Etica Si Integritatea In Serviciul Public

ETICA ȘI INTEGRITATEA ÎN SERVICIUL PUBLIC

CUPRINS

INTRODUCERE

1. NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE PUBLIC

Izvoare și principii ale eticii funcționarului public

Serviciul public, funcția publică și statutul funcționarului public

2. DIMENSIUNEA JURIDICĂ A FUNCȚIEI PUBLICE

2.1. Deontologia funcționarului public

2.2. Principiile ce stau la baza deontologiei funcționarului public

2.3. Categoriile de funcționari publici și deontologia corespunzătoare profesiei lor

3. CODUL EUROPEAN AL BUNEI CONDIUTE ADMINISTRATIVE

3.1. Integrarea europeană: problema bunei conduite administrative

3.2. Autoritatea teritorială de ordine publică

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Una din cele mai importante activități prin care omul se integrează în viața societății este activitatea profesională. Tocmai de aceea, însăși exercitarea oricărei profesii ridică o serie de cerințe morale, respectarea unor norme în afara cărora nu este posibilă activitatea utilă în folosul societății.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forța de coerciție a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancționate doar de opinia publică.

Se poate discuta despre o deontologie profesională a salariatului, în general plecând de la normele comune consacrate de acesta, despre un specific al deontologiei funcționarului public.

Teoreticienii și practicienii dreptului au insistat în cercetările și studiile lor asupra normelor de drept antic, medieval și modern, identificând numeroase concepte, principii și reguli care sunt prezente și în sistemele contemporane de drept. Astfel, statul este considerat drept un element istoric, politic și juridic apărut în antichitate.

Asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților constituie problema cardinală în fiecare stat de drept, bazat pe principiile liberale, democratice. Toate instituțiile europene de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și până azi sunt puternic influențate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului votată de Adunarea Constituantă a Franței la 26 august 1789, deoarece principiile formulate atunci domină și azi viața juridică și constituțională a statelor civilizate. Ca și alte constituții europene, Constituția Republicii Moldova din 1994, reproduce cele mai multe din aceste principii, pe care le reglementează, dobândind astfel forță constituțională.

Actualitatea temei se manifestă sub mai multe aspecte pregnante. În primul rînd este necesară cunoașterea democrației contemporane, de factură liberală în vederea formării unei concepții obiective integre și multilaterale ale procesului istoric, din care nu poate lipsi nici un segment, indiferent de particularitățile acestuia. În al doilea rând, utilitatea acestui studiu, apare evident în cercetarea diferitelor postulate din sfera largă a spiritualității universale cu privire la faptul că fiecare individ este distinct de ceilalți, particular, având prioritate față de stat și chiar față de societate.

Studiul diferitelor orânduiri sociale organizate politic și înzestrate cu instituții juridice corespunzătoare ne oferă material de cercetare din care putem vedea îndată la ce concluzii se poate ajunge, plecând de la organizarea politică și juridică a fiecărei orânduiri sociale, și putem obține foloase din aceasta pentru a ne orienta către un sistem juridic mai bun, evitând erorile deja comise și profitând de progresele deja realizate de strămoșii noștri. Referitor la fenomenul etică și integritate în serviciul public specialiștii în domeniu au înaintat diverse concepții, care conțin însă elemente concrete și drept urmare nu diferă în esența lor.

De aici reiese definiția că „Etica este știința socială care se ocupă cu studiul legilor și normelor morale, care guvernează raporturile între oameni” [42, p. 89]. Tematica cu privire la doctrina moralei profesionale, ca bază a raporturilor dintre funcționarii publici și clienții lor, dintre ei și public, este una omniprezentă în studiile de specialitate, inclusiv și cele autohtone.

Cele mai valoroase informații și aspecte științifico-practice privind istoria evoluției fenomenului bunei conduite administrative le putem găsi în sursele autorilor moldoveni, așa ca: Victor Guțuleac, C. Malai, L. Marian, V. Mocanu, M. Platon, S.Țurcan, Tărîță O., Capcelea V., Paladi I., și români Bocăneală Tache, Oroveanu T., Sandu A., Tompea D., Rădulescu C., Vedinaș V., care reflectă studierea conduitei etice și a integrității funcționarului public.

Scopul și obiectivele tezei.

Prin investigația respectivă ne-am propus să realizăm un studiu complex a eticii și deontologiei funcției publice, instituționalizării și evoluției normelor referitoare la comportamentul profesional și moral al funcționarului public, ca fiind o instituție fundamentală a purtătorului autorității publice.

Cercetarea normelor privind comportamentul profesional și moral al funcționarului public în Republica Moldova prezintă o certă importanță. Un asemenea studiu științific se efectuează prin confruntarea relațiilor funcționarului public în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât și cu beneficiarii activității sale, de fapt cu societatea în ansamlu său cu realitățile sociale moldovenești.

Investigația este efectuată în baza realizărilor monografice și altor studii de ultimă oră în care, într-o măsură sau alta, și-au găsit reflectare anumite aspecte ale problemei legate de etica și deontologia funcționarului public în Republica Moldova, precum și a investigațiilor de specialitate mai vechi.

În prezenta lucrare ca scop ne propunem de a elabora o viziune științifică de ansamblu asupra bazelor unui anumit cadru de formare și promovare a unei culturi profesionale adecvate în vederea îmbunătățirii calității serviciilor oferite de funcționarii publici în Republica Moldova, de a identifica normele juridice a protecției persoanelor și funcționarilor publici și asigurarea pe această cale a echilibrului între drepturile persoanelor, interesele autorităților publice, drepturile și obligațiile personalului public, de a determina problemele etice, permițând o mai bună capacitate de înțelegere, o analiză mai aprofundată și o soluționare fără efort.

Metodologia cercetării. Prezenta lucrare constituie o cercetare complexă a dezvoltării izvoarelor deontologiei funcționarului public în Republica Moldova și nu numai, în cadrul căreia sunt utilizate diverse metode științifico-juridice, printre care se evidențiază metode științifice generale și speciale a dreptului. Dintre metodele științifice generale utilizate, menționăm următoarele: analitică, critică, a deducției, a analogiei, etc. Din șirul celor speciale, practicate în lucrare, evidențiem: metodele istorică, statistico-logică, comparativă.

Metodele general științifice sunt aplicate la toate etapele cercetării, în timp ce metodele speciale sunt folosite cu preponderență în procesul analizei evoluției și stabilirii trăsăturilor caracteristice ale bunei conduite administrative.

Metodei istorice în studierea codului de etică a funcționarului public îi revine rolul decisiv, ce ne permite cercetarea în perspectiva și evoluția sa istorică, de-a lungul întregii perioade contemporane.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei rezidă în abordarea integrală și sistemică a problematicii eticii funcționarului public prin prisma dreptului administrativ. Sunt generalizate aspectele autohtone în procesul de reformare a legislației ce reglemenează condiuta funcționarului public. Ideile și concluziile argumentate în teză completează și dezvoltă unele compartimente ale științei și disciplinei dreptului administrativ cu privire la exercitarea funcțiilor publice.

Informațiile sintetizate, cât și concluziile rezultate în urma investigațiilor efectuate pe marginea temei pot fi utilizate în cadrul procesului didactic.

Sumarul compartimentelor tezei.

Lucrarea este alcătuită din introducere, trei compartimente, încheiere și bibliografie. Introducerea reprezintă fundamentarea și justificarea temei alese pentru studiere făcându-se referire la importanța temei investigate, scopul și obiectivele propuse spre realizare, noutatea științifică a rezultatelor obținute, importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, baza metodologică, sumarul compartimentelor tezei.

Sunt identificate lucrările autorilor din țară și de peste hotare care au examinat fenomenul eticii și integrității în serviciul public și care și-au expus opiniile asupra acestui subiect. Sunt descrise modurile în care etica serviciului public este percepută și tratată în lucrările științifice din ultimii ani.

Prin urmare, pe lângă „ansamblul atribuțiilor”, termen riguros juridic, funcția publică reprezintă și „ansamblul responsabilităților” – concept cu conotații filosofice și juridice în egală măsură.

Astfel, în primul capitol – Noțiuni generale cu privire la etica funcționarului public ne propunem să definim elementele de vocabular și gramatică specifice domeniului, și anume: funcția publică, funcționar public, precum și termenul etică și deontologie.

Administrația pune la baza întregii sale activități aplicarea și respectarea dreptului, principiul legalității fiind unul de bază în administrație. În consecință, izvoarele și principiile fundamentale (constituționale, legale) în deontologia funcției publice, principiile ce stau la baza deontologiei funcționarului public, categoriile de funcționari publici și deontologia corespunzătoare profesiei lor fac obiectul celui de-al doilea capitol al prezentei lucrări – Dimensiunea juridică a funcției publice

Dar legea juridică, nu reprezintă singurul reper la care trebuie să se raporteze funcționarul public în activitatea sa. Ei i se adaugă și „legea” morală, scrisă și nescrisă. „Legea” morală scrisă este cuprinsă în diferite reglementări, cum ar fi coduri deontologice, denumite și coduri de conduită, legi care reglementează statutul juridic general al funcționarilor publici și statutele speciale aplicabile diferitelor categorii de funcționari publici.

De asemenea, legea morală se referă la prescripțiile de comportament instituite de societate și sintetizate în sistemele științifice ale eticii, din antichitate și până în prezent. Prin urmare, în capitolul 3 al tezei noastre ne-am îndreptat atenția asupra Codului European al bunei conduite administrative. În felul acesta, dorim de fapt să argumentăm problema bunei conduite administrative din perspectiva integrării europene a Republicii Moldova

În condițiile statale actuale, studiul nostru, oferă tuturora posibilitatea să se orienteze cu ușurință în imensa legislație din domeniul instituției cetățeniei pe care statul nostru o deține evitând lezarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățeanului – unul din principalele obiective ale statului de drept.

NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE PUBLIC

1.1. Izvoare și principii ale eticii funcționarului public

În oricare dintre științe, condiția principală pentru înțelegerea rolului și locului pe care îl ocupă fenomenul de studiat este aceea de a clarifica noțiunile de bază cu care operează.

Din această cauză este imperios necesar a lămuri noțiunea de “administrație” [27, p. 136]. Termenul de administrație desemnează o anumită activitate a cuiva, care ajută la ceva și la ordinele cuiva.

Din punct de vedere etimologic aceasta derivă de la latinescul administrare care înseamnă a servi și este în legătură cu cuvântul magister care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-l slujească [43, p.52].

Altfel formulat, filosoful Jean-Jacques Rousseau introduce o diferențiere pe care limba franceză i-o permite între „bourgeois” și „citoyen”. Această distincție între cetățeanul care-și urmează doar interesele private („bourgeois”), și cetățean al statului („citoyen”), care participă la voința comună eliberată de egoism – stă la baza stra și la ordinele cuiva.

Din punct de vedere etimologic aceasta derivă de la latinescul administrare care înseamnă a servi și este în legătură cu cuvântul magister care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-l slujească [43, p.52].

Altfel formulat, filosoful Jean-Jacques Rousseau introduce o diferențiere pe care limba franceză i-o permite între „bourgeois” și „citoyen”. Această distincție între cetățeanul care-și urmează doar interesele private („bourgeois”), și cetățean al statului („citoyen”), care participă la voința comună eliberată de egoism – stă la baza structurii lucrării de față [38, p.12].

Administrația – prin etimologia cuvântului (administratio, – onis = serviciu în slujba statului; administratio rei publicae = conducerea statului) își relevă semnificația de a reprezenta o acțiune în supușenie. Față de cine această supușenie? Răspunsul este unul singur: față de Lege, față de interesul public și nu un anume interes individual, față de „ființa comună” în statul de drept [27, p.204].

Executarea legii se află La baza acțiunii funcționarului public și a administrației în ansamblul său. Cine nu are în el forța de a pune interesul general deasupra celui personal, nu are ce căuta în administrație și în viața publică. Considerăm că acesta este firul roșu ce trebuie să străbată deontologia funcției publice definită ca știință, „rațiune dreaptă” (Aristotel) a ceea ce trebuie să facem atunci când ne numim funcționari publici.

Și cu toate acestea, mulți dintre cei care pătrund în viața publică sunt mânați de alte simțăminte decât cele de a se dărui binelui public, respectiv de a-și pune activitatea în slujba intereselor celorlalți. Așadar, dreptatea sau respectarea riguroasă a drepturilor fiecăruia (termenul justiție provine din latinescul „jus” – „drept”) se opune înainte de toate imperialismului tendințelor egoiste [31, p. 144].

Funcționarii publici acționează pe baza unei varietăți de principii și percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii. Oricum, toate aceste principii au la bază etica văzută ca virtute și responsabilitate.

Principalul izvor de drept al deontologiei funcționarului public în Republica Moldova, este Constituția – legea supremă în stat, în care se regăsesc multe principii care fundamentează comportamentul profesional al funcționarului public [1]:

– principiul legalității;

– al supunerii tuturor în fața legii, completat cu cel potrivit căruia numeni nu este mai presus de lege, prevăzute de art. 7;

– fidelitatea față de țară și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor care-i revin, în care scop funcționarul public depune jurământul de credință față de lege.

Alte categorii de acte normative care jalonează comportamentul profesional al funcționarului public (Hotărâri de Guvern, Ordonanțe de Guvern, alte acte administrative cu caracter normativ) inclusiv regulamente de ordine interioară prin care se înscriu norme specifice privind o instituție determinată.

În literatura juridică din țara noastră au fost identificate mai multe principii de bază ale deontologiei funcționarului public, principii care reprezintă, de altfel, obligații juridice și morale.

În ceea ce privește îndeplinirea tuturor principiilor, a îndatoririlor ce compun deontologia, aplicabilă diferitelor categorii de funcționari publici, trebuie menționat că aceștia sunt obligați să și le însușească și să facă tot posibilul pentru a le îndeplini, la baza activității și comportamentului fiecăruia stând nevoia de perfecționare continuă, de educație permanent [21, p. 118].

Articolul 16 din Constituția Republicii Moldova se referă la egalitatea de tratament față de toți beneficiarii sistemului public, care obligă funcționarul public la un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei care i se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme.

În activitatea sa, funcționarul public trebuie să apere principiul supremației Constituției și respectul legii. Prevăzută de articolul 51 ca una din îndatoririle fundamentale, respectarea Constituției și a legilor nu reprezintă doar o obligație a cetățenilor, ci, un principiu pe care purtătorii autorității publice îl au la baza activității lor, a comportamentului lor profesional, în interiorul sau în afara instituției [1, p. 46].

Funcționarul public trebuie să apere prestigiul instituției pe care o reprezintă, să manifeste discreție profesională privind toate informațiile de care ia cunoștință în exercițiul funcțiilor sale.

Funcționarul public trebuie să apere și să respecte demnitatea beneficiarilor serviciului public, să respecte și să ocrotească viața intimă, familială sau privată a acestora. Constituția Republicii Moldova califică drept primă valoare supremă și garantată demnitatea omului [1, p. 47].

Tot conform Constituției, în întreaga sa activitate, funcționarul public trebuie să exprime credința și fidelitatea sa față de țara căreia îi aparține. Într-o lucrare de referință în materie, se rețin următoarele elemente care conturează deontologia diplomatului: patriotism, disciplină, conștiinciozitate, punctualitate, cultură, abilitate, calm, tact, perseverență, respect pentru adevăr, cinste, loialitate, integritate.

La aceasta se adaugă cutume, izvoare nescrise, mai ales în domeniul dreptului diplomatic, precum și jurisprudența, despre care în Franța se susține că sunt activitatea jurisdicției administrative coordonate de Consiliul de stat, dreptul administrativ este, în esență jurisprudențial, ceea ce conferă practicii judiciare statutul de jurislator.

În activitatea prestată, funcționarul public manifestă supunere față de superiorul său ierarhic. Disciplina funcției publice include, între alte elemente, și obligația de respectare a șefului ierarhic. Există în sfera executivului, anumite categorii de funcționari sau demnitari publici care, prin specificul activității prestate, se supun unor norme deontologice speciale. Cea mai interesantă de luat în discuție, și evocatoare în același timp, este cea a statutului diplomatului [37, p. 32].

Deontologia magistratului prezintă aspecte interesante și care, din punct de vedere al statutului, este guvernată de principii care se completează cu trăsăturile care trebuie să contureze profilul etic al magistratului, și anume: demnitate, cumpătare, sobrietate, înțelepciune, responsabilitate etc.

Și polițistul are drepturi și obligații specifice, acestea fiind prevăzute de actele normative și celelalte dispoziții legale ce reglementează activitatea poliției. Atunci când sunt puse în pericol siguranța de stat, avuția publică și privată, drepturile și libertățile persoanei, ordinea și liniștea publică el are obligația de a interveni față de orice persoană, uneori chiar în forță, indiferent de naționalitate, sex, religie sau poziția socială a acesteia,. Misiunile zilnice pot fi duse la îndeplinire numai dacă se folosesc cele mai eficiente metode și procedee, respectând anumite reguli de tactică polițienească.

Modificări majore s-au înregistrat în ultimele decenii privind activitatea de poliție, accentuate îndeosebi de asocierea Republicii Moldova și de necesitatea alinierii la tratatele și convențiile europene privitor la acest domeniu de activitate.

1.2. Serviciul public, funcția publică și statutul funcționarului public

În mod diferit atât în doctrină cât și în legislație este interpretată noțiunea de serviciu public.

Vom evidenția trei dimensiuni ale sintagmei de serviciu pornind de , [24, p. 979]:

Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji, forma de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva;

Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat, slujbă. Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat;

Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc.

Probabil din această cauză subliniază prof. Guțuleac V. și în literatura juridică, și în legislație există diverse tălmăciri (definiții) ale sintagmei serviciul public. De exemplu, art.1 din Legea serviciului public a Republicii Moldova din 1995 (actualmente abrogată), serviciul public era definit ca o totalitate a autorităților publice și activitatea persoanelor care ocupă posturi în aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorități în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de drept și asigurării securității naționale, ocrotirii drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor [27, p. 232].

Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public definesc serviciul public ca activitate de interes public, organizată și desfășurată de către o autoritate publică. Tot aici este stipulat că autoritatea publică este orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un alt act normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public [8, p. 43].

La prima vedere menționează prof. Guțuleac V. , definițiile de serviciu public din cadrul celor două legi nominalizate sunt puse față în față, însă în viziunea profesorului , nu este chiar așa. Ambele definiții au dreptul la existență. Diferența dintre ele constă în faptul că prima definiție reflectă rezultatele analizei serviciului public din două direcții (puncte de vedere): cea materială și cea formal-organizatorică. Cea de-a doua reflectă doar direcția materială, iar direcția formal-organizatorică se reflectă în definiția de autoritate publică.

Persoana care își desfășoară activitatea într-o instituție publică este denumită generic, în limbaj juridic dar și în cel cotidian funcționar public. În Franța și în sistemul francofon conceptul de funcție publică capătă viață prin același termen „fonction publique”, în Regatul Unit întâlnim sintagma „civil service”, iar în Germania „affentlicher dienst” [20, p. 67].

În literatura occidentală contemporană, pentru a armoniza diferențierile terminologice care se folosesc în diferite state ca și diferențierile de statut juridic, se folosesc termeni care, în mod exhaustiv evocă ansamblul agenților din serviciul diferitelor colectivități publice, și ne referim în special la „personalul din administrație” sau „personalul administrativ”. Acest concept se regăsește în majoritatea lucrărilor autorilor occidentali, alături de cel de „agenți administrativi” [25, p. 145].

Legitimitatea conceptelor de funcție publică și funcționar public se regăsește chiar în legea fundamentală a țării. Legiuitorul constituant nu se limitează să consacre doar conceptele de funcție publică și funcționar public în general, dar și pe cele de funcție publică civilă și militară, categorii de funcționari publici și elemente ale regimului juridic al funcției publice în general și al unor categorii de funcții publice.

Deși Constituția a fost adoptată în 1994, abia la sfârșitul anului fost promovată o reglementare privind regulile juridice aplicabile funcționarilor publici. Avem în vedere Legea nr. 158 – XVI din 04 iulie 2008 privind funcția publică și statutul funcționarului public, publicată în Monitorul oficial nr. 230-232 din 23 decembrie 2008. Ea a fost modificată prin mai multe reglementări, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Întârzierea poate fi explicată, printre altele, prin faptul că elaborarea unui statut al funcționarilor publici prezintă mai multe dificultăți, inclusiv de ordin politic. „Pe de o parte, executivul își vede restrânsă o parte a puterii sale asupra agenților publici prin existența unui statut egal, iar, pe de altă parte, funcționarii s-au temut că un statut legal poate împiedica mișcarea sindicală” [15, p. 82].

Sintagma „funcție publică” a generat o bogată doctrină atât în Republica Moldova cât și în alte state; ea se regăsește definită diferit de la un autor la altul, de la un sistem de drept la altul.

În literatura juridică actuală putem să invocăm – ca un veritabil sistem de referință – concepția potrivit căreia funcția publică reprezintă: „situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit” [15, p. 144].

Anumite constante valoroase care au fost formulate de autorii de drept public de-a lungul timpului se regăsesc în această definiție, și anume caracterul legal al învestiturii și faptul că funcția publică evocă un complex de prerogative, drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice. Într-o accepțiune restrânsă, funcția publică desemnează funcția publică executivă, aceasta făcând obiect de cercetare al dreptului administrativ.

DIMENSIUNEA JURIDICĂ A FUNCȚIEI PUBLICE

2.1. Deontologia funcționarului public

Sintagma „deontologie” provine din cuvintele grecești deon, deontos care înseamnă ceea ce se cuvine și logos care înseamnă știință, proporție (rostire, justificare rațională, rațiune, definiție, facultate rațională). Pentru Heraclit logos-ul e un principiu subiacent de organizare a universului, înrudit cu înțelesul comun al logos-ului ca proporție, ca măsură a schimbării, înțeles atât de des asociat cu gândirea lui Heraclit [21, p. 116].

întâlnim o tălmăcire a lui logos drept formulare a unei caracteristici distinctive a unui lucru. Platon folosește termenul logos în multiple feluri. În contextul opoziției dintre mytos și logos, cel din urmă înseamnă explicație veritabilă, analitică – fapt ce conduce mai departe la o teorie epistemologică. În Phaidon (76 b) Platon relevă drept o caracteristică a adevăratei cunoștințe capacitatea de a oferi o rațiune (logos) a ceea ce cunoaștem [20, p. 220].

O accepțiune tipic aristotelică a logos-ului este aceea de rațiune, raționalitate, mai cu seamă în context etic (de exemplu, în Politica, , în Etica Nicomahică, ) și frecvent în sintagma „rațiune dreaptă”. El mai înțelege logos-ul și ca proporție matematică, raport, iar virtuțile morale (dreptatea, generozitatea, vitejia, înțelepciunea etc.) sunt definite ca o medie rațională (mesotes) între „prea puțin” și „prea mult”. În practică, se dovedește extrem de greu de definit acest mijloc ca măsură a desăvârșirii [19, p. 250].

Prin urmare, potrivit sorgintei sale, deontologia se poate defini ca știință a ceea ce trebuie să facem, ca o căutare a acelui „mijloc” (mesotes-medie rațională) între „prea puțin” și „prea mult” ce există în cadrul fiecărei activități desfășurate de noi, în particular, desfășurate de funcționarul public.

De pildă după Lalande, deontologia este teoria datoriilor, ea vizează situații și experiențe legate de exercitarea unei activități. Inițial ea a fost identificată cu morala, și o regăsim astfel în lucrarea „Deontologia sau știința moralei” a filosofului și juristului englez Jeremy Bentham. Ea este structurată în două părți, consacrate una „teoriei virtuții” iar cealaltă „practicii virtuții” [28, p. 75].

Deontologia se află la interferența între drept și morală, prin specificul obiectului său de cercetare. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. Din punct de vedere juridic o parte din aceste norme sunt consacrate, putând fi impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sancționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.

Deontologia se referă astfel, la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o guvernează. Vom regăsi o deontologie profesională a avocatului, a judecătorului, a medicului, a profesorului, a jurnalistului, a salariatului și, plecând de la normele comune consacrate de acesta, un specific al deontologiei funcționarului public. Regulile deontologice care guvernează o anumită activitate sau profesie sunt sintetizate în „coduri”, care reprezintă „(…) în formă concentrată, sedimentările valorice și normative ale noii societăți exprimate printr-un limbaj adecvat” [42, p. 11].

În lucrarea „Introducere în deontologia juridică” a lui Nicolae Cochinescu este subliniat faptul că deontologia trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare ale existenței individului [Citat după 23, p. 204]. Omul, în acțiunile sale, se exprimă pe sine, propria individualitate, propriile aspirații, raportându-se în același timp și la nevoile celorlalți, pe care are datoria să nu le afecteze.

Atunci când Immanuel Kant ne cere ca în morală să ne încredem doar în maxime susceptibile de a fi ridicate la rangul de reguli universale, când el ne invită ca înainte de a acționa să ne punem întrebarea „Dar dacă toată lumea ar face așa?”, vedem la lucru cerința de dreptate (cea mai importantă dintre virtuți pentru antici, echivalentul valorii Binelui de astăzi) [44, p. 160].

Dreptatea se opune înainte de toate imperialismului tendințelor egoiste. Fiecare ființă vie tinde, cum spunea Schopenhauer, să se considere a fi voința de a trăi în totalitatea ei, adică să se afirme pe seama altora; dreptatea (concept central în Etică) vine să tulbure această spontaneitate biologică: fiecăruia partea sa, spune ea. Trebuie să ținem seama de ceilalți și să împărțim cu ei după o proporție dreaptă. Madinier în „Consecience et amour” scrie în acest sens: „Dreptatea este înfrânarea pornirilor biologice de către rațiune” [Citat după 38, p. 53].

În ceea ce privește conținutul moralei, în viața indivizilor, ca și în cea a cetății, putem vorbi despre o anumită moștenire valorică, și ea este reprezentată nu numai de păstrarea, conservarea și reactualizarea a ceea ce s-a structurat, ca general valoric, într-o anumită etapă, ci și de perpetuarea în rândul purtătorilor noului ethos a unor atitudini valorice, mentalități, prejudecăți și obiceiuri [20, p. 43].

În concluzie, deontologia funcționarului public poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului de detentor al autorității publice. În funcție de relațiile sociale care sunt avute în vedere, aceste norme sunt la rândul lor structurate, după cum urmează:

1. Relații din interiorul serviciului public

– cu șefii de conducere de nivel superior;

– cu funcționari publici de conducere;

– cu personal de execuție;

– cu subalternii.

2. Relații cu celelalte subiecte de drept, din afara instituției publice, beneficiari ai acțiunii funcționarului public.

3. Relații cu personalul unor instituții publice și alte persoane juridice cu care colaborează instituția unde este încadrat funcționarul public.

4. Relații cu societatea civilă, în ansamblul său.

De asemenea, regulile care guvernează o profesiune pot fi grupate în mai multe categorii. În lucrarea lui Liviu Coman-Kund [23, p. 5] „Deontologia și statutul funcționarilor publici din administrația publică” sunt menționate următoarele tipuri de reguli:

1. reguli care dau identitate profesiunii respective, care nu au fost preluate în dreptul pozitiv și a căror respectare se asigură prin influența exercitată de membrii corpului profesional respectiv;

2. reguli care au fost preluate în dreptul pozitiv, a căror încălcare este calificată ca abatere disciplinară, și a căror respectare este asigurată prin jurisdicțiile disciplinare profesionale;

3. reguli care sunt edictate de stat pentru a proteja ordinea publică, a căror respectare este asigurată prin intervenția instanțelor judecătorești și prin forța coercitivă a statului.

În administrație, în sfera publică în general trebuie să-și desfășoare activitatea oameni integri din punct de vedere moral, care să așeze deasupra tuturor preocupărilor și priorităților lor, binele public. Încă din antichitate s-a susținut că guvernarea trebuie să fie partea omului cinstit”, iar „funcțiunile publice, indiferent de rangul lor, nu trebuie să-i îmbogățească niciodată pe cei care le dețin” [18, p. 103].

Dimensiunea publică a moralei, modul în care îi percep ceilalți pe semenii lor, se amplifică atunci când este vorba despre oamenii politici.

Există posibilitatea În sistemul francez de drept ca o anumită sancțiune, deși aplicată, să nu fie trecută în cazierul judiciar al unei persoane condamnate, dacă se consideră că în acest mod este afectată viața profesională și personală a condamnatului, în mod disproporționat față de infracțiunea comisă. Este un exemplu bun de urmat în orice țară ce se consideră democratică, inclusiv în agitata lume politică moldovenească.

Una din dimensiunile statutului juridic al funcționarului public o reprezintă răspunderea acestuia, a cărui menire este „(…) reprimarea greșelilor comise de agenții publici” [16, p. 83].

În literatura juridică actuală [15, p. 322] este precizat faptul că în oricare ramură de drept ne-am plasa, răspunderea are două finalități:

să restabilească ordinea de drept încălcată, determinând revenirea la starea de legalitate, perturbată ca urmare a săvârșirii unei forme de ilicit.

să exprime o reacție negativă față de autorul faptei ilicite, cu scopul de a-l determina pe acesta să-și conștientizeze semnificația faptei, să o regrete și pe viitor să o elimine din comportamentul său.

O asemenea reacție negativă o au nu numai societatea civilă, cetățenii, ci și autoritățile sau instituțiile publice. Reacția acestora dintâi nu este lipsită de importanță dat fiind faptul că intransigența judecății opiniei publice față de funcționarii publici și față de oamenii politici este de multe ori mai necruțătoare chiar decât intransigența autorităților. Prin instituția răspunderii – ca dimensiune a statutului juridic al funcționarului public – se realizează atât scopul preventiv cât și cel sancționator, analizate constant atât în lucrările de teoria generală a dreptului cât și de cele consacrate formelor răspunderii specifice diferitelor ramuri ale dreptului.

În cazul funcționarului public răspunderea, presupune cu necesitate abordarea relației acesteia cu responsabilitatea. Fiecare subiect de drept trebuie să manifeste în activitatea sa responsabilitate, funcționarii publici, demnitarii, oamenii politici trebuie să fie fundamental responsabili în îndeplinirea prerogativelor lor.

Responsabilitatea precede răspunderii și o poate elimina. Ea presupune respectarea de către individ a sistemului de valori instituit de „cetate” la nivel global sau la nivel microsocial. „Dacă acest sistem de valori este respectat, omul trăiește în armonie cu sine însuși și cu ceilalți, cu societatea în ansamblul său. Când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil și devine răspunzător pentru comportamentul său ilicit” [15, p. 205].

Prin urmare, funcționarul public și demnitarul, omul politic trebuie să facă să primeze, în comportamentul lor, responsabilitatea. Cum afirmă A. Iorgovan [15, p. 209] pentru ei, nu există o valoare mai importantă decât „ îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor”. Ei trebuie să-și ducă la bun sfârșit atribuțiile, nu pentru că așa li se impune, ci fiindcă sunt convinși că ele reprezintă rostul lor profesional.

Răspunderea juridică, indiferent la care ramură a dreptului ne-am raporta, intervine atunci când s-a comis o formă de ilicit „pe terenul răului înfăptuit” [15, p. 218], dar și pe cel „care este pe cale să se înfăptuiască” (avem în vedere intervenția răspunderii penale pentru cazurile de tentativă, când nu s-a comis deja o faptă antisocială, dar se intenționează acest lucru). În ceea ce privește răspunderea juridică a funcționarului public și a omului politic, ea intervine atunci când s-a comis o faptă antisocială, cu precizarea că există două categorii de fapte antisociale:

cele comise ca simplu cetățean, care nu au legătură cu serviciul, și care atrag dreptul comun al răspunderii;

cele săvârșite în exercitarea prerogativelor de serviciu și/sau în legătură cu acesta.

În concluzie, întotdeauna cei care au deținut anumite funcții sau demnități publice au fost în vizorul celorlalți. Faptele și actele lor sunt în egală măsură judecate, după cum este judecată și starea lor materială. De pildă, în prezent, la noi în Republica Moldova se poate constata că, întreaga opinie publică, prin intermediul mass-mediei este cu ochii ațintiți pe averile demnitarilor.

În Republica Moldova s-a creat cadrul legal care îi obligă pe demnitari să-și declare, periodic averile. Vitalitatea unei democrații depinde de mai mulți factori, printre care și sufragiul universal, o egalitate reală, nu declarată între cetățeni, absența abuzului de putere, dreptul de control și de contestare publică. Poporul trebuie să-și poată exprima nemulțumirea față de calitatea actului de guvernare, iar guvernanții trebuie să fie receptivi la reacțiile poporului.

Cu cât funcția publică este mai înaltă cu atât responsabilitatea în sensul precizat anterior este mai mare, mai precis, persoana respectivă contează mai puțin ca ființă individuală (cu tot ce presupune acest lucru) și mai mult ca simbol, ca putere de a pune în practică valorile „cetății” –binele, adevărul, libertatea.

Principiile ce stau la baza deontologiei funcționarului public

Principiile de bază în deontologia funcționarului public sunt prevăzute de Constituția Republicii Moldova și de actele normative în vigoare.

Principii constituționale.

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în Constituția Republicii Moldova, considerăm că pot fi identificate următoarele principii de natură deontologică privind funcționarul public:

a. Egalitatea de tratament față de toți beneficiarii serviciului public. În două texte constituționale se regăsește izvorul lui:

– articolul 10, care prin titlul său „unitatea poporului și dreptul la identitate” ca și prin conținut, proclamă „că statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, statul recunoaște și garantează dreptul tuturor cetățenilor la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase” [1, p. 62].

– articolul 16 din Constituție, care obligă funcționarul public la un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei care se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme. Textul constituțional stabilește egalitatea tuturor cetățenilor, fără deosebire, ceea ce presupune aplicarea unui tratament juridic aparte unei persoane, tratament de natură să o plaseze într-o poziție subordonată sau supraordonată față de ceilalți cetățeni [1, p. 86].

Originea excepțiilor este indicată expres, în conformitate cu textul constituțional, nu se poate face deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere, origine socială. Aspectele principale vizând ocuparea funcțiilor publice sunt determinate de Constituție și de actele normative generale sau speciale referitoare la diverse funcții publice.

b. Funcționarul public trebuie să apere în activitatea sa principiul supremației Constituției și respectarea legii.

Prevăzută de articolul 7 ca una din îndatoririle fundamentale, respectarea Constituției Republicii Moldova și a legilor nu reprezintă doar o obligație a cetățenilor, ci, în egală măsură, chiar într-un mod mai accentuat, un principiu pe care purtătorii autorității publice îl așează la baza activității lor, a comportamentului lor profesional, în interiorul sau în afara instituției. A doua parte a art. 7 statuează supremația Constituției și sancțiunea pentru nerespectarea acestui principiu fundamental: nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică [1, p. 47].

c. Funcționarul public trebuie să apere și să respecte demnitatea beneficiarilor serviciului public, să respecte și să ocrotească viața intimă, familială sau privată a acestora (articolul 28 coroborat cu articolul 7 (2) din Constituție). Legiuitorul constituant califică drept primă valoare supremă și garantată demnitatea omului.

În literatura de specialitate [46, p. 32], aspectele vieții private care se impun a fi protejate sunt grupate în patru categorii:

– respectul comportamentelor;

– respectul anonimatului;

– respectul vieții relaționale a persoanei;

– respectul identității persoanei.

În ceea ce privește accepțiunea sintagmei de viață privată, se impun două precizări. Mai întâi, că există o deosebire între viața privată și cea publică a unei persoane; prima reprezintă „viața ascunsă, discretă”, a persoanei, iar cea de-a doua, viața care se desfășoară într-un loc accesibil tuturor. Cea de-a doua precizare, vizează faptul că noțiunea de viață privată este diferită în conținut, în funcție de poziția socială a celui vizat [44, p. 198].

În opera lui Vintilă Gheorghe și Furtună Constantin [46, p. 32] se fac referiri cu privire la faptul că, viața privată a unui politician, ca și a altor categorii profesionale (exemplu magistrați, funcționari publici) este prin natura funcției, mai limitată decât viața privată a unei persoane oarecare. Este firesc să fie așa dacă avem în vedere corelația ce există între funcția publică, lege și statul de drept. Cu cât funcția publică este mai mare, cu atât crește importanța respectării Legii și puterea statului de drept (Binele ca valoare), iar paralel se dizolvă, se subțiază importanța acelei persoane care ocupă funcția în cauză ca individ, ca particular.

În ceea ce îi privește pe politicieni, în țările anglo-saxone se restrânge mult mai mult decât în celelalte state dreptul acestora la viață privată. Cariera politică presupune însă peste tot și în toate cazurile, divulgarea unor aspecte ale vieții private care sunt inadmisibil a fi dezvăluite în alte state. Exemplu, publicarea averilor este posibilă în cazul demnitarilor și funcționarilor publici, dar este inadmisibilă în alte cazuri.

d. În întreaga sa activitate, funcționarul public trebuie să exprime credința și fidelitatea față de țara căreia îi aparține.

Conform art. 2 din Legea privind Codul de conduită a funcționarului public [8], în exercitarea funcției publice funcționarul public se călăuzește de următoarele principii :

Legalitate ;

Imparțialitate;

Independență;

Profesionalism;

Loialitate.

În temeiul art. 5 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public nr. 158 – XVI din 04.07.2008, serviciul public în activitatea sa se bazează pe principiile legalității, profesionalismului, transparenței, imparțialității, responsabilității, stabilității și loialității.

Funcționarii au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege. În prezent, funcționarului public îi revine o îndatorire de natură deontologică, și anume respectarea normelor de conduită [36, p. 23].

Legiuitorul nu face referire doar la conduita profesională, ci și la cea civică, confirmând astfel acea caracteristică a statutului juridic al funcționarilor publici, dintotdeauna recunoscută, potrivit cărora lor nu le revin doar obligații legate de exercitarea propriu-zisă a funcției, ci și îndatoriri care exced acestui fapt, în afara funcției, inclusiv îndatoriri care privesc viața privată a funcționarului public.

Funcționarul public trebuie ca în activitatea sa, să nu prejudicieze persoanele fizice sau juridice și să apere prestigiul corpului funcționarilor publici. Astfel, prima îndatorire instituită, este aceea de „a se abține de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici” [32, p. 54].

Funcționarul public trebuie să manifeste discreție profesională privind toate informațiile de care ia cunoștință în exercițiul funcțiilor sale. Astfel, Legea obligă funcționarul public „să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public” [43, p. 52].

Funcționarul public în activitatea prestată manifestă supunere față de superiorul său ierarhic. Disciplina funcției publice include, între alte elemente, și obligația de respect a șefului ierarhic. În doctrina occidentală contemporană se precizează faptul că: „orice funcționar trebuie să se conformeze instrucțiunilor superiorului său ierarhic, cu excepția cazului în care ordinul dat e manifest ilegal și de natură să compromită grav un interes public” [23, p. 88]. În spiritul acesteia se impune analizată, printre obligațiile funcționarului public și noțiunea de disciplină sau sintagma „obligație de supunere”, cum mai este ea cunoscută.

Funcționarul public trebuie să aibă un comportament neutru din punct de vedere politic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Astfel, deși actuala reglementare recunoaște dreptul de asociere politică al funcționarilor publici este instituită „obligația funcționarilor publici ca, în exercitarea atribuțiilor care le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și nici să participe la activități politice în timpul programului de lucru”.

Această obligație este analizată în literatura de specialitate sub titulatura de obligație de rezervă, și ea impune funcționarului public o anumită moderație și rezonabilitate în comportament [21, p. 215].

Funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității din cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor.

Legea actuală îi obligă pe șefii ierarhici să ia în considerare și să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordinea sa, dacă în acest mod se realizează o îmbunătățire a activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciului public. Această normă poate să îmbunătățească natura relației dintre ei, să contribuie la „moralizarea” acestor raporturi, în contextul în care va aduce cu sine creșterea respectului pe care și-l datorează reciproc.

Funcționarilor publici le este interzis să obțină beneficii patrimoniale din exercitarea funcției lor, altele decât cele care sunt reprezentate de plata salariului și a altor drepturi care li se cuvin, potrivit legii.

Funcționarii publici sunt obligați să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii. Această îndatorire – are atât o natură deontologică , cât și una juridică. Prevederile cuprinse în acest titlu se aplică tuturor celor care îndeplinesc o funcție sau o demnitate publică în stat [9]. După cum rezultă din aceasta, sunt avute în vedere toate persoanele care ocupă o funcție sau demnitate publică într-una din autoritățile prin care se exercită cele trei clasice puteri ale statului.

Noțiunea de conflict de interese se referă la acea situație în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și a altor acte normative. Regimul juridic al conflictului de interese ne apare astfel a fi situația în care anumite interese proprii unui funcționar sau demnitar public ar afecta obiectivitatea de care trebuie să dea dovadă în exercitarea atribuțiilor care îi revin.

Legiuitorul vorbește doar despre un interes personal de natură patrimonială, soluție care nu este satisfăcătoare, dat fiind faptul că poate exista un interes de natură nepatrimonială care să afecteze obiectivitatea unui funcționar sau demnitar mai mult decât unul patrimonial. De pildă, o relație de concubinaj va afecta cu siguranță obiectivitatea funcționarului sau demnitarului aflat în situația de a decide, la un moment dat, o soluție, care îl implică și pe cel cu care el se află într-un asemenea tip de relație. De aceea, considerăm că textul legii ar trebui să facă referire la un interes de natură a afecta obiectivitatea unui funcționar sau demnitar, fără să se mai precizeze natura interesului – patrimonială sau nepatrimonială.

În ceea ce privește incompatibilitățile, după cum apreciază cu deplin temei Antonie Iorgovan, dintotdeauna s-a pus problema [15, p. 382].

„(…) ce mai poate fi, ca persoană publică, un membru al Guvernului și, mai ales, ce afaceri private poate el face? Este în consonanță cu principiile democrației și ale unui stat de drept, ca ministrul justiției, de exemplu, să fie și președintele unei organizații profesionale a juriștilor? Este normal ca ministrul comerțului să fie și mare comerciant ori ministrul muncii să fie și lider sindical?” [15, p. 384].

Întrebările, cu caracter retoric, formulate mai sus se pot extrapola la toate categoriile de persoane care exercită, la un moment dat, o funcție sau o demnitate în stat.

Prin urmare, este esențial în definirea statutului funcționarilor și demnitarilor publici, să fie trasate limitele libertății lor de activitate, să fie consacrate restrângeri pentru a se asigura condițiile necesare unei vieți publice cât mai ferite de abuzuri, de ilegalități, de fenomene care o mutilează și îi denaturează sensul și semnificația.

Incompatibilitățile aplicabile funcționarilor publici.

Calitatea de funcționar public este declarată incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, cu funcțiile de demnitate publică, precum și cu o funcție privată, remunerată sau neremunerată. Regula era reprezentată de incompatibilitatea statutului de funcționar public cu orice altă funcție publică sau privată, în această ultimă categorie intrând funcțiile din regiile autonome, societățile comerciale și alte unități cu scop lucrativ. Excepția o reprezintă compatibilitatea funcției publice cu funcția de cadru didactic, fără să precizeze că este vorba despre învățământul universitar, preuniversitar, liceal, gimnazial, primar sau preșcolar [4].

Este vorba despre o incompatibilitate absolută între statutul de funcționar public și orice altă funcție sau demnitate publică. Se instituie incompatibilitatea cu orice altă funcție sau cu desfășurarea de activități atât în sectorul public cât și în cel privat. În intenția de a oferi o reglementare cât mai clară, se determină și cadrul în interiorul căruia nu poate fi desfășurată orice altă activitate sau exercitată orice altă funcție, și anume în sectorul public, în cadrul autorităților și instituțiilor publice. În cadrul incompatibilităților face parte și calitatea de membru al unui grup de interes economic.

În ceea ce privește regimul incompatibilităților în Europa și legat de el, admisibilitatea sau nu a cumulului, precizăm că, în sistemul francez, de pildă, funcționarului îi este interzis să cumuleze mai multe funcții publice remunerate din bugetele colectivităților publice, întreprinderilor naționale ori să exercite servicii concesionale sau în regie [19, p. 311].

În egală măsură, acest principiu se aplică, și întregului personal (funcționari, salariați, alți agenți) din colectivitățile teritoriale. Menționăm că, statulitalian interzice în mod expres funcționarului, să exercite, cu titlu profesional, o activitate privată lucrativă, indiferent de ce natură ar fi aceasta.

Legea reglementează o excepție de la regimul drastic al incompatibilităților, permițând funcționarilor publici să poată exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice. Aceasta este singura excepție pe care legiuitorul o admite de la regimul incompatibilității absolute.

Categoriile de funcționari publici și deontologia corespunzătoare profesiei lor

În literatura juridică s-a făcut clasificări ale funcției publice după o multitudine de criterii (după actul normativ, după regimul juridic aplicabil, după legătura cu spectrul politic, după durata ființării, după gradul de tehnicitate etc.) [35, p. 312]. Cel mai important criteriu în baza acestei clasificări stă funcția publică deținută.

În acest sens, legislația Republicii Moldova funcțiile publice le împarte în funcții de conducere și funcții de execuție, pe categorii, grade, clase și trepte. Resursele umane sunt piatra de temelie a progresului serviciului public în perioada contemporană.

Funcțiile publice în Republica Moldova sunt de trei ranguri [3, art. 8-10]:

    – rangul întâi include funcțiile de conducere din autoritățile publice centrale, funcțiile de conducere din autoritățile administrației publice  a unităților teritoriale autonome cu statut special, conform anexei nr. 2, parte integrantă a prezentei legi;

    – rangul doi  include  funcțiile de conducere din unitățile autorităților publice centrale, funcționarii de execuție din aceste autorități și funcționarii de conducere din autoritățile administrației publice locale, conform anexei nr. 3, parte integrantă a prezentei legi;

    – rangul trei include celelalte funcții din autoritățile publice.

        Pentru fiecare rang se stabilește trei grade de calificare  ale funcționarilor publici:

    – rangul întâi:

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa I;

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a II-a;

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a III-a;

    – rangul doi:

consilier de stat de clasa I;

consilier de stat de clasa a II-a;

consilier de stat de clasa a III-a.

    – rangul trei:

consilier de clasa I;

consilier de clasa a II-a;

consilier de clasa a III-a.

    Trecerea funcționarului public, inclusiv la rugămintea lui, într-un alt grad de calificare se face succesiv, în  corespundere  cu pregătirea  lui  profesională, cu rezultatele muncii și  ale atestării, efectuate în modul stabilit de legislație.

    Persoanelor care au activat în funcția de membru al Guvernului cel puțin doi ani li se conferă grade de calificare de rangul întâi.

    Gradul de calificare se conferă de autoritatea publică ce a angajat funcționarul. Conferirea gradului se consemnează în carnetul de muncă al acestuia. Pentru trecerea în gradul de calificare imediat superior vechimea în grad este de cel puțin doi ani [27, p. 247].

    Funcționarul  public poate fi trecut, înainte de termen în gradul ce  îl depășește pe cel anterior cu un grad pentru îndeplinirea unor misiuni de răspundere deosebită. Conferirea gradelor de calificare se face conform Regulamentului de conferire a gradelor de calificare funcționarilor publici, adoptat de Parlament.

    Gradele de calificare se conferă pe viață. Funcționarul public poate fi degradat sau retrogradat numai prin  hotărâre judecătorească pentru săvârșirea unor acțiuni ilegale, ce prevăd  răspundere penală, precum și pentru  conferire a gradului de calificare cu  încălcarea regulamentului. Se poate stabili ca funcționarul public să poarte  uniformă  și însemne ale gradului de calificare, în modul stabilit de Guvern [3, art.12].

Categorii de funcții publice obținute în urma alegerilor și prim numire.

O privire generală asupra legii nominalizate ne permite să constatăm că aceasta reglementează, pe de o parte, funcțiile de demnitate publică obținute în urma alegerilor, iar pe de altă parte, funcțiile de demnitate publică obținute prin numire.

Funcțiile de demnitate publică obținute în urma alegerilor: Președinte al Republicii Moldova;    Președinte al Parlamentului; Vicepreședinte al Parlamentului; Vicepreședinte al comisiei permanente a Parlamentului; Președinte al comisiei permanente a Parlamentului; Membru al Biroului permanent al Parlamentului; Guvernator (bașcan) al U.T.A. Găgăuzia; Secretar al comisiei permanente a Parlamentului; Deputat în Parlament; Președinte al Adunării Populare a U.T.A. Găgăuzia;    Vicepreședinte al Adunării Populare a U.T.A. Găgăuzia; Președinte al comisiei permanente a Adunării Populare a U.T.A. Găgăuzia;    Primar general al municipiului;    Președinte al raionului;    Primar al municipiului;    Primar al orașului, satului (comunei), sectorului;    Vicepreședinte al raionului;    Viceprimar al municipiului;    Viceprimar al orașului, satului (comunei), sectorului;    Președinte, prim-vicepreședinte, vicepreședinte și secretar științific general al Academiei de Științe a Moldovei [5].

  Categoria funcționarilor publici de conducere include persoanele numite, în condițiile legii: Prim-ministru;    Prim-viceprim ministru;    Viceprim-ministru;    Ministru;    Președinte, judecător și judecător-asistent al Curții Constituționale;    Președinte, vicepreședinte, judecător, prim-judecător asistent, judecător-asistent al Curții Supreme de Justiție;    Președinte, vicepreședinte, judecător al Curții de Apel;       Președinte, vicepreședinte, judecător al judecătoriei;    Președinte, vicepreședinte, membru al Curții de Conturi;    Procuror General, prim-adjunct al Procurorului General, adjunct al Procurorului General, procuror de toate nivelurile;    Director al Serviciul de Informații și Securitate și adjuncții lui;    Director al Centrului pentru Drepturile Omului, avocat parlamentar;    Președinte, vicepreședinte, secretar al Comisiei Electorale Centrale;    Președinte, membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului [5].

Una din tendințele actuale de dezvoltare a institutului drepturilor și îndatoririlor funcționarilor publici constă în alăturarea statutului funcționarului și a cetățeanului. În doctrină s-a exprimat opinia, conform căreia, pot fi identificate două mari categorii de obligații ale funcționarului public: cele ce țin de viața personală și cele care se referă la îndeplinirea funcției publice [15, p. 424].

În literatura de specialitate se apreciază că este preferabil termenul de obligații și nu cel de îndatoriri, întrucât acesta din urmă nu au cu adevărat o semnificație juridică, ci mai mult o încărcătură etică și morală. La francezi se utilizează cuvântul garanții și nu drepturi. A obliga și determina sunt lucruri diferite. O datorie și nu o obligație este respectarea normelor de conduită etică.

Respectarea regulilor înseamnă disciplină. Este o atitudine-răspuns la respectarea obligațiilor din partea instituției publice sau administrației publice.

Cod de etică – ghid pentru orientare, pe care funcționarul trebuie să le învețe și să le respecte; numai astfel reușind a-și cuceri autonomia morală, a se ridica în situația de a pune în acord propriile interese, dorințe, pasiuni, trebuințe, cu cele identificate în plan social, de a participa cu răspundere la tot ceea ce este dincolo de sine [16, p. 91].

De aceleași drepturi, în principiu, agenții publici trebuie să se bucure ca și toți ceilalți cetățeni. Totuși, legea sau acordurile colective pot reglementa exercițiul unor drepturi corespunzătoare nivelului obligațiilor publice. Exercițiul drepturilor, în special a drepturilor politice și sindicate, nu trebuie restrânse prin lege, decât în măsura în care limitările sunt necesare pentru buna exercitare a funcțiilor publice [22, p. 67].

O categorie complexă și dinamică este datoria, ce integrează identificarea cerinței, trecerea de la cerința obiectivată în valoare prin constituirea normei, însemnând a conștientiza nevoia de normă, respectul ei, recunoașterea importanței ei [24, p. 92].

Datoria este una din categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către personalitate a necesității imperioase de a îndeplini a ceea ce poruncește idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a urma calea virtuții, de a face bine altor oameni în funcție de posibilitățile sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.

Împărtășim oportunitatea folosirii conceptului de îndatoriri care este mai adecvat dreptului public, în locul celui de obligații care este un termen specific dreptului privat.

Știința îndatoririlor este, în același timp, și știința normelor și a regulilor. În acest sens, putem vorbi despre logica deontologică sau despre logica normelor. Astfel, deontologia unei profesiuni este constituită din ansamblul normelor care guvernează exercițiul profesiunilor și care fixează îndatoririle acelei profesiuni [27, p.246].

Dar totuși, putem menționa existența unei idei unice, precum că serviciul public este o activitate, vădit profesională, desfășurată de către autoritatea publică, în scopul de a satisface necesitățile de interes general. Etica și încrederea sunt cei doi factori esențiali care caracterizează o bună funcție publică [27, p.247].

Apreciem mult această tendință de a include norme etice în cadrul noțiunii funcției publice, fapt despre care ne-am expus argumentat pe parcursul tezei. În acest sens, merită de precizat, că la începutul secolului XX, părintele dreptului administrativ românesc Paul Negulescu, a pus temelia abordărilor conduitei etice în serviciul public, menționând că orice putere socială se legitimează numai prin scopul său de interes public, neputându-se concepe ca o asemenea putere să fie întrebuințată pentru scopuri personale [37, p.192]. În literatura de specialitate găsim un număr redus de definiții, majoritatea autorilor, operează cu noțiunea preluată din lege.

La baza acțiunii funcționarului public și a administrației în ansamblul său se află executarea legii. Cine nu are în el forța de a pune interesul general deasupra celui personal, nu are ce căuta în administrație și în viața publică. Așa cum s-a arătat, considerăm că acesta este firul roșu ce trebuie să străbată deontologia funcției publice definită ca știință.

3. CODUL EUROPEAN AL BUNEI CONDIUTE ADMINISTRATIVE

3.1. Integrarea europeană: problema bunei conduite administrative

Parlamentul european a adoptat, la 6 septembrie 2001, printr-o rezoluție, un Cod al Bunei Administrări, pe care instituțiile și organismele comunitare, autoritățile administrative și funcționarii lor au obligația să-l respecte în relațiile cu cetățenii. În elaborarea și definitivarea procedurii de adoptare, un rol deosebit l-a avut și Mediatorul European, căruia Tratatul de i-a stabilit rolul de a lupta împotriva cazurilor de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor și organismelor comunitare [11].

Instituția Mediatorului european (consacrată prin art. 138 ECE (actual articol 195), art. 107 D Euratom, 20 D CECA și inserată în Tratatul Uniunii Europene) este inspirată din sistemele naționale unde se regăsește, sub diferite denumiri, cum ar fi Mediator Public, Avocat al Poporului, la rândul lor influențate de tradiționalul Ombusman din Suedia, și are rolul de a decela cazurile de proastă administrare în acțiunea instituțiilor și organelor comunitare [26, p. 128] și a face recomandări în vederea eliminării lor. În această competență nu intră Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță, care îndeplinesc funcții jurisdicționale și un statut special.

Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată la Reuniunea la nivel înalt care a avut loc în decembrie 2000, între aceste drepturi regăsindu-se și dreptul la o bună administrare și dreptul de a sesiza Mediatorul European în cazul unei administrări defectuoase. Consacrarea acestor drepturi a impus adoptarea Codului, la 6 septembrie 2001, al cărui obiectiv principal îl reprezintă tocmai să explice pe larg care este conținutul dreptului de bună administrare, consacrat de Cartă.

Astfel, dreptul la o bună administrare reprezintă „dreptul recunoscut oricărei persoane de a-și vedea tratate imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil problemele, de către instituțiile și organismele comunitare” [10]. În conținutul acestui drept se regăsesc, în principal:

dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură individuală care ar afecta-o defavorabil să fie luată împotriva sa;

dreptul oricărei persoane de a avea acces la dosarul care o privește, respectând confidențialitatea și secretul profesional;

obligația administrației de a-și motiva deciziile;

obligația administrației și a funcționarilor săi de a repara pagubele produse cetățenilor;

dreptul oricărei persoane de a se adresa instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor, primind răspuns în aceeași limbă.

În ceea ce privește principiile unei bune administrări, acestea sunt enunțate de articolele 4-27 din Codul sus menționat, și le vom enumera în cele ce urmează [10]:

legitimitatea – care obligă funcționarul public să își desfășoare activitatea în conformitate cu dreptul, aplicând astfel regulile și procedurile prevăzute de legislația comunitară.

Rudolf Von Ihering în lucrarea – Lupta pentru toți – afirmă, într-o manieră foarte plastică și sugestivă: „Dreptul nu este o pură teorie, ci o forță vie. De aceea, Justiția ține într-o mână balanța, cu care cântărește dreptatea, și în cealaltă sabia, cu care o apără. Sabia fără balanță este forță brutală iar balanța fără sabie reprezintă neputința dreptului. Una nu poate exista fără cealaltă și o ordine juridică desăvârșită stăpânește numai acolo unde forța cu care Justiția folosește sabia este egală cu îndemânarea cu care ea mânuiește balanța” [Citat după 45, p. 480].

interdicția discriminării, care impune un tratament egal, nediferențiat al funcționarilor față de toți cei care li se adresează și ale căror probleme și solicitări sunt chemați să le rezolve;

proporționalitatea, prin care se urmărește asigurarea unui echilibru între măsurile luate de funcționarii publici și obiectivul urmărit prin aceste măsuri. Proporționalitatea în raport cu cauza care a impus o anumită măsură trebuie respectată și atunci când se dispun acțiuni de restrângere a unor drepturi sau orice alte restricții. Proporționalitatea este prevăzută și de articolul 53 din Constituția României, care reglementează restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, și care impune proporționalitatea între măsura de restrângere și cauza care a determinat-o;

absența abuzului de putere, care se realizează prin respectarea strictă a competenței pe care legea o stabilește pentru fiecare autoritate, depășirea acestei competențe atrăgând abuzul de putere;

imparțialitatea și independența impune funcționarului public să se abțină de la orice măsură care ar afecta cetățenii și de la orice formă de tratament diferențiat, indiferent de situație. Din aceste principii derivă și trăsătura constantă din comportamentul funcționarului public, de a nu se lăsa condus în activitatea sa de interese personale, familiale sau naționale, sau de presiuni politice, sau de a se implica în luarea unor decizii în care el sau una din rudele sale are interese financiare (aceasta este problema conflictului de interese, care în prezent a fost și la noi reglementată prin Legea nr. 161/2003, menționată în subpunctul anterior, prin care se interzice funcționarului public să se implice, el sau rudele acestuia, în luarea unor decizii în care au un interes patrimonial);

obiectivitatea este un mod de acțiune, în care sunt eliminate din acțiunile funcționarilor orice elemente subiective, relevanță având doar aspectele pertinente;

coerență și sfat, sunt exigențe care impun funcționarului să fie consecvent în conduita sa administrativă, să răspundă cererilor justificate și rezonabile ale cetățenilor, raportându-se și la modul în care aceste probleme au fost rezolvate în trecut și să îndrume publicul asupra modului în care trebuie să formuleze și adreseze o cerere, ca și asupra procedurii parcurse în soluționarea ei;

echitatea, este un mod rațional de a acționa al funcționarului, bazat pe imparțialitate;

politețea, este „prima dintre virtuți și originea, poate, a tuturor celorlalte” [46, p. 218]. Ea este acea trăsătură a comportamentului funcționarului public care îl obligă pe acesta să fie conștiincios, amabil, deschis în relația cu publicul, indiferent de forma în care acesta i se adresează (prin corespondență, telefon, poștă electronică). În același timp, funcționarul public este dator să prezinte scuze în cazul în care, din eroare, prejudiciază pe un cetățean, și să facă eforturi pentru a diminua prejudiciile pe care le-a produs.

obligația formulării răspunsurilor la scrisori în limba maternă a cetățeanului, impune funcționarului să aibă în vedere ca fiecare cetățean sau membru al Uniunii Europene care se adresează în scris instituției, să primească răspuns în aceeași limbă. În măsura în care este posibil, această obligație subzistă și în cazul în care răspunsul urmează să fie adresat unei persoane juridice, întreprinderi sau organizații nonguvernamentale (ONG). Corelativ acestei exigențe, este și confirmarea de primire, potrivit căreia orice petiție adresată instituției presupune o confirmare de primire, în termen de două săptămâni, cu excepția cazului în care poate fi trimis un răspuns concret în această perioadă;

obligația îndrumării către serviciul competent al instituției apare atunci când o anumită petiție este adresată unei direcții generale, unei direcții sau unități necompetente, ceea ce impune necesitatea ca petiția respectivă să fie transmisă, fără întârziere, serviciului competent din instituția respectivă.

dreptul de a asculta și dreptul la replică presupune ca în cazurile în care sunt implicate drepturi sau interese ale cetățenilor, funcționarul trebuie să urmărească respectarea dreptului la apărare a cetățeanului în toate fazele procedurale de adoptare a deciziei;

termenul rezonabil pentru adoptarea deciziei impune funcționarului ca deciziile prin care se soluționează cererile sau plângerile cetățenilor să fie adoptate în termen rezonabil, fără întârziere, prevăzându-se și un termen maxim care nu poate fi depășit, și care este de două luni de la data depunerii petiției;

obligația de motivare și de comunicare a deciziilor, precum și de indicare a căilor de recurs (a se vedea articolele 18–20 din Cod). Obligația de motivare vizează deciziile care ar putea afecta drepturile și libertățile individuale, semnifică indicarea concretă a faptelor care au determinat adoptarea lor și a fundamentului lor legal. Motivarea are, ca și finalitate, diminuarea puterii discreționare a celor care au puterea de decizie, și eliminarea, în acest mod, a abuzurilor și ilegalităților din administrație. Atâta vreme cât funcționarul este obligat să expună, în decizia pe care o ia, argumentele de fapt și de drept care l-au dus la acea decizie, atâta vreme cât motivele pe care le-a avut în vedere trebuie să fie întemeiate și să nu vizeze raționamente și interese individuale, este de presupus că și deciziile respective vor fi cât mai obiective, cât mai apte să satisfacă interesele destinatarilor lor, în conformitate cu normele legale.

Indicarea căilor de recurs obligă ca, în cadrul deciziilor care afectează drepturile și interesele cetățenilor să fie precizate și modalitățile de introducere a recursului, în vederea atacării deciziei respective în situația în care destinatarul nu este satisfăcut de conținutul acesteia. Trebuie să se precizeze calea de atac (natura recursului), autoritățile în fața cărora ea se exercită și termenul în limitele căruia trebuie introdusă.

Comunicarea deciziei trebuie să se facă destinatarului ei. Decizia poate fi comunicată și altor subiecte, însă funcționarul are obligația să informeze în prealabil despre acest lucru pe destinatarul ei.

protecția datelor revine funcționarilor publici care prelucrează datele personale ale unui cetățean și care este obligat să respecte viața privată și integritatea persoanei. Această obligație a fost impusă prin dispozițiile Regulamentului CE nr. 45/2001 al Parlamentului European, referitor la protecția datelor persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organismele comunitare și la libera circulație a acestor date.

accesul la informații este garantat cetățenilor, funcționarul având obligația să ofere persoanelor informațiile care le interesează pe acestea. În situația în care unui funcționar i se solicită informații care nu pot fi comunicate, deoarece ele se încadrează în categoria celor care impun confidențialitate, atunci el are obligația să comunice persoanei motivele care îl împiedică să-i furnizeze informațiile cerute.

obligația păstrării unui registru, la toate departamentele din cadrul unei instituții, în care sunt evidențiate intrările și ieșirile documentelor și măsurile care se întreprind;

accesul publicului la prevederile Codului european al bunei conduite administrative este garantat prin articolul 25, instituția fiind obligată să ia măsuri pentru a informa publicul cu privire la drepturile pe care le are și să asigure publicitatea dispozițiilor acestui document, prin publicarea lui pe Internet sau prin alte mijloace posibile și accesibile cetățenilor [10].

În cazul în care prevederile Codului nu sunt respectate de către unele instituții comunitare sau de către funcționari, cetățenii au dreptul să se plângă în fața mediatorului european. Instituțiilor europene le revine obligația ca la doi ani de la adoptarea Codului să analizeze modul în care au fost aplicate prevederile acestuia, și să informeze Mediatorul European despre rezultatele înregistrate.

3.2. Autoritatea teritorială de ordine publică

Fel de fel de întrebări se pun din ce în ce mai des în legătură cu modalitățile în care se poate realiza o reală integrare europeană politică, economică având în vedere funcțiile administrației publice, ca principal instrument de implementare a opțiunilor politico-economice, studiile de știința administrației și drept comparat, elaborate în mai multe țări din Europa, și-au pus frecvent întrebarea dacă există, sau dacă poate fi conceput un model european de deontologie a funcționarului public.

Este vorba, În primul rând, de a defini o administrație publică ideală, o administrație tip, care ar putea deveni realitate numai în măsura în care ar însuma toate avantajele – deziderate pentru orice administrație, adică: raționalitate, eficacitate, servire optimă a cetățenilor. Ori așa ceva nu există.

Considerăm că s-ar putea pune în discuție și ar fi conform aspirației noastre către perfecțiune, ar fi identificarea unui pachet de caracteristici comune diferitelor administrații europene, care ar constitui nucleul unei coerențe interne pentru un ipotetic model european, distinct de alte modele posibil de imaginat. Această accepțiune este oarecum mai satisfăcătoare, dar rămâne încă o ipoteză, deoarece văzut din acest unghi, modelul administrației publice europene presupune corelații sistematice care, din păcate, încă nu pot fi stabilite științific [26, p. 43].

Dezvoltarea unor teze teoretice și practici administrative substanțial deosebite între fostele țări socialiste și cele din occidentul european, a generat marea fractură între Europa de Est și Vest, existentă până de curând. Sistemul administrativ specific statului socialist s-a prăbușit sub propriile defecțiuni de construcție, iar administrația publică, construită pe principiile democratice ale statului de drept, s-a dovedit a fi superioară, astfel că ipoteticul model al unei administrații publice europene nu poate avea în vedere decât administrația publică de tip occidental și, deci, analiza noastră se va contura asupra țărilor Europei Apusene. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în aceste țări, regăsim din plin structuri și instituții administrative, cândva în stare de funcționare în Moldova interbelică.

Conceptul de administrație publică își are originile în interiorul statului. Aristotel a distins trei forme de exprimare a puterii. Acestea pot fi traduse, folosind o terminologie modernă ca putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească [19, p. 180].

Toate cele trei funcții, statul socialist, totuși, a concentrat astfel într-o singură mână că diferențele dintre ele erau de interes pur teoretic. Diferențierea formelor de putere statală a căpătat relevanța practică doar odată cu apariția iluminismului, dar împreună cu noțiunea fundamentală de egalitate și libertate a indivizilor, a dat naștere la cerința ca libertatea individuală să fie garantată față de statul absolut atotputernic printr-o separare organizațională a celor trei puteri.

În vreme ce în statul absolutist activitățile statale ca întreg erau numite “administrație” sau guvern, separarea organizațională a puterilor a dus la o îngustare a conceptului de administrație. Administrația, în consecință, a devenit componenta puterii executive, care a fost separată de puterile legislative și judecătorească.

În această schemă organizațională, nu a rămas loc “guvernului”, ca sursă independentă de putere, ci doar i-a rămas rolul de conducere, rol managerial în cadrul statului, sarcină ce ține de domeniul administrației [31, p. 98].

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea principiul separației puterilor a câștigat acces, în constituțiile statelor Europei și a Statelor Unite ale Americii. Totuși, această afirmație ar trebui interpretată adăugând că principiul a fost pus în practică cu diferite grade de asigurare. Însă ca o consecință, adesea între funcțiile reale și realizarea puterilor a existat o discrepanță.

Acest lucru a condus la evoluția diferitelor noțiuni ale administrației: una organizațională și una materială. În sensul organizațional administrația publică este, pe de altă parte, totalitatea organelor administrative, altele decât organele legislativului, ale guvernului și sistemului judecătoresc.

În toate sistemele juridice ale statelor europene este posibilă distingerea cercetării pentru unirea diferitelor forme de exprimare a puterii statelor într-o singura definiție și, în acest fel, dându-se un contur conceptual “administrației”. Foarte evidente sunt încercările de a da o definiție satisfăcătoare în Franța și Germania. În Franța, punctul de pornire pentru conceptul material de administrație a fost separarea puterii în trei: legislație, administrație plus guvernare și jurisdicție. Legiferarea stabilește regulile generale ale organizării de stat: “Legifere c’est poser les regles generales qui regissent dans la communaute nationale l’ensemble des activites, privee ou publiques” menționează Nicolae Popa [35, p. 17].

Pe de altă parte, ne relatează prof. N.Popa “administrația” este descrisă după cum urmează: “L’administration, elle une gestion: administrer, c’est accomplir la serie des actes que requiert, au fil des jours, la poursuite d’un certain but. L’action administrative est donc tout a fois, continue et concrete deux traits”par lesquels elle se distingue de l’activite legislative” [35, p. 34].

Pentru puterea judecătorească, legătura cu dreptul este un scop în sine; pentru administrație, dreptul reprezintă limitele realizării unor scopuri care țin atât de organizarea și executarea legii, cât și de gestiunea afacerilor statului sau ale colectivităților locale.

Conceptul de “administrație”, distins astfel de “legislație” și “jurisdicție”, are un corespondent suplimentar, în forma de “gouvernement“. “Gouvernement” nu este înțeles ca o sursă independentă de putere, ci în sens de autoritate situată deasupra administrației în termeni politici, și fără a fi legal separat de administrație, determină direcțiile de acțiune ale administrației [35, p. 98].

În Franța, definiția precisă a termenului de “administration publique” a evoluat cu referință specială la domeniul dreptului administrativ. Acest termen a avut și are relevanță în mod special în distingerea între competențele Curților administrative și ale tribunalelor de drept comun [34, p. 65].

În secolul al XIX-lea, conceptul de “puissance publique” (autoritate publică) a fost cel mai proeminent: a existat o distincție între “actes d’autorite”, (actele de autoritate), care erau de competența “puissance publique”(autorități publice) și “actes de gestion”, care conțineau elemente ale dreptului privat.

Începând cu procesul “Blanco” (1873), în care “Tribunal des Conflicts” pentru prima dată s-a concentrat asupra criteriului de “service public” pentru a determina jurisdicția (sfera de autoritate) a tribunalelor administrative, “Ecole du service publique” (Duguit, Jeze, Bonnard, Rolland, ș.a.) a început să câștige în influență către sfârșitul secolului al XIX-lea. Nu mai era agreat conceptul de “puissance publique”, ci cel de “service public”, care a ajuns să fie considerat ca o trăsătură determinantă a administrației, al cărei scop era considerabil redefinit ca fiind asigurarea realizării obiectivelor statului . Între timp, chiar și criteriul de “service public” a ajuns să fie pus la îndoială, ceea ce a dus la o reabilitare parțială a criteriului de “puissance publique” (Hauriou, Berthelemy) ne spune Ioan Alexandru [16, p. 209].

Dacă există un anumit consens în privința faptului că “service public” nu acoperă toate aspectele administrației publice, acest concept totuși reprezintă cel mai frecvent punct de pornire în toate încercările de a realiza o definiție satisfăcătoare.

“Service public” descrie (în sens material) “une activite assumee par une collectivite publique en vue de donner satisfaction a un besoin d’interet general”. Interesul general sau public, ca scop al acțiunii administrative, reprezintă o legătură cu acele definiții ale administrației care sunt orientate în jurul conceptului de “puissance publique”. Așa cum Rivero a afirmat: “L’administration apparait donc comme l’activite par laquelle les autorites publiques pourvoienten utilisant le cas echeant les prerogatives de la puissance publique, a la satisfaction des besoins d’interet public” menționează Antonie Iorgovan [15, p. 107].

În vreme ce acest concept material de “administrație” este concentrat asupra activităților administrative, conceptul organizațional se referă mai degrabă la organele preocupate de sarcini administrative: “L’administration est l’ensemble des organismes qui sous l’autorite du Gouvernement, participent a l’execution des multiples taches d’interet general, qui incombent a l’Etat” susține Mircea Preda [37, p. 188].

Din perspectiva germană, aproprierea de Carre de Malberg (1920) apare instructivă, cel puțin din punct de vedere istoric. El afirma, pe baza Constituției celei de-a treia Republici, și în contrast cu dreptul constituțional german: “ francaise, en effet, ne definit pas la legislation mais seulement l’administration, don’t elle dit que le domaine coincide avec l’execution des lois; de la se deduit alors la definition de la puissance legislative: celle-ci comprend tout les actes qui ne rentrent pas dans la fonction d’execution” [16, p. 205].

În acest fel, conform doctrinei standard, dezvoltată de Otto Mayer, “administrația” este “activitatea Statului pentru realizarea obiectivelor sale în interiorul sistemului său juridic, cu excepția puterii juridice” [26, p. 121]. Folosind această teorie, Walter Jellinek a definit administrația ca “activitatea statului sau oricărui alt purtător al puterii publice separată de puterea legislativă și juridică” menționează Duculescu Victor [26, p. 127].

În contrast cu definiția negativă care mult timp a dominat și încă mai există și astăzi, Wolff și Bachof, profesori ai școlii germane, au oferit de la 1870 o definiție pozitivă pentru conceptul material de administrație: “Administrația în sensul material reprezintă o serie de activități diverse ale agenților statului, însărcinați cu sarcini în numele statului și al membrilor săi ca atare. Asemenea acțiuni sunt determinate obiectiv sau în mod condiționat, adică determinate în mod extrem sau parțial planificate și întreprinse, organizate pe baza autonomiei puterii de decizie” [Citat după 38, p. 43].

În ciuda acestei definiții destul de abstracte și generale, Wolff și Bachos considerau că nu există un concept de administrație, care poate fi folosit în orice împrejurare. Mai mult, un alt doctrinar german Forsthoff, chiar pornește de la premiza că administrația nu poate fi definită, ci doar descrisă. Dar, chiar o construcție conceptuală pur descriptivă necesita, pentru selectarea fenomenelor descriptive, o noțiune abstractă a conturului de bază a tabloului conceptual ce urmează a fi completat. În conceptualizarea administrației în sens material, în acest fel, în dreptul administrativ al Germaniei, o apreciere asociată, care implică atât construirea unor schițe naționale abstracte, cât și o înșiruire descriptivă a fenomenelor în detaliu, a devenit o problemă curentă.

În acest sens, Duverger Maurice propune următoarele caracteristici ca trăsături tipice:

Administrația este un “acord social”; Administrația este preocupată de “interesul public”; Administrația este mai presus de toate “un acord activ care țintește spre viitor”; Administrația ia “măsuri concrete pentru reglementarea cazurilor individuale” [ 25, p. 150].

Administrația publică în sens organizațional include toate instituțiile care, în cea mai mare parte, îndeplinesc activități administrative. Construindu-se pe acesta, toate activitățile aparțin administrației publice în sens formal și sunt întreprinse de administrație în sens organizațional. În această măsură, imaginea în dreptul administrativ german reflectă concepția curentă din dreptul francez. Situația este diferită în Regatul Unit, pentru că acolo administrația publică a ajuns să fie privită ca un obiect cu semnificație juridică mai târziu decât în țările Europei Continentale.

“Dreptul administrativ”, a cărui existență este încă negată de A.V. Dicey în lucrarea sa principală, apărută în 1885, dau a avut o influență mare până în secolul XX, este încă o disciplină relativ tânără în Regatul Unit. Acest fapt – împreună cu trăsăturile caracteristice ale gândirii juridice engleze – se poate să fi contribuit la faptul că teoria britanică asupra dreptului administrativ este marcată mai curând de încercări pragmatice decât definițional – doctrinare. În acest mod, E.C.S. Wade și A.W. Brodley descriau dreptul administrativ ca “dreptul care este în legătură cu administrația publică” observă Arend Lijphart. Funcția executivă sau administrativă se distinge de funcția legislativă: ”funcțiile guvernului au fost adesea divizate în trei clase mari: legislative, executive (sau administrative) și juridice” [19, p. 224 ].

Conceptul de “guvern” include aici în întreaga putere de stat, în vreme ce alteori pur și simplu descrie puterea executivă sau guvernul într-un sens restrâns, care împreună cu partenerul sau complementar, administrația, exercită funcția executivă. Rolul legislativ este, într-un sens instituțional, în principal localizat în Parlament și este superior atât celui executiv cât și judecătoresc. “Parlamentul, ca instituție legislativă, este suveran și dincolo de controlul juridic” [30, p. 114]. În Anglia supremația parlamentului este caracteristica dominantă a separației puterilor.

În ceea ce privește distincția între funcțiile legislativă și executivă, Ohood Philips afirma că: “Funcția executivă sau administrativă reprezintă activitatea generală și detaliată a guvernului conformă cu legea, incluzând identificarea strategiilor modului în care poate fi făcută să faciliteze o strategie”. În contrast, funcția juridică constă din “interpretarea legii și din aplicațiile ei la faptele proceselor particulare” [ 16, p. 199].

În celelalte state membre ale Comunității Europene, căutarea unei înțelegeri conceptuale a administrației publice a condus la încercări mai mult sau mai puțin cuprinzătoare de definire. Astfel:

Belgia: Ca și doctrina dreptului administrativ francez, exista o distincție între conceptul funcțional și organizațional de serviciu public [ Citat după 16, p. 200].

Danemarca: În doctrina administrativă daneză, se poate găsi încă o dată “definiția negativă”, potrivit căreia administrația publică este descrisă ca acea parte a activităților statului care nu sunt nici legislative, nici juridice [Citat după 37, p.123].

Grecia: În Grecia, este de asemenea curentă distincția între conceptele formal și material de administrație, de exemplu P. Dagtoglou ne spune profesorul M. Preda [37, p. 124].

Irlanda: Administrația centrală, autoritățile locale și corpurile resurselor statului sunt de obicei incluse în conceptul de administrație, în sens organizațional, deși trebuie de notat că aceste “corpuri”, din punct de vedere funcțional, îndeplinesc nu numai sarcini executive, dar și sarcini legislative și juridice [40, p. 18].

Italia: Potrivit lui G. Landi și G. Potenya, “Manuale di Dirrito Amministrativo”, funcția executivă poate fi distinsă de funcțiile legislativă și juridică prin limitarea sa la urmărirea unor obiective concrete. De altfel, dintr-un punct de vedre conceptual, există o distincție între activitățile administrației și administrația publică în sens subiectiv [24, p. 87].

Luxemburg: Ca și în Franța, conceptul de “serviciu public” formează miezul definiției de administrație: “administrația publică este ansamblul de servicii publice, care, sub impulsul general al organelor puterii suverane, asigură multiple activități ale statului pentru realizarea binelui public” [14, p. 50].

Olanda: Conceptul de administrație publică între atât totalitatea organelor administrative, cât și funcția administrației. Funcția administrației este descrisă în termeni negativi cu referire la legislație și justiție, sau în termeni pozitivi, ca “întreprinderea oficială a problemelor publice prin serviciul public” [14, p. 58].

Portugalia: M. Caetano, distinge între un concept organizațional de administrație publică și conceptul de administrație publică în sens material. Ultimul din cele două concepte este definit ca totalitatea deciziilor și măsurilor prin care statul și alte corpuri publice, care acționează conform unor linii directoare determinante politic – direct sau prin sprijinul, sfatul și coordonarea activităților private – asigură îndeplinirea nevoilor comunității pentru bunăstarea indivizilor. În acest scop, se asigură măsuri corespunzătoare la nivel național [33, p. 82].

Spania: R. Entrena, “Curso de derecho administrativo” face distincție între conceptele subiectiv, obiectiv și formal ale administrației publice. De asemenea, F. Garrido Falla, “Tratado de derecho administrativo”, vol. I, în primul capitol, pornind de la înțelesul etimologic al expresiei și utilizând mijloace comparative, încearcă o explicație detaliată a conceptului de administrație publică [30, p. 188].

În Franța, Germania și Regatul Unit al Marii Britanii dificultățile în realizarea unui concept unic de administrație publică au fost în mare măsură rezultatul faptului că organele administrative, care s-au maturizat ca o consecință a separației puterilor, au exercitat nu numai funcții executive în sens restrâns, dar ele au fost și simultan active în domeniul cvasi-juridic [30, p. 178].

Din cele relatate putem conchide că este strict necesară întreprinderea măsurilor întru fortificarea funcțiilor de cunoaștere, convingere și educație a eticii funcționarilor publici. Ignorarea acestora se răsfrânge în consecințe nefaste atât asupra calității serviciului prestat cât și asupra imaginii instituției publice.

ÎNCHEIERE

Analiza teoretico-științifică a problemelor ce țin de etica și deontologia funcționarului public, permite formularea următoarelor concluzii:

– Prevederile referitoare la comportamentul etic al funcționarului public sunt sistematizate în acte legislative specializate cu denumirea – Cod de conduită a funcționarului public;

– Procesul evolutiv al instituției conduitei etice a funcționarului public în Republica Moldova a trecut printr-o evoluție rapidă, dezvoltarea acesteia, fiind impulsionată de tendințele de liberalizare a regimului de vize și integrare europeană;

– Valorificarea conduitei etice a funcționarului public nu constă numai în definitivarea cadrului legislativ, dar și a procesului de conștientizare și de implementare, care trebuie să pornească de la formarea conștiinței sociale, dezvoltarea culturii juridice și de formare a deprinderilor, de respectare per ansamblu a normelor ce reglementează activitatea funcționarului public;

– Un punct forte în suportul conduitei funcționarului public este relația dintre percepția, așteptările și produsele finale ale procesului democratic și să califice la modul pozitiv sau negativ dimensiunea morală a procesului politic într-un stat democratic;

– Atunci când cetățenii se simt parte integrantă a procesului democratic o chestiune de o importanță majoră pe plan național rămâne problema consolidării eforturilor în vederea conștientizării respectării normelor de conduită adoptate, ei vor avea trăirea faptului că pot influența procesul, implicit vor avea conștiința faptului că, într-o măsură sau alta, sunt responsabili de dimensiunea morală a respectivului proces;

– Respectarea normelor de conduită etică constituie o îndatorire a funcționarilor publici și nicidecum o obligație deoarece etica principiilor democratice se referă la faptul că criteriile presupuse de un proces democratic generează o moralitate elementară bazată pe un sistem valoric articulat pe încredere, eficiență, competență și participare;

– În contextul dat este necesar de a elabora și implementa în cadrul cursurilor de pregătire profesională desfășurată de Universitatea Liberă Internațională din Moldova prin studii masterat a cursului de instruire – conduita etică a funcționarului public;

– Răspunderea aplicată funcționarului public este cea administrativ-disciplinară, administrativ-patrimonială, contravențională și penală;

– Funcționarul public nu trebuie nici să solicite nici să accepte cadouri, favoruri, invitații sau orice alt avantaj care îi este destinat lui sau familiei sale, părinților săi sau prietenelor apropiați, sau unor persoane sau organizații cu care funcționarul public are sau a avut relații de afaceri sau politice, care pot influența imparțialitatea cu care el sau ea își exercită funcțiile sale sau pot constitui o recompensă în raport cu funcțiile sale;

– Pentru desfășurarea atribuțiilor de serviciu funcționarii publici din Republica Moldova sunt investiți cu drepturi, obligații de funcție și îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională pe parcursul exercitării drepturilor și obligaților, precum și în afara acestora;

– Pentru abuzul de drepturi, neexecutarea obligațiilor și devierea de la normele de comportament etic survine răspunderea;

– Conchidem că pe lângă drepturi, obligații și răspundere, conduita etică de asemenea este al patrulea element de bază a statutului funcționarului public.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

.

Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Coord. de proiect: Klaus Sollfrank. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.

Legea nr. 793 – XIV/10.02.2000 privind contenciosul administrativ în Republica Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 57-58/375 din 15.05.2000, publicată pe lex.justice.md.

Legea Republicii Moldova cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public – nr. 158 – XVI din 04 iulie 2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 23.12. 2008, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 188/1991, privind Statutul funcționarilor publici, nr. 600/08.12.1999, modificată și completată de O.U.G. nr. 82/2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 293/28.06.2000, publicată pe lex.justice.md.

Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcțiilor publice nr.155 din 21.07.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 33-35 din 07.03.2002, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 673/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 164-165 din 04.10.2011, art. nr. 480, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnității publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 279/21.04.2003, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 25-XVI din 22 februarie 2008, privind Codul de conduită a funcționarului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.74-75 din 11.04.2008, publicată pe lex.justice.md.

Hotărârea nr. 1.209/14.10.2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 757/29.10.2003, publicată pe lex. justice.md.

Codul European de Etică al Poliției – Recomandarea Rec (2001) 10 al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, adoptată las 19 septembrie 2001, ratificat de Parlamentul Republicii Moldova, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 141/2001, publicată pe lex.justice.md. bunei conduite administrative

Codul european al bunei conduite administrative, document redactat de către mediatorul European și tradus de instituția Avocatul Poporului din România. București: Lumina Lex, 2003. 89 p.

Declarația Universală despre Democrație. Strasbourg: Uniunea Interparlamentară, 1997. 135 p.

Monografii, articole de specialitate

Agenția Națională pentru Dezvoltare Locală și Regională din Republica Moldova. Statul de drept și administrația publică. Chișinău: Cartier, 1999. 286 p.

André Compte-Sponville. Mic tratat al marilor virtuți. București: Universul, 1998. 148 p.

Antonie Iorgovan. Tratat de drept administrative. Vol. I, București: All Beck, 2002. 484 p.

Alexandru I. Dreptul și managementul: dihotomie sau complementaritate, impactul informatizării. București: All Beck, 2004. 365 p.

Aplicarea Codului de conduită a funcționarului public din Republica Moldova. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. Ghid metodic. Chișinău: ARC, 2013. 60 p.

Aristotel. Politica. București: , 2001. 143 p.

Barnes Jonathan. Aristotel. București: Actami, 1997. 450 p.

Bocănială T. Deontologie polițienească. București: Universitaria, 2010. 226 p.

Capcelea V. Deontologia juridică. Manual pentru facultățile de drept. Chișinău: ARC, 2007. 416 p.

Catlabuga V. Conduita funcționarului public. În: Ghidul funcționarului public. Chișinău: Tehnologii informaționale, 2007, p. 250-446.

Coman-Kund Liviu. Deontologia și statutul funcționarilor publici din administrația publică. Galați. Danubius, 2003. 265 p.

Dicționar explicativ al limbii române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1996.1046 p.

Duverger M. Institutions politique et droit constitutionell. Paris: PUF, 1980. 343 p.

Duculescu V., Calinoiu C. ș.a. Tratat de teorie și practică parlamentară. Vol.I. București: Lumina LEX, 2001. 321 p.

Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 600 p.

Malai C. Etica și deontologia profesională a judecătorului. Seria Suport de curs. Chișinău: T-Par, 2009. 104 p.

Marian L. Etica profesională și bazele comunicării. Chișinău UTM, 2008.97 p.

Mocanu V. Descentralizarea serviciilor publice. Chișinău: TISH, 1999. 214 p.

Oroveanu T. M. Organizare și metode în administrația de stat. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. 436 p.

Paladi I. Managementul administrației publice. Chișinău: CEP USM, 2000. 246 p.

Popa V., Munteanu I. ș.a. De la descentralism spre descentralizare. Chișinău: Cartier, 1998. 184 p.

Popa V. Drept public. Chișinău: Acad. de Administrare Publică pe lângă Guvernul Rep. Moldova, 1998. 131 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Proarcadia, 1993. 417 p.

Platon M. Etica și eticheta funcționarului public. Chișinău: APP, 2008. 48 p.

Preda M. Curs de drept administrativ. București: Casa Editorială Calistrat Hogaș, 1995. 404 p.

Rădulescu C. Deontologia funcției publice. București: Editura Universității, 2006. 140 p.

Sandu A. Etică și deontologie profesională. Iași:Lumen, 2012. 264 p.

Simon H. Comportamentul administrativ. Studfiu asupra proceselor de luare a deciziilor în structurile administrative. Chișinău: CEP al USM, 2004. 300 p.

Tărîță O. Protocol, ceremonial, etichetă. Chișinău: TI Moldova, 2006. 214 p.

Tompea D. Etică, morală și putere. Iași: Polirom, 2000. 160 p.

Țurcanu S. Statutul juridic al Funcționarului public. În: Cartea Albă, Situația autonomiei locale în Republica Moldova. Chișinău. Cartier, 2000, p. 48-58.

Vedinaș V. Deontologia vieții publice. București: Universul Juridic, 2007. 391 p.

Vedinaș V. Drept administrativ și instituții politico-administrative. București: Lumina Lex, 2002. 656 p.

Vintilă Gh., Furtună C. Daunele Morale, studiu de doctrină și jurisprudență. București: All Beck , 2002. 320 p.

.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

.

Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Coord. de proiect: Klaus Sollfrank. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.

Legea nr. 793 – XIV/10.02.2000 privind contenciosul administrativ în Republica Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 57-58/375 din 15.05.2000, publicată pe lex.justice.md.

Legea Republicii Moldova cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public – nr. 158 – XVI din 04 iulie 2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 23.12. 2008, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 188/1991, privind Statutul funcționarilor publici, nr. 600/08.12.1999, modificată și completată de O.U.G. nr. 82/2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 293/28.06.2000, publicată pe lex.justice.md.

Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcțiilor publice nr.155 din 21.07.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 33-35 din 07.03.2002, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 673/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 164-165 din 04.10.2011, art. nr. 480, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnității publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 279/21.04.2003, publicată pe lex.justice.md.

Legea nr. 25-XVI din 22 februarie 2008, privind Codul de conduită a funcționarului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.74-75 din 11.04.2008, publicată pe lex.justice.md.

Hotărârea nr. 1.209/14.10.2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 757/29.10.2003, publicată pe lex. justice.md.

Codul European de Etică al Poliției – Recomandarea Rec (2001) 10 al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, adoptată las 19 septembrie 2001, ratificat de Parlamentul Republicii Moldova, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 141/2001, publicată pe lex.justice.md. bunei conduite administrative

Codul european al bunei conduite administrative, document redactat de către mediatorul European și tradus de instituția Avocatul Poporului din România. București: Lumina Lex, 2003. 89 p.

Declarația Universală despre Democrație. Strasbourg: Uniunea Interparlamentară, 1997. 135 p.

Monografii, articole de specialitate

Agenția Națională pentru Dezvoltare Locală și Regională din Republica Moldova. Statul de drept și administrația publică. Chișinău: Cartier, 1999. 286 p.

André Compte-Sponville. Mic tratat al marilor virtuți. București: Universul, 1998. 148 p.

Antonie Iorgovan. Tratat de drept administrative. Vol. I, București: All Beck, 2002. 484 p.

Alexandru I. Dreptul și managementul: dihotomie sau complementaritate, impactul informatizării. București: All Beck, 2004. 365 p.

Aplicarea Codului de conduită a funcționarului public din Republica Moldova. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. Ghid metodic. Chișinău: ARC, 2013. 60 p.

Aristotel. Politica. București: , 2001. 143 p.

Barnes Jonathan. Aristotel. București: Actami, 1997. 450 p.

Bocănială T. Deontologie polițienească. București: Universitaria, 2010. 226 p.

Capcelea V. Deontologia juridică. Manual pentru facultățile de drept. Chișinău: ARC, 2007. 416 p.

Catlabuga V. Conduita funcționarului public. În: Ghidul funcționarului public. Chișinău: Tehnologii informaționale, 2007, p. 250-446.

Coman-Kund Liviu. Deontologia și statutul funcționarilor publici din administrația publică. Galați. Danubius, 2003. 265 p.

Dicționar explicativ al limbii române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1996.1046 p.

Duverger M. Institutions politique et droit constitutionell. Paris: PUF, 1980. 343 p.

Duculescu V., Calinoiu C. ș.a. Tratat de teorie și practică parlamentară. Vol.I. București: Lumina LEX, 2001. 321 p.

Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 600 p.

Malai C. Etica și deontologia profesională a judecătorului. Seria Suport de curs. Chișinău: T-Par, 2009. 104 p.

Marian L. Etica profesională și bazele comunicării. Chișinău UTM, 2008.97 p.

Mocanu V. Descentralizarea serviciilor publice. Chișinău: TISH, 1999. 214 p.

Oroveanu T. M. Organizare și metode în administrația de stat. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. 436 p.

Paladi I. Managementul administrației publice. Chișinău: CEP USM, 2000. 246 p.

Popa V., Munteanu I. ș.a. De la descentralism spre descentralizare. Chișinău: Cartier, 1998. 184 p.

Popa V. Drept public. Chișinău: Acad. de Administrare Publică pe lângă Guvernul Rep. Moldova, 1998. 131 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Proarcadia, 1993. 417 p.

Platon M. Etica și eticheta funcționarului public. Chișinău: APP, 2008. 48 p.

Preda M. Curs de drept administrativ. București: Casa Editorială Calistrat Hogaș, 1995. 404 p.

Rădulescu C. Deontologia funcției publice. București: Editura Universității, 2006. 140 p.

Sandu A. Etică și deontologie profesională. Iași:Lumen, 2012. 264 p.

Simon H. Comportamentul administrativ. Studfiu asupra proceselor de luare a deciziilor în structurile administrative. Chișinău: CEP al USM, 2004. 300 p.

Tărîță O. Protocol, ceremonial, etichetă. Chișinău: TI Moldova, 2006. 214 p.

Tompea D. Etică, morală și putere. Iași: Polirom, 2000. 160 p.

Țurcanu S. Statutul juridic al Funcționarului public. În: Cartea Albă, Situația autonomiei locale în Republica Moldova. Chișinău. Cartier, 2000, p. 48-58.

Vedinaș V. Deontologia vieții publice. București: Universul Juridic, 2007. 391 p.

Vedinaș V. Drept administrativ și instituții politico-administrative. București: Lumina Lex, 2002. 656 p.

Vintilă Gh., Furtună C. Daunele Morale, studiu de doctrină și jurisprudență. București: All Beck , 2002. 320 p.

.