Probele radiocarbon au datat așezarea în jur de 1800±250 B.P.(AC nr. 1471). Aceasta era poziționată pe muchia unei văi lungi de unde aveau vizibilitate maximă, de acolo puteau observa migrarea turmelor. Inventarul prezent aici demonstrează că aceștia aveau la ei doar strictul necesar pentru astfel de activități sezoniere, necesarul fiind completat prin utilizarea resurselor locale; c. siturile extinse, acestea se caracterizează prin bogăția materialului arheologic și au o suprafață întinsă. Prezintă mai multe nivele de locuire, probabil legate de revenirea sezonieră. Printre cele mai importante sunt cele de la Kami 1 și Kami 7, ambele localizate pe malul sudic al lacului Fagnano. Au fost descoperite mai multe vetre în jurul cărora erau concentrate din abundență piese litice, materia primă utilizată fiind cea din zona lacului. Descoperirea resturilor botanice a demonstrat popularea lor în timpul primăverii-verii. Datările radiocarbon din mai multe vetre au relevat faptul ca zona a fost locuită sezonier timp de o mie de ani de populații de vânători-culegători.

În urma cercetărilor din cadrul proiectului PACI s-a putut studia distribuția populațiilor de vânători, observându-se că acolo unde sursa de materie primă este săracă sau inexistentă, apar doar siturile mici, iar acolo unde aceasta este din abundență și siturile de mari dimensiuni sunt prezente. Utilizarea analizelor arheobotanice și arheozoologice au permis identificarea anotimpului în care acestea au fost locuite.

3.3 Munții Pirinei – Parque Nacional de Aigüestortes i Estany de Sant Maurici (în continuarea PNAESM)

Munții Pirinei au jucat un rol important în explicarea teoriilor privind diferitele perioade preistorice din Peninsula Iberică, crestele montane fiind văzute ca o zonă de tranzit. Până la sfârșitul sec. XX, în zonă se cunoșteau doar câteva puncte preistorice: un depozit de bronzuri de la Llavorcí, săpăturile sistematice de la Feixa del Moro de Juberri, Balma Margineda, etc.

Începând cu 2001 Munții Perinei au fost subiectul unor cercetări interdisciplinare din cadrul mai multor proiecte, majoritatea desfășurate în PNAESM din Perineii Catalani. Din 2004 au fost întreprinse cercetări sistematice de suprafață în zonele alpine și subalpine, între altitudinile 1700 și 2900 m, fiind descoperite peste 300 de situri. Suprafața cercetată sistematic a fost împărțită în sectoare, în funcție de vizibilitate, accesibilitate și relief. Au fost documentate și înregistrate toate deranjările antropice de la suprafață fără a ține cont de perioada istorică. Contextele arheologice au fost documentate detaliat fiind integrate în sistemul GIS. Au fost făcute sondaje mici cu dimensiunea maximă de 1 m², prima dată fiind documentată stratigrafia și potențialul arheologic al contextelor. Următorul pas fiind obținerea unor datări radiocarbon ale nivelelor identificate; pentru a completa informațiile au fost executate săpături sistematice în trei așezări. La Font dels Coms, situată la 1850 m altitudine pe o pantă ce urcă din valea Baiasca, este un mormânt megalitic compus dintr-un tumul cu cistă, reutilizat în epoca romană ca și cuptor de reducere a minereului feros. A doua a fost El Abric de l’Estany de la Coveta I, este un abri situat pe valea râului Peguera, la 2433 m altitudine, având un nivel consistent de locuire din Holocen. Ultima săpătură sistematică a fost executată în Cova del Sardo, o grotă situată la 1790 m altitudine pe valea Sant Nicolau (Vall d'en Bas – Lleida). Din săpăturile sistematice și sondajele executate au fost prelevate 61 de probe radiocarbon.

El Abric de l’Estany de la Coveta I este format din aglomerarea naturală a unor blocuri de granit, spațiul interior al grotei fiind de 5,8 m². Săpătura a avut loc în 2005 și din primul sondaj a apărut un vas ceramic datat în mileniul II BC. Au fost documentate trei niveluri de locuire și urme din perioada contemporană. Primul nivel este cel medieval, acesta distrugând o vatră neolitică datată între 3338 și 3026 BC, urmează un nivel steril din punct de vedere arheologic de 2 cm ce suprapune o altă vatră de 0.5 m² situată în același loc și datată între 7000 și 6571 BC. Asociate cu vatra au fost recuperate trei piese din silex importate și o piesă de cuarț. Analiza traseologică a indicat faptul că piesele au fost utilizate pentru prelucrarea pieilor. Așezarea este importantă deoarece prezintă locuire mezolitică la peste 2000 m altitudine, până acum fiind cunoscute așezări mezolitice doar la înălțimea de 1000 de m, cea mai reprezentativă fiind Balma Margineda.

Relevant pentru locuirea alpină din munții Pirinei este cercetarea sistematică din grota Cova del Sardo. Aici au fost surprinse 9 faze de locuire, începând din neolitic până în perioada modernă, cele preistorice sunt: faza 9 (7500-7300 BP); faza 8 (6700-6400 BP); faza 7 (6000-5500 BP); faza 6 (5500-5000); faza 5 (4800-4400 BP). Suprafața interioară este de aproape 20 m² și deschiderea este de 9X3X1,3 m. Un fapt interesant a fost sesizat, anume că cea mai veche faza a folosit doar interiorul grotei, în următoarele perioade fiind utilizat și spațiul de la intrare. Prin colectarea exhaustivă a materialului, s-au putut identifica sursele de provienență a materiei prime. S-au folosit atât roci locale, mai ales dacă grupul rămânea mai mult timp, dar și piese a căror sursă este de la 30-40 și până la 100-120 km depărtare. Cele de la distanțe mari au fost aduse în formă finită, existând foarte puține urme ale debitajului, probabil doar pentru refacerea piesei, autorii susțin ideea conform căreia stocul acestora era permanent reîmprospătat, poate prin schimburi comerciale sau prin deplasarea lor la fața locului. Analizele paleobotanice au demonstrat că în unele perioade zona din jurul grotei a fost folosită pentru păstorit, de asemenea prezența unor plante ce cresc la altitudini mai mici, vine în sprijinul afirmației de mobilitate a locuitorilor în funcție de anotimp.

Materialul litic din fazele 8-5, din grota Cova del Sardo a fost analizat microscopic. Interesant de remarcat faptul că pentru o perioadă de 3000 de ani de locuire, materialul litic este totuși sărac. Din cele 168 de piese analizate, doar 54.8% au evidențiat urme clare ale utilizării, restul fiind deteriorate datorită locuirii grotei în perioade mai recente. Predomină urmele traseologice ce indică utilizarea pieselor pentru tăierea plantelor și procesarea lor (50.7%), prelucrarea lemnului (2.7%), alte substanțe vegetale nedeterminate (9.3%), substanțe animale (6.7%), piese utilizate ca proiectile (16.0%) și urme traseologie ce nu au putut fi determinate (26.7%).

Un aspect important ce trebuie menționat este legat de activitatea de cultivare și culegere a plantelor, mai ales în fazele 7 și 5. În această categorie apar piese utilizate pentru recoltarea cerealelor (14.3%), tăierea paielor de la nivelul solului (53.6%), răzuire (7.1%) și culegerea plantelor sălbatice (25%). Printre aceste piese avem 4 seceri din silex ce prezintă patină intensă de utilizare, din cauza că se observă urme apărute la retușare și la transport, autorii susțin că procesul de cultivare și recoltare al plantelor se făcea la o altitudine mai mică (700-1000 m), această teorie fiind confirmată și de prezența siturilor preistorice de la Cova Colomera și Feixa del Moro cu urme clare de cereale și silozuri.

Tăierea tulpinilor de la nivelul solului ar avea legătură cu colectarea materiei vegetale pentru combustie sau pentru hrana animalelor. Piesele cu urme traseologice de răzuire a plantelor sau arborilor este direct legată de confecționarea coșurilor din nuiele sau a funiilor. Prezența proiectilelor indică faptul că vânatul era realizat ocazional pentru a evita tăierea animalelor domestice gestante în timpul verii. De aici rezultă și celelalte activități: de prelucrare a pieilor sau pentru consumul de carne.

Tot în cadrul acestui proiect a fost întreprins un studiu de arheologie experimentală, și anume modul de transportare a pieselor litice pe distanțe mari, fiind documentate urmele traseologice ce apar. Subiectul a fost discutat încă din 1973, atunci când Lewis Binford introduce termenul de curated tool – o piesă confecționată și transportată de la un sit la altul cu intenția de a fi folosită pe viitor. Deși termenul a evoluat cuprinzând ulterior toate etapele de evoluție a unei piese: retușare, modificare etc., inițial acesta a fost folosit doar pentru a determina și explica mobilitatea pieselor. În acest context se consideră că piesa a fost confecționată anume pentru a fi folosită în activități desfășurate la distanță sau ca un mod de precauție, lipsa materiei prime sau necesitatea de a fi folosită pe moment. Astfel transportarea presupune un mod de comportament ce implică selecția, se poate analiza modul în care grupurile preistorice, ce făceau transporturi, preferau anumite tipuri de piese, selectând cu atenție ce luau cu ei. Rezultatele studiului au fost folosite pentru analizarea materialului litic de la Cova del Sardo, s-a putut astfel observa numărul și tipul de piese preferat de populația preistorică de acolo.

3.4 Peisajele Montane și Landscape Archaeology în nord-vestul Portugaliei

În cadrul unui proiect mai amplu desfășurat în Parcul Național Peneda-Geres (PNPG), a fost inclus și un studiu de landscape archaeology, peisajul montan fiind o reprezentare a relației umane cu mediul înconjurător, dar și o categorie culturală. În acest sens, cultura poate fi văzută ca un instrument sau sistem creat de societăți pentru a interacționa cu mediul înconjurător în vederea asigurării supraviețuirii. Astfel, peisajul montan nu trebuie perceput ca o entitate fizică, ci ca un mediu modelat permanent de societate de-a lungul timpului, adaptându-l necesităților. Obiectivele proiectului au fost: a. dezvoltarea unei metodologii pentru culegerea și valorificarea datelor din punct de vedere al peisajului cultural; b. analizarea evoluției peisajului, identificarea principalilor factori ce au contribuit la formarea peisajului actual din PNPG; c. cercetarea interpretărilor și interacțiunea populațiilor locale cu mediul înconjurător. Studiul a fost inițiat prin identificarea principalelor caracteristici fizice ale teritoriului, folosind hărți geologice și corografice, precum și fotografia aeriană (ortofotoplanuri). Sinteza privind paleomediul a fost documentată din cercetările întreprinse pe crestele montane din Peneda, Gerês și Cabreira, a fost folosită diagrama de polen din Lagoa de Couce și Lamas do Vez. Următorul pas a fost cercetarea sistematică de suprafață, înregistrarea și documentarea tuturor deranjărilor antropice, acestea fiind completate cu cercetări din arhivă, colectarea informațiilor istorice și geografice din bibliografie.

Cele mai vechi locuiri din PNPG atestă o continuitate ce se întinde din neolitic până în epoca bronzului (mileniile IV-I BC). În general descoperirile sunt necropole megalitice de mari dimensiuni, aproape tot timpul asociate cu arta rupestră, aceste sunt situate pe crestele munților sau pe culmile unor văi.

Impresionante sunt necropolele de pe Platoul Castro Laboreiro (Melgaço) cu aproape 100 de tumuli, situați între 1100 și 1300 m altitudine și cea de pe creasta muntelui Amarela (Ponte de Barca), cu aproape 60 de tumuli poziționați între 300 și 700 de m altitudine. Mai sunt cele de pe Platoul Mourela (Montalegre) ce conține 19 tumuli situați la altitudinea de 900 m, precum și cea de la Mezio (Arcos de Valdevez), cu 16 tumuli aflați la 600-700 m altitudine și cea de pe Lamas de Vez (Arcos de Valdevez) cu 8 tumuli ridicați la 1100-1200 m altitudine.

Așezările acestor necropole sunt puțin cunoscute, dar ele ar trebui să fie în apropiere așa cum sugerează și arta rupestră, cele mai importante sunt: marele complex de la Gião (Arcos de Valdevez), cel de pe creasta muntelui Soajo și sanctuarul de la Bouҫa de Colado (Ponte da Barca), pe creasta Muntelui Amarela și impresionanta sculptură antropomorfă de la Ermida (Ponte da Barca), datate în mileniul IV BP.

Se pare că există o asociere între amplasarea tumulilor pe creste și evidenta expresie topografică, prin preferința zonelor cu potențial mare pentru păstorit, fiind un peisaj organizat și modelat de aceste așezări, cimitire și locuri sacre, strâns legate și de sistemul natural de comunicare între ele.

Primul mileniu B.C. acoperă perioada dintre bronzul târziu și romanizare, cândau avut loc un set important de modificări privitor la societățile epocii fierului. Această perioadă corespunde așezărilor fortificate de pe vârfuri sau promontorii, în apropiere de văile importante, situate între 700-1000 m altitudine. Printre cele identificate, 13 la număr, se evidențiază Cidade da Calcedónia (Terras de Bouro) și un alt set de șase fortificații ce domină râul Càvado din Montalegre. Identificarea tuturor populațiilor indigene menționate de autorii antici a demonstrat că principalele râuri și creste montane din PNPG erau elemente geografice de separare, considerate un fel de granițe naturale.

O dată cu romanizarea se observă o schimbare importantă, se formează o rețea complicată de drumuri, sunt consolidate multe așezări și fortificații, se intensifică activitățile legate de păstorit și pomicultură, fapt ce rezultă și din probele palinologice. Interesant este faptul că nu au fost descoperite așezări legate de ocuparea romană la altitudine mai mare de 750 m. Acest fapt ar fi explicat prin intensificarea agriculturii, totuși păstoritul extins și vânătoarea nu dispar. O referință pentru aceste activități sunt descoperirile datate în 670-680 BP de pe Bierzo (Astroga), cercetările demonstrează practicarea păstoritului extins în Peninsula Iberică încă din perioada romană. Nu poate fi neglijată nici exploatarea forestieră intensă, deschiderea drumului roman Via XVIII fiind anume pentru asta și nu cum se considera inițial – pentru resursele minerale, care sunt sărace în zonă.

Analizarea evoluției peisajului montan din PNPG în funcție de perioada antropică a arătat strânsa legătură între activitățile, demografia, nivelul de dezvoltare și schimbarea peisajului montan, acesta fiind utilizat și exploatat în funcție de necesitățile acestor populații. Putem observa că în paleolitic și neolitic acesta era folosit mai mult ca un mod de subzistență, în epoca bronzului căpătând un aspect sacru iar în epoca fierului spațiul montan fiind utilizat pentru delimitarea granițelor și pentru fortificațiile parțial naturale.

3.5 Munții Alpi

Munții Alpi sunt cei mai cercetați din spațiul montan european.

Studierea preistoriei din munții Alpi trebuie prima dată abordată din punct de vederea al ecologiei umane. Puține regiuni din Europa sunt așa extreme din punct de vedere topografic, așa aspre în termeni climatici, așa de marginale în termeni economici, toate acestea regăsindu-se în curentele culturale din antichitate până în prezent.

Arheologia alpină – mult mai tânără decât alte ramuri ale arheologiei – se inspiră foarte mult din aceste situații comportamentale. Studiul întreprins în Munții Alpi este foarte dificil, datorită perioadei scurte în care poate fi executată cercetarea de teren, pantele munților predispuse eroziunilor, văile umplute de depozite fluvio-glaciare distrugând deranjările antropice, pe lângă toate acestea și spațiul adecvat habitatului este foarte restrâns.

Definirea grupurilor culturale în cadrul aceluiași palier cronologic este punctul de plecare în argumentarea arheologică pentru a încadra regiunea alpină în preistoria Europei. Totuși, informațiile colectate sunt esențiale în acest demers. Alegerea topografică pentru habitat, așezări strategice sau enigmaticele descoperiri (de la altitudini mari), motivația economică privind utilizarea pășunilor, exploatarea resurselor tipice alpine ca silexul sau alte minerale, sugerează strânsa legătură între organizarea socială, economică și mediul înconjurător, analizarea acestor trei factori completează de multe ori golurile create de descoperirile arheologice.

Până la începutul anilor 1980, predomina teoria conform căreia Alpii au fost colonizați în mod lent, susținătorii inspirându-se din evoluția culturală a Europei (mai ales epoca bronzului), cercetarea se orienta spre identificarea scenariilor referitoare la integrare progresivă a unor elemente socio-economice tipice alpine: habitatul alpin și utilizarea pășunilor. Dezbaterea a revenit odată cu descoperirea lui Ötzi, „Omul ghețarilor”, pe Hauslabjoch la altitudinea de 3200 m, langă ghețarul Similaun în Alto-Adige, la frontiera dintre Austria și Italia. Pentru prima dată, un martor direct al preistoriei alpine în strictul sens al cuvântului, a determinat o cercetare multidisciplinară demnă de termenul arheologie alpină. Această descoperire reunește o serie de factori cheie: zona înaltă și căile de comunicare, fiind o legătură între două văi; datarea cronologică de 3300-3200 BC, o perioadă importantă, chiar dacă emblematică, pentru colonizarea Alpilor; echipamentul acestuia sugerează intenția sa de a se aventura în munți. Grație analizelor complexe s-a putut interpreta contextul economic și ecologic din spațiul alpin.

Astfel cercetarea arheologică alpină capătă o nuanță nouă, cu abordări științifice originale. Apar întrebările când și de ce au hotărât oamenii să cucerească Alpii, și anume cum – în ciuda constrângerilor topografice, climatice și economice – au reușit să se stabilească definitiv la altitudine. Aceste întrebări nu pot fi clarificate doar prin abordarea tradițională a descoperirilor arheologice, chiar dacă ele rămân esențiale pentru a clarifica identitatea populațiilor alpine. Numai luând în considerare evoluția mediului înconjurător, mai ales a topografiei, vegetației și istoria climatului, vor putea fi evidențiați factorii principali (de subzistența) și cei secundari (resursele, comerțul) ce condiționează așezările să adopte strategii socio-culturale specifice mediului alpin. În această dezbatere trebuie avută în vedere și situația geografică, în primul rând principalele căi de acces în Alpi (văile râurilor Rhône, Rhin, Ticino, Adige și Save) văile și crestele munților. Trebuie să se facă diferență și între traiectoriile de evoluție ale diferitelor regiuni (Alpii Maritimi, Alpii Nordici, Alpii Centrali și versanții lor de nord și de sud, Alpii estici și Alpii Sudici) fiecare fiind influențată cultural diferit.

Ca peste tot, informațiile referitoare la preistoria Alpilor pot fi atribuite unor categorii specifice: habitat, rituri sau monumente funerare, depozite votive sau alte manifestări religioase. Chiar dacă așezările sau mormintele sunt indicatoare ale continuității locuirilor de pe văile Alpilor și prin distribuția lor permit observarea dinamicii cronologice, acestea nu sunt suficiente pentru a înțelege în totalitate sistemul socio-economic. Un element este cel al alegerii topografice, locul așezării având o strânsă legătură cu activitatea desfășurată de aceasta, dar apar întrebările: era sezonieră sau locuiau tot anul împrejur? Se ocupau cu păstoritul extins? Este aceasta un punct strategic, defensiv? Atelier sau doar un loc unde și-au desfășurat activitatea?

Deseori natura descoperirilor nu permite o atribuire clară, chiar daca avem construcții permanente, nivel/strat de cultură, gropi de pari, fundații asociate cu ceramică, material litic, rar putem să ne dăm seama de natura socio-economică a locuirii, de cele mai multe ori doar cu ajutorul analizelor arheobotanice

De exemplu, urmele arheologice din epoca bronzului și a fierului, cum sunt cele de la Padnal Savognin (Graubünden, CH), Fiavé Trentino (Italia), Gamsen-Waldmatte din Valais (CH), întrunesc toate criteriile pentru a fi considerate așezări, adică populație sedentară care se ocupa cu păstoritul și agricultura. O abordare analitică a permis identificarea unor locuiri sezoniere sau ateliere, cazuri particulare sunt descoperirile eneolitice de la Cazis/Petrushügel (Grisons, CH) sau de la Wartau/Ochsenberg (St-Gall, CH), unde elementele arată prelucrarea serpentinitului și a cornului de cerb, pe lângă alte activități. Localizarea pe una din căile de comunicare sugerează alegerea amplasamentului din punct de vedere strategic, așa cum este fortificația de la Hohenrätien la Grisons (CH) situată la intrarea în cheile Viamala, utilizată în epoca bronzului, fierului, epoca romană și evul mediu. Așezările strategice sunt asociate mileniilor III și II BC, folosindu-se de fortificații naturale așa cum este dealul Grop din Airolo/Madrano (Tessin, CH).

În afară de zonele tipice pentru habitat, platourile, culmile sau terasele de-a lungul văilor, au fost descoperite ca urmare a cercetărilor sistematice într-un număr foarte mare urme discrete ale prezenței umane, uneori doar urme de arsură sau pietre, fără vestigii arheologice. Aceste descoperiri sunt tipice siturilor alpine și subalpine cu o topografie particulară: cum ar fi grotele, abriurile, promontoriile sau vălcelele. Multe din aceste locuiri din Alpii de sud sau sud-est, datează din perioada paleolitică sau mezolitică, indicând primele exploatări ale zonei înalte de către populațiile de vânători-culegători, cu o strategie de mobilitate și un teritoriu de exploatare bine definit. Totuși, aceleași tipuri de locuire au fost datate și în perioada eneolitică, epoca bronzului și a fierului, foarte des sunt descoperite în apropiere de zonele de păstorit folosite în evul mediu și în secolul XX, de exemplu cea din Alpe di Pinett din Leventina suprioară (Ticino, CH). Cât privește legătura acestora cu o activitate economică cum ar fi vânatul sau păstoritul, funcția peșterior folosite pentru ovicaprine din Alpii occidentali, caracterizate prin depunerile reziduale sunt indiscutabile și reprezintă rolul lor decisiv, începând din neolitic, într-un sistem economic agro-pastoral. Alte descoperiri, din zonele cu aflorimente și formațiuni geologice singulare, corespund cu extragerea și prelucrarea silexului, a rocilor magmatice sau cristaline, a cuprului, în special în Alpii Orientali, și extragerea sării în Hallstatt (Austria).

Cât privește elementele rituale tipice zonei alpine, sunt câteva care merită menționate. Depozitele de bronzuri, destul de numeroase în Europa, au o strânsă legătură cu căile de comunicare din zona înaltă. Avem un depozit de brățări și colane din aur datând din epoca fierului, descoperit în Erstfeld (Uri, CH) pe versantul nordic al vârfului St. Gotthard, la 500 m altitudine. Asemănătoare este și descoperirea cu ofrande organice, vase ceramice și piese de metal din Brandopferplätze, chiar dacă nu este în spațiul alpin, acesta este strâns legată de factorii topografici, cum confirmă și descoperirea făcută pe vârful Rungger Egg din Alto Adige (I). Tot elemente rituale sunt și petroglifele uneori din apropierea așezărilor, de exemplu în Haute Maurienne (FR), sau din zone izolate cum este cea din Mont Bégo (FR) din Alpii Maritimi, la peste 2000 de m.

Cercetarea sistematică duce de multe ori la descoperiri remarcabile, așa cum au demonstrat cercetările din Levantina Superioară între 2004 și 2008. Pentru surprinderea și înțelegerea deranjărilor antropice au fost folosite și metode complementare cum ar fi carotele, sondajele sau săpăturile sistematice.

Au fost identificate 30 de situri datate din mezolitic până în perioada modernă, pe diferite etaje alpine, pe terasele văilor (1100 m), pe pajiști înalte (2000-2200 m). Au fost descoperite așezări permanente (precum cea din Airolo/Madrano din epoca bronzului și a fierului) stâne sau pășuni folosite în diferite perioade (Alpe di Tom / di Pontino), locuiri în peșteri (aici poate fi inclusă și locuirea medievală de la Alpe di Tom/di Pinett), abriuri sau grote cu o stratigrafie ce indică locuiri din mezolitic până în epoca fierului (Alpe di Tom/di Pinett). Pe lângă acestea au mai fost identificate și urme discrete ale prezenței umane în spațiul alpin, cum ar fi vetre de foc, precum și resturi ale unei construcții datate cu radiocarbon ca aparținând bronzului mijlociu (Alpe di Tom/di Pinett).

Pentru a înțelege mai bine dinamica așezărilor din munții Alpi, este bine să fie stabilit un cadru cronologic. Ideal ar fi unul bazat pe datările radiocarbon și dendrocronologie, comparat cu alte sisteme de datare: palinologie, climatologie și geomorfologie. Este necesară și o diferențiere clară a secvențelor culturale ale fiecărei regiuni, a zonelor prealpine (platoul Elvețian, valea Po) și crestele lungi ale munților (ale văilor Rhône și Adige) față de cele din interiorul Alpilor, care au o evoluție aparte. În legătură cu ultimele regiuni s-a făcut o sinteză cronologico-culturală a văii Mesolcina.

Prezența umană în zonă începe în mezolitic, la Mesocco avem o așezare sezonieră situată în apropiere de vale cu mai multe nivele de locuire. Mesocco/Tec Nev poate fi relaționat cu o serie de situri alpine și subalpine, descoperite în bazinul superior al râului Spluga (Italia), unde au fost identificate mai multe așezări sezoniere sau de vânători. Urme mezolitice ce denotă diferite activități sezoniere se cunosc deja în Trento/Alto Adige.

Odată cu tranziția spre neolitic și schimbările economice ce au loc, aceste așezări sunt abandonate pentru două milenii înainte de a fi din nou locuite în eneolitic și în perioada lui Ötzi, „Omul ghețarilor”. Siturile mici, cum sunt cele de la Castaneda/Pian del Remit sunt primele așezări în care este atestată agricultura. Această pauză de două milenii poate fi explicată prin orientările economice ale populațiilor neolitice cu activități agro-pastorale concentrate lângă văile mari (de exemplu la Valais urmele practicării agriculturii datează din mileniul IV BC). Totuși, urme discrete ale prezenții umane în spațiul alpin continuă să fie descoperite în ultimii ani. Probele radiocarbon au datat în jur de 4300 BC câteva sălașe din Silvretta, în Grison, la frontiera dintre Austria și Elveția, și informațiile privind exploatarea rocilor vulcanice din Mont Viso (Piémont, Italia) din masivul interior al Alpilor occidentali datate din mileniul V BC, aceste date demonstrează utilizarea spațiului alpin în perioada neolitică.

În Mesocina și Alpii centrali, epoca bronzului corespunde cu migrația din perioada preistorică. Datele arheobotanice și palinologice atestă reutilizarea siturilor agro-pastorale din văile laterale, populate în mezolitic și eneolitic (Mesocco/Tec Nev), prin extinderea teritoriului exploatat și folosirea unor puncte strategice cum ar fi locuirea de pe stânca Castello, care controla accesul în vale. Chiar dacă utilizarea pășunilor în Mesocina nu este atestată, descoperirile din Leventina demonstrează legătura dintre așezări și utilizarea economică a spațiului alpin de către acestea.

Epoca fierului este omniprezentă în spațiul alpin și pe văi, demonstrând o colonizare intensă a Alpilor interiori. În Mesocina descoperirile sunt în jurul localităților contemporane (Mesocco, Castaneda, Cama). Vestigiile arheologice demonstrează utilizarea rutelor transalpine și importanța comerțului în preistorie.

Procesul început în 1990 demonstrează importanța cercetărilor pluridisciplinare pentru arheologia montană. O abordare meticuloasă combinând vestigiile arheologice cu datele economice și ecologice au permis deja observații privind mobilitatea și dinamica colonizării Alpilor. Potrivit autorului, cercetările viitoare abordate metodologic vor permite identificarea ultimilor vânători-culegători, a primilor „fermieri” și a primilor mineri din munții Alpi.

Au existat în ultimii ani dezbateri aprinse privind utilizarea trecătorilor alpine pentru comerț, migrație sau schimburi culturale. Multe dintre opiniile despre aceste rute sunt denumite de Della Casa views from the outside (observații din exterior), acestea se bazează pe distribuția unor artefacte specifice, materiilor prime sau interferențe culturale în zonele geografice din nordul și sudul Alpilor.

În general, aceste abordări nu țin cont de realitățile topografice sau culturale din zona Alpilor, nici de parametrii necesari înființării și întreținerii unei astfel de rute. Hărțile realizate ce corespund acestor studii nu tratează factorii fizici și umani ce precondiționează folosirea rutelor alpine. Aceste trasee sunt văzute din punct de vedere al vestigiilor arheologice, ale schimburilor culturale din așezările situate pe văi sau al analogiilor etnoarheologice recente. Alternativ, descoperiri întâmplătoare la înălțimi (peste 1500 de m) și de-a lungul unor drumuri la altitudine, au putut arăta rute alpine folosite în preistorie. Luate singular, chiar dacă sunt importante pentru că atestă prezența umană în munți, acestea nu pot elucida contextul structural al traseelor transalpine.

Din izvoarele scrise și din unele descoperiri, se pot observa câteva trasee din evul mediu și perioada modernă ce au continuitate din perioada Imperiului Roman, acest lucru ar putea ajuta la identificarea rutelor transalpine folosite în preistorie.

Cercetarea a avut loc în zona interioară a Alpilor, și a acoperit văile ce duc la trecătorile majore folosite astăzi: pasul St. Gotthard și pasul San Bernardino. O zonă întinsă corespunzând Alpilor centrali Elvețieni parcurși cumva de la est la vest. În ultimii douăzeci de ani au fost întreprinse mai multe proiecte de către Departamentul de pre/protoistorie al Universității din Zurich, în colaborare cu instituțiile locale de administrare a patrimoniului din Cantoanel Uri, Graubünden și Ticino. Aceste proiecte s-au ținut în valea Reuss la nord de St. Gotthard, în Alpenrheintal, valea Rinului inferior și regiunea din pasul San Bernardino, în valea Mesolcino la sud de San Bernardino, și zona între Arbedo și lacul Verbano și mai recent în valea Leventina la sud de pasul St. Gotthard. Aceste proiecte și-au propus cartografierea detaliată a descoperirilor pre/protoistorice, revizuirea unor situri și complexe (locuințe, cimitire), o cercetare de suprafață mai extinsă și mai intensă, sondaje și săpături sitematice, precum și investigări arheobotanice și geomorfologice. A fost acordată o deosebită atenție topografiei așezărilor și diversității siturilor din punct de vedere al studiului transnațional și diacronic al zonelor din est, vest și centrul Alpilor. Au fost stabiliți niște parametri ce au permis identificarea siturilor (sensu stricto), în același timp au fost studiate așezările sezoniere din punct de vedere al factorilor economici.

Colonizarea Alpilor centrali de către populațiile de agro-păstori este atestată începând din eneolitic până la cucerirea romană, atât prin vestigii arheologice (așezări) cât și prin metode de cercetare a mediului (analizele de polen). Siturile cu descoperiri arheologice și cu analize palinologice, atât cele permanente cât și cele sezoniere demonstrează alegere spațiului din punct de vedere climatic, lângă văi sau puncte strategice, cu terase în apropiere prielnice pentru agricultură.

Contactele transalpine din neolitic și enolitic sunt evidențiate prin materii prime exotice și importuri. Acestea apar frecvent în așezările și mormintele din primul mileniu BC în zonele din afara masivului (valea Po și promontoriile din nord) și în interiorul văilor din Alpi, unde unele exemple de tipul descoperirilor sudice de la Golasecca, indică o rută comerciala transalpină nord-sud.

În toate zonele cercetate, începând din eneolitic, apar situri ce nu se încadrează tipului agro-pastoral de subzistență. Acestea se găsesc de obicei în locuri cu vizibilitate maximă, dealuri fortificate natural, lângă chei sau vaduri, și de multe ori lângă trecători folosite în evul mediu și în perioada modernă. Lipsa spațiului, apei potabile, a unor terenuri propice agriculturii sau pășunatului, puține resturi materiale indică activitatea sezonieră a acestor habitate. Sunt văzute ca așezări satelitare cu funcții de control sau protecție. Multe au fost descoperite în zona pasurilor San Bernardino și St. Gotthard.

Trecătoarea San Bernardino este cea mai scurtă legătură între lacul Constance și Ticino, urmează valea Rinului până la intersecția de la Tamin (670 m) la confluența Rinului superior cu cel inferior. Un cimitir hallstattian utilizat de la finele secolului VIII până în secolul VI BC, cu multe importuri sudice, demonstrează intensa utilizarea a acestei rute. Câteva dealuri domină pasajul îngust pe valea Domleschg/Heinzenberg, descoperiri preistorice din epoca bronzului și a fierului fiind atestate pe dealul Bot Panadisch (Bonaduz) și Schlosshügel (Rhäzüns). Ruta este ușor de urmat până la faimoasele și înfricoșătoarele chei de la Viamala, la sud de Thusis. Acestea se întind pe o distanță de 6.5 km, și reprezintă cea mai dificilă parte a traseului, fiind extrem de înguste și abrupte.

Deși greu de traversat, se presupune că aceasta a fost folosită și în preistorie, așa cum în epoca romană și mai târziu o parte din traseu trecea pe acolo. Un promontoriu impresionant controlează și apără zona de intrare în chei, cunoscută astăzi ca Veia Traversina: castelul de pe dealul Sils, Hohenrätien (Crap Sogn Gion – 950 m).

Săpăturile din 1997 au dus la identificarea mai multor nivele de locuire din pre/protoistorie pe promontoriul Sogn Gion. Avem atestate: epoca bronzului, hallstatt și epoca romană târzie; resturile faunistice și florale demonstrează activitatea sezonieră a așezării, având o strânsă legătură cu agricultura practicată pe platourile de mai jos. În toate nivele au apărut obiecte de import, ceea ce nu este de mirare ținând cont că traseul era intens circulat, interesant este că în perioadele mai târzii funcționa o cladire cu rol vamal pe acest promontoriu.

Din Zillis, capătul sudic al cheilor Viamala, ruta San Bernardino traversează valea Schams (unde avem un sit de epoca bronzului atestat pe terasa Donath) și continuă pe un alt teren accidentat – Cheile Rofla – până pe valea Rheinwald (1400 – 1600 m). Foarte puține descoperiri avem din această regiune, totuși practicarea în regiune a sistemului agro-pastoral în preistorie nu trebuie exclus. Urmează o bifurcație spre lacul Como, prin pasul Spluga (Splügen). Traseul continuă la altitudinea de peste 2000 de m, după care coboară spre satul San Bernardino (1600 m), Pian S. Giacomo (1170 m) și până în Mesocco din valea Mesolcina la 790 m, unde sunt identificate mai multe așezări preistorice. O așezare întinsă din epoca bronzului (secolele XIV-XII BC) este amplasată pe partea sudică a râului, unde o stâncă îngreunează intrarea în chei. Tot în zonă este castelul Mesoco, unde au fost descoperite și vestigii aparținând epocii bronzului, și ca și la Hohenrätien acesta are o poziție strategică. Un cimitir din epoca fierului a fost descoperit pe amplasamentul actualei localități și câteva fragmente ceramice și piese de metal de pe dealul fortificat natural Gorda. Jos în valea Mesolcina, la Arbedo – cunoscută pentru cimitirele bogate în inventar datând din epoca fierului – marchează (la confluența râurilor Moesa și Ticino) sfârșitul rutei San Bernardino. Din izvoarele scrise se cunoaște că traversarea dura în jur de patru zile, cu animale de tracțiune, întreaga rută fiind întreținută de populațiile locale alpine. Se cunosc mai multe locuri de popas din evul mediu și perioada modernă.

Cât privește ruta St. Gotthard, ce unește platoul Elvețian de lacurile din sudul Alpilor, se consideră că aceasta a fost pentru prima dată folosită în evul mediu. Dar descoperirea unor monede romane din ultimul timp, susține teoria că ar fi fost traversată și în preistorie. Oricum, posibil că accesul din nord nu se făcea prin cheile Schöllenen, care sunt dificil de parcurs, ci prin rute alternative ca de exemplu: Bäzberg sau Fellilücke-Oberalp-Val Canaria.

Partea de altitudine a traseului ajunge în sud la Airolo la 1150 m pe cursul superior al văii Ticino, numit Leventina. Este o zonă cu puține descoperiri arheologice, dar ultimele cercetări au identificat pe promontoriul Airolo-Madrano din Grop, o așezare poziționată strategic datată în epoca bronzului și a fierului. Ruta St. Gotthard urmează spre sud la Biasca unde se intersectează cu traseul Lucomagno și în final ajunge la Arbedo. Au fost folosite animale de tracțiune pentru a traversa de la Flüelen la Arbedo, fiind necesare aproximativ cinci zile. Documentele din evul mediu atestă folosirea acestei rute, fiind amintit și un punct vamal la Piottino.

Poziționarea topografică și tipul așezărilor din epoca bronzului și a fierului, indică utilizarea intensă a acestor rute și importanța lor în preistorie pentru legăturile transalpine din Alpii centrali. La cele două, San Bernrdino și St. Gotthard, poate fi adăugat și pasul Simplon. Nu este nici o îndoială că în afară de acestea au mai fost folosite și alte trasee regionale. Informațiile arheologice nu demonstrează folosirea acestora în preistorie, dar trebuie menționate unele descoperiri întâmplătoare care ar putea ajuta la identificarea unor căi de traversare ale Alpilor: Flüelapass (2280 m), Schlappiner Joch (2200 m), Valserberg/Tomülpass (2400 m), Passo dello Spluga (2215 m), Grimselpass (2150 m) și Hanigalp Pass (2150 m).

Prezentate la un nivel teoretic, studiul posibilelor căi de traversare ale Alpilor reprezintă un pas înainte, modelul lor putând fi aplicat și altor regiuni montane.

Începând cu anul 2007 în regiunea Silveretta, la frontiera dintre Austria și Elveția, a fost întreprins un proiect amplu de arheologie montană. Universitatea din Zürich și Serviciul Arheologic din Girolo împreună cu alți parteneri au demarat cercetări sistematice de suprafață la peste 2000 de m altitudine, începând cu pasul Bassa Engadina împreună cu văile și promontoriile adiacente, până în regiunile austriece Panzun și Montafon. Pe lângă metodele clasice de cercetare arheologică au fost utilizate hărțile satelitare cu rezoluție foarte mare cât și dronele pentru executarea unor fotografii detaliate ale siturilor identificate.

3.6 Porchabella

În vara anului 1992 Serviciul Arheologic al Cantonului Grison a fost informat despre descoperirea unor rămășițe umane și alte obiecte, descoperite în 1988 în urma topirii ghețarului Porchabella și păstrate ulterior în Kesch-Hütte (2625 m altitudine, comunitatea Bergün). Arheologii au fost informați despre aceste rămășițe doar în urma spectaculoasei descoperiri a lui Ötzi, „Omul ghețarilor” în toamna anului 1991. După examinarea resturilor lui Porchabella (denumită după locul descoperirii), cercetătorii și-au dat seama că este vorba despre o femeie mumificată din perioada evului mediu. În cadrul unui proiect inițiat în 2013, cu privire la studierea ghețarilor din Alpii elvețieni, corpul mumificat al lui Porchabella a intrat din nou în atenția cercetătorilor.

Studiile antropologice și criminalistice făcute pe schelet au arătat, că femeia avea între 20 și 23 de ani când a decedat. Sănătatea precară a fost scoasă în evidență de dantura cariată. Când a avut accidentul, Porchabella avea aproximativ 1,57 m înălțime și era îmbrăcată într-o haină din lână (cu căptușeală) de culoare roșu-violet, o pălărie cu boruri mari și încălțăminte din piele de mărimi diferite, respectiv 36 și 37, fragmente de lână, uneori destul de subțiri, ce puteau fi de la o fustă sau lenjerie intimă, din păcate erau prea distruse pentru a putea fi reconstituite. Funcția exactă a unor fire subțiri de lână este incertă, posibil să fi fost folosite ca plasă pentru păr, pentru cărat sau ca voal împotriva vântului rece din munți. Atunci când traversa ghețarii, tânăra femeie avea la ea câteva obiecte din lemn: un castron mic, o lingură, un pieptene, și un rozar, din care doar câteva mărgele s-au păstrat. Bazându-ne pe toate aceste obiecte, Porchabella a trăit în jur de 1690, datele C14 confirmând această perioadă. După locul descoperirii, în partea de jos a ghețarului la 2680 m altitudine, femeia de acum 300 de ani a traversa probabil creasta Porta d’Es-cha (folosită în zilele noastre ca scurtătură), la altitudinea de 3000 m. Nu se știe dacă Porchabella călătorea singură sau în grup, cauza decesului putând fi o furtună de zăpadă sau prăbușirea într-o crevasă.

3.7 Proiectul: Rural life in protohistoric Italy

În urma celor 15 ani de cercetări sistematice întreprinse de Institutul de Arheologie Groningen în bazinul văii Raganello (Calbria de nord), au fost identificate peste 240 de puncte pre/protositorice. Unele dintre ele sunt de dimensiuni mici (în jur de 20 m diametru), cu ceramică lucrată cu mâna din epoca bronzului și a fierului.

Proiectul Rural life in protohistoric Italy (2010-2015) are ca obiectiv interpretarea acestor situri sezoniere și activitățile specifice lor. Siturile identificate au fost clasificate în 10 tipuri după materialul arheologic și specificul peisajului, dintre acestea cinci sunt în zona montană. Ultimele sunt de obicei de mici dimensiuni, cu puțin material arheologic.

Deși proiectul este la început, clasificarea siturilor a dat rezultate, datorită metodelor multidisciplinare de cercetare: imagini satelitare cu rezoluție mare, aplicarea unor tehnici arheo-geofizice, carote, studii de paleomediu, analize ale ceramicii, studii pedologice privind eroziunile ce afectează siturile montane etc.

Siturile de pe terasele înalte sunt sărace în vestigii arheologice și nu au fost descoperite construcții. Dar un sondaj întreprins în zonă a demonstrat că locuirea începe în epoca bronzului și continuă până în perioada romană, fiind necesare totuși mai multe investigații. Cele mai timpurii urme antropice sunt cele de la Timpa Sant’Angelo și Terra Masseta, ambele datează din neolitic/eneolitic și au continuitate până în epoca fierului. Cele două sunt situate la baza unor stânci, materialul arheologic fiind dispersat pe o suprafață întinsă.

Un alt sit bogat în materiale arheologice este cel de la Mandroni di Maddalena, situat la baza unei stânci într-un abri. Locuirea începe în epoca bronzului și continuă până în epoca fierului, datorită unui microclimat specific, adăpostit și mult mai călduros, așezarea a fost folosită permanent. Sondajul executat a relevat 3 nivele de locuire, și foarte multe oase de cervus elaphus, ceea ce demosntrează că activitatea principală era vânatul, pe lângă creșterea ovicaprinelor și porcinelor.

Un alt proiect din Italia este cel din Munții Pictați, din Cornon de pe Val di Fiemme (Trentino, Italia). Masivul este situat deasupra localităților Tesero, Panchià, Ziano di Fiemme și Predazzo. De-a lungul secolelor, ciobanii din zonă au lăsat mii de inscripții rupestre utilizând ocru-roșu ce se găsește în minele locale. Cele mai des întâlnite incripții sunt inițiale, date, nume, capete de animale, reprezentări umane și animale, imagini sacre, mâzgălituri și urări. Începând din 2006, Museo degli Usi e Costumi della Gente Trentina din San Michele all’Adige, a întreprins cercetări etnologice ce au presupus intervievarea ciobanilor bătrâni pentru a descifra fenomenul artei rupestre din zonă. Aceste studii au dus la descoperirea a două adăposturi în stâncă folosite de aceștia în timpul transhumanței, ambele fiind cercetate din punct de vedere etnoarheologic. Săpăturile întreprinse în 2007 au dus la descoperirea mai multor nivele de locuire, caracterizate prin straturi de arsură și vetre, materialul arheologic fiind inexistent. Probele de radiocarbon au indicat utilizarea acestor adăposturi încă din perioada pre și protoistorică, iar analiza dendocronologică a unor resturi vegetale atestă prezența ciobanilor.

Adăpostul de sub stâncă Traco este situat la 1550 m altitudine, într-o zonă foarte abruptă la o oră distanță de Ziano di Fiemme. Pereții adăpostului conțin inscripții datate din 1756 până în 1901, scrise de ciobani cu ocru-roșu din zonă. Dacă se ia în considerarea dimeniunea acestuia atunci putem presupune că a fost folosit atât de ciobani cât și de animalele lor. Lipsa apei potabile în apropiere ne indică faptul că acesta era folosit pe tremen scurt, câteva zile. Săpătura a fost efectuată în partea de est sub unul din pereții cu inscripții, s-a mers până la adânciamea de -1 m. Straturile descoperite sunt fără multe vestigii arheologice, în mare parte urme de arsură. Datările C14 au relevat folosirea lui pe termen scurt și în preistorie, și anume în bronzul mijlociu (secolul XV BC). A urmat o utilizare în epoca fierului (420-240 BC) și o altă secvență până în 1640 AD, acestei date îi corespund și cele mai vechi inscripții din masivul Cornon din 1666, 1679 și 1695.

Cea de-a doua săpătură a avut loc în Mandra di Dos Capel, localizat la 2030 m altitudine, spre deosebire de Traco, acesta este un adăpost în apropiere de o terasă cu locuri bune pentru pășunat, dar și acesta este departe de sursele de apă potabilă, primul izvor se găsește la 40 de minute distanță. Adăpostul conținea urmele unui refugiu compus din 29 de bârne de diferite dimensiuni. Baza acestuia era formată dintr-o platformă de 16 pari așezați pe două grinzi, acoperișul era din două grinzi poziționate direct pe stâncă. Spațiul locativ era de 2 m², vatra fiind localizată în partea de vest a refugiului. Membrii proiectului au reușit să identifice ultimul cioban care a folosit adăpostul, acesta afirmând că scândurile cu care era acoperit adăpostul au fost puse de tatăl său în 1940, dar că refugiul exista dinainte. Structura a fost documentată și dezmembrată în 2007, componentele lemnoase au fost supuse unor studii dendrocronologice. Rezultatele au relevat mai multe faze de construcții și renovări, cea mai veche fază datează din 1776 și se presupune că refugiul era deja utilizat de mai multți ani, acesta a mai fost restaurat în sec XIX, XX, ultima dată în 1942-1943. Săpătura a fost efectuată în zona vetrei și a spațiului pentru dormit. Datările C14 au demonstrat locuirea sa în eneolitic, epoca bronzului târziu și epoca târzie a fierului.

Cele două săpături arheologice au indicat utilizarea masivului Cornon încă din preistorie, este adevărat că sezonier, dar nu este exclus ca în acea perioadă, actvitățile montane să fi avut legătură și cu exploatările forestiere, extragerea cuprului și nu doar cu păstoritul.

Începând din 2008 în cadrul unui proiect de trei ani, Ambiente e Paesaggi dei Siti di Altura Trentini (APSAT), finanțat de Provincia Autonomă din Trento, unde studiul s-a axat pe cercetarea sistematică de suprafață pentru identificarea inscripțiilor și a structurilor folosite de ciobani, fiind creată și o bază de date online. Au fost efectuate în jur de 160 de expediții de recunoaștere fiind acoperite 2/3 din suprafața totală, au fost înregistrate, fotografiate și poziționate în GPS peste două sute de stânci, acestea însumând peste 30,000 de inscripții. Acestea se găsesc la o altitudine de peste 1200 de m, distribuția lor indicând o serie de trasee ce duc la pantele mijlocii sau înalte ale masivului, unde acestea încep să se rărească, poate din cauza absenței suprafețelor stâncoase. Structurile și adăposturile au fost împărțite în trei categorii: mari (21), mici (11) și adăposturi în stânci (32). Ultimele au fost divizate în patru subgrupe: adăposturi de vreme rea, adăposturi cu vetre, adăposturi cu structură din lemn și adăposturi cu capcane pentru animale. Vestigiile arheologice descoperite indică folosirea acestora de către ciobani, tăitori de lemne, vânători și montagniarzi.

Reprezentările rupestre au o directă legătură cu viața politică, socială și economică din localitățile de sub munte. Astfel, în secolele XVIII și XIX numeroase inscripții au tentă religioasă (IHS sau inima sacră), se observă o evoluție timidă a ciobanilor în identificarea lor ca ființe umane (aceștia renunță la inițiale și încep să-și scrie numele întreg), apar bineînțeles și influențele politice din secolul XX (W LENIN – mulți ani trăiască Lenin și W L’AUSTRIA – mulți ani trăiască Austria).

3.8 Cavalier II Molompize (Cantal)

O cercetare interesantă a fost realizată în așezarea magdaleniană din grota Cavalier II , situată în Molompize (Cantal). Aceasta se află la altitudinea de 740 m, și domină mai mult de 170 de m valea răului Alagnon, un afluent de dreapta al râului Allier. Formată într-o rocă de bazalt, cavitatea are deschiderea spre nord-vest și prezintă o suprafață interioară de 60 m², înălțimea plafonului între 3 și 3.5 m la intrare și în interior 1.20 m.

Aceasta a fost săpată exhaustiv de A. Delpeuch între anii 1985 și 1991, fiind descoperit un singur nivel de locuire Magdalenian final. Materialul osos este prost conservat, sunt câteva plachete din rocă cristalină locală și o industrie litică bogată de peste 1500 de piese, din care 186 sunt unelte. Vestigiile arheologice sunt distribuite în jurul a 3 vetre de foc.

Deoarece grota prezintă un singur nivel de locuire și a fost săpată exhaustiv, Cavalier II este un sit important în a înțelege strategiile folosite pentru adaptarea la spațiul montan a populațiilor magdaleniene. Aceasta este situată într-un context geologic particular, fiind greu accesibilă, iar sursele de silex se găsesc la peste 15 km depărtare. S-a observat de la început că magdalenienii au venit în grotă cu o importantă rezervă de resurse. Aceasta era compusă dintr-o duzină de nuclee pregătite pentru debitaj și unele deja folosite anterior, un nucleu brut, un mic nodul și piese gata finisate. Locuitorii au anticipat lipsa materiei prime în zonă. Materialele sunt din surse diverse, în timpul nomadismului lor aceștia au exploatat și roci din afara masivului central, așa zisul „silex alb”, precum și altele de pe valea râului Allier și ale masivului Cantal. Diversitatea locurilor de aprovizionare poate fi explicată doar prin dorința lor de a gestiona eficient rezerva de silex adusă cu ei. Tot în acest sens se explică și preferința unui anumit mod de înmănușare a lamelor de silex, astfel sporind longevitatea pieselor.

În încercarea de a reconstitui unele nuclee sau lame fragmentate s-a putut observa că acestea lipsesc. Prin urmare autorul presupune că vânătorii atunci când plecau își luau o rezervă de silex cu ei. Pentru a supraviețui o perioadă mai lungă în grota Cavalier II, magdalenienii au fost nevoiți să adopte anumite metode: înmănușarea pieselor pe suporturi laminare, transformarea resturilor rezultate din debitaj în unelte, folosirea tehnicii debitajului laminar astfel prelungind longevitatea pieselor.

in lista bibliografica de mai jos sunt multe lucrari care nu se regasesc in text. Ar fi foarte bine sa fie integrate cu note. Ar creste in mod evident valoarea stiintifica a acestui demers istoriografic

LISTA ILUSTRAȚIILOR

Planșa 1.

LISTA ABREVIERILOR BIBLIOGRAFICE

ActaMN – Acta Musei Napocensis, Cluj, I, 1964 și urm.

ActaMP – Acta Musei Porolissensis, Zalău, I, 1977 și urm.

Apulum – Buletinul Muzeului regional Alba Iulia (Acta Musei Apulensis), Alba Iulia, I, 1942 și urm.

Banatica – Muzeul Banatului Montan Reșița, I, 1971 și urm.

BCȘS – Buletinul Cercurilor Științifice Studențești, Alba Iulia, I, 1995 și urm.

BUA- Bibliotheca Universitatis Apulensis

BMA- Bibliotheca Musei Apulensis

BMN- Bibliotheca Musei Napocensis

Corviniana – Hunedoara, I, 1995 și urm.

IR – Istoria Românilor, 2001

LNMD- The Late Neolithic of the Middle Danube Region, Timișoara 1998.

MCA – Materiale și cercetări arheologice, București, I, 1953 și urm.

Marisia – Târgu Mureș, V, 1975 și urm.

MIT- Muzeul de Istorie al Transilvaniei.

PA – Patrimonium Apulense, Alba Iulia, I, 2001și urm.

Pontica – Studii și materiale de istorie, arheologie și muzeografie, Constanța, I, 1968 și urm.

RM – Revista Muzeelor, București.

Sargeția – Buletinul Muzeului jud. Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva, I, 1939 și urm.

SCIV(A) – Studii și cercetări de istorie veche (și arheologie), București, 1950 și urm.

SIB- Studii de istorie ale Banatului

StComSibiu – Studii și comunicări Arheologie-Istorie, Muzeul Brukenthal, Sibiu, 12 și urm.

Bibliografie