Etica Delimitari Conceptuale

Definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcție de context sau de domeniul specific de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile și standardele care ar trebui să guverneze relațiile sociale dintre indivizi și organizații și a suscitat întotdeauna interesul celor interesați să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile și aspirațiile celor din jur, menită să aprecieze adevăratele valori umane și să promoveze modelele exemplare de comportament.

În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei, caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea și în sens de morală”1.

Astfel, pe de o parte, „etica este știința care studiază principiile morale, originea, natura, esența, dezvoltarea și conținutul lor”2, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori și norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau/și determină obligațiile acestora, în general, sau într-un anumit

domeniu de activitate, în particular”3. Etica semnifică „știința binelui și a răului”4.

1 R. Sommer, R. Tomoiagă (redactori coordonatori), Mic Dicționar Filozofic, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1973, pag. 186.

2 Florin Marcu, Constant Maneca, Dicționar de Neologisme, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), Editura

Științifică, București, 1978, pag. 283.

3 Carolina Reoyo González (editor), Diccionario Enciclopédico Nuevo Espasa Ilustrado 2000, Editorial Espasa

Calpe S.A. Madrid, 2000, pag. 687.

4 Într-o definiție mai puțin formală, etica reprezintă „ansamblul de valori și norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter și regulile de comportare justă, demnă și vrednică de respect, a căror încălcare

este blamabilă și vrednică de dispreț. Etica promovează anumite valori (cinste, dreptate, corectitudine,

echitate, imparțialitate, bunătate, mărinimie etc.) și încearcă să facă respectate anumite norme” (Dan Crăciun,

Curs de Etică în Afacerile Economice Internaționale, REI, 2004).

Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric și social, care reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate (familie, grup, clasă, națiune, societate), în funcție de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiința și opinia

publică”5.

Morala depinde de condițiile existențiale ale unei anumite comunități umane și nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate; cu toate acestea, de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minți!”,

„Să-ți respecți cuvântul dat!”) care nu țin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de ființă posesoare de rațiune și de conștiință de sine, fiind considerate norme generale sau universale. Cel mai important criteriu moral, universal valabil, și care nu se supune judecății relativiste, îl reprezintă acceptarea universalității drepturilor fundamentale ale omului.

În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli și norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puțin universal – ce ține de comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală), respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralității (prin moralitate înțelegându-se condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri și principii cât mai înalte)”6.

În sens restrâns, morala comună (morala înțeleasă ca ansamblu de obiceiuri și standarde ale comunității) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor standarde ale comunității prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de rațiunea individuală; „un demers etic înseamnă reflectarea asupra principiilor generale și judecarea unei situații particulare din perspectiva acestor principii.

5 Gabriela Țigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, București, 2003, pag. 11.

6 Ioan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 9,

citat în Gabriela Țigu, pag. 11.

Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoțională; etica implică

detașare, explorarea și acceptarea modurilor de viață alternative.

. Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care le sunt obligațiile morale în acțiunile lor”7. Etica este o abordare rațională a moralei.

Etica și morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba greacă, „deon” – datorie, obligație) desemnează normele de conduită și obligațiile etice din cadrul unei profesii și aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala și deontologia se referă la ceea ce este „drept”, „corect”, „just”.

Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părți:

1. Etica normativă – vizează elaborarea și fundamentarea teoretică a unui sistem

determinat de norme și standarde morale, a unui anumit cod moral; și

2. Etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale originii

și esenței moralei8.

Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acțiunilor umane) și normativ (stabilește anumite reguli de conduită); este o știință practică (orientată spre acțiune), rațională, nu o impunere externă sau o obligație; etica nu este, însă, o știință descriptivă (nu indică cum trebuie îndeplinite acțiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă (recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate)9.

7 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, 2001, pag. 13.

8 Mic Dicționar Filozofic, pag. 186-187.

9 Vezi Radu Emilian (coordonator), Managementul serviciilor: motivații, principii, metode, organizare, EdituraExpert, 2000 (Capitolul 10, Etică și Management, autor: Gabriela Țigu, pag. 247).

Pe de altă parte, Richard T. DeGeorge, în lucrarea Business Ethics (Third Edition, Macmillan Publishing Company, New York, USA, 1990, pag. 14-15) consideră că studiul eticii cuprinde trei faze distincte: 1) etica descriptivă; 2) etica normativă și 3) metaetica.

Din perspectiva eticii, standardele sau normele morale sunt enunțuri cu caracter, în general, imperativ, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conștient, pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sau comunitate. Normele morale reprezintă valori culturale, consacrate prin tradiție și educație,respectarea lor fiind impusă de opinia publică.

Una dintre clasificările normelor morale (cu importanță practică pentru etica în afaceri)

este următoarea10:

Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunități umane, au durabilitate mare în timp și influențează întreaga gamă de relații și activități umane (exemple: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);

Norme particulare – se adresează unor comunități umane determinate, cu o anumită

variație în timp și spațiu, și influențează relații sau activități umane particulare (exemple: normele vieții de familie și normele morale specifice unor activități profesionale);

Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse și, uneori, la ocazii speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).

Etica este fundamental diferită de religie și de jurisprudență (lege).

Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel și grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de nicio instanță exterioară și nici nu poate fi sancționată din punct de vedere legal; un agent acționează moral pentru că așa îi impun propria conștiință și cerințele firești ale conviețuirii sociale, nu pentru că este constrâns de lege (sau de altă forță superioară) și amenințat în cazul nerespectării unei obligații de ordin moral.

Normele morale se deosebesc de prescripțiile juridice și de poruncile religioase prin următoarele caracteristici:

Normele morale se referă la actele individuale libere, conștiente și raționale, cu consecințe asupra celorlalți și/sau asupra propriei persoane;

Forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice și universalizabile, care formulează anumite obligații sau datorii de a săvârși fapte de natură să potențeze valoarea intrinsecă a umanității;

Normele morale se bazează pe autonomia voinței, fiind impuse de către o autoritate

imanentă subiectului (conștiința morală).

Clasificarea normelor morale a fost preluată din Ioan Bâtlan, pag. 16 și citată în Gabriela Țigu, pag. 18.

Normele morale sunt însoțite de sancțiuni spirituale (cele mai specifice provin din interiorul fiecărui individ);

Normele morale au drept funcție socială promovarea unui maximum de sociabilitate11.

Astfel, între poruncile religioase și normele morale se evidențiază următoarele diferențe: autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară individului (heteronomă) – Dumnezeu – și nu oferă explicații raționale pentru normele pe care le impune; autoritatea normelor morale este reprezentată de conștiința lăuntrică a individului (voința lui autonomă) și se supune judecății raționale a individului; subiectul poruncilor religioase este credinciosul, în timp ce subiectul normelor morale este ființa rațională, omul în general, care își asumă normele morale în mod conștient; sancțiunile poruncilor religioase apar, mai ales, în Lumea de Apoi, iar sancțiunile normelor morale aparțin, în totalitate, lumii pământești (fie că vin din partea celorlalți indivizi, fie că sunt administrate de vocea lăuntrică a propriei conștiințe).

Cele mai importante deosebiri dintre prescripțiile juridice și normele morale sunt următoarele: autoritatea prescripțiilor juridice este heteronomă, dar aparține lumii pământești (este reprezentată de o instanță locală sau națională), iar prescripțiile sunt apărate și impuse, la nevoie, prin forță; autoritatea normelor morale este însuși individul, convins de propria rațiune și voință, de valabilitatea universală a respectivelor norme; subiectul prescripțiilor juridice este circumscris în limitele grupurilor de „supuși” ai anumitor autorități instituționale, în timp ce subiectul normelor morale este generic (individul își asumă normele morale în mod liber și conștient); sancțiunile prescripțiilor juridice sunt numai punitive, de natură fizică sau materială (cel mai adesea), iar sancțiunile normelor morale sunt, deopotrivă, premiale și punitive (cele mai puternice și cele mai specifice sunt cele care vin dinlăuntrul conștiinței fiecărui individ – de natură psihică sau spirituală.

Între normele morale și prescripțiile juridice există diferențe și cu privire la domeniul de aplicabilitate: prescripțiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanțe, iar ceea ce nu este interzis de lege este permis; normele morale au o pretenție de universalitate (sunt valabile în orice circumstanțe). În ceea ce privește regula de acțiune, de cele mai multe ori, o interdicție legală este dublată de una morală, dar nu și invers.

11 Dan Crăciun, în Curs de Etică în Afacerile Economice Internaționale, realizează o prezentare sintetică a celor mai relevante diferențe dintre poruncile religioase și normele morale, respectiv prescripțiile juridice și normele morale.

Acolo unde legea emite numai o interdicție („Să nu furi!”), morala adaugă o datorie sau o obligație ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conștiința lăuntrică a fiecărui individ („Fii mărinimos și ajută-ți aproapele!”).

Faptul că o acțiune nu este ilegală nu o face să fie și acceptabilă din punct de vedere etic (în istorie, există numeroase exemple în care legea a întârziat „în spatele” standardelor morale ale societății: discriminările sexuale și rasiale, poluarea mediului și mita sunt probleme morale care au fost reglementate de lege destul de târziu și nu încă în toate țările). Normele juridice vizează stabilirea unui minimum de sociabilitate, în timp ce normele morale aspiră la un maximum de sociabilitate.

Într-o societate democratică, respectul față de lege este o valoare morală de importanță decisivă. Cu toate acestea, restrângerea responsabilității morale a omului de afaceri doar la respectarea legii nu este nici pe departe justificată și nici operațională în activitatea practică.

Etica aplicată semnifică „analiza din punct de vedere moral a unor situații concrete din practica socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate”12 (în această categorie intră etica medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica mediului înconjurător, etica afacerilor etc.). Etica este o disciplină filozofică ce își găsește aplicabilitatea în toate domeniile vieții practice și spirituale.

1.2. Fundamentele eticii in afaceri – istoric , dimensiuni, particularități, clasificări

Etica afacerilor (etica economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă ansamblul de reguli și norme morale care vizează conduita agenților în activitatea economică (în afaceri), atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.

Etica economică este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii și norme ce s-au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenții economici. Alături de principiile și normele de drept, etica economică asigură buna desfășurare a activităților și reușita în afaceri. Deși normele eticii economice nu sunt învestite cu forță juridică precum normele de drept, ele au un rol deosebit de important în acțiunile agenților economici, contând uneori mai mult decât cele juridice.Comportamentul etic al agenților economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a unor principii cum sunt: încrederea și sinceritatea deplină între agenți;corectitudine în negocieri și în îndeplinirea obligațiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor angajamentelor asumate; mutualitatea avantajelor oferite și a riscurilor. Acceptarea și respectarea normelor de etică economică este, de fapt, o problemă de conștiință economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenților economici13.

Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă a cercetării științifice – este un domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează determinarea principiilor morale și a codurilor de conduită ce reglementează relațiile interumane din cadrul organizațiilor (economice și comerciale) și guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”14.

În general, etica în afaceri se manifestă la cinci nivele interdependente:

Nivelul etic individual

Nivelul etic corporațional (organizațional)

Nivelul etic național;

Nivelul etic cultural;

Nivelul etic internațional.

Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporațiilor și a indivizilor care interacționează cu aceste corporații.

Experiența mondială evidențiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:

Abordarea moralistă – de orientare creștină, care susține ideea conform căreia principiile de bază ale eticii creștine și ale filozofiei morale trebuie extinse și în sfera afacerilor (ca și în oricare alt domeniu de activitate); și

Abordarea pragmatică – presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru a urma

normele morale și creștine, ci pentru că dovedirea unei responsabilități sociale sporite contribuie la conferirea durabilității afacerii și la obținerea de profituri suplimentare, evitând o serie de riscuri și tensiuni.

În realitate, nu există o graniță clară între cele două abordări, ele realizându-se împreună și fiind strâns legate, însă în timp ce prima abordare se sprijină, în principal, pe credință, cea de-a doua abordare operează pe baza reglementărilor normative15

De-a lungul istoriei, „moralitatea afacerilor” a reprezentat un subiect controversat, care a stârnit nu numai interesul oamenilor de știință, ci și pe cel al maselor, adepții diferitelor religii sau curente „la modă” în perioada luată în calcul; astfel, dacă pentru catolicismul medieval comerțul și banii erau considerați complet imorali, protestantismul – manifestat cu precădere pe continentul american – a făcut posibilă reconcilierea moralei cu lumea afacerilor; după unele opinii (Max Weber), tocmai această etică protestantă a muncii a făcut posibilă afirmarea și impunerea capitalismului.

12 Monique Canto-Sperber, Dictionnaire d`etique et de philosophie morale, PUF, Paris, 1996, pag. 535-540,

citată în Ioan Popa, Radu Filip, Management internațional, Editura Economică, București, 1999, pag. 250.

13 Niță Dobrotă (coordonator), Dicționar de Economie, Editura Economică, București, 1999, pag. 205.

14 Gabriela Țigu, pag. 10.

15 Alexandru Puiu, Management în afacerile economice internaționale, Ediția a II-a, Editura Independența

Economică, București, 1997, pag. 71.

Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa recunoaștere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice și de responsabilitate corporațională au dobândit o importanță deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de „firmă etică” și să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut numeroase lucrări consacrate acestor probleme și, concomitent, s-au înființat centre de consultanță etică. Marile firme adoptă coduri de conduită morală și inițiază programe proprii de pregătire în acest sens, considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.

Se poate afirma că etica afacerilor a început să prindă contur în țări dezvoltate precum SUA și statele Europei de Vest, dar, în prezent, și țările în curs de dezvoltare sau fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est manifestă un interes din ce în ce mai sporit față de acest subiect. În general, s-a observat că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei țări și accentul care se pune în respectiva țară pe etica afacerilor (această concluzie nu trebuie, însă, interpretată cu titlu de lege). O dată cu schimbarea naturii afacerilor și cu internaționalizarea lor, acestea au devenit din ce în ce mai complexe și au ridicat probleme etice necunoscute până atunci, legate de contextul multinațional și multicultural de desfășurare al activităților economice.

Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de

clasificări:

1. În funcție de modul de abordare a eticii în afaceri; și

2. În funcție de nivelul la care este percepută etica în afaceri.

O primă clasificare a eticii în afacerile economice, în funcție de modul de abordare a problematicii, pune în evidență patru variante16:

Etica regulilor – pornește de la premisa că un individ sau o societate trebuie să se conformeze principiilor etice acceptate; etica regulilor este cea mai simplă formă de etică și, de asemenea, cea mai veche, iar principala dificultate legată de acest tip de etică rezidă în diferențierea dintre regulile categorice și cele necategorice;

16 Alexandru Puiu, pag. 73-75.

Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia profesională și la un anumit conformism, persoanele care preferă acest tip de etică adoptând, în majoritatea cazurilor, obiceiurile mediului și profesiei lor;

Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv, fiecare individ elaborându-și un set de criterii și norme morale, pornind de la propria sa experiență în confruntarea cu situații din exterior și cu ideile celorlalți;

Etica responsabilității – presupune asumarea conștientă a responsabilității cu privire la actele proprii și prevederea consecințelor actelor individuale; nu există morală a convingerii care să nu fie, în același timp, și a responsabilității.

O altă clasificare specifică eticii în afaceri se poate realiza în funcție de nivelul la care aceasta este percepută17, la fiecare dintre aceste niveluri existând anumite valori și reguli de comportament ce trebuie respectate pentru a putea vorbi despre afirmarea principiilor

morale:

17 Radu Emilian, pag. 250-251. Clasificare adaptată după Octave Gelinier, Ética de los negocios, Editorial

Espasa Calpe – CDN, Madrid, 1991.

1.3 Relația afaceri – etică , noțiune, perspective