Etapele Uedocx

=== Etapele UE ===

Capitolul I

Europa – Noțiune și prezentare generală

Europa – Etimologie și coordonate geografice

Ca și alte cuvinte folosite în viața de zi cu zi actuală, noțiunea de Europa o avem de la vechii greci. Cuvântul „Europa” nu a însemnat, multă vreme, pentru greci decât un teritoriu foarte strâmt al continentului care poartă astăzi acest nume.

Până în prezent nu există o explicație sigură de natură etimologică, a cuvântului. O explicație ar fi aceea că în limba greacă cuvântul „opia” înseamnă „pământ”. În piesele lui Sofocle și Euripide, numele continetului este ortografiat „Europia”. O altă explicație se bazează pe faptul că numele Europei – „Europia”, să fie compus din cuvintele grecești „eurus” = amplu și „ops” = ochi. Astfel „Euruope” semnifica în greaca veche „cu ochi mari” sau „care vede departe”, astfel la Homer apare în operele sale acest adjectiv legat de numele lui Zeus – „Zeus europe”, mai exact „Zeus care vede departe”.

În sens mitologic prima mențiune scrisă a cuvântului apare în poemul lui Hesiod mai exact în versul 357 din Theogonia. În poemul lui Hesiod, este prezentată Europa, drept fiică a lui Oceanos și a soției sale Tethys. O altă referire la Europa apare în opera lui Homer, „Iliada”, dar fără sa fie precizat cuvântul propriu-zis.

În sens geografic, cuvântul Europa apare pentru prima dată, în „Imnurile homerice”, mai exact în imnul „ Către Apolo”. În acest imn numele de Europa este defapt numele Greciei peninsulare.

Actuala semnificație a Europei face referire la imensul bloc terestru euroasiatic, care face parte din cele șapte continente ale lumii. Europa este delimitată, arbitrat, la est de linia munților Urali prelungită, până la Marea Caspică, de fluviul cu același nume. Celelalte două laturi care completează triunghiul, sunt formate, la vest, de Oceanul Atalntic și de mările aflate în prelungirea lui, mai exact Marea Nordului, Marea Baltica, inclusiv și Oceanul Înghețat, iar la sud Marea Mediterană, înconjurată de insulițe, care fac navigația ușoară pentru orice tip de ambarcațiuni.

Europa este un ansamblu terestru, ce reprezintă 7% din suprafața uscatului planetar. În afara zonei polare nordice, continentul european se află situat în întregime în zona temperată. Ca și suprafață Europa are aproximativ 10.500.000 km pătrați și aproximativ 730.000.000 de locuitori.

Continentul este expus influențelor marine, în sud, Marea Mediterană, Marea Tireniană, Marea Ionică, Marea Adriatică, Marea Egee și Marea Neagră scaldă insulele și arhipelagurile și sunt cele care despart cele trei spații peninsulare: iberic, italic și grec.În vest, Oceanul Atlantic este cel care înconjoară cele mai mari insule ale Europei, și anume: Anglia, Irlanda,Islanda și Groenlanda, cu ape ce pătrund prin Marea Nordului, Marea Baltică, Golful Finic și Botnic în inima Europei de Nord. În nord, Oceanul Înghețat pătrunde prin Marea Barents și Marea Albă în adâncimea Câmpiei Ruse.

Europa este influențată și de mase continentale asiatice. Aerul siberian, uscat și rece ajungând iarna în regiunile centrale și câteodată și in cele occidentale ale continentului.Aerul polar și rece împreună cu cel tropical, se confruntă asigurând Europei un aport de ploi aproape regulate.

Aceste influențe determină trei tipuri principale de climă, deci, și de soluri și vegetații naturale. Clima oceanică pătrunde în interiorul continentului, mai puțin în Norvegia care este apărată de o barieră muntoasă. Aria oceanică cuprinde toate teritoriile care mărginesc Atlanticul și prelungirile sale. Clima continentală este cea care acoperă Europa Centrală și de Est în mare parte, și este reprezentată prin fluctuații mari de temperatură, iarnă uscată și rece și vară caldă și furtunoasă. Clima mediteraneană cuprinde zona litorală a Mării Mediterane, și o mare parte a Peninsulei Iberice, a Italiei și a Greciei. Clima mediteraneană este carecterizată prin veri călduroase, însorite și uscate și iarnă blândă. Ploile cad in special toamna, dar și primăvara, ele sunt torențiale deplasând solurile și săpând versanții.

Diversității climaterice a solurilor și a formațiunilor vegetale originare, i se adaugă cea a reliefului, produs al unei lungi și complexe istorii, geologice, ale cărei istorii geologice, nu putem decât să le amintim în treacăt.

La nord și la est, „scutul baltic” și „masa” rusă formează cele mai vechi părți ale continentului, distruse înainte de era primară. Pe marginile acestui „scut” au luat naștere niște fose submarine care s-au înălțat și au format două pliuri: cel caledonian, apărut acum 400 de milioane de ani din fosa care mărginea scutul baltic și redus în timp la stadiul de platformă, apoi cel hercinian, cu aproape 175 de milioane de ani mai târziu, care a dat naștere unor diverse forme de relief care au ieșit din mări, în sudul Irlandei până în Boemia, și din Belgia în Spania meridională. Acești Munți Hercinici împreună cu Uralii, au fost erodati la rândul lor și transformați în platforme. În vest și în centru, Europa vechilor masive oferă un relief mai compartimentat și peisaje foarte diversificiate. Este zona podișurilor granitice și a munților de mărime medie – doar lanțul muntos scandinav atinge 2.500 de metri altitudine. În masivele britanice, în Norvegia și în Munții Vosges, amprenta glaciară este cea mai pregnantă, și oferind câteodată un aspect „alpin” masivelor primare. În sud, Europa lanțurilor muntoase recente prezintă cele mai înalte vârfuri ale continentului, Mont-Blanc cu 4.807 de metri, și Elbrouz cu 5.633 de metri, culmi ale unor puternice lanțuri muntoase.

Europa prin apartenența la zona temperată, prin diversitatea peisajelor și a resurselor naturale, terenuri agricole fertile, dar și deschiderea spre exterior prin căi maritime și terestre, precum și o importantă rețea hidrografică care a permis comunicarea în interior cu ușurință, au făcut din Europa un spațiu propice dezvoltării activității umane.

Scurt istoric al civilizațiilor care au pus bazele Europei

Leagănul omenirii nu își are originile în Europa, ci în Africa unde homo hobilis a realizat unelte și care a dispus de un limbaj articulat, fiind primul din familia hominizilor. Despre lunga perioadă care desparte apariția pe continentul nostru a primelor așezări umane de apariția strămășului nostru imediat – omul din Neanderthal -, dispunem de o cunoaștere foarte lacunară și discontinuă, fondată pe studiul efectuat de preistoricieni asupra urmelor lăsate de homo erectus.

Europa nu a avut privilegiul de a „întâmpina primele civilizații”, ca sens de epocă istorică, ele s-au dezvoltat în perioada dintre mileniile VIII-VII î.e.n., în zona cuprinsă între Mediterana și Golful Persic, pentru a constitui ceea ce preistoricul britanic Goldon Childe a numit „revoluția neolitică".

Neolitizarea Europei, începând cu zona matrice, Orientul Mijlociu, a avut loc în același mod, prin intermediul unei navigații de coastă deja foarte activă în mileniul al VIII-lea, în Marea Egee, și printr-o progresie mai lentă și mai târzie, în Balcani și în Europa Centrală, unde a luat calea uscatului și unde a trebuit să țină cont de posibilitățile de pătrundere oferite de marile fluvii continentale. În punctul de întâlnire a curentului mediteranean cu cel continental, Grecia a înregistrat foarte devreme pătrunderea de influențe orientale.

„Este unanim recunoscut faptul că în Grecia antică se naște civilizația a cărei moștenire o va primi întreaga Europă.”

În intervalul dintre 2000 și 1400 î.e.n., s-a dezvoltat o civilizație strălucită și originală, cea din insula Creta. Încercarea lui Schliemann care a început săpăturile la Cnossos, fără un rezultat palpabil, a condus pe arheologul sir Arthur Evans la descoperirea palatului de la Cnossos, punând astfel bazele arheologiei minoice. Cultura minoică a fost una dintre cele mai evoluate ale antichității pre-elene. Nivelul lor de dezvoltare a cunoscut: metalurgia aramei și a bronzului, construirea de palate, civilizația scrisului, fiind la un nivel superior celui din Grecia continentală. Cretanii, practicau activități maritime și negustorești, care au îmbogățit încet, dar sigur, centre precum Mallia, Cnossos, Phaistos, care au cunoscut o stralucită civilizație, în principal marcată de construirea de palate impunătoare, care dominau satele de țărani și de pescari.

Cercetările arheologice au arătat că au existat cel puțin două serii de palate. Prima serie de palate este datată în jurul anului 2000 î.e.n, acestea urmând a fi distruse în jurul anului 1700 î.e.n, cel mai probabil de către un puternic cutremur de pământ, urmând apoi refacerea acestor palate.

Cei care au pus capăt independenței Cretei au fost grecii micenieni. Cretanii au avut relații economice și, probabil, politici strânse, dar nu se cunosc motivele istorice concrete care au dus la cucerirea insulei de către greci. Conform inscripțiilor lineare B din Cnossos, după cucerirea insulei, acolo se instalase un „basileu” mycenian. După ocuparea insulei de către greci, ea a fost treptat elenizată, dar populația preelenică și-a păstrat vreme îndelungată individualitatea etnică, mărturie fiind un număr de inscripții din epoca arhaică.

Lumea myceniană nu a fost constituită într-un stat unitar, ci au existat mai multe centre politice, precum cele de la Mycene, Tirynis, Pylos, Athena, Rhodos ș.a. Statele myceniene erau puternic centralizate, palatul regal, fiind cel care coordona activitatea politică și economică, prin intermediul unui sistem birocratic, bine diversificat, în frunte cu regele, constituia nucleul unei categorii sociale dominante peste marea masă a populației aflată în raport de dependență față de palat.

Către finalul secolului al XIII-lea, lumea myceniană era în decădere. Există numeroase indicii ca ea era amenințată de un inamic pe care cercetătorii moderni nu au reușit să-l identifice cu siguranță, astfel statele mycenine iau măsuri în domeniul apărării, întărind zidurile cetăților și asigurându-se de surse de apă. Cu toate aceste măsuri luate, cetățile vor fi, cu puține excepții, una câte una distruse, marcând sfârșitul sistemului economic și politic mycenian. Cercetătorii moderni consideră că aceste mari transformări ale lumii grecești survin din factori multiplii, spre exemplu marile tulburări produse în bazinul oriental al Meditarenei de invazia „ popoarelor mării”, precum și unele cataclisme naturale, dar și de mișcări sociale, care au avut ca rezultat distrugerea sistemului politic și social mycenian. S-a considerat multă vreme, că aceste mari transformări s-au datorat pătrunderii în Peloponnes a ultimului val grecesc, dorienii.

Grecii, începând cu secolul al X-lea, declanșează un amplu proces de colonizare, alimentat de creșterea demografică, precum și de expansiunea economică și de conflictele sociale și politice. Începutul procesului de colonizare a cuprins, țărmul de nord – vest al Asiei Mici, precum și insulele din nordul Mării Egee, unde au fost întemeiate numeroase orașe: Milet, Efes, Mytilene etc.

Începând cu a doua jumătate a secolului al VIII-lea a. Chr. procesul de colonizare s-a intensificat, principalii promotori fiind orașele: Corint, Milet,Megara, Chalcis. Colonizarea greacă s-a desfășurat pe trei direcții: nord – est (Hellespont și Pontul Euxin), vest (Italia și Sicilia) și sud (Egipt și Cineraica).

Ca și formă de organizare statală, grecii au adoptat orașul – stat (polis), autonom și autarh, model care, a devenit o caracteristică a întregii lumi grecești, o dată cu colonizarea.

Fiecare colonie grecească a dat naștere unui polis, unei cetăți, legată de metropolă prin diverse căi, dar beneficiind de instituții autonome și deținătoare a unei vieți proprii. Legătura dintre colonizatori și cetatea-mamă are dublă filiație, politic: conducătorii metropolei sunt cei care au hotărât și organizat din diverse motive, plecarea unei părți din locuitorii metropolei, și religios: transferul cultului din metropolă, către teritoriul noii cetăți. Fiecare colonie avea instituții proprii, de cele mai multe ori diferite de cele din metropolă, un exemplu fiind, cei doi regi din Sparta, iar în colonia sa din Tarent doar unul. Legăturile culturale s-au slăbit și ele destul de repede, locuitorii coloniilor au continuat să utilizeze dialectul cetății-mamă și să-i utilizeze alfabetul arhaic, dar se pare că treptat, s-a constituit un alfabet occidental, distinct de cel al Greciei.

Colonizarea a furnizat cetăților grecești, în majoritatea lor, produsele alimentare necesare existenței și activităților lor. Fiind mai bogate în materii prime, acestea și-au văzut punctele de desfacere lărgindu-se odată cu implantarea de colonii, deschizându-se spre zone indigene, atrase de influențele economice și culturale ale lumii grecești. Evoluția nu a fost peste tot la fel, o mare parte a Greciei continentale și-a păstrat multă vreme o economie rurală. Multe orașe, precum Atena, n-au bătut decât târziu monedă.

Lupta dată pentru puterea politică și judecătorească în care au fost antrenați reprezentanți ai elitei tradiționale și ai păturilor de ascensiune, a avut efecte destabilizatoare, și au sărăcit clasele populare rurale.

În epoca arhaică, Sparta avea un sistem politic deosebit de restul cetăților grecești, și era pus pe seama legiuitorului Lycurg, care, conform tradiției, a reușit să pună capăt neînțelegerilor dintre spartani printr-o nouă organizare politică, cunoscută în istoriografie drept Marea Rhetra ( Marele edict).

Sparta a fost un stat prin excelență oligarhic, era condus de doi regi, care proveneau doar din familii, a Agiazilor și a Eurypontizilor. Regii erau principalii comandanți militari și făceau parte din gerusia (sfatul bătrânilor), care era compusă din 30 de gerontes care împliniseră cel putin șaizeci de ani, excepție fiind cei doi regi care intrau indiferent de vârstă, la care se mai adaugă încă doua instituții, Adunarea poporului și Consiliul celor cinci efori. Adunarea poporului avea un rol consultativ și nu suveran, iar dreptul de a lua cuvântul îl aveau doar eforii și membrii consiliului bătrânilor.

Populația era împărțită în două categorii net distincte: cetățenii, ca erau spartanii propriu-ziși, cunoscuți sub numele de spartiați sau homoioi, și populația dependentă, împărțită în hiloți și perieci. Femeia spartană avea un statut deosebit față de al celorlalte femei grecești, bucurându-se de mai multă libertate, iar rostul ei în societate era să producă copii. Pentru a întreține spiritul comunitar, spartanii participau la syssitai (mese comune obligatorii), unde era servită aceeași mâncare pentru toți, inclusiv pentru regi.

Datorită sistemului său educațional, Sparta este considerată drept primul stat totalitar din istorie.

Contribuția Spartei la colonizare, a fost una minoră, singura lor colonie fiind Taras (Tarentum), din sudul Italiei. În jurul Spartei s-a constituit Liga peloponnesiacă, cu caracter defensiv, în cadrul acesti ligi Sparta era liderul necontestat, profitând de această situație pentru a-și promova interesele proprii și pentru a susține în alte cetăți, regimuri oligarhice.

În celălalt plan Atena se bucura de un sistem democratic, cel care a pus bazele acestui sistem fiind Solon (594-593 î Hr.). Solon a ajuns la conducerea Atenei în care disputele politice împărțeau societatea în eupatrizi și demosul. Solon se bucura de mult prestigiu printre concetățeni, și cu acceptul ambelor categorii sociale a hotărât să creeze o nouă formă de organizare a statului, și să atenueze, în mare măsură disputele sociale. Sistemul politic instaurat de Solon, menținea unele instituții mai vechi, precum arhontatul și consiliul, dar apăreau eclesia ( adunarea poporului) și sfatul celor 400, constituit din câte o sută de reprezentanți al celor patru triburi. Eclesia era organismul politic cel mai important, unde se dezbăteau problemele statului și se votau legile. În eclesie aveau acces toți cetățenii majori, dar din categoria cetățenilor nu făceau parte sclavii și femeile.

Sistemul politic instituit de Solon, nu a mulțumit pe nici una dintre categoriile sociale care solicitau transformări politice adânci, în sensul dorit de ele.

.