ETNICITATE ȘI CONSTRUCȚIE IDENTITARĂ (DOCUMENT DE LUCRU) I. Precizări conceptuale: patrie, patriotism, na țiune, naționalism II. Apari ția și evolu… [627977]

ETNICITATE ȘI CONSTRUCȚIE IDENTITARĂ
(DOCUMENT DE LUCRU)

I. Precizări conceptuale: patrie, patriotism, na țiune,
naționalism

II. Apari ția și evolu ția na ționalismului. Tipuri de
naționalisme

III. Conceptul grup minoritar.
Principalele tipuri de grupuri minoritare

IV. Consecin țele statusului grupului subordonat.
Prejudecata și discriminarea

V. Afirmarea și protec ția minorită ților

VI. Statusul minorită ților etnice din Român ia

I. Precizări conceptuale: patrie, patriotism,
națiune, na ționalism

Cuvântul patrie își are originea în limba latină, patria , -ae însemnând patria sau locul natal.
Dacă în secolul al XVI -lea el semnifica paternitatea simbolică a pământului nata l, în secolul al
XVIII -lea indica apartenen Ța afectivă la o na țiune mai vastă, reprezentată de un stat.
Cuvântul patriot , folosit în Anglia de partizanii lui Cromwell îl va desemna în Fran ța pe
cetățeanul irepro șabil, în secolul al XVI -lea – revolu ționar. Apărut în jurul anului 1720 în Anglia,
termenul patriotism semnifică o atitudine afectivă și morală, de angajament activ în interesul
patriei1. Patriotismul, care stimulează și dă formă na ționalismului (fără a fi întotdeauna
naȚionalist) a fost definit ca iubire de Țară sau disponibilitate de a apăra interesele sale. El nu
necesită un program de ac Țiune, fiind mai mult un sentiment decât o idee poli tică sau, după cum
scria V. Conta ( Cugetări postume ) – fundamentul moral al unui popor.
Ideea de națiune (natio, -onis = neam) apare în secolul al XVI -lea, în Anglia2. Conceptul
modern se na ște, conform opiniei lui C. Wihtol de Wenden la Valmy, l a 20 septembrie 1792, când
Franț a a învins Prusia și s-a strigat „Tr ăiască na țiunea!”, ca simbol al ap ărării cetă țenilor și afirmării
suveranită ții na ționale3. În secolul al XVII -lea, spaniolii și englezii utilizează termenul
naționalitate , intrat în vocabularul francez pe la 1770, cu sensul de con știință națională.
Ulterior, el va desemna la forma singulară apartenen ța legală a unei persoane fa ță de țară, iar
la cea plurală – aspiraț ia la unitate sau independen ță a popoarelor lipsite de organizare
statală4. Astăzi, no țiunea de cetă țean se confundă cu aceea de na ționalitate. Na ționalitatea
modernă este constituită din păr ți variate de identită ți etnice și lingvistice, dintr -o con știință
comună a experien ței istorice împărtă șite, dintr -o cultură, mitologie și religie comune. Ea este
legată deci de apartenen ța la o comunitate culturală, „imaginat ă”, în viziunea lui Benedict
Anderson, sau „conceptuală” de tip nou, în cea a lui Anthony Giddens, bazată pe o mare
diversitate de elemente etnice, lingvistice, religioase sau istorice5. Suprana ționalitatea
reprezintă posibilitatea unor organe administrative nena ționale de a impune di rect norme și
hotărâri structurilor juri dice naț ionale, interne, fără ca autorită țile statal -naționale să le fi
ratificat6.
În teoria sociologică, na țiunea este definită cu ajutorul proceselor de suprapunere a
sistemelor culturale, economice și politice î n cadrul aceluia și spa țiu ecologic (cultură, pia ță,
suveranitate) și de integrare a unei culturi „inferioare” de către una „superioară”
standardizat ă, omogenă, sprijinită de puterea centrală.

1 G. Hermet, Istoria na Țiunilor și a na Ționalismului în Europa , Editura Institutul European, 1997, p. 165
2 Y.Lacoste, NaȚiune și democra Ție, o asociere firească? , în NaȚiuni și na Ționalisme , Editura Corint,
Bucure ști, 2002, p. 54
3 C. Wihtol de Wenden, NaȚiune și cetă Țenie, un cuplu de asocia Ți-rivali , în op. cit. , p. 45
4 G. Hermet, op. cit ., p. 165
5 J. Leca, Despre ce vorbim , în NaȚiuni și naȚionalisme , p. 13
6 Ibidem , p. 20

Sub influen ța concep ției lui Ernest Renan, Marcel Mauss ( La nation ) consideră
individul ca unitate de bază a na țiunii, societate integrată ma terial și moral, cu o putere
centrală permanentă, cu frontiere clar stabilite, cu o relativă unitate morală, mentală și
culturală a locuitorilor care se supun în mod con știent statului și legilor acestuia. În teoria
politică, na țiunea este gruparea politic ă, văzută ca o mul țime de indivizi și individul politic, în
contextul rela țiilor cu alte na țiuni (L. Dumont, Nationalism et comunalisme , 1966) sau, în
strâns ă legătură cu statul na țional, colectivitatea existentă în cadrul unui teritoriu determinat,
supus ă unei administra ții unitare, constante, controlate de aparatul de stat intern și de celelalte
state (A. Giddens, The Nation -State and Violence , 1985).
În general, construc ția na țiunii se fundamentează pe elemente precum limba,
apartenen ța etnică, terito riul comun, istorie comună, tradi ții culturale împărtă șite.
Pentru unii autori ca José Ortega Y Gasset, Evanghelista de Ibera, Cliford Gertz
(abordarea primordialistă), na țiunea este ceva „dat”, care exist ă dintotdeauna, ceva creat de
natură, spre deosebi re de stat care este ceva artificial, bazat pe voin ța omului. Pentru al ții, ca
Ernest Gellner sau Benedict Anderson (perspectiva constructivistă), na țiunea constituie o
manieră modernă de organizare politică și socială a deosebirilor culturale. Alte abordă ri
înțeleg na țiunea, pe de o parte, ca proiect politic, iar pe de alta, ca proiect cultural și etnic.
Acestea î și au originea în secolul al XIX -lea, în dezbaterea intelectualilor francezi și germani.
În lucrarea sa Burghezia mondială și statul na Țional , publicată în 1907, istoricul german
Friedrick Meinecke a numit aceste două tipuri fundamentale na țiuni statale (reprezentant
Ernest Renan) și națiuni culturale (Johann Gollfried Herder). Aceste no țiuni s -au aplicat și
naționalismului.
Conform unor opinii, p recursorul lui E. Renan este Jean Jaques Rousseau potrivit căruia,
din consultarea tuturor indivizilor posesori de suveranitate se degajă voin ța generală, voin ță a
poporului ( Contractul social ). În concep ția sa ca și în aceea a abatelui Sièyes, na țiunea se
fundamentează pe un element subiectiv: voin ța împărtă șită de to ți indivizii. Inspirat de valorile
Revolu ției franceze de la 1789, Ernest Renan define ște na țiunea construc ție universalistă rezultată
din asocierea unor fidelită ți indivi duale, punând accentu l pe tradiț ia colectivă. El pleacă de la
ideea fundamentării sale pe recunoa șterea voluntară a indivizilor a apartenen ței lor la un acela și
stat, ca cetă țeni loiali, cu acelea și drepturi și îndatoriri. Na țiunea, declara Renan în conferin ța
Qu’est -ce qu’une nation? susținută la 11 mai 1882, este un suflet, un principiu spiritual,
presupune voin ța de a trăi împreună, iar existen ța ei este un plebicist zi lnic, exprimând astfel o
concepț ie spiritualistă și voluntaristă7.
Gândirea romanticilor germani și, în sp ecial, a lui Herder se fundamentează pe legăturile de
sânge, limb ă maternă, tradi ții, mituri, legende. Ca și Fichte, Herder – susținătorul conceptului
națiune etnoculturală pune accentul pe caracterul comunitar al na țiunii, derivate din apartenen ța
la un grup lingvistic și chiar etnic.

7 J. Touchard, Histoire des idées politiques , Du XVIIIe siècle à nos jours, P.U.F., Paris, 1959, p. 690

El relevă rolul vital al limbajului, singurul capabil de a prezerva tradi țiile și amintirile unui
popor, spiritu l lui – Volksgeist , de a educa și forma o na țiune. Aceasta este organică,
prezen tându -se ca un organism viu, hr ănit de o cultură superioară în toate domeniile: limbă,
credin ță, obiceiuri, religie. Na țiunile sunt naturale și diferite. Na țiunea culturală est e o plantă
naturală, care cre ște în dauna statului – națiune sau a na țiunii statale, politice. Pentru Fichte,
educa ția este mijlocul de integrare în na țiune. Conceptul na țiune culturală, conturat în
Germania și Italia cu scopul impulsionării unificării uno r mici principate și regate a fost
preluat în Țara Româneasc ă de Bălcescu, în Moldova de Kogălniceanu, iar în Transilvania de
Ioan Maigrescu8.
Anthony D.Smith9 constata că, pe parcursul întregii istoriografii na ționaliste, trei mari
probleme revin constant în discu ție: problema etico -filosofică a încercării de a determina
caracterul na țiunii ca scop, care a antrenat controversa dintre adep ții primordialită ții și cei ai
instrumentalizării dimensiunii na ționale, dintre organici ști și voluntari ști; problema de finirii
sociale a na țiunii din punct de vedere antropologic și politic; controversa dintre pereniali ști și
moderni ști.
Exponent al abordării sociologice a paradigmei primordialiste, Pierre van den Bergre
susține ideea caracterului dual, primordial și inst rumental al etnicită ții, arătând îns ă că există
grani țe culturale și genetice care separă popula ția apar ținând aceleia și etnii. Na țiunile ar fi
niște „forme su plimentare de adecvare inclusiv ă”, grupuri extinse de rudenie, a căror
modernitate este numai f ormală. Sociabilitatea umană se bazează pe selec ția de înrudire,
reciprocitate și coerci ție. Preponderente în cazul etniilor, castelor și raselor, ar fi descenden ța
comună și endogamia.
Unii autori din acest curent au apreciat că sursa sentimentelor etnoc entriste și
naționaliste trebuie căutată într -o cultură comună, în existen ța unui dat cultural. Clifford
Gertz, de pildă, ajunge la concluzia că anumite etnii au con știința constituirii unui anumit tip,
sau a apartenen ței la acela și neam. Sentimentele și trăirile sunt determinate de apropierea
teritorială, rela țiile de rudenie, asemănările în privin ța vorbirii, obiceiurilor, portului. Senza ția
de legătură de sânge și conflictele generate de sentimente primordiale au ca surse rasa, limba,
regiunea, religia, obiceiurile, adică „daturil e” existenț ei sociale. El constată că tendin țele de
formare a unor state cu popula ții multietnice sunt înso țite deseori de parohialism,
comunitarism, etnocentrism, care se pot transforma în separatism sau iredentism, în cazul
relațiilor și atașamentelor etnice interstatale.
Dezvoltat ca o critică a primordialismului, instrumentalismul sus ține, în esen ță, că
pentru a mobiliza și uni masele în comunită ți naționale, în vederea ob ținerii unor avantaje
sociale sau politice, elitele ap elează, într -o măsură mai mare sau mai mică, la simboluri și
tradiții etnice. Paul Brass afirmă că ata șamentele etnice primordiale apar pe un fond

8 Pentru detalii vezi V.Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândiri i
politice în Europa Est -Centrală , Polirom, Ia și, 2002
9 A.D. Smith, Na Ționalism și modernism, Editura Epigraf, Chi șinău,2003, pp. 26 -28

nonra țional, iar cele na ționale au de multe ori un caracter voluntar și național. James G. Kellas
focalizează carac terul genetic și cel social -politic al comportamentului etnic. Par țial genetice,
identitatea și comportamentul sunt determinate și de context și de op țiune. În politică, ele sunt
resurse care pot fi folosite în avantajul propriu de către politicieni. Natur a umană oferă
condi țiile manifestării comportamentelor etnocentrice, iar politica le converte ște în condi ții
suficiente pentru na ționalism.
Pereniali știi văd în na țiune o comuniune imemorială în continuă evolu ție, cu rădăcini
adânci în istorie. Joshua Fi shman, John Armstrong, Setton -Watson Hugh, Walker Connor sau
Doanld Horowitz valorizează mai pu țin procesul modernizării, apreciind că na țiunile derivă
din existen ța legăturilor fundamentale etnice. Unii dintre ace știa împrumută idei
primordialiste, dar nu acceptă definirea na țiunii ca „dat” natural. Joshua Fishman este de
părere că etnia trebuie să fie în țeleasă în mod subiectiv, empatic, ea traducându -se prin moduri
specifice de a fi, a face, a ști. A fi se rezumă la componenta biologică și corporală, spe cific
primordialistă iar a face și a ști permit în țelegerea etniei dincolo de datul biologic sau cultural și
crează posibilitatea unor schimbări și redirec ționări autentice. Autenticitatea este oferită de
cunoa șterea etnică, în țelepciunea comună, spiritual și geniul etnic na țional. John Armstrong face
distinc ția între na țiunile premoderne, analizate ca fenomene recurente și subiecte ale unui
îndelungat proces de apari ție, transformare, disolu ție și națiunile apărute după începutul
epocii na ționaliste. Hugh Seton -Watson11 analizează na țiunile vechi, continue, în care
procesul formării identită ții și con științei na ționale este lent și obscur și cele apărute după
1789, conform unor proiecte bazate pe ideologia na ționalistă și conduse de reprezentan ți ai
elitei politice.

10 Apud A. D. Smith, op. cit. , p. 163
11 Hugh Setton -Watson, Nations and State s, Methnen, London, 1977

Moderni știi concep na țiunea ca pe un construct recent, sociocultural, apărut în condi țiile
specifice epocii moderne. Moder nismul clasic sau „m odelul construirii na țiunii” apare în
anii’60, ca o reacț ie la pozi țiile perenialiste. A.D. Smith indică drept fundamente intelectuale
ale modernismului clasic marxismul, psihologia mul țimii (David Apter, Lucian Pye),
concep ția weberia nă și cea a lui Emile Durkheim (concep ția solidarită ții organice). În
construirea paradigmei moderniste, o contribu ție importantă au avut Carlton Hays, Hans
Kohn, Frederick Hertz, Alfred Cobban, E. H. Carr, Lowis Snyder, Boyd Shafer ș.a.
Hans Kohn, de exe mplu, arată că na țiunea a precedat statul în Vest, deci na ționalismul
a fost o realitate, în timp ce în Est statul a precedat na țiunii, bazându -se pe mituri și vise.
Existen ța unei clase burgheze dezvoltate sau lipsa ei a determinat apari ția în Vest a unui
naționalism voluntarist, civic, ra ționalist și în Est a unuia etnic, organic, strident, autoritar,
reacționar, retrograd.
În anii’70 și ’80 ai secolului al XX -lea, au ap ărut o serie de variante ale paradigmei
moderniste: 1) varianta socio -culturală , asoc iată concep ției lui Gellner cu privire la
naționalism – cea a necesităii generării unei „culturi înalte”; 2) varianta socio -economică ,
reprezentată de Tom Nairn și Michael Hechter, care derivă na ționalismul din func ționarea
rațională a economiei mondiale; 3) variantele politice ale lui Charles Tilly, A. Giddens și
John Breuilly, care analizează legăturile dintre na Ționalism și sursele puterii – războiul,
elitele, statul modern; 4) variantele ideologice , între care cea mai importantă, apar ținând lui
Elie Ked ourie consideră na ționalismul religie seculară, apărută ca urmare a schimbărilor din
plan ideologic13. Eric Hobsbawm și Benedict Anderson încearcă și ei să depă șească
modernismul clasic, iar A. D. Smith dezvoltă teoria etnosimbolismului.
Modelul propus de Gellner relevă rolul modernizării, elitelor, al mobilită ții și comunicării în
formarea na Țiunilor. Ele sunt crea ții ale lumii moderne, industrializate, ale învă țământului
generalizat, ale mobilit ății și comunicării. Primatul condi țiilor materiale care dau naștere teoriilor
politice și schimbărilor sociale duce la apari ția na ționalismului. Ca și Ernest Gellner, Benedict
Anderson pune accentul pe comunicare, pe industria tipografică ce a permis unui mare număr de
oameni să gândeasc ă despre ei în șiși și să s tabilească rela ții într -un mod nou și pe rolul elitelor
care construiesc o cultură na țională, prin discursurile lor, împărtășite de to ți membrii comunită ții.

12 W. Connor, The Politics of Ethnonationalism , în Ethnic and Racial Studies , no 7, Henley -onThames, July,
1984
13 A. D. Smith, op. cit.

Națiunea, afirmă Anderson în lucrarea sa Imagined Comunities. Reflections on the Origin and
Spread of Nationalism este o comunitate politică imaginară și imaginată, intrinsec limitată și
suverană. Ea este imaginată deoarece membrilor săi le este imposibil să se cunoască personal, dar
toȚi împărtă șesc imaginea comunită ții lor. Imaginarea na țiunii ca o comunitate înseamnă
perceperea ei ca un sistem de rela ții orizontale, fră țești, în cadul căruia și jertfa u ltimă este
posibilă. Focalizând procesele mentale implicate în na ționalism, B. Anderson concluzionează că,
în afara unor comunită ți mici, asemena Polisului grecesc, unde to ți indivizii se cunosc, celelalte
sunt „comunit ăți imaginate” 14.
Naționalismul apar e în secolele al XVIII -lea și al XIX -lea, odată cu formarea primelor
naȚiuni, în contextul industrializării și constituirii societă ții moderne, dar el continuă să se
manifeste și în secolul al XX -lea, caracterizat prin prăbu șirea unor imperii, după primul război
mondial și a sistemului colonial după cel de -al doilea, prin destrămarea unor state din Centrul
și Estul Europei, după căderea comunismului. Comunitatea de interese na ționale a unui popor,
identitatea lui na țională și culturală tind să se exprime și să ob țină recunoa ștere prin
intermediul unei construc ții politice proprii, independentă, suverană și egală, în raport cu alte
comunită ți.
Francezii utilizează termenul na ționalism în jurul anului 1798, la început cu sensul de spirit
revolu ționar. Mai tâ rziu, Lamartin îi atribuie sensul de a ta șament patriotic, iar Proudhon îi
conferă fie o nuan ță pejorativă, atunci când condamn ă agresivitatea na țiunilor edificat e, fie una
pozitivă, când aprob ă ambi ția celor care vor să se constituie. Calificat neologism în 1874 de
Larousse, termenul na ționalism este curent folosit în ultimii 20 de ani ai secolului al XIX -lea,
îndeosebi sub influen ța lui Barrès ( Scènes et doctrines du nationalism ). În perioada 1870 -1914
accep țiunea sa devine aceea de particularism exacerb at, asociat deseori cu extremismul de
dreapta. Jean Touchard relevă diferen ța dintre na Ționalismul „liberal și romantic” a lui Mazzini
sau Michelet și naționalismul francez de la sfâr șitul secolului al XIX -lea și începutul secolului al
XX-lea, un na țional ism „realist și militant”, centrat pe problemele Alsaciei și Lorenei.
Naționalismul lui Maurice Barrès a fost unul xenofob, atisemit, protec ționist, regionalist. Teoria
lui na ționalistă, dominată de temele energiei, continuită ții și anarhiei este marcată și de ideea
redării Fran ței a con științei for ței sale15. Naționalismul „pozitivist” a lui Ch. Maurras nu deriva
dintr -un sentiment, ci dintr -o necesitate. Doctrina l ui punea accentul atât pe tradiți e, cât și pe
realitate, iar metoda sa a fost cea a unui „em pirism organizator”, care face apel la istorie și la
biologie16. Naționalismul lu i „integral” presupunea existenț a regimului monarhic, fără de care
Franța ar fi pierit. Ordinea și națiunea î și găseau expresia în monarhie – garant al identit ății
simbolice a națiunii.

14 B. Anderson, Comunită Ți imaginate , Editura Integral, Bucure ști, 2000
15 J. Touchard, op. cit. , pp. 691 -693
16 F. Châtelet, É. Pisier, Concep Țiile politice ale secolului XX , Humanitas, Bucure ști, 1994, pp. 317 -318

Naționalismul german, bazat pe un ansamblu de credin țe care inspira ac țiunea oamenilor
de stat a fost calificat „dogmatic și popular” 17. Tema predestinării metafizice, ideea că
Germania are o misiune spirituală poate fi întâlnit ă la Fichte și Hegel, la catolicul Goerres.
Naționalismul pangermanist a exaltat războiul, considerat inevitabil și binefăcător. Din
perspectiva na ționalismului romantic, al cărui principal teoretician a fost Herder, oamenii
puteau fi mai bine în țeleși în func ție de factorii lingvistici, culturali și istorici, care îi leagă de
un anumit teritoriu.
Anthony D. Smith enumeră 5 componente ale na ționalismului:
1) procesul formării și men ținerii statelor -națiuni;
2) conștiința apartenen ței la o na țiune;
3) expresiile simbolice ale na țiunii și rolul acesteia;
4) ideologiile sau doctrinele na ționaliste;
5) mișcările sociale și politice care urmăresc să împlinească voin ța atribuită na țiunii18.

Ca ideologie, na ționalismul pune accentul pe importan ța națiunilor în explicarea proceselor
istorice și în analiza vie ții politice, promovând ideea co nform c ăreia „caracterul na țional” este un
element fundamental în diferenț ierea oamenilor. Ideologia na ționalistă este, în concep ția lui Gil
Delannoi, un instrument de „legitimare și mobilizare politică”, ce se apropie prin anumit e aspecte
de sacru, opusul liberalismului. Ea situează individul pe o treaptă inferioară celei a grupului,
conform principiului său organicist19. Ca doctrină, na ționalismul pretinde ca to ți indivizii să
dovedească maximă loialitate fa ță de na țiunea căreia îi apar țin, să -și subordoneze interesele de
clasă, de religie, partid, intereselor membrilor grupului na țional. George Burdeau ( Traité de
science politique ) analizează na ționalismul ca doctrină coerentă, structurată, formulată potrivit
normelor gândirii cl are și, prin aceasta, susceptibilă de a fi prezentată în mod obiectiv, în vederea
adeziunii membrilor unei colectivită ți naționale și ca sentiment, un anumit mod de a vedea
lucrurile, la care individul este predispus, de care adesea el nu este con știent, d ar care se dezvăluie
sub lovitura unei emo ții. Ernest Gellner define ște na ționalismul ca „teorie a legitimit ății politice”
care pretinde ca grani țele etnice să nu le taie de -a curmezi șul pe cele politice și, mai ales, ca
grani țele etnice din interiorul unu i stat dat să nu îi separe pe de ținătorii puterii de restul na țiunii20.
Corolar al sentimentului „comunităț ii na ționale”, naț ionalismul se bazează pe trei
aserțiuni: 1) na țiunea are un specific explicit; 2) interesele și valorile ei prevalează asupra
tutur or celorlalte interese și valori; 3) ea tre buie să fie cât mai independent ă, aceasta
impunând recunoa șterea suveranită ții sale. Conform opiniei lui Jean Lecca, na ționalismul
comportă două aspecte: unul „excluzionist și holist”, atunci când este instrument ul de lupt ă
pentru dobândirea suveranit ății, în numele unei culturi „date” și celălalt „incluzionist și

17 J. Touchard, op. cit. , p. 700
18 A. D. Smith, National Identity , Harmond Sworth, Penguin Books, 1991
19 G. Delannoi, NaȚionalismul și cataliza ideologi că, în NaȚiuni și naȚionalisme , p. 36
20 E. Gellner, NaȚiuni și naȚionalism , Editura Antet, Oradea, 1997

individ ualist”, atunci când legitimeaz ă cetă țenii în numele actului „de voinț ă” care constituie
statul -națiune și permite existen ța lui21.
Guy He rmet eviden ția diferen țele de receptare și interpretare a na ționalismului,
provenind din faptul că în vechile democra ții din Vest, sentimentul na țional nu mai contribuie
la progresul cetă țeniei, fiind chiar un obstacol în calea proiectelor europene, spre d eosebire de
Est, unde societatea rămâne tributar ă ata șamentului na țional22.
Vector de particularisme dar și de universalism, na ționalismul se poate dez volta sub o
formă autoritară în ț ările care resping mondializarea tehnologică unificatoare. Fenomen
complex, care se manifestă în spa ții diferite ca tradi ții și atitudini, el nu poate dispare decât
treptat, în timp.

21 J. Lecca, op. cit. , p. 17
22 G. Hermet, op. cit.

II. Apari ția și evolu ția na ționalismului.
Tipuri de na ționalisme

Speciali știi subliniază necesitatea distinc ției între principiile universale ale na ționalismului,
a căror trăsătură generală este afirmarea primatului identită ții naționale asupra revendicărilor de
clasă, religie, sau umanitate și naționalismele particulare , care nu implică o abordare politică
generală. Astfel de na ționalisme pot avea scopuri diferite: realizarea unită ții politice și cucerirea
independen ței, păstrarea identită ții culturale, extinderea teritoriului și protejarea inter eselor
cona ționalilor din afara lui, men ținerea autonomiei culturale sau politice23. La sfâr șitul secolului
al XIX -lea, scrie C. Wihtol de Wenden, ideea de na țiune s -a divizat în Fran ța în na ționalismul
popular (definit de Jules Michelet și întruchipat de Comuna din Paris) și un na ționalism
antiparlamentar, protec ționist, xenofob , cu tendin țe regionaliste (Maurice Barrès) sau elitist –
conservatoare (Charles Maurras)24.
Uneori, na ționalismul este etichetat fie ca na ționalism cultural, etnic, de tip răsărite an,
considerat un na ționalism rău, violent, distrugător, fie ca na ționalism civic, voluntarist, de tip
vestic , considerat ca na ționalism bun . John Plamenatz aprecia că naționalismul apusean, relativ
benign și agreabil a ac ționat în numele unor culturi bin e dezvoltate, centralizate normativ și
înzestrate cu o clientelă populară destul de bine definită, spre deosebire de na ționalismul
răsăritean, dezagreabil, mimetic și concuren țial datorită „condiț iilor răsăritene” care i -au dat
naștere și care a fost activ în numele unei înalte culturi necristalizate perfect25. O altă distinc ție a
fost aceea între na ționalismul afectiv și cel ideologic , numit și naționalism de sectă care se
reclamă la plecare de la sentimentul na țional, dar prin pervertire ajunge să -l întoa rcă contra
națiunii, făcând din el un factor de divizare. Între formele de na ționalism generatoare de politici
opuse au fost identificate na ționalismul moderat și naționalismul agresiv , naționalismul ofensiv și
cel de repliere , naționalismul de dreapta și cel de stânga , naționalismul local și naționalismul
supraetatic . Congresul al VII -lea al Cominternului din 1935 a marcat, după părerea lui G.
Burdeau, trecerea de la na ționalismul de stânga la na ționalismul de clasă : în fa ța ascensiunii
regimurilor totali tare, lupta na țiune contra na țiune trebuia înlocuită cu lupta de clasă, toate
partidele comuniste fiind invitate să se angajeze într -o luptă na țională, pentru ca popoarele să
recapete posesiunea na țiunii.

23 Oxford, DicȚionar de Politică , Editura Univers En ciclopedic, Bucure ști, 2001, pp. 293 -294
24 C. Wihtol de Wenden, NaȚiune și cetă Țenie, un cuplu de asocia Ți-rivali , în NaȚiuni și naȚionalisme , p. 45
25 J. Plamenatz, Two types of nationalism , în E. Kamenka (ed), Nationalism: The Nature and Evolution of an
Ideea , London, E. Arnold, 1973, p.33

Andreas Kappeler identifică 3 tipuri ale na ționalismului etnocultural . Primul tip este
reprezentat de na ționalismul secolului al XIX -lea, manifestat în comunită țile na ționale lipsite
de suveranitate sau dispersate politic: cazul germanilor, italienilor, grecilor, polonezilor de la
1820 și, mai târziu, al balticilor și armenilor. Cel de -al doilea este specific comunită ților care
suferă de un deficit al unită ții culturale sau sociale, mai mult decât de o frust rare p olitică:
exemplul ungurilor, irlandezilor, norvegienilor, înainte de 1900. Al treilea tip se referă la
grupurile etnice minoritare ce se simt maltratate în cadrul unui ansamblu politic mai vast:
galezii, sco țienii, albanezii din sudul fostei Iugoslavii. Ce lor 3 tipuri de na ționalism le
corespund 3 frustrări na ționale sau prena Ționale: caren ța suveranită ții politice la cel mai înalt
nivel; teama pierderii integrită ții lingvistice și culturale în stadiul intermediar; dorin ța de a se
dota cu o structură propri e26.
Istoricul Eric Hobsbawm consideră na ționalismul program politic recent din punct de
vedere istoric, ce sus ține dreptul grupurilor definite ca na țiuni de a forma state teritoriale, de
tipul celor devenite standard după Revolu ția franceză. El face dist incție între na ționalismul
revolu ționar, liberal , care pune accentul pe participare, pe voin ța cetă țenilor de a contribui la
dezvolt area patriei, bazat deci pe „naț iunea electivă” a lui Renan și naționalismul care pune
accent pe etnicitate , pe limbă, având u- și originile filosofice în concep ția lui Herder
(Kultrernation)27.
Unii autori men ționează na ționalismele identitare sau na ționalismele de substitu ție
(Francesco Capotorti), care înlocuiesc na ționalismul statului -națiune cu un na ționalism al
minorită ților, urmărind constituirea lor în state -națiuni independente; al ții folosesc formulări
precum na ționalism legitim , manifestat în limite rezonabile și naționalism ilegitim .
Pot fi deosebite 3 valuri de na ționalism care s -au derulat în decursul isto riei. Traversând
întreg secolul al XIX -lea, primul val, declan șat de Revolu Ția franceză, a dus la formarea și
dezvoltarea incipientă a statelor na ționale europene – Germania, Grecia, România ș.a. Ultimul
moment al acestui val a fost plasat la sfîr șitul pri mului război mondial, când are loc pr ăbu șirea
unor imperii europene și formarea de noi state na ționale, deschizându -se astfel calea realiz ării
suveranită ții politice a popoarelor și a afirmării lor. În plan cultural și ideologic, se remarcă două
fenomene majore: apari ția unei ideologii na ționale care dă expresie culturală și științifică
procesului formării identită ții naționale, conturându -se un na ționalism clasic, bun ; apari ția unor
curente ideologice adverse fa ță de alte na țiuni și etnii. În această pe rioadă, în toate societă Țile
europene, se dezvoltă na ționalismul șovin, impregnat cu un antisemitism activ28.

Al doilea val al na ționalismului european este extremist și xenofob în deceniile 3 și 4 ale
secolului al XX -lea. Amplificat de regimurile fascist e, îndeosebi de regimul nazist,

26 A. Kappeler, The Formation of National Elites , Dormouth, European Science Foundation, New York,
University Press, 1992, pp. 1 -2
27 E.Hobsbawn, Etnicitate și naȚionalism în Europa Contemporană , în Polis , no 2/1994, p.p. 60 -61
28 D. Petcu, Resurec Ția na Ționalismului în Europa de Est , în Societate și cultură , no 4, 1993

naționalismul are ca obiectiv principal revizuirea grani țelor stabilite după prima conflagra ție
mondială. În pe rioada post -totalitară, la sfâr șitul anil or’80 s -a declan șat într -o mare varietate de
forme și cu numeroase accente extremiste cel de -al treilea val. Se regăsesc în el, după părerea lui
Gil Delannoi, elemente tipice fazei na ționalită ților din secolul al XIX -lea (nevoia de determinare
și de vot u niversal) și epocii decolonizării (crearea unei noi ordini statale) dar originalitatea lui
rezultă din procesul prăbu șirii sistemului comunist, în cadrul căruia raporturile de for ță erau
alimentate și de na ționalism și de interna ționalism29.

29 J. Delannoi, NaȚionalismul și cataliza ideologică , în NaȚiuni și naȚionalisme , p. 39

III. Conceptul grup minoritar.
Principalele tipuri de grupuri minoritare

„Minoritate” est e un cuvânt aplicat de speciali știi în științele sociale grupurilor
subordonate în termeni de putere și de privilegii, în raport cu majoritatea sau grupul
dominant. În afara numărului, (care nu constituie un criteriu obligatoriu al distinc ției) o
minoritate se caracterizează prin trăsăt uri fizice sau culturale distincte, calitatea de membru
involuntar al grupului, enogamia, tratament inegal și con știența mai mult sau mai pu țin
intensă a subordonării46. Principalele grupuri minoritare sunt grupurile rasiale, grupurile
etnice, cele religio ase, de gen și de orientare sexuală. Tensiunile existente în societă țile
contemporane s unt atribuite mai curând prezenț ei grupurilor minoritare și problemelor lor
specifice, decât deficien țelor existente în țările respective. Rasă, etnicitate, religie și, uneori,
sex pot constitui adevărate bariere în calea unor contacte armonioase între grupuri, pot duce la
nașterea sau amplificarea tensiunilor și conflictelor.
Cercetătorul american Richard T. Schaefer define ște grupul minoritar ca un grup
subordonat, ai cărui membri au într -o măsură semnificativă mai pu țin control sau mai pu țină
putere asupra propriei lor vie ți, în compara ție cu membrii grupului dominant sau majoritar47.
Trăsătura principală a statusului minoritar, sublinia Norman Yetman, este pozi ția so cială
inferioară, în care interesele grupului nu sunt efectiv reprezentate în institu țiile politice,
economice și sociale ale societă ții. Termenul „dominant” poate fi folosit ca sinonim pentru
majoritate iar terme nul „subordonat” ca sinonim pen tru minorita te48.
Minoritatea este grupul subordonat într -o societate în care domină majoritatea. Membrul
unui grup subordonat sau minoritar trece prin experien ța limitării oportunită ților de via ță
(educa ție, succes profesional, realizarea fericirii personale ș.a.). Grupul dominant poate ignora
unele dintre caracteristicile minorită ților, selectând numai acele trăsături apreciate ca fiind
semnificative și identificând indivizii pe baza lor: culoarea dife rită a pielii, limba, străină fa ță de
limba vorbită de popula ția majoritară, îmbrăcăminte distinctivă ș.a. Definind un grup ca
minoritate datorită trăsăturilor fizice, societatea contribuie la izolarea lui în raport cu grupul
dominant. Membrii grupului minoritar se căsătoresc, îndeob ște, în interiorul lui. În condi țiile în
care există o sus ținere din partea legii, practica endogamiei face ca o căsătorie interrasială să
devină ilegală. În unele cazuri, indivizii apar ținând grupului minoritar subordonat pot allege

46 R. T. Schaefer, Racial and Ethnic Groups , Fourth Edit ion, Harper Collins Publishers, 1990, p, 3
47 Ibidem , p. 4
48 N. R. Yetman, Introduction , în Majority and Minority: The Dinamics of Race and Ethnicity in American Life ,
Norman R. Yetman (ed.), Boston, Allyn and Bacon, 1991, p. 11

calea căsătoriei în inte riorul său cu scopul prezervării mo ștenirii culturale, sau având credinț a că
exogamia nu le poate aduce decât nefericire și necazuri. Minoritarii trec de multe ori prin
experien ța tratamentului inegal în raport cu grupul dominant, exprimat în forma prejude cății,
discriminării, segregării. Gradul în care grupurile minoritare trec prin diverse experien țe
„schiloditoare” variaz ă de la un grup la altul sau, în cazul aceluia și grup, de la o perioadă de timp
la alta. Membrii lor au con știența statusului subordon at, pe baza unei percep ții care poate duce la
o puternică solidaritate de grup. Un individ poate face diferen țierea între membrii
grupului său (The In -Group) și ceilal Ți (The Out -Group).
Diferitele grupuri minoritare sunt inegale în ceea ce prive ște puter ea, resursele,
prestigiul și valoarea prezumată. De ținătorii puterii într -o societate stabilesc un sistem de
inegalită ți prin dominarea grupurilor lipsite de putere iar acest sistem este men ținut și
perpetuat tot cu ajutorul puterii. Prin intermediul struc turilor sociale, majoritatea sau grupul
dominant î și men ține puterea prin excluderea celor subordona ți de la accesul la resurse și
determinarea modului de autopercepere a grupurilor și de percepere a lor, unele pe altele.
Puterea și lipsa de putere, care l eagă procese microsistemice sunt considerate a fi subiecte
majore în 5 arii ale func ționării umane: 1) individual – intrapsihic; 2) interpersonal –
interac țional; 3) familial; 4) etnic -cultural; 5) societal49. Dintr -o perspectivă sistemică,
aplicarea echilibr ului și condi țiilor de feedback la sentimentul puterii și la cel al lipsei de
putere trăit de indivizi și grupuri indică o conexiune între răspunsurile oamenilor la aceste
condi ții și balan ța men ținută în sistemele particulare din care indivizii fac parte. M. Bowen
definește „procesul de proiecție societală” ca unul în care un grup – „binefăcătorii” – percepe și
tratează alte grupuri xisten te în societate – „victimele”, ca inferioare sau incompetente .
Conceptul este cu deosebire important pentru pop ulațiile de culoare și pentru săraci,
identifica ți de Bowen ca principale victime50. Pe baza lui s -a emis ipoteza conform căreia
grupurile -victimă sunt men ținute într -o pozi ție de relativă lipsă de putere, servind ca
mecanism de echilibru pentru sistemul în care există. Ele furni zează stabilitate pentru
„binef ăcătorii” lor, fiind „receptacole” pentru multe tensiu ni, contradic ții și confuzii existente
în sistem. Victimele trebuie să înve țe să trăiască cu stresul, conflictul și contradic ția, să
găsească dive rse căi pentru a învinge lipsa de putere.

1. Grupurile rasiale

Problema raselor și a rasismului continuă să fie probleme viu controversate. Termenul
„grup rasi al” este aplicat acelor minorit ăți (majoritare uneori) clasificate în conformitate cu
anumi te diferen țe fizice evidente. În practică, fiecare societate stabile ște ceea ce poate fi

49 E. B. Pinderhughes, Signifiance of Culture and Power in Human Behaviour Curriculum , în C. Jacobs and
D.D. Bowles, Editors, Ethnicity and Race, Critical Concepts in Social Work , National Association of Social
Workers Inc., 1988, p. 154
50 M. Bowen, Family Therapy in Clinical Practice, Jason Aronson, New York, 1978, p. 445

considerat „evident” și „fizic”. De fapt, rasa este o categorie social ă care serve ște drept b ază a
unui tratament diferen țiat. Diver și autori au subliniat imprecizia conceptului și multiplele
sensuri ale folosirii lui, existen ța unor confuzii dintre no țiunea de rasă și cea de cultură, dintre
rasă și națiune, rasă și castă etc. No țiunea „ras ă” nu p oate fi acceptat ă decât într -un mod
relativ, în domeniul biologiei și al antropologiei fizice, nu și în cel al culturii, etnologiei,
sociologiei și istoriei.
Descoperirile științifice au demonstrat o diversitate genetică, în interiorul oricărei rase,
mai mare decât cea dintre populaț ii și rase diferite. Aceasta poate duce la concluzia că
popula țiile sunt egale din punct de vedere biologic, cele mai importante deosebiri fiind de
ordin socio -cultural și datorându -se istoriei, co ndiționărilor sociale și cult urale diferite,
mediului și tradi țiilor în care s -au dezvoltat diversele comunită ți. Unii cercetători apreciază că
nu există rase „pure”, diferenț ele dintre ele fiind relative, la nivelul fiecărei rase
manifestându -se o infinit ă varietate genetică individ uală. Se poate vorbi despre puritate
rasială numai în cazul unor comunită ți și societă ți mici, relativ stabile și izolate. Grupurile
mari nu pot fi văzute ca rase pure, datorită unor multiple încruci șări și amestecuri, consideră
Michel Leiris51. Căsătoriil e interrasiale au făcut ca acest concept de rasă să fie și mai greu de
definit.
Daniel Boamah -Wiafe și Harry H. L. Kitano examinează rasa într -un sens social sau
profan, într -un sens știinȚific și unul legal, administrativ. Punctul de vedere profan despre
rasă reflectă valorile sociale și percep țiile cu privire la rase, diferen țele rasiale și rela țiile de
rasă. Conceptul științific, care ar trebui să fie mai exact și mai consistent, este și el unul
contradictoriu. Oamenii de știință consideră că fiin țele u mane mo ștenesc caracteristici precum
tipul de sânge, pigmentarea pielii și alte calită ți de la părin ții lor. Dar indivizii sunt foarte
mobili și această mobilitate a facilitat mixarea cu fiin țe umane apar ținând unor diferite grupuri
etnice și rasiale. Dato rită credin ței că în societatea contemporană nu există nici o rasă pură,
unii speciali ști în antropologie fizică tind să abandoneze conceptul de rasă, înclinând s ă
identifice mai curând diferen țele fizice di ntre oameni, decât s ă folosească etichete vagi. În
ceea ce prive ște definirile legale, se apreciază că nici ele nu sunt foarte clare, fiind
susceptibile de diverse interpretări52.
Sociologii Michael Omi și Howard Winant au propus conceptul „racial format ion”,
pentru a ilustra faptul că societatea cree ază și transformă continuu categoriile rasiale.
Grupurile definite în 1910 ca rase – evreii, slavii , irlandezii ș.a. sunt văzute astăzi ca etnii.
În concluzie, categoria „ras ă” este tot mai mult pus ă sub semnul întrebării, apreciindu -se că
ea este mai c urând o categorie înv ățată decât una înnăscută, o „invenț ie culturală a unor
semnifica ții arbitrare” 53, cu valoare socială, dar lipsite de rela ția intrinsecă cu diversitatea

51 Michel Leiris, Rasă și civiliza Ție, în Rasismul în fa Ța știinȚei, Editura Poli tică, Bucure ști, 1982, p. 57
52 D. Boamah -Wiafe, The Black Experience in Contemporary America , Wisdom Publications, 1990, pp. 405 -407
53 A. Smedley, Race in North America: Origin and Evolution of a Worldview , Westriew Press Boulder, 1993, p.
22

biologic ă. Este o categorie socială imprecisă, care define ște comportamentul uman într -o
măsură mai mică decât unele atribute sociale. Datori ă faptului că diferi ți indicatori variază
foarte mult, atât între grupuri, cât și în afara lor, Asocia ția Antropologică Ame ricană a emis o
rezolu ție cuprinzând afirma ția conform căreia diferen țierea speciilor în rase definite biologic
s-a dovedit a fi lipsită de sens, ne științifică.
Unii speciali ști au început să folosească termenul „social -ethnic groups”, cu privire la
grupu rile sociale subordonate ca re rămân cultural distincte, alț ii vorbesc despre o societate în
care culoarea nu mai contează (color blind). Diferen țele rasiale trebuie în țelese, după părerea
lui Anthony Giddens, ca varia ții fizice individualizate ale membrilo r unei comunită ți sau
societă ți, semnificative din punct de vedere social54. Aplicarea testelor de inteligen ță (IQ) la
popula ții de diferite origini rasiale a demonstrat că nu pot fi stabilite corela ții concludente
între apartenen ța rasială și aptitudinile intelectuale, ci numai deosebiri individuale, legate de
nivelul economic, social și cultural al diferitelor grupuri.

2. Grupurile etnice

Grupurile minoritare desemnate prin etnicitatea lor se diferen țiază de grupul dominant prin
originea na Țională s au modelele culturale distinctive. În raport cu rasa, etnicitatea este o barieră
mai pu Țin semnificativă în calea acceptării ei de către societate. În precizarea elementelor
conceptului „etnie”, o con tribuț ie notabilă au avut Vacher de Lapouge, A. Fouillée , F. Regnault.
În mediile știinȚifice, termenul a fost în competi ție cu alte neologisme
precum „ethno s”, „ethnicum”, „ethnea”. Răspândirea sa mai larg ă i se datorează lui G.
Montandon ( L’ethnie française , 1935), dar intrarea lui în limbajul cu rent se face abia după
cel de -al doilea război mondial. El s -a impus mai întâi în regiunile f rancofone, în special prin
aportul lui G. Héraud ( L’Europe des ethnies , 1963). Dacă în cursul anilor’60 genera înc ă
suspiciuni, în anii’ 70 era aplicat grupurilor de mu ncitori imigran ți55.
În sens larg, etnia indică existen ța unor caracteristici culturale sau na ționale; în sens
restrâns, percepț ia existen ței unor strămo și comuni, reali sau imaginari. M. Weber definea
grupul etnic ca o „colectivitate bazat ă pe a sumarea unei origini comune, reale sau
imaginare” 56, iar R. A. Schermerhorn – colectivitatea dintr -o s ocietate mai largă având
strămo și comuni, reali sau presupu și, amintiri despre un trecut istoric comun și un accent
cultural pus pe unul sau m ai multe elemente simbolice: contiguitate psihică, limbă sau dialect,
religie, trăsături, patternuri de rudenie și naționalitate sau orice combina ție a acestora57. Între
trăsăturile culturale ale membrilor unui grup etnic Norman Goodman include originea

54 A. Giddens, Sociologie , Editura All, Bucure ști, 2000, p. 234
55 R. Breton, Les Ethniès , P.U.F., Paris, 1981, pp. 5 -6
56 M. Weber, The Ethnic Group , în T. Parsons et al., Theories of Society , vol. 1, Free Press of Glencce, New
York, 1961, p. 305
57 R. A. Scher merhorn, Comparative Ethnic Relations, A Framework for Theory and Research , Random House,
New York, 1970, p. 12

națională, limba, religia, practicile și preferin țele culinare, un sentiment al mo ștenirii istorice
comune58. Se face deosebirea între latu ra spontană a apartenen ței – etnicitatea
comportamentului și latura con știentă a a cesteia – etnicitatea ideologic ă. Abner Cohen
eviden țiază dimensiunea politică a acestui fenomen , iar Shlomo Deshen diferen țiază
etnicitatea culturală de cea politică.
Pentr u Roland Breton etnia semnifică, într -un sens strict, un grup etno -lingvistic, iar într -un
sens larg, grupul de indivizi lega ți prin caractere comune, antropologice, lingvistice, politico –
istorice, ș. a., a căror asociere duce la constituirea unui sistem p ropriu, la o structură esen țialmente
sudată printr -o cultură particulară59. În această accep țiune, limba nu este decât un element
caracteristic, între altele. Unii sociologi, în special cei englezi, se opun utilizării concep tului „grup
etnic”, ca variabil ă descriptivă, datorită impreciziei, subiectivită ții și dificultă ții validării istorice,
preferând s ă folosească conceptele „ras ă” și „clas ă”. Plecând de la sus ținerea ideii intersectării
„subsociet ăților etnice” și a „claselor sociale”, Milton Gordon ( Assimilation in American Life ,
1964) a conturat conceptul „ ethnoclass ”.
R. Breton deosebe ște mai multe elemente componente ale procesului etnogenezei sau
etnolizei, unele dintre acestea constituind puncte ini țiale ale formării grupului, altele fiind
elabora te ulterior, unele fiind de ordin material, altele de ordin spiritual. În concep ția sa,
elementele specifice etniei sunt prestructura sau „ bazele co nstitutive” (antropologie fizic ă,
demografie, limbă, teritoriu), structura (economie și clase sociale, cult ură și con știință) și
post-structura sau finisarea, desăvâr șirea structurii (organizare politică și urbană)60.
Sensul real al etnogenezei îl constituie schimbul continuu al unor elemente care formează,
deformează, descompun culturile și popoarele. Multe p opula ții se perpetuează într -o descenden Ță
care va purta alt nume, adoptând treptat limba, mo ravurile și chiar numele popula ției devenită
preponderentă. În majoritatea cazurilor, vechea etnie nu se stinge, ci se transformă într -o alta, dar
au existat și etnii care au fost exterminate (tasmanienii, în secolul al XIX -lea). Etnocidul –
distrugerea cultural ă a unei etnii duce la genocid – distrugerea ei psihică. Dinamica demografică
specifică fiecărei etnii poate avea în timp importante consecin țe asupra echi librelor culturale și
politice. Marginalizarea și, în consecin ță, eliminarea limbilor minoritare în profitul celor na ționale
antrenează problema supravie țuirii etniilor. Asimila ția lingvistică duce la îndepărtarea etniilor
minore, marginale, fragmentate.
Teritoriul în care s -a constituit sau s -a fixat o etnie și la care ea s -a adaptat,
transformându -l mai mult sau mai puț in este variabil ca dimensiuni. Uneori, un anumit spa țiu
este comun mai multor etnii. Deoarece, în mod normal, orice etnie dore ște să aib ă un spa țiu al
ei, numeroase mi șcări etnice au revendicat delimitarea unui teritoriu, autonom sau nu.
Federalismul tradi țional a manifestat o anumită disponibilitate în direc ția recunoa șterii
particularismelor etnice (Elve ția sau Canada, de exemplu). Pe fu ndamentul rela ției dintre

58 N. Goodman, Introducere în sociologie , Editura Lider, Bucure ști, 1992, p. 199
59 R. Breton, op. cit. , pp. 7 -8
60 Ibidem , p. 15

„noi” și „ei” se constituie con știința de sine a etniilor și imaginea unora despre celelalte.
Suspiciunea fa ță de cei din exterior (outsiders), considera ți străini sau inferiori din punct de vedere
moral sau mintal, combinată cu tendin ța evaluării culturii lor în termenii propriei culturi duce la
etnocentrism . Termenul a fost propus de sociologul am erican William Graham Sumner care
desemna prin acesta o anumită modalitate de apreciere și măsurare a valorilor altor culturi, a
normelor și comportamentelor diferitelor grupuri sociale, prin raportare la valorile culturii și la
comportamentul grupului soc ial din care face parte cel ce efectuează aceste aprecieri și măsurări.
Practic, scrie A. Giddens, toate culturile au fost etnocentrice, într -o anumită măsură61. Și alți
autori consideră că popula ția tinde, peste tot, să aibă sentimentul că grupul căruia î i apar Ține,
institu țiile și modurile lui de via ță sunt superioare celor ale altor grupuri. De aceea, termenul
„etnocentrism” a fost f olosit pentru a defini credin ța și atitudinea cuiva, conform cărora propriul
grup este centrul celor mai importante activi tăți, alții plasându -se mai prejos de standardele lui.62
Constituirea primelor state -nțiuni a fost înso țită de dezvoltarea na ționalismului, de exaltarea
națiunii ca valoare supremă. El a însemnat privilegierea unor mari ansambluri „etno -politice”, a
căror unitate dar și drept de expansiune erau pe deplin admise. Aceste na ționalisme au implicat
politici asimila ționiste, centralizatoare
și exclusiviste și tentative de eliminare a unor minorită ți existente în interiorul grani Țelor
naționale. În consecin ță, op oziția s-a constituit între „macro -naționalismele stabilite”, fondate pe
tradiția unei culturi etatice suverane și „mini -naționalismele contestatare”, fondate pe
conștientizarea etnică. Din aceste motive, afirmă R. Breton, termenul „ etnism ” este preferabi l
celui „mai ambiguu”, mai „uzat și deturnat” de naț ionalism. De fapt, primul care l -a folosit a fost
François F ontan, fondatorul Partidului naț ionalist occitan în lucrarea sa din 1961
Ethnisme: vers un nationalisme humaniste . Guy Héraud ( Qu’est -ce que l’ ethnisme? )
propunea conceptul „ ethnism normator ”, fondat pe receptarea individualită ții grupurilor, pe
dreptul de a dispune liber de soarta lor și pe federalism: o gândire mai p ractic ă și care, spre
deosebire de na ționalism, nu s -ar mai fundamenta pe exal tarea și permanentele rivalită ți dintre
națiuni, ci pe armonia, echilibrul și respectarea tuturor etniilor.
Încercând să realizeze o clasificare a etniilor, R. Breton distinge: la e șaloanele
inferioare, intra -etatice, subdiviziuni ale etniei care sunt gru purile etnice regionale, dialectale,
ș.a., rezultate din izolare, grupurile etnoide, cu bază socio -confesională sau rasială, mai mult
sau mai pu țin endogame și sub -grupurile sociale clasice (triburi, clanuri, caste); pe treptele
superioare, supra -etnice, se află uneori grupuri de etnii vecine, prezentând mari si militudini
culturale generale, vorbind limbi înrudite, sau de diferite familii – interetnii – și, deseori, într –
o aceia și arie geopolitică sau de civiliza ție, familii de etnii; marile ansambluri de etnii
aparținând unor familii diferite, datorită stadiului de dezvoltare și afinită ților lor culturale
diverse, dar împărtă șind o anumită comunitate de origine rasială continentală63.

61 A. Giddens, op. cit. , p. 407
62 D. Boamah -Wiafe, op. cit. , p. 407
63 R. Breton, op. cit. , pp. 71, 72

3. Grupurile religiose

Grupurile religioase sunt grupuri care împărtă șesc o altă religie decât credinț a
dominantă. Exclusivismul și intoleran ța au generat nu de pu ține ori confruntări între diverse
comuni tăți și organiza ții religioase având p ăreri diferite în probleme de cult, dogmă, ritualuri,
organizare sau în probleme de natură politică, socială, culturală.
Religia poate constitui un important factor al integrării statale (biserica ortodoxă român ă
având un aport substanț ial în procesul na șterii și înfăptuirii unită ții de neam, de exemplu), dar ea
poate fi și un factor de dezintegrare politică, contribuind la trezirea na ționalită ților. Cercetătorii
africani observau că primele mi șcări politice care au avut ca obiectiv men ținerea independen ței au
fost puternic influen țate de cre știnismul practicat în școlile misionare. În alte cazuri, cum a fost cel
al Iugoslaviei, religia a constituit o sursă suplimentară de conflict, amplificând dimensiunile unor
confr unt ări interetnice și accelerând procesul dezintegr ării politice al unui stat în care au trăit și s-
au dezvoltat ortodoc și, romano -catolici și musulmani. Ideologiile na ționalismului sârb au reactivat
mitul b ătăliei de la Kosovo, din 1389, care a fost folosit ca temă de incitare la război pentru
„recucerirea” acestei provincii și refacerea „purit ății” sale. Aceasta ar fi implicat evacuarea a
peste 90% din totalul popula ției, de origine albaneză și, în cea mai mare parte, de religie
musulamnă. Procesul de e radicare a prezen ței albanezilor a fost văzut ca o solu ție la
înmul țirea lor „înfrico șătoare”, ca operaț ii de înlătu rare a „metastazei din corpul s ănătos al
poporului” 64.

În 1925, Ali Abd Razik a dezvoltat o teorie a separa ției puterii de stat în raport cu religia,
încercând s ă demonstreze că puterea profetului nu este legată de misiunea lui divină. Situa ți pe o
poziție tradi ționalistă, șiiții au cerut întoarcerea la puritatea specifică secolelor VII -X, considerând
că religia trebuie să aibă un rol mai m are în procesele de rena ștere sau de constituire a na țiunii;
sunni ții au reclamat renovarea tradi ției și separarea statului de institu țiile religioase. În
numele lui Allah, violen ța, asasinatul politic, actele de terorism au devenit practici cur ente ale
unor secte islamice. Diversitatea pozi ționărilor fa ță de problemele social -politice s -a tradus în
diverse forme de regimuri – regaliste sau republicane, democrate sau teocrate, în revolu ții și
contrarevolu ții. Unii conducători s -au declarat ostili comunismului, al ții au sus ținut că
mohamedanismul și socialismul sunt deplin compatibile.
În anumite societă ți, unele religii manifestă tendin ța de a juca un rol dominant,
plasându -se pe celelalte (implicit și practican ții lor) într -o situa ție de inferioritate sau de
subordonare. În S.U.A., spre exmplu, o astfel de tendin ță a fost caracteristică bisericii
protestante .
În România, 86,6% din totalul populaț iei este de religie ortodoxă. Statul
recunoa ște următoare le religii: Biserica Ortodoxă Român ă, Vicariatul Ortodox Sârb,

64 M. Kullashi, „ La Kosovo, otage du pouvoir serbe ”, în Esprit, Des politiques de la haine , Paris, Mai 1999, pp.
23-36

Vicariatul Ortodox Ucrainian, Biserica Romano -Catolică , Biserica Greco -Catolică, Cultele
protestante (Biserica Reformată, Calvină, Biserica Evanghelică, Biserica Evanghelică
Lutherană, Biserica Unitariană), Biserica Armeană, Cultul Cre știn de Rit Vechi – Biserica
Lipoveană, Cultele neoprotestante evanghelice (Biserica Cre ștină Baptistă, Biserica Cre ștină
Adventistă de Ziua a Ș aptea, Cultul Penticostal, Cultul Cre știn după Evanghe lie, Biserica
evanghelică Român ă), Cultul Islamic, Cultul Mozaic, Organiza ția Martorii lui Iehova. Unele
asocia ții sau organiza ții pr ecum Asocia ția Comunită ților Bahai din România, Asocia ția
religioasă „Nazariteana”, Asocia ția „Liahona” (mormonii) ș.a. își desfă șoară activitatea
religioasă fără a exista o recunoa ștere a cultului respectiv din partea statului.
Articolul 29 al Constitu ției României, revizuit ă în anul 2003 înscrie libertatea gîndirii și
a opiniilor, precum și libertatea credin țelor r eligioase, care „nu pot fi îngrădite sub nici o
formă”. Cultele religioase se pot organiza în condi țiile legii, potrivit propriilor statute, fiind
autonome fa ță de stat, dar beneficiind de sprijinul acestuia. Alineatul 4 al acestui articol
interzice orice forme, mijloace, acte sau ac țiuni de învrăjbire religioasă. Însă, nu pu ține au fost
animozită țile și disputele dintre reprezentan ții biserici i ortodoxe și cei ai bisericii catolice
(antrenând uneori și credincio șii), generate de diverse probleme, în primul rând de cele
referitoare la patrimoniul disponibil.

4. Grupurile de gen

Existen ța unor caracteristici fizice și culturale distincte de cele ale bărba ților (care
compun grupul dominant), calitatea de membru involuntar în clasificarea sexuală,
conștientizarea tot mai pronun țată a statutului subordonat și dezvoltarea unei solidarită Ți de
grup, experien ța tratamentului inegal sunt elemente c are justifică includerea femeilor în
categoria grupurilor minoritare, subordonate.
Plecând de la ideea că genul este o experien ță social construită, mai curând decât un imperativ
biologic, speciali știi au operat distinc ția între sex – cu referire la ident itatea biologică a cuiva, ca
bărbat sau femeie și gen – identitate înv ățată dar, ca și rasa, deplin inteligibilă numai la nivel
individual65. Cea mai mare parte a lor a ajuns la concluzia că genul (sexul) este „o invenț ie
umană” care s -a schimbat și se va schimba și în viitor dar, fără o interven ție deliberată nu se va
ajunge la o mai mare egalitate între bărba ți și femei. Astfel, în pofida producerii unor mari
transformări politice și economice, în toate țările lumii femeile continuă să fie victime ale
abuzului și discriminării și să reprezinte 2/3 din analfabe ții existen ți pe glob. Chiar și acolo unde
femeile au făcut pa și importan ți în profesie și în politică, progresele lor sunt inegale în raport cu
cele ale bărba ților. Genul modelează activită țile, rolu rile și recompensele de la nivelul macro al
economiei societale, prin intermediul institu țiilor sociale, pân ă la nivelul rela țiilor
interpersonale și este suport al diferen țelor și domina ției66.

65 M. L. Andersen, P. Hill Collins, Race, Class and Gende r, An Anthology , 2nd ed., Belmont, CA, Wadswort,
1995, p. 3

Bărba ții și femeile se diferen țiază biologic și aceste diferen țe au condus la sexism ,
exprimat în religie, mituri, legi, filosofie, politică, institu ții, care se referă la „aranjamentele
sociale , politici, limbaje și practici impuse de către bărba ți și prin care se exprimă credin ța
sistematică, adesea institu ționalizată, că femeile sunt inferioare și bărba ții superiori67”.
Identitatea de gen , rezultat al unui proces complex de interac țiune între sine și ceilal ți
este interiorizarea psihologică a trăsăturilor feminine sau masculine68. Consecin țele sociale
ale identită ții de gen se reflectă în rolurile de gen (sex roluri), care se referă la a șteptările
privind comportamentul adecvat, atitudinile și activită țile bărba ților și ale femeilor. În timp ce
fermitatea sau duritatea este considerată ca tradi țional masculină, delicate țea, tandre țea sunt
calită ți atribuite cu deosebire femeilor. Identitatea de gen, implementată prin rolurile de gen
poate întăr i structura unei societă ți care diferen țiază net pozi țiile bărba ților de cele ale
femeilor. De la o societate la alta, rolurile de gen variază datorită modificării condi țiilor
economice, sociale, politice și culturale, putând fi observate diverse grade ale domina ției
masculine, de la una totală la una minimală. Diferen țele apar în patternurile socializării, prin
intermediul cărora oamenii sunt eticheta ți în virtutea sexului lor. Unele activită ți și
comportamente sunt asociate cu bărba ții, altele cu femeile.
În literatura de specialit ate anglo -saxonă pot fi întâlniț i termenii „ gendered ”, cu sensul
distingerii și evaluării diferen țiate a bărba ților și femeilor și „ gender institutions ”, însemnând
prezen ța genului în procese, practici, imagini, ideologii și distribu ția puterii în diferite
sectoare ale vie ții sociale69. „Gender polarization” se referă atât la faptul că bărba ții și
femeile din societate sunt considera ți fundamnetal diferi ți și plasa ți în două categorii reciproc
exclusive, cât și la faptul că ace ste diferen țe constituie un principiu central de organizare a
societă ții. Inegalită Țile sociale create de polarizarea de gen sunt în detrimentul întregii
societă ți, prin aceasta negându -se atât b ărbaților cât și femeilor deplina folosire a tuturor
posibili tăților, sociale și umane. „ Gender stratification ”, concept cu o mai larg ă utilizare din
anii’70 desemneaz ă orice proces de ierarhizare și evaluare a feminită ții și masculinită ții care
ilustrează, în ultimă instan ță, inegalitatea femeii din punctul de ved ere al puterii, resurselor,
presta ției și valorii prezumate.
Michael Kimmel afirma că masculinitatea și feminitatea sunt social construit e, schimbându –
se de la o cultur ă la alta, în interiorul aceleia și culturi, în timp, în cursul vie ții bărba ților și
femeilor, între și printre diferite grupuri de bărba ți și femei, în func ție de clasă, rasă, etnicitate,
sexualitate70.

66 J. Acker, „Gendered Institutions. From Sex Roles to Gendered Institutions” , în Contemporary Sociology , 21
(sept.), 1992, p. 565
67 O. Dragomir, M. Miroiu, (editoare), Lexicon feminist , Polirom, 2002, p. 317
68 Ibidem , p. 192
69 J. Acher, op. cit.

În toate societă țile poate fi sesizată prezen ța unor forme de patriarhat, la nivelul familiei,
căsătoriei, diviziunii muncii.
Ca și rasa, genul este un construct social, diferen țele de gen fiind un mijloc de a
organiza lumea socială. Rolul de bărbat sau cel de femeie afectează fiecare lucru pe care îl
face o persoană fiind, în opinia speciali știlor, cel mai complex rol pe care aceasta trebui e să-l
învețe.

5. Grupurile de orientare sexuală

În toate societă țile, cea mai mare parte a oamenilor sunt heterosexuali, dar în cadrul lor
există și gusturi și înclina ții sexuale minoritare, etichetate în diverse timpuri ca imorale sau/ și
ilegale. C onsidera ți de multe ori de către majoritate ca diferi ți și devian ți, homosexualii
constituie un alt tip de grup minoritar. Ter menul „ homosexualitate” pare s ă nu fi existat
înainte de secolul al XVIII -lea, el începând să fie folosit în jurul anului 1860, p entru a indica
o categorie de oameni afectată de o anumită devia ție de comportament.
Tipurile de comportament sexual acceptat variază de la o cultură la alta. Unele societă ți (ca Grecia
antică) au tolerat sau chiar au încurajat homosexualitatea, altele a u blamat -o și au condamnat -o.
Concep ții mai libera le apar în anii’60, dar continu ă să coexiste cu unele mai tradi ționale,dovedind
că împotrivirea fa ță de homosexuali persistă în atitudinile emo ționale ale multor oameni. La sfâr
șitul anului 1997, prevederi similare articolului 200 din România existau în 90 de țări, pe întreg
teritoriul lor sau numai în unele păr ți, într -o formulare diversă:
unele reglementau acte sexuale specifice, indiferent de parteneri, altele eviden țiau rela țiile
homosexuale.

70 M. Kimmel, „ Reading Men, Masculinity and Publishing ”, în Contemporary Sociology , No 21 (March), 1992,
p. 166 71 D. S. Eitzen. M. Baca Zinn, Social Problems , Seventh Edition, Allyn and Bacon, A.ViacomCompany, 1997,
p.252

Problema originii sociale sau genetice a homosexualită ții a dat na ștere unei bogate
literaturi. Componenta biologică nu este negată, dar tot mai mul ți speciali ști afirmă că sunt
încă multe lucruri de explicat, fiind posibil ca interac țiunea unor multiplii factori genetici c u
multiplii factori de mediu să conducă, finalmente, spre homosexualism. Dificultatea
cunoa șterii numărului real al homosexualilor (mul ți dintre ei nedeclarându – și adevărata
orientare sexuală, din dorin ța de a oferi aparen țele unui comportament heterosexu al) a dat
naștere următoarei întrebări: homosexualitatea trebuie definită strict în termeni de
comportament sau solu ția problemei este autodefinirea? Atât studiile de pionierat conduse în
1948 de Alfred Kinsey cât și cele ale echipei lui Michael T. Robert au ajuns la concluzia că
este imposibil să se afle n umărul exact al homosexualilor.

IV. Consecin țele statusului grupului subordonat.
Prejudecata și discriminarea

Relațiile grup dominant – grup subordonat se instituie î n patru situa ții principale:
migrația voluntară, migra ția involuntară, anexarea și colonianismul.

a) Migra ția voluntară

În epoca modernă și în cea contemporană s -au produs mari migra ții na ționale,
interna ționale și transcontinentale. Fenomenul migra țiilor a atins dimensiuni impresion ante în
secolul al XX -lea și la începutul secolului al XXI -lea. Emigra ția (emigran ților) indică
părăsirea unei țări în vederea stabilirii într -o altă țară iar imigra ția (imigran ților), venirea într –
o nouă țară. Persoanele care migrează într -o altă țară pot ajunge în situa ția de minoritate în
cadrul ei. În toate tipurile de mi șcări operează două seturi de for țe: push factors (factorii de
stimulare, de împingere) și pull factors (factorii de atragere). Între factorii de încurajare a
părăsirii țării de origine se numără persecu țiile religioase și factorii economici; în categoria
factorilor de atragere – dorinț a unui trai mai bun, existen ța unor rude sau prieteni care au
emigrat deja, promisiunea unui loc de muncă ș. a.
În primele două decenii de după cel de -al doilea război mondial, fenomenele
imigra ționiste în interiorul continentului european și din Europa spre America de Nord s -au
accelerat. Imigran ții din Turcia, Grecia, sudul Spaniei și al Italiei, Africa de Nord s -au
îndreptat spre R.F.G., Belgia, Elve ția, Suedia, țări care duceau lipsă de mână de lucru. Alte
țări precum Fran ța, Olanda, marea britanie au cunoscut un aflux al imigran ților provenind din
fostele colonii. Fran Ța și Germania au încercat să controleze migra ția prin intermediul unor
politici rest rictive. Un nou val migrator este provocat de transformările din Europa Centrală și
de Est după 1989 și de ini țiere a unor măsuri care au facilitat imigra ția. Peste un milion de
persoane din Europa de Est și U.R.S.S.

și-au părăsit țara de origine îndre ptându -se îndeosebi spre German ia și într -un procent mai mic
spre Fran ța, Austria, Elve ția și Suedia. În 1990 instalarea străinilor era un fenomen destul de nou
în Spania, Portugalia, Grecia, dar evenimentele din Iugoslavia și Albania au schimbat situa ția.

În mare parte, migran ții sunt sau devin lucrători, ajungând s ă presteze, în general,
activită ți mai pu Țin calificate și să fie percepu ți uneori ca o concuren ță pentru lucrătorii din
țara-gazdă. Pe de o parte, migra țiile transna ționale antren ează dezvoltarea intoleran ței, a
tensiunilor etnice, lingvistice, religioase. În condi țiile în care imigrantul este văzut ca fiind
altfel, diferit, străin, pot apare manifestări de xenofobie, rasism, etnicism, fundamentalism.
Pe de altă parte însă, imigra ția antrenează și un proces de transculturalizare, un schimb
de valori și de institu ții, de forme de sociabilitate și de idei, de limbi și religii, determinând
multiplicarea formelor și practicilor culturale, istoriilor și tradi țiilor, alterită ților și
diversită ților72.
De la sfâr șitul războiului și pân ă la sfâr șitul anilor’60, imigra ția era văzută ca un factor de
reglare conjuncturală a pie Ței muncii. Modelul migratoriu care a predominat în Elve ția și
R.F.G. a fost acela al „ migra țiilor turnate ”, presupun ând întoarcerea în ț ară a străinilor, după
scurte perioade de muncă. Alăturându -se eforturilor europene și mondiale de control al
presiunii migratorii exercitate asupra sa de persoane venite din Iugosla via, Turcia, Africa,
Asia etc., Elveția a conce put „ modelul celor 3 cercuri ”: a) cercul interior (libera circula ție) al
persoanelor din U.E. și AELE, care beneficiază de abolirea progresivă a unor limitări ale
politicii fa ță de străini pe pia ța muncii; b) cercul median, al persoanelor calificate, veni te din
S.U.A., Canada sau chiar din țări ale Europei Centrale și de Est, care beneficiază de
simplificări de ordin administrativ, facilitări privind perfec ționarea profesională sau
integrarea, în cazul celor interesa ți; c) cercul exterior, al speciali știlor foarte califica ți.
Conform prevederilor statului elve țian, țările privilegiate la imigrare trebuie să corespundă
unor criterii precise: să recunoască și să respecte efectiv drepturile omului; să apar țină unei
aceleia și culturi, marcată de valorile europe ne; să aibă condi ții de via ță similare; să aibă
raporturi comerciale și economice de lungă durată cu statul elve țian; să aibă bune rela ții
tradiționale în materie de recrutare a for ței de muncă.
Creșterea fluxurilor migratorii după 1989 a antrenat amplifi carea unor manifestări de
intoleran ță și rasism. Au apărut sau și-au intensificat activitatea o serie de partide sau organiza Ții
de dreapta, sus ținute de o parte a popula ției din țările respective: L iga Lombardă, cu o puternică
suținere a electoratului din Nordul Italiei, Partidul Libertă ții din Austria, Frontul Na țional din
Franța, partidul de dreapta populist Lista Pym Fortuyn ș.a. Unul din punctele programatice ale
LPF din Olanda, țară în care o persoană din 10 provine din afara ei a fost lupta împotriva
imigra ției, implicând închider țea grani țelor, stoparea reîntregirii

72 O. Ianni, „ Il migrante comme attore sociale ”, în Affari Sociali Internazionali , Franco Angeli s.r.l., Milano,
trimestriale – anno, XXIX, N o 3, 2001, pp. 147 -148

familiilor și a acordării dreptului de azil. În programul cu care s -a prezentat în alegerile din
2002 până la cele din 2017, Frontul Na țional a înscris obiectivul stopării și, ulterior, inversării
fluxului de imigran ți.

b) Migra ția involuntară

Migra ția involuntară pr esupune mi șcarea for țată a popula ției într -o altă societate, în care
ea va avea statutul unui grup subordonat.

c) Anexarea

În timpul războaielor sau ca un rezultat al acestora, na țiunile încorporează sau anexează
teritorii în care popula ția indigenă, d ominantă în vechea societate poate ajunge în situa ția de
grup minoritar. După anexare, puterea dominantă suprimă de regulă limba și cultura
minorităț ii iar minoritatea încearcă să -și păstreze identitatea culturală. Colonialismul (cea mai
frecventă cale de instituire a domina ției unui popor asupra altuia) a avut drept consecin ță
subordonarea politică, economică, socială, psihologică, pe o lungă perioadă de timp. Chiar
dacă în an ii’80 colonialismul a început s ă fie un fenomen al trecutului, pentru multe din
fostele colonii, tranzi ția către o conducere realizată cu for țe proprii constituie un proces
complex și de durată, datorită dependen ței economice, tehnice, manageriale fa ță de na țiunile
dezvoltate care le men țin într -o pozi ție subordonată prin neocolonialis m.
Consecin țele statusului subordonat sunt exterminarea , expulzarea , secesiunea ,
segregarea , fuziunea sau asimilarea . Exterminarea – eliminarea unui grup – este un mod
extrem de comportament fa ță de acesta. Apărut după cel de -al doilea război mondial pent ru a
indica distrugerea fizică a unei popula ții prin exterminare, dezrădăcinare, dispersie, termenul
„ genocid ” este curent utilizat cu referire la Holocaust, în care au pierit 6 milioane de evrei
europeni, 200.000 de țigani și alte minorită ți etnice. Însă el poate fi aplicat și politicii
americanilor fa ță de indieni în secolul al XIX -lea, ac țiunilor guvernului turc de exterminare a
majorită ții armenilor din 1915, ale osta șilor din Croa ția împotriva sârbilor, între 1914 -1944
sau celor ordonate de Stalin, de deportare a tătarilor, kalmucilor, balkarilor, cecenilor,
ingușilor și a altor popula ții. „ Genocidul de frontieră ”, rezultat al cuceririlor teritoriale sau al
modificării grani țelor este o altă formă de genocid, men ționată de John Mc. Garry și Brendan
O’Leary73.
Grupul dominant poate expulza o minoritate, for țând-o s ă -și părăsească țara sau numai
unele zone ale ei (cazul indienilor americani, de exemplu). Atunci când un grup se separ ă pentru
a forma o nouă naț iune sau se mută în spa țiul uneia deja cons tituite, unde devine dominant, el
încetează de a mai fi o minoritate. Dacă secesiunea este rezultatul unor în țelegeri bilaterale, păr țile
implicate ajungând la un consens privind înf ăptuirea ei, această metodă

73 J. Mc Garry, B. O’Leary (eds.) The Poli tics of Ethnic Conflict Regulation. Case Studies of Protracted Ethnic
Conflicts , Routledge, London – New York, 1993

poate fi calea cea mai bună de rezolvare a unor conflicte comunitare prelungite74. Segregarea
(deși rareori completă) înseamnă separarea fizică a două grupuri de popula ție în ceea ce
prive ște locul de muncă, reziden ța, func țiile sociale. Pierre L. Van den Berghe ( Race and
Ethnicity: Essays in Comparative Sociology , 1970) identifica 3 niveluri ale segregării în
perioada apartheid -ului în A frica de Sud: macrosegregarea (segregarea unor popula ții în
teritorii separate – rezerva ții), mezzosegregarea (segregarea albilor de nonalbi în cartierele de
locuit) și microsegregarea (segregarea locurilor publice). În anumite cazuri, membrii grupului
minoritar s -au separat voluntar de majoritatea dominantă de teama unor represalii sau din alte
rațiuni. Ș i în marile ora șe europene există segregare, ca urmare a concentrării unor popula ții
sărace, constituite adesea din imigran ți și caracterizate printr -o rată înaltă a șomajului,
nsuccesului școlar, delincven ței ș.a., în zonele urbane periferice. În Fran ța, de exemplu, s -a
vorbit despre necesitatea conceperii și aplicării unor politici „anti -getto”.
Fuziunea descrie rezultatul combinării grupului majoritar c u cel minoritar și constituirea
unui nou grup, cultural distinct fa ță de cele ini țiale. De și ea nu reclamă în mod obligatoriu
căsătoriile mixte, este foarte asemănătoare procesului amalgamării – al combin ării prin
intermariaj a grupurilor dominant și subo rdonat, având ca rezultat un nou grup. Termen ul
melting -pot uman (creuzet), larg răspândit în prima parte a secolului al XX -lea și indicând
nașterea unei noi identită ți culturale prin integrarea voluntară a fiecărui individ sau grup în
colectivitatea na țională a alimentat credin ța în misiunea Americii de a distruge diviziunile
artificiale din interiorul societă ții și de a crea o singură umanitate. Unii autori însă au eviden țiat
redusa bunăvoin ță a grupului dominant în ceea ce prive ște primirea în acest „mi xing bowl” a
nativilor americani, hispanicilor, evreilor, asiaticilor sau romano -catolicilor irlandezi. Procesul
prin care un individ sau grup î și abandonează tradi ția culturală pentru a deveni parte a unei culturi
diferite a fost numit asimilare. Speciali ști ca H. M. Bash, W. M. Newman, Ch. Hirschman ș.a. au
subliniat că asimilarea comportă atât un efort activ al individului apar ținând grupului minoritar în
direc ția pierderii tuturor credin țelor sale și actelor distinctive, cât și acceptarea lui completă d e
către majoritatea domina ntă. Potrivit teoriei asimilț ionismului, modernizarea, industrializarea,
educa ția primită în școlile publice duc la eliminarea diferen țelor etni ce, diversele grupuri ajungând
să împartă o cultură comună și să aibă un acces egal la oportunită ți. În 1950, Robert Park ( Race
and Culture ) formula conceptul „ ciclu al rela țiilor rasiale ” (race relation cycle), implicând
contactul interg rupuri iar apoi competi ția, adaptarea și asimilarea. Într -un studiu publicat în
197575, Milton Gordon încerca să schi țeze o teorie generală a rela țiilor grupurilor rasiale și etnice,
eviden țiind factorii psihologici și societali cauzatori ai proceselor asimilării. Pentru teoria lui
cauzală, în dezvoltarea variabilei dependente (rezultat), el sugerează un c onstruct cu 4
subvariabile: tipul de asimilare (cultural versus structural); gradul asimilării totale (scorurile
pentru subtipuri); gradul de conflict (conflictele intergrupuri și conflictul majoritate -minoritate);
gradul de acces la recompensele societale (o variabilă egalitate).

74 L. Salat, Multiculturalismul liberal , Polirom, 2001, p. 56
75 M. Gordon, „ Toward a General Theory of Racial and Ethnic Group Relations ”, în N. Glazer and D. P.
Moyniham (eds.), Etnicity, Theory and Experience , Cambridge, Mass., Howard University Press, 1975

În concep ția sa, opera ționalizarea acestui concept putea duce la evaluarea pozi țiilor etnice în
societate, identificându -se o asimi lare înaltă, medie sau scăzută, într -un construct care
include informa ția cu privire la o serie de variabile precum factorii structurali și culturali,
conflict și putere. Gordon clasifică variabilele independente relevante în categorii precum
dezvoltarea biosocială, procesul interac țiunii și categoriile sociale. Al ți autori însă apreciază
că operaționalizarea ecua ției propusă de Gordon pentru detectarea asimilării ar fi mult prea
dificilă76.
Perspectiva asimila ționistă are tendin ța, conform unor opinii, de a devaloriza culturile
străine și a o „tezauriza” numai pe cea dominantă. În S.U.A., sol uția asimila ționistă a
conflictului alb -negru a fost văzută de multe ori ca dezvoltare a consensului în jurul valorilor
albe americane. Substan ța termenilor „ core-society ” sau „ core culture ”, aplica ția culturii
dominante, în care membrii grupului minorit ar se străduiesc să fie asimila ți este constituită din
albi, protestan ți și valorile clasei de mijloc77. Dacă în anii’30 ai secolului al XIX -lea Alexis
de Tocqu eville îi numea pe americani „anglo -americani”, în 1965, Milton Gordon descria a
similarea ca „ anglo -conformitate”.

Uneori, termenul acultura ție (adaptarea unui individ sau grup la noul mediu socio –
cultural, internalizarea normelor și valorilor noii culturi) serve ște la disimularea ac țiunilor de
asimilare. Cercetările având ca obiectiv studierea at itudinilor de ac ultura ție, modificările
comportamentale și stresul de acultura ție au eviden țiat existen ța a numeroase diferen țe în privin ța
modului de adaptare a diver șilor indivizi și grupuri. Uneori asimilarea este generatoare de
marginalitate, fie ca r ezultat al na șterii, fie ca rezultat al procesului de asimilare. Asimilarea poate
fi afectată de atitudinea grupurilor dominant și subordonat precum și de natura grupului
minoritar. S -a constatat că ea este mult mai lentă în condț iile nereceptivită ții majo rității sau a
refuzului respingerii propriei culturi și comportamentelor specifice de către minoritate, în
favoarea celor ale societă ții dominante.
Între principalii factori care încurajează sau descurajează asimilarea, Richard Schaefer
menționează:
a) similaritatea fizică și culturală a celor două grupuri, majoritar și minoritar;
b) dorin ța minorită ții de a se asimila și bunăvoin ța majorită ții de a permite asimilarea;
c) natura concentrată sau dispersată a a șezării minorită ții;
d) sosirea mai mult sau mai pu țin recentă și proximitatea patriei78.
În condi țiile în care se manifestă o presiune asimila ționistă și ea este una de durată, se
poate ajunge la manifestări explozive și violente de afirmare a separatismului, a șa cum s -a
întâmplat în Uganda, Burma, Sudan și Irak79. O altă solu ție propusă în societă țile
contemporane a fost aceea a integrării.

76 S. Jenkins, „ Ethnicity: Theory Base and Practice Link ”, în C. Jacobs, D. D. Bowles, eds., Ethnicity and Race ,
Critical Concepts in Social Work , National Associat ion of Social Workers, 1998, p. 146
77 R. T. Schaefer, op. cit. , p. 43
78 Ibidem , pp. 45, 46
79 L. Salat, op. cit., p. 61

Pluralismul , care pleacă de la recunoa șterea dreptului la diferen ță presupune respectul
reciproc al diferitelor grupuri ce coexistă în interiorul unei societă Ți pentru cultura fiecăruia, în
absen ța ostilită ții sau a prejudecă ților. Afirmarea de sine nu implică înjosirea celuilalt; minoritarul
nu mai este văzut ca un deviant care trebuie pedepsit, nici ca un bolnav care trebuie vindecat și
nici ca un anormal care trebuie ajutat80. El este „celălalt”, caracterizat printr -un ansamblu de
trăsături fizice sau habitudini culturale, generatoare a unei sensibilită ți, a unor gusturi și
aspira ții proprii.
Ideea conform căreia diversitatea societ ăților europene nu î și are rădăcinile în istorie, ci este
un efect al migra țiilor europene din anii’70 -’80 a ridicat problema i dentită Ții individuale și
colective, a rela țiilor dintre oameni, a capacită ții lor de a se respecta reciproc și de a -și respecta
libertatea. François Audiger ( „La dimension européenne en géographie” ) remarca faptul că
multiplicarea schimburilor, circula ția intensă a persoanelor și ideilor pune în discu ție concep țiile
tradiționale despre identitatea individuală și colectivă, care n u pot fi definite într -un mod rigid și
totalizant, în raporturi de opozi ție și de excludere fa ță de alte grupuri și alți indivizi. Ideea de
interculturalitate s-a dezvoltat în Europa în condi țiile în care Consiliul Europei și C.E.E. au
conștientizat efecte le cre șterii demografice a popula ției străine asupra caracterului plurietnic și
pluricultural al societă ților continentului.

80 R. Breton, op. cit.
81 Societă Ți pluriculturale și interculturalism , pp. 24, 28

În cadrul unei societă ți, diferite grupuri minoritare au de suferit ca urmare a plasării
arbitrare în ierarhia socială, confruntându -se cu prejudecata și discriminarea. Ierarhizarea
averii, prestigiului, puterii indică un aranjament structurat al grupurilor de popula ție, care
poate contribui la perpetuarea inegalită Ții puterii și a recompenselor, influen țând tratamentul
indivizilor sau al grupurilor.
Prejudecata, care se referă la sentimente obiective, este o atitudine ce nu coincide în
mod necesar cu discriminarea – comportament d eschis sau tratament inegal implicând de
regulă ac țiuni negative (de și este posibilă și o discriminare pozitivă, în favoarea unui grup).
Dobândite adesea în copil ărie, prejudecă țile se pot dezvolta la orice vârst ă, ca urmare a unui
rău tratament al persoa nelor din partea altora sau ca rezultat al competi ției intergrupuri.
Opiniile preconcepute, remarca Anthony Giddens, se bazează de multe ori pe conven ții
verbale și sunt rezistente la schimbare, chiar în fa ța unor informa ții noi82.
Indivizii pot manifesta prejudecă ți pozitive despre grupurile cu care se identifică și
prejudecă ți negative despre celelalte. În unele cazuri și grupurile minoritare se displac unele
pe altele.

Teoria etichetării (labeling theory) al cărei creator este sociologul american Howar d
Becker a încercat să releve rolul stereotipurilor în formarea prejudecă ților și manifestarea
discriminării, să explice de ce unii oameni sunt considera ți diferi ți sau mai pu țin valoro și decât
alții, de ce unii sunt văzu ți ca devian ți. R. T. Schaefer nume ște tendin ța unor indivizi de a
răspunde și acționa pe baza stereotipurilor (predispozi ție care poate duce la validarea falselor
defini ții) profe ție autorealizată (self fulfilling prophecy), ciclu al gândirii negative, al propriei
gândiri pesimiste 83. În anumite situa ții, se poate răspunde și acționa în conformitate cu
stereotipurile, o persoană sau un grup descris ca având caracteristici specifice începând să dea
dovadă de ele. Grupurile minoritare descoperă că le este permis să ocupe numai locuri de munc ă
prost plătite, cu un prestigiu scăzut și cu slabe șanse de promovare, scuza societă ții dominante
fiind aceea că unor astfel de minorită ți le lipse ște abilitatea realizării în pozi ții mai importante și
mai profitabile. Indivizilor apar ținând grupurilor mi noritare etnice și rasiale, scrie R. T. Schaefer,
le este negată pregătirea necesară pentru a deveni oameni de știință, medici etc., fiind văzu ți
numai în slujbe inferioare sau, în cel mai bun caz, realiza ți în lumea spectacolului și a sportului.
Diverse a nalize au arătat că anumite grupuri au un status inferior datorită faptului că ele
sunt „deficiente” în anumite privinț e, lipsindu -le importante trăsături biologice (inteligen ță
scăzută), structurale (slabe legături de familie), culturale (cultura sărăciei , de exemplu).
Varianta Biological Deficiency , reprezentată de Arthur Jensen, Richard Herrnstein, Charles
Murray ș.a. reia ideea mai veche a inferiorită ții ca rezultat al unui defect genetic, a unor
trăsături ereditare. Însă, în general, teoriile deficien ței biologice nu sunt acceptate de

82 A. Giddens, op. cit. , p. 235
83 R. T. Schaefer, op. cit. , p. 2

comunitatea științifică deoarece nu există eviden țe categorice ale inferiorită ții intelectuale a unor
grupuri rasiale. Varianta Cultural Deficiency (Daniel P atrick Moynihan ș.a.) pune accentul pe
caracteristicile culturale mo ștenite din trecut, din genera ție în genera ție, plasarea minorită ților
rasiale în poziț ii subordonate fiind explicată prin background -ul specific, moral și cultural,
considerat responsabil pentru unele defecte (vicii) din modul lor de via ță. În perspectiva
teoriei bias-ului (Bias Theory) blamul cade asupra prejudecă ților membrilor grupului
majoritar84. În opinia lui Gunnar Myrdal perpetuarea statutului social al minorită ții din
genera ție în genera ție este determinată de existen ța unui adevărat cerc vicios: prejudecă țile
constituie sursa unor acț iuni discriminatorii care conservă acest status și statusul inferior
întăre ște stereotipurile negative, justificând prejudecă țile majorită ții.
Alți autori însă au ajuns la concluzia că discriminarea rezultă, în bună parte, din
judecă țile gre șite ale majorită ții, din modul de organizare a societă Ții care amprentează
credinț ele popula ției. Adep ții perspectivei discriminării structurale ( Structural Discr imination
Theory ) au criticat ambele teorii, acuzându -le de ignorar ea sistemului economic și politic ce
domină și opresează minorită țile, afirmând că inegalitatea și subordonarea este, de fapt, un
rezultat al constrângerilor externe, opuse factoril or cul turali interni. În consecin ță, analiza
trebuie deplasată de la indivizi la institu țiile publice și la practicile care crează și perpetuează
rasismul85.

Potrivit teoriei adaptării (H. Roy Kaplan ș.a.) minorită țile etnice s -au adaptat atât de
mult la sărăci a și inferioritat ea lor naturală încât situaț ia în care se află a devenit o a doua lor
natură. În consecin ță, încercarea de a o schimba ar fi un lucru imposibil și nedrept.
Aceea și rezisten ță față de schimbarea socială demonstrează teoria jocului cu sumă zero
(zero sum game), sus ținută, între al ții, de Jack Lewin. Într -o societate competitivă, cu toate
locurile ocupate, lupta pentru un status superior este un joc al cărui rezultat este o sumă zero:
numărul de locuri câ știgate de cei frustra ți este egal c u numărul de locuri pierdute de cei
avantaja ți, astfel încât, orice tentativ ă de a învinge în această competi ție este un fapt injust.
John Dollard ș.a. arătau în 1939 ( Frustration and Agression ) că, în general, out -grupurile
percepute ca diferite și fiin d mai vulnerabile în compara ție cu in -grupul devin țintele agresivită ții
cauzate de frustrare, în special în perioadele de criză și recesiune economică. Denumirea pe care a
primit -o această teorie – a țapului ispă șitor (Scapegoating Theory) este inspirată din Biblie
(Leviticul, 16:20 -22) unde se arată că evreii au trimis în pustiu un țap pentru a duce cu sine , în
mod simbolic, păcatele, „f ărădelegile” oamenilor. Bruno Bettelheim, Morris Janowitz ș.a. sus țin
că o persoană, în loc să se considere vinovată pen tru e șecul ei transferă responsabilitatea asupra
unui grup vulnerabil care devine „ țapul ispă șitor”, întruchipat de un grup rasial, etnic, religios.
Deși această teorie eviden țiază existen ța prejudecă ții, ea nu oferă explica ții suficient de pertinente
privind motiva ția alegerii unui anumit grup în calitate de obiect principal al manifestării
frustrărilor și nu a canalizării ei spre obiectul real.

84 D. Stanley Eitzen, E. Baca Zinn, op. cit. , p. 231
85 M. Parenti, Power and Powerless , 2nd ed., St. Martin’s P ress, New York, 1978, p. 24

În multe țări, în diverse timpuri, evreii au fost plasa ți în situa ția de „ț ap ispă șitor”.
Antisemitismul reprezintă una dintre formele de intoleran ță na țională, religioasă, fa ță de
persoanele de na ționalitate evreiască. În dec ursul istoriei, el a cunoscut mai multe forme:
prejudecă ți de ordin religios și psihologic, politici ale organelor de stat vizând deportarea evreilor,
exterminarea fizică (genocidul). Rădăcinile lui istorice se pot afla în antichitate, atunci când
evreii, datorit ă diasporei s -au stabilit în diferite țări, cu un statut de minoritate na țional -religioasă.
Religia lor (iudaismul, cu particularită țile sale de cult și stilul de via ță) și autoproclamarea ca
„popor ales” au f ăcut ca evreii să se diferen țieze net de popula ția autohtonă. Dar antisemitismul
reprezintă și un proces social, folosit pentru instigarea conflictelor economice, politice. De -a
lungul timpului, el a fost alimentat de probleme de ordin religios și etnic și într -un mod con știent
folosit la a țâțarea disensiunilor. Antisemitismul de ordin social – religios a fost considerat cea ma i
proeminentă formă a antisemitismului. Vl. Soloviov, N. Berdeaev, Gh. Fedotov identificau câte va
tipuri importante de antisemitism, care se pot îmbina, sus ținându -se re ciproc: a) antisemitismul
afectiv, cu r ol deosebit în mi șcările antisemite; b) antisemitismul rasist; c) antisemitismul
economic și politic; d) antisemitismul religios86. Sfâr șitul secolului al XIX -lea s -a caracterizat
prin apari ția unor partide și mișcări antisemite. În anii premergători primului război mondial
influen ța partidelor antisemite din Europa Centrală și de Vest slăbe ște, antisemitismul fiind mai
activ în rândurile cer curilor catolice. Ea se intensifică în perio ada interbelică, în majoritatea
țărilor din această zonă instalându -se la guvernare part ide cu v ădită tendin ță antisemită. După cel
de-al doilea război mondial, antisemitismul cunoa ște un regres însă, în ul timii ani, el s -a
manifestat în ț ările arabe și ale Europei de Est. Fenomenului i s -au descoperit rădăcini în cultura
politică a zonei, miturile istorice și culturale, în locul ocupat de problema evreiască în istoria
politică și culturală a diferitelor țări, în persisten ța și gradul de răspândire al stereotipurilor
antisemite. Cel mai fr ecvent, manifestările de antisemitism au fost un rezultat al procesului
reevaluării politicilor și comportamentelor unor lideri na ționali din trecut. Adesea, antisemi ți sunt
membri ai unor partide politice care evită exprimarea deschisă a antisemitismului lor datorită
necesită ții păstrării bunelor rela ții cu mass -media și opinia publică sau cu guvernele occidentale.

86 Vl. Soloviov, N. Berdeaev, Gh. Fedotov, Creștinism și antisemitism , Editura Humanitas, Bucure ști, 1992

Speciali știi au încercat să id entifice trăsăturile personalită ții influen țate de prejudecă ți (sau
înclinate spre a avea prejudecă ți). The Authoritarian Personality , edi tată în 1950, cuprinzând
cercet ările unui colectiv constituit din Else Frenkel -Brunswik, Daniel J. Levinson, Nevitt R.
Sanford și coordonat de Theodore Adorno a devenit o lucrare de referin ță pentru multe domenii.
Utilizând metode psihometrice, proie ctive, clinice și interpretând mai mult de 2000 de răspunsuri,
autorii ei au relevat caracteristicile personalită ții autori tare: 1) aderen ța la valorile conven ționale;
2) acceptarea necritică a autorită Ții; 3) preocuparea ei pentru putere; 4) agresivitatea fa ță de cei
care nu se conformează normelor de convie țuire socială sau nu se supun autorită ții87. Acest tip de
autoritate se dezvoltă din copilărie, în condi țiile unei discipline severe. A dorno a subliniat strânsa
corel ație dintre autoritarism și etnocentrism.
Situată la nivelul judecă ților cognitive și al reac țiilor afective, prejudecata înseamnă
respingerea unei persoane a parținând unui alt grup, faț ă de care se manifestă sentimente negative.
Gordon Allport definea prejudecata ca atitudine negativă sau predispozi ție de a adopta un
comportament negativ fa ță de un grup sau fa ță de indivizii care îl compun, fundamentată pe o
generalizare eronată și rigidă (pe credin țe stereotipate). Sexismul este prejudecata cu privire la
femei sau bărba ți; antisemitismul exprimă prejudecata fa ță de evrei; rasismul este prejudecata fa ță
de persoanele care fac parte dintr -o altă rasă. Normele pr ejudecă ții sunt adânc înr ădăcinate în
conflictele istorice vechi de secole, aduse de multe ori într -o țară „ca parte a bagajului
imigrantului” 88. Toate prejudecă țile sunt învă țate, ca produse ale socializării ele reflectând norme
culturale și subcultural e. Atitudine inflexibilă, prejudecata se constituie pe baza unei singure
caracteristici și ia forma supracategorizării (overcategorization). Din ansamblul caracteristicilor
unui individ sau grup, ea le izolează numai pe unele dintre ele. Potrivit unor opin ii, o atitudine
reflectă prejudecata numai dacă violează normele societă ții. Potrivit altora, încercările de
formulare a unei defini ții constituie strădanii inutile, prejudecata având, de fapt, mai mult e
dimensiuni: prejudecă țile albilor împotriva negrilo r existente în Marea Britanie nu sunt identice cu
cele existente în S.U.A.; prejudecă țile împotriva evreilor au avut puncte de similaritate și de
diferen țiere în diverse țări sau zone ale lumii; prejudecata măsurată prin California F. Scale,
utilizată în s tudii privind autoritatea nu este aceea și cu prejudecata măsurată prin Scala distan ței
sociale a lui Bogardus, prin Scala anomiei a lui Srole sau prin Scala lui Kaufman, referitoare la
status.

87 Cf. R. T. Schaefer, op. cit. , p. 61
88 R. Dean Peterson ș.a., Social Problems: Globalization in the Twenty –First Century , Prentice -Hall, Saddle
River, New Jersey, 1999, p. 355

Atitudinile ostile fa ță de minorită ți au fost divizate de Michel Banton în două tipuri generale:
a) prejudecata rezultată din procesele car e sus țin atitudinea unui individ izolat; b) prejudecata
împărtă șită, rezultată din procesele care au loc la nivelul membrilor societă ții sau
subsocietă ții.
Prima este descrisă ca înrădăcinare a unor slăbiciuni a unei persoane, cealaltă este
numită etnocen trism. În pofida diferitelor etichete utilizate (precum prejudecată și antipatie),
importante sunt numai două: primul tip de prejudecată este impermeabil la „testarea
realită ții”; al doilea tip este mai puț in rigid. Etnocentrismul este mai mult o atitudine
generalizată, dobândită de indivizi prin educa ția lor, decât o tr ăsătură caracteristică a acestora.
El poate fi definit, arată Banton ca tendin ța de a prefera oamenii ce apar țin propriei na țiunii,
de a vedea lucrurile de pe pozi ția acesteia și de a acorda o valoare scăzută altor na țiuni.
Etnocentrismul reune ște o serie de cercuri concentrice: individul aflat în pozi țiile de mijloc
plasează alte grupuri la diferite distan țe în raport cu el, în strâns ă legătură cu informa țiile
obținute despre acestea89.
Prejudecata este exprimată în mod frecvent prin folosirea unor denumiri denigrative
pentru persoana care apar ține grupului minoritar. În cazul raselor sau al etniilor se recurge la
porecle batjocoritoare .. Tot o atitudine denigrativă poate fi considerată și folosirea unui mod
condescendent de adresare către cineva, sau de vorbire despre cineva: „pentru o femeie, x se
descurcă bine”, de exemplu. O convingere bazat ă pe prejudecată conduce la o respingere
categorică.
Între func țiile prejudecă ților, Jack Levin și William C. Levin90 menționau pentru grupul
majoritar pe acelea de men ținere a ocupa țiilor privilegiate, de păstrare a unei puteri mai mari
a membrilor lui, iar pentru grupul minoritar pe cele de men ținere a solidarită ții în interiorul
grupului și de redu cere a competi ției în unele arii ale locurilor de muncă.
Cercetările efectuate în Marea Britanie de Mark Abrams au eviden țiat următoarele
concluzii: femeile au mai pu ține prejudecă ți decât b ărbații, cele mai multe prejudecă ți se
constată la persoanele în vârst ă de 45 -54 de ani; cel mai jos nivel al intensită ții lor se
înregistrează la categoriile sub 35 de ani și peste 65 de ani; stratul inferior al clasei de mijloc
și muncitorii manuali dovedesc un grad extrem al prejudecă ților, în timp ce profesioni știi,
managerii, muncitorii necalifica ți sau semicalifica ți se plasează mai jos; cei care îi votează de
obicei pe conservatori au mai multe prejudecă ți decât aleg ătorii laburi știlor și liberalilor91.

89 M. Banton, Racial Minorities , Fontana/Collins, London 1972, pp. 102 -104
90 Jack Levin, William C. Levin, The Functions of Prejudice , 2nd, Harper and Row, New Yoek, 1982
91 Cf. M. Banton, op. cit. , p. 110

Prejudecata operează prin intermediul gândirii stereotipe, ceea ce înse amnă după A. Giddens
a gândi î n termenii unor norme fixe și inflexibile. Deseori, stereotipia este strâns legată de
mecanismul psihologic al substitu ției, în care sentimentele de ostilitate și de furie sunt
îndreptate spre obiecte care, în realitate, nu se află la originea lor. Termen ul „stereotip” a fost
folosit pentru prima dată în 1922 de Walter Lippman (Public Opinion) care inten ționând s
ă indice rigiditatea concep țiilor referitoare la grupurile sociale l -a preluat de la tipografi.
Însă, studiul sistematic al stereot ipurilor este inaugurat în 1933 de către David Katz și
Kenneth Braly’s. O definiț ie larg acceptată consideră stereotipurile un ansamblu de
convingeri cu privire la caracteristicile personale, trăsăturile de personalitate și de
comportament spec ifice unui grup de oameni. Stereotipurile sunt originate în societate și cu
ajutorul lor se poate exprima natura raporturilor dintre diferite grupuri sau diferite na țiuni.
Ele se pot perpetua, furnizând premisele pe care se fu ndamente ază
comportamentele. Cercetările au eviden țiat caracterul de autoconformare a lor92. P.G.
Devine și S.M. Baker realizau o distinc ție între cei care rămân fideli convingerilor dobândite
în copil ărie și cei care dovedesc convingeri alternative (simpla cunoaștere a stereotipurilor
culturale). Mediul educativ și cultural (familia, școala, institu țiile religioas e, sindicatele,
diversele asociaț ii și organiza ții, media, tradi țiile existente în societate) sunt poten țiale surse
generatoare de stereotipuri și prejudecă ți, cu rol important în determinarea percep ției despre
ceilal ți, despre un individ sau un grup diferit.
Subliniind posibilitatea comiterii unor erori importante și a manifestării unor
comportamente necorespunzătoare datorate stereotipurilor, Donald Campbell ( Stereotypes
and the Perception of Group Differences , 1967) men ționa între efectele lor negative:
supraestimarea diferen Țelor dintre grupuri, subestimarea varia țiilor din interiorul unui grup,
distorsionarea realită ții, justificarea a ostilită ții sau opresiunii.
Folosirea curentă a stereotipurilor asigură persisten ța prejudecă ții. Unele stereotipuri
care dispar sunt înlocuite cu altele. În urma organizării a diverse ac țiuni și a exprimării
protestului, anumite grupuri, anterior apreciate ca docil e, slabe, lene șe, au ajuns să fie
percepute ca agresive. Ș i grupurile minoritare pot exagera imaginile despre ele însele, în
general pozitive dar și negative. Rez ultatele Etnobarometrului „Relaț iile interetnice în
România”, din anul 2000, al Centrului de C ercetare a Rela Țiilor Interetnice din Cluj arătau că

92 R. Y. Bourhis, J -F Leyens(coord), Stereotipuri, discriminare și rela Ții intergrupuri , Polirom, 1997, p. 112

românii se v ăd ospitalieri, de treabă, sârguincio și, în timp ce maghiarii îi văd ca r eligio și,
supersti țioși, ipocri ți (nerespectându – și promisiunile fa ță de minoritatea maghiară) și uni ți
(măsurând capacitatea de a acț iona în comun împotriva grupului lor). Anumite stereotipuri se
dezvoltă în afara condi țiilor reale. Astfel, potrivit Noul ui Testament, unii evrei au fost
responsabili de moartea lui Iisus. Din cauza acestui fapt, to ți evreii sunt eticheta ți „uciga și ai
lui Iisus”. Unele activiste ale mi șcării de emancipare a femeilor erau lesbiene; rezultatul –
toate femeile care doresc eman ciparea sunt lesbiene. Stereotipurile joacă un rol important în
procesul numit self-fulfilling prophecy . Pentru a ob ține conformarea la stereotipuri și, în
conseci ță, dovada validită ții lor, un grup dominant poate recurge și la presiune. Grupul
confruntat cu presiunea ajunge să aibă sentimente de auto -dispre ț, auto -ură și să dovedească
un grad mai scăzut de auto -stimă.
Prejudecata poate fi mai mare fa ță de un grup anume, decât fa ță de altul. Pentru
aprecierea diferen țelor s -au utilizat diverse scale, dintr e care cea mai cunoscută (folosită și
astăzi cu diverse adaptări, inclusiv de către cercetătorii români), este scala de m ăsurare
empirică a distan ței sociale a lui Emory Bogardus (Bogardus Scale).
La formarea și men ținerea prejudecă ților pot contribui su prageneralizarea, aspectele
negative stocate în memorie, judecă țile polarizate și corelarea iluzorie93. Atunci când oamenii
interac ționează cu alte grupuri decât acelea din care fac ei parte sunt predispu și spre
generalizări care pleacă de la comportamentu l unui singur individ. Astfel, dacă un arab nu se
comportă civilizat, un român ar putea concluziona c ă to ți arabii sunt neciviliza ți;
comportamentul similar al unui român nu va antrena, probabil, o asemenea concluzie despr e
români, în general. Oamenii î și amintesc mai bine faptele pe care se sprijină stereotipurile lor
și faptele criticabil e, mai curând decât faptele poz itive ale unui grup exterior. Cu timpul,
persisten ța stereotipurilor referitor la acesta contribuie la men ținerea prejudecă ții. Evaluarea
grupurilor exterioare variază mult, de la o situa ție la alt a. Dacă nu există decât o cunoa ștere
sumară a ceea ce este cu adevărat celălalt grup, individul poate fi subiectul unei deplasări de
judecată polarizată. Putem avea judecă ți necorespunzătoare în le gătură cu prezen ța simultană a
două evenimente sau caracteristici. De exemplu, dacă se consideră că maghiarii sunt obtuzi și
închi și, refuzând oric e contact cu nemaghiarii, exist ă tendin ța de a re ține orice informa ție care
vine în întâmpinarea acestei cred ințe și de a respinge orice informa ție care ar descrie un
comportament deschis și cooperativ al vreunui maghiar fa ță de un român, într -o anumit ă
împrejurare. Rezultă o supraestimare în a șteptările indivizilor cu privire la asocierea între
două evenimente s au caracteristici. Dacă vreun maghiar și-ar exprima dorin ța de a face parte
dintr -o asocia ție având ca scop apr opierea diferitelor grupuri etn ice, există riscul de a fi
considerat dubios sau chiar de rea credin Ță.
Prejudecă țile negative privind grupurile minoritare reflectă atitudinea conservatoare,
rezisten ța față de schimbarea socială . Procesele și tehnicile de con știentizare au ca scop
sensibilizarea membrilor grupului cu privire la influen țele opresive exercitate asupra lor,
dezvoltarea unui sentiment de solidaritate și de putere colectivă și a unui mijloc de apărare
defensivă. Ele antrenează intensificarea sentimentului de control și facilitează trecerea la
acțiuni îndreptate împotriva sistemului, ameliorarea autostimei și a cunoa șterii de sine,
valor izarea autonomiei și independen ței.

Sociologii au relevat rolul media în influen țarea percep țiilor, prejudecă ților, opiniilor,
atitudinilor, contribuind astfel la construc ția sau reconstruc ția socială a realită ții. Ele pot
reproduce atitudinile elitei put erii care alimentează și perpetuează raporturile de domina ție,
climatul de ostilitate bazat pe excluderea și marginalizarea minorită ților. Minorită țile ajung să
fie percepute ca ni ște „cazuri” sau „pro bleme” pentru majoritate sau ex emplificări ale
diversit ății folclorice (tradi țiilor, muzicii, bucătăriei), ceea ce contribuie la persisten ța
stereotipurilor și a prejudecă ților. Redusa vizibilitate a ac țiunilor și evenimentelor legate de
grupurile minoritare sau amplificarea deliberată a cazurilor delictuale î nseamnă, de fapt,
împiedicarea liberei circula ții a informa țiilor și ideilor, privarea popula ției de la o informare
corectă. Ignorarea sau deprecierea minorită ților de către media, maniera superficială de
condamnare a rasismului, reticen ța în reliefarea as pectelor pozitive ale diversită ții culturale
reprezintă un refuz al comunicatorilor de a -și utiliza puterea de influen țare a percep țiilor
popula ției cu scopul favorizării dezvoltării unei societă ți plurietnice, afirmă R. Bourque și B.
–P. Touré95.
Unele m edia din țări-gazdă confundă cauzele problemelor sociale cu imigran ții, creând
un adevărat „complex al imigraț iei”, dup ă cum remarca Marie Mc Andrew. Anumite
minorită ți primesc etichete ca „proxene ți”, „vânzători de droguri”, alcoolici. În opinia
speciali știlor care au atras aten ția asupra aspectelor prezentate, media au datoria de a modifica
imaginile stereotipate și de a reflecta adecvat realitatea iar grupurile au responsabilitatea de a
organiza, de a ancheta, de a protesta atunci când d evin victimele prejudecă ților și
discriminării. Discriminarea este un comportament negativ fa ță de indivizi sau grupuri în
legătură cu care există prejudecă ți. Negarea oportunită ților și drepturilor egale este
determinată de convingeri interioare și de circumstan țe exter ioare. În țelegerea fenomenului
discriminării din societă țile contemporane impun e mai întâi distincț ia între privarea absolută și
privarea relativă (absolute deprivation, relative deprivation). Privarea absolută presupune un
standard fixat, bazat pe un nive l minim al subzisten ței, mai jos de care nu se poate rezista96. Însă,
discriminarea nu înseamnă în mod necesar o privare absolută. Minorită țile pot avea oportunită ți
educa ționale, locuri de muncă și chiar venituri brute, dar pozi ția lor relativă fa ță de a lte
grupuri le oferă eviden ța discriminării. Privarea relativă este resim țită atunci când membrii
grupului subordonat percep con tradic ția existentă între situa ția lor și aceea la care ar avea
dreptul sau, după cum afirma John Wilson, cân d au sentimentul u nei discrepanțe negative
între a șteptările legitime și realitate97. Din sentimentul privării relative se dezvoltă
insatisfac ția. Nemul țumirile, frustrarea determinate de anumite compara ții sociale predispun
la protest și revoltă.
Discriminarea totală se referă la discriminarea curentă practicată pe pia ța muncii și la
discriminarea din trecut (past discrimination) care presupune o educa ție relativ săracă și o
experien ță neplăcută a locurilor de muncă ocupate de minorită ți, îndeosebi de cele rasiale și
etnic e, apar ținând unor medii sociale inferioare și provenind din familii mari. Discriminarea
din trecut cu efecte în prezent (past -in-present discrimination) indică acele practici prezente,
aparent nediscriminatorii, care au efecte negative datorită practicilo r anterioare, inten ționat
părtinitoare. Discriminarea curentă sau actuală (current discrimination) constă în refuzul de a
acorda locuri de muncă minorită ților care au o calificare corespunzătoare sau într -o

remunerar e mai scăzută decât cea cuvenit ă. În pri mii ani de după revolu ția din 1989, multe
ziare române ști inserau oferte de serviciu cuprinzând specificar ea „exclus rromi”, sau „tinere
fără obliga ții”.
Unele comportamente discriminatorii decurg din „antipatia emo țională” fiind, după cum
arăta G. W. A llport, un rezultat al influen țelor familiale exercitate asupra copilului îm primii ani
de via ță, la care se adaugă educa ția școlară. Institu țiile pot discrimina prin ac țiunile cotidiene.
Chiar standardele l or, aparent neutre, au câteodat ă efecte discrimin atorii. Conceptul „ role
determined ” propus de Michel Banton desemneaz ă comportamentul discriminator al persoanei
care ocupă o pozi ție în care este nevoită să discrimineze, indiferent de opiniile sale.
Economia informală sau subterană (informal, irregular, underground economy) în care
indivizii sunt folosi ți, în general, ca muncitori ocazionali (deseori noaptea) sau sezonieri
afectează cu precădere minorită țile rasiale, etnice și de gen. Unele slujbe oferite de aceasta –
prostitu ție, plasare de narcotice su nt ilegale. Mul ți dintre cei care alimentează economia
subterană fac parte din ceea ce sociologii americani au numit „the underclass”, clasa de jos a
societă ții, trăind în locuri în care sărăcia depă șește procentul de 40%.
Fenomenul imigra ției a alimentat și a amplificat și în Europa credin țele și acțiunile rasiste.
Manning Nash descria patru func ții ale concep țiilor rasiste pentru grupul dominant: 1)
ideologiile rasiste oferă justificarea men ținerii unei societă ți care privează sistematic un grup
de drept urile lui; 2) ele descurajează persoana subordonată de la orice încercare de a -și pune
întrebări legate de statusul său inferior; 3) concep țiile rasiste propun ac țiunii po litice o cauză,
indicând societ ății o amenin țare specifică (servind la formarea de mi șcări sociale sau la
justificarea politicii anumitor partide); 4) mitul rasial alimentează ideea că o schimbare
societală majoră ar aduce o mai mare sărăcie pentru minoritate, standarde de via ță mai scăzute
pentru majoritate98.

97 J. Wilso n, Introduction to Social Movements , Basic Books, New York, 1973, p. 69

Specialiștii identifică rasismul individual (personal), rasismul institu țional (colectiv) și
rasismul cultural . Aflat în declin în zilele noastre, rasismul individual se exprimă în atitudini
și acțiuni deschise (ce reflectă o prejudecată negativă) împotriva unor indivizi, grupuri rasiale
sau a proprietă ții lor. Persoanele apar ținând grupurilor rasiale nu sunt tratate în relaț ie cu
performan țele sau ac țiunile lor ci în legătură cu ap artenen ța la un out -group. Într -o societate
rasistă, prejudecă țile individuale sunt consolidate prin rasismul institu țional, componenta
institu țională implicând un sistem de norme, proceduri și reglementări exclusive. Structura
institu țională poate să nu f olosească rasa sau culoarea ca mecanism de subordonare, însă
rezultatul final al produsului acestei structuri plasează direct sau indirect membrii grupului
considerat inferior într -o pozi ție de subordonare99. Rasismul cultural este considerat un liant
al rasismului individual și al celui institu ționalizat, fiind centrat în jurul unor valori, credin țe,
idei ce accentuează superioritatea culturii albe.
Rasismul simbolic, teoria ambivalen ță – amplificare, rasismul agresiv și teoria rasismului
aversiv sunt tot atâtea variante ale ras ismului modern în S.U.A.100. Rasismul simbolic ce
caracterizează persoanele care apără valori conservatoare și îi percep pe negri ca o amenin țare la
adresa lor se poate exprima în votul negativ dat candida ților negri. Teoria ambiva lență –
amplificare constată existen ța unor sentimente pozitive ale albilor americani față de negri,
sentimentele negative și cele pozitive prevalând și fiind accentuate de diverse circumstan țe. În
situa ții de stres, grupul majoritar mai predispus astăzi l a egalitarism decât altădată regresează,
revenind la vechile comportamente discriminatorii – rasismul regresiv . Teoria rasismului aversiv
semnalează prezen ța unui rasism disimulat, sentimentel e reale, mai curând negative faț ă de negri
ale unor persoane în general bine inten ționate, liberale, ie șind la suprafa ță atunci când
comportamentul lor discriminatoriu nu poate fi atribuit rasismului.
Diverse persoane pot refuza ideea prezen ței rasismu lui în societate, considerând c ă el
se situează numai la nivelul p rejudecă ților pe care le are un număr mic de indivizi, extremi ști
și iraționali. Dimensiunea rasială a interac țiunii sociale este ignorată și prin omisiune, caz în
care nu este sesizată relevan ța rasei și corelarea ei cu al ți factori. Decontextualizarea
rasismului implică recunoa șterea existen ței lui dar undeva, în altă parte. În timp ce indivizii
care adoptă strategia opacită ții la culoare neagă experien țele triste, rezultat al rasismului,
avute de popula ția de altă rasă decât cea albă, cei care recurg la o abordare eludantă transferă
responsabilitatea rasismului asupra victimelor lui. Potrivit abordării patronale, modurile de
viață ale albilor sunt superioare celor ale negrilor, considerate „pitorești”, tolerabile. Conștien ța
rasei ca factor în interac țiunea socială este prezentă în cazul evaziunii, dar sunt absente atitudinile
de combatere a practicilor rasismului101.

98 M. Nash, „ Race and Ideology of Race ”, în Current Antrhropology , 31 June, 1962, pp. 258 -288
99 D. Boamah -Wiafe, op. cit. , p. 412
100 R. Y. Bo urhis, J. Ph. Leyens (coord.), op. cit. , pp. 152 -153

În Marea Britanie, perspectiva sensibilită ții etnice a fost criticată deoarece aten ția era
centrată numai asupra comunită ților negrilor și nu viza atitudinile albilor și structurile lor de
putere. Multiculturalismul și multirasismul au suportat de asemenea repro șuri, arătându -se că
inegalitatea rasială nu dispare numai în urma unei bune cunoa șteri de către albi a obiceiurilor,
tradițiilor și practicilor religioase ale grupurilor rasiale și etnice. Le na Dominelli și alți cercetători
britanici au propus o abordare anti-rasistă , concepută ca stare de spirit, afectivitate, implicare
politică și acțiune, în care accentul este deplasat pe transformarea rela țiilor sociale inegale, care
modelează interac țiunea albi -negri, în rela ții egalitare102. Disfunc țional în raport cu societatea și
chiar cu grupul ei dominant, rasismul implică nefolosirea capacită ților tuturor indiviz ilor,
cauzând pierderi economic e, tolerarea inegalită ții care poate duce la o lipsă gener ală de
respect fa ță de lege. Inegalitatea de gen a fost consolidată cu ajutorul legilor, al politicii,
limbajului, comportamentelor. Devalorizarea femeilor de către societate reprezintă o pierdere
pentru aceasta dar și o sursă a na șterii sentimentului lips ei de valoare (în special la femeile în
vârst ă), a unei scăzute autostime, a unor probleme de identitate. Atunci când societatea este
privat ă de mai bine de jumătate din resursele sale umane, prin negarea oportunită ții
participării femeilor la activitatea institu țiilor sale sau printr -o inegală participare, ambele sexe
plătesc pentru aceasta un pre ț greu. Potrivit datelor UNESCO, numai 37% dintre fetele cu
vârsta cuprins ă între 12 -17 ani frecventează cursurile unei școli în Africa. În unele țări
femeile su nt excluse de la îndeplinirea anumitor activită ți sau sunt plătite mai pu țin pentru
aceea și muncă prestată de un bărbat. Pentru o muncă plătită unui bărbat cu 100 de dolari,
femeia prime ște 85 de dolari în Kenya, 75 în SUA și 56 în Coreea de Sud103.
Doi a genți principali ac ționează eficient în direc ția reducerii discriminării: asocia țiile
voluntare (asocia ții militante, funda ții de apărare a legalită ții, partide politice, organiza ții
biserice ști ș.a.) și guvernământul. Ac țiunile antidiscriminatorii ale guv ernământului prin
intermediul executivului, legislativului, ramurii judecătore ști sunt de dată relativ recentă. Efecte
considerabile în diminuarea discriminării institu ționale în SUA au fost generate de acțiunea
afirmativă (affirmative action ), efort pozit iv de angajare, promovare sau asigurare a
oportunită ților educa ționale pentru membrii grupurilor minoritare. Ea a fost definită ca „program
public sau privat având ca scop egalizarea angajării și recunoa șterea oportunită ților pentru
grupurile dezavantajate istoric, luând în co nsiderare acele caracteristici utilizate pentru a le nega
un tratament egal” 104. Expresia apare pentru prima dată într -un ordin executiv al pre ședintelui
Kennedy din 1963 dar preocupările în acest domeniu sunt mai vechi. În 1943 pre ședintele
Roosevelt ini ția prima ac țiune antidiscriminatorie la nivelul executivului prin crearea comitetului
numit Fair Employment Practices Committe, iar în 1948 pre ședintele Truman punea capăt
segregării din armată. Legisla ția din 1960 a încredin țat guve rnului federal sarcina de a proteja
activ drepturile civile, care nu erau numai de competen ța statelor și a oficialită ților locale.
Măsurile federale privind ac țiunea afirmativă aveau ca țintă procedurile de negare a
oportunită ților egale, chiar dacă acest ea nu inten ționau să fie în mod deschis discriminatoare.
Equal Employment Opportunity Comission creată în 1964 avea puterea de a investiga
plângerile împotriva patroni lor care discriminau pe motiv de rasă, culoare, credin ță, origine
națională, sex și de a recomanda ac țiunea la Departamentul de Justi ție.

104 Minority Report , Edited by Leslie W. Dunbar, Pantheon Books, New York, 1984, p. 60

În 1967, pre ședintele Johnson dădea un ordin executiv prin care erau întărite cererile
antidiscriminatorii adresat e agenilor și oamenilor de afaceri care aveau contracte cu guvernul
federal și se solicitau eforturi suplimentare pentru cre șterea numărului femeilor și
minorită ților angajate105. Acțiunea afirmativă s -a extins în colegii, universită ți, sindicate, etc.
Măsurile pre ședintelui Clinton au avut efectul reducerii discriminării datorate orientării
sexuale.
După unele opinii, preferin ța arătată minorită ților ca un revers al discriminării este
nedreaptă fa ță de bărba ți sau fa ță de albi. Însă, rezultatele ac țiunii afirmative nu au fost
neglijabile, constatându -se o reducere destul de se mnificativă a distan ței dintre venituri și o
creștere însemnată a ratei de angajare a membrilor grupurilor minoritare.
Și în România acț iunile afirmative sau măsurile speciale sunt considerate o cale eficientă
de reducere și eliminare a diverselor forme de discriminare. Articolul 2(5) al Ordonan ței nr.
137/31 august 2000 precizează că astfel de ac țiuni au în vedere persoanele și grupurile de
persoane care apar țin minorită ților na ționale, comunită ților minorită ților na ționale, grupurilor
defavorizate în condi țiile în care acestea nu beneficiază de șanse egale.
Sanc țiunile prevăzute pentru comportamentele discriminatoare se aplică persoanelor
fizice, juridice, publice sau private, inst ituțiilor publice care au atribu ții privind condi țiile de
muncă, de formare, perfec ționare și promovare socială, de protec ție și securitate socială,
serviciile publice sau alte servicii, sistemul educa țional, libertatea de circula ție, asigurarea
liniștii și ordinii publice (art.3)106.

105 R. D. Peterson ș.a., op. cit. , p. 375
106 Ordonan ța nr. 137/31 august 2000 privind prevenirea și sanc ționarea tuturor formelor de discriminare , în
Monitorul Oficial nr. 431/9.02.2000

V. Afirmare a și protec ția minorită ților

Inegalită țile privind puterea și statusul grupurilor sociale antrenează inegalită ți în
distribu ția resurselor materiale și simbolice. Conform teoriei echită ții, dreptatea socială poate
fi instituită printr -o ajustare materia lă și psihologică, urmare a unei deformări cognitive a
realită ții. Relațiile dintre grupuri sunt juste și echitabile numai atunci când raportul
contribu ție-rezultat este considerat echivalent pentru in -group și pentru out -group.
Depă șind în bună măsură pr oblemele cauzate de tendin țele separatiste și antagoniste ale
minorită ților etnice – reflex de ap ărare colectivă fa ță de centralismul politic statal, țările Europei
Occidentale se confruntă astăzi cu problemele generate de lucrătorii imigran ți care contrib uie la
dezvoltarea economiilor lor. Teoretic, statele pot opta între abandonul, asimilarea și integrarea lor.
Însă, abandonul ar întări excluderea generatoare de marginalitate, iar asimilarea a înc etat (din
anii’70) de a fi priv ită ca un factor pozitiv, ca un obiect de consens, fiind apreciată, după cum
remarca François Gaspard, o „mutilare” 107. Solu ția cea mai potrivită a fost considerată
integrarea, condi ționată de atitudinile pozitive fa ță de grupurile etnice și rasiale, de reducerea
prejudecă ților și acceptarea ideii diversită ții culturale de către societatea de primire. În Raportul
exper ților C.E. din 28 septembrie 1990 intitulat Politica de imigrare și integrarea socială a
imigran ților în C.E. se precizează că integrarea este un proces necesar care pe rmite împiedicarea
sau limitarea marginalizării sociale a imigraț ilor, chiar și acolo unde sunt practicate politici de
asimilare. Ea este necesară într -o perspectivă interculturală sau în prezen ța unor minorită ți
etnice108. Procesul de integrare are o trip lă legitimare – economică, socială și politică.
Legitimarea economică o constituie beneficiile scontate de la o popula ție productivă, legitimarea
socială – solidaritatea cu s ăracii, valoare fundamentală a Europei Occidentale, iar cea politică –
principiul umanitar al egalit ății de tratament. łările -gazdă nefiind socialmente omogene, integrarea
nu urmează aceea și formă de inser ție socială dar, în orice caz, scopul ei trebuie să fie eliminarea
unor obstacole legale, culturale, lingvistice ș.a., pentru a perm ite imigran ților să trăiască la fel ca
popula ția din țările de care ei se simt socialmente mai apropia ți. În concep ția Uniunii Europene,
imigran ții trebuie să beneficieze atât de politicile generale ale integr ării celor mai defavoriza ți, cât
și de măsuri specifice, având în vedere caracteristicile lor par ticulare. Spre exemplu, ameliorarea
condi țiilor lor de locuit se poate încadra în ansamblul unor măsuri mai generale de integrare,

107 F. Gaspard, „ Assimilation, insertion, intégration: les mots pour deveni r français ”, în Homme et migration ,
Paris, No 1154, mai 1992
108 Politique d’immigration et intégration sociale des immigrès dans la C.E.E. , C.E.E., Bruxelles, 28 sept. 1990, p.p.
14-15, în Problèmes politiques et sociaux , No 673, 7 fév. 1992, pp. 45 -46

dar forma ția lingvistică presupune aplicarea unor măsuri speciale pentru străini, conform
concep ției proprii fiecărei țări.
În Marea Britanie, imigran ții din India, Pakistan, Bangladesh, Kenya, Uganda, Cipru,
Sri Lanka s -au concentrat în ariile inner -city ale marilor ora șe engleze. Legea pentru rela țiile
rasiale din 1976 interzice discriminarea la angajare, ob ținerea de locuin țe și participarea la
organiza ții sau cluburi. Este constituită o Comisie pentru Egalitatea Rasială. Începând din
1977, guvernământu l britanic adopt ă măsuri pentru discriminarea pozitivă și pregătirea
educa țională a minorită ților. S -au înfiin țat școli islamice subven ționate de stat, a fost creat un
organism reprezentativ la nivel na țional – Muslim Council of Britain și s-au propus măs uri
pentru contracararea tendin țelor islamofobe. Noi reglementări referitoare la discriminarea
dovedită pe motive rasiale au fost incluse în legea pentru rela țiile rasiale din 1977, an în care
se formează și un Comitet pentru Rela țiile Rasiale. Via ța asoci ativă a minorită ților rasiale și
etnice din Marea Britanie este mai activă decât în alte țări europene. După 1978, Migrant
Action Group une ște 50 de asocia ții ale imigran ților, refugia ților și mișcări de solidaritate în
care domină irlandezii, indienii, ci prioții. Trei categorii de persoane pot participa și la votul
național și local.
Valurile de imigran ți ajunse în Fran ța, începând cu anii’60 – portughezi, algerieni, tur ci,
marocani ș.a. – au umplut un vid existent pe piaț a for ței de muncă, noii veni ți ocupând
locurile cele mai pu țin calificate, remunerate și valorizate. Progresele integrării în Fran ța nu
pot fi negate, dar interesul acordat străinilor variază de la o comunitate la alta. Discriminarea
la locul de muncă, în sistemul școlar, de locuit etc. continuă să fie sesizabilă, iar coabitarea
francezilor cu popula țiile de ori gine străină, în special cu mag rebienii provoacă uneori
tensiuni, abil speculate de extrema dreaptă. După 1975, imigran ții au beneficiat de o serie de
drepturi economice și sociale , având p osibilitatea de a deveni delegaț i sindicali, de personal,
membri ai comitetelor de întreprindere sau consiliilor de administra ție ale caselor de securitate
socială109.
Problemele integrării în Spania și Italia ( țări de primire de relativ pu țină v reme) sunt
generate de existen ța unei popula ții musulmane, majoritar de origine marocană și de o
puternică imigra ție clandestină. În 1972, statul spaniol a semnat un acord de cooperare cu
reprezentan ții unor comunită ți islamice, spre deosebire de cel itali an care manifestă încă
rezerve.
În Germania ( țară în care trăiesc peste 3 milioane de musulmani, dintre care 75% de origine
turcă) Legea din ianuarie 1991 a ameliorat securitatea statutului străinilor. Deoarece aici există
multe școli în car e peste ¾ dint re elevi sunt str ăini, problema politicilor învă țământului este cu
deosebire importantă. În Bavaria, spre exemplu, se aplică o dublă politică, de „integrare” și de
„conservare a identit ă ții naționale”, în vederea eventualei întoarceri în țara de origine; în Berlin
există clase „preparatorii” pentru copiii care nu vorbesc bine limba germană.

109 M. Amar, P. Milza, L’imigration en France au XXe siècle , A. Colin, Paris, 1990, pp. 170 -173

Diversele politici educative aplicate de landuri i -au făcut pe uni i cercetători să
vorbească de o „nouă școală”, „multietnic ă și pluriculturală” 110. Acțiunile sindicale, socio –
culturale și religioase sunt dominate de re țeaua turcă și kurdă. BAGIV coordonează 16
federa ții ce unesc 1000 de asocia ții locale ale diferitelo r grupări na ționale în direc ția
comunicării între minorită ți, a colaborării cu sindicatele, partidele, bisericile și institu țiile de
solidaritate. În Berlin, autorită țile locale recunosc după 1998 federa țiile islamice ca parteneri
ai statului111. Documentu l de orientare asupra minorită ților culturale în sistemul educa țional
olandez din 1981 s -a pronun țat în favoarea unei educa ții „interculturale”, preg ătind to ți copiii
pentru convie țuirea într -o societate „multicu lturală”, perspectiv ă care implică eforturi
reciproce de comprehensiune, acceptare și stimă, deschiderea spre cultura și particularită țile
culturale ale celuilalt.
Politica „indirect ă” a Suediei fa ță de imigran ți și-a propus scopul asigurării accesului lor
la institu țiile și avantajele oferite de s tat, în acelea și condi ții ca și ale restului popula Ției.
Drepturile străinilor reziden ți permanen ți în Suedia sunt garantate de Constitu ție și, cu
excep ția dreptului de vot la alegerile legislative și serviciul militar, drepturile și obliga țiile
străinilor coincid cu cele ale suedezilor. Reziden ții beneficiază de acelea și măsuri privind
locul de muncă, asigurare -șomaj, securitate socială, aloca țiile familiale, locuit etc. iar rolul lor
politic a fost reglementat prin măsuri precum instituirea dreptului de v ot și de eligibilitate la
alegerile locale, subven ționarea principalelor organiza ții de imigran ți, crearea unor consilii
consultative care grupează reprezentan ți ai diferitelor organiza ții ș.a. Reforma din 1985 a vizat
accesul străinilor la unele func ții112.
Elementele principale ale viziunii unitare a U. E. privind tratamentul imigran ților legali
și ilegali au fost eviden țiate la Consiliul European de la Tampere, Finlanda, în octombrie
1999:
• abordare cuprinzătoare a problemei fluxurilo r migratoare, pent ru realizarea
unui echilibru între admiterea umanitară și cea economică;
• atitudinea corectă fa ță de cetă țenii țărilor ter țe în vederea asigurării drepturilor
și identificării obliga țiilor, similare cu cele ale cetă țenilor statului pe
teritoriul căruia tr ăiesc;
• stabilirea de parteneriate cu țările de origine;
• conturarea unei politici unitare în privin ța azilului, care să respecte Conven ția
de la Geneva și obliga țiile asumate de statele membre prin tratate
interna Ționale113.
Un comunicat din noiembri e 2000 prezentat de Comisia Europeană Consiliului și
Parlamentului recomanda o atitudine comună fa ță de managementul imigra ției și un alt

110 C. Flitner -Merle, „ Scolarité des enfants d’immigrés en RFD. Debats etrecherches ” în Revue françai se de
sociologie , Paris, vol. XXXIII, 1992, pp. 33 -48
111 S. Lathion, „ La construction sociale des communautés musulmanes en Europe, facteurs internes et
contraintes externes ”, în Cahier d’etudes sur la Méditerranée orientale et lemonde turco -iranien , No 32, juillet –
decembre, 2001, p. 325
112 E. Lunberg -Lithman, Immigration and Immigrant Policy in Sweden , The Swedish Institute, 1987, pp. 25 -28
113 http://www.europa.eu.int/comm/justice home/fsj/immigration intro en htm

document similar din iunie 2001 propunea ado ptarea unei metode deschise de coordonare
pentru politica imigra ției, intensificarea schimbului de informa ții în legătură cu
implementarea acesteia. Planul comun de ac țiune adoptat de Consiliul de Mini ștrii al U.E. la
28 ianuarie 2002 are ca scop combatere a imigra ției ilegale și traficului de fiin țe umane pe
teritoriul Uniunii. În noiembrie 2002 Consiliul îl completează cu sugestia adoptării unor
măsuri pe termen scurt, mediu și lung iar în iulie 2003 Comisia prezintă o propunere de
reglementare a finan țării destinate țărilor ter țe pentru rezolvarea problemelor adiacente
imigra ției ilegale și acordării dreptului de azil.
Una dintre problemele comune ale țărilor din Centrul și Estul Europei o constituie aceea
generată de prezen ța pe teritoriul lor a unui mar e număr de persoane apar ținând populaț iei
roma, a căror situa ție economică este, în general, precară și al căror grad de integrare în
societate este nesatisfăcător. Țiganii sunt răspândiț i pe mai multe continente și trăiesc în mai
multe țări, dar mai cu se amă în această parte a continentului european. Unele surse indică un
total de 12 milioane de persoane, dintre care 10 milioane – locuitori ai Europei, 8 milioane –
ai țărilor Europei de Est. Altele avansează cifra de 14,5 milioane de persoane locuind în țările
fostei Iugoslavii, România, Ungaria, Cehia, CSI, Bulgaria, Spania, Fran țța. Conform datelo r
recensământului din 2002, num ărul țiganilor din România este de 535.250 (2,5% din tota lul
popula ției), însă conform unor estimări neoficiale cifrele s -ar ridi ca la 1,5 -2 milioane
persoane.
În 1977, Comisia Pentru Drepturile Omului a Consiliului Economic și Social și Subcomisia
Pentru Lupta Împotriva Măsurilor de Discriminare și Pentru Protec ția Minorită ților din cadrul
Națiunilor Unite a somat țările având romi în interiorul frontierelor lor să acorde acestor persoane
totalitatea drepturilor de care se bucură restul popula ției. În 1979, O.N.U. a acceptat cu statut
Consultativ Uniunea Romilor, reprezentâ nd 71 de asocia ții din 21 de țări. Cei 12 miniștrii ai
C.E. au declarat în 1989 că limba și cultura romilor fac parte din patrimoniul european de 500
de ani.
În cele mai multe cazuri, romii au aderat la religiile dominante în zonele în care s -au
așezat sau au ignorat practicile de cult. Ei au adoptat ortodoxismul în Muntenia și Moldova,
catolicismul sau protestantismul în Transilvania și Banat, mahomedanismul în Dobrogea, dar
limba romani nu este folosită în activită Țile religioase. În timpul comunismului, în România
s-a aplicat o politică de sedentarizare for țată a țiganilor nomazi (construirea de locuin Țe cu
destina ție specială, atribuirea caselor etnicilor germani imigra Ți). În alte țări precum Polonia,
romii au fost considera ți mai curând o problemă socială a societă ții decât o parte a ei, fiind
supuși unei poli tici de asimilare for țată sau de expulzare, pân ă în anii’80.

Situa ția lor economică și socială în Țările Europei Centrale și de Est continuă să fie una
dintre cele mai precare, iar prejudecă țile și discriminarea agravează și mai mult problemele.
Situa ția economică dificilă accentuează presiunea spre devian ță și delincven ță care contribuie, la
rândul lor, la alimentarea sau chiar la amplificarea stereotipurilor negative ale popula Ției
majoritare și întărește discriminarea. Incidentele și conflictele dint re popula ția de romi și alte etnii,
dintre romi și popula ția majoritară, îndeosebi demonstra țiile și manifesta țiile violente împotriva
țiganilor din Polonia din anii 1991, 1996, 1998 au generat reac ții publice și îngrijorarea
Consiliului Comisiei Europene Împotriva Rasismului și Intoleran Ței din 1999 care a atras aten ția
asupra discriminării curente, a lipsei locurilor de muncă pentru romi și a deficitului legat de
accesul la educa ție. Discriminarea se întâlne ște în domeniul accesului la func țiile publice,
învățământ, angajare, servicii de s ănătate, locuire.
Unele țări ca România sau Ungaria au oferit romilor condi ții mai prielnice organizării
politice și reprezentării în organele administra ției locale. În timp ce Bulgaria a interzis
constituirea partidel or fondate pe criterii etnice sau rasiale, în România, imediat după
revolu ția din 1989 s -a putut observa o proliferare a ace stora: Partida Romilor, Partidul
Romilor Nomazi și Căldărari, Partidul Libertă ții și Unită ții Sociale, Partidul Democrat al
Romilor Liberi, Uniunea Democrată a Romilor, Federa ția Etnică a Romilo r din România,
incluzând și Tân ăra Genera ție a Romilor ș.a.
Succesul integrării romilor în societate depinde de aplicarea unor măsuri și instituirea
unor mecanisme statale în ac țiunea cărora su nt antrenate organiza ții na ționale, regionale și
locale ale romilor. Ministerul Educa ției Na ționale din România, devenit în anul 2000
Ministerul Educa ției și Cercetării a elaborat cu scopul integrării copiilor de romi în sistemul
școlilor publice o serie d e programe strategice, concretizate în următoarele direc ții:acordarea de
locuri distincte în universită ți candida Ților romi; numirea unor inspectori însărcina ți cu
învățământul pentru romi, o parte a lor din rândul etniei ; formarea de cadre didactice de e tnie
romă; elaborarea unor programe și manuale prin contribu ția unor profesori romi; crearea unei
secții de limba și literatura romani la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universită ții
București; dezvoltarea unui învă țământ de recuperare școlară – alfabetizare, completare de
studii, profesionalizare; extinderea colaborării cu O.N.G. -urile din România ș i din străinătate
având preocup ări în domeniul educa ției ș.a.
Ordonan ța Guvernului Românie i nr. 137/31 august 2000 privin d sanc ționarea tuturor
formelor de discriminare și constituirea Consiliului Na țional Pentru Combaterea
Discriminării , ca urmare a Hotărârii nr. 1194 din 27 noiembrie 2001 au creat un cadru favorabil
reducerii unor astfel de manifestări. Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 a aprobat strategia
Guve rnului României de îmbun ătățire a situa ției romilor. În ultimii 5 ani, Agen ția de Dezvoltare
Comunitară „Împreună ” și Agen ția Na țională pentru Ocuparea For ței de Muncă încearcă prin
proiecte finan țate de U.E. să găsească răspunsuri la problem e dificile. Procesul ocupării
profesionale a romilor a fost impulsionat de măsuri precum Bursa Locurilor de Muncă,
înfiin țarea unui centru de incluziune profesională, modificări legislative, parteneriate locale
ș.a. Integrarea socială a romilor nu este una dintre cele mai simple probleme iar efectele
procesului integrării nu devin vizibile decât în timp.

114 D. M. Biró, P. Kóvacs (eds), Diversity In Action , 2001, LGI/DSI, Budapest, p. 10

Până într -o epocă relativ recentă, bărba ții și femeile nu au avut ac eleași drepturi civile și
politice. Statutul femeii s -a schimbat abia în secolul al XIX -lea, acordarea dreptului de vot
modificând profund situa ția sa. Charles Debbasch și Jean -Marie Pontier disting trei etape ale
participării femeilor la via ța politică: a ) etapa nonparticipării prin excludere; b) etapa acordării
dreptului de vot în aceleași condi ții ca și bărba ților; c) etapa cuceririi responsabilită ților
politice de către femei115.
La începuturile lor, mișcările feministe din S.U.A. și -au împletit drumul cu cele ale
negrilor, femeile considerând libertatea lor la fel de importantă ca a sclavilor. Într -o
„declaraț ie de independen ță” votată la prima conven ție din istorie dedicată pozi ției și
drepturilor omului, de la Seneca Falls, New York din iulie 1848, s e afirma că bărba ții și
femeile au fost crea ți egali și sunt înzestra ți cu drepturi civile inalienabile. Două ramuri ale
feminismului american contemporan au contribuit la formarea unei conștiin țe feministe. Prima
a acordat prioritate sufragiului feminin, amendamentul pentru votul feminin fiind ratificat la
26 august 1920. Cealaltă a fost reprezentată de femeile profesioniste care au luptat pentru
eliminarea discriminării de sex în privin ța câ știgurilor realizate și pentru șanse egale de
promovare. Organiza ții precum National Organization for Women (NOW) au militat pentru
adoptarea unor legi menite să elimine discriminarea de gen, să asigure dreptul legal de muncă,
dreptul de a face avort, schimbarea legisla ției privind familia și divor țul ș.a. Mihaela Miroi u
clasifica astfel principalele orientări feministe: feminismul liberal, feminismul marxist și
socialist, feminismul radical și cel ecologist116.
De la încep utul secolului al XX -lea și pân ă în 1938, în România a existat o puternic ă
mișcare feministă sus ținută de un număr mare de comitete, organiza ții, reviste ale femeilor
care militau pentru acordarea drepturilor politice. Statutele redactate în 1918 de Asocia ția
pentru Emancipare Civilă și Po litică a Femeii Române de la Ia și au înscris obiective
îndrăzne Țe117. Însă, O.N.G. -urile create după 1989 care și -au propus să ac ționeze pentru
drepturile femeilor nu s -au impus ca un puternic partener social.
Nivelul participării politice a femeilor a crescut pe măsura reducerii diferen țelor de statut și
putere între bărba ți și femei. În țări ca Italia, Finlanda, Japonia, femeile vo tează în număr mai mare
decât b ărbații. Suedia, Norvegia, Finlanda, Austria, China, Cuba sunt state cu un înalt procent de
femei în Parlament. În timp ce Noua Zeelandă acorda femeilor drept ul de a vota în 1893 iar
Finlanda le dădea și dreptul de a fi votate în 1906, femeile din multe state islamice nu beneficiază
nici astăzi de drepturile lor politice fundamentale, fiind limitate la existen ța casnică. Platforma
Conferin ței de la Beijing din 1995 a chemat la împăr țirea responsabilită ților între bărba ți și femei
atât acas ă, cât și la locul de muncă și în comunitate. Lobby -ul european al femeilor, constituit în
septembrie 1990 prin unirea eforturilor a 2700 organiza ții ale statelor membre ale UE militează
pentru egalitate, împotriva discriminării, pentru aplicarea politicilor sociale.

115 Ch. Debbasch, J. -M- Pontier, Introduction à la politique , 3e édition, Dalloz, Paris, 1986, p. 100
116 M. Miroiu, „ Feminismul ca politică a modernizării ”, în Doctrine politice contemporane , A. Mungiu coord.,
Ed. Polirom, Iași, 1998

Legea electorală din 1946 recunoa ște dreptul româncelor de a alege și de a fi alese în
parlament , iar Constitu ția din 1949 proclamă egalitatea femeii cu bărbatul în plan economi c,
social, politic, civil și cultural. În 1954, Codul Familiei înscrie egalitatea so ților, regimul
comunită ții bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și dreptul de a avea bunuri individuale.
Codul Muncii stipula în 1950 plata egală a mâinii de lucru femi nine și masculine pentru
muncă egală . După 1989, prezen ța femeilor române în viaț a politică a fost pu țin semnificativă,
dacă ne raportăm la contextul general european și zonal -european.

Slaba prezen ță a femeilor în via ța politică a României de ast ăzi are mai multe explica ții,
asupra cărora au insistat diverse studii de specialitate: problemele de natură economică ce au
determinat femeile să se concentreze asupra situa ției materiale a familiilor lor, șomajul, accesul
mai dificil pe pia ța muncii, distribuir ea inechitabilă în ierarhia structurilor de putere ș.a.
Implicarea lor în politică este legată de modul organizării partidelor, puterea organiza țiilor de
femei din interiorul lor, gradul de activism, normele de selectare a candidaturilor etc. În
general, p artidele de stânga înscriu un număr mai mare de femei pe listele lor decât cele de
dreapta. În cazul alegerii, s -a putut observa o mai redusă mediatizare a ac țiunilor și
inițiativelor lor, între altele, datorită și pozi țiilor secundare ocupate.
Transforma rea femeilor în agen ți decisivi ai modernizării este posibilă în următoarele
condi ții: eliminarea elementelor sexiste din educa ție; aplicarea unor sanc țiuni împotriva
discriminării femeilor și a unor elemente sexiste; dezvoltarea serviciilor pentru a femei i
timpul necesar participării publice; conștientizarea de sine și creșterea influen ței organiza țiilor
nonguvernamentale; o sus ținere mai activă prin intermediul mass -media118.
În România, articolul 2 (1) al Ordonan ței nr. 137/31 august 2000 privind preven irea și
sancționarea tuturor formelor de discriminare a definit discriminarea ca fiind „orice
deosebire, excludere, restric ție sau preferin ță, pe bază de rasă, na ționalitate, etnie, limbă,
religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenen ță la o categorie
defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop restrânger ea sau înlăturarea recunoașterii,
folosin ței sau exercitării, în condi ții de egalitate a drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale sau a drepturilor recunosc ute de lege, în domeniul politic, economic, social și
cultural sau în orice alte domenii ale vie ții publice”.

117 C. Cărtărescu -Ilinca, Profemina, Documente istorice , în Analize , No 7, 200

VI. Statusul minorită ților etnice din România

În Român ia, termenii etnicitate și naționalitate sunt inter șanjabili. Pot fi indicate 24
de minorită ți naționale la un total al popula ției stabile de 21.698.181 în anul 2002. Cele
mai largi grupuri etnice sunt constituite din maghiari, romi, germani și ucranieni. Este
posibil ca numărul romilor să fie mai ridicat, în timpul recensământului multe persoane
de origine rom ă nedeclarându – și oficial apartenen ța la etnie, datoriă prejudecă ților
existente la adresa ei și a unor temeri privind posibile acte de discriminar e. Majoritatea
popula ției este de religie cre știn-ortodoxă, religie împărtă șită și de 68% din totalul
minorită ților mai mici. Cea mai mare parte a maghiarilor și germanilor apar țin Bisericii
Romano -Catolice sau diferitelor culte protestante.
Grupuri etnice care au în componen ță mai mult de 1000 de persoane
(conform datelor recensământului din anul 2011)

Etnie Numă rde
persoane Procent
din
popula ție Zone
Maghiari /secui 1,227,623 6,5% Transilvania , Banat , Crisana , Maramures ,
Moldova (ceangăi), București, Bucovina
Romi 621,573 3,29% îndeosebi în Transilvania , Banat , Oltenia și
Muntenia (aproape în toată țara)
Ucraineni 50,920 0,27% Maramureș , Bucovina , Banat , județul Tulcea
Germani (sași,
șvabi ) 36,042 0,19% Transilvania , Banat , Bucovina , județul Satu
Mare , Maramureș și București
Ruși-lipoveni 23,487 0,12% Dobrogea , județul Brăila , Bucovina , Moldova
Turci 27,698 0,15% Dobrogea
Tătari 20,282 0,11% Dobrogea
Sârbi 18,076 0,10% Banat
Slovaci 13,654 0,07% compact în jude țele Arad , Bihor și Sălaj ,
împrăștia ți și în tot Bana tul
Bulgari 7,336 0.04% Banat , Oltenia, Muntenia , Dobrogea
Croa ți 5,408 0.03% județul Caraș -Severin (carașovenii), Timiș
(localitatea Recaș)
Greci 3,668 0.02% Dobrogea , Muntenia
Evrei 3,271 0.02% Bucovina , Moldova, Maramureș, Transilvania,
București , Brăila
Cehi 2,477 0.01% Banat (în special în sud)
Polonezi 2,543 0.01% Bucovina (județul Suceava ), București
Italieni 3,203 0.02% Câmpulung Muscel , Iași, Timișoara , județul
Hunedoara și Dobroge a
Chinezi 2,017 0.01% București (emigran ți recen ți, nu minoritate
națională)
Armeni 1,361 >0.01% București , județul Constan ța, Bucovina ,
Moldova, Transilvania, Craiova
Ceangăi 1,536 >0.01% județele Bacău , Neam ț, Iași, Vrancea, Vaslui
Alții 18,524 0.10% Total 2,091,963 11.08%

Minoritatea maghiară este preponderentă în jude țele Harghita și Covasna, romii sunt
prezen ți în toate jude țele, cu o concentrare mai mare în Mur eș, Sibiu, Bihor și Giurgiu,
germanii au o pondere mai mare în jude țele Timi ș, Sibiu, Satu -Mare, Cara ș-Severin, Arad.
Minoritatea maghiară covie țuiește de câteva secole cu românii (pân ă la 1918 în altă
forma țiune statală, din 1918 în cadrul statului român) și cu alte minorită ți, în primul rând cu
germanii și evreii. Această convie țuire a presupus comunicarea, influen țele reciproce,
schimbul de valori spirituale. Zona locuită compact de maghiari cuprinde regiunea din estul
Transilvaniei, jude Țele din nordul acestei provincii, o parte importantă din Cri șana și una mai
redusă din Maramure ș și Banat. În jude țul Covasna, maghiarii reprezintă 75,2% din totalul
locuitorilor iar în jude Țul Harghita – 84,7%.
Mulți etnici germani și evrei au emigrat atât înainte cât și după 1989. În perioada 1947 –
1965 a avut loc un puternic exod al evreilor români , majoritatea lor îndreptându -se spre statul
Israel. Dintre cei aproximativ 5.870 de evrei răma și în România, peste 60% au o vârstă trecută
de 60 de ani.
După revolu ția din decembrie 1989, partidele și organiza țiile reprezentând minorit ățile
au fost repuse în legalitate. Maghiarii au fondat Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România (UDMR) și Asocia ția Tinerilor Democra ți Maghiari. În punctul al treilea al
programului adopt at de UDMR la primul său congres de la Oradea se specifica faptul că
ungurii din Transilvania fac parte integrantă din statul român dar din punct de vedere istoric și
etnic sunt o parte organică a na Țiunii de cultură maghiară. Se solicita astfel dreptul la o
deplină recunoa ștere culturală.
Țelul politic major al minorită ții maghiare repetat deseori în sfera publică începând din 1989
este acela de a dobândi o mai mare autonomie p olitică și culturală. Minoritatea maghiară dore ște a
fi consid erată „co -națiune”, al ături de cea român ă, constituent egal dar distinct și autonom al
comunită ții politice române ști. Ea speră să ob țină statutul oficial pentru limba maghiară și să se
ajungă la stabilirea unui cadru politic și institu țional care să -i garanteze o mai mare autonomie.
De asemena, solicită o anumită formă de autonomie teritorial ă în regiunile având concentra ție
mai mare de etnici maghiari119.

În 1939, existau în România circa 750.000 de cet ățeni români de etnie german ă, cu școli în
limba proprie, organi zații comunitare și asocia ții proprii. Instalarea în fruntea germanilor a unei
conduceri na țional -socialiste și înrolarea a 60.000 de germani în Waffen -SS au avut drept
consecin ță, după război, deportarea a 70.000 de persoane în U.R.S.S. și deposedarea cel or răma și
în țară de proprietă țile private și comunitare, suspendarea temporară a drepturilor cetățenești.
Germanilor din România le sunt redate – dreptul de vot în 1950 – casele și gospodăriile de
la sate în 1956. Din anii '70, ca urmare a une i înȚelegeri între guvernul roman și cel al
Germaniei Federale, începe exportul etnicilor germani care duce la reducerea numărului lor:
250.000 în 1989. Tendin ța de scădere a continuat și după acest an, astfel încât, la recensământul
din 2002, num ărul germanilor este de 60.088 de persoane (0,3% din popula ția totală),
față de 119.462 (0,5%) înregistra ți la recensământul din 1992. Germanii sunt romano -catolici,
evangheli ști de confesiune augustană, ortodoc și, evangheli ști sinodo -presbiterieni, re forma Ți,
creștini după Evanghelie, greco -catolici, penticostali, bapti ști, adventi ști, unitarieni și de alte
religii. Comunită țile etnice germane existente în România sunt sașii transilvăneni , sașii sătmăreni
și șvabii bănă țeni. La nivel politic și cultura l, minoritatea etnică din România este reprezentat ă de
Forumul Democratic al Germanilor din România (FDGR) care, potrivit statutului, depune eforturi
de creare a premiselor politico -juridice, lingvistice, culturale și economice pentru dăinuirea acestei
minorită ți și este o „component ă loială a societă ții române ști”. Organiza țiile Forumului, existente
în aproape toate localită țile țării având o popula ție germană semnificativă numeric, fac parte din
cinci asocia ții regionale – Transilvania, Transilvania de nord (Satu Mare), B anat, Bucovina,
Vechiul Regat.

Există în România mai multe comunit ăți etnice ucrainiene: huțulii – ucrainienii din
Maramure ș și Bucovina, ucrainienii din Dobrogea și cei din Banat . Numărul ucrainienilor la
recensământul din anul 2002 a fost de 61.091 de persoane ( 0,3% din popula ția totală), în
majoritate cre știni de confesiune ortodoxă. În 1950, s -a înfiin țat Vicariatul Ortodox
Ucrainean, iar în 1990 – Vicariatul General Greco -C atolic Ucrainean, avându – și sediile la
Sighetul Marma ției. Sunt editate mai multe publica ții ale comunită ții ucrainene, precum
Curierul Ucrainean, Ukrainkyi Visnik, Nas Holos ș.a., există clase și grupe cu predare în
limba maternă, iar din 1997, func ționează un liceu bilingv în Sighetu Marma Ției. Uniunea
Ucrain ienilor din România (UUD) are cinci filiale de Ținuturi.

Urma și ai starovenilor din Rusia, care au ajuns pe meleagurile noastre în secolele XVII –
XVIII, datorită schismei bisericii ortodoxe ruse, ru șii lipoveni (36.397 – 0,2%) locuiesc în
majoritate în ju dețele Tulcea, Constan ța, Iași, Suceava sau în Brăila. La 14 ianuarie 1990, se
înfiin țează ca persoană juridică organiza ția non -guvernamentală Comunitatea Ru șilor
Lipoveni din România (CRLR), care va avea reprezentare parlamentară .

119 I. Horváth, A. Sca cco, From „ the Unitary to the Pluralistic: Fine -tuning Minority Policy in Romania ”, în
Diversity in Action, Local Public Management of Multi -Ethnic Communities in Central and Eastern Europe , A-
M. Biró and P. Kovács (eds), LGI/OSI, 2001, p. 252

În noiembri e 1990, apare primul număr al periodicului lunar bilingv Zorile , iar în
1998, o altă publica ție bilingvă – KITEJ -GRAD . Începând cu anul școlar 2002 -2004, se
înfiin țează în Ia și, la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, o clasă
seminarială p entru ru șii lipoveni. CRLR și-a stabilit drept obiectiv apărarea dreptului la
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identită ții etnice, culturale, lingvistice, religioase,
recunoscută și garantată de Constitu ție. Din 1999, func ționează, la Tulcea, asocia ția caritabilă
Lotca .
Recensămâ ntul din anul 2011 înregistreaz ă un număr de 27.698 de turci (0,15%),
majoritatea trăind în jude țul Constan ța, în Tulcea, Bucure ști, Călăra și, Brăila. Prima
consemnare documentară a prezen ței lor pe teritoriul țării datează din 1264. În 1990, se
creează Uniunea Democrată Turcă din România (UDTR) care editează ziarul Hakses . În
județele Constan ța, Tulcea și în municipiul Bucure ști, trăiesc 24.137 de tătari (0,1% din
popula ția țării). Uniunea Democratică Turcă Musulmană din Români a , organizată după
1989, s -a divizat în UDTR și UDTTMR – Uniunea Democrată a Tătarilor Turco -Musulmani
din România , iar în 1995, a apărut și Federa ția Turcă și Tătară (FTT). UDTTMR, care este o
organiza ție etno -confesionară, ce militează pentru „propă șirea neamului tătărăsc prin
renașterea spiritualită ții specifice”, dezvoltând legături cu tătarii din Crimeea și din alte țări,
are 22 de filiale, în cele mai importante localită ți cu popula ție tătărască. Se editează două
periodice lunare – Karadeniz și Cas, iar din 1995, seminarul musulman din Medgidia se
transformă în Liceul Teologic Musulman „Kemal Atatürk”, sponsorizat de guvernul turc.
Un număr de 22.518 (0,1%) de sârbi există în jude țele Timi ș, Cara ș-Severin, Arad,
Mehedin ți, Dâmbovi ța, Hunedoara, în B ucure ști. Uniunea Democratică a Sârbilor din
România (IUDSR) este înfiin țată în februarie 1990, iar Uniunea Sârbilor și Cara șovenilor din
România (USCR), care are 30 de filiale locale, în martie 1992.
Cei mai mul ți slovaci (17.199 – 0,1%) și cehi (3.938) trăiesc în jude țele Bihor, Arad,
Timi ș, Cara ș-Severin. Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România (UDSCR),
apărută în 1990 ca forum tutelar al minorită ții cehe și slovace, continuă să func ționeze ca
atare, de și la 31 decembrie 1992, Cehoslovacia s-a divizat, având autonomie zonală pentru
ambele minorită ți, reprezentate în consiliile locale. După 1989, s -au editat patru reviste în
limba slovacă. Statul slovac acordă anual 10 -20 de burse integrale în Slovacia pentru
absolven ții celor două licee cu predare în limba slovacă din Nădlac și Budoi și organizează
reciclarea periodică a cadrelor didactice de limba slovacă din România.
Un număr de 8.092 de persoane de etnie bulgară locuie ște în jude țul Timi ș, în Arad, Dâmbovi ța,
Bucure ști, Constan Ța și Tulc ea. Din punct de vedere istoric și organizatoric, există două
comunită ți distincte: cea a bulgarilor bănă țeni (catolici) și cea a bulgarilor din sudul României ,
din Oltenia, Muntenia, Dobrogea (ortodoc și). Limba bulgară se studiază facultativ de către
copiii de origine bulgară în satele bulgare bănă țene și în câteva școli din Bucure ști. Cu
sprijinul financ iar al statului român, cele dou ă asocia ții ale bulgarilor editează două publica ții
– Nașa glas , organ al Uniunii Bulgare din Banat și publica ție bilingvă . Bălgarska Zorni ța,
organ al Comunită ții Bratstvo a Bulgarilor din România .

Numărul grecilor din România (prezen ți pe teritoriul țării începând cu secolul al VII -lea î.
Chr.) este de 6.513 persoane care locuiesc preponderent în Bucure ști, Tulcea, Constan ța, Brăila,
Gala ți, Hunedoara, Bacău, Dolj. Comunită țile elene au fost puternice în perioada interbelică,
atunci când aveau școli, cinematografe, biserici, bănci, lăca șe de ocrotire socială. Un nou val de
greci sose ște în România dup ă cel de -al doi lea război mondial, din cauza persecu țiilor politice din
țara lor. La începutul anilor '50 însă, multora li se confiscă averile și sunt deporta ți la Canal.
Uniunea Elenă din România , fondată în 28 decembrie 1989 , compusă din 21 de comunită ți
teritoriale, s-a preocupat de înfiin țarea unor clase sau sec ții de învă țare a limbii elene și, din 1999,
în Bucure ști, Brăila și Constan Ța, a unor clase mixte cu predare în limba elenă. Ea și-a fixat ca
obiective: păstrarea, dezvoltarea și libera exprimare a identită ții naționale, culturale, lingvistice și
religioase; revigorarea tradi Țiilor elenismului; redobândirea averii fostelor comunită ți elene
desfiin Țate de comuni ști; asigurarea legăturilor cu locurile de origine; întărirea rela țiilor de
prietenie româno -grece ști. Uniunea editează revista bilingvă Speran ța și ziarul lunar Dialog120.

Cei 5.870 de evrei care trăiesc în România (în anii '30 erau peste 450.000) locuiesc în
Bucure ști și în jude țele Timi ș, Iași, Cluj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Neam ț, Gala ți. Pre zența
evreilor pe teritoriul nostru este semnalată încă din perioada Daciei romane. În anii 1940 -1944,
proprietă țile evreie ști sunt confiscate și mul ți evrei din România sunt deporta ți în lagărele din
Transnistria. În timpul totalitarismului comunist, evre ii au fost exporta ți masiv în Israel. După
1990, cei care au mai rămas sunt reprezenta ți politic și cultural de Federa ția Comunită ților
Evreie ști din România , FCER, care coordonează activitatea a patru centre – Bucure ști, Iași, Cluj,
Oradea. FCER este imp licată în cercetarea istoriei comunită ților de evrei din România și editează
ziarul lunar Realitatea evreiască . Centre de studiere a iudaismului s -au înfiin țat la universită țile
din Cluj, Bucure ști și Craiova. Aceste centre și Institutul „A.D. Xenopol” din I și editează și
reviste de studii iudaice.
Italienii , care au început să vină masiv în România începând din secolul al XVIII -lea , s –
au stabilit în porturile Gala ți, Brăila și Constan ța. Actualmente, se afirmă că mul ți dintre cei
3.331 de etnici italien i se regăsesc mai curând în sintagma „român de origine etnică italiană”,
decât în cea de „cetă țean român de origine italiană”. Cu scopul conservării identită ții
naționale, în 1990 se înfiin țează Comunitatea Italiană din România , care editează publica ția
lunară bilingvă Columna .
Majoritatea popula ției catolice maghiare din Moldova, popula ția maghiară din depresiunea
Ghime ș și cea din Ș apte Sate (Săcele), de lâng ă Bra șov, sunt indicate prin denumirea ceangăi .
O serie de cercetători fac distinc ția între popu lația maghiară așezată în Evul Mediu și
refugia ții secui sosi ți în secolele XVII -XIX; unii se referă l a „maghiarimea din Moldova”, alț ii
la „secuimea din Moldova”, iar alț ii sunt de părere că termenii „maghiar ceangău” sau
„maghiari secui” descriu cel mai bine situa ția121.

120 www.eer.ro

Realizând o cercetare as upra situaț iei ceangăilor din Moldova, Gabriel Andreescu și
Smaranda Enache constatau că o parte a ceangăilor se declară de origine român ță și vorbesc
zilnic dialectul ceangăiesc, „o limbă maghi ară arhaică, având la rândul ei mai multe dialecte”
122. Mulți au solicitat asigurarea condi țiilor învă țării limbii literare maghiare de către copiii
lor.
Ajungându -se la concluzia că presiunile psihologice, pericolul marginalizării sociale,
campaniile de intimidare sau imigrarea au dus la scăderea numărului celor care se autoidentifică
ceangăi maghiari și cer posibilitatea folosirii limbii materne în biserică, a studierii op ționale a
limbii literare maghiare, Recomandarea 1521 din 12.11.2001 a Adunării Pa rlamentare a
Consiliului Europei a inclus un set de măsuri necesare preîntâmpin ării dispari ției acestui grup
minoritar: asigurarea spa țiilor și cadrelor necesare educa ției în limba maternă; facilitarea și/sau
încurajarea folosirii (oral sau scris) a limbi i regionale sau minoritare în via ța publică sau privată;
stabilirea unor forme sau mijloace adecvate de predare și studiere a acestor limbi la toate
nivelurile; men ținerea și dezvoltarea rela țiilor între grupurile ce folosesc astfel de limbi și alte
grupur i care vorbesc o limbă practicată într -o formă identică sau apropiată123. În consecin ță,
statul român trebuie să adopte o politică de recunoa ștere a dialectelor ceangăe ști și de
încurajare a utilizării lor.
Printr -o hotărâre de guvern, ziua de 18 decembri e a fost aleasă ca Zi a Minorită ților
Naționale, deoarece pe 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declara Ția
cu privire la drepturile persoanelor apar ținând minorită ților na ționale, etnice, religioase,
lingvistice.
Constitu ția României ado ptat ă în 1991 și revizuită în 2003 recunoa ște și garantează dreptul
persoanelor apar ținând minorit ăților na ționale la „păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea
identită ții lor etnice, culturale, lingvistice și religioase” (art. 6), dreptul „de a învă ța limba lor
maternă” și „de a putea fi instruite în aceast ă limbă” (art. 32), de a avea reprezentare
parlamentară (art. 59), de a se exprima „în limba maternă în fa ța instan țelor de judecată, în
condi țiile legi i organice” (art. 127). Ordonanț a Guvernamental ă nr. 137/31 august 2000 privind
prevenirea și sanc ționarea tuturor formelor de discriminare a calificat contraven ție „acel
comportam ent care are ca scop sau vizeaz ă atingerea demnită ții sau crearea unei atmosfere
intimidante, ostile, degradante, umilitoar e, ofensatoare îndreptat împotriva unei persoane, unui
grup de persoane sau unei comunită ți și legat de apartenen ța acesteia/acestuia la o rasă,
naționalitate, etnie, religie, etc.”. (art.19).

121 Tanozos, Vilmos, „ Ceangăii din Moldova ”, în Altera , 17118 , an VIII, 2002, „ Identită Ți culturale periclitate ”, p.
48
122 Andreescu, Gabriel., Enache Smaranda, „ Raport asupra situa Ției ceangăilor din Moldova. Problema
ceangăilor maghiari ”, în op.cit., p. 92
123 Ibidem , pp. 97 -98

Articolul 59 (2) al C onstitu ției, completat cu prevederile Legii Electorale pentru Camera
Deputa ților și Senat nr. 68/1992 au garantat reprezentarea politică a minorită ților în parlament, un
număr de 15 locuri fiind rezervate lor în camera inferioară. Consiliul pentru Minorită țile
Naționale , corp consultativ creat în 1993 este înlocuit în 1996 cu un Departament pentru
Protec ția Minorită ților Na ționale condus de un ministru pentru minorită țile na ționale, devenit
ulterior Departamentul pentru Rela ții Interetnice . S-a constituit, de asemena, un Comitet
Interministerial pentru Minorită ți Naționale .
În 1997, guvernul român înfi ințează institu ția Avocatul Poporului (Ombudsman). Alte
institu ții care au ca obiect al activită ții drepturile minorită ților sunt Comitetul Interministerial
pentru Drepturile Omului , un Comitet Permanent al Camerei Deputa ților care se ocupă de
problemele cultelor și alte probleme ale minorită ților na ționale și Oficiul Na țional pentru
Romi . Prin hotărârea guvernului nr. 1194/27 noiembrie 2001 s -a instituit un Consiliu Na țional
pentru Combaterea Discriminării , organ de specialitate al administra ției publice centrale,
subordonat guvernului și care are misiune implementării principiilor egalită ții între cet țȚeni.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Consiliul are posibi litatea de a propune ac țiuni sau măsuri
speciale în vederea protejării pesoanelor, categoriilor defavorizate sau celor care se confruntă
cu un comportament de respingere și marginalizare.
De-a lungul anilor a crescut numărul ziarelor și căr ților editate î n limbile minorită ților
naȚionale, numărul teatrelor, al ansamblurilor folclorice, al emisiunilor de radio și televiziune.
Legisla ția româneasc ă nu permite organizarea administrativ -teritorială pe criterii etnice, toate
unită Țile de acest gen fiind organi zate și func ționând conform principiului general al autonomiei
locale și al descentralizării serviciilor publice. Administra ția publică locală alcătuie ște un sistem
cu două niveluri – local și jude țean. Noua Lege a Administra ției Publice Locale din anul 20 01
cuprinde, pentru unită țile administrativ -teritoriale ai căror cetă țeni apar țin minorită ților într -o
propor ție de 20% din numărul locuitorilor, următoarele prevederi principale: folosirea limbii
materne de către autorită ți în raporturile cu cetă țenii min orităților na ționale; comunicarea ordinei
de zi către opinia publică în limba maternă a respectivelor minorită ți; comunicarea către opinia
publică a hotărârilor cu caracter normativ și, la cerere, a acelora având caracter individual și în
limba maternă a m inorită ților existente în respectiva unitate administrativ -teritorială; posibilitatea
adresării cetă țenilor minoritari, oral sau scris în limba lor maternă în raporturile cu autorită țile
administra ției publice locale și obliga ția de a li se răspunde atât î n limba română, cât și în limba
maternă124.
Proiectul Legii privind statutul minorită ților na ționale recunoaște minorită țile ca factori
constitutivi ai statului român și declară valoare fundamentală, protejată prin lege, identitatea
comunită ților na ționale , exprimată prin limbă, cultură, patrimoniu cultural mobil și imobil, tradi ție
și religie. Statul român recunoa ște existen ța pe teritoriul său a 20 de minorită ți naționale.

124 Legea nr. 215/23 aprilie 2001 a Administra Ției Publice Locale , în Monitorul Oficial al României nr. 204, 23
aprilie 2001

Conform proiectului legii, măsurile de protec ție având caracter normativ sau administrativ,
prin care se realizează garantarea păstrării, dezvoltării și exprimării identită ții minorită ților
naționale, fără a a duce atingere drepturilor și libertă ților celorlal ți cetă țeni români nu se consideră
discriminare (7,2). În condi țiile în care în problemele privind drepturile unei minorită ți naționale,
deciziile nu sunt luate de reprezentan ții legitimi ai acesteia, proie ctul de lege înscrie prevederea
obligării autorită ților competente de a ține seama de voin ța liberă a lor (art. 10). Numărul
membrilor fondatori ai unei organiza ții a minorită ții na ționale, constituită în conformitate cu
Ordonan ța nr. 26/2000 cu privire la asocia ții și funda ții, cu modificările și completările ulterioare,
nu poate fi mai mic de 15% din numărul total al cetă țenilor care și-au declarat apartenen ța la
minoritatea respectivă cu ocazia ultimului recensământ (38,1, 39,2). Consiliul Minorită ților
Naționale, compus din organiza țiile minorită ților reprezentate în parlament este subiect de drept
public, cu personalitate juridică (49,1).
Proiectul Legii privind statutul minorită ților na ționale înscrie obliga ția statului de a
garanta egalitatea cultelor , autonomia lor institu țională și func țională (28,1), precum și
exercitarea dreptului la autonomie culturală , prin care se în țelege dreptul comunită ților
naționale de a avea competen țe decizionale cu valoare normativă și administrativă în
problemele privin d identitatea na țională, culturală, lingvistică și religioasă prin organe alese
de către membrii săi (54, 55,1). În scopul exercitării acestor competen țe și atribu ții, precizate
în art. 56, articolul 58,1, se referă la posibilitatea constituirii prin alege ri interne a Consiliului
Național al Autonomiei Culturale. Statul trebuie să sprijine promovarea culturii minorită ților
naționale în străinătate, prin intermediul centrelor culturale române ( 23,2).
Uniunea Europeană a jucat un rol important în men ținerea unor bune rela ții între
Ungaria și România, bazate pe respectarea drepturilor minori tăților și influen țate de obiectivul
integrării euro -atlantice. Un moment de tensiune l -a reprezentat însă adoptarea de către
Ungaria în iunie 2001 a Legii Statutului etnic ilor maghiari din țările vecine (cu excep ția
Austriei), intrat în vigoare în ianuarie 2002. „Legitima ția de maghiar” producea anumite
beneficii de educa ție, circula ție și angajare pentru membrii etniei. Carta Na țiunilor Unite din
26 iunie 1946 includea vec inătatea minoritară în sistemul de ansamblu al drepturilor omului.
Pactul Interna țional din 1966 referitor la drepturile civile și politice, care afirma existen ța
indivizilor minoritari și a unor comunită ți diferite prin limba, cultura și religia lor și De clara ția
drepturilor persoanelor apar ținând minorit ăților na ționale sau etnice, religioase și lingvistice
din 18 decembrie 1992, prevăzând participarea lor efectivă la luarea deciziilor care le
afectează via ța, atât pe plan local cât și pe plan na țional au fost documente de o mare
importan ță și cu deosebite efecte practice. Consiliul Europei are, de asemenea, un rol
important în domeniul apărării drepturilor omului, deci și ale minorităȚilor.

Conven ția Europeană a Drepturilor Omului și Conven ția – Cadr u pentru Protec ția
Minorită ților Na ționale sunt două dintre textele fundamentale care exprimă obliga țiile ce revin în
această privin ță statelor membre. Conven ția – Cadru din 1994 prevede participarea deplină la
viața economică, socială, culturală, publică, protec ția împotriva asimilării for țate, principiul
nondiscriminării și necesitatea asigurării unui ansamblu de libertă ți. Antidiscriminarea pe motive
rasiale, etnice, religioase sau de credin ță, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală a devenit un
principiu de bază al Uniunii Europene, odată cu semnarea în 1997 a Tratatului de la Amsterdam.
Carta Drepturilor Fundamentale în UE din decembrie 2000 a întărit principiul interzicerii
discriminării etnice, principiu care trebuie pus în aplicare atât de statel e membre cât și de acelea
care aspiră să devină.
Asisten ța financiară oferită de Uniunea Europeană prin programele PHARE a dat multor
organiza ții nonguvernamentale posibilitatea de a sus ține mai activ și mai eficient ac țiunea de
protejare a minorită ților. Asigurarea drepturilor lor de implicare și afirmare egală în toate
domeniile vie ții sociale constituie un important element în evolu ția internă normală și
democratică a tuturor țărilor europene, în prevenirea conflictelor și men ținerea echilibrului și
a stabilită ții. Viabilitatea Europei Unite depinde de consacrarea dreptului la diversitate și a
dreptului la solidaritate. Chiar dacă unele prevederi europene referitoare la problemele
practice ale minorită ților nu sunt încă foarte clar conturate, chiar dacă există încă multe de
făcut, după cum s -a putut observa, în privin ța dezvoltării cadrului legislativ intern și a
garantării reale participări politice, a eficientizării func ționării cadrului institu țional,
schimbările produse în timpurile noastre sunt unele notabile și evidente.

BIBLIOGRAFIE
Afloroaiei, Ștefan, Cum este posibilă filosofia în estul Europei?, Ed. Polirom, Iași, 1997 ;
Anderson, Benedict, C omuniăți imaginate, Editura Integral, București 2000;
Andreescu, Gabriel, Națiuni si minorități , Editura Polirom, Iași 2005;
Appiah, Kwame, Anthony, COSMOPOLITISM. Etica intr -o lume a strainilor, Editura
Andreco Educational Grup, Bucuresti, 2007;
Baertschi, Bernard, Mulligam, Kevin, Nationalismele, Editura Nemira, Bucuresti, 2010
Bălan, Dinu, Studiu – Etnie, etnicitate, națiune și naționalism. Câteva precizări
terminologice, pp. 93 – 115;
Ciocea, Malina, Securitatea culturala. Dilema identitatii in lumea globala, Editura Tritonic,
2009
Cordellier, Serge, Națiuni si naționalisme, Editura Corint, București, 19 97;
Cuisenier, Jean, Etnologia Europei, Editura Institutul European, Iași, 1999;
Dubar, Claude , Criza identităților , Editura Știința, București, 2003;
Dumond, Louis, Eseu asupra individualismului, Editura Anastasia, București 1997;
Enache, Andreea, Identi tatea europeană. Reprezentări sociale, Editura Lumen, Iași, 2006;
Ferreol, Gilles, Identitate, cetățenie și legăturile sociale , I.N.I., 1999;
Fraser, Agnus, Țiganii, Editura Humanitas, București, 1998;
Fukuyama, Francis, Construcția statelor – Ordinea mondi ală în secolul XXI – Editura Antet,
2004, pp. 100 -129;
Gellner, Ernest, Națiuni si naționalisme , Editura Antet, București, 1997;
Girardet, Raoul, Naționalism si națiune, Editura Institutul European, Iași, 2003 ;
Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizatiilo r si refacerea ordinii mondiale, Editura Antet XX
Press, 2004, p. 17 -72
Hobsbowm, J. Eric, Națiuni și naționalism din 1780 până în prezent. Program, mit, realitate,
Editura Antet, Oradea, 1997;
Lazăr, Dan, Europa de Sud -Est în perioada contemporană : ideologii, lideri, naționalisme,
Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2007;
Miftode, Vasile ș.a., Dezvoltarea comunităților etno -culturale, Editura Institutul European,
Iași, 2001;
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe , Editu ra Polirom, Iași,
2004;
Moroianu, Irina, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Irdo, București, 1999;
Nedelcu, Mioara, Minoritățile : timpul afirmarii , Tipo Moldova, Iași, 2003;
Pop, Ioan, Aurel, Geneza medievală a națiunilor moderne, Editura F undației Culturale
Române, București, 1999;
Popper, Karl, Mizeria istoricismului, Editura All, București, 1996;
Popper, Karl, Societatea deschisă și dușmanii săi, Editura Humanitas, București, 1993;
Sabourin, Paul, Naționalismele europene , Editura Institut ul European, Iași, 1999;
Salat, Levente, Multiculturalismul liberal – bazele normative ale existenței minoritare
autentice , Editura Polirom, Iași, 2001;
Sartori, Giovanni, Ce facem cu străinii – Pluralism vs multiculturalism , Editura Humanitas,
București , 2007, pp. 51 -167;
Smith, Anthony, Naționalism si modernism, Editura Epigraf, Chișinău, 2002;
Șerbănescu, Anca, Identitatea națională și identitatea europeană – dintr -o perspectivă
psihosociologică, Editura Lumen, Iași, 2005;
Toffler, Alvin, Al treilea v al, Ed. Politică, București, 1983;
Victor, Neumann, Ideologie si fantasmagorie, Editura Polirom, Iași 2001;
Walzer, Michael, Despre tolerare, Editura Polirom, Iași, 2002;
Witkowasky, Andreas, Stabilitate prin integrare? Europa de Sud – Est – o provocare p entru
UE, Editura InterGraf, Reșița, 2000.