Etica In Relatiile Publice

ETICA ÎN RELAȚIILE PUBLICE

Contents

Introducere

CAPITOLUL I. ETICA

1.1. Etica disciplină filozofică

1.1.1. Aspect istoric

1.1.1.2. Aspect sistematic

1.1.1.3. Aspect metodologic

1.1.2. Etica – disciplina stiintifica

1.1.3. Rolul și funcțiile Eticii

1.1.3.1. Funcția cognitivă

1.1.3.2. Funcția normativă sau axiologică

1.1.3.4.Funcția educativă

1.1.4. Morala și moralitatea

1.1.4.1. Valorile morale

1.1.4.2. Binele și răul.

1.1.4.3. Dreptatea și echitatea.

1.1.4.4. Sinceritatea și minciuna.

1.1.4.5. Datoria și obligația morală.

CAPITOLUL II. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND RELAȚIILE PUBLICE

2.1 Definiții, Roluri, Originea si Evolutia Relațiilor Publice

CAPITOLUL III. ETICA ÎN RELAȚIILE PUBLICE

3.1. Definirea eticii în relații publice

3.2. Evoluția eticii in relați publice

3.3. Starea actuală a eticii in relații publice

CAPITOLUL IV. PROBLEMELE ETICE ALE AVORTULUI

4.1. Drepturile omului

4.1.1. Dreptul la reproducere și contracepție

4.1.2. Dreptul la viață

4.1.3. Drepturile fătului

4.1.4. Conflicte etice doctor-pacient

4.1.5. Aspecte privind problematica feților cu dizabilităti

4.2. Demnitatea și statutul embrionului uman

4.2.1. Statutul ontologic

4.2.2. Statutul etic

4.2.3. Statutul juridic

4.4. Contracepția și avortul

4.4.1. Legalizarea avortului

4.4.2. Viziune științifică

4.4.3. Viziune teologico-antropologică

4.4.4. Viziune etică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Prin natura sa, domeniul relațiilor publice acoperă atât comunicarea de masă, cât și comunicarea de afaceri. Etica in relațiile publice a străbătut un drum dificil, situat undeva la granița dintre teorie si practică.

In pRIMUL capitol sunt evidențiate o serie de caracteristici ale eticii, moralei, moralității și deontologiei. Vom afla aspecte istorice, sitematice și metodologice ale eticii ca disciplină filozofică și mai multe date despre etica ca disciplină științifică dar și rolul și funcțiile acesteia.

Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale,care încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv,misiunea ei fiind de a expune aspectele teoretice ale moralei, dar și de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea și ameliorarea vieții morale a societății.

În capitolul al acestei lucrări descoperim noțiuni generale despre relațiile publice, incercările unor renumiți teoreticieni de a definii concepul de relații publice cât și roluri, originea și evoluția relațiilor publice.

În capitolul al treilea sunt prezentate detalii despre etica in relații publice văzute din anumite punct de vedere. Un cod deontologic propune reguli stricte de urmat. Atunci când vorbim despre etică, un anumit număr de noțiuni ne trec prin minte: cele ale valorii, datoriei, moralei și deontologiei.

Capitolul patru al acestei prezinta problema etica a avortului. Am ales acest subiect deoarece problema etică a avortului este una foarte controversată și foarte disputată având în vedere împărțirea pe cele două tabere „pro choice” și „pro life”, ea rămâne o problemă nesoluționată mai ales datorită diferitelor opinii care au fost exprimate pe acest subiect, argumentația celor două părți este construită începând de la faptul dacă produsul de concepție poate fi considerat sau nu o ființă umană, de aici ajungându-se la politică și la prevederile legislative dacă avorturile ar trebui sa fie scoase în afara legii și tratate ca o crima asupra unei persoane umane sau să rămână o alegere legală a oricărei femei.

CAPITOLUL I. ETICA

Noțiunea de etică provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei,caracter). Inițial, prin acest termen se concepea locul obișnuit de trai, casa, locuința, cuibul păsărilor și vizuinile fiarelor. Ulterior, ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter etc.

Aceste virtuți reprezintă, după Aristotel, niste facultăți ale caracterului, temperamentului omului, care mai sunt numite calități spirituale. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuților etice într-un domeniu separat al gnoseologiei și de a elucida acest domeniu al cunoașterii într-un domeniu separat al științei, Aristotel introduce în uz noțiunea de etică.

Urmărind scopul de a traduce exact noțiunea de etică din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filozof al Romei antice, a creat noțiunea de moralis (moral), de la latinescul moris (moravuri), similar cuvântului grecesc ethos ce înseamnă, după cum am remarcat mai sus, caracter, temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei. Cicero scria despre filozofia morală, înțelegând prin ea aceeași sferă a cunoașterii pe care Aristotel o numea etică.

În secolul al IV-lea d. Hr., în limba latină s-a încetățenit noțiunea de moralitas (morală), care era de fapt o analogie direct a noțiunii grecești de etică. În sensul inițial, în limbile europene care s-au consolidat în Evul Mediu, termenii etică, morală, moralitate, desi reprezentau cuvinte diferite, totusi erau utilizați ca sinonime, într-un singur sens. Odată cu elucidarea particularităților eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare noțiune capătă treptat o semnificație proprie. Prin etică se subînțelege o ramură respectivă a cunoașterii, o știință specifică, iar prin morală (moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.

Sensul filozofic al termenului ,,etică” are evidente legături cu această accepțiune cotidiană, dar nu este identic cu ea.

Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale, încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv.

Cercetarea etică vizează principiile fundamentale și conceptele de bază ce se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în orice domeniu particular al gândirii și activității umane.

Așadar etica este o știință filozofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale existenței umane și sociale, esența, natura și structura morale, este o sferă a cunoașterii, o tradiție intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.

Etica este o disciplină filozofică prin tradiția sau prin istoria ei exterioară, deoarece gândirea etică s-a cristalizat în cadrul concepțiilor filozofice generale, fie într-o forma dezvoltată, fie ca un sector relativ autonom al reflecției, fiind și o disciplină științifică în același timp.

În etică sunt rezolvate două grupe de probleme: problemele teoretice propriu-zise ce se referă la natura și esența moralei și problemele ce țin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii și norme să se conducă în viață.

1.1. Etica disciplină filozofică

Pentru a argumenta faptul că etica este o disciplină filosofică trebuie avute in vedere trei aspecte:

aspectul istoric

aspectul sistematic

aspectul metodologic.

1.1.1. Aspect istoric

Etica s-a născut și s-a dezvoltat în cetățile antice grecești, odată cu filosofia, în două forme principale: ca reflexie complementară altor cercetări și ca un sector relativ autonom al gândirii filosofice. Heraclit, în antichitate, și Hegel în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ilustrează prima situație. Platon și Aristotel, în antichitate, Kant și Spinoza în filosofia modernă, Scheler și Hartmann în filosofia secolului XX au urmat a doua cale, deoarece au elaborat lucrări de filosofie morală și de etică.

De la Heraclit ne-au rămas mai multe aforisme despre bine, despre înțelepciunea în viață, serii de reflecții asupra vieții și morții în general, precum și gânduri despre contradicțiile existenței umane. Hegel a făcut referiri la probleme etice diverse (libertatea și responsabilitatea, conștiința tragică, virtuți și vicii etc.), în majoritatea scrierilor sale, dar mai ales în Fenomenologia spiritului și Filosofia dreptului. Pe aceeași direcție a dialecticii heraclitico-hegeliene, nici Marx nu a scris o etică propriu-zisă, ci una implicată în filosofia sa de critică socială și politică la adresa capitalismului clasic occidental și de susținere a necesității unei noi orânduiri, pe care o va aduce pe lume ”groparul capitalismului”, proletariatul. Deși adepții săi ruși au trecut să realizeze efectiv acest proiect în condițiile primului și apoi al celui de al doilea război mondial, el a eșuat în fața perseverenței țărilor occidentale de adaptare a idealului la realitatea istorică.

O direcție diferită de aceea amintită mai sus a promovat Socrate. El a abordat de pe pozițiile credinței în valoarea ideilor generale marile probleme morale: binele, virtutea și fericirea. Binele este adevăratul scop al vieții. El asigură fericirea, și anume, nu fericirea dorită de spiritele vulgare, sub formă de bunuri, bani, bogăție, putere, onoruri, ci fericirea care asigură sănătatea sufletului. Căci Socrate a repetat constant: ai grijă de sufletul tău! Fericirea interioară sau fericirea-virtute face sufletul mai puternic. Dintre numeroasele virtuți, două au fost mai des repetate de filosof: stăpânirea de sine și dreptatea.

Platon a scris în tinerețe dialoguri consacrate unor concepte etice ca Eutiphron (despre pietate), Alcibiade (despre natura omului), Lahes (despre curaj), Charmides (despre temperanță). În dialogurile maturității Platon propunea celebra teorie a Ideilor transcendente, guvernate de ideea de Bine, realizabilă în Statul ideal republican.

Aristotel, cel mai de seamă elev al lui Platon, care și-a criticat în mare măsură magistrul, a scris trei lucrări etice, din care doar Etica nicomahică nu a fost pusă la îndoială de succesori. Etica eudemică și Marea etică au fost atribuite altor autori, ori au fost apreciate ca nesemnificative. Cu opera aristotelică asistăm la procesul de sistematizare a filosofiei, în care etica interacționează strâns cu logica și cu ontologia. Acest triedru devine un fel de tradiție pentru școlile elenistice: stoicism, epicurism și scepticism, reluate în cadrul filosofei morale creștine, în scrierile primilor fondatori (părinții celor două orientări creștine – catolică-occidentală și ortodoxă-orientală), precum și în lucrările scolaștilor de la începutul celui de al doilea mileniu creștin-european.

Preocupările de etică sunt continuate în filosofia modernă, când se produc cele mai multe diferențieri și sciziuni cu caracter conflictual: între filosofie și știință, filosofie și religie, iar în cadrul filosofiei între domenii disciplinare. In gnoseologie s-a manifestat disputa dintre raționalism și empirism, care s-a răsfrânt și în etică.

Descartes, fondatorul raționalismului modern a schițat două morale: una provizorie, influențată de etica stoică și de un anumit oportunism, și cealaltă definitivă, bazată pe cunoașterea adevărului cert ca suport al generozității. În Meditații (1641) și Pasiunile sufletului (1649) sunt principalele sale idei etice bazate pe ”metoda îndoielii” asupra propriilor prejudecăți, întărită cu ”tehnici sceptice”, adică argumente. Printre acestea, ipoteza unui Dumnezeu care ne înșală, dar numai până la calitatea noastră de a fi subiecți gânditori, capabili de a se îndoi. De asemenea, faptul că noi nu ne putem îndoi de existența obiectelor exterioare ființei noastre.

Filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) a elaborat, ca și Epicur, o nouă ontologie, iar etica a definit-o ca teorie a salvării omului, realizată prin cunoașterea lui Dumnezeu. Prin panteismul său, exprimat în lapidara formulă Deus sive Natura (Dumnezeu se identifică cu natura), pentru care a fost excomunicat din sinagogă, Spinoza a instaurat pentru o lungă perioadă de timp acea direcție din evoluția filosofiei și a eticii care a fost urmată și de Hegel, și de romantismul filosofic german de la sfârșitul sec.al XVIII-lea și începutul sec.al XIX-lea. Până la urmă, însă, Etica (1677) sa rămâne un tratat asupra fericirii omenești, respectiv, o analiză a sufletului omenesc, a afectelor și a pasiunilor sale, a tuturor componentelor existenței individuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, o recomandare educațională concretă de vizorie, influențată de etica stoică și de un anumit oportunism, și cealaltă definitivă, bazată pe cunoașterea adevărului cert ca suport al generozității. În Meditații (1641) și Pasiunile sufletului (1649) sunt principalele sale idei etice bazate pe ”metoda îndoielii” asupra propriilor prejudecăți, întărită cu ”tehnici sceptice”, adică argumente. Printre acestea, ipoteza unui Dumnezeu care ne înșală, dar numai până la calitatea noastră de a fi subiecți gânditori, capabili de a se îndoi. De asemenea, faptul că noi nu ne putem îndoi de existența obiectelor exterioare ființei noastre.

Filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) a elaborat, ca și Epicur, o nouă ontologie, iar etica a definit-o ca teorie a salvării omului, realizată prin cunoașterea lui Dumnezeu. Prin panteismul său, exprimat în lapidara formulă Deus sive Natura (Dumnezeu se identifică cu natura), pentru care a fost excomunicat din sinagogă, Spinoza a instaurat pentru o lungă perioadă de timp acea direcție din evoluția filosofiei și a eticii care a fost urmată și de Hegel, și de romantismul filosofic german de la sfârșitul sec.al XVIII-lea și începutul sec.al XIX-lea. Până la urmă, însă, Etica (1677) sa rămâne un tratat asupra fericirii omenești, respectiv, o analiză a sufletului omenesc, a afectelor și a pasiunilor sale, a tuturor componentelor existenței individuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, o recomandare educațională concretă de a accepta că baza gândirii umane este însăși prezența lui Dumnezeu, adică a înțelepciunii maxime. Fichte și Hegel i-au reproșat lui Spinoza că el s-a mulțumit numai să expună, nu și să facă înțeles adevărul.

Exegeți mai recenți consideră că Spinoza rămâne în istoria eticii prin două contribuții majore. Prima, stipularea primatului eticii față de morală, prin restrângerea problemei răului numai la lumea omului, natura fiind nevinovată. Prin trecerea de la judecata morală, care ne lasă pradă imaginației lui “trebuie”, la înțelegerea legii și a necesității care acționează în lume; numai așa pasiunile se vor converti în acțiuni, necesitatea se va transforma în libertate, tristețea va deveni bucurie, iar neputința se va metamorfoza în forță. A doua contribuție, împletirea înțelepciunii cu bucuria, prin corelarea iubirii de sine cu stabilirea câtor mai multe prietenii. Pentru aceasta, cunoașterea pe bază de opinie, care trebuie continuată în cunoașterea rece a cauzelor (știința), iar de aici să ne ridicăm la cunoașterea care fructifică și iubirea a tot ce există, deoarece fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte. În felul acesta, se micșorează și distanța dintre ideal și real.

Hume a cercetat în maniera unei psihologii asociaționiste probleme de etică și morală în Eseuri morale și politice (1741-1742) și Anchetă asupra principiilor morale (1751), care vor inspira și pe economiști. O recunoștință deosebită față de Hume a avut-o Immanuel Kant (1724-1804). El a fructificat ideea lansată de Hume precum că legile sunt doar niște habitudini ale omului.

De pe pozițiile unui raționalist transcendental, Kant a contribuit mai mult la dezvoltarea filosofiei morale și mai puțin la închegarea unei etici deontologice, cum mai este numită teoria sa astăzi. Este adevărat că el a proclamat un cult al datoriei, după ce a constatat că, atât Pascal (1632-1662), dar mai ales Rousseau (1712-1778) au ajuns la contradicții susținând că morala se bazează numai pe sentiment. Dimpotrivă, spunea Kant, morala trebuie să se sprijine pe ceea ce distinge omul de restul viețuitoarelor, și anume, rațiunea, în speță rațiunea practică, singura capabilă să arate că există o necesitate necondiționată de tipul trebuie pentru că trebuie, numită și imperativ categoric, absolut obligatoriu. El se opune imperativului ipotetic, care nu este absolut obligatoriu: dacă vrei să fii fericit (sau abil, pentru ca să reușești în viață), atunci trebuie să faci cutare lucru. Într-o formulare operaționalizată, imperativul categoric spune: “Acționează după acea maximă pe care vrei să o ridici la rangul de lege universală a acțiunilor omenești“ sau “Acționează astfel încât să tratezi omenescul din tine și din ceilalți ca pe un scop și nu ca pe un mijloc“. Al doilea enunț poate fi găsit și în dialogul lui Platon, Gorgias. Cu tot umanismul lor, astfel de recomandări devin atât de riguroase, încât nu se pot aplica în viața reală, unde nu există numai vinovați și răi, hoți și cinstiți, ci există, poate, și furturi bune ( exemplu, furtul focului de către Prometeu).

Filosofia morală kantiană a surprins unul din numeroasele paradoxuri ale moralei, analizate de Vladimir Jankélévitch: toată lumea are drepturi, cu excepția mea; eu nu am decât datorii; pentru tine toate drepturile, pentru mine toate datoriile.

Filosofia kantiană eșuează în idealism prin exagerarea lui ,,trebuie” în detrimentul lui ,,este”. Reevaluând asemenea poziții (prin filosofiile postkantiene și neokantiene), filosofia morală a câștigat în verosimilitudine oscilând între armonia socială și lupta și revoluția

socială .

Etica revine ca preocupare filosofică la neokantienii germani, care se manifestă între 1860 și 1914, în cadrul mai multor școli. Dintre acestea, îndeosebi școala metafizică (de ex. Fr. Paulesen) și școala axiologică in Baden (cu Windelband, Rickert, Lask) au elaborat lucrări de etică.

În secolul XX etica se dezvoltă atât ca o disciplină filosofică, putând deveni și filosofie morală, cât și ca disciplină științifică, așa cum vom arăta mai departe. Anticipând, menționăm că filosofii și-au rezervat dificila sarcină a definirii categoriilor, principiilor și valorilor etice, pe când cercetărorii tinerelor științe sociale și umane au întreprins investigații mai concrete, fie ale manifestărilor morale ale oamenilor din societățile “civilizate” sau “arhaice “, fie au pus în termeni mai realiști o serie de valori morale precum afecțiunea și prietenia, respectul sinelui, cooperarea socială și altele.

O tendință mai nouă și mai promițătoare este integrarea filosofilor în colective interdisciplinare pentru cercetarea unor probleme complexe, cu maximum de creativitate, pentru conturarea de soluții viabile la ele. Diferențele de opinii sau de doctrină, ca și cele de metodă, sunt estompate prin creionarea unor perspective integratoare, cu o gândire care să ușureze depășirea nenumăratelor dificultăți și aporii cu care se confruntă moralitatea: iluziile libertății și ale binelui , deghizarea viciului în virtuți (La Rochefoucauld), conflictele dintre faptele și valorile morale, dintre intelectul și voința morală, dintre caracterul descriptiv și cel prescriptiv al moralei etc.

Ca disciplină filosofică, etica urmează liniile directoare ale școlii sau curentului la care aderă cercetătorul și pe care îl influențează cu propriile sale contribuții. În secolul XX, principalele școli filosofice în care s-au cercetat probleme de etică au fost existențialismul creștin și ateu, neotomismul, neomarxismul, filosofia analitică britanică și americană marcate de utilitarism, pragmatism, iar de la sfârșitul deceniului șase al secolului XX și de etici ale virtuții.

1.1.1.2. Aspect sistematic

Etica este o disciplină filosofică sistematică, deoarece se sprijină pe o concepție generală despre existență, construită din categorii care revin mereu în cercetare, generând nu numai o anumită unitate principială, dar și un stil specific fiecărui mare filosof întemeitor de școală. Astfel, Aristotel exprima prin categoria de măsură atât o problemă ontologică (relația dintre infinitul real și infinitul potențial sau matematic), cât și problema etică a virtuților (curajul este o virtute etică învecinată cu două vicii complementare: frica, adică absența curajului, și temeritatea sau curajul excesiv, nerațional).

1.1.1.3. Aspect metodologic

Cercetarea fenomenelor etice se sprijină și pe reguli și principii metodologice diverse, iar dintre acestea s-au supralicitat într-o vreme unitatea logicului și istoricului, a cunoașterii cu existența și acțiunea umană, a idealului cu realul, redate prin corelarea analizei cu sinteza, a descrierii cu explicația și înțelegerea. Analizele structurale și funcționale au dus la noile logici și moduri de calcul tot mai sofisticate, cum sunt logicile extinse (alethice, dontice, temporale, epistemice, erotetice, ilocutorii) și logicile alternative (trivalente și n-valente, logica vagă, logica intuiționistă, logica non-monotonă, mereologia, logica dinamică, a acțiunii etc.), apte să formalizeze parțial atât limbajul moral cât și limbajul juridic și politic. Aceste logici însă revin tot la logica clasică bivalentă, și nu pot logiciza afectivitatea, emoțiile și sentimentele.

1.1.2. Etica – disciplina stiintifica

Ca disciplină științifică, etica cercetează morala și moralitatea potrivit regulilor științifice de cunoaștere. În cultura occidentală, s-a trecut de la științele moral-politice, caracteristice pentru secolele XVII-XVIII, când geometria și mecanica rațională erau considerate științe model, concepute în manieră raționalistă sau empiristă, la științe noologice, științe istorice, științe ale spiritului, mai recent științe ale comportamentului, științe umane, științe culturale sau cel mai des științe social-umane. Nașterea și evoluția științelor pornite din etică și politică au fost și rămân mai complicate, fiind marcate de mai multe dificultăți comparativ cu istoria științelor fundamentale ale naturii.

Una dintre aceste dificultăți a fost (și rămâne) naturalismul, adică imitarea și preluarea unor noțiuni din științele naturii: mecanism, organism, viață, evoluție, mediu, energie, informație, sistem etc. O altă tendință este reducerea tuturor științelor socio-umane la una dintre ele, care,la un moment dat, părea mai reușită ori mai importantă, printr-o serie de realizări (de exemplu economia, sociologia, psihologia, lingvistica). De fiecare dată rămâne un ”rest”: conștiința, libertatea, înțelegerea altor eu-ri pe care hermeneuticile pretind că le redau corespunzător. Mai sunt apoi și diferențele dintre ”holism” și ”individualism metodologic”, dintre metodele formale și cele neformale de abordare a proceselor morale.

Etica realizată după rigorile științei a făcut anumite progrese, atunci când a cercetat procesele morale cu mijloacele oferite de sociologie, psihologie, lingvistică și alte științe socio-umane.Categoriile și judecățile morale se precizează mai ales pe această cale. Până în prezent,însă, nu se poate vorbi despre o știință propriu-zisă a eticii, cu un obiect de cercetare bine delimitat – moralitatea -, și cu metode și procedee proprii de cercetare a fenomenelor morale, care să-i garanteze aplicații fructuoase ale rezultatelor ei în diverse alte domenii.

Întărirea statutului științific al eticii s-a făcut în cadrul conlucrărilor intra- și interdisciplinare al mai tuturor științelor, care s-au accentuat foarte mult în a doua jumătate a secolului XX. Iar diferitele genuri de conlucrări s-au impus, nu din motive de modă, ci datorită unor cerințe mai largi, de ordin teoretic și practic, care i-au vizat direct pe eticieni, juriști și alți profesioniști ai cunoașterii fenomenelor sociale.

Etica științifică are un vechi sens, stabilit de Platon în enunțul său, potrivit căruia, Binele este însuși principiul lumii Ideilor. Potrivit acestei concepții, se interzicea evaluarea morală negativă a unei activități de cunoaștere științifică sau a uneia din consecințele acestei cunoașteri.

Cultura occidentală s-a format nu numai pe bazele filosofiei, ci și ale științei, care, inițial s-a exercitat tot de către unii filosofi. Desprinderea științei de filosofie nu constă doar în separarea, ci și în împletirea lor conform unor principii noi de cunoaștere, cum este, de exemplu, principiul complementarității enunțat în fizica secolului XX. Șt.Lupașcu a invocat adesea principiul fizic al excluziunii particulelor pentru a-și susține ideile sale metafizice și morale. L.Blaga la vremea sa observa că știința modernă s-a afirmat prin experiment, spirit matematic și anumite categorii stilistice abisale (fiind și un pasionat literat).

În epoca modernă, când știința a devenit o activitate profesională a unui grup de specialiști și unul dintre principalele mijloace de producție intelectuală, de dominare a societății și a raporturilor internaționale, legăturile științei cu Binele nu mai sunt concepute în mod automat, ci ca un rezultat al alegerilor.

În general, comunitățile științifice sunt organizate pe principii deontologice, care asigură loialitatea concurenței, recunoașterea paternității invențiilor și a descoperirilor, controlarea aserțiunilor și a difuzării cunoștințelor și informațiilor științifice. Așa s-a ajuns ca anunțarea prin mijloacele de comunicare a unor rezultate nejustificate să fie incriminată drept fraudă și judecată în consecință.

Cele mai multe dezbateri de etică științifică s-au făcut asupra consecințelor producerii cunoașterii și nu a condițiilor producerii; asupra politicii științei, a felului în care se repartizează investițiile pentru cercetare și altele asemănătoare.

Cele două aspecte ale eticii – filosofică și științifică – nu sunt și nu trebuie niciodată separate, ci trebuie privite în interacțiunile lor. Ori, pentru ca să putem constata aceste legături reciproce dintre demersul filosofic și cel științific în etică, trebuie să o situăm în orizont cultural, și așa ni se vor revela dimensiunile umaniste ale eticii.

1.1.3. Rolul și funcțiile Eticii

Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care le sunt motivațiile morale în acțiunile lor. Unii consideră că etica nu are utilitate ca știință deoarece are un caracter normativ vizând conduita oamenilor, neputându-i influența in mod real, la un comportament real.

Misiunea eticii este de a expune aspectele teoretice ale moralei, dar și de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea și ameliorarea vieții morale a societății.

La ,,comanda socială” etica răspunde prin rosturile specifice pe care și le poate asuma ca disciplină teoretică, adică prin funcțiile ei. În literatura de specialitate sunt explicate următoarele funcții ale eticii: funcția cognitivă, funcția normativă, funcția persuasivă și funcția educativă.

1.1.3.1. Funcția cognitivă

Este funcția principală în sensul că celelalte funcții nu se pot realiza așa cum trebuie decât cu condiția realizării ei. Această funcție s-a materializat de-a lungul timpurilor și poate fi realizată pe trei trepte succesive: descriptivă, analitico-sintetică și explicativă.

Treapta descriptivă oferă un început de sistematizare a datelor vieții morale. Se realizează prin elaborarea unor tipologii și studii ale structurii și dezvoltării caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale, relații morale, vicii și virtuți morale, sau caliăti si defecte morale.

În Etica nicomahică , Aristotel distinge trei atitudini fundamentale pe care oamenii le pot avea în fața vieții: atitudinea hedonistă, proprie oamenilor care trăiesc pentru cât mai multă și variată plăcere; atitudinea politică, proprie celor care trăiesc pentru exercitarea puterii; atitudinea contemplativă, specifică celor care trăiesc pentru cunoașterea dezinteresată a adevărului.

Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne și externe ale diferitelor fenomene morale. Această treaptă pleacă de la analiza moralei ca fenomen global și descoperă mai multe componente ale moralei: normele, conștiința, manifestarea, aprecierea, valorile, relațiile.

Al doilea pas îl constituie analiza fiecăruia dintre momente. Această treaptă a analizei poate lua trei direcții: analiza componenței, analiza empirică și analiza interdisciplinară. Al treilea pas presupune drumul invers al analizei, iar cele trei direcții de analiză trebuie să lamurească esența componentelor moralei.

Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor cauzali sau generatori ai moralei: factori care explică geneza, structura, funcțiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul moral și perspectivele acestui progres.

1.1.3.2. Funcția normativă sau axiologică

Această funcție a eticii nu constă în crearea de norme deoarece normele morale nu pot fi decretate așa cum sunt normele juridice, acestea se concentrează pe viața reală a colectivităților. Elaborarea unor norme morale constă în doar într-o explicare și sistematizare a unor norme elaborate deja spontan și incipient în sfera vieții și experienței morale.

Putem spune că există un șir de modalități deficitare de realizare a funcției axiologice sau normative. Prima modalitate este neutralitatea sau obiectivismul stiintific care are pretenția și iluzia că descrie și ,,explică faptele pure”, fără să ecranizeze puritatea cu posibile aprecieri ale ei.

A doua modalitate este estetismul amoral ce reprezintă o variantă mai subtilă a neutralității, iar a treia modalitate este pluralismul moral prezentat în acele doctrine etice care selectează din câmpul vieții morale doar valorile morale pozitive, doar formele binelui, ignorând sau indicând sumar formele și variantele răului.

Ne putem da seama că și răul este o realitate obiectivă, nu este echivalent cu absența binelui, dar nu este nici aparent, nici provizoriu, provizorii sunt doar formele concrete ale răului.

A patra modalitate este dogmatismul etic- o variantă limită a purismului moral ce constă într-o disociere operată tacit între funcția axiologică și cea cognitivă. Etica dogmatică ajunge fatal la o tautologie a imperativului moral: trebuie pentru că trebuie!

1.1.3.3. Funcția persuasivă. Este o funcție de convingere și se realizează în discursul etic în și prin realizarea primelor două funcții, cea cognitivă și cea normativă, însă înainte de a se însuși ca funcție a discursului etic, persuasiunea este prezentată în sfera concretă a vieții morale pentru că opinia publică recurge spontan la toate procedeele indicate iar discursul etic devine o expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul discursului un reprezentant sau un mandatar al persuasiunii.

1.1.3.4.Funcția educativă a Eticii a fost dezvăluită încă din Antichitate de Platon și Aristotel. Posibilitățile formative ale eticii sunt reale, dar sunt legate simultan pentru că sunt condiționate de o serie de factori extrinseci și contextuali.

1.1.4. Morala și moralitatea

Limba română a preluat mai întâi cuvântul moral ( morală) din limba latină și mai apoi l-a primit sub formă de etic( etică), din limba greacă. Etimologic, cuvântul „morală” provine din adjectivul latin,,mos-moris”, care înseamnă moravuri, sau din grecescul,, moralis”, adică Ethos.

Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric și social, care reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și societate( familie, grup, națiune, societate) în funcție de categoriile: bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și opinie publică.

Morala mai poate fi definită ca ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă( adeseori dogmatică) bazate pe distincția dintre bine și rău. Morala reprezintă, ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică. Morala este disciplina științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate.”

Morala nu se reduce la norme și reguli, ci implică și valorizarea acestora, ceea ce deschide problema acțiunii și experienței trăite; omul realizează valorile într-o situație de fiecare dată concretă și plecând de la coloritul individual al individualității sale, așadar morala trimite la moralitate.

Moralitatea reprezintă manifestarea moralei prin atitudini, conștiință, fiind susținută de principii morale. Dacă moralitatea are o semnificativă componentă emoțională, etica implică mai multă detașare, chiar explorarea modurilor de viață alternative. În sens mai larg moralitatea cuprinde și fenomenele ce țin de conștiința morală, calitățile și defectele morale, judecățile și sentimentele morale, valorile morale etc.

“Moralitatea” sau natura “etică” a unei acțiuni – caracterul ei bun sau rău – trebuie să fie judecate în funcție de măsura în care ea include și integrează scopurile și asigură dezvoltarea potențială a acestor scopuri pentru toți oamenii implicați în acțiunea respectivă sau care ar putea fi afectați de ea. Prin moralitate se înțelege: ,, caracter moral, valoare ( pozitivă sau negativă) din punct de vedere al binelui și răului”, care se referă fie la persoane, fie la judecăți, fie la unele acte; ,,conduită morală”, moralitate publică; ,,valoare morală în conformitate cu un ideal moral”.

Morala este un fenomen de esență socială, prin geneză, prin structura, prin funcțiile și funcționarea ei istorică. Ca fenomen social, are un caracter istoric și de clasă, dar spre deosebire de alte fenomene de același tip,morala nu va dispărea pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale și istorice.

1.1.4.1. Valorile morale

Valorile morale cuprind întreaga existență umană, fiind repere de bază ale vieții noastre sufletești și spirituale. Unele sunt fundamentale, altele sunt secundare sau derivate; unele țin de scopuri, altele privesc persoanele; anumite valori au caracter facultativ, altele au un caracter obligatoriu.

Standardele etice sunt diferite și rezultă din diversitatea sistemelor de valori, astfel diferitele segmente ale societății determinate pe baze etnice, culturale, religioase, politice sau profesionale își creează sisteme de valori proprii care sunt reflectate în sisteme etice diferite. Fiecare acțiune pe care o face o persoană este considerată de către acea persoană ca fiind o acțiune corectă, în lumina a ceea ce ea se străduiește și dorește să facă.

Valorile morale fundamentale sunt: binele- util pentru un scop/ o ființă, eficacitate, bunăstare, succes în afaceri; adevărul moral- opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicității, etc.; iubirea aproapelui-respect, prețuire, bunătate, blândețe, compasiune, milă, dăruire, solicitudine, etc.; dreptatea- echitate, rațiune, corectitudine, civism, etc.; datoria și obligația morală- a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoși, a fi cinstiți, a cultiva prietenia, justiția, a urma binele, a evita răul.

1.1.4.2. Binele și răul.

,, Bine” denotă valoare și are o funcție foarte asemănătoare cu aceea a lui ,,bun”, dar, rareori aceste cuvinte se pot înlocui unul cu celălalt fără ca înțelesul comunicării să nu se schimbe.

Bine se corelează cu conceptele de “lege“ și “regulă“. De aceea, ,,bine” are o sferă mai restrânsă decât ,,bun”. ,,Bine” înseamnă a corespunde într-un caz dat, pe când ,,bun” se folosește pentru a face o recomandare. Binele nu se poate intelege decât prin raportarea sa la rău. Dintre filosofii antici, se pare că Democrit a surprins acest lucru:” de unde vine tot binele de acolo pot să ne vină și relele (…) Din bine pentru oameni pot să se nască rele, atunci când omul nu știe cum să-l conducă.”

Răul moral este cel mai grav. El este marcat, dinspre autor, de păcat, iar dinspre autoritatea normativă de pedeapsă. Și într-un caz, și în celălalt se pun probleme de conștiință morală: conștiința vinei și a responsabilității morale, care pot duce la diferite forme de căință, inclusiv sinuciderea, producătoare, uneori, de eroi și de fondatori de religie.

1.1.4.3. Dreptatea și echitatea.

Dreptatea ca principiu se manifestă în gândirea morală obișnuită prin enunțuri ca acestea: fiecăruia după merite; fiecăruia ceea ce i se cuvine.

Echitatea este o valoare corelativă a dreptății, și anume ea este o formă mai concretă a dreptății morale, manifestă la nivelul caracterelor umane și nu la acțiunile de întărire a legalității juridice. Definită așa, echitatea este mai curând informală decât formală, bazată pe enunțul-lege.

1.1.4.4. Sinceritatea și minciuna.

Aceste valori și virtuți morale se manifestă mai ales în procesele de comunicare umană, reprezentate mai tehnic prin schema relațiilor dintre emițători și receptori. Dacă ținem seama și de autoreflexivitatea acestora, atunci trebuie să avem în vedere fenomenele de autoamăgire, când distincția dintre emițător și receptor se estompează .

Deoarece comunicarea poate transmite cunoștințe, sentimente și valori adevărate (autentice) sau false (eronate, neautentice), sinceritatea și minciuna sunt un fel de metavalori, pentru că sunt valori morale care se raportează la valorile preponderent epistemice de adevăr și fals.

În concluzie: sinceritatea și minciuna sunt valori morale cu multiple funcții în viața social-culturală a oamenilor, dintre care subliniem:

funcția de cunoaștere, accentul căzând mai mult pe comunicarea de informații ;

funcția axiologică intrinsecă, manifestă în simulări și disimulări ce se pot demasca prin sinceritate;

funcții sociale de realizare a transparenței relațiilor interumane atât în plan cognitiv, prin divulgarea minciunilor, cât și afectiv, prin depășirea nesincerității;

sinceritatea optimizează raportul dintre interesele individuale și cele comunitare, pe când minciuna întreține conflictele de interese între indivizi sau grupuri umane.

1.1.4.5. Datoria și obligația morală.

Valorile morale imperative, care exprimă necesitatea conturată de valorile fundamentale ale Binelui și Răului sub forma lui ,,trebuie” sau ,,nu trebuie” sunt numite datorie și obligație morală.

Datoria este o categorie morală prin excelență, pe când obligația este o categorie cu semnificații mai largi, dar înțelesul ambelor noțiuni etice trimite la noțiunea de drepturi.

Datoriile pot fi: stricte, pentru dreptatea simplă, și largi, când implică și manifestarea carității, a generozității și filantropiei pe care o recomandă religia mai ales.

Comparativ cu datoriile, obligațiile țin de morala incipientă, mai puțin marcată de participarea activă a agentului moral, ceea ce implică un nivel mai ridicat al conștiinței și autonomiei morale, respectiv, a libertății și responsabilității. De aceea, unii filosofi (de exemplu), au considerat că datoria și obligația sunt prezente numai pe nivelele inferioare ale moralității.

CAPITOLUL II. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND RELAȚIILE PUBLICE

2.1 Definiții, Roluri, Originea si Evolutia Relațiilor Publice

Literatura de specialitate notează peste 1.000 de definiții ale relațiilor publice, lucru care poate fi explicat prin poziția autorilor, privind relațiile publice prin prismă sociologică, psihologică, filozofică, teoretică sau aplicativă. Pentru a lămuri definirea relațiilor publice, Rex Harlow a sintetizat, în anul 1976, un număr de 479 de definiții, ajungând la următorul concept:

„Relațiile publice reprezintă o funcție distinctă a managementului care ajută la stabilirea și menținerea unor căi reciproce de comunicare, de acceptare și cooperare între organizație și publicul său; sunt implicate în rezolvarea problemelor și a situațiilor dificile; ajută conducerea organizației să fie informată și să poată răspunde opiniei publice; definește și subliniază responsabilitatea managementului de a servi interesul public; ajută conducerea să fie la curent și să folosească schimbările, servind ca un sistem de avertizare care ajută la anticiparea tendințelor; folosește cercetarea și tehnicile de comunicare etice și eficiente ca principale instrumente”.

Există opinii oarecum diferite în ceea ce privește definirea relațiilor publice. Astfel, Institutul de Relații Publice din Marea Britanie (The Chartered Institute of Public Relations – CIPR) are următoarele puncte de vedere: „Practica relațiilor publice este efortul planificat și susținut pentru a stabili și menține simpatia și înțelegerea reciprocă între o organizație și publicul său”; „Relațiile publice se referă la reputație – rezultatul a ceea ce faci, ceea ce spui și a ceea ce spun alții despre tine”; „Practica relațiilor publice este disciplina care se preocupă de reputație, cu scopul de a câștiga înțelegere și sprijin și de a influența opinia și comportamentul”.

Societatea Americană de Relații Publice (Public Relations Society of America – PRSA) într-o declarație difuzată la 6 noiembrie 1982 preciza:

„Relațiile publice ajută o organizație și publicurile sale să se adapteze reciproc unul altuia”. În continuare, PRSA releva că relațiile publice se află în serviciul multor instituții sociale: al întreprinderilor, sindicatelor, organizațiilor guvernamentale, asociațiilor nonprofit, fundațiilor, spitalelor, instituțiilor de învățământ și religioase. Pentru a-și atinge scopurile, fiecare dintre instituțiile enumerate, este obligată să stabilească legături strânse cu un număr cât mai mare și mai divers de persoane sau grupuri sociale: membrii ai diferitelor asociații, reprezentanți ai presei, consumatori, posesori de acțiuni, contribuabili etc.

Realizarea obiectivelor diferitelor organizații necesită de la conducătorii și angajații lor cunoașterea profundă și înțelegerea multilaterală a viziunilor și valorilor oamenilor, asupra cărora e îndreptată acțiunea sau influența lor. Din această cunoaștere derivă scopurile, procedeele și metodele pe care specialiștii în relații publice le vor fixa și le vor materializa.

Oricare ar fi definiția relațiilor publice, este clar că ea trebuie să conțină câteva elemente unanim acceptate.

Din cele prezentate mai sus se identifică următoarele șase concepte care reflectă conținutul relațiilor publice:

Deliberare – activitatea desfășurată în relațiile publice este intenționată, destinată să influențeze sau să câștige înțelegere, să ofere informație și să obțină o reacție din partea publicului țintă.

Planificare – activitatea desfășurată în relațiile publice este organizată pe baza unor resurse limitate, atât financiare și umane, cât și de timp și echipament, a căror concentrare și optimizare necesită o programare atentă.

Performanță – pentru a fi eficiente, relațiile publice se bazează pe politica și performanța reală a persoanei sau organizației aflate în postură de client.

Interes public – scopul relațiilor publice este de a derula activități și în interesul publicului. Specialistul în relații publice eficient este acela care poate identifica activități și strategii capabile să îmbine interesul clientului cu preocupările și interesele publicului.

Comunicarea în două sensuri – majoritatea activităților specifice dau impresia că transmiterea de mesaje este singura activitate în relațiile publice; în realitate, de egală importanță sunt informațiile venite de la public, după ce acesta a recepționat mesajul creat de relațiile publice, menite să măsoare eficiența transmiterii mesajelor, precum și continuitatea recepției de semnale de către public, în vederea planificării adecvate a activității.

Funcție managerială – Relațiile publice devin cu adevărat eficiente atunci când specialistul în relații publice are un cuvânt de spus la nivelul managementului de vârf.

2.2. Rolul și funcțiile Relațiilor Publice

Rezultatul relațiilor publice trebuie să fie comportamentul real al organizației și percepțiile publicului despre acest comportament. De aceea, printre diversele titluri folosite acum pentru rolul funcției de relații publice se găsesc: managementul comunicării, managementul relațiilor și managementul reputațiilor.

Putem descrie funcția și rolul practicii relațiilor publice enunțând cele zece principii de bază:

Relațiile publice au la baza realitatea. Programele planificate în mod conștient, care pun în prim-plan interesul public, sunt baza politicilor corecte de relații publice.

Relațiile publice sunt o profesie centrată pe servicii, în care accentual trebuie pus pe interesul public.

Pentru că practicianul de relații publice trebuie să aiba sprijinul publicului pentru diferitele programe și politici, interesul public este criteriul central după care ar trebui să selecteze aceste programe și politici.

Pentru că practicianul de relații publice atinge mai multe publicuri prin mass-media, care reprezintă canalele publice de comunicare, integritatea acestor canale trebuie menținută.

Pentru că practicienii de relații publice sunt la mijloc între organizație și publicurile ei, aceștia trebuie să fie comunicatori eficienți, conducând informația de la un partener la altul până când acestia se înțeleg unul pe celalalt.

Pentru a accelera comunicarea în doua sensuri și pentru a fi comunicatori responsabili, practicienii de relații publice trebuie să foloseasca intensiv cercetarea științifică a opiniei.

Pentru a înțelege ce spun publicurile lor și pentru a reacționa eficient, practicienii de relații publice trebuie să folosească științele sociale: Psihologia, Sociologia, Psihologia socială, studii ale opiniei publice și studii de comunicare și semiotică.

Pentru că multe persoane fac cerecetare de relații publice, un practician de relații publice trebuie să adapteze rezultatele altor discipline înrudite, inclusive ale teoriei învățării și ale altor teorii din Psihologie, Sociologie, Științe politice, Economie și Istorie.

Practicienii de relații publice sunt obligați să explice publicului problemele, înainte ca aceste probleme să devină crize.

Munca unui practician de relații publice trebuie să aiba un singur standard: performanța etică.

2.3. Originea și evoluția Relațiilor Publice

Termenul „relații publice” a fost folosit pentru prima dată în anul 1807 de președintele Statelor Unite ale Americii, Thomas Jefferson, însă primul care a aplicat tehnicile de relații publice a fost cunoscutul publicist de la începutul secolului al XX-lea Ivy Ledbetter Lee. În anul 1902 compania lui John D. Rockfeller, Standard Oil, a fost supusă unui tir de critici fapt care a subminat atât reputația instituției, cât și pe cea a patronului.

Rockfeller, pentru a depăși scandalul, a încheiat un acord cu Lee, căruia i-a încredințat misiunea de a repara imaginea sa alterată. Jurnalistul a reușit să creeze proprietarului Standard Oil o nouă imagine, cea de bun familist. Astfel reputația în declin a lui Rockfeller a fost salvată.

Activitatea desfășurată de Ivy Lee a avut și o altă continuare. Ea a marcat începuturile unei noi activități de comunicare – relațiile publice – care venea să materializeze intenția firmelor de a-și vinde nu numai marfa, dar și propria identitate.

Această idee a constituit laitmotivul cărții lui Ivy Lee "Publicity" (1923). Autorul ei scria că relațiile publice au misiunea să furnizeze „informație veridică și precisă presei și publicului despre tot ce prezintă interes în activitatea comercială”.

Spre deosebire de societățile comerciale de astăzi, totuși, breslele au creat o mistică în jurul activităților membrilor lor pentru a-și păstra exclusivitatea. Această dependență de latura secretă a continuat în unele zone de activitate și sunt încă vizibile astăzi în atitudinea câtorva companii.

Activități de relații publice pot fi considerate eforturile lui Samuel Adams de a influența opinia publică în Războiul de Independență și scandalul ceaiului de la Boston, în 1773, când tone de ceai au fost aruncate în apele portului în semn de protest față de impozitele necinstite impuse de puterea colonială a Mării Britanii.

Unul dintre primele discursuri înregistrate despre punerea în practică a relațiilor publice a fost tinut în 1842 de Hugh Smith in fata unui auditoriu din Colegiul Columbia pe marginea subiectului eticii publicității. Smith a argumentat că eforturile de influențare a opiniei sunt legitime dacă respectă trei criterii: trebuie să evite folosirea înșelăciunii, apelarea la prejudecăți , înlăturarea celor care nu se vor potrivi ca opinii și obiceiuri.

Phineas Taylor Barnum (1810-1891), proprietarul unui imens circ cu trei arene, este socotit unul dintre primii autori ai unor acțiuni conștiente de câștigare a simpatiei publicului pentru spectacolul său folosind tehnici publicitare și de comunicare cu presa.

În ultima perioadă practica de relații publice s-a extins în multe țări ale lumii. Inițial activitatea de profil era desemnată prin termenul englezesc „public relations” , mai apoi el a fost substituit prin echivalentele în limbile țărilor respective: „les relations publiques” (în franceză), „las relaciones publicas” (în spaniolă), „i relazioni pubbliche” (în italiană) etc.

În spațiul est-european termenul și practica relațiilor publice a ajuns cu mare întârziere: regimurile totalitariste din țările ex-socialiste le-au respins pe motiv că relațiile publice contraveneau ideologiei oficiale. Abia după căderea comunismului, practica relațiilor publice a început să se dezvolte și în această parte a Europei.

CAPITOLUL III. ETICA ÎN RELAȚIILE PUBLICE

Aplicațiile relațiilor publice însoțesc aproape orice activitate umană și cu precădere activitățile instituționalizate. Întâlnim relațiile publice în organizații care activează în medii diferite: economie, finanțe, politică, administrație, educație, sănătate, organizații non-profit, artă, sport, turism etc.

Diversitatea organizațiilor conduce la o diversitate de înțelegere și, implicit, de practică a domeniului, iar uneori distanțele între diferitele tipuri de relații publice sunt atât de mari încât depășesc granițele consacrate ale domeniului.

3.1. Definirea eticii în relații publice

Enciclopedia online de filozofie afirmă că: ’’ domeniul eticii sau al filosofiei morale presupune sistematizarea, definirea și aplicarea conceptelor de bine și rău la comportamentul uman”. Ceea ce au în comun definițiile eticii este cerința privind analiza sistematică necesară pentru a distinge binele de rău și pentru a putea stabili anumite valori. Etica în relațiile publice implică valori precum onestitate, deschidere, loialitate, cinste, respect, integritate și comunicare deschisă.

3.2. Evoluția eticii in relați publice

Apariția relațiilor publice a generat numeroase probleme etice, deoarece agențiile de presă obișnuiau să înfațișeze realitatea într-un mod exagerat, plin de senzație și, prin urmare, deformat.

Edward Bernays, considerat "părintele relațiilor publice", a numit perioada dintre 1850 și 1905 ”era publicului damnat”. Agenții de presă ofereau publicitate aproape la orice preț, lucru care a generat o reputație nefastă relațiilor publice moderne. Abia în 1906 s-a pus problema eticii în practica relațiilor publice, o dată cu principiile formulate de Ivy Lee. Declarația sa pune accent pe necesitatea furnizării de informații corecte, ceea ce a dus la o nouă etapă a practicii relațiilor publice, și anume, a ”publicului informat”.

De la apariția relațiilor publice și până astăzi, a avut loc un proces de permanentă repoziționare a domeniului în raport cu coordonatele sale inițiale. În timp ce pe tot parcursul secolului al XIX-lea relațiile publice au fost considerate un instrument de influențare a publicului , în secolul XX, o dată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare și cu creșterea capacității de reacție a publicurilor, asistăm la o transformare a relațiilor publice dintr-un proces de comunicare unidirecțional și fără reguli într-un proces bidirecțional, echilibrat, bazat pe un cod etic și deontologic.

Unul dintre primii specialiști în relatii publice care au susținut că practicianul de relații publice trebuie să acționeze așa cum o face consilierul etic în management a fost John W. Hill.

Conflictele civile din anii 1960 au impus sectorului de afaceri un grad mai mare de responsabilitate și, astfel, relațiile publice s-au îndreptat către forme mai deschise, mai etice și mai responsabile social.

Dezvoltarea managementului problemelor i-a obligat pe oamenii de afaceri la decizii etice și, în mod similar, relațiile publice s-au mulat pe nevoia de acuratețe a publicului. Deși cercetările au arătat că înainte textele de relatii publice acordau o foarte mică pondere eticii, în ultima decadă s-a constatat o creștere a interesului în acest sens. Fără o pregătire care să le dea posibilitatea de a oferi consultanță în probleme etice, practicienii de relații publice aflați la începutul carierei și-ar putea limita promovarea în funcție.

În ciuda eforturilor relațiilor publice moderne de a se îndrepta către consilierea pe probleme de etică, totuși acestea au o ”istorie pătată”, după unii critici.

Așa cum se petrece cu orice profesie aflată la început, drumul firesc este către modele etice de comunicare. Cu toate că începuturile acestei profesii sunt umbrite de o reputație negativă, se pot constata eforturile acesteia de a depași stadiul de simplă diseminare a informațiilor, și de a se implica în crearea unui climat etic pentru comunicare.

3.3. Starea actuală a eticii in relații publice

Situația actuală a practicii eticii în relatii publice este strict legată de codurile etice elaborate de cele mai importante asociații de profesioniști. Apartenența la astfel de grupuri nu este obligatorie pentru practicienii de relații publice. Membrii asociației consimt să respecte un cod etic conceput pentru întregul grup.

Unele coduri presupun interzicerea anumitor acțiuni, altele prezintă o serie de principii etice care ar trebui respectate. Cele mai multe asociații profesionale de relatii publice au coduri etice, fie că sunt concepute în termeni negativi (restrictivi), sau pozitivi.

Se consideră că relațiile publice constituie o activitate tot atât de veche ca și omenirea, ființa socială, care e omul tinzând mereu spre a interrelaționa cu ceilalți oameni ai săi, fiind, evident, de neconceput, dezvoltarea omenirii fără prezența relațiilor interpersonale. Spre sfârșitul secolului XIX această activitate s-a specializat și a căpătat contururi clare, impunând strategii și tactici de funcționare ca o îndeletnicire, iar mai apoi o artă deosebită de celelalte.

Câteva exemple de asociații de relații publice importante care au adoptat coduri etice:

Global Alliance for Public Relations and Communication Management , International Public Relations Association (IPRA) au adoptat Codul de la Atena, European Public Relations Confederation, a preluat Codul de la Atena și și-a formulat propriul cod, Codul de la Lisabona, Public Relations Institute of Australia,Public Relations Society of AmericaInternational Association of Business Communicator,Chartered Institute of Public Relations sau Arthur W. Page Society.

Aceste coduri etice oferite ca exemplu nu diferă atât de mult în functie de țara ci, mai degrabă, în functie de organizația care le adoptă: unele dintre acestea se axează pe anumite sfaturi de natură profesională pentru practicienii de relatii publice (precum PRSA), în timp ce altele (IPRA sau CERP) preferă să se supună unor principii etice generale, care pornesc de la valori precum demnitate, respect, sau drepturile omului. Majoritatea profesiilor adoptă acum coduri etice. O colecție de peste 850 de astfel de coduri poate fi consultată la Illinois Institute of Technology și reprezintă o sursă de referință deosebit de utilă pentru elaborarea sau revizuirea unui cod. O dată implementate, codurile devin bune instrumente în dezvoltarea culturii organizaționale pe o bază etică. Codurile etice destinate profesiunii de relații publice pornesc, de regulă, de la valori transculturale și principii universale precum onestitatea, cinstea și nevătămarea celorlalți.

Deseori practicienii susțin că aceste coduri sunt prea vagi ca să poată fi aplicabile în cariera lor sau că nu depasesc un nivel rudimentar . Alții susțin că aceste coduri sunt citite cel mult o dată, urmând să se facă abstracție totală de ele .

Cele mai multe coduri nu presupun metode de monitorizare sau de penalizare a încălcării lor, în afară de simpla excludere a unui membru din asociație, devenind astfel nefuncționale. Aceste probleme pe care codurile etice le ridică nu sunt nici noi, nici limitate strict la domeniul relațiilor publice.

Unii teoreticieni susțin că dacă practicienii de relații publice se comportă etic, atunci nu este nevoie de măsuri restrictive. Alții merg chiar mai departe, afirmând că este suficientă formularea unor principii etice, bunele intenții fiind un ghid de comportament mai eficient decât codurile. Această dezbatere ne trimite la argumentul lui Platon, așa cum îl citează Parsons: ”Oamenii buni nu au nevoie de legi pentru a acționa responsabil, în timp ce oamenii răi vor găsi întotdeauna o modalitate de a le ocoli”.

Date fiind criticile aduse codurilor etice, teoreticienii relațiilor publice au încercat să găsească alte metode de a înțelege, analiza și gestiona dilemele etice. Toate aceste abordări au la bază diferite școli de gândire filosofică și sociologică.

Relaționiștii nu scapă de permanenta redefinire de care suferă profesiile. Societatea își pune întrebări în legătură cu moralitatea personalităților politice, cu conștiința socială a întreprinderilor financiare, cu calitatea bunurilor de consum, cu expertiza veritabilă pe care o conferă profesioniștii.

Deseori se consideră că maschează realitatea, bănuită că manipulează, meseria de relaționist este sinonimă cu o fațadă fără fond.

În activitatea zilnică, fiecare practicant al relațiilor publice întâmpină o varietate de situații, de oportunități și de amenințări pe care trebuie să le abordeze cu maximum de profesionalism și, de preferat, respectând codurile profesionale ale relațiilor publice.

Asociațiile naționale ale profesioniștilor din domeniul relațiilor publice și-au creat propriile coduri profesionale și au aderat la coduri construite de organizațiile cu tradiție și vechime în domeniu.

CAPITOLUL IV. PROBLEMELE ETICE ALE AVORTULUI

Fenomenul avortului, ca o problemă socială de interes public, are o istorie îndelungată. Aceasta s-a acutizat mai ales din momentul în care avortul a devenit un act medico-legal.

Ceea ce diferențiază avortul față de alte dezbateri sociale este atât aspectul multifactorial al problemei, existând contradicții de ordin legal, medical, etic, religios, cât și extensia ei asupra mai multor categorii de grupuri sociale printre care: femeile însărcinate, fătul privit atât ca entitate umană cât și non-umană, doctorul curant, preotul și statul în sine. Avortul (din latină: ab “fără”, ortus “naștere”) este definit ca întreruperea de sarcină, spontană sau provocată, înainte de atingerea viabilității produsului de concepție.

Cea mai timpurie interzicere a avortului datează din secolul XI în codul din Assura și impune pedeapsa cu moartea femeilor căsătorite care fac avort fără consimțământul soților.

Hippocrate, deși cunoscut pentru jurământul său prin care amintea că “nu va da unei femei un remediu abortiv” amintea în Corpus Hippocraticum metode de terminare a sarcinii precum activitatea fizică intensă și săritul pe loc. De altfel una din controversele legate de autenticitatea jurământului hipocratic e legată de această afirmație.

4.1. Drepturile omului

Religia, etica și valorile morale ale societății au influențat de-a lungul anilor legislația drepturilor omului. Dezbaterile mondiale asupra avortului fac adesea apel la aceste drepturi printre care cele mai frecvent menționate sunt:

dreptul la viață și la supraviețuire; dreptul la protecție legislativă egală; dreptul la intimitate, libertate și securitate; dreptul la cel mai înalt standard posibil al sănătății; dreptul de a beneficia de progresul științific; dreptul la familie și intimitatea acesteia și dreptul la non- discriminare pe baza de sex.

Dreptul la sănătate în cazul femeilor include și dreptul la avort, dreptul de a refuza un tratament medical în cazul în care nu sunt de acord cu acesta (de exemplu: experimentele medicale și sterilizarea forțată) cât și dreptul la libertate față de tratamente degradante, inumane cât și tortura fizică și psihică (amintim aici dreptul femeilor de a face un avort în cazul în care sarcina rezultă ca urmare a unui viol) Cottingham J, Fonn R ,Transforming health systems: gender and rights in reproductive health. WHO, 2001 Într-o altă ordine de idei, serviciile medicale trebuie să fie oferite tuturor, fără discriminare și trebuie să fie valabile, accesibile și acceptabile ținând cont de cultură, morală și etică medicală. Prin interzicerea avortului, deci a unui serviciu medical necesar doar femeilor, putem astfel considera că statul încalcă dreptul femeilor la protecție legislativă egală și le discriminează pe considerente legate de sex.

4.1.1. Dreptul la reproducere și contracepție

Între anii 1965-70 procentul femeilor care utilizau metode contraceptive era de 9% . Deși acest procent a atins un nivel încurajator de până la 63% la finele anului 2003, conform unui studiu realizat de Institutul Guttmacher, se estimează că în jur de 215 milioane de femei ce locuiesc în țările în curs de dezvoltare nu au acces la un nivel satisfăcător al informațiilor legate de metodele contraceptive moderne, evitarea unei sarcini fiind realizată prin metode tradiționale de planning familial . Datorită acestei situații, multe femei caută să pună capăt unei sarcini, în mod ilegal și prin orice mijloace disponibile.

Consecințele devastatoare ale unei politici de acest fel au putut fi observate evident pe perioada regimului pro-natalist implementat de Nicolae Ceaușescu în România începând cu anul 1966. Deoarece în această perioadă, atât avortul cât și metodele contraceptive erau interzise prin lege, femeile au recurs la realizarea unor avorturi ilegale însoțite de grave complicații medicale. Acest lucru a determinat o creștere exponențială a mortalității materne, un număr de 10 ori mai mare față de cel din Europa, cât și o creștere a numărului de feți cu dizabilități. Contrar așteptărilor acestei politici, numărul de sarcini duse la termen a scăzut în mod considerabil, în timp ce mai bine de 10.000 de femei au murit datorită complicațiilor avorturilor realizate în mod riscant

Dreptul la reproducere și contracepție a fost introdus în cadrul drepturilor umane ca o anexă a dreptului la sănătate în cadrul Conferinței Internaționale a Drepturilor Omului din Teheran în 1968. Acesta se referă la dreptul fiecărui cuplu sau individ să decidă liber numărul, timpul și intervalul dintre nașteri cât și dreptul de acces la cel mai înalt standard al sănătății sexuale și reproductive. De asemenea, fiecare femeie are dreptul la control absolut asupra propriului corp.

4.1.2. Dreptul la viață

Acesta a presupus la început abținerea unui stat de a lua viața unui cetățean. Ulterior acest drept a obligat statul la a lua măsuri de minimalizare a factorilor ce duc la moarte. Printre aceștia amintim complicațiile avorturilor ilegale și obligația statului de a le preveni

În urma întâlnirii de la Strasbourg din anul 2005, 47 de state membre ale Consiliul European au votat noua lege prin care:

avortul a fost decriminalizat în statele membre în care acest lucru nu se întâmplase deja;

a fost garantat dreptul femeii de a-și exercita dreptul la avort;

s-a stabilit asigurarea accesului atât al femeii cât și al bărbatului la metode contraceptive cât și prețuri rezonabile ale acestora;

statul trebuie să ajute femeile în a evita sarcini nedorite, în așa fel încât acestea să nu fie forțate spre a căuta modalități ilegale sau nesigure de realizare a avortului, inclusiv călătoria către o altă țară unde avortul este legal, toate aceste acte putând să îi pericliteze sănătatea sau viața; statul trebuie să evite sancționarea personalului medical implicat în săvârșirea avortului

4.1.3. Drepturile fătului

Întreaga controversă a moralității avortului pornește de la necesitatea de a determina dacă fătul este sau nu o persoană. Atât religia cât și marii filozofi au încercat de-a lungul timpului să definească acest termen.

Jeffrey Reiman, profesor de filozofie și religie, menționează în cartea „Valorile asimetrice și avortul” faptul că a omorî pe cineva sau ceva, nu poate fi considerat a fi un act greșit din punct de vedere moral, atât timp cât ființa în cauză nu își conștientizează existența.

Din punct de vedere legal, unei persoane i se acordă titlul de cetățean, libertate și egalitate în drepturi. Spre deosebire de implicarea activă a religiei și filozofiei în această problemă, majoritatea tribunalelor internaționale se abțin și astăzi de la precizarea concretă a apartenenței fătului la statutul de cetățean cu drepturi egale. Deși articolul 7 al constituției Canadiene referitor la dreptul la sănătate menționează că acestea trebuie acordate „tuturor”, statul se abține să puncteze dacă acest termen include și fătul.

4.1.4. Conflicte etice doctor-pacient

Este posibil ca o femeie care își exercită dreptul la avort să fie stigmatizată de membrii societății sau chiar de doctorul curant în momentul în care între cei doi există discrepanțe de aspect religios, etic sau moral. Pe de altă parte doctorul deține dreptul „obiecției de conștiință” care se referă la dreptul de a se opune efectuării oricărei intervenții medicale care nu este în concordanță cu propriul cod de valori. Acest drept este însă însoțit de obligația medicului curant de a direcționa pacienta către un alt cadru medical și de a nu bloca accesul pacientei la informații privind starea de sănătate a acesteia. De asemenea trebuie menționat că acest drept este aplicabil doar individului și nu unei instituții

Un studiu realizat asupra unui lot de doctori obstetricieni din Brazilia a evidențiat o oarecare inconsecvență a acestora referitor la dreptul lor de a se opune avortului mai ales dacă sarcina nedorită capătă un aspect personal. 26,1% dintre doctorii chestionați au recunoscut că deși se consideră religioși nu se opun procedurii avortului. Dacă sarcina nedorită afectează doctorul sau partenera acestuia 68,7% sunt de acord cu realizarea avortului. Acest procent a fost și mai mare, 73,6%, în cazul doctorilor pentru care religia are puțină sau nici o influență asupra propriilor valori morale.Ținând cont de datele statistice putem spune că cea mai eficientă abordare a intenției de a reduce rata avorturilor și complicațiilor acestuia este implementarea drepturilor omului, în special pe cele referitoare la accesul la informație și contracepție

4.1.5. Aspecte privind problematica feților cu dizabilităti

În marea majoritate a societăților vestice avortul este permis în trimestrul doi sau trei de sarcină, dacă fătul prezintă, sau există șanse mari ca acesta să prezinte la naștere, dizabilități fizice sau psihice printre care, sindromul Down sau trisomia 13. Deși avortul în această perioadă este ilegal și considerat imoral, deoarece fătul este îndeajuns de dezvoltat pentru a fi considerat o ființă umană cu drepturi depline, în cazul în care acesta prezintă anomalii, se va face o excepție de la această regulă, drepturile sale vor fi anulate iar avortul va fi permis. Intervine astfel problematica discriminării feților cu dizabilități.

Numeroși susținători ai avortului feților anormali, printre care și James Watson, laureat al premiului Nobel pentru descoperirea structurii ADN-ului, își aduc contribuția la această dezbatere. Amintim aici și de eticianul australian Peter Singer, care menționează: „apartenența la specia Homo-sapiens nu este o chestiune de ordin moral. Dacă ar fi să comparăm un câine cu un copil sever afectat fizic sau mental, am ajunge rapid la concluzia că acesta dispune de capacități superioare omului” . Joseph Fletcher, susținător al conceptului de etică situațională, conform căreia anumite concepte morale pot fi eliminate temporar în funcție de o anumită situație, sugerează utilizarea testelor IQ pentru a declara ca neaparținând speciei umane, cei care înregistrează mai puțin de 40 de puncte la acest test.

Numeroase preconcepții legate de acești copii care ar reprezenta o povară pentru familia lor, au fost înlăturate în urma unor studii ce au evidențiat că membrii familiei au devenit mult mai uniți și mai apropiați tocmai datorită confruntării cu această situație. Trebuie să ținem cont de faptul că, și copiii fără dizabilități, pot reprezenta la un moment dat o problemă majoră în cadrul familiei lor, în cazul uzului de droguri, alcool, depresiei și altor tulburări comportamentale apărute pe parcursul maturizării lor, caz în care părinții nu își retrag obligațiile parentale. „Dacă fiecare dintre noi, este dependent de cineva, de ce trebuie să îi discriminăm pe cei cu nevoi speciale”?

Presupunerea conform căreia, copii cu dizabilități, suferă sau se bucură mai puțin de viață a fost considerată ca fiind falsă. Un studiu realizat pe 150 de copii cu spină bifidă, care au suferit numeroase intervenții chirurgicale pentru a repara parțial dizabilitatea lor, au fost întrebați dacă handicapul pe care îl prezintă, le incomodează viața într-atât încât să îi determine să își dorească să nu fi avut șansa la viață. Concluzia studiului s-a bazat pe răspunsul lor unanim și pe faptul că unii dintre acești copii au considerat întrebarea a fi ridicolă.

4.2. Demnitatea și statutul embrionului uman

Prin expresia “statut al embrionului uman” înțelegem totalitatea caracteristicilor sale ce configurează poziția cestuia față de ființă (statut ontologic), față de datorie și responsabilitate (statut etic) și față de lege (statut juridic). A pune problema statutului ontologic al embrionului înseamnă în practică a se întreba asupra cine sau ce este embrionul uman: un obiect, un animal, o persoană sau altceva. Răspunzând corect la această întrebare putem înțelege datoria pe care o avem față de embrionul uman și ne putem asuma responsabilitatea. Doar înțelegând și definind statutul ontologic al embrionului față de care ne asumăm o responsabilitate personală, societatea poate și trebuie să reglementeze comportamentul cetățenilor săi față de embrion, ceea ce constituie statutul juridic.

4.2.1. Statutul ontologic

Problema statutului ontologic al embrionului este esențială pentru a orienta comportamentul nostru față de embrionii umani în ceea ce privește avortul, diagnosticarea, selecția și terapia prenatale, fecundarea in vitro cu transfer embrionar, experimentarea asupra embrionului și manipularea genetică, crioconservarea etc. Asupra acestor probleme există astăzi diferite păreri, de cele mai multe ori divergente, ceea ce dovedește înțelegerea diferită a statutului ontologic al embrionului. Actualmente se confruntă două poziții divergente. După unii “pentru a fi o persoană este suficient a poseda genomul uman și deci a aparține speciei umane: criteriul pertinent este biologic sau natural. După alții, pentru a fi o persoană este necesară posedarea unor cunoștințe suficiente și a rațiunii pentru a face parte din comunitatea subiecților liberi și a exercita propria autonomie morală”: criteriul folosit este etic sau cultural.

Cei care asumă poziția pe criteriul etic sau cultural folosesc diferite argumente pentru susținerea ei. Pentru unii autori, precum Peter Singer, categoria de persoană este golită de semnificat considerând că un subiect merită respectul și protejarea doar atunci când acesta are posibilitatea de a simți plăcere sau/și durere. Din moment ce sensibilitatea conștientă are nevoie pentru a se produce de Sistemul Nervos central, susținătorii acestei poziții sensiste acceptă anumite drepturi ale animalelor adulte, dar le neagă embrionilor umani, de vreme ce aceștia nu au încă un Sistem Nervos Central. De exemplu Engelhardt, în primul său manual de bioetică afirmă că “fetusul uman are mai mult decât statutul moral al unui animal cu un nivel similar de dezoltare doar datorită semnificației pe care această viață o are pentru femeia care a conceput-o și pentru viitoarea persoană ce poate deveni.” Drept exemplu el arată că în codul penal se permite femeii să avorteze fetușii săi dar nu i se permite să-și tortureze animalul de casă.

O altă poziție ce nu consideră relevante datele biologice pentru a definii statutul ontologic al embrionului este poziția non-naturalistă. Această teorie afirmă că “semnificatul și substanța vieții personale sunt fundamentate pe dimensiunile și măsura relațiilor umane drept pentru care are valoare doar acea viață care, cel puțin potențial, este deschisă către relațiile interumane”. Pentru suținătorii acestei teorii, embrionul va fi persoană în act doar în momentul inserării sale în universul comunicării simbolice, de relație. Prin refuzarea oricărei referiri normative la natura biologică reiese că celălalt există ca persoană doar în relație și deci existența sa personală depinde de celălat, de relația sa cu el. Conform acestei teorii embrionul nici măcar nu are un statut ontologic intrinsec. “Persoanele sunt cele care înzestrează zigoții embrionii și fetușii cu valoare. Cei care au făcut zigotul, embrionul sau fetusul au primul drept în a face determinarea definitivă a valorii sale”.

Între cei care acceptă că embrionul este o viață umană individuală, există totuși o diferențiere legată de momentul individualizării embrionului. Unii sunt de părere că în stadiul anterior nidării uterine se poate vorbi de viață umană, dar nu de viață individuală, pentru că la acest nivel este oricând posibilă o eventuală sciziune gemelară. În acest sens a fost formulat conceptul de pre-embrion care distinge perioada de dinainte de nidare de perioada de după nidare în care acesta primește numele de embrion.

Pe lângă argumentul amintit al scindării gemelare se aduce în plus pentru susținerea conceptului de preembrion ideea de simetrie între începutul și sfârșitul vieții. Dacă la sfârșitul vieții încetarea funcțiilor cerebrale este considerată drept semnul real al morții, tot astfel se poate înțelege, așa cum face N. Ford că începutul vieții se realizează în momentul formării striei primitive (SNC incipient), lucru ce se realizează spre a 14-a zi de la fecundare.

4.2.2. Statutul etic

Statutul etic al embrionului devine o problemă a moralei creștine. Catolicismul susține că înfrânarea este unica modalitate de contracepție care trebuie admisă deoarece celelalte metode de contracepție pun în pericol viața embrionului, care este sfântă încă de la apariția lui, avâdu-și valoarea în ea însăși, adică împotriva căruia nu trebuie să se acționeze niciodată, indiferent de împrejurări, deoarece viața embrionului este însuflețită, individuală și personală, căci îl are pe Duhul Sfânt în ea, astfel că reprezintă un scop obiectiv, absolut și suprem pe care nu avem voie să-l limităm prin scopuri relative și subiective ale unor împrejurări particulare.

Etica religioasă creștină, inclusiv cea catolică, caută să pună la baza comportamentului moral legat de viața embrionului uman un principiu unic, fundamental, din care celelalte principii și precepte subordonate lor să poată fi deduse cu ușurință. Se ajunge astfel la o filosofie speculativă a moralei ruptă de orice activitate socială practică. Acest punct de vedere este împărtășit de I. Kant, care arată că principiul moral: „trebuie să-și aibă absolut complet a priori izvorul lui și cu aceasta totodată autoritatea sa imperativă: de a nu aștepta nimic de la înclinația omului, ci totul de la puterea supremă a legii și respectul cuvenit ei, sau, în caz contrar, de a condamna pe om la dispreț și oroare de sine însuși”. Antropologia catolică a embrionului uman ocupă în filosofia moralei o poziție asemănătoare cu cea a lui I. Kant, afirmând că principiul valorii morale a embrionului uman și normele concrete pe care le particularizează este independent de toate influențele unor motive contingente care pot rezulta din experință.

Valoarea morală a vieții embrionului uman dobândește la nivelul grupului mic familial valențele unei etici pragmatice cu caracter dinamic și operativ care se referă la condiții spațio-temporale concrete în care distingem patru elemente: subiect, manifestare, normă și apreciere morală. Să le analizăm pe rând.

Subiectul moral este mama-gravidă care poate avea statutul de soție în grupul mic familial întemeiat de ea prin căsătorie sau statutul de fiică nemăritată dacă trăiește în microgrupul familial al părinților ei, fiind însărcinată în urma unui contact sexual ocazional. Deosebim la subiectul moral trei elemente importante: voința care produce fapta (manifestarea) morală, sentimentul iubirii viitorului copil strâns legat de instinctul parental și gândirea care produce judecata de valoare morală a vieții embrionului.

Manifestarea morală a gravidei este un act de obiectivare morală, care în mod obișnuit se evidențiază în contextul grupului mic. Manifestarea morală presupune intervenția voinței subiectului moral (mama gravidă) pentru a traduce în viață valoarea socială pe care o urmărește. Manifestarea morală presupune o acțiune practică, un substrat substanțial-energetic, un act uman, dar dacă acest act nu este însoțit de conștiința semnificației lui morale atunci el nu poate reprezenta o manifestare morală. Tot așa cum nici simpla dorință, intenție, a unei femei gravide (de pildă , de a păstra viața embrionului ei) nu este o manifestare morală dacă nu este tradusă în fapt. Manifestarea morală este condiționată de valorile grupului mic din care face parte subiectul, de influența liderului de grup, de coeziunea grupului și existența unui consens și conformități privind normele care satisfac exigențele valorilor grupului mic. Manifestarea morală a unei femei gravide, legată de valoarea vieții embrionului ei, poate fi stimulată sau înfrânată de natura valorilor susținute de microgrupul familial și/sau religios din care ea face parte.

4.2.3. Statutul juridic

Biotehnologia reprezintă ecuația extremă a timpului prezent. În teritoriul imposibil de delimitat al cercetării genetice, se întâlnesc următorii actori: oamenii de știință care doresc să dezvolte cercetarea acestui domeniu; industriașii care doresc să plaseze pe piață produsele cercetării științifice; crima organizată care încearcă să penetreze zona de maximă rentabilitate; dreptul ca regulator al disputelor; religia ca apărătoare a demnității umane.

După exemplul american, terapia genetică a fost recunoscută de legislația europeană la începutul anilor ’90, care aviza experimentele pe oameni, responsabilitatea deciziilor fiind lăsată în sarcina medicilor sau a unor comisii de specialitate.

În luna aprilie 2006, cea mai mare companie farmaceutică din lume Pfizer Inc. a fost acuzată de autoritățile din Nigeria de încălcarea legilor internaționale, întrucât în timpul unei epidemii în anul 1996 a testat pe copii nigerieni, suferinzi de afecțiuni cerebrale, un medicament neautorizat (Trovan). Cazul se referă la un experiment neautorizat, iar rezultatele au determinat ca în anul 1999 medicamentul să fie interzis atât de autoritățile americane, cât și de către cele europene.

Excesul de libertate acordat celor menționași mai sus, a condus la abolirea oricărui control legal. Drept urmare, la sfârșitul anilor ’90, s-au înregistrat incidente grave vizând subiecții cercetărilor, în sensul că experimentele efectuate asupra oamenilor s-au dovedit nici comode, pentru aceștia, nici concludente din punct de vedere al efectului.

Este vorba, dincolo de orice partizanat, de absența unei viziuni realiste, pragmatice a dezvoltării geneticii medicale. Credem faptul că în acest teritoriu operează inspirația de moment a cercetătorului și exclusiva confirmare a rezultatelor în urma experimentelor umane. Un experiment, rămâne, în ultimă instanță, un experiment. Deosebirea constă în următoarea împrejurare. Experimentul efectuat pe ființa umană înseamnă cu totul altceva decât cel efectuat pe animale.

În acest punct al discuției noastre intervine conceptul de cercetare și experimentare asupra embrionului uman.

Documentul fundamental în acest domeniu îl reprezintă Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biotehnologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de parlamentul României prin Legea nr. 7 din 22.02.2001.

Acest act normativ constată rapida dezvoltare a biotehnologiei și medicinei și consacră următoarele principii: necesitatea respectării ființei umane, deopotrivă ca individ, cât și în apartenența sa la specia umană și recunoașterea dreptului de a i se asigura demnitatea; riscul de a fi pusă în pericol demnitatea umană prin folosirea improprie a biologiei și medicinei; utilizării corecte a progreselor biologiei și medicinei în beneficiul generațiilor prezente și viitoare; cooperării internaționale pentru ca umanitatea în întregime să beneficieze de aportul biologiei și medicinei.

Studiul documentului amintit ne obligă a reține următoarele chestiuni fundamentale: interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei (art. 2); orice intervenție în domeniul sănătății, inclusiv cercetarea, trebuie să se facă cu respectarea normelor și obligațiilor profesionale (art. 4); o intervenție destinată să modifice genomul uman nu se poate face decât din motive preventive, diagnostice sau terapeutice și numai dacă nu are drept scop introducerea unei modificări în genomul descendenților (art. 13); utilizarea tehnologiilor de procreație asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sex (art. 14); nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoană decât dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe ființe umane, de eficacitate comparabilă; riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporționate în comparație cu beneficiile potențiale ale cercetării; proiectul de cercetare a fost aprobat de instanța competentă după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenței sale științifice, inclusiv al unei evaluări a importanței cercetării, precum și al unei examinări pluridisciplinare a acceptabilității sale pe plan etic; persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale și asupra garanțiilor prevăzute prin lege pentru protecția sa; consimțământul prevăzut la art. 5 a fost dat în mod expres, specific și a fost consemnat în scris. Acest consimțământ poate fi retras în orice moment, în mod liber; atunci când cercetarea pe embrion in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecție adecvată embrionului; este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

Importantă, în opinia noastră, este textul documentului amintit care, în art. 21 și următoarele, precizează: corpul uman și părțile sale nu trebuie să fie în sine surse de câștig financiar; persoana care a suferit daune nejustificate de pe urma unei intervenții are dreptul la o reparație echitabilă conform condițiilor și procedurilor prevăzute de lege.

Conceptul de demnitate umană presupune respectul integrității corpului uman materializat în interdicția cercetărilor asupra embrionului uman.

Statutul juridic al embrionului uman a generat o puternică dispută în filozofie, religie, știință și drept. Juriștii și comitetele de etică se opresc la o definiție aparent clară: embrionul uman este „un organism în curs de dezvoltare de la oul fecundat până la realizarea unei forme capabile de o viață autonomă și activă”.

Părerile filosofice și religioase sunt variate. Diversele religii au poziții total diferite față de statutul embrionului uman. Astfel, poziția islamului este mai suplă decât cea a Bisericii Catolice. Cercetările asupra embrionului uman sunt acceptate în măsura în care ele preced momentul în care embrionul capătă un suflet, respectiv a 40-a zi de la fecundație.

Poziția evreilor este determinată de faptul că nici Biblia și nici Talmudul nu prevede că statutul întreg al ființe umane există în momentul fecundării, acesta dobândindu-se abia după o dezvoltare după o fecundare. Drept urmare, în afara uterului, embrionul nu are un statut juridic.

Biserica Catolică consideră că ființa umană există din momentul fecundării, iar embrionul este considerat o ființă umană care are dreptul de a fi respectată și care trebuie să se dezvolte și să ajungă la termen. Nu este acceptată nici o distincție între embrionii in vivo și in vitro. Cercetările asupra embrionului uman trebuie să fie condamnate.

În filozofie, părerile sunt grupate în două mari curente:

a) curentul utilitarist, prezent în țările anglo-saxone, consideră că finalitatea, respectiv salvarea de vieți prin utilizarea rezultatelor cercetărilor științifice și medicale, justifică cercetările efectuate asupra embrionului;

b) curentul kantian consideră că cercetările efectuate asupra embrionului nu trebuie condamnate în masă, ele trebuie doar limitate pentru a respecta potențiala ființă umană prezentată în embrion.

Oamenii de știință consideră că este imposibil să se interzică cercetările asupra embrionului. Aceștia susțin că prin cercetarea științifică a embrionului se pot identifica remedii pentru tratarea bolilor sistemului nervos (boala Alzheimer, scleroza plăcilor), bolilor imunodeficitare, diabetului, infarctelor miocardice etc.

De exemplu, la Institutul Cord Blood Registry (CBR) din Tucson (Arizona) S.U.A, sunt păstrate peste 18.000 de mostre biologice ale unor nou-născuți din 60 de țări. În dimineața zilei de 31 octombrie 2005, la câteva minute de la nașterea infantei Leonor de Burbon (fiica prințului Felipe al Spaniei), un ginecolog de la Clinica Ruber din Madrid a tăiat cordonul ombilical al moștenitoarei tronului Spaniei, a extras sânge din el și l-a trimis institutului de mai sus, unde specialiștii au separat celulele stem pe care le-au congelat la minus 196 C. Aceste celule pot fi folosite în tratamentul unor eventuale boli de care ar putea suferi infanta Leonor.

Confruntat cu păreri diferite dreptul încearcă să definească statutul juridic al embrionului, în centrul dezbaterii aflându-se „potențialitatea” embrionului de a deveni o ființă umană. Pentru că „potențialitatea” ființei umane nu reprezintă decât o posibilitate care trebuie confirmată, embrionului uman i se poate nega statutul juridic și, pe cale de consecință, va fi considerat un simplu obiect de laborator. Dat fiind faptul că statutul embrionului nu poate fi confundat cu statutul juridic al omului, dreptul a creat „un om juridic diferit de om” (M.Herzog-Evans). Dobândirea statutului juridic cere ca ființa umană să fie aptă de a fi titulara unor drepturi pe care să le exercite. Diferența dintre om și om juridic se accentuează în privința embrionului, deoarece acesta nu este decât o potențială ființă umană, neputându-i-se recunoaște capacitatea de a fi titular de drepturi pe care să le exercite.

Lipsa de protecție juridică a embrionului se regăsește în dispozițiile legale referitoare la întreruperea voluntară a sarcinii. Nu există, încă, o poziție coerentă, unitară, în privința statutului embrionului. În unele țări (Ungaria, Polonia, Norvegia, Irlanda, Elveția, Italia) sunt interzise cercetările asupra embrionului. În Germania și Austria este interzisă folosirea embrionului în alte scopuri decât implantarea acestuia în cadrul unui PMA (Procedură Medicală de Fecundare Asistată). Alte țări, precum Spania, Suedia și Finlanda autorizează cercetările asupra embrionului supranumerar. Anglia autorizează folosirea embrionilor supranumerari pentru cercetări, dar și crearea embrionilor în scopuri precise de cercetare, precum diagnosticarea bolilor genetice.

În Franța este sancționată penal clonarea reproductivă. Oamenii de știință văd în embrion un material de cercetare excepțional, celulele embrionului permițând vindecarea unor boli neurologice sau genetice.

Dificila calificare a embrionului nu este decât reflectarea diferențelor culturale, sociologice și religioase relativ la statutul embrionului. În majoritatea statelor democratice, organele de legiferare au reglementat chestiunile privitoare la: avort, fertilizarea in vitro, diagnosticul înaintea implantării, selecția sexului, cercetările asupra celulelor stem, clonarea în scopuri reproductive și de cercetare, precum și ingineria liniilor germinale.

În opinia lui F. Fukuyama „biotehnologia este o temă complexă și pretențioasă din punct de vedere tehnic, care se modifică în fiecare zi, o mare diversitate de grupuri de interes acționând în diferite direcții. Politica biotehnologiei nu se încadrează în categorii politice clasice”.

Atât biotehnologia agricolă (organismele modificate genetic) cât și biotehnologia umană reprezintă teritorii în care puterea statului trebuie să se materializeze în reglementări stricte „Dacă biotehnologia se dovedește a fi dincolo de puterea de control a oricărui stat individual, atunci ea trebuie controlată la nivel internațional. Trebuie să începem încă de pe acum să ne gândim concret cum să construim instituții care pot deosebi între utilizările bune și cele rele ale biotehnologiei și care pot aplica eficient aceste reguli, atât la nivel național, cât și internațional”.

Excesul de legislație determină o opoziție a forțelor politice față de orice intervenție a statului, iar această aversiune din reflex față de legi va constitui unul dintre principalele obstacole în calea instituirii unui control politic asupra biotehnologiei agricole și biotehnologiei umane. Adoptarea unor reglementări la nivel internațional este, indiscutabil, dificilă având în vedere diferențele existente între culturi, religii și sisteme politice.

În dreptul penal român (capitolul IV, Codul Penal) în art. 193 este incriminată infracțiunea de alterarea genotipului uman, cu intenție, în orice mod, iar în art. 194 infracțiunea de utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare în masă.

Prin alterarea genotipului se înțelege fapta de manipulare asupra genelor umane în scopul înlăturării sau reducerii unor malformații sau infirmități grave, de natură să ducă la alterarea genotipului. Alterarea genotipului se poate realiza prin administrarea de medicamente, prin injectarea unor viruși modificați genetic etc.

Ingineria genetică desemnează ansamblul de tehnici și proceduri care modifică biologia moleculară și celulară a unui organism prin mijloace care nu sunt posibile în condiții naturale sau prin procese naturale. Astfel de tehnici includ: fuziunea celulară, introducerea unei noi gene și schimbarea poziției genelor, tehnologia ADN recombinat, micro și macroincapsularea.

În art. 195 sunt incriminare două infracțiuni: art. 195 alin. (1) infracțiunea de crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreația; art. 195 alin. (2) infracțiunea de crearea, prin clonare, a unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte.

4.4. Contracepția și avortul

4.4.1. Legalizarea avortului

Avortul a fost legalizat pentru prima oară în lume în Uniunea Sovietică, în 1920. Marea majoritate a țărilor foste comuniste au urmat modelul sovietic. În spațiul occidental, liberalizarea avortului a fost realizată prima oară în Marea Britanie la data de 17 octombrie 1967, urmată de aprobarea acestuia de către Curtea Supremă a Statelor Unite, în urma procesului Roe vs. Wade din 1973. Curtea Supremă a decis că nu poate acorda protecție prin lege unui embrion mai mic de 28 de săptămâni. Pornind de la acest model, toate țările industrializate occidentale au preluat decizia, dar progresiv, acordarea drepturilor fetale a devenit valabilă începând cu vârsta de 12 săptămâni.

Principala contradicție din cadrul dezbaterii avortului este cea referitoare la momentul considerat a fi începutul vieții. Adepții teoriei anti-avort stabilesc începutul ca fiind momentul realizării fecundației unui ovul de către spermatozoid. Grupul pro-avort se opune acestei idei susținând diverse momente care ar putea fi considerate începutul vieții precum: momentul în care inima începe să bată, momentul definitivării sistemului nervos central, momentul definitivării formarii tuturor sistemelor de organe sau chiar la naștere.

Jeff Mitchel vine cu o altă abordare și anume aceea că dezbaterea moralității avortului în funcție de momentul începutului vieții este una limitată. Acesta consideră că nu putem fi de acord cu ideea că viața începe în momentul concepției decât dacă considerăm că ființa umană este strict rezultatul unei uniuni între două materiale genetice diferite. Ființa umană este mai degrabă rezultatul unui ciclu continuu de dezvoltare atât fizică cât și psihică. Marea majoritate a trăsăturilor psihice pe care le considerăm a fi caracteristice ființei umane, lipsesc aproape cu desăvârșire în primele săptămâni de viață. Abilitățile care disting ființa umană de alte specii, precum conștiința de sine, vorbirea și gândirea abstractă, se dezvoltă în luni, chiar ani de la naștere. Astfel încercarea de a determina data exactă a începutului vieții este extrem de dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil și o asemenea tentativă de a trata problema moralității avortului este una total eronată Mitchel subliniază de asemenea inconsecvența grupurilor care acceptă contracepția dar numesc avortul ca fiind un act imoral. Dacă aceste grupuri consideră că unui ovul fertilizat ar trebui să i se acorde statutul de ființă umană bazându-ne doar pe potențialul acestuia de a se dezvolta într-o ființă umană capabilă să își conștientizeze propria existență, atunci putem spune același lucru și despre un ovul sau un spermatozoid care, prezintă la rândul lor acest potențial. Ținând cont de acestea putem concluziona că atât avortul cât și contracepția duc în final la același rezultat, de a preveni apariția unei ființe umane, deci amândouă ar trebui privite ca fiind fie acte etice, fie acte imorale și în nici un caz entități distincte.

Aceeași inconsecvență o putem întâlni în cazul statelor, precum Nevada, Ohio, Texas, Virginia, unde avortul este interzis prin lege dar pedeapsa cu moartea este permisă. Teologii creștini argumentează respingerea avortului prin faptul că acesta este privit ca o „agresiune asupra unei victime inocente” după învățăturile creștinești și după legile lui Dumnezeu. În ce privește pedeapsa capitală, ei susțin că uciderea unui om ar putea fi justificată în cazul în care cel pedepsit este vinovat.[5] Bineînțeles, aceasta este doar una dintre multiplele interpretări ale textului Biblic, păreri contrare susținând ideea că orice crimă, indiferent de natura victimei, este imorală și nejustificată.

4.4.2. Viziune științifică

Prin contracepție se indică orice acțiune prin care se urmărește, în împlinirea uniunii conjugale, împiedicarea concepției prin diferite mijloace și metode. Contracepția se aplică atât în cazul femeii cât și al bărbatului și poate fi de două tipuri: contracepție mecanică prin care se împiedică întâlnirea spermatozoizilor cu ovulul și contracepție hormonală prin care se modifică corpul femeii sau al bărbatului prin anumite substanțe astfel încât un act sexual să nu fie urmat de concepție.

Prin avort se înțelege în mod obișnuit întreruperea unei sarcini înainte ca noua ființă umană să fie viabilă în mod autonom. Avortul poate fi spontan sau voluntar. Avortul spontan este cel care are loc din cauze accidentale sau patologice independente de voința umană (de exemplu o cădere, o malformație uterină, un dereglaj endocrinologic). Avortul dezbătut din punct de vedere moral este avortul voluntar, datorat intenției umane. Avortul voluntar este deci uciderea deliberată și directă a unei ființe umane în faza incipientă a existenței sale, cuprinsă între concepție și naștere. Din punct de vedere clinic tehnica abortivă depinde de timpul scurs de la concepție. Până în 30 de zile se folosesc tehnici interceptive care împiedică nidarea (spirala, pilula de progesteron, pilula de a doua zi etc.). Până în primul semestru embrionul este aspirat mecanic din uter, iar după primul semestru fătul este extras chirurgical după dilatarea cervicală. Toate aceste proceduri constituie uciderea unei ființe umane în prima fază a dezvoltării sale, atunci când aceasta depinde cel mai mult de responsabilitatea și de dragostea părinților, în special a mamei, cea care a are darul maternității. Așa cum am arătat la începutul capitolului, încă din primul stadiu al dezvoltării sale ce începe odată cu zămislirea, embrionul uman este o viață umană individuală și personală la a cărei unică apariție în lume contribuie atât dragostea părinților cât și dragostea lui Dumnezeu care cheamă la existență o nouă viață. Dumnezeu participă și este prezent la apariția oricărei noi vieți indiferent de condițiile în care aceasta s-ar realiza, chiar acolo unde dragostea părinților care doresc uciderea fătului prin avort, lipsește. În Tradiția creștină avortul este condamnat ca infanticid așa cum se arată de exemplu în Didahii, o scriere din secolul I : „Nu vei ucide prin avort rodul pântecelui tău și nu vei face să piară copilul deja născut”. De asemenea și Tertulian afirmă: „E o omucidere anticipată a împiedica nașterea. Este deja om cel care va fi.”

Avortul, fiind un atentat la viața umană, este condamnat de Sfânta Scriptură prin porunca „Să nu ucizi” (Exod, 20.13). Tradiția Bisericii a considerat că viața umană trebuie protejată chiar de la început în toate fazele ei de dezvoltare, condamnând întotdeauna cu vehemență avortul ca o crimă împotriva umanității întrucât, paradoxal, chiar în epoca marilor descoperiri științifice, omenirea cade în barbarie absurdă și scandaloasă prin însuși faptul că parlamentele țărilor creștine au votat și statele au acceptat avortul refuzând în mod arbitrar și nedrept statutul de om celor mai nevinovate și neajutorate ființe umane.

4.4.3. Viziune teologico-antropologică

Încă de la începutul secolului trecut s-a pus problema pericolelor creșterii constante a populației planetei. De atunci în mod crescâd a avut loc încet o schimbare de mentalitate. Dacă în societatea tradițională fertilitatea procreativă era dorită de orice cuplu și socotită drept o binecuvântarea a lui Dumnezeu și o necesitate în contextul societății agricole, pentru mentalitatea contemporană aceasta a devenit o problemă conjugală și socială. De la idealizarea femeii – mamă s-a ajuns la exaltarea eliberării femeii din sclavitatea maternității prin tehnicile farmaceutice și medicale moderne, numite tehnici contraceptive și prin așa numita educație sau consiliere la nivel social numită planificare familială.

O primă problema morală a contracepției constă în voința expresă a celor doi parteneri de a împiedica concepția. Este o ruptură între dimensiunea procreativă și cea unitivă a familiei și contrazice nu doar morala creștină ci însăși natura sexualității umane. Prin contracepție comportamentul sexual este separat de responsabilitatea sa imediată de a putea fi cauza apariției unei noi vieți. Faptul că dragostea se actualizează și printr-un act sexual și astfel este legată în mod structural de reproducere având posibilitatea să fie fecundă ca o dăruire ce se poate transforma în darul unei noi vieți umane, nu depinde de alegerea noastră arbitrară sau de propria libertate. Este un dat de la Dumnezeu al naturii umane. Desfăcând această legătură structurală înseamnă a contrazice atât natura biologică cât și personală a ființei umane. O altă problemă este aceea că foarte multe dintre așa numitele anticoncepționale nu sunt în fapt contraceptive pentru că în loc să împiedice întâlnirea ovulului cu spermatozoizii, de fapt, împiedică ovulul fecundat – embrionul – să se dezvolte. Acestea nu mai sunt contraceptive ci abortive.

Problema avortului rămâne profund personală dar în același timp este și o problemă absolut globală care nu privește numai creștinismul ci întreaga omenire. După învățătura ortodoxă nimic nu poate justifica avortul. El rămâne o crimă împotriva vieții peste care asistăm astăzi neputincioși cum se propagă o cultură a morții care se răspândește tot mai mult în societatea contemporană fiind întreținută în primul rând de războiul dezlănțuit în ultimele decenii împotriva copiilor care nu s-au născut încă. Semnificative sunt aici și cuvintele maicii Tereza: „Cel mai mare distrugător al păcii de astăzi este avortul deoarece e un război împotriva copilului… și dacă acceptăm că o mamă poată să-și omoare chiar propriul copil cum putem să le spunem altor oameni să nu se omoare între ei?”. „Avortul este o înfrângere a omului și a societății civile. Prin el se sacrifică viața unor ființe umane de dragul unor bunuri de mai mică valoare, invocându-se adesea motive inspirate din lipsa de curaj și de încredere în viață… Aceasta este una din urmările cele mai îngrijorătoare ale materialismului teoretic și practic care, eliminându-l pe Dumnezeu, sfârșește prin a elimina și omul”. Paradoxal, cei care s-au străduit să elimine pe Dumnezeu din ecuația vieții vor fi ei înșiși într-o bună zi, eliminați din viață, întrucât orice acțiune îndreptată împotriva lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu are repercusiune asupra omului.

Încă de la începutul secolului trecut s-a pus problema pericolelor creșterii constante a populației planetei. De atunci în mod crescâd a avut loc încet o schimbare de mentalitate. Dacă în societatea tradițională fertilitatea procreativă era dorită de orice cuplu și socotită drept o binecuvântarea a lui Dumnezeu și o necesitate în contextul societății agricole, pentru mentalitatea contemporană aceasta a devenit o problemă conjugală și socială. De la idealizarea femeii – mamă s-a ajuns la exaltarea eliberării femeii din sclavitatea maternității prin tehnicile farmaceutice și medicale moderne, numite tehnici contraceptive și prin așa numita educație sau consiliere la nivel social numită planificare familială.

O primă problema morală a contracepției constă în voința expresă a celor doi parteneri de a împiedica concepția. Este o ruptură între dimensiunea procreativă și cea unitivă a familiei și contrazice nu doar morala creștină ci însăși natura sexualității umane. Prin contracepție comportamentul sexual este separat de responsabilitatea sa imediată de a putea fi cauza apariției unei noi vieți. Faptul că dragostea se actualizează și printr-un act sexual și astfel este legată în mod structural de reproducere având posibilitatea să fie fecundă ca o dăruire ce se poate transforma în darul unei noi vieți umane, nu depinde de alegerea noastră arbitrară sau de propria libertate. Este un dat de la Dumnezeu al naturii umane. Desfăcând această legătură structurală înseamnă a contrazice atât natura biologică cât și personală a ființei umane.

O altă problemă este aceea că foarte multe dintre așa numitele anticoncepționale nu sunt în fapt contraceptive pentru că în loc să împiedice întâlnirea ovulului cu spermatozoizii, de fapt, împiedică ovulul fecundat – embrionul – să se dezvolte. Acestea nu mai sunt contraceptive ci abortive.

Problema avortului rămâne profund personală dar în același timp este și o problemă absolut globală care nu privește numai creștinismul ci întreaga omenire. După învățătura ortodoxă nimic nu poate justifica avortul. El rămâne o crimă împotriva vieții peste care asistăm astăzi neputincioși cum se propagă o cultură a morții care se răspândește tot mai mult în societatea contemporană fiind întreținută în primul rând de războiul dezlănțuit în ultimele decenii împotriva copiilor care nu s-au născut încă. Semnificative sunt aici și cuvintele maicii Tereza: „Cel mai mare distrugător al păcii de astăzi este avortul deoarece e un război împotriva copilului… și dacă acceptăm că o mamă poată să-și omoare chiar propriul copil cum putem să le spunem altor oameni să nu se omoare între ei?”. „Avortul este o înfrângere a omului și a societății civile. Prin el se sacrifică viața unor ființe umane de dragul unor bunuri de mai mică valoare, invocându-se adesea motive inspirate din lipsa de curaj și de încredere în viață… Aceasta este una din urmările cele mai îngrijorătoare ale materialismului teoretic și practic care, eliminându-l pe Dumnezeu, sfârșește prin a elimina și omul”. Paradoxal, cei care s-au străduit să elimine pe Dumnezeu din ecuația vieții vor fi ei înșiși într-o bună zi, eliminați din viață, întrucât orice acțiune îndreptată împotriva lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu are repercusiune asupra omului.

4.4.4. Viziune etică

Încă de la începuturile Bisericii, uciderea intenționată a embrionilor a fost recunoscută drept un eșec radical al iubirii, drept una dintre cele mai rele fapte indiferent dacă embrionul este sau nu o persoană. Supunerea smerită cerută creștinilor e incompatibilă cu folosirea forței împotriva oamenilor. Din acest motiv chiar și uciderea fără de voie sau uciderea în cursul unui război drept cerea excomunicarea. Omuciderea e implicată și în apărarea vieții mamei, chiar dacă avortul e menit să-i păstreze sănătatea sau să-i prevină moartea. încă de la început, Biserica a respins speculațiile legate de momentul în care sufletul intră în trup. Canoanele nu fac nici o distincție între avorturile timpurii și cele târzii așa cum s-a dezvoltat în Apus această distincție. Focalizarea este pe nevătămarea vieții umane din pântec. Nu se folosea nici distincția între așa-numitele avorturi directe și indirecte, între cele prevăzute și intenționate și cele prevăzute dar neintenționate, o distincție ce a permis Bisericii occidentale din cel de-al doilea mileniu să scuze anumite avorturi.

Întrucât Biserica nu s-a concentrat pe stabilirea momentului însuflețirii, și întrucât răul avortului nu era dependent de faptul că s-a luat viața unei persoane, trebuie să condamnăm drept avort (1) orice acțiune întreprinsă pentru expulzarea unui embrion din uter, echivalentă cu un omor, precum și orice acțiune de a omorî un embrion, indiferent de stadiul de dezvoltare în care se află, în timp ce (2) nu trebuie să socotim neapărat drept avorturi acțiuni care incidental ar putea împiedica implantarea embrionilor timpurii.

Totuși aceasta e o acțiune împovărată cu un rău considerabil din pricina învecinării ei cu avortul. înțelegerea centrală e aceea că toate acțiunile de ucidere a unei vieți omenești nenăscute sau de folosire a ei pentru binele altora (de exemplu, în cercetări pe embrioni) sunt deosebit de grave. Distincțiile între embrioni și preembrioni sunt irelevante în acest punct. Așa cum am văzut deja, Sf. Vasile avertizează că „e criminal cel care omoară un embrion imperfect sau neformat, întrucât acesta deși nu este încă o ființa completă era menit să ajungă desăvârșit în viitor, potrivit secvenței indispensabile a legilor firii”.

Diagnosticul genetic anterior implantării și selecția embrionară trebuie să fie socotite omucidere (adică avort), mai ales dat fiind proiectul de a folosi fertilizarea in vitro pentru producerea unui surplus de embrioni pentru a se putea vedea care sunt „normali” și a-i implanta apoi numai pe aceștia. Astfel de intervenții vor purta o mult mai mare povară morală decât folosirea după un viol a unei „pilule de a doua zi”, pastilă care inhibă ovulația dar care împiedică în secundar și implantarea, dar totuși nu expulzează un zigot (cu alte cuvinte, o intervenție care are ca scop principal expulzarea unui embrion trebuie categoric interzisă, ca un avort). Folosirea lor în cazul unui viol poate fi socotită greșită, dar fără a considera neapărat intervenția drept un avort. Dacă procedura nu expulzează o viață umană stabilită în uterul mamei, intervenția poate fi privită ca una care cere pocăință și plâns din pricina posibilei implicări în pierderea cel puțin a unei vieți biologice umane, dar nu întreaga penitență datorată pentru avort.

CONCLUZII

Etica trebuie să reprezinte fundamentul relațiilor publice. Primul pas în acest sens a fost făcut prin înființarea unor instituții și realizarea unor coduri etice care să vegheze și să reglementeze deciziile practicienilor în relații publice. Un comportament etic este demn de încredere, este un model. Pentru ca rolul relațiilor publice să fie recunoscut ele trebuie mai întâi să își reabiliteze imaginea, să câștige încrederea publicului. Nu se poate vorbi despre un rol de consiliere în probleme etice până când relațiile publice nu vor proba prezența eticii în acțiunile întreprinse.

În lucrarea de față descoprim că termenul „relații publice” a fost folosit pentru prima dată în anul 1807 de președintele Statelor Unite ale Americii, Thomas Jefferson, însă primul care a aplicat tehnicile de relații publice a fost cunoscutul publicist de la începutul secolului al XX-lea Ivy Ledbetter Lee.

Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale,care încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv,misiunea ei fiind de a expune aspectele teoretice ale moralei, dar și de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea și ameliorarea vieții morale a societății.

Etica în comunicare trebuie înțeleasă ca o modalitate de a avea succes, de a avea o bună reputație. Cel care relaționează și informează corect este cel care creează transparență și implicit acționează cu o moralitate impecabilă.

Relațiile publice reprezintă o combinație între reputatie și identitate, iar asigurarea unei concordante între aceste două aspecte este în sine o problemă de etică. Problema eticii în Relatii publice continuă așadar să fie un subiect de mare interes, mai ales în condițiile în care unii practicieni acționează voit împotriva celor preocupați de a aduce în lumină condiția de moralitate a profesiei.

Relațiile publice sunt considerate deseori “conștiința” coducerii, dar ele nu pot juca acest rol în cazul în care compania nu are așa ceva. Etica și responsabilitățile sunt probleme care apar în practica de relații publice la doua niveluri: pe de o parte trebuie luat în considerare comportamentul individual al specialistului, iar apoi pe cel al instituției pe care o reprezintă. Tonul etic este dat așadar de conducere.

Etica în relațiile publice implică valori precum onestitate, deschidere, loialitate, cinste, respect, integritate și comunicare deschisă.

Desigur, dezbaterea legalității avortului implică și statutul legal al fătului, dacă fătul este o persoană cu drepturi atunci activiștii anti-choice argumentează că avortul reprezintă o crimă și ar trebui să fie ilegal. Curentul pro-life oferă drepturi fătului, care prin aceasta ar putea fi protejat, el încadrându-se în categoria ființelor vulnerabile. Ei consideră că ‘’Embrionul uman nu este numai expresia genetică completă a ființei umane, dar și un puternic simbol al regenerării umane.’’ Astfel, el poate fi apreciat și i se poate oferi recunostere legală, chiar daca nu se recunoaste legal nici ovulul, nici spermatozoidul. De cealalta parte susținătorii ‘dreptului de a alege’ consideră că independența fătului din punct de vedere legal ar surclasa drepturile adulților ceea ce ar duce la crearea unei situații utopice si nedezirabile care ar augmenta fragilitatea fătului.

În concluzie statutul moral al embrionului este încă echivoc datorită variabilității conflictelor materno-fetale și a numeroaselor ipoteze privind transformarea produsului de conceptie din non-ființă în ființă. Soluția găsită de OMS conform careia embrionul este viabil abia incepând cu a 22-a săptămână de viață intrauterină este discutabilă fiind o rezolvare paleativă a problemelor de ordin moral si juridic pe care le presupune avortul. Astfel cea mai buna metodă de rezolvare a conflictelor materno-fetale rămâne analiza obiectivă a cazurilor din perspectivele juridică, deontologică si religioasă, analiza care trebuie efectuata de o comisie heterogenă de persoane.

Se mai pune deasemenea problema dacă o femeie are obligații etice față de făt, pentru că dacă o femeie a consimțit la un act sexual și nu a folosit mijloace de contracepție, sau le-a folosit într-un mod defectuos, atunci ea știe că poate rezulta o sarcină. Chiar dacă un făt este o persoană sau nu și dacă statul ia o poziție față de avort sau nu, este discutabil dacă o femeie are vreun fel de obligații etice față de făt.

Merită să luăm în considerare în această dispută și argumentele aduse de  J. J. Thomson care în pledoaria sa pentru avort pornind chiar și de la premisa în care foetusul este considerat ca fiind o persoană nu se elimină argumentele pro-choice. Trebuie avute în vedere și cazurile în care continuarea sarcinii probabil că ar scurta viața mamei și dilema care decurge de aici, dacă foetusul e o persoană și are drept la viață și mama este o persoană și are dreptul la viață, atunci cum se poate decide dreptul căruia la viață primează, al copilului sau al mamei? Iar la această întrebare Thomson dă rezolvarea adăugând la dreptul la viață al mamei și dreptul ei de a decide asupra propriului corp astfel suma drepturilor ei depășind dreptul la viață al foetusului.     

Deasemenea ar mai trebui luate în considerare și cazurile în care sarcina este rezultatul unui viol sau în care deși sunt folosite mijloace de contracepție acestea nu funcționează dacă este sau nu etic provocarea unui avort și aici primează desigur dreptul femeii de a decide asupra propriului corp, și dacă este avortul este etic în cazul unui viol atunci de ce nu ar fi etic și în afara lui.

J. J. Thomson mai analizeză și poziția pe care ar trebui să o aibă o a treia persoană față de cererea de avort a unei femei având în vedere că de cele mai multe ori este nevoie de o a treia persoană pentru provocarea unui avort și mama are același statut de persoană ca și fătul, aici, a treia persoană are dreptul de a refuza de a folosi violența împotriva oamenilor, medicii nu sunt obligați sa efectueze operația de avort, ei trebuie sa fie de acord cu ea.

Un alt argument adus în favoarea pro-choice chiar și atunci în cazul în care sarcina nu ar afecta viața mamei îl reprezintă dilema asupra dreptului la viață al fătului pentru că dacă dreptul la viață înseamnă dreptul de a primi minimul necesar pentru a continua să trăiești iar dacă acel minim de care el are nevoie să trăiască este ceva ce el nu are nici un drept să primească adică dreptul la viață nu îți garantează nici un drept de a folosi sau de a i se permite folosirea corpului altei persoane.

Avortul este un subiect dificil, nimeni nu îl abordează cu superficialitate sau nimeni nu ia cu ușurință decizia de a avea un avort. Deasemenea avortul atinge un număr semnificativ de întrebări etice fundamentale: natura persoanei, natura drepturilor, relațiile interumane, autonomia personală, extinderea autorității statului asupra deciziilor personale și altele. Toate acestea înseamnă că este foarte important să luăm avortul în serios ca subiect al eticii, îndeajuns de serios încât să identificăm diferitele componente și sa le discutăm cu cât mai puține prejudecăți posibil.

Dacă oamenii ar aborda dezbaterea într-un mod deschis cu o dorință de a învăța de la alții care au perspective diferite, atunci ar fi posibilt ca oricine să aibă un impact pozitiv asupra celorlalți. Aceasta ar permite dezbaterii să avanseze și astfel ar putea apărea progresele. Desigur, poate nu este posibil atingerea unu acord general dar se poate ajunge la compromisuri rezonabile.

Avortul a reprezentat mereu tematica unei dezbateri intense asupra valorilor morale și etice ale societății, mai ales din momentul în care acesta a fost liberalizat. Încercările ambelor tabere, a susținătorilor avortului și a celor care se opun acestuia, au fost de a găsi răspunsurile optime la întrebări precum: “Ce reprezintă viața umană?”, “ Când începe aceasta? “, cât și “Care este diferența dintre a preveni apariția existenței unei persoane și de a ucide una?” Aceste încercări, alături de modalitățile de a realiza, de comun acord, un cod de valori morale și de atitudini față de care ambii reprezentanți să se poată raporta în mod egal, au fost până la momentul actual lipsite de reușită. Cel mai probabil, motivul eșecului nu este datorat răspunsurilor greșite, ci mai degrabă, întrebărilor care nu permit un răspuns relevant. Așa cum am subliniat, începutul vieții nu poate fi limitat la o dată exactă, viața în sine fiind un complex al unor procese interconectate și continue de dezvoltare către atingerea entității pe care o numim noi astăzi „om”.

Mai important ar fi de determinat care este adevărata valoare, stabilită de părinți și de societate, a acestei entități asupra cărei existență încercăm, încă, să stabilim dacă este moral sau nu, să intervenim. Luând în considerare complexitatea motivelor care se găsesc în spatele dorinței sau necesității de a avorta, cât si posibilele complicații ce rezultă atât din luarea deciziei de a avorta, cât și, în egală măsură, din aceea de a nu avorta, considerăm că, cea mai eficientă abordare a acestui perpetuu conflict, ar fi aceea de a evita transpunerea sub formă legală a unor valori morale, cât și de a evita generalizarea conceptului de avort.

Tratarea fiecărui caz în parte, ca o problemă de ordin medical, religios și etic de sine stătător, ar reprezenta o metodă mult mai eficientă de aplanare a acestui conflict social.

BIBLIOGRAFIE

Achelis, Thomas; Epure, Lia lucia; Foarță, Șerban; Mărăscu, C-tin;Rus, Călin Flaviu; Dona , Tudor; Veen, Ton, Relațiile publice: coduri, practice, interferențe, Editura Mirton, Timișoara, 2004.

Andrei, Petre, Filozofia valorii, Editura Polirom, București, 1998.

Bergson, Henri, Cele două surse ale moralei și religiei, Editura Institutul European, 1993.

Bernays, Edward, Cristalizarea opiniei publice, Editura Comunicare.ro, București, 2003.

Boer W. D., Private morality in Greece and Rome: Some Historical,Aspects, Leiden:EJ;10-72

Borțun, Dumitru, Relațiile publice și noua societate, Editura Tritonic, București, 2005.

Bowen, S.A., A practical model for ethical decision making in issues management and public relations, Journal of Public Relations Research, 2002.

Cătineanu, Tudor, Elemente de etică, vol 1, Faptul moral, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

Clifford, G. Christians, Mark Fackler, Kim Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media. Studii de caz, Editura Polirom, București, 2001

consequences of restricted induced – abortion lessons from Romania. Am J Public Health 1992; 82: 1328-1331.

Cook RJ, Dickens BM, Fathalla MF, Reproductive health and human rights: integrating medicine, ethics, and law. Oxford,Great Britain: Oxford Univeristy Press, 2003,97(1): 43-44.

Cottingham J, Fonn R ,Transforming health systems: gender and rights in reproductive health. WHO, 2001

Cutlip, Scott, Allan Center, Glenn Broom, Effective Public Relations, VIIth editions, Editura Prentice Hall, New Jersey, 1994.

Dagenais, Bernard, Profesia de relaționist, Editura Polirom, București, 2002.

Dicționar enciclopedic român, vol. II

Drobnitki, O.G., Noțiunea de morală,vol 1, Editura Stiințifică și enciclopedică, 1981.

Faundes A, Duarte GA, Andalaft Neto J The closer you are the better you understand: the reaction of Brazilian obstetrician-gynecologists to unwanted pregnancy.Reproductive Health Matters 2004; 12:46-56

Flannagan M. , Abortion and capital http://whqlibdoc.who.int/hq/2001/WHO_R HR_01.29. pdf ,accesat la 31.12.09).

Grigoraș, Ioan, Probleme de etică, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1999.

Grunig, J. E., & Hunt, T., Managing public relations, New York: Holt, Rinehart and Winston.

Humă, Ioan, Conștiință și moralitate, Editura Junimea, Iași, 1981.

Iorga, Nicolae, Onestitatea profesională, Editura Neamul românesc, Vălenii de munte, 1916.

Kruckeberg, D.,Universal ethics code: Both possible and feasible, Public Relations Review

Luca, V., Moga, M., Urgențe în obstetrică, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2006; 55-81

Miroiu, A., Etica aplicată, Editura alternative, București, 1995.

Mitchell J., If contraception is ethically permissible then so is early therm abortion, The Royal Institute of Philosophy, 2010, 9(25):39-45

Moi, Ali, Cum să devii un bun PR, Editura Rao, București, 2002.

Newsom, Doug, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003.

P.F.A von Look, H. von Hertzen, Demographic aspects of induced abortion, Current Obstetrics Gynaecology, 1993; 3: 2-10.

Parsons, P. J., Ethics in public relations: A guide to best practice, 2004.

Peacock W., Active Voluntary Euthanasia, Issues In Law & Medicine, 1987, 26:234

Pricopie, Remus, Relațiile publice, evoluție și perspective, Editura Tritonic, București, 2005.

Rădulescu, Marian, Relațiile publice-între clișeele prezentului și provocările viitorului, Pitești, 2005.

Reiman, J. , Abortion, infanticide, and the aszmmetric value of life, Journal of Social Philosophy,1996, 27: 181-200

Right to Health Fact Sheet. WHO and UNHCHR (http://www2.ohchr.org/english/issues/escr/ docs/Right_to_healthfactsheet. pdf , accesat la 29.12.2014).

Runcan, Miruna, Introducere în etica și legislația presei, Editura All Educational, București, 1998.

Sallot, Lynn M., Thomas M. Steinfatt si Michael B. Salwen, "Journalists and Public Relations Practitioners' News Values: Perceptions and Cross-perceptions," Journalism and Mass Communications Quarterly, 1998.

Șerbănică, Daniel, Brătfălean, Nina, Relațiile Publice, Editura Gruber, București, 2002.

Shaw D. Abortion and human rights, Best Practice & Research Clinical Obstetrics and Gynaecology (2010),

Shaw D. Abortion and human rights, Best Practice & Research Clinical Obstetrics and Gynaecology (2010),

Singer P., Sanctity of Life or Quality of Life?, Pediatrics, iulie 1983, 72:128-129

Singh S, Wulf D, Hussain R , Abortion worldwide: a decade of uneven progress,New York: Guttmacher Institute, 2009.(http://www.guttmacher.org/pubs/Abor ti on-W orl dwide.pdf)

Stephenson P, Wagner M, Badea M ,Commentary: the public health

Teklehaimanot KI. Reproductive Health Matters 2002; 10(19): 143-150.

Teklehaimanot KI. Reproductive Health Matters 2002; 10(19): 143-150.

Vehmas S. Discriminative assumptions of utilitarian bioethics regarding individuals with intellectual disabilities.,Disability and Society1999;14:37-52

Williams, Bernard, Moralitatea. O introducere în etică, Editura Punct, București, 2002.

SURSE INTERNET

http://www.awpagesociety.com/site/resources/page_principles/

http://www.cerp.org

http://www.cipr.co.uk/direct/about.asp?v1=who

http://www.corporatewatch.org.uk/?lid=1

http://www.globalpr.org/knowledge/ethics/protocol.asp

http://www.iep.utm.edu/e/ethics.htm

http://www.ipra.org/detail.asp?articleid=22

http://www.praward.ro/resurse-pr/articole/etica-si-relatiile-publice-partea-i.html

http://www.pria.com.au/aboutus/cid/32/parent/0/t/aboutus

http://www.prssa.org/downloads/codeofethics.pdf

http://www.revista22.ro/rezolvarea-problemelor-etice-din-domeniul-relatiilor-publice-experient-3221.html

http://www.wall-street.ro/articol/print/Cum-controleaza-PR-istii-romani-situatiile-de-criza/

BIBLIOGRAFIE

Achelis, Thomas; Epure, Lia lucia; Foarță, Șerban; Mărăscu, C-tin;Rus, Călin Flaviu; Dona , Tudor; Veen, Ton, Relațiile publice: coduri, practice, interferențe, Editura Mirton, Timișoara, 2004.

Andrei, Petre, Filozofia valorii, Editura Polirom, București, 1998.

Bergson, Henri, Cele două surse ale moralei și religiei, Editura Institutul European, 1993.

Bernays, Edward, Cristalizarea opiniei publice, Editura Comunicare.ro, București, 2003.

Boer W. D., Private morality in Greece and Rome: Some Historical,Aspects, Leiden:EJ;10-72

Borțun, Dumitru, Relațiile publice și noua societate, Editura Tritonic, București, 2005.

Bowen, S.A., A practical model for ethical decision making in issues management and public relations, Journal of Public Relations Research, 2002.

Cătineanu, Tudor, Elemente de etică, vol 1, Faptul moral, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

Clifford, G. Christians, Mark Fackler, Kim Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media. Studii de caz, Editura Polirom, București, 2001

consequences of restricted induced – abortion lessons from Romania. Am J Public Health 1992; 82: 1328-1331.

Cook RJ, Dickens BM, Fathalla MF, Reproductive health and human rights: integrating medicine, ethics, and law. Oxford,Great Britain: Oxford Univeristy Press, 2003,97(1): 43-44.

Cottingham J, Fonn R ,Transforming health systems: gender and rights in reproductive health. WHO, 2001

Cutlip, Scott, Allan Center, Glenn Broom, Effective Public Relations, VIIth editions, Editura Prentice Hall, New Jersey, 1994.

Dagenais, Bernard, Profesia de relaționist, Editura Polirom, București, 2002.

Dicționar enciclopedic român, vol. II

Drobnitki, O.G., Noțiunea de morală,vol 1, Editura Stiințifică și enciclopedică, 1981.

Faundes A, Duarte GA, Andalaft Neto J The closer you are the better you understand: the reaction of Brazilian obstetrician-gynecologists to unwanted pregnancy.Reproductive Health Matters 2004; 12:46-56

Flannagan M. , Abortion and capital http://whqlibdoc.who.int/hq/2001/WHO_R HR_01.29. pdf ,accesat la 31.12.09).

Grigoraș, Ioan, Probleme de etică, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1999.

Grunig, J. E., & Hunt, T., Managing public relations, New York: Holt, Rinehart and Winston.

Humă, Ioan, Conștiință și moralitate, Editura Junimea, Iași, 1981.

Iorga, Nicolae, Onestitatea profesională, Editura Neamul românesc, Vălenii de munte, 1916.

Kruckeberg, D.,Universal ethics code: Both possible and feasible, Public Relations Review

Luca, V., Moga, M., Urgențe în obstetrică, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2006; 55-81

Miroiu, A., Etica aplicată, Editura alternative, București, 1995.

Mitchell J., If contraception is ethically permissible then so is early therm abortion, The Royal Institute of Philosophy, 2010, 9(25):39-45

Moi, Ali, Cum să devii un bun PR, Editura Rao, București, 2002.

Newsom, Doug, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003.

P.F.A von Look, H. von Hertzen, Demographic aspects of induced abortion, Current Obstetrics Gynaecology, 1993; 3: 2-10.

Parsons, P. J., Ethics in public relations: A guide to best practice, 2004.

Peacock W., Active Voluntary Euthanasia, Issues In Law & Medicine, 1987, 26:234

Pricopie, Remus, Relațiile publice, evoluție și perspective, Editura Tritonic, București, 2005.

Rădulescu, Marian, Relațiile publice-între clișeele prezentului și provocările viitorului, Pitești, 2005.

Reiman, J. , Abortion, infanticide, and the aszmmetric value of life, Journal of Social Philosophy,1996, 27: 181-200

Right to Health Fact Sheet. WHO and UNHCHR (http://www2.ohchr.org/english/issues/escr/ docs/Right_to_healthfactsheet. pdf , accesat la 29.12.2014).

Runcan, Miruna, Introducere în etica și legislația presei, Editura All Educational, București, 1998.

Sallot, Lynn M., Thomas M. Steinfatt si Michael B. Salwen, "Journalists and Public Relations Practitioners' News Values: Perceptions and Cross-perceptions," Journalism and Mass Communications Quarterly, 1998.

Șerbănică, Daniel, Brătfălean, Nina, Relațiile Publice, Editura Gruber, București, 2002.

Shaw D. Abortion and human rights, Best Practice & Research Clinical Obstetrics and Gynaecology (2010),

Shaw D. Abortion and human rights, Best Practice & Research Clinical Obstetrics and Gynaecology (2010),

Singer P., Sanctity of Life or Quality of Life?, Pediatrics, iulie 1983, 72:128-129

Singh S, Wulf D, Hussain R , Abortion worldwide: a decade of uneven progress,New York: Guttmacher Institute, 2009.(http://www.guttmacher.org/pubs/Abor ti on-W orl dwide.pdf)

Stephenson P, Wagner M, Badea M ,Commentary: the public health

Teklehaimanot KI. Reproductive Health Matters 2002; 10(19): 143-150.

Teklehaimanot KI. Reproductive Health Matters 2002; 10(19): 143-150.

Vehmas S. Discriminative assumptions of utilitarian bioethics regarding individuals with intellectual disabilities.,Disability and Society1999;14:37-52

Williams, Bernard, Moralitatea. O introducere în etică, Editura Punct, București, 2002.

SURSE INTERNET

http://www.awpagesociety.com/site/resources/page_principles/

http://www.cerp.org

http://www.cipr.co.uk/direct/about.asp?v1=who

http://www.corporatewatch.org.uk/?lid=1

http://www.globalpr.org/knowledge/ethics/protocol.asp

http://www.iep.utm.edu/e/ethics.htm

http://www.ipra.org/detail.asp?articleid=22

http://www.praward.ro/resurse-pr/articole/etica-si-relatiile-publice-partea-i.html

http://www.pria.com.au/aboutus/cid/32/parent/0/t/aboutus

http://www.prssa.org/downloads/codeofethics.pdf

http://www.revista22.ro/rezolvarea-problemelor-etice-din-domeniul-relatiilor-publice-experient-3221.html

http://www.wall-street.ro/articol/print/Cum-controleaza-PR-istii-romani-situatiile-de-criza/