. Etica In Afaceri
Argument
Etica în afaceri este o disciplină pe care mulți oameni o iau în răspăr: pe unii îi amuză copios, altora li se pare o glumă proastă. Mai toate lucrările consacrate acestui subiect menționează faptul că, în opinia majorității oamenilor, sintagma „etica în afaceri” este (cum spun anglo-americanii) un oxymoron, adică o contradicție în termeni, de genul „cerc pătrat”, „zgârcit cheltuitor” sau „mamă virgină”. Faptul este înregistrat ca atare, fără să i se acorde prea multă atenție. Eu cred însă că merită să ne întrebăm care sunt premisele acestei opinii atât de răspândite.
Cei care privesc raportul dintre etică și lumea afacerilor din afară, ca simpli spectatori ai vieții economice, zâmbesc ironic atunci când aud de „etica afacerilor”, deoarece, prin definiție, stabilesc un raport de incompatibilitate între cele două noțiuni. Foarte adesea, oamenii sunt tentați să idealizeze sfera eticului, considerând că a fi „etic” înseamnă a te comporta întotdeauna altruist, urmărind, mai presus de orice, binele aproapelui. În vreme ce moralitatea este echivalată cu sfințenia, lumea afacerilor este demonizată, fiind zugrăvită în clișeele arhicunoscute: lăcomie, cinism, egoism feroce, rapacitate, corupție, dispreț față de legi și față de oamenii „simpli și onești” care muncesc din greu pentru a-i îmbogăți pe niște exploatatori fără scrupule etc. Firește că, definite în acești termeni, etica și afacerile sunt antitetice deoarece „a face afaceri” presupune cu necesitate un comportament pe de-a-ntregul imoral.
Pe ce se bazează această percepție ultrasimplistă? În cazul noțiunii de etică, pe ignoranță. În lumea noastră, învățăm din clasa întâia matematică, gramatică, istorie, geografie etc., însă etica nu o studiem niciodată la școală. Nu este o disciplină „exactă” și, după cât se pare, nici destul de importantă pentru a sta lângă celelalte materii „umaniste”. Așa se face că fiecare își încropește o imagine personală, extrem de aproximativă, dacă nu de-a dreptul eronată, despre ceea ce înseamnă etica, bazându-se pe o minimă și stângace reflecție asupra unor elemente disparate, culese mai întâi din dădăceala părinților și a profesorilor, apoi din lecturi, conversații întâmplătoare, din filme și mass-media dar, mai ales, din lecțiile predate la „școala vieții”. Iar viața nu este, pentru cei mai mulți dintre noi, un „profesor” din cale afară de priceput și de răbdător.
În ceea ce privește percepția demonizată a lumii afacerilor, cauza principală este tot ignoranța. Este vorba însă de o ignoranță interesată, resentimentară și de-a dreptul voită, a celor care – privind din afară – remarcă scandalizați luxul, opulența și ostentația celor „rușinos de bogați”, fără a face un minim efort de gândire spre a înțelege că nu toți întreprinzătorii sunt chiar atât de bogați și, mai ales, faptul că mulți dintre ei câștigă nu prin fraude și escrocherii mârșave, ci printr-o activitate extrem de solicitantă și de responsabilă – care tot un soi de muncă este, chiar dacă nu se face cu târnăcopul sau la strung. Din păcate, mass-media întreține cu râvnă aceste clișee, bombardând publicul cu știri și reportaje de senzație, în care nu figurează decât personaje dubioase, fraude colosale, bănci devalizate, falimente scandaloase, privatizări suspecte, licitații trucate, evaziuni fiscale, produse care pun în pericol viața și sănătatea consumatorilor, catastrofe ecologice etc. Ce-i drept, aceste fenomene există și mass-media are datoria să informeze și să avertizeze publicul, punând reflectoarele pe acei afaceriști care comit realmente astfel de infracțiuni. Această goană după senzațional, care face ca mass-media să nu își focalizeze atenția decât asupra laturilor întunecate ale vieții economice, are efecte deosebit de negative asupra opiniei publice din țara noastră. Din păcate, este un adevăr cât se poate de trist că România de astăzi oferă din belșug subiecte de scandal. Corupția a atins cote alarmante și multe averi s-au făcut în condiții mai mult decât suspecte, deși reacția justiției a fost mai totdeauna „timidă” sau inexistentă. Cu atât mai meritorii sunt, în acest climat, eforturile unui mare număr de întreprinzători anonimi, care se străduiesc și, de bine, de rău, chiar reușesc să facă afaceri oneste și profitabile. Dacă nu ar copia fără discernământ modelele presei occidentale – care, într-adevăr, are de ce să umble după senzațional, întrucât viața imensei majorități a consumatorilor este extrem de uniformă și de „searbădă”: muncă, muncă, muncă – mass-media românească și-ar da seama că, în climatul de corupție cronică și de impostură generalizată de la noi, știrile cu adevărat „de senzație”, care ar șoca pe toată lumea, ar suna cam așa: „Undeva, într-o localitate din România, un întreprinzător privat cinstit și corect, a reușit să pună pe picioare o afacere profitabilă: fără șpagă, fără protecție clientelară, fără licitații dubioase, fără scutiri preferențiale de impozite și de obligații fiscale etc.; salariații câștigă bine și sunt mulțumiți; consumatorii sunt încântați de calitatea și prețul produselor firmei ș. a. m. d.”. Astfel de firme există chiar și în România de astăzi, dar, din păcate pentru ele și mai ales pentru publicul de la noi, sunt câini care nu mușcă, ceea ce, gândesc liderii noștri de opinie, chiar nu interesează pe nimeni.
Pe scurt, observatorii hipercritici ai mediului de afaceri comit mai multe erori, care le îngustează perspectiva și le strâmbă judecata. Pe de o parte, confundă comportamentul etic cu altruismul umanitar (dar numai atunci când îi judecă pe oamenii de afaceri; propriul lor comportament primește o apreciere de onorabilitate morală în raport cu niște exigențe mult mai relaxate). Pe de altă parte, generalizează fără temei faptele scandaloase care se petrec realmente în lumea afacerilor, trecând cu vederea – datorită unei ignoranțe autoinduse resentimentar, alimentate de mass-media – normalitatea activității de afaceri, în care onestitatea și corectitudinea sunt regula și nu excepția. Având o noțiune confuză asupra eticii și o viziune părtinitor nefavorabilă asupra afacerilor, cei care strâmbă din nas atunci când aud vorbindu-se despre etica în afaceri mai comit o eroare decisivă, care le întărește scepticismul față de seriozitatea acestei discipline. Acești oameni nu realizează faptul că etica în afaceri nu se ocupă de furturi, delapidări, fraude și alte soiuri de ilegalități. Toate aceste fapte țin de resortul justiției, iar dacă aceasta nu-și îndeplinește funcțiile sale sociale, răul trebuie căutat în altă parte. Voi dezvolta pe larg în capitolele ce urmează ideea că etica în afaceri are ca obiect de investigație criteriile strict morale care stau la baza ierarhizării alternativelor legale ce se deschid opțiunii manageriale și legăturile dintre aceste criterii morale, pe de o parte, și eficiența economică pe termen lung a întreprinderii private, pe de altă parte.
Cât despre ceilalți, „meseriașii” care privesc mediul de afaceri pe dinăuntru, în calitate de actori ai economiei de piață, mulți dintre ei se situează pe o poziție diferită față de etica în afaceri. Pe ei subiectul nu-i amuză de loc, ci îi agasează la culme. Nici „actorii” nu sunt mai bine informați decât „spectatorii” în ceea ce privește noțiunea de etică. Drept urmare, și ei confundă adeseori comportamentul moral cu sfințenia, fiind, pe bună dreptate, excedați de pretențiile unora sau altora de a-i vedea imitând-o în ceea ce fac pe Maica Tereza. „Pentru numele lui Dumnezeu”, spun ei, „noi nu suntem sfinți ca să trăim făcând bine aproapelui; noi suntem oameni de afaceri, iar meseria noastră este aceea de a face bani”. Și pentru unii manageri sau întreprinzători „etica în afaceri” este o absurditate – nu neapărat un oxymoron, ci mai degrabă o alăturare imposibilă de termeni cu semnificații sistematic disociate; a vorbi despre etica în afaceri, consideră ei, este totuna cu a măsura timpul în kilograme sau distanțele în litri.
Ce-are a face etica, adică sfințenia, cu afacerile? Sigur că toți trebuie să fim (mai mult sau mai puțin) morali – așa, în general și mai ales în timpul liber – dar afacerile se fac pentru profit, altminteri n-ar mai fi afaceri. Confruntați cu niște cerințe exagerat de pretențioase și iritați de stigmatizarea întregii lor tagme de către opinia publică, mulți oameni de afaceri ajung să vadă în orice abordare din perspectivă etică a activității lor o ingerință abuzivă și inadecvată, menită să le pună bețe în roate spre a da satisfacție unor veșnic nemulțumiți, care habar nu au cât de greu este să pui pe picioare, să menții pe linia de plutire și să sporești o afacere. Ultimul lor cuvânt este: „Atâta timp cât respectăm legile în vigoare, nu furăm și nu înșelăm pe nimeni, lăsați-ne în pace să ne vedem de treabă.”
Pe scurt, „spectatorii” care plătesc biletul ca să asiste la spectacol consideră că etica (ceva măreț, grav și solemn) și afacerile (ceva meschin, șmecheresc și sordid) sunt incompatibile. Un om de afaceri moral este, în opinia lor, ceva la fel de nefiresc ca și femeia cu barbă de la bâlci – în cel mai bun caz o anomalie, cel mai probabil un truc ieftin. „Actorii” care joacă pe scenă (și pe banii spectatorilor) consideră că etica (ceva măreț, grav și solemn, dar, dacă suntem sinceri, teribil de plicticos, exasperant de idealist și total nepractic) și afacerile (ceva pasionant, dificil și riscant) sunt paralele. A-i cere omului de afaceri să fie preocupat de morală în activitatea sa e totuna, în opinia lor, cu a-i cere elefantului să zboare sau a te chinui să croiești un costum de haine cu șurubelnița – în cel mai bun caz o naivitate, cel mai probabil o aberație stângistă.
Firește că am prezentat lucrurile în contururi voit îngroșate și este de la sine înțeles că nu toți gândesc chiar atât de simplist. Din păcate pentru ei, nici „spectatorii”, nici „actorii” nu se pot lipsi unii de ceilalți. Așa ticăloase și rapace cum sunt ele, firmele private oferă pe piață bunurile și serviciile de care consumatorii au (sau cred că au) nevoie și pe care se dau în vânt să le cumpere (când nu mor de necaz că nu și le pot permite). Și așa năzuroși, cusurgii și enervanți cum sunt ei, consumatorii sunt aceia care, golindu-și buzunarele sau conturile, fac posibilă activitatea, supraviețuirea și creșterea firmelor comerciale. Iată de ce conviețuirea și conlucrarea dintre „actori” și „spectatori” este, pentru toată lumea, singura soluție rațională și reciproc avantajoasă. Or, etica în afaceri este una dintre formele de căutare, descoperire și aplicare practică a unor reguli eficiente de stabilire și consolidare a unor raporturi de convergență între interesele publicului și interesele firmelor private. Fără a predica sfințenia unor drăcușori mai mari sau mai mici, etica în afaceri (sau etica afacerilor – cine știe cum e mai bine?) urmărește să elucideze cu mijloace teoretice sursele, sensul și rostul valorilor și normelor morale de care oamenii de afaceri trebuie să țină seama în activitatea lor.
Nu este vorba de niște exigențe impuse din afara acestei activități, de natură să o stânjenească în beneficiul unor idealuri umanitare, utopice și abstracte, ci de anumite criterii de selecție a acelor decizii, strategii și politici manageriale care sunt de natură să sporească eficiența economică a întreprinderilor private pe termen lung și într-un mediu economic sănătos – ceea ce presupune, printre altele, și asumarea unor responsabilități specific morale.
Un alt aspect controversat (și care necesită unele clarificări conceptuale pentru susținerea unor argumente etice) este raportul de complementaritate dintre competiție și cooperare în economia de piață. Atât „spectatorii”, cât și „actorii” economiei de piață sunt tentați să supraevalueze rolul și importanța relațiilor concurențiale, unii ridicând în slăvi numeroasele sale virtuți și efecte benefice pentru creșterea economiei și a bunăstării generale – alții, dimpotrivă, vituperând consecințele ei nefaste, dezumanizante și generatoare de aexagerat de pretențioase și iritați de stigmatizarea întregii lor tagme de către opinia publică, mulți oameni de afaceri ajung să vadă în orice abordare din perspectivă etică a activității lor o ingerință abuzivă și inadecvată, menită să le pună bețe în roate spre a da satisfacție unor veșnic nemulțumiți, care habar nu au cât de greu este să pui pe picioare, să menții pe linia de plutire și să sporești o afacere. Ultimul lor cuvânt este: „Atâta timp cât respectăm legile în vigoare, nu furăm și nu înșelăm pe nimeni, lăsați-ne în pace să ne vedem de treabă.”
Pe scurt, „spectatorii” care plătesc biletul ca să asiste la spectacol consideră că etica (ceva măreț, grav și solemn) și afacerile (ceva meschin, șmecheresc și sordid) sunt incompatibile. Un om de afaceri moral este, în opinia lor, ceva la fel de nefiresc ca și femeia cu barbă de la bâlci – în cel mai bun caz o anomalie, cel mai probabil un truc ieftin. „Actorii” care joacă pe scenă (și pe banii spectatorilor) consideră că etica (ceva măreț, grav și solemn, dar, dacă suntem sinceri, teribil de plicticos, exasperant de idealist și total nepractic) și afacerile (ceva pasionant, dificil și riscant) sunt paralele. A-i cere omului de afaceri să fie preocupat de morală în activitatea sa e totuna, în opinia lor, cu a-i cere elefantului să zboare sau a te chinui să croiești un costum de haine cu șurubelnița – în cel mai bun caz o naivitate, cel mai probabil o aberație stângistă.
Firește că am prezentat lucrurile în contururi voit îngroșate și este de la sine înțeles că nu toți gândesc chiar atât de simplist. Din păcate pentru ei, nici „spectatorii”, nici „actorii” nu se pot lipsi unii de ceilalți. Așa ticăloase și rapace cum sunt ele, firmele private oferă pe piață bunurile și serviciile de care consumatorii au (sau cred că au) nevoie și pe care se dau în vânt să le cumpere (când nu mor de necaz că nu și le pot permite). Și așa năzuroși, cusurgii și enervanți cum sunt ei, consumatorii sunt aceia care, golindu-și buzunarele sau conturile, fac posibilă activitatea, supraviețuirea și creșterea firmelor comerciale. Iată de ce conviețuirea și conlucrarea dintre „actori” și „spectatori” este, pentru toată lumea, singura soluție rațională și reciproc avantajoasă. Or, etica în afaceri este una dintre formele de căutare, descoperire și aplicare practică a unor reguli eficiente de stabilire și consolidare a unor raporturi de convergență între interesele publicului și interesele firmelor private. Fără a predica sfințenia unor drăcușori mai mari sau mai mici, etica în afaceri (sau etica afacerilor – cine știe cum e mai bine?) urmărește să elucideze cu mijloace teoretice sursele, sensul și rostul valorilor și normelor morale de care oamenii de afaceri trebuie să țină seama în activitatea lor.
Nu este vorba de niște exigențe impuse din afara acestei activități, de natură să o stânjenească în beneficiul unor idealuri umanitare, utopice și abstracte, ci de anumite criterii de selecție a acelor decizii, strategii și politici manageriale care sunt de natură să sporească eficiența economică a întreprinderilor private pe termen lung și într-un mediu economic sănătos – ceea ce presupune, printre altele, și asumarea unor responsabilități specific morale.
Un alt aspect controversat (și care necesită unele clarificări conceptuale pentru susținerea unor argumente etice) este raportul de complementaritate dintre competiție și cooperare în economia de piață. Atât „spectatorii”, cât și „actorii” economiei de piață sunt tentați să supraevalueze rolul și importanța relațiilor concurențiale, unii ridicând în slăvi numeroasele sale virtuți și efecte benefice pentru creșterea economiei și a bunăstării generale – alții, dimpotrivă, vituperând consecințele ei nefaste, dezumanizante și generatoare de adânci contraste și inegalități sociale. Mai greu se înțelege că relațiile concurențiale din economia de piață nu opun competitori individuali, ci „echipe” care își bazează forța competitivă prin cooperarea strânsă a tuturor membrilor ce intră în alcătuirea lor. Și nu toate „echipele” se luptă fiecare cu fiecare, ci unele stabilesc între ele alianțe durabile sau raporturi de neutralitate. În funcție de ponderea ce se atribuie fie competiției, fie cooperării în economia de piață, se structurează și unele perspective etice diferite asupra obligațiilor și răspunderilor morale de prim ordin ale diferitelor categorii de participanți la „jocul economic”.
Cap I: Noțiuni de etică
În lumea noastră grăbită și agitată, din ce în ce mai mulți oameni sunt ahtiați după noutate, din care unii fac un etalon de prim rang al valorii tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, „stăm bine”. Etica în afaceri este un domeniu academic și un subiect de dezbatere publică teribil de recent. Atât de recent, încât nu au început încă polemicile și disputele privind probleme de genul: „Cine este autorul care a propus și a impus termenul etică în afaceri?” sau „Cui aparține cu adevărat primul articol, eseu sau tratat de etică în afaceri?”. Privirile retrospective încă nu sunt de actualitate, ceea ce mă scutește de obligația (întotdeauna plicticoasă) de a introduce în acest prim capitol inevitabilele „scurte considerații asupra istoriei disciplinei”.
Etica în afaceri are o vârstă prea fragedă ca să putem vorbi deja despre fondatori, clasici, moderni, contemporani, postmoderni și hipermoderni.
Ca mai toate noutățile din ultimul secol, și business ethics este o invenție americană. Pentru unii, originea transatlantică a noii discipline este o garanție de
calitate, seriozitate și performanță; pentru alții, dimpotrivă, orice vine de peste ocean trebuie să fie ceva teribil de rudimentar, superficial și – neapărat – „imperialist”. Entuziasmată sau detestabilă, etica în afaceri a luat rapid amploare în spațiul nord-american, de unde s-a răspândit apoi în toată lumea „civilizată”, mai exact în țările în care se poate vorbi cu temei despre economie de piață și stat de drept. Cu britanicii în frunte, europenii s-au „contaminat” și ei de interesul crescând față de etica în afaceri abia în anii de după 1980. În România, acest (eventual) interes abia este pe cale să se nască. Să fie vorba numai de mimetismul „formelor fără fond” sau de o firească racordare la „trend”-urile lumii evoluate? Iată o întrebare la care e prea devreme să încercăm a găsi un răspuns. Întrebările pe care le vom pune în acest capitol sunt altele: ce se înțelege (ori nu se prea înțelege) prin etică în afaceri? Care sunt problemele cele mai caracteristice și cele mai importante pe care încearcă să le elucideze etica în afaceri? În sfârșit, de ce este importantă și tot mai intens cultivată această disciplină în țările cele mai avansate?
1.1. Ce este etica în afaceri?
De multe ori definițiile formale au efectul nedorit de a face ca sensul (aparent) clar al unor termeni să devină obscur. La prima vedere, este ușor de înțeles că „etica în afaceri” este un domeniu care urmărește să clarifice problemele de natură morală ce se ridică în mod curent în activitatea agenților economici dintr-o societate capitalistă. Este clar, ce-i drept, însă foarte aproximativ. Să vedem în ce măsură un plus de precizie ne ajută să înțelegem mai bine ce este etica în afaceri.
R. T. De George, unul dintre autorii cei mai proeminenți în acest domeniu, definește etica în afaceri drept „perspectiva etică, fie implicită în comportament, fie enunțată explicit, a unei companii sau a unui individ ce face afaceri”.
Comportamentul și declarațiile pot, firește, să se contrazică, astfel încât despre o corporație se poate spune uneori că, deși afișează un credo etic pus, chipurile, în serviciul comunității, daunele teribile provocate mediului înconjurător arată care îi sunt adevăratele convingeri.
P. V. Lewis e de altă părere. El definește etica în afaceri drept „acel set de principii sau argumente care ar trebui să guverneze conduita în afaceri, la nivel individual sau colectiv”. Dacă suntem de acord că există numeroase lucruri pe care oamenii de afaceri nu ar trebui să le facă, etica în afaceri în acest al doilea sens se referă la ceea ce oamenii ar trebui să facă în afaceri. Cu sentimentul că totul devine din ce în ce mai derutant, notăm că, după Lewis, etica în afaceri își delimitează problematica la nivelul normelor de comportament moral care indică
agenților economici ce trebuie și ce nu trebuie să facă în activitatea lor specifică.
În opinia „sintetică” a lui Roger Crisp, un apreciat filosof de la Oxford, șef editor la secțiunea de etică a prestigioasei Oxford University Press, în sensul
cel mai frecvent utilizat, etica în afaceri este un domeniu de investigații filosofice, având propriile sale probleme și teme de discuție, specialiști, publicații, centre de cercetare și, desigur, o varietate de curente sau școli de gândire. În acest sens, Crisp sugerează că „etica în afaceri se referă la străduințele filosofice ale ființelor umane de a sesiza principiile care constituie etica în afaceri în acest al doilea sens [cel conturat în definiția lui Lewis], de obicei în ideea că acestea ar trebui să devină «etica» afacerilor și a oamenilor de afaceri reali”.
Cu senzația inconfortabilă că am intrat în zona crepusculară, ne gândim că simpla lectură a definițiilor de mai sus ar putea să explice de ce atât de mulți oameni de afaceri sunt sceptici în ceea ce privește relevanța eticii în afaceri față de problemele lor curente și față de dilemele practice cu care se confruntă în activitatea lor. Departe de a face ca faptele nude să apară într-o lumină mai clară și să fie mai ușor de înțeles, filosofii par să vorbească despre o altă lume, rătăcindu-se în speculații umbroase, ce n-au nimic comun cu preocupările presante ale celor care se ocupă de afaceri. Nu neapărat. Într-un limbaj ceva mai inteligibil, Crisp vrea să spună că etica în afaceri urmărește să evalueze și să susțină cu argumente raționale valorile și normele morale care ar trebui să guverneze jocul economic, cu speranța că explicațiile sale pot contribui la ameliorarea practicii morale în mediul de afaceri.
Din fericire, nu toate definițiile eticii în afaceri sunt chiar atât de „profunde” și de încifrate. Iată ce spune Laura Nash, o autoare americană despre a cărei interesantă și influentă teorie voi discuta pe larg ceva mai încolo: „Etica în afaceri este studiul modului în care normele morale personale se aplică în activitățile și scopurile întreprinderii comerciale. Nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce
acționează ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice”. O definiție și mai scurtă propun Andrew Crane și Dirk Matten, într-un foarte recent tratat semnificativ intitulat Business Ethics. A European Perspective: „Etica în afaceri este studiul situațiilor, activităților și deciziilor de afaceri în care se ridică probleme în legătură cu [ceea ce este moralmente] bine și rău”. Dar marea majoritate a celor care scriu despre acest domeniu nu se ostenesc să formuleze o definiție explicită a eticii în afaceri, ci presupun că sensul intuitiv al expresiei ca atare este suficient de limpede pentru a nu mai avea nevoie de precizări pedant academice. Or, nici această presupoziție nu este întru totul corectă. Observăm cu ușurință că „etica în afaceri” este o expresie compusă, al cărei sens poate fi inteligibil numai în măsura în care cititorul neavizat știe ce înseamnă cuvintele „etică” și „afaceri”. Cu această condiție, este ușor de înțeles că, în rând cu etica medicală, etica juridică sau bioetica, business ethics este o teorie etică aplicată, în care conceptele și metodele eticii, ca teorie generală, sunt utilizate în abordarea problemelor morale specifice unui anumit domeniu de activitate, precum medicina, justiția sau afacerile.
Dar ce înseamnă cuvântul „etică”? Sociologul Raymond Baumhart a pus această întrebare unor oameni de afaceri americani și a primit următoarele răspunsuri tipice:
„Etica are de-a face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun că este bine sau rău”.
„Etica este legată de credința mea religioasă”.
„A fi etic înseamnă să respecți legea”.
„Etica reprezintă modelele de comportament acceptate în societate”.
„Nu știu ce înseamnă acest cuvânt”.
Nici unul dintre aceste răspunsuri nu este corect (exceptându-l pe ultimul, firește). Destui oameni sunt tentați să asocieze etica și sentimentele, gândindu-se probabil la un soi de vibrație empatică față de aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar de anumite stări afective. Acestea sunt schimbătoare, capricioase și nu pe deplin supuse rațiunii, astfel încât foarte frecvent tocmai sentimentele sunt acelea care ne îndeamnă să ne abatem de la normele etice: să iubim cu înfocare soția prietenului sau a șefului, să fim invidioși față de cei ce ne
sunt cumva superiori, să-i detestăm pe unii oameni doar pentru că fac parte dintr-o anumită categorie socială stigmatizată etc.
Etica nu se află într-o relație necesară nici cu religia. Ce-i drept, majoritatea religiilor susțin standarde etice înalte. Dar dacă etica n-ar fi decât un apanaj al religiei, atunci ea nu ar fi valabilă decât pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în egală măsură ateilor și sfinților, astfel încât nu poate fi în nici un caz confundată cu religia sau pe deplin subordonată ei. (Voi reveni pe larg asupra acestei probleme în capitolul următor.)
Totodată, a te comporta etic nu e totuna cu a respecta legea – o idee pe care o voi susține cu diferite argumente de multe ori în cele ce urmează. Nu rareori legea încorporează anumite convingeri morale, pe care le împărtășesc numeroși cetățeni ai unui stat. Dar legea, ca și sentimentele, se poate abate față de ceea ce este etic. Sclavia negrilor din America înainte de războiul de secesiune, politica de apartheid din Africa de Sud sau discriminarea femeilor în țările fundamentalist islamice oferă exemple grotești de relații sociale inumane, impuse prin forța unor „legi” inacceptabile din punct de vedere etic.
În sfârșit, a fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de conduită acceptate în societate. În multe cazuri, majoritatea oamenilor cultivă într-adevăr tipare comportamentale juste sub aspect etic, dar nu întotdeauna.
Uneori, aceste modele sociale de comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate întâmpla ca o întreagă societate să fie moralmente coruptă; Germania nazistă, Rusia bolșevică sau România ceaușistă (și, din păcate, și cea post ceaușistă) sunt exemplare în acest sens. Pe de altă parte, dacă a te comporta etic ar fi totuna cu a imita modelele social acceptate, atunci, pentru a ști ce este corect din punct de vedere etic, individul ar trebui să afle ce anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte. Ca să decid, de exemplu, ce ar trebui să gândesc despre avort sau eutanasiere, ar fi necesar să întreprind un sondaj de opinie la nivelul societății românești și apoi să mă conformez opiniei majoritare. Dar nimeni nu încearcă să găsească soluția unui subiect de controversă etică în acest fel. În plus, lipsa unui deplin consens social face imposibilă identificarea eticii cu ceea ce se consideră acceptabil într-o anumită societate. Unii oameni sunt de acord cu avortul și cu eutanasierea, alții nu și atunci, care dintre ei se află pe poziția corectă din punct de vedere etic?
Lăsând de-o parte opiniile curente ale oamenilor de afaceri americani despre înțelesul eticii și particularitățile semantice ale termenului englezesc ethics1, trebuie să ne întrebăm ce se înțelege în mod curent prin cuvântul „etică” în românește, spre a face anumite distincții (sper) lămuritoare. La noi, termenul etică are cel puțin trei semnificații diferite. În primul rând, etica se referă la așa-numitele moravuri, cutume și obiceiuri tradiționale specifice diferitelor culturi. De pildă, în lumea occidentală culoarea de doliu este negrul; în Extremul Orient, albul. În spațiul islamic consumul de alcool este interzis; în lumea creștină este ceva foarte răspândit; unele popoare, precum rușii, polonezii ori scandinavii, preferă băuturile spirtoase, pe când francezii, italienii, grecii și spaniolii beau îndeosebi vin, iar germanii sau cehii consumă impresionante cantități de bere. (Noi, ca tot românul „imparțial”, ne dăm în vânt după toate deliciile consumului de alcool – mult și cât mai des să fie.) Evreii și musulmanii nu se ating de carnea de porc, pe când chinezii mănâncă șerpi, câini sau maimuțe, iar în Occident broaștele, melcii sau stridiile sunt considerate de către gurmanzi adevărate delicatese.
Astfel de cutume tradiționale există și în domeniul economic. În Occident, prețurile afișate în magazine nu sunt, de regulă, negociabile; în Orient, tocmeala dintre vânzător și cumpărător este aproape obligatorie. Lumea apuseană pune mare preț pe punctualitate, pe când în America Latină sau în Africa se consideră că un om este cu atât mai important și mai vrednic de stimă cu cât își permite să întârzie mai mult. În Occident, comisioanele acordate, mai mult sau mai puțin „pe sub masă”, unor oficiali cărora li se solicită un contract sau anumite facilități fiscale ori comerciale sunt considerate profund imorale; nu același lucru se poate spune despre țările în curs de dezvoltare, unde mituirea funcționarilor publici constituie o practică obișnuită, de multe ori la vedere. În toată lumea există încă profesii și ocupații exclusiv masculine sau exclusiv feminine. Dacă zbor cu avionul, mă aștept ca în carlingă să se afle numai bărbați, iar cafeaua și băuturile să fie servite numai de către niște stewardese amabile și foarte drăguțe. În pofida câtorva excepții, încă nesemnificative, în toată lumea se consideră că uniforma militară stă bine numai pe bărbați, care nu au însă ce căuta într-o grădiniță de copii. Chiar și în țările cele mai avansate și mai progresiste, femeile primesc un salariu mai mic decât bărbații, chiar dacă prestează munci echivalente. Interzisă de lege și scandaloasă din punct de vedere moral în Occident, munca salariată sau de-a dreptul sclavagistă a minorilor este ceva foarte obișnuit în Lumea a Treia etc.
Pentru a evita posibilele confuzii terminologice, vom denumi ethos acest ansamblu de cutume și obiceiuri tradiționale care, după cum voi arăta în continuare, interesează mai curând antropologia culturală decât etica propriu-zisă.
În al doilea rând, prin termenul „etică” se înțelege ansamblul de valori și norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter și regulile de comportare justă, demnă și vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă și vrednică de dispreț. În această accepțiune, etica promovează anumite valori, precum cinstea, dreptatea, curajul, sinceritatea, mărinimia, altruismul etc., încercând să facă respectate norme de genul: „Să nu minți!”, „Să nu furi!”, „Ajută-ți aproapele!”, „Respectă-ți părinții!”, „Crește-ți copiii așa cum se cuvine!”, „Respectă-ți întotdeauna promisiunile!” etc.
În firescul limbii române, ansamblul acestor reguli de „bună purtare” se numește morală, iar condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri și principii cât mai înalte se numește moralitate.
În sensul său propriu, etica sau filosofia morală este o interpretare teoretică a ethosului și a fenomenelor morale. Reflecția etică își propune să clarifice cu instrumente teoretice o serie de probleme, precum: Putem fi morali? De ce să fim morali? Cum să fim morali? Ce sunt binele și răul, plăcerea și datoria, dreptatea, demnitatea sau mărinimia? În ce constă fericirea și cum poate fi ea atinsă și păstrată? Ce fel de argumente raționale pot susține în mod consistent o anumită angajare sau decizie morală? Cât de puternică este influența factorilor iraționali în atitudinile noastre morale? etc.
Etica nu încearcă să răspundă la aceste întrebări din perspectiva specifică a vreunei categorii particulare de oameni, ci se străduiește să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă. „Ce ar trebui să facă un om spre a-și realiza dorințele, scopurile și idealurile, astfel încât să poată atinge maxima împlinire a ființei sale, fără a face însă inutil rău celorlalți, ci lăsând pe fiecare să-și caute propria împlinire personală și chiar contribuind la progresul întregii societăți?” – aceasta este interogația fundamentală, ce stă în miezul investigațiilor etice. Eticile aplicate pun și ele exact aceeași întrebare, însă o fac din perspectiva unei anumite categorii sociale particulare. Ce ar trebui să facă un medic sau o asistentă medicală spre a fi cât mai deplin realizați în profesia lor – apărarea sănătății și vieții pacienților? Cum ar trebui să se comporte un om al legii, fie el judecător, procuror sau avocat, pentru a se apropia cât mai mult posibil de optimitatea profesiei sale – actul de justiție?
Întrebarea noastră este: cum trebuie să acționeze un bun om de faceri spre a-și împlini vocația? care sunt responsabilitățile și datoriile morale de care omul de faceri trebuie să se achite pentru a-și face treaba cât mai bine? La nivelul bunului simț, această întrebare se pune de mult, încă din Antichitate, dar numai de curând ea stă în centrul unei noi discipline academice – etica în afaceri. De ce? Care sunt schimbările sociale și economice care au făcut ca opiniile de bun simț despre ceea ce ar trebui să facă ori să nu facă agenții economici în societatea capitalistă actuală să pară depășite și inadecvate, solicitând o investigare teoretică a standardelor etice raționale care ar trebui să reglementeze mediul de afaceri din lumea contemporană?
1.2. De ce este importantă astăzi etica în afaceri?
„Fie ca o reacție față de cultura yuppie din anii ’80, fie ca un reflex al [mișcării] ’caring, sharing’ din anii ’90, etica în afaceri a devenit o modă” – spune Elaine Sternberg, o autoare britanică de prima mână, despre care voi vorbi de asemenea pe larg în secțiunea a doua. După care se grăbește să adauge: „Spre deosebire însă de hoola hoops sau Rubik cubes, etica în afaceri nu este o modă trecătoare.”
Merită să trecem în revistă fenomenele sociale, economice și culturale pe care le menționează Sternberg pentru a explica temeiul afirmației sale de mai sus.
În primul rând, trebuie subliniat faptul că puterea și influența firmelor private asupra întregii societăți este mai mare decât a fost vreodată până acum, iar politicile imorale, frecvent întâlnite în mediul de afaceri, pot să provoace imense daune și prejudicii indivizilor, comunităților și mediului. Politicile guvernamentale din anii ’80, de exemplu, au scos în relief anumite probleme de etică în afaceri, care se pun acum cu mare acuitate și în tranziția societății românești spre o economie de piață funcțională. Atât în țările occidentale, cât și în țara noastră programele de privatizare au făcut ca numeroase întreprinderi aflate o vreme în proprietatea statului să se adapteze cerințelor de eficiență și rentabilitate ale unor afaceri comerciale. Drept urmare, noii lor manageri au dispus masive concedieri de personal, acordându-și lor însă remunerații substanțial mărite. Moralitatea acestor măsuri a fost pusă vehement sub semnul întrebării de către opinia publică, stârnind dezbateri aprinse în legătură cu obiectivele esențiale pe care trebuie să le urmărească întreprinderile comerciale: trebuie acestea să se pună în primul rând în serviciul bunăstării generale a societății ori să servească mai presus de orice interesele acționarilor?
O dată cu retragerea totală sau parțială a administrației de stat din anumite sectoare de activitate pe care le-a controlat timp de multe decenii, s-au pus tot mai multe întrebări în legătură cu măsura în care firmele private ar trebui să preia responsabilitățile pe care statul și le-a declinat. Speranțele că oamenii de afaceri ar putea să susțină financiar dezvoltarea artelor, a științei și educației nu sunt câtuși de puțin ceva de dată recentă. Nouă este însă transformarea speranțelor în așteptări și chiar în pretenții; ceea ce odinioară se considera a fi doar generozitate voluntară apare în opinia tot mai multor oameni drept „responsabilitate socială”. Nouă este și vehemența cu care o bună parte a opiniei publice solicită firmelor și corporațiilor private să se implice în eradicarea tuturor relelor din societatea contemporană. Nu e suficient ca investitorii să ofere pe piață produse de tot mai bună calitate, mai sigure și mai accesibile pentru consumatori sau ca aceștia să asigure condiții de lucru tot mai bune pentru salariați, ci și să salveze speciile biologice în pericol de dispariție, să protejeze monumentele istorice, să susțină sistemul de sănătate ori să se implice în eradicarea sărăciei pe întreaga planetă. (Firește că astfel de controverse sunt de actualitate numai în Occident. Până acum, proaspeților noștri milionari nici măcar nu le-a trecut prin minte să sprijine arta, știința, sănătatea sau educația; cel mult unii s-au implicat financiar în sponsorizarea unor cluburi de fotbal, în terenuri de golf sau gale de box, în vreme ce alții se pretind mari vânători de animale sălbatice mari și mici).
O dată cu creșterea influenței sectorului privat asupra întregii vieți economice și sociale, interesul canalelor mediatice față de lumea afacerilor a sporit constant. Ajunse din ce în ce mai frecvent pe prima pagină, malversațiunile oamenilor de afaceri au stârnit reacții, critici și comentarii aprinse din partea opiniei publice, sporind interesul general față de moralitatea agenților economici și a funcționarilor publici cu atribuții și competențe dubios exercitate în gestionarea avuției naționale. Din acest punct de vedere, ne putem mândri cu faptul că suntem la un nivel comparabil cu lumea occidentală; după 1990, România a avut parte din belșug de scandaluri mediatice, numai că, spre deosebire de occidentali, noi suntem încă în așteptarea marilor procese în justiție, care să-i trimită pe vinovați după gratii și care să zdruncine cât de cât sentimentul de imunitate al noilor potentați politici și financiari.
Sub presiunea efectelor direct perceptibile în viața lor a politicilor interesate și „egoiste” ale marilor corporații și a strategiilor guvernamentale orientate spre descătușarea mecanismelor concurențiale ale pieței libere, pe larg prezentate și dezbătute în mass-media, militantismul diferitelor grupuri și categorii de stakeholders s-a intensificat progresiv, sporind interesul opiniei publice față de etica afacerilor și a adminstrației publice. Greu traductibil în românește prin cuvântul „participanți”, termenul englezesc stakeholders desemnează toate grupurile sociale afectate direct sau indirect de activitatea firmelor comerciale; mai mult decât atât, aceste grupuri iau parte la „jocul” economiei de piață, nu doar în calitate de „spectatori”, ci și în calitate de participanți activi (ca niște „figuranți”), întrucât fără implicarea lor, activitatea firmelor comerciale ar fi imposibilă (ca un spectacol de teatru în care vedetele și-ar da replicile pe o scenă pustie în fața scaunelor goale). Printre cele mai importante categorii de stakeholders se numără salariații, consumatorii și comunitățile locale. De exemplu, cei mai buni salariați din țările occidentale încep să fie atrași nu numai de mărimea salariului și a bonificațiilor, ci tot mai mult de satisfacția intrinsecă a muncii lor, de posibilitățile de perfecționare profesională și, nu în ultimul rând, de calitatea morală a celor care îi angajează. Pe măsură ce se profilează o descreștere numerică a candidaților din rândurile unor grupuri tradițional favorizate, profilul etic al firmei devine un criteriu cheie în lupta pentru atragerea și păstrarea angajaților performanți. Pe de altă parte, dacă primele „mișcări” ale consumatorilor au urmărit cu precădere calitatea și prețul produselor și serviciilor, acum se afirmă tot mai activ așa-numitul vigilante consumerism, o mișcare de boicot al produselor scoase pe piață de firme ce stârnesc dezaprobarea publicului întrucât folosesc tehnologii poluante, exploatează forța de muncă extrem de ieftină din Lumea a Treia, sprijină regimuri politice opresive etc. În consecință, firmele care vor să atragă acești consumatori din ce în ce mai critici și mai exigenți trebuie să fie foarte atente cum abordează problemele de etică în afaceri.
Se intensifică, totodată, activismul și implicarea grupurilor din ce în ce mai numeroase de shareholders – acționarii firmelor comerciale. O dată cu explozia piețelor de capital și a operațiunilor bursiere, tot mai mulți oameni devin acționari ai firmelor cotate la bursă, iar curentele de opinie civic militante încep să își facă simțită influența în definirea strategiilor manageriale. Mișcarea ethical investment, promovând „investițiile morale”, sancționează companiile a căror conduită în afaceri ridică semne de întrebare, prin refuzul susținătorilor ei de a investi în acțiunile acestora, oricât de tentante ar fi dividentele pe care s-ar putea sconta. Și atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie, investitorii instituționali au început, la rândul lor, să nu mai susțină firmele cu proastă reputație. Micii acționari nu se mai mulțumesc să protesteze prin vânzarea acțiunilor pe care le dețin la companiile dubioase, ci vor să se implice tot mai activ în deciziile manageriale, prin dreptul lor de veto față de acele decizii care nu li se par etic corecte sau chiar prin dreptul lor de concediere a echipelor manageriale a căror conduită în afaceri este criticabilă. O dată cu expansiunea capitalului lor în afara Statelor Unite, marile corporații americane exportă și grija lor mereu sporită față de etica în afaceri, astfel încât firmele de pretutindeni sunt din ce în ce mai mult evaluate după criteriul calității morale a strategiilor comerciale și a stilului managerial.
Creșterea interesului față de etica în afaceri este determinată și de schimbarea naturii înseși a afacerilor în contextul ultimelor decenii, în care a luat o amploare evidentă procesul de globalizare, căruia îi vom acorda o atenție specială în a doua secțiune a manualului. Firmele comerciale devin tot mai transfrontaliere, mai complexe și mai dinamice decât au fost vreodată până acum. În consecință, apar probleme noi, iar certitudinile valoric-normative ale mediilor de afaceri locale sunt înlocuite de relativitatea unui context multinațional și multicultural, în care criteriile corectitudinii morale diferă și se modifică rapid. Drept urmare, chiar și problemele mai vechi devin tot mai greu de soluționat, iar afacerile trebuie să repună în discuție anumite principii și valori considerate până de curând a fi de la sine înțelese.
Creșterea importanței acordate eticii în afaceri se explică și prin modificările suferite de strategiile și structurile corporațiilor. Curente recente în teoria și practica managerială, precum total quality management, ca și procesele de restructurare și redimensionare a firmelor de top au condus la abandonarea multor practici tradiționale de conducere a proceselor economice. Ierarhiile manageriale stufoase și rigide s-au aplatizat considerabil. În consecință, autoritatea și răspunderea decizională s-au dispersat din ce în ce mai mult în cadrul firmei: decizii importante sunt luate la niveluri ierarhice tot mai joase și de către tot mai mulți angajați. Iată de ce se impune ca fiecare salariat, nu numai top managementul să înțeleagă cât mai bine complexitatea problemelor de natură etică; toți membrii unei firme trebuie să cunoască valorile și țelurile esențiale ale organizației și cum trebuie să se reflecte acestea în conduita practică a firmei în mediul economic. Dar pentru ca etica în afaceri să se disemineze în toate ungherele unei firme, ea trebuie să fie mai întâi înțeleasă. Înțelegerea criteriilor morale de conduită în afaceri este deosebit de importantă, deoarece noile structuri organizaționale dau naștere unor noi complicații, (legate de circulația informațiilor și administrarea informațiilor în cadrul diferitelor colective de lucru și al întregii organizații), pentru care nu există precedente tradiționale. Pentru ca „împuternicirea” angajaților (engl. empowerment) să aibă succes, o înțelegere temeinică a eticii în afaceri este absolut necesară.
Firește că lista acestor schimbări majore, de natură să sporească importanța eticii în afaceri, este incompletă; multe alte aspecte pot intra în discuție. Sper însă că aspectele la care m-am referit sunt suficiente pentru a susține convingător ideea că interesul crescând în întreaga lume față de etica în afaceri nu este doar o modă trecătoare, indusă de „imperialismul cultural” nord-american.
CAP II : Principiile eticii în afaceri
Care sunt, concret, valorile și principiile morale indispensabile în afaceri? „În primul rând, maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor solicită o perspectivă de lungă durată. Dar aceasta solicită confidență (engl. confidence) care, la rândul său, necesită încredere (engl. trust). În plus, valoarea proprietarilor presupune cu necesitate posesie (engl. ownership) și, ca atare, solicită respectul dreptului de proprietate (engl. property rights). Prin urmare, afacerile presupun un comportament care exclude minciuna, înșelătoria, furtul, crima, coerciția, violența fizică și orice ilegalitate, demonstrând în schimb onestitate și spirit de dreptate (engl. fairness). Luate laolaltă, aceste constrângeri întrupează valorile a ceea ce s-ar putea numi „decență elementară” (engl. ordinary decency). Mai departe, întrucât e mai probabil ca afacerile să își atingă scopul definitoriu atunci când încurajează contribuțiile orientate în acest sens, și nu altele, clasica dreptate distributivă (engl. distributive justice) este de asemenea esențială”.
Dornică de maximă rigoare și precizie în definirea conceptului de afaceri, Sternberg se mulțumește cu sugestiile de loc limpezi ale termenului foarte vag de „decență elementară”, în legătură cu care enunță platitudini sau idei de-a dreptul confuze. Ea își regăsește vigoarea și claritatea atunci când analizează dreptatea distributivă – concept de mare rezonanță în etica și teoria politică din ultimele decenii, lansat de John Rawls. În cea mai generală formulare, principiul dreptății distributive afirmă că recompensele acordate în cadrul unei organizații trebuie să fie proporționale cu contribuțiile fiecărui membru al organizației la realizarea obiectivelor acesteia. Dreptatea distributivă arată de ce se acordă beneficii: pentru contribuțiile aduse la realizarea obiectivelor asociației. De asemenea, specifică și cum trebuie alocate beneficiile: proporțional cu valoarea acelor contribuții în urmărirea scopurilor unei asociații. De exemplu, obiectivul unei orchestre simfonice este performanța muzicală; prin urmare, criteriul de recompensare a membrilor orchestrei este valoarea interpretativă a fiecăruia din ei. O universitate are drept scop transmiterea de cunoștințe și formarea de competențe profesionale; este firesc să fie premiați în primul rând acei profesori care contribuie cel mai mult la atingerea acestor obiective. Scopul afacerilor fiind maximizarea valorii, e logic să primească cele mai mari beneficii acei oameni care își aduc o contribuție substanțială la prosperitatea unei firme.
În practică, cele mai multe organizații trebuie să urmărească simultan mai multe obiective. În zilele noastre, până și orchestrele simfonice sau universitățile cu greu își pot permite să ignore aspectele de ordin financiar. Însă a oferi cele mai mari onoruri muzicale unui contabil mai degrabă decât prim-solistului virtuoz sau dirijorului ar fi la fel de pervers ca și premierea personalului dintr-o organizație comercială după cât de bine fluieră sau joacă ping-pong fiecare.
Dreptatea distributivă servește atât ca principiu de alocare a beneficiilor, cât și ca principiu de selecție și promovare. E de la sine înțeles că lucrătorii conștiincioși merită să fie mai bine recompensați decât chiulangii. Însă dreptatea distributivă reglează mai mult decât remunerația. Ea determină cine să fie angajat sau concediat; alegerea firmelor ofertante cărora li se acordă, prin licitație, un contract și, prin extensie, produsele, unitățile de producție și proiectele care să fie finanțate.
În fiecare caz, criteriul relevant nu ține de natura contributorului – identitatea și motivația lui – ci numai de contribuția lui ca atare. Nu contează faptul că un furnizor potențial este nepotul șefului sau un fost angajat al firmei, decât dacă le afectează capacitatea de a livra produse și servicii de calitate, la prețuri avantajoase și la timp. Dreptatea distributivă are în vedere realizările; dispozițiile și aspirațiile sunt relevante în afaceri numai în măsura în care afectează efectiv sau potențial valoarea pe termen lung a proprietarilor. Principiul dreptății distributive suferă adesea anumite denaturări și înțelegeri eronate.
În primul rând, dreptatea distributivă se referă exclusiv la contribuția fiecăruia la prosperitatea afacerii și nu are nimic de-a face cu valoarea morală a unei persoane ca atare. Dacă individul A (un inginer, de exemplu) primește un salariu mai mare decât un alt individ B (un muncitor), aceasta nu înseamnă că A este în totalitate o persoană moralmente superioară lui B, ci numai că aportul său în afacere este mai consistent.
În al doilea rând, ceea ce este corect sau just din perspectiva dreptății distributive se raportează întotdeauna la scopul definitoriu al unei anumite organizații și nu la un standard abstract, exterior. Dreptatea distributivă nu are nici o tangență cu noțiuni nebuloase precum „salariu corect”, „preț just” sau „venituri adecvate”. În plus, dreptatea distributivă specifică numai valoarea relativă ce trebuie alocată și nu pe cea absolută. Unitatea de bază a recompenselor variază de la o organizație la alta și, în cadrul aceleași organizații, de la o perioadă la alta, în funcție de situația de moment a organizației.
În al treilea rând, dreptatea distributivă se aplică în interiorul unei organizații, nu între organizații diferite. Nu este prin urmare nedrept ca o afacere să obțină profituri mai mari decât alta ori ca salariații de la o firmă să fie mai bine plătiți decât cei de la o altă companie.
În sfârșit, dreptatea distributivă nu cere un tratament egal pentru toți aceia care ocupă funcții similare. Dimpotrivă: principiul dreptății distributive afirmă că aceia care au contribuții mai mari merită mai mult decât ceilalți. Dar aceste contribuții sunt o chestiune de realizări concrete și nu de categorie administrativă.
Oameni cu aceeași calificare obțin, de regulă, rezultate inegale, în vreme ce uneori indivizi situați pe posturi inegale în schema de personal au contribuții la fel de importante. „Plată egală pentru muncă egală” exprimă dreptatea distributivă numai dacă egalitatea se stabilește pe baza contribuției individuale la maximalizarea valorii pe termen lung a proprietarilor (Rawls, 1973).
În concluzie, analiza teleologică, din perspectivă internă sau restrânsă asupra afacerilor pe care o întreprinde Elaine Sternberg ajunge să recomande apăsat și cât se poate de explicit atenția și respectul față de consumatori; tratamentul corect și stimularea, atât materială, cât și morală a salariaților; înțelegerea și imparțialitatea față de furnizori; deplina corectitudine față de creditori sau debitori; implicarea firmelor în viața publică a comunităților locale în care își au sediul; o contabilitate cât se poate de corectă, respectarea legalității și achitarea tuturor obligațiilor fiscale față de stat; protecția mediului și, în ultimă instanță, un comportament echitabil în relațiile economice internaționale cu parteneri din țările mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, autoarea britanică susține în fond toate cerințele opiniei publice militante față de activitatea oamenilor de afaceri, la care fără nici o îndoială ar subscrie cele mai stângiste cercuri din lumea capitalistă.
Teoria sa a stârnit, totuși, critici vehemente din câteva motive. În primul rând, ceea ce i se reproșează este faptul că susține toate aceste forme de responsabilitate morală a oamenilor de afaceri nu din elanuri altruiste, din respect și iubire față de aproapele, ci din calcul interesat: e bine să ținem cont de interesele diferitelor categorii de stakeholders nu pentru că aceștia merită considerație și respect, ci pentru că așa putem realiza profituri maxime. Critica este, din mai toate punctele de vedere, inconsistentă. Disputa pare mai degrabă de natură principial filosofică decât practică. Utilitariștii ar spune că nu contează motivația, câtă vreme consecințele sunt benefice pentru cât mai mulți; însă Sternberg ar obiecta că, în viziunea ei, afacerile nu au nimic de-a face cu fericirea unora sau altora. Kantienii ar susține că facerea de bine din motive interesate anulează orice valoare morală a unui act, prin urmare afacerile ar fi, în substanța lor, amorale sau de-a dreptul imorale. În replică, Sternberg ar obiecta că, în viziune kantiană, nu trebuie să tratăm niciodată pe ceilalți numai ca pe niște simple mijloace puse în slujba intereselor proprii, ci întotdeauna și ca pe niște scopuri în sine; or, ea spune explicit că valorile și normele morale universale au întotdeauna prioritate față de interesele financiare. Dar nu aici se află miezul problemei.
Disputa este mai curând ideologică. Intelectualii cu vederi de stânga, în marea lor majoritate universitari fără legătură directă cu lumea afacerilor, o percep (corect) pe Sternberg, ea însăși o femeie de mare succes în business, ca pe o reprezentantă apologetică a intereselor cercurilor financiare foarte potente. Ideea că li se datorează respect și considerație numai pentru că astfel se pot obține profituri mult mai mari și mai bine consolidate îi umple de furie. În calitate de consumatori, contribuabili și locuitori ai unei planete din ce în ce mai poluate și ai unei lumi în care contrastele sociale și economice se adâncesc, leftiștii (adică stângiștii) se simt sfidați și exploatați de „cinismul” oamenilor de afaceri, pe care ar dori să-i vadă mai dispuși să recunoască faptul că, fără implicarea diferitelor categorii de stakeholders, afacerile lor s-ar prăbuși.
Sternberg nu scapă de obiecții nici din partea adepților liberalismului radical. Ideea de bază pe care se sprijină raționamentele sale, care o duc la sublinierea obligațiilor morale ale oamenilor de afaceri, este aceea de termen lung.
Pe termen scurt, înșelătoria, ilegalitatea, incorectitudinea pot fi avantajoase; numai pe termen lung aceste practici își arată inevitabil reversul, soldându-se cu pierderi financiare. Problema, dificil de soluționat, este cât de lung trebuie să fie „termenul lung” avut în vedere? După cum spunea ironic Friedman, pe termen lung cu toții vom fi murit deja. La limită, „termenul lung” coincide cu Judecata de Apoi; or, capacitatea noastră previzională nu merge chiar atât de departe. Limitele acestei perspective au generat alte abordări, mai largi, în care afacerile sunt privite ca părți sau elemente ale sistemului economic global.
CAP III : Responsabilitatea socială
Ideea de bază a specialiștilor în business ethics care abordează afacerile dintr-o perspectivă lărgită este aceea că toți membrii societății au diferite nevoi materiale, pe care trebuie să le satisfacă sistemul economic, prin activități de producție, prestări de servicii, distribuție, repartiție etc. Pentru că oamenii au nevoie de hrană există agricultura și industria alimentară; pentru că oamenii au nevoie de îmbrăcăminte există industria textilă; pentru că oamenii au nevoie de locuințe există industria de construcții etc. Afacerile nu reprezintă singurul mod posibil în care pot fi satisfăcute aceste nevoi materiale. Ele s-au impus, o dată cu ascensiunea capitalismului, ca fiind, cel puțin până în momentul de față, soluția cea mai eficientă de a susține o creștere economică rapidă și constantă (deși nu lipsită de crize și perioade mai dificile), o sporire a eficienței economice, a calității și varietății produselor și serviciilor, o scădere relativă sau absolută a prețurilor etc.
Esențial este faptul că nu societatea există pentru ca oamenii de afaceri să profite de pe urma ei, ci, dimpotrivă, afacerile există pentru a satisface nevoile sociale.
Privind lucrurile din perspectiva unei singure întreprinderi comerciale, se poate trăi cu iluzia că există o piață, un capital disponibil, o sumă de furnizori și competitori, din care un ins sau un grup cu inițiativă poate scoate niște profituri mai mult sau mai puțin frumușele; totul e să procedeze așa cum trebuie. O anumită firmă sau companie poate spune: existăm și funcționăm datorită inițiativei deținătorilor de capital, acționarii noștri, datorită competenței managerilor noștri și datorită hărniciei și abnegației salariaților noștri; suntem în business pentru că ne străduim să oferim produse ori servicii mai bune decât competitorii noștri, pentru că suntem eficienți și corecți. Prin urmare, succesul nostru în afaceri este numai rezultatul muncii, al inteligenței și corectitudinii noastre, a tuturor, de la portari și șoferi până la vârfurile Consiliului de administrație.
Privind relațiile economice la nivel macrosocial, se vede cu totul altceva, și anume faptul că, fără nevoile de consum ale populației, n-ar exista afaceri de nici un fel. Că o firmă sau alta merge bine sau prost, în funcție de management și de conjuncturi, este un lucru de înțeles. Dar faptul că există firme în general este cu totul altceva și, la acest nivel de analiză, raportul dintre afaceri și societate se
modifică radical: scopul unei firme este, într-adevăr, așa cum spune Sternberg, să scoată un profit cât mai mare pentru proprietarii ei; scopul sau, mai bine spus, funcția social-economică a firmelor ca sistem de piață concurențială nu mai este profitul întreprinzătorilor, ci satisfacerea în cât mai bune condiții a nevoilor sociale ale consumatorilor, printre care se cer enumerate nu numai nevoile de consum, ci și nevoia unui loc de muncă și a unor mijloace de trai, nevoia de a trăi într-un mediu natural nepoluat sau nevoia unor servicii publice vitale, precum educația, sănătatea, justiția etc. O veche fabulă spune că pasărea își închipuie că ar zbura cu mult mai ușor dacă n-ar întâmpina rezistența aerului, fără să știe că, în vid, s-ar prăbuși la pământ. Deși ar trebui să fie ceva mai inteligenți decât păsările, unii oameni de afaceri (din fericire nu toți) gândesc și se comportă ca și cum nevoia de a ține cont de pretențiile și de interesele puhoiului de stakeholders reprezintă un inconvenient în afaceri, pe care îl acceptă mârâind cu gândul la faptul că, făcându-le pe plac unora și altora, în cele din urmă, tot ei vor ieși în câștig. Ar trebui să reflecteze însă mai profund asupra faptului că, în absența acestor antipatice grupuri de consumatori, salariați, furnizori sau simpli locuitori ai orașelor în care își au sediul firmele lor, aceste firme nu ar mai avea obiect de activitate și s-ar prăbuși la fel ca niște păsări puse să zboare în vid.
Adepții perspectivei lărgite nu încearcă să impună oamenilor de afaceri alte datorii și obligații morale decât acelea pe care le susține și egoismul luminat sau interesul rațional. Toată disputa se poartă asupra motivelor pe care se întemeiază și prin care se legitimează aceste datorii și răspunderi morale. Pentru mulți oameni gândul că sunt tratați corect numai din calcul interesat este pur și simplu inacceptabil.
O perspectivă contractualistă asupra afacerilor
O tratare emblematică a afacerilor din perspectivă macrosocială oferă autoarea americană Laura Nash, în lucrarea sa Good Intentions Aside. A Manager’s Guide to Resolving Ethical Problems (1993). În replică față de tratarea teleologică pe care ne-o oferă Sternberg, Nash propune o etică în afaceri „consensuală” sau „contractualistă”, construită pe ideea că sistemul capitalist se bazează pe un contract social voluntar între public și afaceri, care se angajează să își îndeplinească anumite îndatoriri reciproc avantajoase.
Vrând parcă să răstoarne cuvânt cu cuvânt teza lui Sternberg, potrivit căreia scopul afacerilor este maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor, mijlocul fiind satisfacerea nevoilor sociale, Nash afirmă că „scopul principal al afacerilor este crearea și furnizarea de valoare, pe o piață controlată voluntar sau democratic. Totodată, piața are (prin intermediul cumpărătorilor și al legii) obligația să asigure ca afacerile să primească un venit corect în schimbul valorii furnizate. Astfel, profitul devine rezultatul altor condiții inițiale, mai degrabă decât prima condiție a afacerilor, iar eficiența este mai degrabă o componentă decât definiția valorii livrate” .
De pe această poziție, nu-i de mirare că Laura Nash respinge, totodată, și interesul rațional întrucât, pusă în practică, această teorie nu stimulează nici condiția morală, nici eficiența economică scontată. Modelele etice ale interesului rațional nu mai sunt menite astăzi să fundamenteze cu adevărat creșterea unei firme pe termen lung, ci au fost pervertite în justificări ale unei atitudini profund egoiste, pe care Nash o numește „etica supraviețuirii”2: fiecare pentru sine și totul e permis pentru supraviețuirea firmei.
Ilustrând cum nu se poate mai bine ideea că dezacordul său cu etica interesului rațional vizează nu consecințele practic-normative ale acestuia, ci motivele care stau la baza lor, Laura Nash afirmă că modelul egoismului luminat „este corect din punct de vedere teoretic și eronat sub aspect atitudinal”. Chiar dacă în teorie se recomandă considerarea intereselor celorlalți, întrucât motivul asumării de responsabilități sociale este numai interesul propriu, se cultivă o atitudine fundamental egoistă a oamenilor de afaceri; și cum consecințele pe termen lung ale deciziilor manageriale sunt greu de evaluat, de cele mai multe ori, crede Nash, oamenii de afaceri preferă să ia în calcule numai urmările imediate ale deciziilor lor, invocând cel mai adesea constrângeri severe ale pieții și ale concurenței, ceea ce îi face să ignore interesele altor grupuri, în măsura în care aceasta nu le compromite, în mod evident, interesele. De asemenea, „luminat” sau nu, egoismul conduce la percepția normelor morale ca pe niște constrângeri neplăcute, impuse de factori exteriori și respectate nu din convingere interioară, ci de teama unor consecințe nefavorabile asupra firmei, cauzate de nerespectarea lor.
Pe acest fond, etica în afaceri tinde să se reducă la respectul față de lege, cu toate inconvenientele practice ale unei atari atitudini.
Egoismul luminat este și contraproductiv, afirmă Nash. Interesul exclusiv față de bilanțurile contabile – des invocatul bottom line – îngustează percepția și imaginația managerială, ignorând nevoile și preferințele dinamice ale consumatorilor. Cei care urmăresc exclusiv propriul produs, felia lor de piață și maximizarea profitului își îngustează perspectiva. Orice reacție negativă a pieței nu dă un semnal privind nevoile consumatorului, ci alimentează obsesia tehnicistă de a scădea costurile de producție; în consecință, se ajunge la mediocritate, lipsă de imaginație, teama de inovație, status quo.
În același spirit, Nash continuă cu tot felul de imprecații la adresa celor care profesează interesul rațional: când acesta are dreptate, i se acordă corectitudinea teoretică, dar i se impută motivația imorală, sugerându-se, totodată, că teoria nu merge în practică, de unde concluzia, repetată la nesfârșit: motivele sunt rele, iar aplicarea în practică dă, de cele mai multe ori, greș, ducând la rezultate deopotrivă neonorabile sub aspect etic și, de asemenea, ineficiente din punct de vedere economic. Simțind că abuzează de prea multe speculații ipotetice, privind ceea ce s-ar putea întâmpla unora sau altora care își conduc afacerile profesând interesul rațional, Nash apelează la un ultim argument factual, cât se poate de discutabil: practica dovedește că firmele care promovează un standard etic înalt au rezultate economice mai bune decât acelea care nu urmăresc decât maximizarea profitului. Pe lângă faptul că afirmația nu se bazează pe o statistică riguroasă, ci numai pe câteva exemple convenabile, aprecierea Laurei Nash este inconsistentă, deoarece nu se poate ști nimic despre motivația care stă la baza acestor standarde etice înalte; ele pot fi foarte bine autoimpuse de către firmele respective din perspectiva interesului rațional.
Păstrând până la capăt simetria antitetică față de Sternberg, Nash este foarte clară și categorică în enunțarea principiilor de bază ale teoriei sale, dar începe să adopte poziții defensive, cu rezultate de multe ori confuze și inconsistente, pe măsură ce analizează consecințele practice ale principiilor la care aderă. În cazul lui Sternberg, după tăioasa afirmare a maximizării profitului ca scop definitoriu al afacerilor, urmează retragerea pe poziții mai blânde, în lumina argumentelor interesului rațional: da, maximizarea profitului înainte de toate (dacă vrem să facem afaceri, nu opere caritabile) – însă chiar maximizarea profitului pe termen lung solicită considerarea atentă a intereselor celor de care depinde bunul mers al afacerilor, drept pentru care se recomandă, destul de sumar și cu multe neclarități, „decența elementară” și „dreptatea distributivă”.
Cu Nash se întâmplă invers. Ea începe prin a enunța categoric principiul potrivit căruia scopul afacerilor este satisfacerea nevoilor sociale, profitul fiind o recompensă meritată a celor care pun mai presus de orice satisfacerea consumatorilor, corectitudinea față de salariați, furnizori sau creditori. Ea începe să aibă dificultăți în momentul în care trebuie să admită – ce-i drept, fără entuziasm – faptul că o afacere trebuie să fie, totuși, profitabilă. Oricât de responsabili și devotați binelui public, oamenii de afaceri nu sunt asistenți sociali; misiunea lor este aceea de a realiza niște câștiguri substanțiale din activitatea pe care o desfășoară. De aici încolo, Nash începe să facă un compromis după altul, acordând oamenilor de afaceri dreptul de a-și asuma responsabilități în măsura în care acest fapt nu le pune în pericol firma și perspectivele ei de dezvoltare ulterioară. Da, în primul rând, grija față de public și stakeholders (dacă vrem să fim niște oameni de afaceri cu un standard înalt de responsabilitate etică) – însă numai în măsura în care avântul nostru umanitar nu pune în pericol succesul economic, drept pentru care se recomandă, la fel de confuz ca și „decența elementară” de care vorbește Sternberg, o etică în afaceri „consensuală” sau „contractualistă”, a cărei miză este un echilibru cât mai corect între interesele publicului și recompensa cuvenită oamenilor de afaceri pentru produsele și serviciile lor.
Comparația dintre perspectiva egoismului „luminat” și viziunea eticii „contractualiste”, așa cum se conturează aceste abordări în cele două lucrări reprezentative la care ne-am oprit, mai scoate în evidență un aspect important. La nivel microeconomic, cadrul conceptual este destul de restrâns, iar argumentarea destul de stringentă o dată ce sunt acceptate premisele demersului: afacerea ca întreprindere privată în economia de piață, având drept unic scop maximizarea profitului prin mijloace legale. Implicit, singurele obligații morale ale managementului sunt legate de creșterea pe termen lung a valorii proprietarilor, iar considerarea intereselor diferitelor categorii de stakeholders se impune doar în măsura în care poate contribui la maximizarea profitului.
Adoptând o perspectivă mult mai largă, teoriile care definesc afacerile la scară macrosocială au nevoie de un cadru conceptual mai vast și mai elaborat, în care să se poată contura – într-o argumentare nu atât de stringentă – o mare varietate de „responsabilități sociale” pe care afacerile trebuie să și le asume nu motivate de interesul egoist al întreprinzătorilor, ci în virtutea unor funcții și roluri sociale definite prin „contractul social” dintre întreprinzători și ansamblul societății. În cele ce urmează vom încerca să caracterizăm conceptele principale pe care se fundează teoria „responsabilității sociale” a firmelor comerciale.
3.1. Ce este o corporație?
Deși poate să pară cu totul banal, răspunsul precis la această întrebare este cât se poate de important, căci identificarea practică și legală a corporațiilor are implicații semnificative în soluționarea unei probleme esențiale: dacă firmele încorporate – societățile anonime pe acțiuni – pot avea obligații morale; iar dacă pot avea astfel de obligații, care sunt acestea? Este evident pentru oricine că organizațiile comerciale nu sunt identice cu indivizii; or, tot ceea ce se știe în materie de etică se referă la criteriile decizionale ale agenților individuali, orientați de valorile și normele lor morale. Înainte de a înșirui, mai mult sau mai puțin revendicativ, obligațiile morale pe care unul sau altul crede că trebuie să și le asume corporațiile, trebuie să vedem dacă acestea pot avea astfel de obligații.
Firma încorporată este, de departe, forma dominantă de entitate organizațională în economia de piață modernă. Chiar dacă nu toate afacerile au statut de corporație (micile firme de familie sau liber profesioniștii) și chiar dacă multe corporații sunt societăți non-profit (organizații caritabile, universități sau cluburi sportive), afacerile care domină economia de piață și care sunt cel mai adesea ținta atacurilor și criticilor vehemente privind pretinsa lor imoralitate sunt societățile pe acțiuni. Dar poate avea obligații morale o organizație anonimă sau discuția privește exclusiv comportamentul și deciziile indivizilor care fac parte dintr-o anumită organizație? Ca să putem răspunde, trebuie să stabilim care sunt trăsăturile esențiale ale unei corporații.
3.2. Trăsături definitorii ale unei corporații
Iată cum definesc noțiunea de corporațe Crane și Matten: „O corporație este, definită în esență, în termeni de statut legal și de proprietate asupra bunurilor”. Din punct de vedere legal, o corporație are personalitate juridică, fiind considerată drept o entitate independentă față de indivizii care lucrează în cadrul ei, care o conduc, care investesc în ea sau care primesc din partea ei anumite produse și servicii. Din acest motiv, o corporație se bucură de succesiune perpetuă; cu alte cuvinte, este o entitate ce poate supraviețui după dispariția oricărui investitor, salariat sau consumator individual, cu condiția să își găsească alți investitori, salariați sau consumatori.
Acest statut legal stă la baza celei de-a doua trăsături definitorii a corporațiilor. Bunurile aflate în proprietatea unei corporații nu sunt ale acționarilor sau ale managerilor, ci aparțin în exclusivitate organizației. Uzinele, birourile, utilajele, computerele și toate celelalte bunuri ale unui mare conglomerat cum sunt, de exemplu, I.B.M., Unilever sau Toyota Motor Company, aparțin firmelor respective și nu acționarilor. Aceștia nu au dreptul să vină la sediul unei firme și să plece acasă cu un computer sau cu un birou, în virtutea participării fiecăruia la capitalul integrat al corporației. În mod similar, salariații, furnizorii sau consumatorii încheie contracte cu organizația și nu cu acționarii ei.
Implicațiile acestei stări de fapt sunt deosebit de semnificative în înțelegerea răspunderilor ce revin corporațiilor:
– În calitate de „persoane juridice”, corporațiile au anumite drepturi și obligații în societate, la fel ca și cetățenii unui stat.
– Nominal, corporațiile se află în proprietatea acționarilor, dar există independent față de aceștia. Corporația posedă bunurile sale, iar acționarii nu sunt răspunzători de datoriile sau daunele provocate de corporație (ei au răspundere limitată).
– Managerii și directorii au răspunderea „fiduciară” de a proteja investițiile acționarilor. Aceasta înseamnă că se așteaptă din partea managementului să păstreze investițiile acționarilor în siguranță și să acționeze spre a le satisface cât mai bine interesele.
Toate aceste premise creează un cadru legal în care corporațiile sunt vizate de problema responsabilității, dar nu înseamnă că ele ar avea numaidecât niște obligații morale. O persoană se simte responsabilă pentru acțiunile sale și încearcă sentimente de mândrie sau rușine pentru faptele sale bune sau rele, ceea ce nu se poate spune despre niște entități artificiale, neînsuflețite, cum sunt corporațiile. Iată de ce este necesar să privim mai îndeaproape natura specifică a responsabilității corporațiilor.
3.3. Pot corporațiile să aibă responsabilități sociale?
În 1970, imediat după prima afirmare viguroasă a eticii afacerilor în Statele Unite, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Milton Friedman publica un articol mult dezbătut și astăzi, întrucât este considerat un text clasic al celor care contestă rolul social al corporațiilor. Sub titlul provocator „Responsabilitatea socială a afacerilor este aceea de a spori profiturile”, Friedman respinge categoric ideea de responsabilitate socială a corporațiilor, în virtutea următoarelor trei argumente:
– Numai ființele umane sunt moralmente responsabile de acțiunile lor. Corporațiile nu sunt ființe umane și, prin urmare, nu pot să își asume cu adevărat răspunderea morală pentru ceea ce fac. Întrucât organizațiile sunt alcătuite din indivizi umani, numai aceștia sunt, fiecare în parte, responsabili pentru acțiunile lor în cadrul corporațiilor.
– Unica responsabilitate a managerilor este aceea de a acționa în interesul acționarilor. Atâta timp cât o corporație se supune cadrului legal pe care societatea l-a instituit pentru afaceri, singura responsabilitate a managerilor unei corporații este aceea de a realiza un profit, deoarece acesta este scopul pentru care a fost creată organizația comercială și pentru care au fost angajați managerii. A acționa în vederea oricărui alt scop înseamnă abandonul răspunderii lor și un adevărat „furt” din buzunarele acționarilor.
– Problemele sociale sunt de competența statului și nu îi privesc pe managerii corporațiilor. În concepția lui Friedman, managerii nu trebuie și nici nu pot să decidă ce anume servește cel mai bine interesele societății. Aceasta este treaba guvernului. Managerii corporațiilor nu sunt nici pregătiți să fixeze și să urmărească țeluri sociale și, spre deosebire de politicieni, nici nu sunt aleși în mod democratic să se ocupe de așa ceva (Friedman, 1970).
Toate aceste contraargumente ale lui Friedman merită atenție. Să analizăm
mai întâi ideea lui că o companie nu poate fi moralmente responsabilă pentru acțiunile sale, de vreme ce deciziile aparțin unor indivizi.
3.4. Poate fi o corporație moralmente responsabilă?
Întrebarea cheie este următoarea: este corporația numai o colecție de indivizi care lucrează laolaltă sub același acoperiș sau este o entitate nu numai din punct de vedere juridic, ci și moral? Poate o corporație să își asume responsabilitatea morală pentru corectitudinea sau incorectitudinea etică a faptelor sale? Dezbaterea acestei probleme este cât se poate de amplă, aducând în discuție o mare varietate de argumente pro și contra. Tendința dominantă în literatura de specialitate susține că se pot atribui și corporațiilor anumite răspunderi morale, dar acestea sunt mai puține și mai slabe decât responsabilitățile morale ale indivizilor.
Argumentele se bazează, în principal, pe următoarea idee: pentru a atribui responsabilitate morală corporațiilor, este necesar să se arate că, pe lângă independența legală față de membrii lor (în sensul celor discutate anterior), corporațiile contează și ca agenți independenți față de indivizii care le alcătuiesc.
Două argumente pledează în acest sens. Primul argument este acela că, pe lângă indivizii care iau decizii în cadrul unei companii, fiecare organizație posedă o structură decizională internă, care orientează deciziile corporației în direcția anumitor obiective predeterminate. Această structură decizională internă devine manifestă în diferite elemente care, însumate și sincronizate, dau naștere unor situații în care majoritatea acțiunilor corporației nu pot fi puse pe seama unor decizii individuale și, ca atare, nu angajează doar responsabilități individuale.
Structura decizională internă a corporației se afirmă în statutul organizației și în politicile și strategiile companiei care determină acțiunile acesteia dincolo de orice contribuție individuală. Această viziune nu exclude faptul că indivizii păstrează o marjă de acțiune independentă în cadrul corporației și că există un număr apreciabil de decizii care pot fi urmărite până la agenții individuali ce le-au adoptat. Aspectul crucial este acela că, în mod normal, corporațiile posedă un cadru decizional organizat, stabilind explicit sau implicit scopul final al deciziilor, scop care transcede în mod evident cadrul responsabilităților individuale. De exemplu, dacă scopul strategic al unei firme constructoare de automobile sau de aparatură electronică este cucerirea și consolidarea de noi piețe prin oferta de produse de calitate medie și la prețuri mici, indivizii cu atribuții decizionale în cadrul firmei au libertatea de a își asuma răspunderi pentru realizarea obiectivului strategic al firmei, dar nu și libertatea de a pune în discuție și de a modifica după cum crede fiecare acest obiectiv. Altele vor fi criteriile de decizie managerială în cazul unei firme al cărei obiectiv strategic este păstrarea locurilor de muncă, menținerea poziției dominante pe piața internă sau creșterea cotației la bursă a acțiunilor sale.
Al doilea argument care susține dimensiunea morală a responsabilității corporațiilor este faptul că toate companiile au nu numai o structură decizională internă, ci și un set de valori care definesc ceea ce se consideră a fi corect sau incorect în cadrul corporației și anume o cultură organizațională. Aceste convingeri și valori exercită o puternică influență asupra deciziilor și comportamentelor individuale. Multe dintre problemele ce vor fi discutate în ultima secțiune (și pentru care companiile sunt blamate sau lăudate) își au rădăcinile în cultura corporației. De exemplu, mulți comentatori economici au pus politica firmei Levi Strauss & Co. de combatere a muncii salariate a copiilor și de promovare a altor drepturi ale omului în țările în curs de dezvoltare pe seama convingerilor etice și ale valorilor centrale pe care firma le cultivă de multă vreme cu remarcabilă consecvență.
Putem, prin urmare, să tragem concluzia că organizațiile au, realmente, un
anumit nivel de responsabilitate morală ce reprezintă mai mult decât responsabilitățile însumate ale indivizilor din alcătuirea lor. În afară de faptul că, în majoritatea țărilor dezvoltate, cadrul legal tratează corporația ca pe o persoană
„juridică” artificială, răspunzătoare legal pentru acțiunile sale, corporația se manifestă totodată și ca un agent autonom, în măsura în care scopurile și climatul său axiologic intern modelează și predetermină deciziile indivizilor ce intră în componența lor.
În cele ce urmează vom analiza cel de-al doilea contraargument enunțat de Friedman și adepții săi, conform căruia managerii nu pot avea nici o altă responsabilitate socială în afară de obligația lor profesională de a face ca firmele pe care le conduc să fie cât mai profitabile pentru acționarii care i-au mandatat. În acest scop, vom prezenta cele mai influente concepte în etica afacerilor din ultimele două decenii: responsabilitatea socială a corporațiilor și teoria participativă a firmei (stakeholder theory).
3.5. Responsabilitatea socială a corporațiilor
Reflecția sistematică asupra cadrului conceptual pentru înțelegerea responsabilității sociale a corporațiilor a fost inaugurată acum jumătate de secol de către americani.
Disputele de până acum s-au concentrat pe două teme esențiale: cum se poate argumenta că organizațiile au deopotrivă responsabilități financiare și sociale? Și care este natura acestor responsabilități sociale? Să cercetăm aceste două probleme pe rând.
3.6. De ce au corporațiile responsabilități sociale?
Această întrebare a stârnit aprige și extinse controverse în trecut, dar astăzi, majoritatea autorilor acceptă că afacerile au, într-adevăr, și alte responsabilități în afară de imperativul profitabilității maxime. Cele mai convingătoare s-au dovedit argumentele de ordin economic, legate de logica interesului rațional sau a egoismului luminat, despre care am discutat pe larg. În acest cadru argumentativ, corporațiile își asumă o serie de responsabilități sociale în măsura în care efectele sunt benefice pentru profiturile lor. Iată câteva exemplificări suplimentare:
♦ Corporațiile percepute ca fiind socialmente responsabile pot beneficia de o clientelă mai largă și mai satisfăcută, în vreme ce o percepție publică de iresponsabilitate socială se poate solda cu un boicot sau cu alte acțiuni ostile din partea consumatorilor. De pildă, în 2001 gigantul petrolier ExxonMobil a avut de suportat boicotul unui mare număr de consumatori din Europa, drept reacție față de refuzul companiei de a semna protocolul de la Kyoto privind prevenirea încălzirii globale, protocol împotriva căruia ExxonMobil a dus o foarte activă campanie de lobby.
♦ În mod similar, angajații pot fi atrași să lucreze pentru acele corporații pe care le percep ca fiind socialmente responsabile și pot fi chiar devotați și mândri să lucreze la astfel de firme.
♦ Implicarea voluntară a companiilor în acțiuni și programe sociale poate să prevină inițiativele legislative ale guvernelor, asigurând astfel o mai mare independență a corporațiilor față de controlul guvernamental.
♦ Contribuțiile pozitive la dezvoltarea socială pot fi considerate de către firme drept investiții pe termen lung în consolidarea unei vieți comunitare mai sigure, mai bine educate și mai echitabile, de care pot profita și corporațiile, desfășurându-și activitatea într-un mediu de afaceri mai dinamic, mai potent și mai stabil.
Acestea sunt motive economice serioase care pot fi în avantajul corporațiilor dacă și-ar asuma anumite obligații față de diferite grupuri sociale. În articolul său din 1970, Friedman nu contestă valabilitatea unor astfel de acțiuni, ci susține doar că ele sunt generate de interese egoiste, astfel încât nu trădează nici un fel de responsabilitate socială, ci doar își maschează dorința de profit sub mantia unei respectabilități sociale. Cred că Friedman are dreptate din acest punct de vedere, confirmând ideea kantiană că valoarea morală a unei acțiuni este, în mod decisiv, dependentă de intențiile cele mai profunde ale agentului. Problema etică nu este aceea dacă profiturile cresc în urma unor acțiuni cu finalitate socială, ci dacă motivul inițial al acestor acțiuni este dorința de profit sau respectul față de interesele legitime ale altor grupuri sociale. Din păcate, motivele care stau la baza acțiunilor unei forme organizatorice sunt greu, dacă nu chiar imposibil, de stabilit cu certitudine. Pe de altă parte, cu toate studiile întreprinse până acum, a fost practic imposibil de „dovedit” fără dubii o relație directă între responsabilitatea socială și profitabilitate. Chiar dacă probele acumulate par să sugereze o corelație pozitivă între cele două aspecte, relația de cauzalitate dintre ele rămâne problematică. Atunci când companiile de succes inițiază programe de responsabilitate socială e cât se poate de rezonabil să ne întrebăm dacă aceste programe contribuie la succesul firmelor respective sau mai degrabă succesul financiar le îngăduie „luxul” implicării în inițiative „generoase”.
Pe lângă aceste argumente de ordin economic, trebuie să avem în vedere și argumentele morale în favoarea responsabilității sociale a corporațiilor.
– Corporațiile dau naștere unor probleme sociale și, prin urmare, au responsabilitatea de a le soluționa și de a preveni apariția unor noi probleme. Prin inovații tehnologice și creșterea eficienței, firmele duc la dispariția anumitor ocupații și, implicit, la creșterea șomajului, migrația forței de muncă, depopularea unor zone afectate de o recesiune structurală și suprapopularea zonelor de boom economic; corporațiile poluează mediul, exploatează resursele neregenerabile etc.
Nu este corect, din punct de vedere moral, ca întotdeauna alții să suporte consecințele acestor fenomene, de pe urma cărora companiile au numai de câștigat.
– În calitate de actori sociali puternici, cu acces la resurse importante, corporațiile trebuie să își utilizeze puterea și resursele în mod socialmente responsabil. O corporație multinațională, care a acumulat un capital enorm prin munca și creativitatea angajaților săi din țara de origine, bucurându-se de sprijin din partea guvernului vreme îndelungată, nu procedează corect atunci când, urmărind să-și maximizeze profiturile, se delocalizează, mutându-și activele în țările din Lumea a Treia, unde salariile sunt mult mai mici și reglementările de protecție a mediului mult mai puțin severe, fără să-i pese de salariații care își pierd locurile de muncă „de acasă”.
– Toate activitățile corporațiilor au un anumit impact social, fie prin produsele și serviciile pe care le oferă sau locurile de muncă pe care le asigură, fie indirect, prin efectele lor asupra altor companii. Drept urmare, corporațiile nu pot să eludeze răspunderea pe care o incumbă acest impact, indiferent dacă este unul pozitiv, negativ sau neutru.
– Departe de a depinde exclusiv de ceea ce fac acționarii lor, activitatea corporațiilor se bazează pe contribuția unor largi și variate grupuri socio-profesionale (precum angajați, consumatori, furnizori, comunități locale – într-un cuvânt stakeholders), având, prin urmare, datoria de a ține seama și de interesele acestor grupuri.
Date fiind toate aceste argumente de ordin economic și moral în favoarea asumării de către corporații a unor responsabilități sociale, se poate aprecia că, din punct de vedere teoretic, chestiunea pare suficient de solid clarificată; practic însă, vom vedea, în continuare, că se ridică destule probleme în ceea ce privește posibilitățile de a trage la răspundere corporațiile pentru comportamentul lor etic discutabil, când nu de-a dreptul imoral. Deocamdată, ne vom concentra asupra unei alte probleme: dacă organizațiile comerciale au o serie de responsabilități sociale, ce forme concrete îmbracă acestea?
3.7. Tipuri de responsabilități sociale ale corporațiilor
De bună seamă, cel mai elaborat și cel mai larg acceptat model al responsabilităților sociale ale corporațiilor este așa-numitul „model cvadripartit al responsabilității sociale corporatiste”, propus inițial de către Archie Carroll în 1979 și perfecționat apoi într-o lucrare recentă, realizată în colaborare cu A. K. Buchholtz (Carroll & Buchholtz, 2000). Acest model este reprezentat în figura de mai jos.
Modelul cvadripartit al responsabilității sociale corporatiste (Carroll, 1991)
Carroll privește responsabilitatea socială a corporației ca pe un concept multistratificat, în care distinge patru aspecte intercorelate – anume responsabilități economice, legale, etice și filantropice, dispuse piramidal, astfel încât „adevărata” responsabilitate socială presupune reunirea tuturor celor patru niveluri în comportamentul corporației. Ca atare, Carroll și Buchholtz oferă următoarea definiție: „Responsabilitatea socială a corporației cuprinde ceea ce societatea așteaptă din partea unei organizații din punct de vedere economic, legal, etic și filantropic într-un anumit moment” (Carroll & Buchholtz, 2000, p. 35).
Responsabilitatea economică. Companiile au acționari care pretind un câștig rezonabil pentru investițiile lor, au angajați care doresc slujbe sigure și bine plătite, au clienți care cer produse de bună calitate la prețuri accesibile etc. Aceasta este prin definiție rațiunea de a fi a diferitelor afaceri în societate, astfel încât prima responsabilitate a unei afaceri este aceea de a fi o unitate economică funcțională și de a se menține pe piață. Primul strat al responsabilității sociale a corporației reprezintă baza celorlalte tipuri de responsabilități, pe care le susține și le face posibile. Iată de ce satisfacerea responsabilităților economice este pretinsă (adică solicitată imperativ) tuturor corporațiilor.
Responsabilitatea legală. Responsabilitatea legală a corporației solicită ca afacerile să se supună legilor și să respecte „regulile jocului”. În majoritatea cazurilor, legile codifică vederile și convingerile morale ale societății, astfel încât respectarea lor este o condiție necesară a oricărei reflecții ulterioare privind
responsabilitățile sociale ale unei firme. De exemplu, în ultimii ani mai multe firme de marcă au avut de suportat penalități în urma dovedirii în justiție a unor practici de concurență neloială, materializate în strategii ilegale, menite să le asigure păstrarea sectorului lor de piață și creșterea nejustificată a profitabilității (ceea ce înseamnă că aceste firme s-au concentrat în mod excesiv asupra responsabilității lor economice). Gigantul Microsoft a pierdut un proces de lungă durată, în care corporația a fost acuzată de violarea legilor antitrust, abuzând de poziția sa monopolistă pentru a-și dezavantaja competitorii; procesul s-a soldat cu pierderi drastice pentru companie. La fel, dezvăluirile privind conspirațiile de fixare a prețurilor, care au zguduit piața operelor de artă în anii 1990, s-au soldat cu condamnări ale unor senior executives aflați în fruntea celebrelor case de licitații Sotheby’s și Christie’s, cea mai severă condamnare, de un an închisoare și o amendă de 8,5 milioane de euro, primind fostul președinte de la Sotheby’s, Alfred Taubman. Ca și în cazul responsabilităților economice, Carroll consideră că satisfacerea responsabilităților legale este o cerință imperativă a societății față de orice corporație.
3.8. Responsabilitatea etică
Responsabilitățile etice obligă corporațiile să facă ceea ce este just, corect și echitabil, chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de cadrul legal existent. De exemplu, atunci când compania Shell a vrut în 1995 să foreze în platforma marină Brent Spar din Marea Nordului, a avut toate aprobările legale ale guvernului britanic și, totuși, a căzut victimă campaniei inițiate de organizația Greenpeace și a boicotului consumatorilor. Drept urmare, decizia legală de instalare a platformei marine a fost, în cele din urmă, nepusă în aplicare, deoarece firma nu a ținut cont de așteptările etice mai pretențioase ale societății (sau, cel puțin, ale grupurilor de protestatari). Carroll susține așadar că responsabilitățile etice constau în ceea ce societatea așteaptă din partea corporațiilor, dincolo de cerințele economice și legale.
Responsabilitatea filantropică. În vârful piramidei, cel de-al patrulea nivel al responsabilității sociale a corporației cuprinde acțiunile filantropice.
Cuvântul grecesc „filantropie” înseamnă literal „iubirea de oameni” și introducerea acestui termen în contextul mediului de afaceri are în vedere toate acele situații în care corporația are libertatea de a decide, fără nici o constrângere exterioară, să se implice în acțiuni ce vizează îmbunătățirea calității vieții angajaților, a comunităților locale și, în ultimă instanță, a societății în ansamblu. Acest nivel de responsabilitate socială cuprinde o mare varietate de inițiative, printre care donații caritabile, construcția unor facilități recreative pentru salariați și familiile lor, sprijinul acordat școlilor locale, sponsorizarea unor evenimente artistice sau sportive etc. Potrivit lui Carroll, responsabilitățile filantropice sunt numai cele dorite de societate, fără a fi pretinse ori așteptate din partea corporațiilor, ceea ce le face să fie „mai puțin importante decât celelalte trei categorii” (ibidem, p. 54).
Meritul modelului cvadripartit propus de Carroll și Buchholtz este acela că structurează diferitele responsabilități sociale ale corporațiilor pe dimensiuni distincte, fără a nesocoti faptul primordial că firmele au obligația de a fi, înainte de toate, profitabile în limitele legii. În acest sens, este o teorie cât se poate de
pragmatică.
Cu toate acestea, modelul nu ne spune ce se întâmplă atunci când două sau mai multe tipuri de responsabilități intră în conflict. Iată un exemplu foarte banal.
Problema închiderii unor unități productive pune foarte frecvent problema găsirii unui echilibru între responsabilitățile economice (care solicită eficiență și
profitabilitate) și responsabilitățile etice ale companiei, din partea căreia salariații așteaptă să li se asigure slujbe stabile. Când compania Renault a făcut publică intenția de a-și închide uzina de automobile din Belgia, făcând să dispară peste 3.000 de locuri de muncă, guvernul belgian a protestat vehement, calificând măsura drept „brutală”; în schimb, acțiunile Renault au urcat imediat cu 13% pe toate piețele bursiere. Problema se pune deosebit de acut în economia românească actuală, dat fiind faptul că tranziția la o economie de piață funcțională și competitivă reclamă imperativ o creștere a eficienței economice și a productivității, ceea ce condamnă la dispariție o serie de sectoare neperformante și învechite, precum și concedieri masive de personal. Pe de altă parte, reconversia forței de muncă disponibilizate se face cu mare încetineală, lăsând pe drumuri și fără nici o speranță un mare număr de salariați. O altă limită a modelului cvadripartit este aceea că, în conceperea lui, autorii au avut în vedere exclusiv mediul de afaceri american. Crane și Matten scot în evidență o serie de diferențe semnificative între aplicațiile modelului în Statele Unite și în Europa.
Responsabilitatea socială a corporațiilor în context european Conceptul de responsabilitate socială a corporațiilor s-a dezvoltat cu deosebită vigoare în Statele Unite, țară din care provin majoritatea autorilor care s-au preocupat de această problematică. În Europa occidentală, conceptul responsabilității sociale a corporațiilor a fost însă mai puțin influent, date fiind diferențele de climat social, economic și cultural față de mediul de afaceri american. Toate nivelurile de responsabilitate socială din modelul Carroll-Buchholtz se regăsesc și în Europa, unde sunt ierarhizate și intercorelate în modalități sensibil diferite.
În SUA, responsabilitatea economică este puternic focalizată pe profitabilitatea companiei și, ca atare, se definește, în primul rând, prin obligațiile acesteia față de acționari. Modelul de capitalism din marea majoritate a țărilor din Europa continentală este oarecum diferit. Acest model acceptă o definiție mult mai largă a responsabilității economice și ia mult mai mult în considerare obligațiile companiilor față de angajați și comunitățile locale. De exemplu, multe companii germane, cum este și conglomeratul Thyssen, continuă să păstreze în funcțiune unități neprofitabile din estul fost comunist al țării, întrucât „abandonul” acestei regiuni, cu toată situația sa economică precară, este considerat socialmente inacceptabil și, dat fiind curentul dominant în opinia publică din Germania, ar fi de natură să genereze grave probleme de imagine, afectând serios reputația marilor firme din Germania occidentală.
Responsabilitatea legală este privită în Europa ca bază a tuturor celorlalte forme de responsabilitate socială, mai ales datorită rolului proeminent al statului în reglementarea activității corporațiilor. Europenii au tendința de a atribui statului rolul de a impune regulile jocului economic, pe când în concepția nord-americană reglementările guvernamentale sunt privite mai degrabă ca niște ingerințe nedorite, întrucât limitează libertatea individuală și inițiativa privată.
Majoritatea dezbaterilor din Europa privind activitatea corporațiilor sunt axate pe responsabilitatea etică. În comparație cu americanii, europenii sunt mult mai suspicioși față de marile corporații. De aici, o permanentă stare de alertă a publicului față de buna credință a firmelor de mare anvergură, a căror legitimitate morală este mereu pusă sub semnul întrebării, chiar dacă aspectele economice și legale din activitatea lor sunt în bună regulă. Din acest motiv, probleme precum energia nucleară, ingineria genetică sau testarea produselor farmaceutice pe animale au stârnit în Europa dezbateri mult mai aprinse decât în alte părți ale lumii.
De exemplu, scandalul public privind importul de alimente modificate genetic și etichetarea lor a pus mari probleme corporațiilor europene începând din 1999, în vreme ce aceeași problemă a avut un impact minor în Statele Unite.
În ceea ce privește responsabilitatea filantropică, în Europa ea nu a fost implementată grație unor acte discreționare ale unor companii foarte potente sau ale unor magnați financiari de talia unor George Soros sau Bill Gates, ci pe calea unor reglementări legislative. Pentru că taxele și impozitele plătite de corporațiile din Europa sunt mai mari decât cele plătite de companiile americane, susținerea financiară a creației artistice, a educației superioare sau a serviciilor comunale, printre altele, nu au fost niciodată în Europa o sarcină primordială a corporațiilor, ci a căzut în seama guvernului. În mod similar, legislația muncii din statele europene a încurajat acordarea de beneficii sociale salariaților și familiilor acestora, nelăsând aceste aspecte la latitudinea „generozității” filantropice a corporațiilor.
Este interesant de aplicat modelul lui Carroll în economia românească. În ceea ce privește responsabilitatea economică este greu de spus că o majoritate semnificativă de companii românești, dintre puținele de anvergură care există deocamdată, sunt preocupate de articularea și realizarea unor strategii pe termen lung de creștere și diversificare a formelor de activitate comercială. Cei mai mulți întreprinzători autohtoni sunt vădit preocupați de „tunuri” și „țepe”, prin care se pot obține profituri imediate, fără orizont de viitor, și nu au câtuși de puțin intenția de a furniza produse competitive sau de a asigura locuri de muncă stabile pentru salariați. Despre „responsabilitatea” economică a firmelor românești vorbesc de la sine cheltuielile absurde ale potentaților noștri financiari pentru achiziționarea automobilelor de lux în colecții impresionante sau risipa de resurse în construcția unor masive și ridicol de somptuoase case de vacanță pe niște dealuri pustii, fără drumuri de acces, apă curentă, canalizare sau sisteme de încălzire și pe care proprietarii le vizitează de câteva ori pe an, pentru niște mititei la faimosul grătar fumegând, în chiote de prispă și vacarm de manele de periferie.
Problema cea mai acută a întreprinzătorilor români este responsabilitatea legală, în condițiile în care, datorită unui mediu de afaceri cu totul viciat, în care legile concurenței loiale sunt admirabile și sublime, dar lipsesc cu desăvârșire, cele mai multe firme au de ales între legalitate și faliment (nemaivorbind de faptul că cine acționează potrivit legii ori nu este crezut, de vreme ce toată lumea „știe” că toți afaceriștii sunt niște bandiți, ori este crezut, dar compătimit și disprețuit pentru că e un prost). Nu este pentru nimeni un secret faptul că, în prezent, cea mai acută problemă în economia privată românească este respectarea legalității, care întâmpină însă greutăți aproape insurmontabile din cauza unei legislații incoerente și nefavorabile economiei de piață autentice, pe de o parte și datorită corupției endemice din aparatul de justiție și a intervenției factorilor de putere politică, care fac ca nici măcar legislația existentă să nu se aplice decât în mod inconsecvent și discreționar, pe de altă parte.
Ce să mai vorbim în aceste condiții de responsabilitate etică din partea companiilor românești? În schimb, cu filantropia „stăm bine”, căci ea aduce un capital de imagine care merită să fie exploatat. Avem constructori de biserici, cu portrete de ctitori între Basarab și Sfântul Gheorghe, patroni de echipe de fotbal, organizatori de gale de box, local kombat și K1, concursuri de frumusețe și parade ale modei, ba chiar și donații mediatizate pentru tratamente scumpe în străinătate ale unor copii nefericiți. Să nu uităm uimitorul muzeu al Ceaușeștilor din Oltenia, unde un fost milițian își etalează iubirea față de relicvele de un kitsch respingător ale „mărețelor împliniri” din „iepoca de aur”. O piramidă răsturnată, strâmb încropită din materii perisabile și destul de urât mirositoare!
După această tristă paranteză, căci ce este economia de piață românească dacă nu o paranteză, închisă degrabă cu un sentiment de jenă, să consemnăm în concluzie că cele patru niveluri de responsabilitate socială se pot regăsi și în context european, dar cu ponderi și semnificații diferite. În vreme ce americanii pun accentul pe responsabilitățile economice ale companiilor, francezii sau germanii tind să fie mai preocupați de conformarea corporațiilor față de normele sociale și față de legislația care promovează politici sociale active. Iată de ce modelul lui Carroll rămâne, în multe privințe, o construcție destul de arbitrară. Din acest motiv, conceptul de responsabilitate socială a corporațiilor tinde a fi integrat într-o teorie cu veleități strategice mai ample, axată pe conceptul relativ recent de responsivitate socială a corporațiilor.
3.9. Responsivitatea socială a corporațiilor
Responsivitatea socială a corporațiilor conceptualizează aspectele cele mai generale de ordin strategic ale responsabilității sociale, întrucât se referă la modul în care corporațiile răspund în mod activ preocupărilor și așteptărilor contextului social față de finalitatea și consecințele activității lor. Carroll prezintă responsivitatea ca pe o fază acțională a responsabilității sociale a corporațiilor.
Frederick definește conceptul de responsivitate astfel: „responsivitatea socială a corporațiilor se referă la capacitatea unei corporații de a răspunde presiunilor sociale” (apud Crane & Matten, op. cit., p. 48). Cu alte cuvinte, corporațiile se diferențiază, întrunind aprecieri mai mult sau mai puțin favorabile din partea publicului, în funcție de receptivitatea lor activă față de așteptările contextului social în ceea ce privește asumarea de responsabilități.
Tot Archie Carroll a fost acela care a fixat cadrul conceptual al discuției, delimitând patru „filosofii” sau strategii de responsivitate socială a corporațiilor. Acestea sunt:
– Strategia reactivă. Corporația neagă orice responsabilitate față de problemele sociale, clamând că de această problemă trebuie să se ocupe guvernul sau încercând să demonstreze că nu are ce să își reproșeze, întrucât a respectat toate prevederile legale.
– Strategia defensivă. Corporația își recunoaște responsabilitatea socială, dar încearcă să scape de ea acționând pe linia minimului efort, mizând mai ales pe măsuri de fațadă și pe politici de imagine menite să salveze aparențele, evitând să se implice serios în acțiuni pozitive și costisitoare.
– Strategia acomodantă. Corporația își acceptă responsabilitățile sociale și se străduiește să acționeze astfel încât să mulțumească grupurile influente de presiune din societate.
– Strategia proactivă. Corporația încearcă să depășească normele acceptate în domeniul său de activitate și să anticipeze viitoarele expectații ale publicului, făcând mai mult decât ceea ce i se poate cere în mod obișnuit la momentul respectiv.
Multe corporații oscilează în privința strategiilor de responsivitate socială adoptate. De exemplu, în trecut, marile companii din industria tutunului au negat cu vehemență orice legătură între fumat și anumite boli grave, precum cancerul pulmonar (strategie reactivă). O dată ce efectele nocive ale fumatului au fost în genere acceptate, companiile producătoare de țigarete s-au opus, la fel de vehement, campaniilor antitabagism negând că ar fi avut cunoștință despre proprietățile adictive ale nicotinei, făcând lobby împotriva reglementărilor guvernamentale și tărăgănând la nesfârșit procesele în care au fost implicate de către victimele tabagismului (strategie defensivă). În ultimul timp, greutatea probelor aduse împotriva industriei tutunului a impus corporațiilor de vârf din acest sector să adopte o politică mai flexibilă. Compania BAT admite astăzi că activează într-o industrie „controversabilă”, oferind produse „riscante”, iar Phillip Morris lansează un program de prevenire a fumatului juvenil. Din cauza responsivității lor precare din trecutul apropiat, aceste politici aparent proactive ale corporațiilor producătoare de țigarete sunt privite cu destul scepticism, fiind interpretate de către criticii lor mai degrabă ca măsuri pur defensive, cel mult acomodante.
Aceste dificultăți de identificare a strategiilor nete de responsivitate socială au dus la dezvoltarea unor instrumente de conceptualizare a rezultatelor observabile ale implicării corporațiilor în politici de responsabilitate socială, instrumente grupate sub conceptul de performanță socială a corporațiilor.
3.10 Performanța socială a corporațiilor
Dacă putem măsura, ierarhiza și clasifica diferitele companii în funcție de performanțele lor economice, de ce nu am putea face același lucru în ceea ce privește performanțele lor sociale? Răspunsul la această întrebare îl oferă ideea de performanță socială a corporației. În 1991, Donna Wood a prezentat un model des citat ca deschizător de drum în această problematică. Potrivit modelului, performanța socială a unei corporații poate fi estimată în funcție de principiile de responsabilitate socială care orientează activitatea companiei, procesele de responsivitate socială ale firmei și rezultatele activității sale. Aceste rezultate se delimitează în trei domenii distincte:
– Politici sociale. Este vorba de acele strategii explicit enunțate ale firmei, în care se afirmă valorile, convingerile și scopurile sale în legătură cu mediul social. Majoritatea corporațiilor mari includ în statutul lor referințe explicite la anumite obiective sociale. Unele companii urmăresc anumite ținte precise; de pildă, Royal Dutch / Shell și-a propus să reducă până în anul 2002 emisiile de gaze generatoare ale efectului de seră, cu 10% față de nivelul atins în 1990.
– Programe sociale. Acestea cuprind ansambluri de măsuri concrete menite să implementeze politicile sociale ale firmei. De exemplu, multe companii au adoptat programe omologate la nivel internațional de control al efectelor poluante asupra mediului, ceea ce face posibil un audit standardizat al performanței lor în domeniul protecției mediului.
– Impacte sociale. Acestea pot fi estimate urmărind schimbările concrete pe care le-a realizat o corporație prin implementarea programelor sale într-un anumit interval de timp. Estimările obiective sunt greu de realizat, întrucât datele relevante sunt dificil de obținut și de cuantificat, în vreme ce impactul social determinat de o corporație este greu de izolat de acțiunea altor factori. Cu toate acestea, unele impacte pot fi apreciate cu destulă exactitate. De exemplu, politicile orientate în beneficiul educației pe plan local pot fi estimate în funcție de creșterea ratei alfabetizării în zonă și în funcție de îmbunătățirea performanțelor școlare ale elevilor; politicile de protecție a mediului își arată efectele prin anumiți parametri măsurabili ai gradului de poluare; politicile de ameliorare a condițiilor de muncă pot fi apreciate cu ajutorul unor chestionare de estimare a satisfacției profesionale a salariaților; iar programele de egalizare a șanselor pot fi evaluate monitorizând compoziția forței de muncă în comparație cu datele referitoare la alte organizații similare.
Oricum, estimarea performanței sociale a corporațiilor rămâne o sarcină deosebit de complexă. Dar nu e suficient să determinăm care sunt responsabilitățile sociale ale corporațiilor; mai trebuie stabilit cu argumente solide și față de cine au ele responsabilități. Este problema pe care încearcă să o clarifice teoria participativă a firmei – cunoscută în literatura de specialitate drept stakeholder theory of the firm.
3.11 Teoria participativă a firmei
Mulți autori apreciază că teoria participativă a firmei este cea mai populară și cea mai influentă dintre teoriile elaborate în etica afacerilor. Dacă termenul de „participanți” sau stakeholders a apărut în anii 1960, dezvoltarea teoretică a temei a apărut mult mai târziu, datorită lui Edward Freeman (1984). Spre deosebire de abordarea axată pe responsabilitatea socială a corporațiilor, care se concentrează masiv asupra corporațiilor și responsabilităților ce le revin, teoria participativă a firmei are ca punct de pornire analiza diferitelor grupuri față de care o corporație are anumite responsabilități. Ideea de bază este aceea că o corporație nu este condusă numai în interesul acționarilor săi, ci că, pe lângă aceștia, există un evantai de grupuri sociale sau stakeholders, care au, la rândul lor, interese legitime față de activitatea unei companii.
Deși există o mulțime de definiții ale conceptului de stakeholders, definiția originală a lui Freeman este, probabil, cel mai des invocată: „un participant într-o organizație este […] orice grup sau individ care poate să afecteze ori care este afectat de atingerea obiectivelor organizației”. Dar ce se înțelege prin „a afecta” și „a fi afectat”? Încercând să ofere o definiție mai precisă, Evan și Freeman sugerează recursul la două principii simple. Primul este principiul drepturilor încorporate, potrivit căruia o corporație are obligația de a nu viola drepturile altora. Al doilea, principiul efectului încorporat, spune că o corporație este responsabilă de efectele acțiunilor sale asupra celorlalți. În lumina acestor două principii, Crane și Matten propun o definiție ușor modificată a conceptului de stakeholder: „Un participant al unei corporații este un individ sau grup care fie are de suferit sau de câștigat din cauza corporației, fie ale cărui drepturi pot fi violate sau care trebuie respectate de către corporație”.
Această definiție scoate în evidență faptul că diversitatea participanților diferă de la o companie la alta și că, uneori chiar și în cazul aceleiași companii, diferă în funcție de situație, obiective sau proiecte. Pornind de la această definiție, nu se poate identifica un grup de participanți care să fie implicat permanent în activitatea unei firme, în orice situație.
Modelul tradițional de management capitalist presupune că o companie este legată de numai patru grupuri. Furnizorii, salariații și acționarii oferă resursele de bază ale corporației, care le utilizează cu scopul de a oferi produse consumatorilor. Acționarii sunt, cum spune Elaine Sternberg și alți adepți ai lui Friedman, „proprietarii” firmei și, drept consecință, reprezintă grupul dominant, în interesul cărora firma trebuie să fie condusă.
În teoria participativă a firmei, acționarii sunt priviți ca un grup de stakeholders printre multe altele. Compania are obligații nu numai față de un singur grup, ci față de întreaga varietate de grupuri sociale care sunt afectate de activitatea firmei. Nu trebuie însă uitat faptul că diferitele grupuri de participanți au, la rândul lor, obligații atât față de propriile lor grupuri de stakeholders, cât și față de celelalte grupuri de stakeholders ale unei corporații.
3.12 De ce contează grupurile de participanți
Dacă ne reamintim cel de al doilea argument la care recurge Friedman pentru a respinge responsabilitatea socială a corporațiilor, acesta susține că afacerile trebuie conduse exclusiv spre a satisface interesele proprietarilor lor. Acest argument este corelat cu modelul tradițional al societății pe acțiuni, în care, prin definiție, managerii nu au obligații decât față de acționarii care i-au mandatat. Într-adevăr, în termeni juridici, managerii au o relație fiduciară cu acționarii de a acționa numai în interesul lor. Iată de ce teoria participativă a firmei trebuie să ofere un motiv serios, pentru care alte grupuri sociale pot avea pretenții legitime față de activitatea unei corporații.
Freeman oferă două argumente în acest sens. În primul rând, la un nivel descriptiv, dacă se examinează relațiile unei firme cu diferite grupuri sociale, de care este legată prin tot felul de contracte, nu este câtuși de puțin adevărat că singurul grup care are interese legitime în activitatea firmei sunt acționarii. Într-o perspectivă legală, există mult mai multe grupuri, distincte față de acționari, care dețin în mod legitim o „parte” din corporație, de vreme ce interesele lor sunt protejate într-o formă sau alta. Pe lângă faptul că există contracte ferme cu furnizorii, angajații sau cumpărătorii, se conturează o tot mai densă rețea de reglementări legale, impuse de societate, care stabilesc de facto că un spectru larg de participanți are anumite drepturi și cerințe față de o corporație. De exemplu, legislația contractelor de muncă din UE apără anumite drepturi ale salariaților în ceea ce privește condițiile de muncă și de plată, ceea ce sugerează faptul că, din punct de vedere etic, este stabilit deja un acord social asupra ideii că toate corporațiile au anumite obligații față de angajații lor. Firește că, printre aceste drepturi și obligații, există și responsabilități ale firmei față de investitori, însă, sub aspect legal, aceste responsabilități nu elimină obligațiile firmei față de alte categorii de participanți.
Cel de-al doilea grup de argumente sunt de natură economică. Din perspectiva noilor teorii economice instituționale, există și alte obiecții față de concepția tradițională care privilegiază acționarii. Un exemplu ni-l oferă așa-numitele externalități: dacă o firmă își închide o fabrică dintr-o mică localitate, concediindu-și salariații, nu numai aceștia din urmă sunt direct afectați; proprietarii de magazine vor da faliment, impozitele și taxele, necesare pentru finanțarea școlilor și a altor servicii publice, vor scădea etc. Întrucât firma nu are nici un fel de relații contractuale cu aceste grupuri sociale afectate, modelul tradițional susține că firma nu are nici un fel de obligații față de ele. Un aspect și mai relevant este problema reprezentativității. Unul dintre argumentele cheie ale modelului tradițional se referă la faptul că acționarii sunt priviți ca proprietari ai corporației, astfel încât aceasta are, în primul rând, dacă nu exclusiv, obligații față de ei. În condițiile actuale, acest punct de vedere reflectă realitatea intereselor acționarilor doar într-un număr tot mai limitat de cazuri. Majoritatea acționarilor cumpără acțiuni nu atât din dorința de a intra în posesia unei companii (sau a unei părți din capitalul ei) și nici nu sunt neapărat interesați ca firma la care cumpără acțiuni să asigure o profitabilitate pe termen lung. În primul rând, investitorii cumpără acțiuni din motive speculative, iar interesul lor predominant este creșterea valorii acțiunilor pe piețele bursiere și câtuși de puțin „proprietatea” asupra unei anumite corporații ca entitate fizică. Iată de ce nu este de loc evident faptul că interesele pur speculative și pe termen scurt ale acționarilor ar trebui să prevaleze față de interesele pe termen lung ale altor grupuri, precum consumatorii, angajații sau furnizorii.
3.13 Un nou rol al managementului
Freeman susține că această perspectivă lărgită asupra responsabilității corporațiilor față de multiple grupuri de participanți atribuie managerilor un rol nou. În loc de a mai fi niște simpli agenți ai acționarilor, managerii trebuie să țină seama de drepturile și interesele tuturor categoriilor legitime de participanți. În vreme ce ei continuă să aibă o responsabilitate fiduciară față de interesele acționarilor, managerii din zilele noastre trebuie să găsească un echilibru între acestea și interesele concurente ale altor grupuri de participanți ca să asigure supraviețuirea pe termen lung a companiei, mai degrabă decât maximizarea profitului și promovarea intereselor unui singur grup.
Drept urmare, de vreme ce compania este obligată să respecte drepturile tuturor participanților, rezultă de la sine că, într-o anumită măsură, aceștia trebuie să poată participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afectează în mod substanțial bunăstarea și drepturile. Într-o formă ceva mai dezvoltată, Freeman susține democrația participativă, caracterizată prin faptul că fiecare corporație este condusă de un consiliu al participanților, ce acordă fiecărei categorii de stakeholders posibilitatea să influențeze și să controleze deciziile companiei.
El mai propune și ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatistă, care codifică și reglementează diferitele drepturi ale grupurilor de participanți.
Un astfel de model pare să fie mai dezvoltat în Europa decât în America, unde a luat naștere teoria participativă a firmei.
3.14 Gândirea participativă în context european
După cum am mai arătat, poziția dominantă a acționarilor în modelul de management al firmei nu a fost niciodată în Europa atât de accentuată ca în tradiția anglo-americană. Din acest motiv, în context european nu s-a simțit atât de pregnant nevoia unei deplasări de accent dinspre acționari către un cerc mai larg de stakeholders. În plus, dată fiind influența și chiar proprietatea statului, care joacă încă un rol considerabil în țările europene, unul dintre „acționarii” majoritari reprezintă automat o mare varietate de „participanți”; în consecință, drepturile acelor grupuri sociale care nu au relații contractuale cu firmele sunt bine reprezentate și apărate prin reglementări statale atât în țări occidentale bine dezvoltate, precum Franța, Germania sau Italia, cât și în țările din Est, unde marile unități economice aflate în proprietate de stat continuă să fie conduse avându-se în vedere tot felul de interese sociale, adesea în pofida criteriilor de eficiență strict economică.
Într-un anumit sens, se poate spune că, deși terminologia teoriei participative este relativ recentă în Europa, principiile sale generale au fost aplicate de multă vreme. Crane și Matten oferă două exemple în acest sens:
– viziunea lui Freeman asupra unei democrații participative sună ca o schiță a modelului german de relații industriale, unde în consiliile de administrație ale marilor societăți pe acțiuni o treime din membri (în unele ramuri chiar o jumătate din voturi) reprezintă salariații. Drept urmare, există o legislație care codifică un spectru larg de drepturi ale diferitelor categorii de participanți, interesați de activitatea firmelor. Chiar dacă se poate obiecta că în acest caz e vorba de o singură categorie de stakeholders, anume salariații, acest exemplu este reprezentativ pentru o orientare generală mai largă a corporațiilor din Europa față de grupurile de participanți. Crane și Matten omit să menționeze faptul că acest minunat sistem german, la care se referă cu entuziasm, generează multiple probleme și dificultăți firmelor germane, a căror competitivitate are mult de suferit din cauza frânelor puse de revendicările salariților, ale căror interese și puteri decizionale fac din Germania un stat-problemă în cadrul UE, cu deficite bugetare mult peste normele europene și în care guvernanții au mari dificultăți în a modifica o generoasă, dar o ineficientă legislație din punct de vedere economic;
– la începutul anilor 1990, Olanda a introdus instrumentul „convențiilor” în legislația privind protecția mediului. Urmărind să diminueze impactul negativ al industriei asupra mediului, guvernul olandez a fixat anumite obiective în treisprezece sectoare de activitate, lăsând ca responsabilitatea realizării lor să cadă în seama auto-reglementării firmelor din sectoarele respective. Companiile au fost tratate de către guvern ca parteneri și nu ca factori supuși unor standarde impuse de legislație. Firmele astfel responsabilizate au inițiat un amplu și îndelungat proces de negociere cu diverși parteneri sociali spre a găsi soluții, satisfăcătoare pentru toți, ale problemelor pe care le aveau de rezolvat. În ultima secțiune vom trata mai detaliat obligațiile corporațiilor față de unele categorii de stakeholders. Aici este important să subliniem că există nu numai diferite modalități de implementare a teoriei participative, ci și mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson și Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:
– Teoria participativă normativă urmărește să argumenteze motivele pentru care corporațiile ar trebui să țină seama de interesele diferitelor categorii de participanți;
– Teoria participativă descriptivă încearcă să stabilească dacă și cum corporațiile țin seama efectiv de interesele participanților;
– Teoria participativă instrumentală își propune să răspundă la întrebarea dacă este benefic pentru corporații să țină seama de interesele grupurilor de stakeholders. După cele spuse până aici, se pare că primele două argumente ale lui Friedman împotriva ideii că organizațiile comerciale ar trebui și ar putea să își asume responsabilități sociale sunt întâmpinate de contra-argumente de luat în seamă – ceea ce, în opinia mea, nu înseamnă că acestea din urmă sunt cu totul
probatorii, putând scoate din discuție în mod definitiv abordarea clasic-liberală care continuă să se inspire din viziunea lui Friedman. Ar trebui să dea de gândit faptul că, deși intelectualii cu înclinații leftiste din Europa se flatează cu superioritatea morală (presupusă) a gândirii lor, pur academice, despre managementul firmei, căzând în admirația extatică a „democrației participative” din capitalismul european, corporațiile europene nu se pot măsura în proporții și dinamism cu cele americane, iar marile mișcări revendicative cu motivație economico-socială sunt frecvente nu în SUA, ci în Europa. Iar ideea că nevoile diferitelor grupuri sociale nu sunt satisfăcute prin generozitatea interesată și capricioasă a marilor companii, așa cum se întâmplă în America, ci prin grija statului de a redistribui prin politici fiscale avuția socială, îngrijindu-se de educație, sănătate, protecția mediului etc. este umbrită de recunoașterea generală a faptului că, datorită corupției și incompetenței, statul este un prost și ineficient administrator al resurselor bugetare. ,
În pofida unor țâfnoase prejudecăți ale europenilor, nu există nici un argument care să susțină superioritatea universităților și unităților de cercetare științifică din UE față de cele americane și nimeni nu poate susține cu argumente valide că sistemele de sănătate sau protecția mediului ar funcționa mai bine în Europa decât în Statele Unite.
Cel mai semnificativ rămâne faptul că însăși discuția teoretică privind noi forme de responsabilitate socială și de management participativ al corporațiilor a fost lansată tot de către americani, europenilor revenindu-le satisfacția (destul de deplasată) de a constata faptul că ceea ce America teoretizează este de mult monedă curentă în Europa – fără a sesiza ori fără a recunoaște faptul că premisele presupusului „avans” practic al Europei trebuie căutate nu în dinamica economiei de piață și al societății democratice liberale, ci în sechelele unui stângism de sorginte marxistă sau ale unui populism generat de o lungă tradiție de oportunism politicianist.
Rămâne încă un aspect al argumentației lui Friedman, la care încă nu ne-am referit – problema răspunderii corporațiilor.
3.15 Răspunderea corporațiilor: firma ca actor „politic”
În concepția lui Friedman, corporațiile nu ar trebui să se implice în politici și programe sociale deoarece aceasta este o sarcină a guvernului; iar, întrucât managerii corporațiilor acționează mandatați de acționari și nu sunt aleși să reprezinte publicul, ei sunt răspunzători față de acționarii care i-au investit cu autoritate și nu față de public. Este important să precizăm ce se înțelege prin răspundere în acest context. Crane și Matten propun următoarea definiție: „răspunderea corporației se referă la faptul că o corporație trebuie să dea socoteală într-o formă sau alta de consecințele acțiunilor sale“
Negând asumarea unui rol social de către corporații, Friedman sugera că acestea ar trebui să se implice numai în activități comerciale, astfel încât ar trebui să fie și, de fapt, pot fi răspunzătoare numai față de acționarii lor.
Chiar dacă s-ar putea admite că acum trei decenii poziția lui Friedman era corectă, astăzi răspunderea corporațiilor este o problemă ceva mai complexă. Aceasta deoarece în pofida aparentei lor lipse de răspundere față de consecințele sociale ale activității lor, corporațiile au început să se implice din ce în ce mai activ în activități sociale, asumându-și de facto multe dintre funcțiile care înainte reveneau exclusiv statului. Firmele au început astfel să joace rolul de actori „politici”.
În anii 1980 și 1990, în Europa occidentală s-a manifestat o tendință tot mai marcantă de privatizare a multor funcții și procese politice anterior atribuite guvernanților. Două motive majore stau la baza acestui proces: eșecul guvernamental, pe de o parte; puterea și influența crescândă a corporațiilor, pe de altă parte.
Ambele cauze distribuie acestora o arie tot mai largă de responsabilități politice, fapt care dă naștere unei cereri sporite de răspundere a corporațiilor de felul în care își folosesc puterea.
3. 16 Eșecul guvernamental
În 1986 sociologul german Ulrich Beck a publicat o carte intitulată Risk Society, în care (împreună cu câțiva autori englezi, printre care filosoful Anthony Giddens) schițează o nouă viziune asupra societăților industriale de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului actual. El începe prin a descrie modul în care diferite amenințări ale supraviețuirii umanității încep să ocupe o poziție dominantă în sfera preocupărilor presante ale opiniei publice. Exemplele invocate sunt: riscul catastrofelor nucleare, riscul încălzirii globale, riscul agriculturii industriale și riscurile inerente dezvoltării unor noi tehnologii, precum ingineria genetică. În Europa, astfel de riscuri au intrat în mod dramatic în atenția conștiinței publice o dată cu experiența crucială a accidentului nuclear de la Cernobîl din 1986, urmată de criza bolii vacii nebune și alte catastrofe industriale.
În mod normal, acestea sunt probleme de care ar trebui să se ocupe guvernele și politicienii, prin emiterea de legi care să reglementeze astfel de fenomene și care să-i protejeze pe cetățeni. Aspectul cel mai dramatic în toate aceste situații îl constituie faptul că guvernele s-au dovedit incapabile în mare măsură să-și protejeze cetățenii; dimpotrivă, majoritatea acestor riscuri și catastrofe au avut loc fie afectând deopotrivă și pe guvernanți, fie – cum s-a întâmplat în cazul bolii vacii nebune – ca urmare a unor inițiative guvernamentale nefericite.
Toate aceste fapte îi fac pe Beck și pe Giddens să ajungă la concluzia că în societățile moderne se conturează o nouă problemă: chiar dacă, pe de o parte, oferă cetățenilor o abundență de bunuri și servicii, pe de altă parte, societățile moderne își confruntă cetățenii cu riscuri severe în ceea ce privește sănătatea, mediul și chiar supraviețuirea umanității pe planeta noastră. În același timp, constatăm că instituțiile politice ale societăților avansate nu sunt capabile să își apere cetățenii de toate aceste consecințe auto-impuse ale industrializării.
Există numeroase motive pentru care guvernele nu sunt în stare să își îndeplinească atribuțiile. Uneori, ele contribuie în prea mare măsură la apariția problemelor pentru a putea genera și soluții eficiente. Cel mai adesea, abordarea acestor probleme ar duce la schimbări radicale în stilul de viață al societăților moderne și la o scădere a nivelului de bunăstare – ceea ce politicienii se feresc să impună electoratului. Alteori, riscurile depășesc posibilitățile de intervenție ale unui singur guvern, așa cum demonstrează cazul Cernobîl sau efectul de seră. Beck vorbește în acest context despre o „iresponsabilitate organizată” și analizează alte modalități de înfruntare a acestor riscuri care au început să apară în consecință.
În mod special, Beck sugerează că în multe domenii politica nu mai este o sarcină ce cade exclusiv în seama politicienilor. În foarte multe chestiuni controversate de protecție a mediului, organizații nonguvernamentale (ONG) precum Greenpeace sau Friends of the Earth, precum și alte grupuri de protestatari s-au manifestat ca niște actori politici importanți. Beck vorbește despre o nouă arenă politică, pe care el o numește „subpolitică”. Prin ea, el înțelege acțiunile politice inițiate de actori aflați „sub” nivelul politicii guvernamentale tradiționale.
Merită din nou să ne referim aici la exemplul platformei marine Brent Spar a companiei Shell. Implicațiile incidentului arată că soluționarea politică a chestiunii nu a fost impusă de instituțiile politice (de vreme ce guvernul britanic și funcționarii UE din departamentul mediului s-au pronunțat explicit în favoarea forajelor marine de mare adâncime), ci de avertismentele Greenpeace și de boicotul consumatorilor europeni față de produsele companiei Shell. Această problemă a fost clar soluționată de către actori „subpolitici”.
Se pot găsi numeroase alte exemple care arată că, în multe privințe, guvernele și-au pierdut o parte din capacitatea lor tradițională de a soluționa problemele majore cu care se confruntă societățile moderne. Schimbarea de importanță majoră constă în faptul că, pe măsură ce se observă un stat tot mai slab, o dezvoltare paralelă provoacă o masivă creștere a puterii și influenței
corporațiilor.
3. 17 Creșterea puterii corporațiilor
Amploarea puterii pe care au acumulat-o marile corporații în ultimele decenii s-a bucurat de o crescândă atenție atât din partea mediului academic, cât și a opiniei publice. S-au văzut mari demonstrații de stradă împotriva creșterii puterii corporațiilor, precum și atacuri violente împotriva anumitor corporații, precum Shell sau McDonald’s. O serie de autori influenți au încercat să alerteze opinia publică asupra pericolelor pe care le implică puterea și influența nemăsurată a marilor corporații. Controversele sunt însă destul de aprinse, întrucât, pe de altă parte, alți autori susțin că, dimpotrivă, până și marile corporații multinaționale sunt destul de slabe și dependente de guvernele naționale.
Ideea centrală a pozițiilor critice este argumentul că, de-a lungul și de-a latul globului, viețile oamenilor sunt tot mai puțin controlate și modelate de guverne și tot mai mult controlate de corporații. Iată câteva dintre exemplele cel mai des invocate.
– Liberalizarea și dereglementarea piețelor și industriilor în timpul guvernărilor de centru-dreapta din anii 1980 și începutul anilor 1990 (precum „Thatcherism” sau „Reaganomics”) au acordat mai multă influență, libertate și spațiu decizional actorilor privați. Cu cât este mai puternică dominația pieții asupra vieții economice, cu atât mai slabe sunt intervenția și influența guvernamentală;
– În aceeași perioadă, a avut loc o uriașă privatizare a unor servicii publice majore și a unor companii din sectorul public. Industrii de calibru, precum media, telecomunicațiile, transporturile sau diferite utilități sunt acum dominate de actori privați;
– Majoritatea țărilor industrializate au de luptat, într-o măsură diferită, cu fenomenul șomajului. Deși guvernele sunt responsabile de soluționarea acestei probleme, ele au din ce în ce mai puțin posibilitatea de a influența proporțiile forței de muncă neocupate, atâta timp cât deciziile privind politica de angajare, de relocalizare sau concediere a forței de muncă sunt luate de către corporații;
– Globalizarea facilitează relocalizarea și dă companiilor posibilitatea de a antrena guvernele într-o adevărată „cursă către abis”; corporațiile au tendința de relocalizare către regiunile în care prețul forței de muncă este foarte scăzut, legislația privind condițiile de muncă și protecția mediului este foarte permisivă (ori nu se aplică decât sporadic și discriminatoriu), iar taxele și impozitele sunt infime
– Întrucât multe dintre riscurile pe care le creează societatea industrială sunt complexe și au bătaie lungă (adeseori dincolo de granițele unei singure țări), prevenirea și controlul lor ar solicita legi extrem de stufoase, foarte greu, dacă nu imposibil de implementat și de monitorizat. Din acest motiv, corporațiile au recurs din ce în ce mai frecvent la autoreglementarea activității lor. Mai multe proiecte legislative, recent schițate în UE, solicită companiilor și sectoarelor industriale să producă autoreglementări și să se implice benevol în soluționarea anumitor probleme globale, mai degrabă decât să le impună de sus anumite prescripții legale. Drept urmare, companiile sau corpurile organizate de interese își asumă din ce în ce mai mult rolul de actori politici în sfera problemelor sociale sau de mediu.
Problema centrală pe care o ridică aceste tendințe e cât se poate de vizibilă: ideea de democrație este aceea de a da oamenilor posibilitatea de a controla condițiile de bază ale vieții lor și de a alege acele politici pe care ei le consideră dezirabile. Cum însă multe dintre deciziile de importanță vitală pentru societate nu mai sunt luate de către guverne (și, ca atare, indirect de către cetățenii care le-au ales să îi reprezinte), ci de către corporații (care nu sunt supuse alegerii democratice), problema răspunderii democratice capătă o importanță crucială.
3. 18 Problema răspunderii democratice
Întrebarea esențială este cine controlează corporațiile și față de cine sunt ele răspunzătoare. Adepții lui Friedman acceptă ca pe un dat inexorabil faptul că organizațiile comerciale sunt răspunzătoare numai față de acționarii lor și, în ceea ce privește legalitatea activității lor, față de instituțiile politice și administrative din țările în care fac afaceri. Există însă și argumente solide în sprijinul ideii că, de vreme ce corporațiile influențează și modelează acum mare parte din viața publică și privată din societățile moderne, astfel încât se manifestă ca actori politici, ar trebui ca organizațiile comerciale să fie în mai mare măsură răspunzătoare față de societate.
Un argument este acela că, dată fiind puterea marilor corporații, alegerea individuală a consumatorului (pro sau contra anumitor produse) are mai multă putere decât alegerea unui candidat politic la urne. Alegerile consumatorilor sunt
considerate de către unii autori ca niște „voturi la cumpărături”, care permit controlul social al corporațiilor. Numai că aceste voturi au o putere foarte limitată. Nu există garanții că opțiunile sociale ale individului se vor reflecta fidel în opțiunile sale de consumator și nici că aceste opțiuni sociale vor fi sesizate, cu atât mai puțin luate în calcul, de către corporații. În fond, pe lângă faptul că marile firme dețin o superioritate colosală față de consumatorul individual, consumatorii sunt nevoiți să își exprime votul numai față de ceea ce le oferă piața. Și mai importantă este observația că masele de consumatori reprezintă numai una dintre numeroasele categorii de stakeholders față de care corporațiile ar trebui să fie răspunzătoare.
Se ridică astfel problema cum să fie determinate corporațiile să fie răspunzătoare în cât mai mare măsură față de cele mai reprezentative categorii de participanți. O serie de autori au examinat posibilitatea unui audit al corporațiilor privind performanța lor socială, etică și de protecție a mediului, utilizându-se noi proceduri de evaluare pe baza unor rapoarte periodice ale firmelor. Alți autori au explorat modalități noi de dialog între corporații și diferite grupuri semnificative de participanți. Problema cheie în găsirea unor forme eficiente de creștere a răspunderii corporațiilor față de societate este legată de vizibilitatea activității și performanței sociale a corporațiilor. Termenul cel mai des folosit este acela de transparență.
Chiar dacă transparența poate fi legată de orice aspect din activitatea unei corporații, cererile de transparență sunt îndreptate în primul rând către laturile sociale, în opoziție cu cele comerciale ale performanței unei companii, dat fiind faptul că, în mod tradițional, corporațiile au pretins că mare parte dintre datele lor comerciale sunt confidențiale. Dar este evident că multe dintre aspectele sociale nu pot fi prea lesne separate de deciziile comerciale. De exemplu, multă vreme firma Nike a susținut că identitatea și locația furnizorilor săi nu pot fi dezvăluite pentru că reprezintă informații sensibile, de care competitorii ar putea să profite. Cu toate acestea, dubii și îngrijorări legate de condițiile de lucru în fabricile firmei au dus la cereri tot mai insistente ca Nike să facă publice aceste informații, ceea ce, măcar în parte, compania a acceptat să facă. La fel, producătorii și distribuitorii de automobile, CD-uri și alte produse de acest gen au ținut multă vreme secrete costurile de producție. Ca urmare a unor acuzații tot mai vehemente de exploatare venite din partea consumatorilor, firmele din aceste industrii au fost supuse la mari presiuni și au fost nevoite să facă prețurile lor de producție ceva mai transparente.
Este limpede că este necesară o definiție cât mai largă a noțiunii de transparență. După Crane & Matten, „transparența este gradul în care deciziile, politicile, activitățile și impactele corporațiilor sunt declarate și făcute vizibile grupurilor relevante de participanți”. Tonul dominant al revendicărilor care solicită o mai mare răspundere și transparență a corporațiilor, elocvent ilustrate de protestele violente împotriva globalizării, a corporațiilor multinaționale și a instituțiilor cheie ale globalizării, precum FMI sau Banca Mondială, sugerează că aceste tendințe vor face ca, nu peste mult timp, răspunderea și transparența corporațiilor să nu mai fie opționale. Tot mai mult ele sunt privite ca necesități, nu numai din punct de vedere normativ, ci și avându-se în vedere aspectele practice ale modului eficient de a face afaceri și de a menține legitimitatea publică a firmelor.
CAP IV: Relevanța globalizării pentru etica în afaceri
Definită în primul rând ca deteritorializare a activităților economice, globalizarea este deosebit de relevantă în etica afacerilor, cel puțin sub trei aspecte – cele de ordin cultural, legal și cele legate de răspunderea corporațiilor care operează pe piețele internaționale.
4.1. Aspecte culturale
Pe măsură ce afacerile sunt tot mai puțin fixate într-un anumit perimetru, corporațiile se implică din ce în ce mai activ pe piețele din alte țări și de pe alte continente, fiind brusc confruntate cu cerințe etice noi și diverse, uneori chiar contradictorii. Valorile morale consacrate pe piețele de „acasă” pot fi puse în discuție de îndată ce o corporație pătrunde pe piețele străine. De exemplu, atitudinile din Europa față de diversitatea rasială și față de cele două sexe sunt foarte diferite de cele din țările Orientului Mijlociu. De asemenea, în vreme ce europenii consideră munca minorilor ca fiind cu totul imorală, unele țări asiatice privesc această chestiune cu mult mai multă moderație.
Dar astfel de diferențe nu apar numaidecât la contactul dintre culturi și civilizații profund diferite. Iată un caz extrem de semnificativ și totodată amuzant, relatat de Crane și Matten. La începutul anilor 1990 și imediat după 2000, firma și rețeaua comercială de îmbrăcăminte din Marea Britanie numită French Connection a înregistrat un succes comercial cu totul remarcabil pe piața destul de pretențioasă din Anglia. După cum afirmă Steven Matts, fondator și CEO în cadrul firmei, un factor-cheie al succesului l-a constituit campania publicitară agresivă, în centrul căreia s-a situat acronimul fcuk. Conotațiile indecente ale sloganurilor publicitare conținând acronimul în cauză s-au dovedit a fi extrem de incitante pentru publicul țintă – tineri și adolescenți, iar criticile severe pe care firma le-a suportat din partea Advertising Standards Authority din Marea Britanie nu au făcut decât să propulseze în conștiința publicului imaginea „obraznică” a firmei. În 2001, French Connection și-a extins gama de produse în domeniul cosmeticelor și al băuturilor alcoolice; ba chiar a trecut la un alt nivel de mărime, intrând pe piețele internaționale.
Una dintre țintele principale ale firmei a fost piața din Statele Unite. Urmărind să consolideze un brand global, French Connection a recurs la același gen de campanie publicitară care i-a adus succesul în Marea Britanie, dar s-a confruntat cu multe probleme. Chiar și în mari orașe, ceva mai libertine, precum New York, San Francisco sau Los Angeles, campaniile fcuk au stârnit valuri de indignare. De exemplu, șoferii de taxi din New York au refuzat să își tapeteze mașinile cu nerușinatul logo al firmei engleze – reacționând la fel ca și șoferii de
autobuz din Singapore când li s-a cerut să își lipească pe mașini cele patru litere
în alb și negru. În SUA, controversa a fost amplificată de faptul că mulți utilizatori americani de Internet folosesc acronimul fcuk în locul cuvântului de ocară atunci când doresc să-l introducă în mesajele de e-mail, pentru a evita filtrele de protecție împotriva obscenităților. Deși englezii și americanii nu fac parte câtuși de puțin din spații culturale diferite, există totuși diferențe semnificative de care cei de la French Connection nu au ținut seama. Pe de o parte, americanii sunt foarte preocupați în ultima vreme de eliminarea violenței, a nudității și a obscenității din spațiul public, cultivând, cu un devotament ridicol în ochii europenilor, „limbajul politic corect”. Pe de altă parte, spre deosebire de Marea Britanie, unde există o singură autoritate ce reglementează la nivel național normele decenței publicitare, în SUA autoritățile locale, foarte diferite sub aspectul toleranței, joacă un rol extrem de important în reglementarea și în cenzurarea materialelor de advertising.
După ce s-a confruntat cu neașteptate greutăți, în cele din urmă French Connection a trebuit să renunțe la stilul său publicitar în cea mai mare parte, păstrându-și reclamele fcuk numai pe postul MTV, aproape în exclusivitate orientat către publicul tânăr, mare amator de teribilisme și obscenități.
Astfel de probleme pot să apară pentru că, în vreme ce globalizarea duce la deteritorializarea unor procese și activități economice, în multe cazuri persistă o strânsă relație între cultura locală, din care fac parte și valorile morale, și o anumită arie geografică. De exemplu, majoritatea europenilor dezaprobă pedeapsa capitală, pe când mulți americani o consideră acceptabilă. Femeile pot sta la soare topless pe majoritatea plajelor din Europa, pe când în unele state americane pot fi amendate pentru indecență, iar în Pakistan ar fi probabil lapidate. Iată una dintre contradicțiile globalizării: pe de o parte, globalizarea face ca diferențele regionale să-și piardă importanța, încurajând apariția și răspândirea unei „culturi globale” uniforme. Pe de altă parte, erodând distanțele geografice care separau înainte culturile și civilizațiile, globalizarea scoate în evidență diferențele economice, politice și culturale dintre ele, făcându-le adeseori să se confrunte.
4.2. Aspecte legale
Problemele de ordin juridic apar datorită faptului că, pe măsură ce tranzacțiile economice își pierd legătura cu un anumit teritoriu statal, ele scapă din ce în ce mai mult controlului exercitat de către guvernele statelor respective. Legile unui stat național se aplică doar pe teritoriul statului în cauză. De îndată ce o companie părăsește teritoriul țării sale de origine și își mută activele, să spunem, într-o țară din Lumea a Treia, cadrul legal în care activează este cu totul diferit. În consecință, managerii nu se mai pot baza în exclusivitate pe legislație atunci când trebuie să evalueze corectitudinea deciziilor lor. Întrucât, după cum spuneam, etica afacerilor începe acolo unde legea se sfârșește, deteritorializarea sporește nevoia de principii etice în afaceri, tocmai fiindcă activitățile economice nu se mai află sub controlul guvernului național. De exemplu, piețele financiare globale sunt în afara oricărui control al oricărui guvern național, iar lupta constantă a guvernelor împotriva unor probleme precum pornografia juvenilă pe Internet arată enormele dificultăți pe care le implică aplicarea unor reglementări juridice naționale în spații deteritorializate.
4.3. Răspunderea corporațiilor
O scurtă privire mai atentă asupra activităților globale ne arată cu destulă ușurință că marile corporații sunt actorii ce domină scena globală. Multinaționalele au în posesia lor principalele canale mediatice, care determină în mare măsură modul nostru de informare și de divertisment; ele furnizează produsele globale; ele plătesc salariile unui număr imens de angajați și tot ele plătesc (direct sau indirect) mare parte din taxele și impozitele care permit guvernelor să funcționeze. În consecință, s-ar putea spune că multinaționalele sunt mai puternice decât multe dintre guvernele lumii. De pildă, PIB-ul Danemarcei este aproximativ egal cu încasările companiei General Motors. Numai că, în timp ce guvernul Danemarcei trebuie să răspundă în fața danezilor și trebuie să se supună în mod regulat „examenului” electoral, managerii de la General Motors sunt, din punct de vedere formal, răspunzători numai față de un relativ mic număr de oameni care dețin acțiuni ale companiei. Grupurile mult mai numeroase de oameni din SUA, Brazilia sau Germania, care depind în mod direct de deciziile investiționale ale companiei General Motors, nu exercită nici o influență asupra firmei și, spre deosebire de un guvern național sau regional, compania americană nu este, în principiu, răspunzătoare față de aceste grupuri.
Prin urmare, cu cât activitățile economice sunt mai deteritorializate, cu atât mai puțin pot fi controlate de către guvernele statelor naționale și cu atât mai puțin sunt supuse controlului democratic al celor pe care îi afectează. Iată de ce solicitarea unei răspunderi democratice a corporațiilor multinaționale devine din ce în ce mai zgomotoasă în ultimii ani, fiind asociată protestelor antiglobalizare. Crane și Matten ne oferă un tablou sintetic al efectelor globalizării asupra mai tuturor grupurilor de stakeholders
Multiplul impact al globalizării asupra diferitelor grupuri de stakeholders.
Stakeholders – Impacte ale globalizării
Acționari Lipsa de reglementare a piețelor globale de
capital, care conduce la riscuri și instabilitate
financiară.
Angajați Corporațiile își delocalizează unitățile
productive în țările în curs de dezvoltare cu
scopul de a reduce costurile pe piața globală;
aici găsesc suficiente condiții pentru
exploatarea unor angajați cu alt profil cultural
și cu valori morale divergente.
Consumatori Produsele globale sunt ținta reproșurilor de
imperialism cultural și de occidentalizare
forțată. Consumatorii vulnerabili din țările în
curs de dezvoltare sunt expuși exploatării de
către corporațiile multinaționale.
Furnizori și competitori Furnizorii din țările în curs de dezvoltare
trebuie să suporte reglementările impuse de
corporațiile multinaționale prin
managementul rețelelor de aprovizionare.
Micii competitori indigeni sunt expuși
confruntării cu adversari mult mai potenți.
Societatea civilă Activitățile economice globale pun
(grupuri de presiune, corporațiile în directă interacțiune cu diferite
ONG-uri, comunități comunități locale, fiind posibilă erodarea
locale) stilurilor tradiționale de viață din comunitățile
respective. Iau ființă grupuri active de
presiune, care își propun să monitorizeze și să
expună oprobiului public corporațiile ce
activează în țări ale căror guverne sunt slabe
și tolerante.
Guvernele Globalizarea slăbește guvernele naționale și
și reglementările legale sporește responsabilitatea corporațiilor în
ceea ce privește locurile de muncă, nivelul de
trai, protecția mediului, respectarea anumitor
criterii etice etc.
4.4. Implicații ale sustenabilității în etica afacerilor
Dat fiind acest spectru lărgit de expectații față de lumea afacerilor, pe care îl definește triplul bilanț al sustenabilității, se pot discerne clare implicații asupra eticii în afaceri. Problemele de natură etică, precum închiderea unor fabrici, tehnicile de marketing dubioase ori poluarea industrială, solicită considerarea unei mari varietăți de aspecte. Totuși, atingerea sustenabilității în fiecare din cele trei domenii și, cu atât mai mult, în toate deodată, rămâne deocamdată un vis îndepărtat. Trebuie să recunoaștem că nu putem fi siguri de existența unor produse sau a unor întregi industrii sustenabile în sensul deplin al termenului. Totuși, în contextul promovării tot mai susținute a conceptului de sustenabilitate de către instituțiile guvernamentale, marile corporații, ONG-uri și mediile academice, este posibil și important să evaluăm practicile de etică în afaceri măcar din perspectiva potențialului lor de a contribui la creșterea sustenabilității. După cum precizează Elkington, triplul bilanț se referă mai puțin la anumite tehnici de contabilizare și estimare cantitativă a performanțelor realizate pe cele trei dimensiuni și mai mult are în vedere revoluționarea modului în care companiile gândesc și acționează în afaceri, ținând seama de interesele pe termen lung ale unor categorii largi și diverse de stakeholders, de pe poziția unei abordări holiste a mediului economic, social și natural, în timp și spațiu.
CAP 5: AFACERI ȘI ACȚIONARI
În această ultimă secțiune vom încerca să privim ceva mai îndeaproape unele dintre problemele specifice de etica afacerilor, probleme legate de responsabilitățile și drepturile morale ale unor anumite categorii de stakeholders. De îndată vom sesiza faptul că diferențele de opinii privind natura și scopul intrinsec al afacerilor, pe care am încercat să le analizăm în secțiunea precedentă, își pun amprenta asupra modului de problematizare și soluționare a chestiunilor mai intens focalizate.
În țările capitaliste avansate, disputa la nivel de principiu în ceea ce privește drepturile și responsabilitățile morale ale acționarilor pune față în față două abordări în bună măsură antagonice. Adepții conservatori ai doctrinei liberalismului economic susțin că factorii executivi ai unei corporații sunt răspunzători exclusiv față de acționari, de vreme ce aceștia sunt proprietarii companiei la capitalizarea căreia au contribuit cumpărând acțiuni, cu scopul subînțeles de a câștiga – fie sub forma unor dividente din profitul companiei, fie prin eventuala vânzare la bursă a acțiunilor pe care le dețin la o cotație superioară.
În această viziune, între acționari și alte categorii de participanți la jocul economic (shareholders și stakeholders) se stabilește o netă asimetrie, dacă nu chiar o diferență calitativă: conducătorii unei corporații au obligația profesională și datoria morală de a proteja și de a face rentabile investițiile acționarilor, ale căror interese dictează politica firmei. Interesele diferitelor grupuri de participanți pot fi avute și ele în vedere, dar nu pentru că executivii unei corporații ar avea vreo obligație față de ele, ci numai întrucât considerarea acestor interese ale diverselor categorii de stakeholders poate fi benefică pentru ceea ce urmăresc acționarii: creșterea pe termen lung a valorii investiției lor.
Dimpotrivă, adepții „capitalismului cu față umană”, încorsetat de tot mai numeroasele și pretențioasele „responsabilități sociale” ale corporațiilor, susțin că acționarii (engl. shareholders) nu sunt decât o categorie de participanți (engl. stakeholders) printre altele, iar scopul primordial al companiilor nu este acela de a-i „îndopa” pe acționari cu profituri cât mai mari, ci acela de a le oferi, eventual și lor, câte ceva după ce, mai întâi, conducătorii executivi ai corporațiilor s-au preocupat de satisfacerea intereselor consumatorilor, angajaților, furnizorilor și creditorilor, ale comunităților locale, ale statului și, firește, de protecția mediului înconjurător sau de eradicarea sărăciei și a inegalității din întreaga lume. Și din acest punct de vedere se conturează o asimetrie, ceva mai puțin accentuată, însă destul de șocantă: pentru ideologii cu vederi de stânga, acționarii sunt într-adevăr o categorie specială de participanți, dar nu pentru că ar avea mai multe drepturi decât celelalte grupuri de stakeholders, ci pentru că lor le revin mai multe responsabilități sociale și morale decât celorlalți.
Indiferent de care parte s-ar situa, toți cei care se preocupă de analiza teoretică a drepturilor și responsabilităților etice ale acționarilor sunt măcar într-o privință de acord: fie în virtutea unor drepturi exclusive, fie datorită unui plus de responsabilitate morală, acționarii sunt cea mai importantă categorie socială implicată în economia de piață și, ca atare, orice discuție în detaliu a problemelor de etică în afaceri trebuie să înceapă cu ei.
Dacă avem însă în vedere starea prezentă a economiei românești, pe care – din considerente politice – Comisia UE a gratulat-o recent cu calificativul de „economie de piață funcțională”, abia dacă ar trebui să menționăm în treacăt, ca pe o curiozitate exotică, problematica etică a acționarilor. În România există, în prezent, un număr apreciabil de societăți pe acțiuni, de toate tipurile: cu capital privat integral românesc, integral străin sau ca asocieri de întreprinzători autohtoni și din afară, precum și societăți mixte, cu participația statului român, ca acționar fie majoritar, fie minoritar. Dar nu lista nominală a societăților pe acțiuni din țara noastră ne plasează, din mai toate punctele de vedere, într-un capitalism de secol XIX, ci ponderea corporațiilor în economia națională, forța financiară și competitivitatea lor pe piața internă și pe cea globală și, mai ales, tipul de „acționariat”. Exceptând filialele din România a companiilor multinaționale, societățile pe acțiuni românești înființate în perioada de tranziție la economia de piață sunt, în imensa lor majoritate, firme de familie sau de clan, având câteva caracteristici care amintesc de stadiile timpurii ale corporațiilor capitaliste.
Numărul acționarilor este extrem de restrâns, grupând câțiva asociați, de multe ori înrudiți îndeaproape, cu un acționar principal care deține o supremație zdrobitoare asupra celorlalți – unii dintre aceștia având o participație mai degrabă simbolică.
Totodată, acționarul principal deține și funcții executive la cel mai înalt nivel, fiind, deopotrivă, patron, manager și director general. Din acest punct de vedere, capitaliștii noștri de astăzi amintesc – păstrând proporțiile – de americanii Rockefeler și Ford, Carnegie și Guggenheim, de englezii Whitebread sau Cadbury, de germanii Thyssen și Krupp sau de Malaxa și Mociorniță de la noi în perioada interbelică. De la unul dintre acești mari precursori clasici ai capitalismului mondial, „acționarii” noștri au învățat replica celebră „Nu mă întrebați cum am făcut primul milion de dolari” (sau prima sută de milioane, pentru că, între timp, valoarea banilor s-a schimbat). Nu i-a învățat însă nimeni să creeze un păienjeniș de participații pur nominale sau fictive ale unor membri de familie, numai spre a-și ascunde adevărata avere și pentru a ocoli prin astfel de artificii puerile conflictul de interese și pentru a se eschiva de la achitarea obligațiilor fiscale, și nici să reinvestească cu cap fiecare leu din profituri, lăsând la coada priorităților achiziția neproductivă a unor bunuri și servicii de lux, care nu aduc decât un eventual profit de imagine, dar în nici un caz profituri economice.
Înapoierea investitorilor români în comparație cu cei din țările cu adevărat capitaliste dezvoltate se vede în mod izbitor pe piața de capital. În vreme ce marile corporații cotate la marile burse din lume sunt capitalizate prin participarea unui număr imens de mari și mici investitori, ale căror milioane de tranzacții zilnice fac ca proprietatea asupra acestor corporații să fie fluidă și difuză, fiind direct corelată cu performanțele lor economice, în România sunt, deocamdată, cotate la o bursă ridicol de anemică și de amorțită doar câteva companii de oarecare interes pentru un număr infim de investitori privați sau instituționali. Cât despre milioanele de „cuponari” de după 1990 sau „acționarii” făcuți prin faimoasa „metodă MEBO” e mai bine să nu discutăm, pentru că aceste „fenomene” foarte social-democrate intră de minune la capitolul originalității românești în materie de capitalism – termen intrat, de altminteri, cu mare greutate și după îndelungi ezitări în vocabularul „clasei noastre politice” și al masei de electori.
Cu gândul la un viitor dezirabil, deși încă incert, și cu speranța că acest viitor nu va întârzia prea mult să devină vizibil și în economia românească, voi da și eu Cezarului ce este al Cezarului în etica afacerilor și mă voi referi în continuare la problemele și dilemele morale ale acționarilor, mici și mari, din țările capitaliste avansate.
5.1 Acționari și manageri
Schimbarea esențială pe care economia actuală de piață o aduce față de capitalismul clasic ține de proprietatea asupra capitalului. Constituțiile statelor cu tradiție democratică au consacrat de mult dreptul asupra proprietății ca pe un drept fundamental al omului și al cetățeanului. În cea mai simplă reprezentare cu putință, avem în vedere dreptul individului de a dispune după cum dorește de bunurile care îi aparțin în proprietate exclusivă. Dacă am o casă, pot să locuiesc în ea, să o închiriez ori să o vând; pot să o reamenajez, să o las în paragină ori pur și simplu să o demolez. După același mod de reprezentare, dacă dețin ca unic proprietar o întreprindere comercială pot să iau orice decizie economică în privința ei (desigur, conform unor proceduri legale): pot să o extind, să-i modific obiectul de activitate, să o vând parțial sau în totalitate; pot să angajez ori să concediez pe cine doresc, pot decide asupra utilizării profitului – dacă să fie reinvestit ori cheltuit ca venituri etc. Când vine însă vorba despre proprietatea asupra corporațiilor aflate, ca societăți pe acțiuni, în proprietatea „capitalului public”, apar câteva diferențe extrem de importante, a căror amplitudine modifică radical atât drepturile, cât și responsabilitățile etice ale acționarilor:
– Localizarea controlului. Societatea încorporată nu se mai află în controlul direct al proprietarilor, care nu mai pot lua decizii economice după cum doresc. Funcțiile de conducere sunt deținute de către directori, consilii de administrație sau alte instanțe executive.
Acționarii nu mai dețin, în cel mai bun caz, decât un control indirect și impersonal asupra „proprietății” lor;
– Fragmentarea proprietății. O mare corporație are atât de mulți acționari, încât nici unul dintre ei nu se mai poate considera drept proprietar al companiei, în sensul în care instalatorul sau mecanicul auto de peste drum se consideră patron al micii sale firme;
– Diviziunea funcțiilor și a intereselor. Acționarii marilor companii au interese care nu coincid întotdeauna și inevitabil cu interesele celor care le conduc. Acționarii pot urmări în primul rând profitul, pe când managerii pot fi mai degrabă interesați de dezvoltarea și creșterea companiei. De fapt, un acționar nu are nici o sarcină sau vreo responsabilitate reală față de firma al cărei „proprietar” este, afară de păstrarea unei bucăți de hârtie care îi conferă un titlu de proprietate asupra unei părți din capitalul firmei.
Dată fiind această relație oarecum modificată dintre acționarii și directorii corporațiilor, putem descoperi cu ușurință consecințele acestui nou tip de relație. Evident, prima grijă a acționarilor este aceea de a-și apăra dreptul de proprietate care, în context, le conferă anumite drepturi speciale:
• Dreptul de a-și vinde stocul de acțiuni;
• Dreptul de a vota în adunarea generală a acționarilor;
• Dreptul la a deține anumite informații despre companie;
• Dreptul de a-i acționa în justiție pe manageri pentru o (presupusă) conduită incorectă;
• Anumite drepturi reziduale în cazul lichidării companiei.
Este important să menționăm că printre aceste drepturi nu găsim dreptul acționarilor la o anumită cotă din profit sau la o sumă garantată în dividende.
Aceste aspecte depind, în primă instanță, de eforturile și de priceperea managerilor dar, în ultimă instanță – chiar în cazul în care compania este profitabilă – depind de decizia celorlalți acționari din adunarea generală. Managerii au datoria de a conduce compania în interesul acționarilor.
Această obligație generală se subîmparte în mai multe obligații specifice:
– Obligația de a acționa în beneficiul companiei. Această obligație poate fi definită atât din perspectiva performanței financiare pe termen scurt, cât și din perspectiva supraviețuirii pe termen lung a companiei. În principiu, acționarii decid la care nivel de performanță vor să se situeze compania; cu toate acestea, managerii au o marjă de manevră destul de largă în ceea ce privește implementarea deciziei strategice luate de AGA;
– Obligația de competență și seriozitate. Se așteaptă din partea managerilor ca aceștia să conducă firma cu profesionalism și eficiență;
– Obligația de diligență. Aceasta este o datorie de ordin cât se poate de general, care se referă la un angajament deplin al managerilor față de interesele și activitatea companiei. În virtutea acestei îndatoriri, managerii sunt presați de acționari să investească toate eforturile de care sunt capabili în succesul firmei.
Se poate observa că îndatoririle managerilor sunt definite în termeni destul de generali. În fond, principala misiune a unui manager este aceea de a administra proprietatea acționarilor în interesul acestora. Aceasta presupune atât de multe aspecte încât cu greu ar putea fi rigid reglementate obligațiile conducerii executive.
Care produse, strategii, tehnologii sau care proiecte de investiții garantează succesul comercial al corporației? Acestea sunt întrebări dificile chiar și pentru cei care cunosc bine toate dedesubturile unei companii, darămite pentru un acționar care știe foarte puțin despre specificul produselor, piețelor sau competitorilor companiei. Relația dintre acționari și corporație este, așadar, definită prin câteva drepturi destul de restrânse, dar precis definite ale acționarilor și printr-o serie de îndatoriri foarte cuprinzătoare, însă vag definite ale managerilor. Nu e de mirare că acest raport dă naștere unor tensiuni, neînțelegeri sau chiar conflicte de interese între masa acționarilor și grupul restrâns cu atribuții executive, aflat la conducerea corporației.
Câteva scandaluri relativ recente din presa internațională ilustrează divergența de interese dintre acționari și manageri:
– În noiembrie 2002 a ieșit la iveală faptul că Jean-Pierre Garnier, directorul francez al gigantului farmaceutic GlaxoSmithKline (GSK) din Marea Britanie solicitase o creștere a salariului său la 7 milioane de lire sterline, deși compania înregistrase în acel an cele mai slabe performanțe, iar valoarea acțiunilor sale scăzuse dramatic. Se pune firesc întrebarea de ce acționarii au acceptat chiar ideea de a delibera asupra unor pretenții atât de inoportune?
– Ceva mai devreme, tot în 2002, s-a aflat că Percy Bernevik, președintele comitetului supervizor al conglomeratului elvețiano-suedez ABB, încasase drepturi bănești în valoare de 40 milioane de euro. Numai după o serie proteste extrem de vehemente Bernevik a acceptat să restituie acei bani. Dar cum a putut să-i solicite și să i se și acorde inițial?
– Când Jürgen Schrempp, președintele lui Daimler-Chrysler, a realizat fuziunea dintre cei doi mari producători de automobile, cu scopul de a crea un nou jucător major pe piața auto, el a declarat că este autorul unei „fuziuni între egali”. După un an, când s-a aflat că firma Chrysler se confrunta cu grave dificultăți financiare, Schrempp a dezvăluit într-un interviu din Financial Times că nu intenționase nici o clipă să considere compania americană drept egală cu faimosul producător german al automobilelor Mercedes, ci urmărise doar o lovitură de imagine, înghițind o corporație americană. De ce acționarii principali de la Chrysler au aflat abia după un an că fuseseră înșelați de partenerul lor german?
Între acționari și manageri se stabilește pe baze contractuale, destul de imperfect definite, o relație de reprezentare: în calitate de „titulari”, acționarii îi desemnează pe manageri în calitate de „agenți” să acționeze în interesul lor. Acest tip de relație creează premisele următoarelor două caracteristici ale raporturilor dintre acționari și executivi:
– Între acționari și manageri există un conflict de interese inerent. Primii doresc profituri și creșterea valorii acțiunilor pe care le dețin, ceea ce solicită mari eforturi din partea managerilor, pentru salarii cât mai scăzute. Managerii urmăresc să obțină salarii cât mai mari și pot fi mai interesați de putere și prestigiu, în detrimentul valorii acționarilor. De exemplu, este extrem de nesigur că prin fuziuni și achiziții acționarii au de câștigat; de multe ori, valoarea acțiunilor are de suferit. De ce totuși managerii sunt ahtiați după cât mai multe contopiri de firme, care să-i pună în fruntea unor corporații enorme?
– „Titularul” posedă cunoștințe limitate despre competența, acțiunile și scopurile „agentului”, ceea ce creează o asimetrie informațională între parteneri, de natură să explice scandalurile mediatice mai sus menționate.
Conflictul de interese și asimetria informațională dintre acționari și manageri generează o serie de dileme etice pentru fiecare din cele două categorii, legate atât de relațiile dintre ele, cât și de abordarea de pe poziții distincte ale raporturilor dintre fiecare grup și celelalte categorii de stakeholders. Natura acestor dileme diferă însă în funcție de modelul dominant de conducere a corporațiilor.
Două modele de implicare a acționarilor în capitalizarea corporațiilor Rolul acționarilor în conducerea corporațiilor diferă semnificativ în spațiul țărilor capitaliste dezvoltate, în funcție de coordonatele de bază ale modelului de capitalism pe care îl adoptă fiecare dintre ele. Teoreticienii disting, pe de o parte, modelul anglo-saxon, dominant în Statele Unite, Australia și, în Europa, Marea Britanie și Irlanda și modelul european continental, pe de altă parte. (În context vom face abstracție de modelul asiatic, ilustrat cel mai viguros de Japonia, în a cărei viață economică și socială apar unele particularități foarte accentuate, ce își pun o amprentă puternică și asupra abordării, de dată mult mai recentă în spațiul asiatic, a eticii în afaceri.) Dihotomia este, firește, o simplificare ce nu trebuie absolutizată, căci nici unul dintre cele două modele nu este „pur”; pe de altă parte, în contextul globalizării, pare din ce în ce mai evident că modelul anglo-saxon este, cel puțin deocamdată, mai competitiv și mai flexibil, astfel încât multe dintre marile corporații europene continentale sunt presate să adopte din ce în ce mai mult formele de organizare și de management ale firmelor multinaționale de tip anglo-american.
Modelul anglo-saxon privilegiază bursa ca element central și criteriu decisiv de ghidare a conducerii corporațiilor. Majoritatea companiilor mari, aflate în proprietate publică, își găsesc sursele de capital pe piețele bursiere, la care participă un foarte mare număr de mici acționari, ceea ce face ca pachetele de acțiuni să fie foarte dispersate. Întrucât scopul urmărit de acționari este maximizarea profiturilor pe termen scurt (dividente sau acțiuni vandabile la o valoare superioară celei de achiziție), proprietatea se schimbă frecvent. Întrucât bursele reprezintă sursa lor cea mai importantă de capitalizare, corporațiile sunt nevoite să își asume un grad ridicat de transparență și de răspundere față de acționari și investitori. Factorii executivi sunt în schimb remunerați în funcție de
performanța corporației pe piața de capital.
În cadrul acestui model, preocupările principale ale acționarilor sunt legate de funcționarea corectă a mecanismelor de piață și de eficiența strategiilor manageriale adaptate pieței. Problemele morale tipice în acest context sunt insider trading sau manipularea bilanțurilor contabile. În mare, modelul anglo-saxon acordă acționarilor un rol dominant, pornind de la premisa că aceștia sunt dacă nu singurii față de care managerii sunt răspunzători, în orice caz interesele lor precumpănesc în mod categoric față de interesele oricărui alt grup de stakeholders.
În modelul european corporațiile sunt integrate în rețele formate dintr-un mic număr de mari investitori, printre care băncile joacă un rol major. În cadrul acestor rețele de proprietari cu interese complementare, obiectivele centrale urmărite sunt conservarea pe termen lung a influenței și a puterii. În capitalizarea companiilor, nu atât piața, cât mai ales împrumuturile și investițiile bancare sunt sursele principale. Pe lângă interesele acționarilor, creșterea sectorului de piață ocupat, păstrarea locurilor de muncă și alte obiective ce nu urmăresc profitul nemijlocit sunt importante pentru proprietarii companiilor europene. Remunerația factorilor executivi este mai puțin direct corelată cu performanța financiară a corporației și este privită mai curând ca o chestiune care îi privește doar pe membrii consiliului de administrație al firmei, care nu se simt datori să dezvăluie publicului deciziile lor în ceea ce privește salariul acordat managerilor.
Aspectul cel mai caracteristic al modelului european este faptul că alte categorii de participanți joacă un rol important, câteodată chiar la fel de important ca și cel atribuit acționarilor. După cum am mai menționat, în Germania, până la jumătate din voturile din consiliile de administrație, care supervizează managementul firmei, aparțin reprezentanților salariaților. În contrast cu această situație, în cadrul modelului anglo-saxon angajații nu au nici un cuvânt de spus în controlul firmei. Problemele etice majore ale acționarului de pe continent derivă din faptul că sistemul de proprietate acordă prioritate intereselor marilor acționari sau investitori instituționali, precum și intereselor unor categorii de participanți cu rolul de actori importanți în viața socială și politică, dar care nu au nici un drept de proprietate în capitalul unei corporații.
E foarte greu de spus către care dintre cele două modele de capitalism se orientează economia românească. Legislația, de inspirație social-democrată, pare să indice o strategie spre un „capitalism social” de tip „suedez” sau „japonez”, lipsit însă de suedezi sau japonezi și înfăptuit potrivit mentalităților românești, în care toți vor să câștige cât mai mult și cât mai repede, cu minime eforturi de performanță. De fapt, nu există nici o strategie, ci numai oportunism politic și o confuzie doctrinară de nedescris, dacă avem în vedere alianțele politice care s-au
confruntat în campania electorală din acest an. Pe de o parte, alianța dintre PSD și PUR, care s-a autodeclarat struțocămilă, mai exact partid „social liberal”; de cealaltă parte, alianța dintre PD, partid din aceeași familie social-democrată ca și PSD, și PNL, partid liberal, de centru-dreapta. Codul Muncii acordă salariaților drepturi foarte mari, făcând viața patronatului extrem de grea, întrucât îi limitează drastic posibilitățile de a-și aplica politica de resurse umane în acord cu criteriile de eficiență, care solicită redimensionarea facilă și restructurarea rapidă a personalului. Pe de altă parte, salariații, bine protejați de noul Cod al Muncii, nu sunt bine reprezentați în AGA și în Consiliile de administrație ale companiilor românești, unde mai toate deciziile importante se iau peste capul lor, în urma unor negocieri dure și a unor compromisuri între interesele patronatului și condițiile guvernamentale, bine reprezentate prin tot felul de protejați politic ai regimului, care nu au nici o tangență cu activitatea firmelor, fiind desemnați ca membri în AGA numai spre a încasa niște venituri absolut nemeritate.
În firmele private, capitalizate prin investiții directe din țară sau din străinătate sau capitalizate ca rezultat al procesului de privatizare, cu capital autohton sau din afară, situația este cu totul diferită, interesele angajaților fiind cu totul ignorate sau respectate numai pe termen scurt, în schimbul unor concesii substanțiale acordate patronatului de către statul român, susținute din banii contribuabililor la anemicul buget al țării, secătuit de plăți compensatorii, facilități vamale și fiscale, reeșalonări sau anulări ale unor uriașe datorii etc. Singurii avantajați, deocamdată, sunt managerii și salariații uriașelor regii naționale, întreprinderi monopoliste, care profită fără scrupule de avantajele lor enorme pe o piață în totalitate captivă, din cauza lipsei oricărei concurențe. În rest, acționarii întreprinderilor private din România, având și funcții executive, se orientează în politica lor managerială aproape exclusiv spre atingerea unor obiective imediate, legate numai de interesele lor, cu costuri sociale dureroase pentru majoritatea categoriilor de stakeholders din țara noastră. De fapt, utilizarea termenului de stakeholders în acest context e cât se poate de nepotrivită, căci aceste largi grupuri socio-profesionale nu „participă” la nimic, ci asistă resentimentari și neputincioși la degradarea ireversibilă a condiției lor economice în contrast scandalos cu opulența sfidătoare ale noilor îmbogățiți peste noapte, care își fac de cap, țesând și consolidând o rețea de complicități mafiote, în care politica, afacerile și un simulacru de justiție se întrepătrund.
5.2. Dileme și responsabilități etice ale acționarilor
Ultimul deceniu a fost plin de scandaluri mediatice privind moralitatea dubioasă sau incorectitudinea flagrantă a unor directori de corporații față de acționari, ceea ce a făcut ca interesul publicului occidental față de riscurile investitorilor de a fi escrocați fără scrupule de către executivii companiilor să atingă cote maxime. Pe de altă parte, creșterea cu adevărat spectaculoasă a numărului de mici investitori care joacă pe piețele de capital a impus redefinirea conceptului de „acționar” și a responsabilităților pe care le implică statutul de investitor.
Există un decalaj între sensurile originare ale conceptului de acționar și realitatea prezentă. Disputele actuale privind drepturile și, pe de altă parte, responsabilitățile juridice sau morale ale acționarilor se bazează pe invocarea statutului acestora de proprietari ai companiilor la care dețin acțiuni. Conservatorii susțin că interesele acționarilor primează asupra altor categorii de interese întrucât ei sunt aceia care dețin și capitalizează societățile pe acțiuni. Adversarii lor susțin, dimpotrivă, că acționarii au, tocmai în calitate de proprietari ai companiilor, mai multe responsabilități decât alte grupuri de participanți. Indiferent ce consecințe s-ar scoate în evidență, statutul de proprietar implică de la sine o relație de atașament al deținătorului de acțiuni față de obiectul aflat în proprietatea sa – respectiv societatea comercială la al cărei capital contribuie. Un adevărat proprietar este fidel firmei sale și este intens preocupat de supraviețuirea acesteia pe termen lung, având, totodată, și un sentiment de responsabilitate față de angajați, consumatori, furnizori, comunitatea locală, parteneri sau competitori.
La apariția primelor societăți pe acțiuni aceasta era într-adevăr poziția acționarilor. Acum două sute de ani, o corporație lua ființă cu un obiect de activitate precis definit: comerțul cu „Indiile răsăritene”, asigurarea transporturilor maritime sau construcția și exploatarea unui canal. Astăzi, după un secol de fuziuni, achiziții și creștere a corporațiilor, obiectul de activitate al unei societăți pe acțiuni s-a diversificat în asemenea măsură, încât scopul efectiv al oricărei mari companii este pur și simplu acela de a face afaceri pentru profit. Dat fiind numărul foarte mare de investitori, aceștia nu mai sunt proprietari în sensul deplin al cuvântului, având drepturi și răspunderi limitate față de o entitate economică încorporată; cel mult, ei se pot considera membri ai grupului de investitori care dețin împreună proprietatea asupra firmei, delegând funcțiile executive unui grup de manageri, care conduc efectiv activitățile curente ale companiei. Și sunt foarte mulți investitori de ocazie, care nu își mai asumă nici măcar acest statut de membri ai unui grup de proprietari, interesați de stabilitatea și de soarta companiilor la care dețin acțiuni. Singurul lor interes este profitul pe termen scurt, adus de speculații bursiere, foarte asemănătoare cu mizele puse de vizitatorii unui cazino sau de pariorii la cursele de cai în speranța unei lovituri norocoase. Evident, acești „jucători” sau speculatori la bursă nu sunt câtuși de puțin interesați de activitatea și problemele economice specifice ale firmelor la care investesc, ci numai de creșterea valorii de piață a acțiunilor lor. Ei nu își asumă câtuși de puțin condiția de „proprietari” ai unei corporații și, ca atare, nu li se cuvin nici drepturile, nici obligațiile morale ale relației de proprietate.
O distincție foarte importantă apare între marii investitori, care dețin părți semnificative din capitalul unei corporații, și micii investitori, al căror pachet de acțiuni are în sine o pondere infimă sau practic neglijabilă din capitalul încorporat.
Primii dețin controlul asupra societății, iar deciziile lor cântăresc decisiv în
desemnarea sau concedierea echipei manageriale sau în definirea strategiei firmei, astfel încât responsabilitatea lor față de soarta firmei este considerabilă. În schimb, micii investitori dețin o responsabilitate minimă față de companie, de vreme ce votul lor este nesemnificativ, iar vânzarea acțiunilor pe care le dețin nu are cum să modifice în mod sesizabil strategia firmei.
Iată de ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de a distinge un mănunchi de drepturi și îndatoriri general valabile pentru toate categoriile de acționari, mai ales dacă avem în vedere și diferențele dintre cele două modele de capitalism la care ne-am referit. Cum însă viitorul pare să aparțină marilor corporații capitalizate prin participarea unui foarte mare număr de investitori pe piețele bursiere, cred că ar trebui să ne raportăm la această situație pentru a distinge acel „pachet” de minime drepturi și responsabilități ce revin acționarilor care joacă la bursă, tratând în mod diferențiat categoriile „grele” de acționari, fie aceștia persoane private sau investitori instituționali, sau acționarii firmelor mici, necotate la bursă, al căror statut păstrează încă multe dintre trăsăturile originare ale conceptului de acționar, definit ca relație de proprietate directă, chiar dacă împărțită, asupra capitalului unei companii.
5.3. Răspunderea conducerii executive față de acționari
Elementul cel mai important în reglementarea relațiilor dintre acționarii și factorii executivi ai unei corporații îl constituie existența unei instanțe care supervizează și controlează activitatea managementului, pentru a se asigura de faptul că aceasta servește interesele acționarilor. De regulă, această instanță este un consiliu director.
Aplicând principiul politic al separării puterilor în domeniul economic, se ajunge la o structură duală de conducere a corporațiilor. Pe de o parte, directorii executivi sunt responsabili de conducerea efectivă a activităților curente ale companiei. Pe de altă parte, directorii nonexecutivi au misiunea de a verifica dacă activitatea companiei servește în mod competent, eficient și corect, sub aspect legal și moral, interesele acționarilor.
Structura și compoziția acestor consilii diferă în cadrul celor două modele de capitalism. În spațiul anglo-american, există de obicei un singur consiliu, care cuprinde, deopotrivă, atât directori executivi, cât și nonexecutivi. În Europa, regula este un consiliu structurat pe două niveluri. Nivelul superior este alcătuit din directori nonexecutivi, iar cel inferior din executivi. Numit, cel mai adesea, consiliu supervizor, nivelul întâi supraveghează activitatea directorilor executivi, care se ocupă de conducerea curentă a treburilor companiei. În majoritatea țărilor europene, consiliul supervizor include nu numai reprezentanți ai acționarilor, ci și reprezentanți ai altor categorii de stakeholders, cum sunt băncile sau angajații.
Indiferent de structura consiliului director, problema etică centrală privește
independența și autoritatea decizională a membrilor cu atribuții non-executive, de control asupra managerilor corporației. Aceștia nu pot acționa eficient în favoarea intereselor acționarilor decât dacă este exclusă posibilitatea unor conflicte de interese, ceea ce presupune o lungă serie de condiții intercorelate:
• Directorii non-executivi trebuie să provină în cea mai mare parte din afara corporației;
• Ei nu trebuie să aibă nici un interes financiar personal față de corporație, în afară de interesele acționarilor. Aceasta presupune ca remunerația pe care o primesc pentru activitatea lor să nu fie nerezonabil de mare față de timpul și cheltuielile pe care le implică;
• Ei trebuie să fie numiți pentru o scurtă perioadă de timp, pentru a nu deveni prea apropiați de corporație și conducerea ei executivă;
• Ei trebuie să aibă competența necesară pentru a superviza activitatea corporației. În acest scop, mai ales în Europa se îngăduie un număr de insiders în consiliul supervizor, fie că este vorba de foști directori executivi sau de consilieri activi, responsabili de politica de resurse umane a companiei;
• Ei trebuie să aibă suficiente surse de informații și suficientă autoritate de control în cadrul corporației;
• Ei trebuie să fie numiți în mod independent, fie de către adunarea generală a acționarilor, fie de către consiliul supervizor.
În pofida tuturor acestor condiții ideale, independența directorilor nonexecutivi rămâne o chestiune delicată. Cel mai adesea, ei fac parte din aceeași categorie socio-profesională cu directorii executivi, fiind la rândul lor actuali sau foști executivi la alte firme, astfel încât este foarte greu să se asigure practic o poziție absolut neutră și pe deplin independentă din partea lor.
Pentru a se contracara efectele acestei presupuse lipse de imparțialitate din partea supervizorilor, se apelează la serviciile unor firme de audit, care evaluează atât activitatea directorilor executivi, cât și cea a consiliului supervizor. Se ajunge astfel la un progres infinit al suspiciunii, de vreme ce și firmele de audit pot fi suspectate la rândul lor de incorectitudine sau cel puțin de superficialitate și excesivă credulitate, astfel încât deasupra lor ar trebui create alte instanțe de control.
Cazul Enron, care a deschis o serie de scandaluri ce au zguduit încrederea publicului american în corectitudinea și credibilitatea celor desemnați să administreze companiile aflate în proprietate publică, este extrem de elocvent în acest sens. Acționarii și chiar angajații firmei Enron au fost înșelați de directorii executivi ai corporației, care i-au îndemnat să cumpere stocuri importante de acțiuni ale firmei, ademenindu-i cu niște cifre de afaceri fabuloase, rezultate ale unor „inginerii financiare” și a unor bilanțuri contabile falsificate cu complicitatea unor, până atunci, prestigioase firme de audit. În acest timp, executivii corporației, la curent cu situația financiară reală a firmei, și-au vândut propriile stocuri de acțiuni cu niște câștiguri fabuloase, în vreme ce acționarii și salariații firmei și-au pierdut practic toate investițiile după ce adevărul a ieșit la iveală. Scandaluri similare au avut loc și în Europa – cazul fondurilor de pensii din Marea Britanie sau recentul faliment zgomotos al firmei Parmalat din Italia.
În acest context, cartea lui Francis Fukuyama, Trust. Virtuțile sociale și crearea prosperității capătă o semnificație deosebit de profundă. Ideea fundamentală a lucrării este aceea că adepții clasici și neoclasici ai liberalismului economic au dreptate în presupunerea lor cu valoare de postulat că homo economicus este un agent individual rațional, ce urmărește satisfacerea intereselor sale personale de câștig acționând în conformitate cu legile pieței concurențiale.
Adepții neomercantilismului, care susțin rolul decisiv al intervenției statului în reglarea creșterii economice se înșeală; statul nu poate administra mai eficient decât piața creșterea „avuției națiunilor”. Dar și unii și ceilalți comit o eroare de principiu, întrucât construiesc niște modele abstracte, cu pretinsă raționalitate și valabilitate universală, ignorând rolul extrem de important al factorilor culturali, specifici fiecărei arii de civilizație, care modelează „imponderabil” comportamentul și sistemul de valori al factorilor umani implicați în activitatea economică, de natură să introducă anumite variabile și componente străine de stricta raționalitate economică a interesului individual. În acest sens, Fukuyama distinge societăți cu grad ridicat sau scăzut de încredere, ca dominantă a climatului în care se stabilesc relațiile dintre participanții la jocul economic.
În definiția lui Fukuyama, „încrederea este așteptarea care se naște în sânul unei comunități cu comportament regulat, onest, înclinată spre cooperare, întemeiată pe norme comune, din partea altor membri ai comunității. Acele norme pot face referire la probleme de «valoare», cum ar fi Dumnezeu sau dreptatea, dar ele conțin, de asemenea, norme laice ca standardele profesionale și codurile de comportament. Altfel spus, avem încredere că un doctor nu ne va provoca suferință în mod deliberat întrucât așteptăm de la el să acționeze în virtutea jurământului lui Hipocrat și a standardelor profesiunii de medic”.
Valoarea capitalului social al unei societăți este determinat de predominanța sau slăbiciunea încrederii dintr-o anumită societate. În țările cu o cultură accentuat individualistă, se presupune că formarea grupurilor sociale poate fi rezultatul unui contract voluntar între o sumă de indivizi egoiști, care au ajuns la concluzia rațională că, pe termen lung, cooperarea este în avantajul fiecăruia. În astfel de societăți, se pornește de la premisa că încrederea nu este absolut necesară în vederea cooperării: interesul propriu, alături de mecanisme legale cum sunt contractele, compensează absența încrederii și îngăduie unor străini să se asocieze și să acționeze pentru o cauză comună.
„Dar câtă vreme contractul și interesul personal sunt surse principale de asociere, spune Fukuyama, cele mai eficiente organizații se bazează pe comunități cu valori comune. Acestea nu pretind întocmirea vreunui contract sau reglementarea pe cale legală a relațiilor din sânul lor pentru că un consens moral anterior a conferit membrilor grupului o bază de încredere reciprocă”. Greu de conceput o afirmare mai viguroasă a rolului esențial pe care îl poate juca etica în afaceri, dincolo de constrângerile de natură legală. Contrar prejudecăților foarte răspândite în toată lumea, inclusiv în opinia publică din SUA, potrivit cărora America este țara cea mai individualistă din câte există, Fukuyama aduce argumente solide în sprijinul ideii că societatea americană nu a fost de la început un rai al individualismului egoist, ci, dimpotrivă, s-a constituit pe baze comunitare extrem de solide. Abia în prezent, societatea americană se confruntă cu grave crize sociale, economice și politice tocmai datorită faptului că aceste baze au fost progresiv subminate, instaurându-se treptat acest individualism calculat și interesat, din care încrederea lipsește, absența ei fiind compensată parțial și imperfect de o creștere explozivă a reglementărilor legale și a litigiilor din curțile de judecată.
5.4. Rezultatele s-au văzut
Oricât de „imponderabilă” în aparență, valoarea capitalului social al unei țări joacă un rol decisiv în reușita strategiilor guvernamentale și a politicilor firmelor de creștere a prosperității. Modelele de mare succes ale Extremului Orient, care s-au bazat într-adevăr pe intervenția foarte activă a statului în economie, au dat rezultate în principal datorită faptului că atât funcționarii din administrație, cât și agenții economici privați – cu toate componentele lor (manageri, angajați, furnizori, creditori etc.) au dat dovadă de corectitudine, corelându-și eforturile în vederea atingerii unor obiective reciproc acceptate, pe fondul unor relații de profundă încredere. Același model, spune Fukuyama, dacă ar fi transpus ca atare în America Latină ar da rezultate catastrofale, din cauza corupției generalizate și a lipsei totale de încredere între partenerii sociali.
Din acest punct de vedere, societatea românească are o problemă extrem de gravă și, în opinia multora, incurabilă. Cu o populație în majoritatea ei de extracție rurală și după cincizeci de ani de minciună propagandistică, mare parte dintre români au fost „industrializați” și „urbanizați” într-o societate în care „noi ne facem că muncim și ei se fac că ne plătesc”; în care micile furtișaguri din proprietatea întregului popor au devenit o practică universal acceptată; în care veniturile individuale nu erau nicicum corelate cu performanța și valoarea fiecăruia; în care promovarea nu se făcea pe criterii de competență, ci de oportunități și protecții politice. Nu-i de mirare că, la debutul tranziției noastre spre capitalism, inițiativa a aparținut foștilor potentați din vechile structuri ale statului și partidului comunist, care au instaurat un capitalism sălbatic și iresponsabil, într-o cursă frenetică de îmbogățire ultrarapidă prin fraude grosiere și prin complicități de tip mafiot între factorii politici și întreprinzătorii privați, care „s-au descurcat” pe tăcute, în timp ce „poporul” și-a măcinat în gol speranțele de mai bine pe seama generozității statului omnipotent, care urma să le tot „dea”, fără să le ceară mai nimic în schimb, spre deosebire de detestabilii patroni, la care salariile nu au fost niciodată prea generoase, în schimbul unor cerințe foarte exigente și fără posibilitatea micilor ciupeli, pe care mulți au ajuns să le considere un drept de la sine înțeles. Acum societatea și economia românească se află în cea mai rea situație posibilă: un individualism feroce și o lipsă totală de solidaritate și încredere între oameni sau partenerii sociali; pe de altă parte, nici măcar justiția nu se străduiește să compenseze cât de cât absența încrederii din societate, deoarece, în loc să combată corupția și ilegalitățile de tot felul, aparatul de justiție, controlat de puterea politică, este, în toate sondajele de opinie și în criticile observatorilor din exterior, una dintre instituțiile cele mai corupte din România. Iată de ce nici unul dintre modelele de capitalism vânturate de politicieni prin fața privirilor amețite ale electoratului românesc nu au nici cea mai mică șansă de realizare. Modele suedeze sau japoneze fără climatul de încredere din aceste societăți, în care oamenii își fac din muncă un adevărat cult, iar din performanță și excelență o supremă sursă de satisfacție, pe fondul rapacității, hoției și trândăviei ridicate la rangul de virtuți naționale ale omului „deștept”, adică șmecher și descurcăreț, nu pot duce decât la o vorbărie duplicitară și total ineficientă. Cât despre capitalismul contractualist, de tip anglo-american sau francez, bazat pe lipsa de încredere, suplinită de rigoarea și minuțiozitatea legii, în absența unei legislații clare și a unui aparat de justiție care să o aplice cu imparțialitate și maximă severitate, nu poate să ducă decât la ceea ce se întâmplă acum, când potentații din lumea financiară, de multe ori aceiași cu potentații politici sau în relații de strânsă colaborare cu aceștia, își fac de cap, câștigând niște averi imense fără nici un dram de reală performanță managerială.
Cea mai bună ilustrare a conflictului de interese și a asimetriei nu numai informaționale, ci și de putere efectivă dintre manageri și acționari este creșterea explozivă a retribuției directorilor executivi, care a indignat toată Europa în urma amplelor privatizări din anii 1980 în Vest, urmate de niște privatizări și mai cu cântec în tranziția țărilor ex-comuniste la economia de piață. Atât salariile directe ale managerilor, cât și retribuirea lor prin acordarea unui stoc de acțiuni, au atins sume astronomice, în unele cazuri de ordinul zecilor de milioane de dolari, în timp ce companiile aflate sub conducerea lor au concediat o bună parte din personalul „redundant” și au blocat drastic creșterile salariale ale angajaților ce și-au păstrat locurile de muncă, în numele eficientizării și a creșterii performanței economice a companiilor.
Principalele probleme etice în relația dintre acționari și manageri sunt, în cazul marilor corporații, următoarele:
– Sub influența crescândă a modelului anglo-american și spre a se evita pe cât posibil conflictul de interese dintre manageri (interesați să obțină câștiguri cât mai mari) și acționari (interesați de creșterea valorii acțiunilor pe care le dețin) se recurge tot mai des la retribuirea directorilor executivi nu numai prin salarii, ci și prin oferta unor stocuri de acțiuni, în ideea că astfel și aceștia devin cât se poate de interesați de performanța economică a firmei pe care o conduc, reflectată prin dinamica ascendentă a cotațiilor la bursă. Numai că prin acest procedeu veniturile managerilor au explodat, fără ca opulența câștigurilor lor să
fie justificată întotdeauna de o clară îmbunătățire a performanței economice a corporației;
– Globalizarea influențează și „piața” funcțiilor executive, care tind să se alinieze nivelurilor celor mai ridicate de salarizare atinse pe plan mondial. La fel ca vedetele sportive, considerate (poate pe bună dreptate) a poseda niște „talente” ieșite din comun, pe care cluburile se bat cu înverșunare, ceea ce a determinat o halucinantă spirală a salariilor și primelor acestor „super staruri”, tot astfel se generalizează o concurență acerbă între marile corporații pentru achiziționarea celor mai reputați manageri, socotindu-se (iarăși poate pe bună dreptate) că aceștia au niște „daruri” excepționale, care le îngăduie să redreseze și să conducă pe calea succesului corporațiile pe care le preiau, ceea ce îi face pe acționari să le ofere managerilor venituri astronomice;
– Scandalurile recente și probabilitatea repetării lor în viitorul previzibil arată că acele consilii de supervizare nu reușesc de fiecare dată să reprezinte, conform misiunii lor, interesele acționarilor (sau ale altor categorii de stakeholders), lăsându-se manipulate sau corupte de directorii executivi, ceea ce nu este întotdeauna scos la iveală nici de experții (la rândul lor extrem de bine remunerați) ai firmelor de audit financiar.
În concluzie, milioanele de mici investitori care se lasă atrași de perspectiva unui câștig rapid și substanțial prin speculații bursiere au de înfruntat și anumite riscuri considerabile de a-și pierde economiile și investițiile. Acești oameni sunt îndreptățiți să se considere înșelați în măsura în care li se propune un joc ale cărui reguli nu le sunt decât parțial dezvăluite, iar cele pe care le cunosc sunt de multe ori încălcate de către parteneri și chiar de către arbitri. Ei nu merită însă decât o rezervată compătimire, dacă avem în vedere faptul că motivul pentru care investesc în acțiuni nu este câtuși de puțin generos și responsabil, ci întru-totul egoist. Cei care cumpără și vând acțiuni ghidându-se numai după fluctuațiile cotațiilor bursiere nu doresc să își asume rolul de proprietari ai unei părți din capitalul companiilor în care investesc, de multe ori neștiind mai nimic despre obiectul lor de activitate. Ei nu vor altceva decât să riște, cu speranța unui câștig rapid și conștienți de faptul că nu pot merge niciodată la sigur. Acest gen de acționari sunt pe deplin comparabili cu jucătorii dintr-un cazinou: dacă pierd pentru că au fost trișați, au dreptul să fie indignați și să protesteze; dacă pierd pentru că au avut ghinion sau pentru că au fost neinspirați, neatenți ori naivi, nu merită prea multă compătimire; iar atunci când câștigă, pot stârni invidia sau chiar admirația unora mai puțin curajoși sau cu insuficiente resurse ca să joace, dar nu merită respectul nimănui.
5.5 Fuziuni, achiziții, privatizări
În economia de piață actuală corporațiile sunt extrem de dinamice sub aspectul structurii, mărimii sau a obiectului lor de activitate. Fie prin negocieri, fie prin mecanismul bursei, un mare număr de companii din aceeași țară sau din țări diferite fuzionează ori achiziționează alte corporații, pe care le „înghit”. Rezultatul acestor mergers și acquisitions este formarea unor conglomerate de proporții impresionante.
Și în aceste procese de creștere a corporațiilor se conturează un conflict de interese între manageri și acționari. Primii urmăresc să se afle la cârma unor companii de cât mai mari dimensiuni, cu cifre de afaceri și profituri uriașe, din care ei își asigură o parte consistentă. Pe de altă parte, acționarii sunt interesați de creșterea cotației stocurilor pe care le dețin, ceea ce nu rezultă neapărat în urma acestor fuziuni și achiziții; de multe ori și cel puțin temporar efectul este contrar.
Cele mai sensibile probleme etice le ridică achizițiile ostile – mult comentatele hostile takeovers: un investitor sau un grup de investitori urmăresc să cumpere pachetul majoritar de acțiuni ale unei corporații, de multe ori fără știința consiliului de administrație al companiei țintă și întotdeauna fără voia acestuia.
Principalele argumente pro și contra sunt următoarele. Pe de o parte, se spune că aceste achiziții ostile nu lovesc interesele acționarilor, de vreme ce aceștia își vând acțiunile noilor pretendenți la supremație de bună voie; dacă ar avea ceva de pierdut, nu i-ar putea obliga nimeni să le vândă. Pe de altă parte, ce se întâmplă cu ceilalți acționari, care nu vor să-și vândă stocurile? Dacă noii acționari majoritari vor să modifice statutul corporației, urmărind, de exemplu, să o fragmenteze în mai multe companii și să vândă o parte din active, atunci preluarea ostilă poate să contravină dreptului de proprietate al celorlalți acționari.
Mult mai interesant este ceea ce se întâmplă cu directorii executivi ai corporației țintă, care sunt afectați într-un mod mai direct de o achiziție ostilă, deoarece urmează să fie concediați de noii acționari majoritari sau, în cel mai bun caz, să rămână pe poziții executive inferioare. Aceștia au de ales între următoarele două opțiuni:
– În primul rând, se pot lăsa seduși de către ofertanți să fie de acord cu preluarea corporației, primind o consistentă sumă de bani care să-i consoleze de faptul că urmează să-și piardă posturile. Numită la noi prea puțin elegant „șpagă”, această incorectă „atenție” are, în lumea „civilizată”, o denumire mult mai elegantă: acolo i se spune golden parachute – o „parașută de aur” cu care executivii corupți să aterizeze cât mai lin din punct de vedere financiar după ce părăsesc scaunele confortabile din birourile lor luxoase. Aparent, managerii firmei țintă nu au nici un rol într-o achiziție ostilă, deoarece nu ei, ci acționarii sunt aceia care își vând acțiunile. De fapt, recomandarea lor cântărește
enorm în decizia acționarilor.
– De multe ori însă, directorii executivi ai companiei țintă nu doresc să își piardă posturile în urma unei preluări ostile. În acest caz, ei sunt dispuși să dea la rândul lor un alt gen de „șpagă” investitorilor care urmăresc să preia pachetul majoritar de acțiuni, răscumpărând (evident, pe banii corporației țintă) acțiunile acestora la un preț mai mare decât valoarea lor de piață. Acest mod de acțiune, prin care executivii își păstrează posturile pe banii corporației, se numește greenmail. Uneori mișcarea poate fi în și în interesul acționarilor, alteori nu – dar în toate situațiile servește, în primul rând, interesele managerilor.
Cele mai relevante sub aspect etic sunt intențiile care stau la baza fuziunilor și achizițiilor, precum și consecințele acestora. Fostul CEO al companiei General Electric a devenit faimos sub porecla de „Neutron Jack”, deoarece, sub conducerea lui, GE a devenit unul dintre cele mai active conglomerate de pe Wall Street, cumpărând tot felul de corporații, pe care apoi le restructura și le redimensiona imediat după ce erau preluate. Clădirile și utilajele rămâneau, dar oamenii trebuiau să plece – efect similar cu cel al unei bombe cu neutroni. Foarte frecvent achizițiile vizau numai părțile profitabile ale companiilor țintă, celelalte fiind imediat lichidate. Alteori, scopul achizițiilor era numai brandul anumitor produse ori o anumită tehnologie, în vreme ce interesele unor importante categorii de stakeholders, precum angajații firmelor sau comunitățile locale, erau grav nesocotite.
Un subiect mai familiar nouă, în prezent, este privatizarea după metoda MBO, în care managerii unei firme caută să cumpere acțiunile firmei, în totalitate sau cel puțin pachetul majoritar, care să-i transforme în acționari principali.
Trebuie menționat faptul că în România fazei incipiente de tranziție, când s-a aplicat această metodă de privatizare, proprietarul exclusiv sau majoritar al companiilor privatizate era statul. Privatizările de tip MBO pot fi extrem de profitabile atât pentru manageri, cât și pentru consilierii financiari care îi orientează și îi susțin, ceea ce îi face și pe unii și pe ceilalți suspecți în ochii publicului.
Sorell și Hendry prezintă câteva exemple extrem de semnificative. În 1987, Allied Steel and Wire, o companie din Țara Galilor, a fost vândută de către proprietarii săi, GKN și British Steel, unui consorțiu de manageri ai firmei. Aceștia au investit numai 700.000 de lire pentru a prelua un pachet total de acțiuni (și acestea subevaluate) în valoare de 180 milioane de lire. În 1988, când compania a fost cotată la bursă, managerii au încasat 4,2 milioane de lire pentru stocul lor de acțiuni. În 1986, Cadbury-Schweppes și-a vândut toate diviziunile nelegate de producția de ciocolată unui consorțiu de manageri, condus de Paul Judge, fost director executiv al uneia dintre diviziunile scoase la vânzare și membru al grupului de directori care au recomandat vânzarea. În anul următor, profiturile noii companii, numite Premier Brands, s-au dublat, iar după numai trei ani aceasta a fost revândută pentru 295 de milioane de lire sterline, de trei ori prețul achiziției inițiale. Profitul lui Paul Judge a fost estimat la peste 40 milioane de lire sterline.
Ambele exemple pun sub semnul întrebării motivația directorilor executivi, o dată ce performanța lor s-a îmbunătățit atât de spectaculos de îndată ce au devenit și acționari principali ai firmelor pe care le-au condus. În anii ’80, când privatizările MBO au luat amploare în Europa occidentală, s-a instalat o atmosferă de suspiciune și teama că managerii ar putea fi tentați să nu-și facă în mod deliberat treaba așa cum trebuie, cu scopul de a grăbi decizia de vânzare a companiilor pe care le conduceau la ruină, sperând să le scadă cât mai mult și prețul de vânzare. În exemplele menționate, se pune și problema vigilenței și a competenței corporațiilor-mamă în monitorizarea și evaluarea performanței companiilor subsidiare. Dată fiind rapiditatea cu care acestea s-au redresat imediat după MBO, se poate presupune că respectivele companii aveau un considerabil potențial de dezvoltare, de care corporațiile-mamă, evident, nu aveau habar.
În economia noastră, privatizările MBO au ridicat multe semne de întrebare, când nu de-a dreptul de exclamare. Foarte frecvent salariații și sindicatele i-au acuzat pe managerii întreprinderilor de stat, puse pe listele de privatizare, de conducere deliberat ruinătoare, cu scopul cât se poate de străveziu de a diminua artificial valoarea companiilor pe care urmăreau să pună mâna. Una dintre cele mai incorecte metode de a face bani pe seama ruinării deliberate a întreprinderilor de stat este evitarea competiției pe piața liberă. Atât furnizorii, cât și dealer-ii respectivelor întreprinderi sunt firme private parazite, în proprietatea unor directori executivi sau a unor asociați ai acestora. Pe de o parte, materiile prime și tehnologia sunt achiziționate prin intermediul acestor firme căpușe, la prețuri mai mari decât cele de pe piață. Pe de altă parte, produsele întreprinderilor de stat sunt vândute prin intermediul altor firme căpușe, al căror adaos comercial inutil (și uneori nerușinat de mare) face ca prețurile en detail al produselor respective să fie prea mari și, ca atare, total necompetitive. Dacă mai punem la socoteală și politica deliberată de împovărare a întreprinderilor de stat cu datorii uriașe, prin împrumuturi oneroase și prin neplata la timp a dobânzilor care se acumulează în timp, ne putem face o imagine de ansamblu asupra „tehnicilor” utilizate pentru a conduce o companie de stat în pragul falimentului – situație extrem de favorabilă pentru un detestabil tip de MBO.
Orice echipă managerială deține un avantaj inerent față de orice ofertant din afara firmei scoase la licitație, datorită faptului că are acces nelimitat la conturile firmei și la orice informație sensibilă, în vreme ce acționarii sau ofertanții din exterior dispun de o informație minimă. Se poate pune întrebarea dacă orice tip de MBO este justificabilă din punct de vedere etic. Cum ar putea directorii unei companii să acționeze în același timp atât în interesul acționarilor, cât și în propriul lor interes? Dacă pretind că le-ar putea oferi acționarilor o valoare mai mare cumpărându-le acțiunile decât administrând corporația în interesul lor, atunci rezultă prin definiție că nu-și fac treaba de manageri cum se cuvine.
5.6 Piețele financiare și avantajul informațiilor privilegiate
Multă vreme nu s-a discutat despre etica afacerilor în domeniul piețelor financiare, considerându-se că aici nu există aspecte problematice. S-a pornit de la premisa că activitatea piețelor financiare și îndeosebi cea de la bursă se bazează pe intenția acționarilor de a câștiga sub formă de dividente sau prin creșterea valorii acțiunilor pe care le dețin, mijlocul de câștig fiind decizia rațională a fiecărui acționar de a cumpăra sau vinde stocuri de acțiuni. Atâta timp cât regulile bursei sunt clare și câtă vreme fiecare jucător le respectă, nu sunt de așteptat să apară nici un fel de dileme morale. Fuziunile, achizițiile, veniturile directorilor executivi etc. nu mai sunt privite ca niște subiecte de dezbatere etică; ele apar mai degrabă ca niște probleme de calcul strict economic al fiecărui acționar. Dacă acționarul consideră că salariile directorilor sunt exagerat de mari sau că o anumită fuziune de corporații nu este oportună, el este liber să își exprime dezacordul sau „votul negativ” prin vânzarea acelor acțiuni de a căror valoare comercială pe termen lung a ajuns să se îndoiască.
Acest raționament se bazează pe supoziția unei piețe perfecte și, îndeosebi,
pe supoziția că toate informațiile de acces public privind orice companie cotată la bursă sunt reflectate de prețul acțiunilor. Dar această dogmă, potrivit căreia „bursa nu minte niciodată”, nu este nici pe departe întotdeauna valabilă. În unele cazuri, pretinsa „eficiență informațională” a bursei este neîntemeiată.
De multe ori cotația la bursă a unor acțiuni este deformată de operații speculative sau pur și simplu de o percepție eronată a publicului. Unele companii viabile, care trec printr-o criză momentană, având însă posibilități reale de redresare rapidă și de a fi curând profitabile, sunt percepute ca aflându-se în pragul colapsului, ceea ce îi face pe mulți investitori să vândă cât mai repede acțiunile lor, ceea ce efectiv îngroapă companiile respective și toate oportunitățile lor potențiale de creștere. Alteori, acționarii își păstrează inerțial încrederea în valoarea acțiunilor unor corporații de mare prestigiu, deși situația acestora este departe de a mai putea fi redresată; aceste companii primesc un nesperat balon de oxigen, dar dacă în cele din urmă se scufundă, pierderile acționarilor sunt foarte severe. Soliditatea unor firme este câteodată rezultatul unei politici eficiente de imagine publică, interesul acționarilor pentru acțiunile lor fiind bazat nu pe calcul rațional, ci pe o credință oarbă. De exemplu, Amazon.com (companie grație căreia am putut avea acces la o mare parte din documentația pe care mă bazez), mult timp citată printre cei mai solizi competitori de pe piață, a avut nevoie de șapte ani până să realizeze primul dolar profit. Când, în sfârșit, a devenit profitabilă în 2002, acumulase 2,2 miliarde dolari datorii pe termen lung, deși la un moment dat compania fusese evaluată la peste 30 miliarde dolari. Un mare număr de alte companii dot.com, extrem de bine cotate pe piața Nasdaq din New York sau Neuer Markt din Frankfurt au avut o soartă mai puțin fericită decât Amazon.com, nereușind să devină profitabile.
Prăbușirea lor zgomotoasă a zguduit serios toate marile piețe bursiere din lume.
O problemă etică se ivește aici dacă ne gândim la faptul că mulți pensionari, ale căror fonduri private de pensii au investit sume uriașe în acțiunile unor astfel de corporații „umflate” sau în tot felul de operații riscante cu junk bonds, și-au pierdut o bună parte din venituri. În acest caz se poate aprecia că investitorii instituționali, care administrează „banii altora”, au comis un abuz de încredere, riscând peste niște limite rezonabile economiile unor oameni neinformați.
Probleme clare de (in)corectitudine morală ridică utilizarea de către unii
investitori a unor „informații privilegiate”. Mai exact, este vorba despre vânzareacumpărarea de acțiuni pe baza unor informații ce nu sunt accesibile publicului larg și de care dispun numai anumiți indivizi care profită de poziția lor în cadrul sau înăuntrul companiilor ale căror acțiuni sunt tranzacționate. Directorii executivi ai unei corporații și câțiva din anturajul lor foarte apropiat sunt cei mai în măsură să cunoască toate dedesubturile companiei, fiind primii la curent cu toate evenimentele ce pot avea un impact semnificativ asupra cotației de la bursă a acțiunilor ei. În virtutea acestor informații confidențiale, acești oameni sunt privilegiați față de ceilalți investitori, având posibilitatea obținerii unor profituri dubioase. Pe termen lung, această practică de insider trading poate să submineze încrederea investitorilor în piața de capital, motiv pentru care majoritatea burselor au interzis-o.
Jennifer Moore analizează patru argumente care urmăresc să demonstreze
incorectitudinea morală a utilizării informațiilor privilegiate:
– Corectitudinea. Inegalitatea dintre investitori sub aspectul accesului lor la informațiile relevante dă unora un avantaj nedrept față de ceilalți. După Moore, deși acesta este argumentul cel mai slab, el este cel mai frecvent invocat;
– Furtul de proprietate. Cei care vor să câștige prin insider trading utilizează în beneficiu personal informații vitale care aparțin firmei, de multe ori în detrimentul acesteia. Acest argument stă la baza majorității proceselor intentate pentru utilizarea informațiilor privilegiate;
– Daunele aduse investitorilor și pieței. Cei care utilizează informații privilegiate în detrimentul celorlalți investitori fac piața de capital riscantă, ceea ce diminuează încrederea investitorilor;
– Subminarea relațiilor fiduciare. Relațiile dintre acționari și directorii executivi se bazează pe încrederea celor dintâi în voința și capacitatea celor din urmă de a acționa întotdeauna în interesul acționarilor. Insider trading este o dovadă clară de egoism din partea managerilor, care acționează doar în interes propriu și, de multe ori, în detrimentul acționarilor. Acesta este, după Moore, argumentul cu cea mai mare greutate etică împotriva utilizării informațiilor privilegiate, întrucât arată că insider trading violează fundamentul relației dintre acționari și executivi.
Cu toate aceste argumente, granițele dintre corectitudine și imoralitate nu sunt prea ușor de trasat în această chestiune. În fond, fiecare investitor încearcă să acumuleze cât mai multe informații despre companiile de care este interesat, iar analiștii marilor bănci de investiții nu au dreptul să facă publice toate informațiile pe care le dețin. Probleme alunecoase apar din momentul în care multe companii au început să îi remunereze pe directorii executivi prin oferte de acțiuni. Este evident că acești oameni folosesc informațiile sensibile pe care le dețin despre companiile pe care le conduc atunci când iau decizii privind vânzarea sau cumpărarea acțiunilor lor – și ar fi irațional să ne așteptăm de la ei să nu facă acest lucru. Drept urmare, granița dintre astfel de stimulente „acceptabile” și utilizarea „inacceptabilă” de informații privilegiate e foarte greu de stabilit cu precizie.
În forme mult mai rudimentare, desigur, dată fiind absența unei piețe financiare active și a unei burse dinamice, problema practicilor de insider trading s-a pus și la începuturile procesului de privatizare a întreprinderilor de stat din economia românească. Curând după 1990, toți salariații și foștii salariați din România au primit acele faimoase și mult ironizate „cupoane” – părți sociale egale din „capitalul” unor întreprinderi, distribuite în mod cu totul arbitrar. Neștiind practic nimic despre economia de piață și neavând habar despre performanțele și potențialul diferitelor întreprinderi, cetățenii de rând și-au ales companiile la care să fie „acționari” absolut la întâmplare. În primii ani de după „cuponiadă”, oamenii nu au avut nimic de câștigat sau, în cel mai bun caz, au încasat niște „dividende” ridicol de mici. În aceste condiții, nu-i de mirare că mulți dintre ei au început să-și vândă neproductivele cupoane unor indivizi sau fonduri de investiții, conduse de persoane cu relații, care aveau acces la informații relevante privind starea de moment și potențialul de dezvoltare al diferitelor întreprinderi în curs de privatizare. Pe sume de nimic, aceștia au strâns un număr foarte mare de cupoane, pe care le-au folosit apoi cu folos în procesul de privatizare reală, sub diferite forme.
În ultimul deceniu, procesul de privatizare a întreprinderilor de stat din România a fost în repetate rânduri sever criticat pentru lipsă de transparență și corectitudine. Nu de puține ori, licitațiile au fost viciate de avantajele pe care unii dintre ofertanți și le-au creat (se poate bănui prin ce mijloace) intrând în posesia unor informații privilegiate, care le-au permis să jongleze ofertele în dauna celorlalți competitori. Drept urmare, investitorii serioși din străinătate preferă să se țină departe de mișmașurile privatizărilor dubioase din țara noastră. Locul lor a fost nu de puține ori luat de aventurieri autohtoni sau din străinătate, care nu s-au sfiit să obțină pe căi necinstite informații sensibile din partea unor oficialități corupte.
În aceste condiții, nu-i de mirare că atât de multe privatizări s-au dovedit în scurt timp niște eșecuri de proporții, generând scandaluri mediatice, însă soldându-se extrem de rar și cu pedepsirea legală a celor responsabili.
5.7. Acționarii și piețele financiare globale
Globalizarea modifică spectaculos rolul acționarilor, natura proprietății și lărgimea spațiului lor de activitate. Întrucât piețele financiare sunt probabil cele mai globalizate sau deteritorializate piețe, consecințele noilor coordonate asupra acționarilor devin foarte vizibile. După Crane și Matten, acționarii devin jucători globali în patru modalități diferite:
– Acționarii pot să se implice direct în economia altor state cumpărând acțiuni ale unor companii străine. De exemplu, investitori francezi, americani sau, de ce nu, români pot să cumpere la bursa londoneză acțiuni ale unei companii britanice;
– Acționarii pot fi implicați indirect în economia globală cumpărând acțiuni ale unei companii din propria țară, care operează însă la scară globală, vânzându-și produsele și serviciile în toată lumea;
– Și mai pronunțată este această implicare indirectă a acționarilor în economia globală prin achiziția și deținerea de acțiuni ale unor corporații multinaționale, care au filiale, activități și interese pe toate continentele;
– În sfârșit, acționarii pot deveni în mod direct jucători globali pe piețele internaționale de capital plasându-și banii în anumite fonduri de investiții, al căror obiect explicit de activitate este valorificarea depunerilor pe piețele financiare globale. Jucători grei din această categorie sunt fondurile americane și britanice de pensii, care administrează în jur de 32 miliarde dolari pe piețele globale de capital – sumă considerabilă, care face ca aceste fonduri să fie extrem de influente pe aceste piețe .
Dar ce sunt piețele financiare globale? Acestea sunt definite de Crane și Matten ca fiind „toate locurile fizice sau virtuale (electronice) unde sunt tranzacționate la scară mondială titluri financiare în sensul cel mai larg (capital, acțiuni, valută, asigurări etc.)”. Dacă ne reamintim definiția globalizării la care am subscris, se poate aprecia că piețele financiare sunt, deocamdată, cele mai globalizate, deoarece sunt cel mai puțin legate de anumite baze teritoriale. Factorii care au condus la inițierea și amplificarea procesului de globalizare sunt foarte activi în acest domeniu.
În primul rând, datorită progreselor tehnologice, mai ales în telecomunicații și electronică și în special o dată cu extinderea planetară a Internetului, piețele financiare de astăzi nu mai sunt limitate nici în spațiu, nici în timp. Ele funcționează 24 de ore din 24, de jur împrejurul globului.
În al doilea rând, piețele financiare sunt cel mai puțin reglementate. Oricine poate juca la orice oră, la oricare dintre marile burse ale lumii: Londra, New York, Tokyo, Sydney, Singapore, Delhi, Dubai sau Frankfurt. Chiar dacă aceste piețe sunt locale și reglementate de autorități statale naționale, integrarea lor plasează fluxurile de capital deasupra controlului deplin al acestor autorități.
Din punct de vedere etic, această dezvoltare pune o serie de probleme complexe și serioase. Iată care sunt cele mai importante dintre acestea:
1. Controlul democratic al resurselor financiare. Piețele deteritorializate scot din joc autoritatea și intervenția guvernelor statelor naționale, ceea ce înseamnă că alocarea celor mai importante resurse ale economiilor dezvoltate se desfășoară din ce în ce mai mult în conformitate nu atât cu programele și strategiile economice ale administrației și forțelor politice din diferite țări, cât mai ales cu „legile” cererii și ofertei. Or, democrațiile occidentale și de pretutindeni au la bază dreptul cetățenilor de a se pronunța asupra alocării și administrării resurselor naționale de către guvernanții aleși de către popor și răspunzători în fața acestuia. Dacă odinioară pământul era cea mai importantă resursă, astăzi resursa cheie a avuției naționale este capitalul, iar mecanismele prin care se alocă la nivelul piețelor financiare globale sunt scăpate de sub controlul guvernelor și al indivizilor-cetățeni.
2. Încurajarea operațiilor speculative. Piețele financiare globale stimulează riscurile și aventurile speculative ale marilor investitori, de talia unui George Soros, dar și ale micilor investitori, ale căror operații însumate formează enorme fluxuri și influxuri de capital. Speculațiile financiare ca atare nu ridică probleme de natură etică, atâta timp cât se desfășoară potrivit unor reguli clare și corect aplicate. Cel mult se poate discuta asupra motivației jucătorilor pe piețele de capital, care este, de cele mai multe ori, lăcomia și dorința de câștig rapid, practic fără muncă și responsabilități sociale, dar aceasta este mai degrabă o temă de etică generală decât o temă de etica afacerilor. Cu toate acestea, speculațiile financiare pe piețele globale pot avea consecințe dramatice nu numai asupra jucătorilor – care își asumă deliberat anumite riscuri, conștienți de faptul că pot să și piardă – ci și asupra unor mase enorme de oameni care nu iau parte la joc și care nu pot influența nicicum mersul lucrurilor.
3. Competiția incorectă cu țările în curs de dezvoltare. Crizele economice din unele regiuni în curs de dezvoltare, precum cele din Mexic și Brazilia din anii 1990 sau cea mai dramatică dintre ele, care a lovit Asia de Sud-Est în 1997, au fost declanșate în principal de mișcările speculative de capital înspre și dinspre aceste țări. Investitori din țările dezvoltate au fost atrași să își plaseze fondurile în economiile acestor regiuni într-o perioadă de boom; de îndată ce au apărut primele semne că acest boom era trecător și artificial stimulat de speculații financiare, capitalul internațional a fost rapid retras, cu efecte dezastruoase asupra economiilor și oamenilor din aceste țări lovite de criză.
În parte, declanșarea crizelor poate fi pusă pe seama speculațiilor financiare și a precarității structurilor instituționale din țările în curs de dezvoltare care au avut de suferit. Dar cauza principală rezidă într-un dezechilibru structural între piețele financiare globale – care sunt prea puțin reglementate, permițând capitalului să curgă ușor înspre și dinspre o țară – și piețele de bunuri și servicii, încorsetate de reglementări numeroase și de natură să dezavantajeze țările în curs de dezvoltare. În vreme ce investițiile de capital din țările avansate pot intra cu ușurință în țările în curs de dezvoltare, bunurile produse în aceste țări cu ajutorul acestor infuzii de capital străin nu pătrund cu aceeași ușurință pe piețele țărilor avansate. Atât în SUA, cât și în UE, piețele sunt puternic protejate prin tot felul de bariere vamale și fiscale, astfel încât țările în curs de dezvoltare nu pot desface decât o mică parte din produsele lor pe aceste piețe, chiar dacă ele sunt competitive. Așa se face că, periodic, anumite regiuni din Lumea a Treia oferă mari promisiuni de explozie economică, atrăgând influxuri de capitaluri speculative; cum însă ele nu reușesc să țină pasul și să asigure o creștere constantă și solidă, din cauza neputinței lor de a concura pe baze echitabile cu țările puternice, tot periodic se produc rapide și masive refluxuri de capital, care lasă economiile locale din zonele respective în dezordine și recesiune.
4. Un spațiu ideal pentru tranzacții ilegale. Întrucât sunt slab reglementate și controlate de guvernele statelor naționale, piețele financiare globale pot fi ușor folosite pentru efectuarea unor tranzacții taxate drept ilegale în majoritatea țărilor lumii. Altfel spus, piețele financiare globale oferă un câmp foarte propice de acțiune celor care fac tranzacții cu droguri, arme sau mărfuri de contrabandă, dându-le posibilități aproape incontrolabile de spălare a fondurilor ce provin din activități ilegale sau de finanțare a unor activități teroriste. Din acest motiv, entuziasmul americanilor față de lărgirea explozivă a piețelor globale de capital, de care ei au avut cel mai mult de profitat, a scăzut considerabil și a dat naștere unor acute îngrijorări după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001.
5.8. Responzabilizarea morală a investitorilor
Modificările importante care au survenit în statutul și în preocupările acționarilor în ultimele decenii au dus în mod firesc la căutarea unor noi abordări teoretice și mai ales practice ale implicării cât mai active a investitorilor mari și mici atât în redefinirea pe baze mai echitabile a raporturilor dintre executivi și acționari, cât și în activitatea piețelor financiare. Un număr tot mai mare și tot mai influent de acționari și de investitori individuali sau instituționali au căutat și au descoperit unele căi de acțiune prin care să forțeze, în absența unor reglementări legale ferme și aplicabile, o mai serioasă responsabilizare morală a marilor corporații și a jucătorilor de anvergură de pe piețele financiare. Cele mai semnificative sunt activismul acționarilor și investițiile etice.
Acționari militanți
Una dintre pârghiile forțării corporațiilor să fie răspunzătoare de comportamentul lor etic este cumpărarea de acțiuni ale corporațiilor respective. Scopul urmărit de acționarii militanți nu este nici profitul, nici speculațiile financiare, ci câștigarea dreptului de a se pronunța în AGA în legătură cu politica și strategia unei corporații.
În mod normal, aceste forumuri ale acționarilor au ca obiect de dezbatere performanțele și politicile viitoare ale corporației. Dar ele oferă, totodată, posibilitatea unor grupuri de stakeholders, în calitate de acționari, să își exprime nemulțumirea sau îngrijorarea față de anumite practici imorale, în opinia lor, ale unei companii. Și mai important este faptul că li se oferă acestor acționari militanți șansa de a capta atenția mijloacelor mediatice prin devierea zgomotoasă a cursului normal al dezbaterilor din AGA asupra unor teme etice sensibile.
Activismul acestui tip de acționari militanți s-a manifestat mai întâi în Statele Unite – de exemplu în campania de îmbunătățire a relațiilor interrasiale din cadrul companiei General Motors, în anii 1970. Dat fiind tipul distinct de capitalizare a corporațiilor din Europa, vocea grupurilor de mici acționari militanți se face mai greu auzită decât în America, ea fiind înăbușită de greutatea marilor investitori instituționali. Totuși, fenomenul s-a făcut simțit și în țările europene. ONG-uri precum Greenpeace sau Partizans din Marea Britanie au recurs la metoda cumărării de acțiuni ale unor corporații – printre care Shell, BP, Rio Tinto sau Huntingdon Life Sciences – pentru a critica politicile acestor companii față de poluare, tratamentul populațiilor indigene sau testarea medicamentelor pe animale.
Integrate unor campanii mult mai ample, rapoartele acționarilor protestatari din cadrul adunărilor anuale sau procesele intentate companiilor de către o parte din acționarii lor pot fi metode eficiente de forțare a corporațiilor să își reconsidere atitudinea și comportamentul față de anumite probleme de interes public.
Problema critică a acestei forme de activism constă în faptul că, prin cumpărarea unor acțiuni ale unor corporații, grupul de acționari militanți poate fi tentat să pactizeze cu „inamicul”, având și anumite interese comune cu acesta. În plus, poziția de militant în calitate de acționar este o opțiune doar pentru persoanele relativ înstărite, mai ales în țările unde legislația impune deținerea unui anumit stoc de acțiuni pentru a avea o minimă vizibilitate și influență în AGA.
Investițiile etice
Al doilea mecanism de responsabilizare morală a investitorilor este mai îndepărtat de corporație și nu presupune admonestarea publică a directorilor executivi ce se fac vinovați de presupuse practici imorale. O dată cu creșterea interesului public față de răspunderea corporațiilor ia naștere și se extinde considerabil o nouă categorie de acționari, care nu sunt preocupați numai de profitabilitatea investițiilor lor, ci și de corectitudinea morală și responsabilitatea socială a companiilor la care dețin acțiuni.
Spre deosebire de acționarii militanți, adepții investițiilor etice nu se folosesc în mod direct de investițiile lor pentru a forța companiile să le asculte opiniile și să le ia în considerație. Mai degrabă, ei caută acele investiții care sunt, deopotrivă, profitabile și compatibile cu anumite standarde etice. În definiția lui Cowton, prin investiții etice se înțelege „utilizarea criteriilor etice, sociale și ecologice în selecția și administrarea portofoliilor de investiții, în general fiind vorba de acțiuni ale unor companii“ .
Criteriile de evaluare și selecție a companiilor pot fi negative sau pozitive. Cel mai frecvent sunt „șterse de pe lista” investitorilor etici companiile care produc și comercializează alcool, țigări, armament și orice produse care dăunează mediului sau a căror fabricare este poluantă și consumatoare de resurse neregenerabile; companiile care susțin regimuri politice opresive, exploatează forța de muncă ieftină din țările sărace și angajează minori; în sfârșit, companiile care violează drepturile animalelor, cele care pun în pericol diversitatea biospeciilor și cele care promovează ingineria genetică etc. Sunt selectate după criterii pozitive companiile care se preocupă de conservarea și protecția mediului, de îmbunătățirea transportului public și a condițiilor de locuit, de renovarea și conservarea clădirilor și a monumentelor arhitecturale, cele care promovează tehnologiile „verzi” și care asigură egalitatea șanselor de promovare a salariaților, condiții de securitate a muncii etc.
Pe lângă motivația etic normativă, investițiile etice pot fi oportune și sub aspect strict economic. Riscurile boicotării de către public a unor produse neagreate sau riscurile unor dezastre ecologice pot influența dinamica acțiunilor; or, companiile „etice” sunt cel mai puțin expuse unor astfel de riscuri. Pe de altă parte, succesul de piață al produselor „etice” poate face investițiile care le finanțează foarte atractive.
În 2002 existau în Europa cam 300 de fonduri de investiții etice, deși operau mai puțin de 1% din totalul stocurilor de acțiuni aflate în posesia fondurilor europene de investiții. Majoritatea fondurilor de investiții etice fac selecția companiilor de ale căror acțiuni sunt interesate pornind de la datele pe care le oferă piața. Companiile profitabile sunt apoi trecute prin sita unor criterii de onorabilitate etică, rezultând un clasament care se reevaluează și se dă periodic publicității.
Așa-numitele fonduri deliberative sunt ceva mai exigente, alcătuindu-și propriile liste de criterii de corectitudine etică, pe baza unor investigații foarte minuțioase și permanent reactualizate.
În practică, selecția criteriilor și a companiilor care le satisfac nu este de loc ușoară. De exemplu, multe corporații din industria electronică produc atât aparatură electrocasnică și medicală, cât și tehnologie militară. De asemenea, investițiile în acțiunile unor bănci sunt destul de nesigure, întrucât băncile pot să finanțeze și companii care nu corespund criteriilor investitorilor etici.
Cu toate slăbiciunile sale, mișcarea ethical investment are toate șansele de a lua rapid o amploare considerabilă, cu efecte de loc neglijabile. Îndreptându-și investițiile spre corporațiile care satisfac anumite standarde morale, investitorii nu exercită o oarecare influență numai asupra politicilor companiilor respective, ci stimulează și celelalte corporații să își reconsidere comportamentul etic spre a evita o posibilă și chiar previzibilă lipsă de atractivitate a lor pe piețele de capital într-o perspectivă temporală apropiată.
CAP VI: Probleme etice în strategia de marketing
Strategia de marketing vizează, în primul rând, deciziile de selecție a piețelor sau a sectoarelor de piață și de adresare a „țintelor” – acele categorii de consumatori presupuși a fi interesați și atrași de oferta pe piață a anumitor produse și servicii.
Deciziile de targeting sunt esențiale în teoria și practica de marketing, iar selecția unor grupuri specifice de consumatori sau a unor segmente din piață a fost, de-a lungul anilor atent, răbdător și ingenios rafinată de atâtea și atâtea companii, dornice să își concentreze atenția asupra unor sectoare atractive prin anumiți factori precum înalta profitabilitate, o competiție anemică sau un mare potențial de creștere. Pe măsură ce s-a intensificat activitatea de targeting, au apărut și nemulțumirile, care s-au cristalizat într-o serie de argumente standard, menite să înfiereze companiile pentru că violează dreptul consumatorului la un tratament echitabil. Această „violare” se poate produce în două modalități:
– Unele segmente de piață sunt selectate și asaltate datorită faptului că în alcătuirea lor intră consumatori „vulnerabili” dintr-un motiv sau altul: copii, vârstnici, săraci etc., iar companiile profită în mod deliberat de vulnerabilitatea lor;
– Unele grupuri de consumatori sunt discriminați și excluși din capul locului de la posibilitatea accesului la anumite produse care le sunt necesare pentru a atinge un nivel de trai acceptabil.
În cele ce urmează vom examina pe scurt argumentele tipice la care recurg criticii intransingenți ai strategiilor de marketing considerate culpabile de violarea dreptului la un tratament echitabil.
6.1. Consumatori vulnerabili
Discuțiile și reproșurile de natură etică privind activitatea de targeting ce vizează categorii de consumatori vulnerabili au în vedere două aspecte principale: gradul de vulnerabilitate a publicului „țintă” și periculozitatea produselor pentru consumatorii vulnerabili.
Vulnerabilitatea publicului „țintă” nu poate fi definită decât contextual, pornindu-se de la faptul că anumite categorii de consumatori sunt mai puțin capabili decât alții să ia decizii raționale și în deplină cunoștință de cauză în ceea ce privește calitățile, utilitatea și eventualele riscuri ale produselor pe care le cumpără.
Vulnerabilitatea poate fi generată de mai multe cauze:
– lipsa educației sau informației necesare pentru utilizarea sigură a produselor sau pentru deplina înțelegere a consecințelor acțiunilor întreprinse;
– vârsta înaintată și senilitatea;
– apariția unor necesități fizice sau emoționale excepționale, datorită bolii, infirmității sau altor împrejurări nefericite;
– sărăcia și incapacitatea financiară de menținere a unui nivel rezonabil de trai pentru individ și cei pe care acesta îi întreține;
– vârsta fragedă și incompetența decizională, absența discernământului și a responsabilității unei persoane independente.
În cazul consumatorilor vulnerabili dintr-un motiv sau altul, ideea kantiană potrivit căreia consumatorii trebuie tratați ca „scopuri în sine” și nu ca simple mijloace de îmbogățire stă la baza obligației ofertanților de bunuri și servicii de a avea grijă de cumpărători. Atunci când vânzătorul are posibilitatea să exploateze vulnerabilitatea unui potențial consumator – de exemplu, când o companie farmaceutică poate impune un preț excesiv de ridicat unor medicamente vital necesare bolnavilor sau când un agent de asigurări poate să exploateze lipsa de educație a unui potențial client, păcălindu-l în ceea ce privește termenii și clauzele poliței de asigurare – se poate spune că ofertantul are datoria să acționeze în așa fel încât să respecte, deopotrivă, interesele consumatorilor și interesele sale.
În principiu, toată această teoretizare abstract moralizatoare este corectă și greu de respins cu contraargumente concluzive. Practic însă totul e foarte confuz, iar principiul duty of care aproape inaplicabil. Iată un exemplu cât se poate de elocvent. Unul dintre grupurile tipice de consumatori vulnerabili sunt copiii. Se poate admite în mod rezonabil că un puști de 4 sau 5 anișori nu posedă încă abilitățile cognitive necesare pentru luarea unor decizii pe deplin raționale. Din acest motiv, nu este surprinzător faptul că reclamele la jucării au fost adeseori criticate sever. Ce-i drept, nu copiii sunt aceia care cumpără jucării din magazine, dar autorii de campanii publicitare caută să îi seducă și să profite de puterea lor de a-și convinge părinții să le cumpere jucăriile pe care le doresc.
Reclamele prezentate la televizor în timpul zilei sau strecurate în filme și jocuri pe calculator pentru copii profită, se spune, de faptul că puștii sunt impresionabili, incapabili să discearnă intențiile persuasive ale reclamelor și prea puțin preocupați să înțeleagă limitele bugetului de familie. Chiar dacă, în ultimă instanță, responsabilitatea deciziilor aparține părinților, campaniile publicitare pentru copii sunt totuși blamate, deoarece manipulează mințile fragede ale copiilor, pe care îi tratează ca pe niște mijloace de îmbogățire.
Totul sună cât se poate de bine și de onorabil. Și ce-i de făcut? De aici încolo încep nebulozitățile, care duc la reglementări practice mai mult sau mai puțin arbitrare și contradictorii. Care este vârsta la care se poate considera că un copil devine capabil să ia decizii raționale? Cercetări neconcludente susțin că vârsta la care se poate identifica în mod cert capacitatea minorilor de a înțelege intențiile persuasive ale reclamelor se situează între 8 și 12 ani – o aproximație inacceptabil de mare. Multe țări europene au introdus restricții legale pentru campaniile publicitare adresate copiilor. Grecia, de exemplu, interzice reclamele televizate pentru jucării mai devreme de ora 22 (e de mirare că nu au fost declarate și jucăriile drept „alimente”). În Norvegia sunt interzise reclamele de orice fel inserate în programele pentru copii, iar în Suedia sunt interzise reclamele pentru copii sub vârsta de 12 ani (ca și cum se poate stabili cu exactitate care sunt reclamele pentru copiii de 11 ani și 8 luni și care sunt pentru copii de 12 ani și o lună!). În alte țări europene, precum Franța și Spania, guvernele s-au abținut de la restricționarea legală a campaniilor publicitare pentru copii, bazându-se pe două argumente: pe de o parte, expunerea copiilor la campanii publicitare este o pregătire a lor pentru viața matură într-o societate de consum; pe de altă parte, companiile au dreptul să informeze consumatorii asupra unor produse care, în ultimă analiză, nu le pot aduce acestora nici un fel de prejudicii.
6.2. Consumatori excluși
Alte critici aduse strategiilor de marketing au în vedere nu grupurile de consumatori, care sunt țintite cu precădere, ci grupurile care nu sunt incluse în calculele ofertanților de bunuri și servicii. În unele cazuri, această omisiune poate să ducă la excluderea accidentală sau chiar deliberată a unor grupuri de consumatori de la accesul la anumite produse și servicii necesare pentru o viață decentă. Această problemă a captat atenția criticilor, mai ales o dată cu răspândirea practicii de decupare a segmentelor de piață indezirabile3, la care recurg îndeosebi băncile, companiile de construcții și agențiile de credit. Redlining înseamnă atât identificarea acelor perimetre intraurbane în care populația are venituri foarte scăzute și, implicit, potențial redus de creditare, cât și refuzul băncilor de a acorda credite, facilități de consum sau emiterea de carduri tuturor persoanelor care locuiesc în perimetrele respective. În acest caz, se justifică două obiecții principale.
În primul rând, este o practică discriminatorie, întrucât clienții potențiali sunt evaluați nu ca persoane, fiecare cu meritele și insuficiențele sale, ci global, după zona de rezidență. În al doilea rând, acești clienți sunt supuși unui tratament inechitabil, întrucât le este interzis accesul pe piața normală. Această practică devine extrem de problematică atunci când are drept consecință forțarea
consumatorilor discriminați de a apela la serviciile (cel mai adesea ilegale) ale unor cămătari lipsiți de scrupule.
O formă mai benignă de excludere, dar care nu este la adăpost de orice imputare de comportament incorect din punct de vedere etic, se constată atunci când companiile ce furnizează bunuri și servicii esențiale, utilități, servicii poștale sau financiare iau decizia de a se retrage de pe piețele neprofitabile sau îndepărtate, ceea ce afectează grav calitatea vieții locuitorilor legați de piețele respective. De exemplu, în anul 2000 Barclays Bank din Marea Britanie a stârnit o furtună de proteste ale comunităților locale și a unor parlamentari după ce a anunțat închiderea a 172 de filiale considerate neviabile, lăsând fără servicii bancare peste optzeci de localități rurale. Dezbaterile furtunoase au gravitat în jurul conflictului dintre dreptul companiilor private de a-și alege piețele pe care să opereze și cele neatractive datorită profitabilității nule sau reduse, pe de o parte, și dreptul consumatorilor de a avea acces la anumite produse și servicii necesare.
6.3. Responsabilizarea etică a consumatorilor
Distanța dintre societatea și economia românească de piață „funcțională” și țările capitaliste dezvoltate este foarte vizibilă și în ceea ce privește problemele consumatorilor. Piața abundă de oferte de produse și servicii de o calitate execrabilă, nesigure pentru sănătatea și viața utilizatorilor; prețurile sunt de foarte multe ori artificial umflate, prin diferite mijloace, iar campaniile publicitare sunt încă departe de orice tolerabilitate. Toate acestea se petrec din multe motive; dintre acestea, două sunt cauzele principale.
În primul rând, o mare parte dintre consumatorii noștri sunt pur și simplu needucați să se comporte adecvat și să își protejeze interesele pe piață. Lunga perioadă de întuneric comunist, urmată de zorii haotici ai tranziției, au creat majorității oamenilor niște reflexe de „victime” dezarmate în fața unor comercianți discreționari și necinstiți. Puțini sunt încă acei consumatori exigenți față de calitatea și modul de desfacere a bunurilor pe care le cumpără. O anchetă a unui post de televiziune de la noi a relevat faptul că mai puțin de o zecime dintre cumpărătorii de produse alimentare citesc datele înscrise pe ambalaj, pentru a verifica termenul de expirare și compoziția alimentelor cumpărate. Foarte puțini dintre consumatorii noștri cunosc drepturile care le sunt asigurate prin lege, adresându-se Oficiului de protecție a consumatorilor atunci când aceste drepturi le sunt nesocotite, iar dintre cei care fac reclamații, cei mai mulți se declară nemulțumiți de reacția instituțiilor abilitate să le protejeze drepturile și interesele.
Poate că nu ar strica dacă măcar o mică parte din orele în care copiii învață cu osârdie câte nestemate și pene de păun erau în cușma lui Vlad Țepeș sau afluenții de pe partea dreaptă ai Siretului, oasele metatarsiene și data exactă când a fost publicată cutare poezie a lui Eminescu în „România literară” ar fi dedicate instruirii de mici a copiilor cum să se comporte în calitate de consumatori într-un stat de drept și într-o țară civilizată.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere sărăcia lucie în care se zbate o bună parte din populația României. Puterea scăzută de cumpărare a multor consumatori de pe piața noastră face ca, pentru alegerea de către ei a produselor și serviciilor pe care le cumpără, criteriul de selecție decisiv să fie prețul cât mai scăzut. În aceste condiții, nu e de mirare că multe mărfuri care nu ar avea ce să caute pe nici o piață cât de cât dezvoltată își găsesc un debușeu insațiabil pe piața de la noi, un adevărat rai pentru tot felul de produse contrafăcute și introduse nu de puține ori pe piață în condiții dubioase.
Și totuși, un vânt aducător de aer proaspăt a început să adie și pe piața românească, iar semnele apropierii noastre treptate de lumea civilizată încep să fie tot mai vizibile. Concurența dintre firmele private din anumite sectoare (comerț, telefonie mobilă, turism, construcții civile, industrie textilă, mobilă etc.) începe să dea roade în favoarea consumatorilor. Privatizarea unora dintre mastodonții monopoliști de stat, furnizori de utilități, precum Petrom, Distrigaz sau Electrica s-ar putea să asigure, în sfârșit, servicii de mai bună calitate și la prețuri mai rezonabile. Prezența tot mai activă pe piața românească a corporațiilor multinaționale oferă publicului imaginea vie a unui alt standard de respect față de interesele consumatorului, după cum investitorii străini (cel puțin unii dintre ei) obligă, prin competiție, și pe cei autohtoni să adopte alte exigențe de fabricație, de marketing și de advertising. Pe de altă parte, a sporit considerabil numărul românilor care au călătorit și au lucrat destul de mult timp în țări occidentale, văzând cu ochii lor cum sunt tratați consumatorii în țările civilizate, ceea ce are drept urmare o creștere sensibilă a gradului de exigență al publicului românesc față de ofertanții de bunuri și servicii de pe piață.
Cu toate aceste semne vizibile de schimbare, noi ne confruntăm deocamdată cu probleme de mult depășite în țările dezvoltate ale lumii, cea mai urgentă fiind educarea primară a maselor de consumatori în ceea ce privește protecția unor interese elementare, iar succesul acestei educații depinde în mod direct și decisiv de creșterea puterii de cumpărare a consumatorului de rând.
În țările avansate, cu o îndelungată tradiție capitalistă, activismul consumatorilor atacă astăzi probleme cu totul diferite, la care noi nici nu ne putem gândi pentru viitorul previzibil. Inițial, grupurile militante în favoarea drepturilor consumatorilor și-au propus, în mod firesc, să utilizeze toate mijloacele de presiune ce stau la îndemâna societății civile pentru a se institui o legislație protectoare și pentru a demasca acele companii care au profitat incorect, într-o formă sau alta, pe seama consumatorilor. Țintele principale vizate de organizațiile de apărare a drepturilor consumatorilor au fost multă vreme calitatea și siguranța produselor, prețul echitabil și tehnicile de manipulare etic incorectă a publicului prin campanii publicitare lipsite de onestitate și decență.
Ultimele două decenii au semnalat însă o sensibilă extindere și radicalizare a obiectivelor vizate de organizațiile militante ale consumatorilor din lumea occidentală, înscrise astăzi într-o amplă mișcare (internaționalizată mai ales datorită comunicațiilor prin Internet), ce se numește ethical consumption. Ideologia „consumului etic” promovează decizia conștientă și deliberată de a cumpăra diferite produse și servicii care satisfac nu numai interesele economice și utilitare ale consumatorului, ci și corespund valorilor și convingerilor sale morale.
Consumul etic are o mare varietate de manifestări: boicotul produselor acelor companii care sunt acuzate pentru politicile lor sociale, etice sau ecologice; cumpărarea de produse care nu sunt testate pe animale; refuzul de a cumpăra produsele fabricate în țările sărace, de către muncitori suprasolicitați fizic și prost plătiți sau de către copii; preferința pentru produse organice, reutilizabile sau reciclabile etc.
Dacă inițial se putea presupune că mișcarea consumului etic este o gogoriță a unui număr infim de exaltați idealiști, astăzi există destule indicii care atestă că mulți consumatori occidentali recurg și la criterii etice în evaluarea firmelor de pe piață și a produselor pe care acestea le oferă. De exemplu, un recent sondaj de opinia din Marea Britanie arată că o treime dintre consumatori sunt „serios preocupați” de problemele etice, în vreme ce peste jumătate dintre cei chestionați declară că în ultimul an au cumpărat un produs și au recomandat o companie datorită bunei lor reputații. Studiile mai arată că acești consumatori nu aparțin anumitor clase sociale, categorii profesionale, niveluri de venituri sau orientări confesionale, ci formează un amalgam foarte greu de încadrat în grupurile societale tradiționale. Piața produselor etice din Anglia valorează 9 miliarde de euro, ceea ce nu reprezintă decât 2% din piață, dar crește de șase ori mai repede decât volumul pieței în ansamblu.
Rezultate similare oferă și prima anchetă pan-europeană din 2001, care, pe un eșantion de 12.000 de persoane din douăsprezece țări ale UE, a urmărit să contureze „atitudinea consumatorilor față de responsabilitatea socială a corporațiilor”. Câteva dintre rezultatele acestei anchete sunt elocvente:
– 70% dintre consumatorii chestionați au declarat că asumarea de către o companie a unor responsabilități sociale este pentru ei un criteriu important de selecție a produselor pe care le cumpără;
– în toate cele douăsprezece țări investigate, jumătate din populație consideră că atitudinea companiilor față de responsabilitățile sociale este un factor important atunci când aleg să cumpere un anumit produs. Pe primele locuri s-au situat Spania (89% dintre cei chestionați) și Olanda (81%);
– unul din cinci subiecți investigați au declarat că ar fi foarte dispuși să plătească mai mult pentru produsele cu impact social și ecologic pozitiv. Cea mai ridicată proporție s-a înregistrat în Danemarca (56%) și cea mai scăzută în Italia (24%);
– aproape 60% dintre subiecți apreciază că afacerile nu acordă în prezent suficientă atenție responsabilităților lor sociale. Opinia a fost cel mai mult afirmată în Finlanda (75%) și în Marea Britanie (71%) și cel mai puțin frecvent împărtășită în Olanda (40%), în Danemarca (44%) și în Suedia (46%). Aceste date statistice au în mod evident implicații semnificative în lumea afacerilor. Dobândirea, menținerea și accentuarea unei bune reputații a firmei devine o motivație importantă pentru trezirea interesului corporațiilor față de etica în afaceri. Atitudinea tot mai radicală a consumatorilor determină companiile să își reorienteze strategiile și politicile de marketing în direcția fabricării și promovării „entuziaste” a produselor etice.
Consumatorii exercită un control social asupra afacerilor. Dacă ei solicită
prin mecanismul pieței un comportament etic mai exigent din partea companiilor, acestea percep semnalul și îi răspund. Consumatorii utilizează actele lor de cumpărare ca „voturi” pro sau contra anumitor practici de afaceri mai eficient decât prin depunerea la urne a voturilor politice, în favoarea unor reglementări legislative ale problemelor care îi preocupă. Noreena Hertz remarcă faptul semnificativ că, în vreme ce populația din țările UE și din Statele Unite este tot mai amorțită de apatie politică, activismul consumatorilor se intensifică. În loc să se mai adreseze puterii politice, consumatorii își îndreaptă „voturile” către corporații, nu la urne, ci la supermarket. De ce? Pentru că, în timp ce legislatorii și guvernanții se mișcă greoi și ineficient, corporațiile răspund mai eficient și cu mai multă promptitudine. Hertz ne oferă și câteva exemple în acest sens:
– atunci când publicul european și-a manifestat îngrijorarea față de efectele alimentelor modificate genetic, guvernele diferitelor state din UE au făcut foarte puțin pentru reglementarea situației, pe când multe lanțuri de supermarket-uri au scos din standurile lor astfel de produse;
– pe măsură ce nemulțumirea publicului față de exploatarea muncii minorilor în industria textilă și de încălțăminte din Lumea a Treia s-a amplificat, corporațiile (și nu guvernele) au acționat în direcția satisfacerii opiniei publice;
– în vreme ce guvernele lumii au ezitat să aplice sancțiuni Birmaniei, consumatorii i-au aplicat propriile lor sancțiuni, iar amenințarea cu boicotul cumpărătorilor, orchestrată de Coaliția Birmaniei Libere, a determinat o serie de corporații multinaționale, precum Philips, Heineken, C&A sau Carlsberg, să se retragă din această țară.
Reglementarea gradului de securitate a alimentelor, protecția copilului sau descurajarea regimurilor opresive sunt probleme de care, în mod tradițional, se ocupau politicienii. După cum se exprimă Hertz, astfel de probleme au fost preluate pe tăcute de corporații, sub presiunea efectului bunei sau relei lor reputații în aprecierea consumatorilor. În acest fel, mișcarea pentru consum etic a depășit limitele angajamentului individual al consumatorilor față de anumite crezuri morale și s-a transformat într-un factor activ de schimbare socială și politică.
Cu toate progresele înregistrate până acum, mișcarea pentru un consum etic are și destule neajunsuri. Oricâtă „responsabilitate socială” ar afișa corporațiile, motivația lor este de ordin economic și nu moral. Tocmai din această cauză politicienii au prea puțin succes în comparație cu presiunile pieței. Problemele de slab interes public sau cauzele neprofitabile au toate șansele de a fi în continuare ignorate. Pe de altă parte, implicarea consumatorilor în urmărirea la supermarket a cauzelor nobile este condiționată de puterea lor de cumpărare, care le permite să suporte costuri suplimentare pentru a fi selectivi pe piață. Greu de presupus că aceiași consumatori și-ar mai putea permite astfel de costuri dacă puterea lor de cumpărare ar fi serios diminuată. Consumul etic este, trebuie să o spunem foarte clar, un lux al celor foarte avuți. Iar dacă plata la casă este un mod de „a vota”, atunci votul bogaților este mult mai consistent decât votul săracilor. Piața este mult mai puțin democratică decât alegerile politice. Iată de ce consumul etic nu poate fi nicicum un substitut adecvat al acțiunii politice, chiar dacă aceasta din urmă pare a fi în declin, pe când activismul consumatorilor este în plină ascensiune.
Mai puțin vizibilă pe piață este strădania unor teoreticieni, filosofi și ideologi de a înscrie mișcarea pentru un consum etic pe coordonatele mai adânci ale reconsiderării consumului în sine ca scop al economiei, societății, politicii și, în ultimă instanță, al destinului individual. Poate că adevărata angajare etică a celor preocupați de sensul și de calitatea reală a vieții ar trebui să pună în cumpănă calitatea produselor consumate în exces, afișând o luxurianță absurdă și alienantă, cu cantitatea bunurilor și serviciilor de care avem cu adevărat nevoie pentru a trăi cu toții mai bine, într-o economie sustenabilă. Dacă privim însă jumătatea plină a paharului, este de salutat această mișcare pentru un consum etic, cu toate neajunsurile și limitele sale, întrucât întărește rolul și importanța criteriilor morale în strategiile și practicile firmelor comerciale, forțându-le nu numai să afișeze coduri de comportament etic în birourile somptuoase ale directorilor și managerilor sau pe Internet, ci și să acționeze în conformitate cu rigorile etice ale masei de consumatori.
CAP VII: Drepturi și obligațiile morale ale angajaților
În cele ce urmează vom trece în revistă câteva dintre drepturile morale ale angajaților, în calitate de categorie extrem de importantă de participanți, care se simt îndreptățiți să pretindă angajatorilor privați asumarea anumitor obligații etice față de ei.
7.1. Dreptul la muncă
Înscris în Declarația Drepturilor Omului și, ceva mai recent, și în Carta Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la muncă este considerat a fi unul dintre drepturile fundamentale ale ființelor umane. El este derivat direct din alte drepturi fundamentale ale omului: în primul rând, din dreptul la viață, întrucât munca oferă, în mod obișnuit, bazele necesare subzistenței; în al doilea rând, din dreptul la respect, știut fiind faptul că abilitatea de a crea bunuri prin muncă reprezintă o sursă majoră a respectului de sine al fiecărui individ.
Cu toate acestea, în contextul economiei moderne se poartă dezbateri aprinse în jurul întrebării dacă dreptul la muncă se convertește de la sine în dreptul fiecărui individ de a i se asigura un loc de muncă. La nivel macroeconomic, se poate argumenta că guvernele au responsabilitatea de a crea condițiile economice care să protejeze dreptul la muncă al fiecărui cetățean. Dar în economia capitalistă dezvoltată, guvernele nu se pot achita de această misiune decât cel mult în mod indirect, întrucât majoritatea locurilor de muncă sunt create de companiile private.
Rezultă de aici că indivizii au dreptul să pretindă ca firmele private să le asigure tuturor locuri de muncă? Nu sunt puțini oamenii care cred că firmele există și funcționează ca să ofere locuri de muncă, aceasta fiind principala lor rațiune de a fi.
„Este o idee greșită, spun Griffiths și Lucas. Slujbele nu sunt niște bunuri oferite în dar oamenilor numai pentru că aceștia au nevoie de ele sau pentru că le merită. Nu există nici un drept natural la muncă în acest sens. În esență, munca este definită în termeni independenți de cel care muncește. E vorba de ceea ce alți oameni vor și au nevoie ca el să facă sau recunosc a avea o valoare dacă este făcut; și munca este bine sau rău prestată în acord cu standardele acestora și nu cu ale sale. Odată ce această conexiune este stricată, ne orientăm spre lumea comunistă, în care oamenii se prefac că muncesc, iar statul se preface că îi plătește”. Din păcate, mulți dintre concetățenii noștri păstrează încă această prejudecată comunistă, considerând că atât statul, cât și întreprinzătorii privați au obligația să le asigure locuri de muncă, indiferent de eficiența și utilitatea economică a prestației lor. Mulți dintre cei care nu știu și nici nu vor să facă altceva decât să dea cu târnăcopul în mină nu înțeleg că munca lor, oricât de grea și de periculoasă, nu produce o marfă vandabilă în condiții profitabile, drept pentru care pretind ca statul să le păstreze locurile de muncă, apelând la subvenții uriașe, a căror alocare privează numeroase alte categorii profesionale de resursele necesare investițiilor și unei salarizări adecvate.
Din punct de vedere etic, trebuie să vedem dacă dreptul la muncă al angajaților se armonizează cu drepturile angajatorilor și cu cele ale acționarilor. Angajarea și plata salariilor sunt posibile dacă și numai dacă o companie este capabilă să își vândă în mod profitabil bunurile și serviciile. Dacă această condiție nu este satisfăcută, un accent unilateral pe dreptul la muncă al angajaților violează în mod cât se poate de evident dreptul la proprietate și dreptul angajării libere pe piața forței de muncă. Prin urmare, dreptul la muncă în economia de piață nu poate să însemne că fiecare individ are dreptul la un loc de muncă.
Este atunci dreptul la muncă pe deplin irelevant? Firește că nu, dar el nu trebuie înțeles ca obligație a statului sau a companiilor private de a găsi fiecărui individ o slujbă, ci numai ca obligație de a fi asigurate tuturor indivizilor condiții egale de exercitare a acestui drept – mai exact ca identitate a criteriilor de angajare și de concediere, ceea ce ne conduce la o altă problemă, și anume eliminarea discriminării de orice fel a angajaților (problemă care va fi discutată în altă secțiune a acestui capitol).
7.2. Dreptul la un salariu echitabil
În principiu, este extrem de greu să nu fii de acord cu dreptul fiecărui angajat de a fi retribuit corect, în funcție de valoarea muncii prestate. Economia de piață are însă reguli care sfidează, nu de puține ori, simțul moral, distribuind recompensele bănești în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, ceea ce face ca anumite forme de activitate să fie mult mai bine plătite decât altele, chiar dacă efortul, competența și talentul cerute pentru exercitarea lor nu sunt foarte disproporționate.
Larga acceptare de care se bucură principiul salariului echitabil a stat la baza adoptării în majoritatea statelor dezvoltate a unor proceduri legislative privind salariul minim pe economie. Este însă foarte greu de evaluat în practică ce înseamnă „salariu echitabil” atunci când vine vorba despre diferențele dintre retribuțiile cele mai mici și cele mai mari. La baza stabilirii salariilor echitabile stau, de regulă, expectațiile față de angajați și performanța lor în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, estimată în funcție de orele de muncă prestate, pregătirea profesională, gradul de risc al profesiei, răspunderea față de baza materială, îndeplinirea sarcinilor postului etc. Cu toate acestea, diferitele tipuri de activitate sunt evaluate extrem de inegal pe unele piețe comparativ cu altele. Iată două exemple cât se poate de elocvente.
David Beckham câștigă 120.000 de euro pe săptămână. Nimeni nu contestă faptul că fotbalistul muncește din greu. El și-a petrecut cea mai mare parte din adolescență și din anii tinereții cu antrenamente asidue, trebuind și acum să își mențină condiția fizică și să își perfecționeze abilitățile sportive. El își petrece întreaga viață sub reflectorul necruțător al presei, este căpitanul echipei naționale a Angliei și se expune unor accidentări care îi pot periclita sănătatea și cariera sportivă. Pe de altă parte, se poate pune întrebarea dacă alți fotbaliști, care câștigă mult mai puțin, sunt proporțional mai puțin valoroși și mai puțin harnici decât Beckham. Și, mai ales, se pune întrebarea dacă un medic, un profesor, un polițist sau un muncitor, care abia câștigă în câțiva ani salariul pe o săptămână al fotbalistului, merită pentru munca lor salarii mult mai mici.
Din punct de vedere moral, s-ar zice că nu. Sub aspect economic, lucrurile apar într-o lumină diferită. Beckham nu a obligat pe nimeni să-i acorde câștiguri fabuloase. El nu și-a impus nimănui voința prin șantaj, presiuni sau amenințări; lui i s-au oferit aceste venituri extrem de generoase. De ce nu câștigă la fel de mult un canotor, un halterofil sau un gimnast? Muncesc ei mai puțin? Sunt mai puțin talentați? Se expun ei la riscuri mai mici? Nici vorbă. Dar numărul celor interesați de canotaj, de haltere sau de gimnastică este infim prin comparație cu miliardele de oameni care se dau în vânt după fotbal, astfel încât la un meci cu miză câștigurile unui club din vânzarea de bilete și din drepturile de televizare ating cifre astronomice. Iar notorietatea unui fotbalist de top, care întrece cu mult notorietatea altor sportivi sau a laureaților Premiului Nobel, face ca marile corporații să îi acorde contracte fabuloase pentru a face reclamă produselor lor. De fapt, tristul adevăr este acela că un fotbalist câștigă enorm în comparație cu alte profesii mult mai utile societății tocmai datorită faptului că oamenii – mulți dintre ei indignați de salariile indecente ale fotbaliștilor – nu sunt preocupați de nimic altceva decât de fotbal și, în general vorbind, de entertainment. Dacă este ceva discutabil din punct de vedere etic în legătură cu veniturile disproporționat de mari ale starurilor din sport, muzică sau film, subiectul discuției nu este lăcomia nemăsurată a acestora, ci ușurința și superficialitatea de care dau dovadă imensa majoritate a oamenilor, care sunt avizi de spectacol și de viața de alcov a vedetelor și prea puțin interesați de alte lucruri mai puțin distractive, dar mult mai importante. Noi suntem aceia care îi umflăm conturile lui David Beckham, ori de câte ori ne ducem la meci în loc să mergem la muzeu, la bibliotecă ori la biserică; ori de câte ori comutăm televizorul pe un canal pe care se transmite un meci de fotbal, în loc să alegem un film artistic de calitate, un documentar interesant, o dezbatere politică sau o emisiune de cultură; și ori de câte ori alegem din teancul de ziare și reviste de la chioșc publicațiile sportive sau tabloidele de scandal, în loc să citim despre economie, politică, descoperiri științifice, probleme sociale sau criza ecologică.
Dar nu numai starurile din sport, muzică și film câștigă din munca lor averi colosale. Klaus Esser era CEO al corporației Mannesmann, conglomerat german din care făcea parte compania de telefonie mobilă Orange. În anul 2000, Orange a fost preluată de corporația Vodafone, din Marea Britanie. În urma preluării, valoarea corporației britanice a sporit cu 200 miliarde de euro. Întrucât a contribuit decisiv la finalizarea negocierilor, Esser a primit un bonus de 30 milioane de euro, fiind apoi cercetat și pus sub acuzare pentru abuz și corupție, opinia publică din Germania fiind scandalizată de faptul că Esser a urmărit și a reușit să se îmbogățească în dauna acționarilor.
Cele două exemple ne înfățișează cazuri extreme în care măsura compensațiilor bănești este legată de rezultatele activității unor angajați pe anumite sectoare de piață. Dacă raportăm salariul lui Beckham la sumele pe care clubul Real Madrid le câștigă datorită lui, s-ar putea spune că salariul fotbalistului este acceptabil. Tot astfel, contribuția lui Klaus Esser a fost evaluată în funcție de cursul cotațiilor la bursă ale corporației Vodafone, ale cărei profituri au făcut ca cele 30 milioane ce i-au fost acordate lui Esser să pară mărunțiș.
Astfel de exemple abundă în lumea afacerilor. Introducerea ofertei de acțiuni ale companiei ca formă de recompensare a performanțelor manageriale a făcut ca sumele încasate de executivi să indigneze opinia publică. În multe cazuri, indignarea a fost justificată, dacă ținem seama de faptul că veniturile indecent de mari ale managerilor de top s-au realizat în urma creșterii valorii acțiunilor pe care le-au primit, iar creșterea acestora a fost posibilă datorită unor masive concedieri sau a menținerii unui nivel scăzut de salarizare a personalului de rând.
Creșterea influenței piețelor financiare asupra performanțelor economice pune corporațiile în fața unei dileme dificile. Pe de o parte, schemele tradiționale de distribuție a salariilor în sânul corporației sunt amenințate, iar adâncirea discrepanțelor dintre câștigurile angajaților de la vârf și ale celor de la bază creează acute frustrări și se expune, pe bună dreptate, acuzației de injustiție socială. Pe de altă parte, firmele sunt nevoite să se concureze pentru recrutarea talentelor și a valorilor manageriale, a căror piață se supune legilor cererii și ofertei. Un bun manager nu poate fi angajat de către o firmă dacă aceasta nu își poate permite sau refuză să-i ofere un salariu la nivelul pieței. Or, este bine știut că unul dintre motivele pentru care serviciile publice sunt administrate atât de prost este tocmai absorbția de către sectorul privat a managerilor performanți, printr-o ofertă salarială constant ascendentă.
Unele companii încearcă să reducă discrepanțele dintre salariile angajaților introducând un nou sistem de „retribuție în funcție de performanță”, ce oferă tuturor angajaților o participare la profiturile firmei sau opțiuni pentru stocuri de acțiuni, cu intenția de a-i face pe toți angajații să participe la beneficiile companiei.
Angajații de la bază nu sunt însă foarte atrași de acest sistem, din cel puțin două motive. Pe de o parte, sistemul de retribuție în funcție de performanță implică anumite riscuri, pentru că nimeni nu poate garanta că firma va avea întotdeauna profituri; or, în perioadele de lucru în pierdere, posibilitățile angajaților de rând de a suporta reduceri salariale sunt mult mai mici decât posibilitățile managerilor, care dispun de resurse financiare mai substanțiale și ale căror salarii sunt oricum foarte mari, având de unde să suporte eventuale reduceri. Pe de altă parte, acest sistem tinde să individualizeze negocierile salariale, diminuând considerabil forța reprezentării sindicale în negocierile contractelor colective de muncă, ceea ce creează managerilor un spațiu mult mai larg de decizii arbitrare, subiective și inutil de riscante.
Sistemele de retribuție din societatea capitalistă nu sunt nici pe departe perfecte și nu vor satisface niciodată majoritatea angajaților, ultragiind pe mulți prin inechitatea lor, generând frustrări și resentimente. Noi am experimentat însă alternativa socialistă, ce s-a pretins moralmente superioară capitalismului tocmai datorită faptului că a instaurat raporturi echitabile între venituri. Cum însă? În absența unor mecanisme reale de piață, nivelul salariilor a fost impus de către liderii de partid, în funcție de criterii pur ideologice și politice. Partidul stabilea faptul că un muncitor slab calificat trebuie să câștige mai mult decât un medic sau un cercetător științific; că un maistru cu vechime trebuie să câștige mai mult decât un inginer stagiar; că vechimea în muncă este un criteriu mai important decât productivitatea și competența; că activiștii de partid și securiștii trebuie să fie plătiți mascat mult mai bine decât celelalte categorii socio-profesionale, prin acordarea de prime și facilități inaccesibile oamenilor de rând (locuințe mai bune pentru chirii simbolice, magazine cu circuit închis, diurne grase, aprobări pentru achiziționarea unor bunuri de negăsit în magazine și câte și mai câte).
Pe fondul acestei fixări arbitrare a nivelului de salarizare cuvenit „echitabil” fiecărei categorii socio-profesionale a înflorit în regimul ceaușist o corupție generalizată, ale cărei efecte se resimt extrem de acut și de periculos și în România de astăzi. Alungată pe ușă, piața s-a strecurat în societate pe fereastră, ca piață neagră. Așa s-a generalizat practica general acceptată a mitei, bacșișului și atențiilor de tot felul pentru medici, profesori, funcționari publici, milițieni, securiști, activiști de partid și comercianți. Partidul a închis ochii și a tolerat un acord social tacit cât se poate de cinic și de păgubitor pentru mersul înainte al societății noastre. Doctorii nu protestau că salariile lor sunt mici, pentru că partidul le făcea complice cu ochiul: lăsați că știm noi, vă scoateți voi pârleala cu banii și cadourile de la pacienți. Profesorii acceptau salarii de câteva ori mai mici decât ale unor muncitori calificați, pentru că partidul le făcea și lor cu ochiul: nu vă plângeți de salarii, că dați meditații și primiți cadouri și servicii de la părinții elevilor. Iar activiștii de partid și securiștii „buni”, cei care se laudă astăzi că au făcut și mult bine pentru oameni, nu vorbesc în van: ei i-au ajutat pe mulți să obțină o aprobare de post telefonic sau de butelie, de pașaport sau de televizor color, desigur nu chiar dezinteresat, ci în schimbul unor contraservicii sau a unor „mici atenții”.
Și nici pe vremea comuniștilor fotbaliștii nu o duceau tocmai rău comparativ cu veniturile „oamenilor muncii”. O muncă de mântuială și ineficientă, incapabilă să producă suficientă avuție socială care să poată fi redistribuită mai echitabil, astfel încât ceea ce se putea distribui „echitabil” era o sărăcie generală și meschină, în care bogații de la noi abia dacă se puteau compara cu stratul de jos al păturilor mijlocii din țările occidentale, în vreme ce oamenii obișnuiți de la noi se zbăteau într-o mediocritate a nivelului de trai inacceptabilă într-o țară capitalistă avansată. Singura opțiune reală este aceea între o sărăcie generalizată „echitabil” – în care însă „unii sunt mai egali decât alții”, dacă fac parte din cercul puterii – și o bogăție inechitabil distribuită, în care vârfurile societății au averi indecent de mari, în vreme ce straturile cele mai de jos au asigurate condiții decente de trai, iar majoritatea populației, „clasa de mijloc”, câștigă suficient pentru un trai îndestulat și scutit de griji. Fericirea și dreptatea perfectă sunt de găsit, pentru cei care cred în Dumnezeu, numai în Rai.
7.3. Dreptul la condiții de muncă adecvate
Dreptul la condiții umane de muncă, în care sănătatea și integritatea psihosomatică a salariaților să nu fie puse în pericol, este una dintre primele probleme etice privind statutul angajaților, care s-a impus cu acuitate încă de la începutul revoluției industriale. Urmare a luptei sindicale și a unor eforturi individuale din partea unor oameni de afaceri luminați, astăzi mai toate țările dezvoltate au o densă și solidă legislație menită să impună companiilor private obligații privind asigurarea unor condiții de muncă acceptabile pentru angajații lor. Din acest motiv, în cele mai multe privințe chestiunea condițiilor de muncă nu mai este de competența responsabilității morale a întreprinzătorilor, ci ține mai curând de respectarea unor îndatoriri legale.
Aspectele de ordin etic sunt legate îndeosebi de impunerea și de implementarea reglementărilor juridice în vigoare. De multe ori, în practică unele companii ocolesc respectarea cu strictețe a regulilor de protecție a muncii, fie din neglijență, fie din dispreț față de lege. Pe de altă parte, unele reglementări de protecție a muncii – precum purtarea căștii de protecție sau a antifoanelor – nu sunt respectate chiar de către angajați, din comoditate, neglijență sau inconștiență, fiind necesară o supraveghere strictă din partea managementului.
Oricâte precauții s-ar lua, unele meserii rămân mai periculoase decât altele. A fi sondor pe o platformă marină, cercetător în tehnologia nucleară sau cascador implică asumarea unor riscuri considerabile. În astfel de situații se impune principiul consimțirii conștiente: nimeni nu poate fi expus factorilor de risc fără să fi fost informat în prealabil asupra pericolelor la care se expune. În consecință, daunele pe care le suferă sănătatea angajaților sunt rezultatele unor decizii conștiente ale acestora – influențate, de regulă, de oferta unor salarii mai mari pentru ocupațiile cu grad ridicat de risc.
Situația se complică atunci când locul de muncă implică anumite riscuri necunoscute, legate de utilizarea unor noi tehnologii, ale căror efecte nocive nu se manifestă imediat, ci abia după un răstimp. Cazul clasic îl constituie fabricarea și utilizarea produselor din azbest. Consecințele debilitante sau chiar letale ale azbestozei, de care s-au îmbolnăvit un mare număr de muncitori în urma expunerii îndelungate, s-au făcut simțite abia după două sau trei decenii de la începutul producției de azbest. Abia acum încep să fie mai bine cunoscute și evaluate efectele nocive pe care expunerea îndelungată la calculator le produce asupra ochilor și asupra altor părți din organismul uman. Cu cât o nouă tehnologie este mai sofisticată, cu atât efectele ei benefice pot fi mai spectaculoase, dar și riscurile potențiale sunt, de asemenea, considerabile. Ingineria genetică ne oferă cel mai recent și cel mai semnificativ exemplu în acest sens. În astfel de cazuri, principiul consimțirii conștiente nu se aplică, o dată ce riscurile potențiale nu pot fi anticipate.
Tot ce se poate impune este mai degrabă un principiu de precauție, conform căruia introducerea unei noi tehnologii, asupra căreia planează incertitudini în ceea ce privește riscurile potențiale, să nu fie permisă decât după ce se face dovada că nu este nocivă.
Cele mai recente dezbateri etice asupra condițiilor de muncă scot la iveală și alte aspecte, mai puțin vizibile decât riscurile și pericolele fizice la care sunt expuși angajații, care sunt însă de natură să disturbe serios ritmul și tonusul existenței acestora.
Un fenomen care ia amploare mai ales în rândurile clasei manageriale este „prezenteismul”: prelungirea excesivă a programului de lucru, în detrimentul recreerii și al vieții de familie. O recentă anchetă în țările UE a relevat faptul că 84% dintre manageri își petrec la serviciu între 50 și 60 de ore săptămânal. Prezenteismul este puternic cultivat în cadrul multor corporații, pornindu-se de la prezumția că numai acei angajați care petrec multă vreme la serviciu vor fi promovați și vor avea parte de diferite recompense. Pe lângă stressul și epuizarea nervoasă pe care le provoacă tuturor managerilor de rang înalt sau mediu, prezenteismul le dezavantajează cu precădere pe femei, care au de ales între cariera profesională, cu prețul celibatului sau a neglijării vieții de familie, și abandonul ambițiilor de promovare, în folosul unei vieți conjugale cât de cât armonioase.
Un alt fenomen cu implicații etice asupra condiției angajaților este răspândirea unor norme „flexibile” de lucru, sub presiunea unor factori sociali și economici. Tot mai mulți angajați lucrează cu jumătate de normă, cu angajamente temporare sau în colaborare (de multe ori, de la distanță, prin intermediul Internet-ului). Acești angajați neconvenționali au de profitat, în măsura în care flexibilitatea programului de lucru le permite să studieze, să își vadă de familie ori să practice mai multe meserii în același timp, lucrând pentru angajatori diferiți etc.
Pe de altă parte însă, aceste categorii de angajați „periferici” beneficiază de mai puține drepturi decât salariații permanenți, cu normă întreagă: condițiile lor de muncă nu sunt atât de bine protejate, slujbele lor sunt mai nesigure și mai prost plătite, iar oportunitățile de training și de promovare sunt extrem de reduse.
Toate aceste discuții care încing spiritele în lumea civilizată nouă ni se par plicticoase și irelevante, întrucât sunt pentru noi la fel de abstracte ca și o disertație ultrasavantă despre găurile negre sau despre vârsta universului actual. Distanța care ne desparte de civilizație din acest punct de vedere ne sfidează dureros în fiecare zi și la tot pasul. Este dureros și inacceptabil faptul că foarte des auzim despre accidente de muncă mortale în mine, oțelării, uzine petrochimice, în construcții sau transporturi. Dar este de neconceput și condamnabil, din punctul nostru de vedere, și neverosimil pentru occidentali, faptul că într-o țară europeană, în secolul XXI, elevii și profesorii dârdâie de frig în clase iarna; că bolnavii din spitale trebuie să-și aducă mâncarea și medicamentele de acasă sau că medicii trebuie să opereze la temperaturi ecuatoriale în timpul verii. Pe acest teren, dincolo de sediile luxoase ale firmelor private sau de stat și dincolo de estetica acceptabilă a recent inauguratelor mall-uri și supermarket-uri, aproape totul e de făcut pentru a putea spune că dreptul angajaților din economia românească la niște condiții umane de muncă este espectat măcar în limitele unei minime decențe.
7.4. Dreptul la discreție față de viața privată
Companiile sunt interesate și au dreptul să intre în posesia unor date și informații privind persoanele pe care le angajează. În anii regimului comunist, fiecare angajat avea câte un „dosar”, completat și păstrat cu mare grijă de către temuții „cadriști” de la serviciul de „personal”. Angajatul nu avea acces la propriul său dosar, în care erau consemnate tot felul de amănunte, privind nu numai traiectoria profesională a fiecărui „subiect”, ci și credibilitatea sa politico-ideologică: dacă are vreo rudă apropiată fost deținut politic; un unchi fost legionar; un frate fugit în străinătate; un văr sectant religios etc. Aceleași date despre soț sau soție; date despre copii; rapoarte informative despre eventuale infidelități conjugale, înclinații sexuale perverse sau alte obiceiuri dubioase, precum băutura, traficul de valută și de bunuri cumpărate de la shop sau aduse din străinătate, dar și lectura unor publicații din afară, frecventarea bibliotecilor și ambasadelor străine sau întâlniri repetate cu cetățeni străini; și nu în ultimul rând, „mici turnătorii” ale colegilor devotați regimului, privind manifestările ostile față de orânduirea socialistă: bancuri politice, remarci critice față de starea de lucruri din țară, audierea unor posturi de radio dușmănoase, precum Europa Liberă sau Vocea Americii și câte și mai câte. Ne place să sperăm că astăzi această scormonire prin viața privată a angajaților aparține trecutului. Și totuși, companiile private din toată lumea continuă să facă un profil medico-psiho-socio-profesional foarte minuțios al fiecărui angajat, ceea ce lasă în continuare deschisă dezbaterea etică privind dreptul angajaților la intimitate. Acesta este enunțat ca fiind dreptul fundamental al individului de a deține controlul asupra informațiilor despre sine și de a controla situațiile în care aceste informații pot fi dezvăluite. Michele Simms distinge patru tipuri de aspecte ale vieții private pe care individul poate dori să le protejeze de orice indiscreție:
– Inviolabilitatea fizică: intangibilitatea persoanei de către ceilalți și dreptul individului asupra unui „spațiu personal”. De exemplu, companiile care monitorizează video vestiarele sau toaletele angajaților comit o indiscreție inacceptabilă din acest punct de vedere;
– Inviolabilitatea socială: libertatea individului de a interacționa cu oricine și oricum dorește în viața sa privată. Unii angajatori limitează această libertate, recomandând ori solicitând imperativ angajaților „să nu păteze reputația firmei” printr-un comportament inacceptabil, imoral sau ilegal în viața lor privată;
Inviolabilitatea informațională: dreptul individului de a decide cum, când și în ce măsură datele sale personale pot fi puse la dispoziția altora. De exemplu, acest drept este încălcat atunci când companiile angajează firme private de detectivi să facă investigații asupra unor angajați, fără motive întemeiate de suspiciune;
– Inviolabilitatea psihologică: dreptul individului de a-și controla inputurile și outputurile emoționale și de a nu fi silit să-și dezvăluie gândurile și sentimentele private. Acest drept este nesocotit, de pildă, în acele magazine ai căror manageri impun vânzătorilor să afișeze în permanență o mină zâmbitoare și fericită, pentru a-i bine dispune pe cumpărători.
Firește că nu toate relațiile sociale ale angajaților și nu toate datele care îi privesc pot fi socotite de interes privat. Angajatorii au dreptul să fie informați în ceea ce privește calificarea și experiența salariaților, după cum au motive să fie interesați dacă un angajat se întâlnește în afara serviciului cu un client sau cu un competitor al firmei. Problema susceptibilă de interpretări controversabile este aceea dacă anumite aspecte din viața personală a angajatului sunt relevante pentru relația dintre acesta și angajator. Iată câteva dintre aceste aspecte care suscită controverse.
• Testele medicale și controalele antidrog
Crane și Matten ne oferă câteva date statistice extrem de elocvente. În Marea Britanie, companiile pierd anual 3 miliarde de lire sterline din cauza îmbolnăvirii angajaților în urma consumului de alcool și de droguri. În SUA se estimează că, din cauza consumului de droguri, companiile pierd între 75 și 100 miliarde de dolari anual, în urma timpului pierdut, a accidentelor, concediilor medicale și compensațiilor cuvenite angajaților. Se consideră că 65% dintre accidentele de muncă din America sunt urmări ale consumului de alcool și de droguri. În consecință, testarea antidrog a angajaților a devenit o practică obișnuită în Statele Unite, fiind practicată de 80% dintre companii.
Iată de ce companiile private susțin că evaluarea stării de sănătate angajaților și depistarea consumului de alcool sau de droguri este necesară pentru a stabili capacitatea angajaților de a-și îndeplini sarcinile de serviciu. Este o pretenție absolut rezonabilă în cazul acelor profesii a căror exercitare presupune o stare impecabilă de sănătate – piloți, mecanici de locomotivă, șoferi de camioane grele, chirurgi, sondori etc. În aceste ocupații, evaluarea stării de sănătate a angajaților are o importanță crucială pentru evitarea accidentelor și pentru a se asigura îndeplinirea foarte exactă a sarcinilor de serviciu. Un alt argument des invocat în favoarea testelor medicale periodice este dreptul angajatorului de a evalua costurile viitoare ale absenteismului și ale productivității scăzute. Testele genetice oferă un bagaj informațional extrem de vast, care permite predicții asupra evoluției pe termen lung a stării de sănătate a angajaților.
În pofida acestor argumente, testarea medicală și controlul antidrog sunt supuse unor contestări etice vehemente. Principala obiecție este aceea că aceste forme de testare furnizează angajatorilor mai multe informații decât le sunt strict necesare. Din acest punct de vedere, se conturează mai pregnant următoarele aspecte:
– Pericole potențiale pentru consumatori sau clienți. Nu sunt foarte numeroase profesiile în care informațiile privind starea de sănătate sau consumul de droguri sunt realmente de importanță vitală pentru securitatea angajatului sau pentru protecția consumatorilor. Un test SIDA este necesar în cazul unui medic sau al unei asistente medicale, dar irelevantă pentru un informatician sau un șofer de camion. Problema-cheie este aceea dacă activitatea angajatului prezintă un pericol clar și actual de a produce daune;
– Cauze ale performanței angajatului. Des Jardins și Duska susțin că angajatorul este îndreptățit să dețină informații privind nivelul de performanță al fiecărui angajat, dar nu și în ceea ce privește cauzele performanței. Presupunând că fiecare angajat este obligat să atingă un nivel minim de performanță, angajatorul are dreptul să evalueze dacă performanța unui angajat atinge nivelul cerut, iar dacă nu, are de asemenea dreptul să ia măsuri împotriva lui. Este însă discutabil dacă angajatorul are dreptul de a se interesa asupra motivelor care subminează performanța unui angajat. Să presupunem că un salariat nu dă randamentul scontat din cauza unei stări depresive, a pierderii unei ființe dragi sau pentru că s-a întrecut cu băutura în seara precedentă. Este posibil ca acești factori să afecteze nivelul de performanță, dar nu este inevitabil să se întâmple acest lucru. Exceptând unele situații cu totul speciale, este inacceptabilă solicitarea ca angajatul să raporteze atunci când se prezintă la serviciu astfel de amănunte din viața sa privată. În primă instanță, ceea ce contează este performanța și nu motivele care se află îndărătul ei;
– Nivelul de performanță. Des Jardins și Duska mai susțin și că angajatorul este îndreptățit să solicite angajaților un nivel acceptabil de performanță și nu o performanță optimă. În majoritatea cazurilor, testele medicale și controalele antidrog urmăresc să identifice factorii potențiali de natură să împiedice performanța optimă a angajaților. Problema pe care o văd (într-o lumină destul de bizară aș spune) cei doi autori este aceea că salariații sunt obligați să-și desfășoare activitatea în parametri „acceptabili” (ce-o fi însemnând asta nu se precizează) și că angajatorii nu au dreptul de a-i face să lucreze mai bine – ca și cum acest lucru ar fi ceva extrem de nociv și impardonabil sub aspect etic!?
În pofida unor critici de acest gen, testele medicale și antidrog au devenit ceva obișnuit în economiile moderne și mai ales în SUA, datorită unui context cultural specific. Maniera accentuat legalistă în care sunt abordate relațiile de afaceri în societatea americană îi face pe angajatori vulnerabili față de riscul unor costisitoare procese, intentate de către consumatori, parteneri sau chiar de către proprii angajați, dacă personalul executiv s-ar face vinovat de neglijență în supravegherea stării de sănătate a personalului și în prevenirea efectelor riscante ale prezenței la locul de muncă a unor angajați aflați sub influența consumului de alcool sau de droguri.
• Supravegherea electronică
Supravegherea și controlul angajaților fac parte de multă vreme din practica managerială. Introducerea pe scară largă a mijloacelor electronice amplifică însă dezbaterile privind dreptul angajaților la discreție față de viața lor privată.
În primul rând, utilizarea computerului ca instrument de lucru permite companiilor să monitorizeze cu precizie ritmul și frecvența activității fiecărui angajat, o dată ce fiecare atingere a tastaturii poate fi înregistrată. Pe de altă parte, majoritatea companiilor obișnuiesc să plaseze camere de luat vederi în spațiile în care se desfășoară activitatea angajaților. Acest tip de monitorizare este justificat de necesitatea evaluării performanței personalului și de a preveni furturile sau conduitele inadecvate. În schimb, monitorizarea vestiarelor, a toaletelor sau a spațiilor de recreere violează într-un mod inacceptabil dreptul angajaților la spațiu privat.
În al doilea rând, supravegherea electronică nu vizează numai procesul de muncă, ci și utilizarea de către angajați, în timpul programului, a mijloacelor de comunicare ale companiei, cum sunt telefonul sau Internet-ul, în scopuri private. Nu pot fi formulate obiecții atunci când angajații descarcă de pe Internet materiale pornografice sau înroșesc, în timpul serviciului și pe banii companiei, liniile telefonice erotice. Dar angajatorii merg mai departe, urmărind și convorbirile telefonice ale angajaților sau corespondența lor electronică în scopuri private „onorabile”, penalizând sau restricționând drastic utilizarea timpului de lucru și a mijloacelor de comunicare ale companiei în afara sarcinilor stricte de serviciu.
Criticii sistemului de tip orwellian trebuie să admită că, în absența acestor măsuri de supraveghere, o parte dintre angajați nu s-ar sfii să abuzeze de mijloacele și de resursele firmei în scopuri personale. În absența monitorizării vestiarelor sau a toaletelor, acestea ar fi utilizate de către unii angajați pentru relații sexuale, vânzare și consum de droguri sau de alcool; iar fără supravegherea mijloacelor de comunicație, s-ar pierde sume imense și o bună parte din timpul de lucru pentru tot felul de fleacuri – nu întotdeauna indecente, dar în toate cazurile păgubitoare pentru firme. Ceea ce se obiectează – nu de către salariați, ci de către mediile academice „subțiri”, ai căror reprezentanți nu au intrat de prea multe ori în vestiarul unei fabrici și care nu trebuie să dea telefoane în scopuri private de la serviciu – este faptul că supravegherea electronică nu urmărește să sancționeze un prejudiciu actual, produs de către salariații incorecți, ci prejudiciile potențiale pe care aceștia ar fi în măsură să le cauzeze firmei, ceea ce este jignitor pentru angajații corecți.
Adevăratul prejudiciu moral pe care supravegherea electronică îl aduce companiilor este instaurarea unui climat de suspiciune și de stinghereală, în care identificarea angajaților cu interesele companiei devine dificilă sau imposibilă, ceea ce se răsfrânge extrem de negativ asupra randamentului și creativității personalului.
Desigur, la nivel academic toate aceste indignări și îngrijorări față de violarea dreptului la intimitate al angajaților sună destul de convingător. Să privim însă și alternativa, de care noi avem, deocamdată, parte din plin. Cât timp mijloacele de comunicare nu au fost monitorizate de către manageri, ci numai de către securiști, toată lumea se grăbea să ajungă la serviciu pentru a-și da o lungă listă de telefoane locale și mai ales interurbane – inofensive pentru „securitatea statului”, însă teribil de costisitoare pentru prosperitatea și eficiența economică a statului, din a cărui oală încăpătoare se puteau înfrupta cu toții de-a valma. De când gestiunea resurselor și a bugetelor de cheltuieli a început să țină seama de criteriile economice, neavând încă mijloace moderne de monitorizare, dar păstrând cu venerație vechile năravuri, am ajuns – cel puțin în sectoarele de stat – într-o situație care ne plasează la nivelul unor colonii de la începutul veacului trecut. Spre a face imposibilă utilizarea liniilor telefonice „pe socoteala statului”, în multe birouri telefoanele au fost eliminate sau reglate astfel încât se pot numai primi, dar nu și face apeluri; acolo unde se pot face și apeluri, se pot chema numai posturi interne, prin centrala telefonică locală; puținele telefoane care au legătură „cu orașul” (și care sunt rezervate șefilor de talie mijlocie) nu permit convorbiri interurbane, ce să mai vorbim de apeluri internaționale. Și numai câteva telefoane, plasate în birourile șefilor mari, se comportă normal – unele având și unicul număr de fax al „unității”.
Într-o lume tot mai interconectată, în care circulația rapidă a informației este vitală, noi suntem tot mai deconectați și mai rupți unii de ceilalți și de lume. Iar dacă supravegherea electronică provoacă posibile resentimente, privarea de comunicare – chiar și în interes de serviciu – stârnește frustrări și te poate scoate din minți.
Deși analogiile „mecaniciste” între regularitatea fenomenelor naturale și dinamica proceselor sociale sunt mai totdeauna riscante, dacă nu de-a dreptul nefericite, în acest context se poate invoca o astfel de analogie. Așa cum apa curge întotdeauna la vale, orice s-ar întâmpla, tot astfel și oamenii care au posibilitatea de a profita de anumite servicii pe socoteala unei instituții impersonale vor fi tentați, mai des sau mai rar, să o facă. O dată cu apariția companiilor private, o parte din angajați au primit din partea firmei câte un telefon mobil și un plafon de convorbiri pe socoteala firmei. În scurt timp, managerii au constatat cu neplăcere și cu stupoare că au de achitat zeci de milioane pentru convorbirile telefonice ale fiecărui angajat, deși aportul acestora la prosperitatea firmei era insesizabil. Ce se putea face? Având de ales între retragerea telefoanelor – de care angajații chiar aveau nevoie și în interes de serviciu, măcar din când în când – și monitorizare, firmele private au preferat, evident, cea de-a doua soluție, solicitând listingul tuturor numerelor apelate și taxând apelurile în interes personal ale angajaților (evident, spre sincera indignare a multora dintre aceștia). Cu riscul de a fi decuplat de „trendul” obrazelor subțiri din Occident care se ocupă de business ethics în contextul lumii lor, eu, unul, declar că aș prefera fără ezitări să fiu „monitorizat”, dar să pot vorbi de la orice telefon, din orice birou, cu oricine de pe fața pământului, decât să fie în situația mult mai umilitoare și mai păguboasă de a mă bizui pe propriul telefon mobil sau pe telefonul fix de la domiciliul meu pentru a rezolva probleme de serviciu. (În ce privește toaletele, mulți dintre concetățenii noștri ar avea enorm de câștigat dacă, prin „monitorizare”, ar dobândi mai repede și mai ferm deprinderile de minimă decență ale urbanității; altminteri, rădăcinile ancestrale ale privatei din fundul curții de la țară se dovedesc, la mulți dintre aspiranții noștri întru integrare euro-atlantică, atât de robuste, încât ar fi nevoie de câteva decenii bune pentru a se usca.)
Unele tratate de etică în afaceri menționează și alte drepturi ale angajaților, precum dreptul la aplicarea nediscriminatorie a unor criterii procedurale simple și bine definite de angajare, promovare și concediere sau dreptul de asociere și de participare la beneficii și la deciziile importante care îi privesc direct. În opinia mea, acestea sunt mai ales niște drepturi reglementate juridic, astfel încât moralitatea este implicată cel mult în aplicarea corectă a prevederilor legale – chestiune asupra căreia am discutat pe larg într-unul din capitolele anterioare.
7.5. Obligații morale ale angajaților
Deloc întâmplător, lucrările (care tratează, pe spații extinse, drepturile morale ale angajaților) acordă spații infime obligațiilor morale ale acestora față de angajatori, pornind de la premisa puternic ideologizată că nobil este să iei apărarea celor „slabi”, care „muncesc”, față de abuzurile discreționare ale celor „puternici”, care îi „exploatează”. Este aceeași retorică pe care am întâlnit-o și în cazul apărării drepturilor consumatorului individual, mic și neputincios față de „monstruoasa coaliție” a producătorilor și comercianților – perspectivă ce ignoră în mod deliberat faptul că masa consumatorilor nu este câtuși de puțin chiar atât de neajutorată față de producătorii și comercianții care, în pofida oricăror afinități „de clasă” și a unor eventuale aranjamente ilegale și imorale, nu sunt chiar atât de bine coalizați, ci se concurează acerb ca să-i facă „regelui” consumator pe plac.
În mod asemănător, trebuie spus că individul angajat este „mic” și pare neajutorat în raport cu forța financiară și influența socială a firmei la care lucrează, dar masa forței de muncă salariate din societate are, prin sindicate și partide politice reprezentative, ca și prin expunerea mediatică suficiente resurse pentru a ține la respect eventualele tentații ale patronatului de a-i trata pe angajați discreționar și abuziv. De fapt, angajatul este cu adevărat neputincios într-o societate socialistă sau comunistoidă, așa cum visează cu inconștiență și iresponsabilitate răsfățata intelectualitate stângistă din țările occidentale. Acolo unde statul aflat la cheremul partidului „revoluționar” este unicul angajator semnificativ, unde sindicatele sunt niște marionete ale aceluiași partid, unde presa este aservită, cântând la unison biruințele epocale ale conducătorului iubit, iar justiția nu-i câtuși de puțin oarbă, ci stă cu ochii ațintiți slugarnic spre aceia care-i dictează sentințele, acolo angajatul este într-adevăr o victimă sigură. Drepturile angajatului sunt mult mai bine promovate și apărate prin instrumentele statului de drept și ale economiei de piață: votul politic, în favoarea unor partide cu adevărat reprezentative; presiunile unor sindicate libere; virulența corozivă a canalelor mediatice independente; corectitudinea aparatului de justiție independent față de mai marii politici și magnații financiari; sancțiunile economice pe care angajații, în calitate de consumatori, pot să le aplice corporațiilor acuzate de nerespectarea drepturilor salariaților; în sfârșit, concurența dintre angajatori pentru a-i recruta și păstra pe cei mai competenți și valoroși angajați.
Într-o societate capitalistă democratică este bine și este necesar ca angajații să lupte prin toate mijloacele legale pentru dobândirea și respectarea drepturilor care li se cuvin. Democrația și statul de drept presupun însă un „contract social” care consacră anumite drepturi numai în compensație față de asumarea și respectarea anumitor obligații.
Până acum, discutând despre drepturile morale ale angajaților, am presupus că aceștia sunt cu toții, oarecum prin definiție, niște oameni competenți, harnici, onești și devotați față de companiile la care muncesc. Din păcate, și sub acest aspect deceniile de comunism au lăsat cicatrici adânci în societatea noastră. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” a devenit, pentru mulți oameni, o „filosofie” amară, cinică și resemnată, la care nu au renunțat nici astăzi. După ultimul război mondial, aproape 80% din populația României era formată din țărani – unii ceva mai înstăriți, alții săraci lipiți pământului, dar cu toții ducând un mod de viață și având un univers spiritual cu totul diferite de paradigmele habituale și cadrele mentale ale unei societăți industriale moderne. Urbanizarea și industrializarea au fost făcute de către comuniști. Ei i-au crescut și „educat” pe noii „țărani de la oraș”, inoculându-le cu stăruință această convingere cu consecințe devastatoare: atâta timp cât oricine are parte de o slujbă – prost plătită, dar sigură până la pensie – și atâta timp cât salariile sunt destul de apropiate, fiind plătite indiferent dacă cineva își face treaba cum trebuie sau trage chiulul, promovările făcându-se pe criterii politice și nepotism, salariații nu trebuie decât să mimeze munca. Iar sentimentul angajaților că statul nu îi plătește atât cât li s-ar cuveni, ci îi exploatează și le fură o parte din valoarea muncii lor – în condițiile în care toate capacitățile de producție aparțineau „întregului popor”, deci nimănui în particular, foarte mulți dintre lucrătorii din noua industrie socialistă s-au considerat îndreptățiți moral să își ia înapoi de la stat ceea ce credeau ei că li se cuvine.
Mulți gândesc încă la fel, având pretenția de a fi plătiți chiar dacă nu își iau în serios datoriile profesionale, nu sunt preocupați de calitatea produselor fabricate și a serviciilor prestate, iar destui consideră că au „dreptul” să fure de la serviciu.
Angajatorii români – ei înșiși foști salariați la stat – sunt obișnuiți cu acest deficit endemic de conștiință profesională a forței de muncă de la noi. Unii dintre ei încearcă să modifice mentalitatea angajaților lor, dar majoritatea o iau ca pe un dat „natural” și încearcă să-și apere interesele tratându-și angajații ca pe niște hoți și niște puturoși: ei le oferă angajaților salarii cât pot de mici (toți sunt niște nepricepuți, neserioși și hoți – la ce bun salarii mari?); se comportă autoritar sau chiar despotic (trebuie să li se spună ce au de făcut și cum îi scapi din ochi, trag chiulul, fură sau fac numai prostii); în sfârșit, își concediază angajații cu mare ușurință (ăsta nu-i bun de nimic, iau altul, ușor de găsit pe toate drumurile datorită șomajului masiv – nu poate fi mai rău). Cât despre investitorii străini, după 1990 au fost atrași de prețul scăzut al personalului calificat din țara noastră, dar în scurt timp au descoperit și carențele de educație și de etică a muncii ale angajaților noștri. Unele companii s-au angajat și stăruie într-un meritoriu efort de schimbare în bine a acestei mentalități, încercând și adesea reușind, prin selecție, training și educație, să formeze angajați compatibili cu economia de piață. Altele nu s-au angajat în această bătălie și au renunțat mai devreme sau mai târziu, lichidându-și afacerile din România.
Ca și drepturile, îndatoririle angajaților față de angajatori sunt înscrise în contractele de muncă, potrivit legislației în vigoare, precum și în regulamentele de ordine interioară ale diferitelor companii – respectarea sau nesocotirea lor dând naștere unor litigii de natură juridică. Dincolo de cadrul legal se deschide însă, ca de obicei, o zonă „gri”, în care se conturează anumite îndatoriri morale ale angajaților față de firmele pentru care lucrează. Și tot ca de obicei, aceste îndatoriri sunt într-o măsură sau alta controversabile. Mă voi referi în continuare la două dintre cele mai des comentate și disputate obligații morale ale angajaților:loialitatea față de firmă și whistle-blowing.
7.6. Loialitate și moralitate
În țările capitaliste dezvoltate, se înțelege de la sine faptul că, dacă firmele au responsabilități morale față de angajații lor, și aceștia au, la rândul lor, îndatoriri morale față de angajatori. Gradul de responsabilizare variază în funcție de natura angajamentului. Lucrătorii temporari, colaboratorii și consultanții angajați pentru o singură tranzacție nu au nici o altă obligație în afară de a-și face treaba pentru care sunt plătiți. În schimb, din partea angajaților permanenți se poate aștepta în mod rezonabil un oarecare grad de fidelitate și de loialitate față de compania la care lucrează, mai ales dacă aceasta le oferă o siguranță a locului de muncă, sentimentul de apartenență la o comunitate, sprijin și înțelegere în momentele dificile etc.
Problema în dispută ar fi: Cât de departe ar trebui să meargă această loialitate față de firmă? Este rezonabilă pretenția unor companii de a se bucura de o fidelitate totală din partea angajaților sau există anumite limite, dincolo de care această pretenție de loialitate se dovedește nerezonabilă?
Ce se întâmplă, în particular, atunci când comportamentul cerut la locul de muncă vine în contradicție cu normele morale larg acceptate în societate sau cu standardele etice ale individului? De exemplu, așa ceva se poate întâmpla atunci când i se cere unui angajat să violeze intimitatea altuia, spionând și raportând mișcările acestuia sau atunci când i se cere unui angajat să mintă ori să ascundă adevărul ori de câte ori sunt în joc succesul și reputația firmei.
În principiu, nu există argumente valide care să susțină ideea că standardele etice în afaceri ar trebui să difere față de cele din viața privată, astfel încât să poată fi legitimată comportarea conformă unor alte norme la serviciu decât cele respectate în afara acestuia. Dacă o companie sau angajații ei se comportă moralmente incorect în raport cu valorile și normele morale valide în orice context, este foarte probabil că faptele comise sunt incorecte și din perspectiva eticii în afaceri. În realitate, mulți oameni se comportă ca și cum ar recunoaște un anumit cod etic în viața lor de toate zilele și un altul, mai puțin strict, în viața de afaceri.
Din acest motiv, acei angajați care vin la serviciu cu convingerile lor morale cu tot se pot găsi adeseori în situații dificile.
Să ne gândim, de pildă, la cazul în care o companie a încălcat legislația privind emisiile toxice. Abaterea de la normele în vigoare a fost una accidentală – să spunem că a rezultat dintr-o lipsă de coordonare a operațiilor, care se ivește uneori în funcționarea oricărei organizații complexe. Odată descoperită emisia de substanțe toxice peste limitele admise, compania ia de îndată măsuri de remediere a situației, care presupune însă o reproiectare a unor procese tehnologice, a cărei finalizare nu se poate face decât într-un an de zile. În acest răstimp, recunoașterea încălcării legislației ar însemna oprirea producției, care, corelată cu prejudiciile de imagine ale companiei, ar aduce pierderi însemnate. Chiar dacă emisia crescută de substanțe toxice ar putea fi periculoasă pentru sănătatea angajaților și a locuitorilor din apropierea uzinei, șansele ca răul să capete proporții dezastruoase sunt extrem de mici, astfel încât compania își instruiește personalul să mintă în legătură cu nivelul real de emisii toxice. Unul dintre angajați are convingerea că acest mod de comportare este inadmisibil, dar atunci când își expune punctul de vedere superiorilor săi ierarhici nu se bucură de înțelegere și aprobare din partea acestora, astfel încât, în cele din urmă, se adresează presei. Într-o astfel de situație atingem un subiect mult dezbătut în Statele Unite numit whistle-blowing.
7.7. Whistle-blowing
Literal, termenul englezesc whistle-blowing înseamnă „a sufla în fluier”, așa cum face un arbitru pentru a semnala comiterea unei infracțiuni. Dată fiind dificultatea unei traduceri la fel de sugestive, în majoritatea lucrărilor de etică în afaceri scrise în alte limbi decât cea engleză a fost adoptată expresia originală, ceea ce voi face și eu. În sens strict, în contextul eticii afacerilor se înțelege prin whistle-blowing gestul unui angajat de a da publicității comiterea unor infracțiuni de către compania la care lucrează, infracțiuni pe care managerii companiei ar dori să le țină cât mai departe de opinia publică. Întrebările care se pun în legătură cu acest gen de „indiscreție” sunt dacă whistle-blowing este moralmente permisibil sau este o abatere inacceptabilă de la norma loialității și de la obligația de confidențialitate?
Cel mai frecvent mod de abordare pune în balanță pericolele probabile la care este expus publicul în cazul în care se păstrează tăcerea, și eventualele pierderi ale companiei, dacă se spune adevărul. Dacă riscurile pentru public sunt minime, iar pierderile companiei foarte mari, susțin unii, obligația de confidențialitate a angajatului ar trebui să prevaleze față de orice alte considerații. Dacă riscul pentru public este însă ridicat, whistle-blowing poate fi un mod de acțiune permis sau, în unele cazuri foarte grave, chiar necesar. Acest mod de abordare prezintă însă două slăbiciuni. În primul rând, exclude daunele produse de acele acte prin care se stabilește necinstea ca practică legitimă. Efectele imediate ale unei minciuni pot fi benefice, dar ele pot fi anulate pe termen lung de efectele unei acumulări de minciuni – ceea ce este rău din perspectiva utilitarismului. Și chiar dacă efectele însumate rămân benefice – ceea ce oferă o justificare acceptabilă pentru act utilitarianism, minciuna este, în sine, condamnabilă din punct de vedere aristotelic sau kantian. În al doilea rând, lasă nerezolvată chestiunea imposibilității de a calcula precis raportul obiectiv dintre costuri și beneficii, mai ales în condițiile în care managerii și angajații pot evalua diferit gravitatea neregulilor comise.
În practică, afacerile pun mare accent atât pe veniturile acționarilor, cât și pe loialitatea angajaților, iar modul lor de acțiune se pliază conform acestor două priorități. Chiar și atunci când au o clară dimensiune morală, deciziile sunt luate pe considerente mai degrabă comerciale decât morale, iar „fluierașii” sunt fie concediați, fie încurajați să plece în altă parte. Întrebați cum s-ar comporta într-o astfel de situație, directorii companiilor necruțătoare față de „infideli” s-ar simți datori să predice onestitatea și transparența, iar retorica lor sugerează că sunt conștienți de imoralitatea represaliilor față de angajații care îndrăznesc să scoată adevărul la iveală.
Confruntat cu o neregulă oarecare, orice angajat este dator să reacționeze în mod responsabil, ferindu-se să dăuneze firmei pe baza unor zvonuri neîntemeiate și acordând angajatorului posibilitatea de a remedia eventualele nereguli. Cu condiția de a nu se pripi și de a se adresa mai întâi superiorilor săi din cadrul companiei, unui angajat nu i se poate pretinde cu argumente solide să se comporte altcumva decât ar trebui să acționeze o persoană morală din afara companiei.
De regulă, discuțiile despre whistle-blowing se focalizează asupra unor cazuri exemplare, de rar dramatism, în care un angajat de bună credință este sfâșiat de conflictul interior dintre fidelitatea sa față de firmă (și, nu mai puțin, de grija față de propriul său viitor), pe de o parte, și imposibilitatea de a trăi sub apăsarea complicității la comiterea unor ilegalități care produc sau pot să producă suferința și chiar moartea multor oameni inocenți. Astfel de situații, care se pretează foarte bine unor ecranizări spectaculoase – precum The Insider, în regia lui Michael Mann – nu sunt însă tipice și se ivesc destul de rar. Mult mai insidioase și mai dăunătoare sunt situațiile comune, în care angajații au cunoștință de unele practici incorecte ale firmei, care nu implică riscuri majore pentru public – mici „ciupeli” sau „găinării” precum păcălirea cumpărătorilor, prin ascunderea unor defecte ale produselor, sau înșelarea fiscului prin declararea de către angajator, în complicitate cu angajatul, a unor salarii mai mici decât cele efectiv încasate. În astfel de situații nu se pune problema că angajatul își ține gura de teamă că ar putea fi amenințat sau supus unor serioase presiuni din partea celor care au comis niște infracțiuni deosebit de grave. Mult mai dăunătoare din punct de vedere moral este validarea, printr-un consens tacit, a validității etice a acestor practici, care intră în zona acceptabilității sociale. Hărțuirea sexuală, violarea vieții private, mici nesocotiri ale normelor de securitate a muncii, păcălirea consumatorilor sau a furnizorilor sunt trecute astfel cu vederea, ca făcând parte din jocul pe care îl joacă toată lumea. Dacă afacerile au obligația morală de a preveni astfel de lucruri, atunci este necesar ca angajatorii să ia toate acele măsuri care să nu-i încurajeze pe angajați să le treacă cu vederea.
Cum? Fenman Training, un producător de materiale video pentru ciclurile de training managerial, afișează în toate încăperile din sediul firmei următorul credo: „Noi credem în metodele oneste și corecte de a face afaceri. Politica noastră este una de «onestitate activă». De exemplu, dacă un coleg sesizează faptul că un furnizor a fost încărcat din greșeală la nota de plată pentru produsele sau serviciile sale și, în mod evident, nu și-a dat seama de eroare, ne așteptăm ca acel coleg să îi atragă atenția furnizorului. La fel și dacă am încasat mai mult decât se cuvenea de la un client.
Credem în importanța încrederii și a respectului reciproc în afaceri și avem convingerea că o politică de onestitate activă este rentabilă pe termen lung, pe lângă faptul că întărește respectul de sine al angajaților.
Această companie nu va sancționa niciodată pe nimeni pentru faptul de a fi fost cinstit, indiferent de costurile companiei” .
Acest tip de abordare este neobișnuit în afaceri, dar cu siguranță este moralmente dezirabil. Clarificând pe deplin poziția fiecăruia, firma diminuează frecvența jumătăților de adevăr, a evaziunii fiscale și a mușamalizării diferitelor nereguli. Un câștig colateral pentru companie este acela că o mare cantitate de energie emoțională, care altminteri s-ar irosi în frământări și frustrări lăuntrice ale angajaților corecți, se poate canaliza spre succesul comercial al afacerii.
7.8. Corectitudinea relațiilor dintre angajați
Mare sau mică, orice corporație are o structură ce nu poate fi redusă la numai doi poli: angajatori și angajați. De la CEO și membrii staff-ului managerial și până la ultimul angajat, orice organizație comercială se bazează pe cooperarea mai multor funcții specializate, a cărei coordonare solicită o ierarhie și un lanț decizional. Cu alte cuvinte, angajații sunt cuprinși într-o rețea complexă de relații pe verticală și pe orizontală. Prin urmare, trebuie să existe o diviziune a muncii și o ierarhie a autorității decizionale. Diferitele categorii de personal și chiar indivizi din aceeași categorie au contribuții inegale la succesul sau la eșecul firmei. Din acest motiv, un sistem de retribuții inegale este întru totul just și corect, atâta timp cât diferențele de retribuție sunt legate numai de contribuția fiecărui angajat la activitatea companiei.
O afacere funcțională solicită o cât mai bună cooperare între toate compartimentele sale. Din acest motiv, cultura corporatistă pune un mare accent pe așa-numitul team spirit – „spiritul de echipă”, cultivând loialitatea fiecărui angajat față de colegi, fie aceștia superiori, egali sau subordonați. Dar membrii unei companii trebuie, pe de altă parte, să intre și în relații de concurență unii cu ceilalți, în primul rând ca să își păstreze slujbele și, în al doilea rând, ca să urce pe scara ierarhică a firmei. Competiția dintre angajați nu ridică probleme etice speciale. Este rău, necinstit și incorect să minți, să trișezi, să manipulezi, să furi, să violezi intimitatea cuiva etc. în orice situație, inclusiv la locul de muncă. Nici un context de afaceri nu poate justifica moral un comportament blamabil în lumea din afara unei companii. Dacă, în general este rău să minți ori să ascunzi adevărul, atunci nimeni nu se poate pretinde moralmente îndreptățit să trișeze pentru a-și păstra slujba ori ca să obțină o promovare.
Problemele specifice de etică în afaceri sunt legate de temeiurile pe baza cărora managerii stabilesc și aplică regulile de diferențiere a angajaților, în virtutea cărora aceștia primesc un tratament inegal. Până acum am presupus tacit că responsabilitățile unei companii față de un angajat sunt identice cu cele asumate față de toți ceilalți. În practică însă, firmele nu se comportă ca și cum ar avea exact aceleași obligații față de toți angajații lor. În anii regimului comunist, bărbații și femeile aveau drepturi egale pentru munci (considerate) egale – niște drepturi mizerabile, ce-i drept, însă egale. Acum ne-am debarasat foarte rapid de această „moștenire socialistă” și putem fi „mândri” că, măcar din acest punct de vedere, ne-am aliniat țărilor capitaliste dezvoltate: femeile sunt, de multe ori, mai prost plătite decât bărbații, iar salariații cu jumătate de normă (în majoritatea lor tot femei) sunt excluși de la formele de protecție de care beneficiază salariații cu normă întreagă.
O altă moștenire cât se poate de socialistă, pe care o păstrăm cu sfințenie – mai ales în sectorul de stat, dar întrucâtva și în cel privat – se referă la vârsta angajaților. Înainte de 1990, angajații cei mai tineri erau „încadrați” cu salarii incredibil de mici numai pentru că erau tineri – indiferent de competență, calificare, abilități profesionale, creativitate și eficiență. Cu toții erau nevoiți să aștepte: buni sau răi, harnici sau leneși, competenți sau incapabili, cu toții la grămadă primeau aceleași sporuri de vechime și urcau aceleași trepte în ierarhie. Această stare de lucruri nu s-a schimbat prea mult în tranziția noastră spre economia de piață.
Exceptând câteva domenii high-tech, precum informatica sau electronica, precum și câteva noi activități manageriale sau financiare, tinerii angajați primesc niște salarii rușinos de mici datorită lipsei lor de experiență. În unele situații, acest motiv este real și chiar contează, dar acum, când totul ar trebui să se schimbe extrem de rapid în economia noastră, „experiența” acumulată de salariații mai vârstnici în economia socialistă, risipitoare și ineficientă, este mai degrabă un handicap decât un avantaj.
Problemele noastre prioritare sunt sărăcia tot mai împovărătoare a unei aproape jumătăți din populație, generată de ineficiența economiei noastre, și adâncirea contrastelor uriașe dintre câștigurile oamenilor de afaceri și ale vârfurilor din administrație, pe de o parte, și veniturile indecent de subțiri ale angajaților de rând. Aceste două probleme sunt atât de evidente și atât de presante, încât eclipsează gravitatea altor probleme, care încep totuși să iasă la iveală pe măsură ce România a început să își alinieze legislația normelor din UE. Constatăm astăzi că unele probleme controversate în lumea occidentală, probleme cu care noi nu eram familiarizați până de curând, devin tot mai actuale și în societatea noastră: discriminarea femeilor și a minorităților etnice sau hărțuirea sexuală.
7.9. Forme de discriminare a angajaților
Lupta obsesivă și nu lipsită de stridențe împotriva discriminării unor categorii de angajați minoritari s-a afirmat inițial ca o problemă specific americană. Dată fiind mereu sporita diversitate rasială, etnică și religioasă din Statele Unite, precum și evidentele contraste de avere, educație și statut social ce separau la jumătatea secolului trecut majoritatea albilor de minoritățile dezavantajate, la care se adăuga inegalitatea dintre sexe, America a fost zguduită decenii de-a rândul de mișcări politice și civice radicale, care s-au soldat, în cele din urmă, cu adoptarea unor măsuri legislative menite să protejeze drepturile diferitelor minorități.
Termenii-cheie ai întregului proces, care încă nu s-a încheiat, sunt affirmative action și positive discrimination. Prima expresie este frecvent folosită, deoarece sună bine, chiar dacă înțelesul ei nu este de loc limpede; cea de-a doua este, de regulă, evitată deoarece nu sună prea „corect din punct de vedere politic”, dar conotațiile sale incomode se datorează tocmai sensului cât se poate de clar.
„Acțiunea afirmativă” a fost inițial asociată cu ideea că firmelor nu ar trebui să le fie îngăduit dreptul de a exclude anumiți indivizi din listele lor de personal numai din cauza unor factori irelevanți precum sexul, rasa, originea etnică sau anumite dizabilități care nu ar impieta asupra îndeplinirii sarcinilor de serviciu. Politicile de acțiune afirmativă nu se rezumă la împiedicarea angajatorilor să aplice astfel de criterii irelevante în deciziile lor de angajare, ci caută, de asemenea, să introducă pe piața forței de muncă cât mai mulți indivizi aparținând anumitor grupuri tradițional subreprezentate. Atunci când această bine intenționată și nobilă politică solicită anumite avantaje pentru întregi categorii de populație numai pentru că acestea au fost discriminate în trecut, acțiunea afirmativă devine discriminare pozitivă. Este unul dintre cele mai controversate subiecte, deoarece practica angajării preferențiale a unor întregi categorii sociale poate fi acuzată de discriminare inversă. Adversarii justiției compensatorii subliniază absurditatea ideii de a acorda compensații în prezent altor indivizi decât celor care au fost discriminați în trecut. Totodată, ei arată, pe bună dreptate, că a favoriza angajarea unor categorii sociale discriminate în trecut presupune un comportament discriminatoriu față de alte grupuri. Dacă, de exemplu, o companie lucrează în mod tradițional cu bărbați albi, atunci decizia companiei de a fixa cote de angajate de culoare echivalează cu excluderea la fel de injustă a unor bărbați albi în egală măsură de calificați pentru ocuparea posturilor vacante.
La prima vedere, scepticismul față de discriminarea pozitivă pare întru totul justificat, deoarece, în cazul angajării, cum ar putea culoarea sau apartenența culturală să justifice un tratament preferențial, odată ce am acceptat că aceste criterii sunt insuficiente pentru discriminarea lor? Răspunsul standard sună astfel: în sine, culoarea sau apartenența etnică nu sunt criterii relevante, însă recrutarea personalului încearcă să testeze potențialul candidaților; calificarea și performanțele anterioare sunt, desigur, foarte importante, însă ceea ce contează sunt performanțele viitoare. Or, dacă un candidat care provine dintr-o familie bine situată are un nivel superior de pregătire școlară, pentru că a beneficiat de un mediu propice învățăturii și de o școală mai răsărită, este normal ca nivelul de exigență față de un astfel de candidat să fie mai ridicat în comparație cu criteriile de evaluare a unui candidat care provine dintr-un mediu defavorizat. Mai slaba lui pregătire, imputabilă mediului social marginalizat din care provine, nu înseamnă un potențial mai scăzut și o capacitate inferioară de a munci cu rezultate bune. Rămâne însă problematică trecerea de la evaluarea diferențiată a unor cazuri individuale la judecata în bloc a unor întregi clase de indivizi, precum femeile sau anumite grupuri etnico-rasiale, deoarece nu toți membrii acestor grupuri sunt dezavantajați (slavă domnului, destule femei sau negri provin din păturile avute) și nu toți indivizii dezavantajați provin din aceste grupuri (sunt destui bărbați albi heterosexuali care provin din medii familiale sărace, needucate și marginalizate).
Un contraargument față de aceste obiecții poate fi cel de-al doilea principiu de justiție socială formulat de către Rawls: într-o societate dreaptă, pozițiile cu recompense inegale trebuie să fie accesibile tuturora, iar un model de angajare care exclude anumite categorii de indivizi este, ca atare, incorect. Or, dacă toate femeile dintr-o companie primesc salarii cu 30% mai mici decât bărbații care prestează aceeași activitate, e limpede că avem de-a face cu o discriminare pe criterii de gen.
Pentru redresarea dezechilibrelor între categoriile de angajați și a celor de salarizare trebuie să se ia anumite măsuri compensatorii. Este o trimitere directă la imperativul categoric kantian: dacă tu ai fi unul din membrii unei categorii excluse, ori dacă ai primi un salariu mai mic decât colegii tăi numai din cauza sexului sau a rasei tale, nu poți fi de acord cu universalizarea acestei reguli.
Există și argumente utilitariste în sprijinul acțiunii afirmative în politica de angajare și de promovare a indivizilor în cadrul societăților comerciale. Se poate susține că o societate se destabilizează dacă un număr important de cetățeni sunt sistematic excluși de la ocuparea celor mai râvnite slujbe. Se poate argumenta și că o companie își auto-limitează competitivitatea dacă își recrutează talentele dintr-un bazin demografic din care este exclusă peste jumătate din populație (femei plus minorități).
După cum se poate vedea, argumentele filosofice nu duc nicăieri: pozițiile pro și contra se echilibrează la nesfârșit, mai ales atunci când vine vorba despre discriminarea pozitivă – care, oricât de „pozitivă”, rămâne, în fond, o formă de discriminare. În cele din urmă, disputa a fost tranșată de interesele pragmatice ale marilor corporații, care au descoperit că, pe termen lung, diversitatea este rentabilă.
Având în vedere tendințele demografice din SUA (unde, ca peste tot în lume, minoritățile non-europene sunt foarte prolifice) și cerințele economiei globale, marile corporații au ajuns la concluzia că diversitatea rasială, etnică sau culturală poate fi un factor important de dezvoltare și de creștere a competitivității. Pe piața globală există o mare diversitate de consumatori, iar dacă forța de muncă nu este la rândul ei diversă, o firmă are toate șansele ca produsele ei să nu fie atractive decât pentru un segment al pieței. Louis V. Gerstner, Jr. CEO la IBM, observă că „piața noastră este alcătuită din toate rasele, religiile și orientările sexuale și, prin urmare, este vital pentru succesul nostru ca și forța noastră de muncă să fie, de asemenea, diversificată”. Ernest H. Drew, CEO la Hoechst Celanses, afirmă că soluțiile adoptate de grupurile manageriale eterogene sunt mai ingenioase decât cele născocite de grupurile monorasiale. Cu câtva timp în urmă, corporațiile gândeau diversitatea numai în termeni statistici, referitori la numărul de femei și de minoritari de pe statele lor de plată. Acum, spune Drew, este nevoie de diversitate la fiecare nivel decizional al unei firme. Un punct de vedere similar susține și Robert Haas, CEO la Levi Strauss, companie al cărei stil managerial include lărgirea reprezentării la toate nivelurile a grupurilor excluse odinioară.
„Noi nu facem acest lucru, spune Haas, pentru că ne face plăcere – deși chiar ne face. O facem pentru că noi credem în conexiunea dintre eliberarea talentelor oamenilor noștri și succesul în afaceri”.
În ultimele decenii, aceste probleme tipic americane au devenit tot mai actuale și în unele țări europene, precum Marea Britanie, Franța sau Germania, ca urmare a unor valuri masive de emigranți veniți din toate colțurile lumii. Fiecare dintre aceste țări are problemele sale specifice cu anumite consistente minorități etnico-rasiale și religioase. Situația devine tot mai complicată dacă avem în vedere faptul că numărul copiilor metiși este din ce în ce mai mare, depășind două milioane în SUA, fiind comparabil cu cel din Europa occidentală. (Este suficient să privim selecționatele de fotbal sau de atletism ale unor țări precum Marea Britanie, Franța, Portugalia sau Suedia, spre a vedea o majoritate de sportivi de culoare, cu nume de loc exotice, născuți din părinți de rase diferite, crescuți și educați în aceste țări.) Chiar dacă modelul american de discriminare pozitivă nu este încă prea agreat în Europa, multe dintre componentele „acțiunii afirmative” încep să fie adoptate de legislația UE.
Cât de relevante sunt aceste discuții pentru România? Avem noi de-a face cu fenomene de discriminare a angajaților? Fără îndoială. După cum arătam mai devreme, în cadrul companiilor private salariile mai reduse pentru femei au devenit o practică frecventă. Există și alte forme de discriminare a femeilor: multe firme nu angajează decât dudui tinere și arătoase (prea adesea din motive pe care le vom analiza în secțiunea următoare); angajatorii ezită, totodată, să angajeze femei deoarece acestea se mărită și fac copii, astfel încât nu sunt dispuse să pună cariera în fruntea listei lor de priorități etc.
În ceea ce privește minoritățile etnice, țiganii constituie o problemă serioasă a societății noastre. Din păcate, lipsa de resurse financiare ale guvernanților, combinată cu refuzul majorității țiganilor de a-și însuși un mod de viață european fac ca situația acestei minorități să se deterioreze continuu, iar șansele de a vedea schimbări spectaculoase în viitorul apropiat sunt destul de reduse. Poate că modelul american al acțiunii afirmative nu este potrivit României actuale, dar unele probleme comune există și trebuie să urmărim cu atenție strategiile adoptate de țările occidentale.
Concluzii
Am prezentat în această carte mai multe argumente care susțin necesitatea unui comportament moral în afaceri și pertinența criteriilor etice în adoptarea deciziilor manageriale. În bună măsură am fost preocupat de critica anumitor imagini și reprezentări false, care deformează înțelegerea corectă a inițiativei private, împiedicându-ne să recunoaștem aplicabilitatea argumentelor morale obișnuite în mediul de afaceri. Însă, chiar și după eliminarea acestor reprezentări deformate, destui întreprinzători rămân, mai mult sau mai puțin, rezervați față de relevanța practică a eticii afacerilor, din mai multe motive. În primul rând, ei au impresia că nu dispun de un spațiu opțional suficient de larg pentru a face loc, în adoptarea deciziilor manageriale, și considerentelor etice. Altfel spus, cred că le lipsește libertatea de a face altceva decât le dictează piața. Într-o oarecare măsură, au dreptate. Însă piața reală nu funcționează ca o mașinărie inflexibilă și implacabilă, căci nu există competiție ideală, perfectă, care să elimine orice spațiu de manevră pentru competitori. Întotdeauna rămâne deschis un evantai de opțiuni decizionale, ce pot fi evaluate atât din punctul de vedere al eficienței economice, cât și sub aspect etic. Omul de afaceri responsabil nu poate schimba lumea și societatea în ansamblul ei, dar își poate face colțișorul său de lume care depinde și de deciziile sale un pic mai bun decât în cazul în care nu s-ar strădui câtuși de puțin să-l schimbe în bine.
În al doilea rând, mulți oameni de afaceri se sfiiesc să recunoască deschis dimensiunea etică a deciziilor și strategiilor manageriale, de teamă să nu fie împovărați de obligații și responsabilități imposibil de satisfăcut. Dar teama lor nu este întemeiată. Moralitatea nu este totuna cu sfințenia, iar etica afacerilor nu este cu mult mai exigentă decât moralitatea vieții obișnuite. Ea nu cere un altruism nerezonabil, ci numai considerarea drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți. În al treilea rând, chiar dacă un om de afaceri acceptă că dispune de un oarecare spațiu opțional și se acomodează cu ideea că acceptarea criteriilor etice în luarea deciziilor nu comportă riscul unei misiuni imposibile, încă mai persistă o mare doză de neîncredere în forța de convingere a argumentelor etice. Acestea par subțiri și alunecoase, neputând să ofere gradul de certitudine de care este nevoie în lumea dură a competiției capitaliste. Într-adevăr, argumentele etice nu au rigoarea și forța de constrângere intelectuală a demonstrațiilor geometrice și nici precizia nemiloasă a calculelor economice. Ele sunt failibile și pot fi oricând răsturnate și contestate. Dar, dacă suntem tentați să respingem toate argumentele care nu ni se par nouă convingătoare, atunci trebuie să acceptăm dreptul oricui de a respinge, la fel de ușor și toate argumentele cu care noi am fi de acord. Chiar și argumentele științifice sunt refutabile; cu atât mai mult argumentele etice pot fi respinse. Dar, dacă am fi dispuși să respingem poziția celor care susțin datoria morală a corectitudinii în afaceri, să nu fim surprinși dacă alții vor respinge și datoria elementarei onestități, nici dacă se vor găsi destui care să nu vadă nici un motiv pentru a nu recurge la intimidare și violență pentru a răzbi în această aspră lume concurențială. Este ușor să fii sceptic față de validitatea argumentelor pe care le susțin ceilalți, însă e dificil să accepți că și ceilalți pot fi la fel de sceptici față de validitatea propriilor tale argumente. Așa slabe și supărător de „subtile” cum sunt ele, argumentele etice sunt singurele mijloace de care dispunem pentru a scăpa de subiectivismul și voluntarismul arbitrar, a căror predominanță ne-ar sili să ne închidem în cercul îngust și rigid al minimalismului respectării conformiste a cadrului legal, cu toate neajunsurile sale, pe care le-am analizat pe larg în prima secțiune.
Un ultim motiv de scepticism față de utilitatea eticii afacerilor este circumstanțial și se referă la problemele specifice ale economiei și societății românești actuale. Mulți socotesc că, deocamdată, capitalismul nostru autohton este încă primitiv și plin de contradicții, dificultăți și disfuncționalități, astfel încât noi nu am fi pregătiți să discutăm și să aplicăm în economia noastră subtilitățile managementului etic, specific țărilor avansate din Occident. Este o apreciere eronată. Laura Nash susține că „nevoia unui model moral de capitalism devine cu claritate urgentă pe măsură ce asistăm la încercările și la primii pași, cel mai adesea ambivalenți, ai națiunilor est-europene, sud-americane și sud-est-asiatice către o nouă ordine economică. La fel ca și democrația, capitalismul nu se instaurează de la sine, doar pentru că un regim socialist s-a prăbușit”.
Capitalismul se întemeiază pe un sistem de valori specifice. Laura Nash definește capitalismul din perspectiva unui contract social voluntar între public și afaceri, care își asumă anumite obligații reciproc avantajoase. Pe scurt, Nash consideră că scopul principal al afacerilor este creația și furnizarea de valoare pe o piață liberă. La rândul său, piața trebuie să asigure (prin intermediul unor reglementări juridice adecvate) ca întreprinzătorii să fie recompensați corect pentru valoarea creată și furnizată consumatorilor. Din această perspectivă, profitul apare ca un rezultat al unor condiții primare și nu ca primă condiție a afacerilor, iar eficiența este un subsidiar, mai degrabă decât trăsătura definitorie a valorii furnizate. Ceea ce Nash a constatat că se întâmplă în Brazilia oferă o descriere izbitor de asemănătoare cu situația prezentă și cu problemele actuale din țara noastră.
„Executivii brazilieni […] subliniază că acest contract social/legal nu există în țara lor. […] Câteva dintre exemplele pe care le oferă ei: piețe închise, legi fiscale ce favorizează anumite interese înguste, mită sistematică, inactivitatea justiției, subvenționarea unor locuri de muncă ineficiente. Astfel de practici subminează sistematic capacitatea managerilor bine intenționați de a servi publicul. Ele impun mediului de afaceri condiții necorelate cu valoarea, costisitoare și corupătoare.
Pentru a face profit, un întreprinzător nu ia în calcul cum să ofere produse de calitate, la prețuri convenabile, care să asigure salarii corecte pentru angajați, ci cum să se angajeze în tot felul de practici ilegale și socialmente nelegitime. În astfel de condiții, singurul mod în care pot supraviețui practicile etice în afaceri este legat de existența unor întreprinzători cu standarde morale extrem de ridicate, de o competență excepțională sau operând afaceri de mare anvergură, apte să domine autoritar pe piață”.
Sună familiar? Concluziile Laurei Nash se aplică întru totul și în economia noastră actuală. Autoarea americană nu este singura care a fost șocată de faptul că în noile democrații rațiunea reformei economice nu este înțeleasă și proiectată în termenii valorii furnizate consumatorului final și ai serviciilor aduse diferitelor categorii de stakeholders. Politica de reformă este dominată mai degrabă de parametri macro-economici, iar indicatorii nivelului de bunăstare vizează, în primul rând, situația unor grupuri sociale care nu numai că nu participă la dezvoltarea economică, ci, mai degrabă, o frânează. În consecință, ceea ce nu este răsplătit echitabil este tocmai efortul și munca adevăraților creatori de valoare.
Planificarea pe termen lung și investițiile serioase sunt imposibile, ceea ce sugrumă inovația, competitivitatea pe piața globală și crearea de noi locuri de muncă viabile.
Exclusă fiind posibilitatea totalei izolări economice a unei țări în lumea contemporană, în aceste condiții nu se poate asigura nici cea mai mică posibilitate de a obține profituri oneste, iar costurile sociale ale stagnării continuă să crească. Nu putem decât să fim de acord cu concluzia Laurei Nash: „nici o măsură de bunătate personală sau de generozitate publică nu poate satisface nevoile economice ale unei țări dacă sistemul însuși nu este modelat dintr-o perspectivă morală, care solicită afacerilor să țină o strânsă legătură cu piața, astfel încât aceasta să asigure furnizarea de valoare și recompensarea furnizorilor onești. Raționalitatea reformei trebuie să fie însoțită de înțelegerea fundamentală a temeiurilor morale ale capitalismului, care pot capta devotamentul unui public democratic și al unor afaceri cinstite”. Poate că, deocamdată, prima noastră temă de reflecție ar trebui să fie tocmai valorile morale fundamentale ale capitalismului modern, pe care mulți dintre concetățenii noștri nu le cunosc sau nu le înțeleg în spiritul lor original. Acest subiect ar merita, cred, o altă carte, pentru că se impune o dezbatere detaliată a reperelor esențiale ale viitoarelor noastre proiecte naționale. Nu putem fi morali în afaceri fără un sistem de valori clare. Dar nu putem face afaceri în sensul deplin și propriu al termenului (și nu „tunuri”, „țepe”, „inginerii financiare” ori sordide „găinării”) atâta timp cât valorile noastre nu sunt compatibile cu societatea capitalistă contemporană.
Bibliografie
1 Aristotel Etica nicomahică, trad. rom. Stella Petecel, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988
2 Barry, N. Business Ethics, UK, MacMillan, 1998
3 Baudrillard, J. The Consumer Society, London, Sage, 1997
4 Bauman, Z. Etica postmodernă, trad. rom. Doina Lică, Timișoara, Editura Amarcord, 2000
5 Bauman, Z. Globalizarea și efectele ei sociale, trad. rom. Marius Conceatu, București, Editura Antet, 2004
6 Beauchamp, T. L., Bowie, N. E. Ethical Theory and Business, 5th edition, New Jersey, Prentice-Hall, Upper Saddle River, eds., 1997
7 Benedict, R. Patterns of Culture, Boston, Houghton Mifflin, 1989
8 Bentham, J. An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, [fragm.] în Cahn & Markie, 1998, p. 319-343
9 Blackburn, S. Ruling Passions. A Theory of Practical Reasoning, Oxford, Clarendon Press, 1998
10 Boatright, J. R. Ethics and the Conduct of Business, 3rd edition, New Jersey, Prentice Hall, Upper Saddle River, 2000
11 Brandt, R. B. Facts, Values, and Morality, Cambridge University Press, 1996
12 Brown, Ph., Lauder, H. Capitalism and Social Progress, New York, Palgrave, 2001
13 Cahn, S. M., Markie, P. Ethics. History, Theory, and Contemporary Issues, Oxford University Press, 1998
14 Callinicos, Alex. Egalitate. Sărăcie și inegalitate în economiile dezvoltate, București, Editura Antet, 2004
15 Caputo, J. D. Against Ethics, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press, 1993
16 Carroll, A. B., Buchholtz, A. K. Business and Society: Ethics and Stakeholder Management, 4th edition, Cincinnati, South- Western College, 2000
17 Cialdini, R. B., Psihologia persuasiunii, trad. rom. Mihaela Budui, București, BusinessTech International Press, 2004
18 Cowton, Ch., Crisp, R., (editors) Business Ethics. Perspectives on the Practice of Theory, Oxford University Press, 1998
19 Crane, A., Matten, D. Business Ethics. A European Perspective, Oxford University Press, 2004
20 De George, R.T. Business Ethics, 3rd edition, New York, MacMillan, 1990
21 Des Jardins, J. R., Duska, R. Drug Testing in Employment, în Beauchamp & Bowie, eds., „Ethical Theory and Business”, 1997
22 Donaldson, Th. The Ethics of International Business, Oxford University Press, 1989
23 Eliade, M. Oceanografie, București, Editura Humanitas, 1991
24 Elkington, J. Cannibals With Forks. The Triple Bottom Line of 21st Century Business, Canada and Stony Creek, CT, New Society Publishers, Gabriola Island BC, 1998
25 Florian, M. Filosofie generală, București, Editura Garamond Internațional, 1995
26 Foot, Ph. Natural Goodness, Oxford, Clarendon Press, 2001
27 Frankena, W. K. Ethics, New Jersey, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1973
28 Freeman, R. E. Strategic Management. A Stakeholder Approach, Boston, Pitman, 1984
29 Friedman, M. Capitalism and Freedom, Chicago, University of Chicago Press, 1962
30 Friedman, M. The Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits, New York Times, Sept. 13th, 1970
31 Friedman, M., Friedman, R. Liber să alegi. Un punct de vedere personal, trad. rom. Petre Mazilu, București, Editura All, 1998
32 Friedman, Th. L. Lexus și măslinul, trad. rom. Adela Motoc, București, Editura Fundației Pro, 2001
33 Fukuyama, F. Sfârșitul istoriei și ultimul om, trad. rom. Mihaela Eftimiu, București, Editura Paideia, 1997
34 Fukuyama, F. Trust. Virtuțile sociale și crearea prosperității, trad. rom. Marius Conceatu, București, Editura Antet
35 Fukuyama, F. Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale, trad. rom. Liana V. Alecu, București, Editura Humanitas, 2002
36 Fukuyama, F. Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice, trad. rom. Mara Rădulescu, București, Editura Humanitas, 2004
37 Galbraith, J. K. The Affluent Society, New York, Houghton Mifflin, 1958
38 Gardels, N. Schimbarea ordinii globale văzută de marii lideri ai lumii, trad. rom. Marius Conceatu, București, Editura Antet
39 Goodpaster, K. E. Note on the Corporation as a Moral Environment, în „Ethics and Practice: Managing the Moral Corporation”, Boston, eds. K. Andrews & D. David, Harvard Business School Press, 1989
40 Griffin, J. Value Judgment. Improving our Ethical Beliefs, Oxford, Clarendon Press, 1996
41 Griffiths, M. R.‚ Lucas, J. R. Ethical Economics, London, MacMillan, 1996
42 Grove, A. Only the Paranoid Survive, New York, Currency Doubleday, 1996
43 Handy, Ch. The Empty Raincoat, London, 1995
44 Hare, R. M. Moral Thinking. Its Levels, Method, and Point, Oxford, Clarendon Press, 1981
45 Harman, G. The Nature of Morality. An Introduction to Ethics, Oxford University Press, 1977
46 Hart, H. L. The Concept of Law, 2nd edition, Oxford University Press, 1994
47 Hobbes, Th. Leviathan, London, Penguin Books, 1985
48 Hofstede, G. Cultures’s Consequences: International Differences in Work-Related Values, Sage Publications, 1984
49 Holden, Ph. Ethics for Managers, Brookfield, Gower, 2000
50 Hume, D. Cercetare asupra intelectului omenesc, trad. rom. M. Flonta, A.-P. Iliescu & C. Niță, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987
51 Huntington, S. P. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad. rom. Radu Carp, București, Editura Antet, 1998
52 Jackson, J. An Introduction to Business Ethics, Oxford, Blackwell, 1996
53 Joule, R. V., Beauvois, J. L. Tratat de manipulare, trad. rom. Nicolae-Florentin Petrișor, București, Editura Antet, 1997
54 Kant, I. Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica rațiunii practice, trad. rom. N. Bagdasar, București, Editura Științifică, 1972
55 Klein, N. No Logo. Taking Aim at the Brand Bullies, London, Flamingo, 2000
56 Kohlberg, L. The Philosophy of Moral Development. Moral Stages and the Idea of Justice, London, Harper & Row, 1981
57 Kohlberg, L. The Meaning and Measurement of Moral Development, Worchester, Massachusetts, Clark University Press, 1981
58 Korsgaard, Ch. M. The Sources of Normativity, Cambridge University Press, 1996
59 Korten, D. C. Corporațiile conduc lumea, trad. rom. Ligia Caranfil & Nicolo della-Puppa, București, Editura Antet, [1995]
60 Korten, D. C. Viața după capitalism. Lumea postcorporatistă, trad. rom. Nicolae Năstase, București, Editura Antet, [1999]
61 Labarde, Ph., Maris, B. Doamne, ce frumos e războiul economic!, trad.
rom. Oana Apopuțoaia, București, Editura Antet
62 Lewis, D Whistle Blowing, New Jersy, The Athlone Press, London & New Brunswick, 2001
63 Lewis, P. V. Defining ‘Business Ethics’: Like Nailing Jello to the Wall, în „Journal of Business Ethics”, 14 / 1985, p. 839-853
64 Lull, J. Mass-media, comunicare, cultură. O abordare globală, trad. rom. Mihnea Columbeanu, București, Editura Antet
65 Maxwell, J. C. There’s No Such Thing as „Business Ethics“, USA, Warner Business Books, 2003
66 MacIntyre, A. Whose Justice? Which Rationality?, London, Duckworth, 1988
67 MacIntyre, A. Tratat de morală. După virtute, trad. rom. Catrinel Pleșu, București, Editura Humanitas, 1998
68 MacIntyre, A. Dependent Rational Animals. Why Human Beings Need the Virtues, London, Duckworth, 1999
69 Mackie, J. L. Ethics. Inventing Right and Wrong, London, Penguin Books, 1990
70 Marsh, P. D. V. Business Ethics, London, Associated Business Press, 1980
71 Midgley, M. Beast and Man. The Roots of Human Nature, London, Methuen, 1980
72 Mill, J. S. Utilitarismul, trad. rom. Valentin Mureșan, București, Editura Alternative, 1994
73 Mill, J. S. Despre libertate, trad. rom. Adrian-Paul Iliescu, București, Editura Humanitas, 1994
74 Mitchell, Ch. International Business Ethics. Combining Ethics and Profits in Global Business, Novato, California, World Trade Press, 2003
75 Nagel, Th. The Possibility of Altruism, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1970
76 Nagel, Th. Equality and Partiality, Oxford University Press, 1991
77 Nash, L. L. Good Intentions Aside. A Manager’s Guide to Resolving Ethical Problems, 2nd edition, Boston, Massachusetts, Harvard Business School Press, 1995
78 Nietzsche, F. Așa grăit-a Zarathustra, trad. rom. Victoria Ana Tăușan, București, Editura Edinter, 1991
79 Nozick, R. Philosophical Explanations, Oxford, Clarendon Press, 1981
80 Peale, N. V., Blanchard, K. The Power of Ethical Management, London, Vermillion, 1988
81 Peters, Th. J., Waterman, R. H. Jr. In Search for Excellence: Lessons from America’s Best-Run Companies, New York, Harper & Row, 1982
82 Rawls, J. A Theory of Justice, Oxford University Press, 1973
83 Rădulescu-Motru, C-tin. Personalismul energetic, București, Editura Eminescu, 1984
84 Ries, Al., Trout, J. Marketingul ca război, trad. rom. Viorel Cârnu, București, Editura Antet XX Press
85 Rion, M. The Responsible Manager. Practical Strategies for Ethical Decision Making, New York, Harper & Row, 1989
86 Rion, M. The Ins and Outs of Ethics, în BusinessWeek on line, May 14, 2001
87 Ritzer, G. Mcdonaldizarea societății, trad. rom. Victoria Vușcan, București, Editura Comunicare.ro, 2003
88 Scholte, J. A. Globalization: A Critical Introduction, Basingstoke, Palgrave, 2000
89 Sidgwick, H. The Methods of Ethics, 7th editionn 1907, Cambridge, Indianapolis, Hackett, 1981
90 Seglin, J. The Good, the Bad, and Your Business. Choosing Right When Ethical Dilemmas Pull You Apart, New York, John Wiley & Sons, 2000
91 Sen, A. Dezvoltarea ca libertate, trad. rom. Cristina Ionescu & Nora Chiriță, București, Editura Economică, 2004
92 Singer, P. How Are We to Live?, Oxford University Press, 1997
93 Skinner, B. F. Beyond Freedom and Dignity, London, Penguin Books, 1988
94 Slote, M. Goods and Virtues, Oxford, Clarendon Press, 1983
95 Soros, G. Supremația americană: un balon de săpun, trad. rom. Nicolae Năstase, București, Editura Antet, 2004
96 Snare, F. The Nature of Moral Thinking, London & New York, Routledge, 1992
97 Snell, R. Developing Skills for Ethical Management, London, Chapman & Hall, 1993
98 Sorell, T., Hendry, J. Business Ethics, Oxford, Butterworth – Heinemann, 1994
99 Spengler, O. Declinul Occidentului. Schiță de morfologie a istoriei (Prima parte: „Formă și realitate”), trad. rom. Ioan Lascu, Craiova, Editura Beladi, 1996
100 Sternberg, E. Just Business. Business Ethics in Action, London, Little, Brown & Co., 1996
101 Stewart, D. Business Ethics, New York, McGraw-Hill, 1996
102 Stiglitz, J. E. Globalizarea. Speranțe și iluzii, trad. rom. Dan Criste, București, Editura Economică, 2003
103 Sufrin, S. C. Ethics, Markets and Policy, Bromely, UK, Chartwell-Bratt, Bickley, 1989
104 Thurow, L. Head to Head: The Coming Battle among Japan, Europe, and America, New York, Morrow, 1992
105 Vianu, T. Introducere în teoria valorilor bazată pe observația conștiinței, în „Opere”, vol. 8, București, Editura Minerva, 1979
106 Weber, M. Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. rom. Ihor Lemnij, București, Editura Humanitas, 1993
107 Williams, B. Moral Luck, Cambridge University Press, 1981
108 Williams, B. Ethics and the Limits of Philosophy, 3rd edition, London, Fontana Press, 1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Etica In Afaceri (ID: 132023)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.