Etimologia Cuvantului

Începând cu anul 2007, limba română și-a modificat statutul în raport cu celelalte limbi ale țărilor din componența Uniunii Europene, reușind astfel să valorifice concluziile studiilor lingvistului suedez Alf Lombard, în ceea ce privește româna și limbile europene. Cercetătorul a constatat că limba noastră este una dintre marile limbi europene, atât din punctul de vedere al numărului de vorbitori, cât și datorită importanței sale în planul comunicării culturale, vorbitorii acesteia fiind împrăștiați pe mai multe continente, dar majoritatea fiind din România. În acest context, responsabilitatea școlii în activitatea de învățare a limbii române se amplifică, succesele, ca și eșecurile în acest domeniu, având implicații majore în definirea acestei imagini a României în lume.

Prin urmare, se impune o reevaluare a importanței competenței de comunicare în limba română, atât a vorbitorilor nativi, cât și a celor pentru care româna este fie o a doua limbă de comunicare, fie o limbă străină.

În studiile de specialitate, comunicarea este definită prin apelul la diferite orientări din planul lingvisticii, evocându-se componente care vizează competența și performanța. Prima componentă conține abilitatea de a aplica reguli gramaticale, de a formula expresii corecte din punct de vedere gramatical și de a le folosi corect în context adecvat. Competența poate fi percepută atât din punct de vedere pedagogic, cât și lingvistic. Componenta pedagogică se află la baza unei întregi teorii a educației și a învățării limbajului precum și a comunicării, prin asigurarea unui caracter funcțional al acestuia. Componenta lingvistică urmărește cunoașterea abstractă a unei limbi și nu poate ignora o facultate înnăscută, de natură lingvistică, a ființei umane. Coroborând cele două componente care definesc competența de comunicare lingvistică, rezultă contextul sociocultural, care permite dezvoltarea personalității umane, pe fundamentul comunicării, ca expresie a interrelaționării. Se pot deduce astfel regulile sociale și funcționale ale limbajului, competența de comunicare fiind definită drept capacitatea care permite producerea și interpretarea mesajelor, precum și negocierea sensului în contexte specifice, asimilate situației de comunicare.

 Cercetările recente de didactică a limbii române propun o redefinire a disciplinei, fapt care implică o reevaluare a conținutului didacticii domeniului, ca și soluție de aplicare a curriculumului, în vederea eficienței actului didactic. Percepută ca o „disciplină de frontieră (așezată în zona de intersecție a științelor limbii și literaturii cu științele educației și psihologia educațională), disciplină orientată deopotrivă teoretic și practic” (Alina Pamfil), limba și literatura română produce efecte colaterale evidente care pot fi controlate și evaluate din perspectiva construirii la elevi a competenței de comunicare și a performanței lor de comunicare la toate celelalte discipline din planurile de învățământ. În acest context, este evident statutul limbii române ca limbă de școlarizare. Realitatea confirmă faptul că în școală competența de comunicare a elevilor la toate celelalte discipline și, implicit, comprehensiunea cunoștințelor de specialitate se realizează parțial în cadrul orelor de limba română, prin segmentul de vocabular, dar și prin însușirea logicii discursului, în diferite stiluri funcționale. Este evident rolul instrumental pe care limba română îl are în dobândirea de către elev a competenței de comunicare capabilă să-i permită abordarea tuturor registrelor limbii, în dimensiunile specifice comunicării, vizând înțelegerea și producerea de text.

În acest specific se regăsește valoarea instrumentală a limbii române pentru toate celelalte discipline de studiu, lucru care încarcă de responsabilitate actul de predare – învățare la disciplina în discuție, tocmai prin efectele sale colaterale. Din această perspectivă, evaluarea competențelor de comunicare nu trebuie să se limiteze doar la domeniul strict al disciplinei, ci se impune extinderea ei, prin raportarea la deprinderile și atitudinile conținute de cele opt competențe-cheie, luând în calcul concomitent atât palierul specific, cât și extinderea acestuia în sfera celorlalte discipline de studiu, precum și efectul în asigurarea competenței sociale integratoare.

Etimologia cuvântului “comunicare” (lat. communico= care își face datoria, serviabil) sugerează diversitatea utilizării și semnificației acestui termen. Cea mai simplă definiție a comunicării ar fi: un act prin intermediul căruia o persoană adresează un mesaj altei persoane. Pe parcursul timpului, termenul în discuție a cunoscut o adevărată evoluție semantică. Acest lucru a

fost determinat de faptul că fenomenul propriu-zis al comunicării interumane îi preocupa tot mai mult pe logicieni, lingviști, psihologi, sociologi etc.       În DEX comunicarea este definită ca acțiunea de a comunica și rezultatul ei și este sinonimă cu noțiuni precum: înștiințare, raport, știre, veste; relație, legătură; prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică; iar verbul a comunica înseamnă a face cunoscut; a informa etc.

Comunicarea in limba română reprezinta acea capacitate de a exprima si interpreta concepte, idei, sentimente, fapte si opinii atat in forma scrisa, cat si orala (ascultat, vorbit, citit si scris) si de a interactiona lingvistic intr-un mod adecvat si creativ in toate situatiile generate de viata sociala si culturala.      Competentele de comunicare rezulta din invatarea limbii, care are legatura intrinseca cu dezvoltarea capacitatii de cunoaștere a individului de a interpreta lumea si de a relationa cu cei din jurul sau. Comunicarea impune copilului și mai târziu adultului sa aiba cunostinte de vocabular, de gramatica functionala si de functii ale limbii. Aceasta presupune constientizarea principalelor tipuri de interactiune verbala o serie de texte literare si nonliterare, principalele trasaturi ale unor stiluri diferite, registre ale limbii, precum si variabilitatea limbii si comunicarii in context diferite.      Fiecare persoana trebuie sa posede deprinderi de comunicare atat orala, cat si scrisa, pentru a putea să se descurce intr-o varietate de situatii de comunicare, sa isi monitorizeze si sa isi adapteze propria comunicare la cerintele situationale. Aceasta competenta include, de asemenea, capacitatea de a distinge si de a folosi diferite tipuri de texte, de a cauta, de a colecta și prelucra informatii, de a utiliza instrumente ajutatoare, de a formula si exprima propriile argumente oral sau in scris, intr-un mod convingator, adecvat contextului.                                                    O atitudine pozitiva privind comunicarea in limba română implica dispozitia spre un dialog critic si constructiv, aprecierea calitatilor estetice si disponibilitatea de a te conforma lor, interesul de a interactiona cu altii. Acest lucru implica constientizarea impactului vorbirii asupra altora si a nevoii de a intelege si utiliza limba intr-un mod responsabil pozitiv si social.