Etapele Procesului de Fabricatie a Produselor din Sticla

BIBLIOGRAFIE

Introducere

ISTORIA OBIECTELOR DIN STICLĂ

Sticlă naturală și sticlă produsă în mod controlat

Sticla este o substanță amorfă (cu toate că în realitate ea nu este complet lipsită de structură, o anumită compoziție chimică a sticlei determinând o anumită structură și anumite proprietăți), obținută prin subrăcirea unor topituri pe bază de silice (nisip) cu sodiu sau potasiu, ca fondanți și cu alte materii prime.

Ca atare, sticla se găsește și în natură sub forma obsidianului (material vulcanic), precum și sub forma unor obiecte enigmatice, cunoscute sub numele de tektite.

Obsidianul, folosit ca piatră fină și ornamentală, este rezultatul lavei vulcanice la contactul cu apa. De multe ori, lava vulcanică s-a vărsat în apa lacurilor sau oceanelor, iar în urma acestui contact a suferit un proces rapid de răcire, care a condus la apariția în rocile rezultate a unei texturi sticloase. Obsidianul este amorf și translucid. Prezența fierului și a magneziului a conferit obsidianului o culoare de la verde închis la negru.

Tektitele au o compoziție chimică variabilă, dar baza o reprezintă sticla pe bază de silice, cu impurități de magneziu, fier și alte elemente. Sunt folosite tot ca pietre fine și sunt întâlnite în colecțiile celor pasionați de pietrele prețioase. Forma tektitelor este specială, ea fiind neregulată, prezentând diverși noduli și bulbi de substanță sticloasă. Aceste pietre prețioase nu sunt de natură vulcanică. Compoziția lor chimică încă nu a fost explicată. Există teorii conform cărora tektitele ar fi apărut în urma impactului meteoric când a avut loc formarea unor temperaturi și presiuni deosebit de ridicate; tektitele pot fi în realitate corpuri de sticlă topită formate în urma contactului dintre un meteor și straturile de stânci de pe suprafața Terrei. Moldavitele sunt tektite care se remarcă prin claritate și culoarea verde unică. Moldavitele sunt tăiate ca pietre prețioase sau sunt incluse în bijuterii în forma lor naturală.

Sticla nu poate fi considerată nici corp solid, dar nici lichid (trecerea dintr-o stare solidă , rigidă, în starea fluidă fiind reversibilă) și se caracterizează printr-o stare vitroasă în care unitățile moleculare se individualizează prin aranjamente dezorganizate, dar cu o coeziune suficientă pentru a produce rigiditate mecanică.

Istoria și evoluția obiectelor din sticlă

Descoperirile arheologice datează primele obiecte din sticlă în mileniul 3 î. Ch., în [NUME_REDACTAT], inscripțiile cuneiforme oferind primele rețete ale sticlei

Epoca antică – cele mai vechi obiecte din sticlă cunoscute sunt sub formă de mărgele, vase și sticle mici datând din jurul anilor 1504-1450 î. Ch., în Egipt. Obținerea sticlei se realiza în mod rudimentar, iar unele obiecte erau cioplite din blocuri solide de sticlă, altele se obțineau prin turnarea sticlei topite în diferite forme, matrițe. Tot în această perioadă se mai folosea și tehnica mozaicului, bucăți mici de sticlă erau așezate unele lângă altele iar apoi erau încălzite pentru a se realiza coeziunea dintre ele.

După cucerirea Egiptului de către romani aceștia au preluat metodele egiptene de fabricare a sticlei pe care le-au perfecționat, au introdus metoda de suflare a sticlei, aceasta se păstrează și în zilele noastre. Sticla fabricată de egipteni și de romani era numită „sticlă de sodiu!, datorită conținutului de carbonat de sodiu provenit din cenușa algelor marine arse. Se caracteriza prin maleabilitate, fiind totodată o sticlă ușoară.

Până în secolul al IX-lea î. Ch., [NUME_REDACTAT] a fost cel mai important punct de referință în producția de sticlă. [NUME_REDACTAT] Roman în nordul Europei a condus și la extinderea meșteșugului sticlarilor, care treptat s-a îmbunătățit. Către sfârșitul secolului I d. Ch., sticla colorată a fost înlocuită cu cea incoloră, care a devenit foarte modernă. Fabricarea sticlei prin suflare a transformat sticla într-un obiect de uz curent folosit la fabricarea geamurilor, a paharelor, etc. în această perioadă au fost inventate de către artizanii romani metodele de decorare a sticlei: pictarea, introducerea de frunze sau alte obiecte între două straturi de sticlă incoloră, gravarea, etc., multe dintre aceste obiecte pot fi admirate în marile muzee ale lumii.

[NUME_REDACTAT] Roman a condus și la declinul meșteșugului fabricării sticlei.

În perioada [NUME_REDACTAT] centrele importante de fabricare a sticlei erau în mănăstiri, aici s-a dezvoltat tehnica mozaicului și a vitraliilor. În lumea islamică se producea sticlă tăiată, cu forme în relief foarte pronunțate și cu desene din lumea animalelor, se decora prin aurire, aplicarea unui email colorat. Meșterii italieni și spanioli au fost influențați de formele și decorațiile obiectelor din sticlă produse în lumea islamică.

În perioada Renașterii și a secolului al XVIII-lea, în Veneția sticlarii care s-au refugiat în secolul XV, când a fost asediat Damascul, erau ținuți prizonieri pe insula Murano pentru a nu divulga secretele meșteșugului lor. Acești meșteșugari venețieni au inventat sticla filigran. În cele din urmă unii dintre ei au reușit să evadeze iar divulgarea secretului producerii sticlei a dus extinderea producerii sticlei în întreaga lume. Centre importante de fabricare a sticlei s-au dezvoltat în Anglia, Germania, Danemarca. Sticla pe bază de oxid de plumb a fost patentată de un negustor londonez, era mai clară decât cea produsă anterior. [NUME_REDACTAT] prima fabrică de sticlă a fost înființată la Beliu, în secolul al XVII-lea.

Secolele XIX și XX au dus la o îmbunătățire a vechilor metode de fabricare a sticlei și la dezvoltare tehnologică. S-a dezvoltat atât pe plan internațional cât și național producția de sticlă comercială, dar și de artă, artiștii plastici folosind sticla la crearea diferitelor obiecte, statuete, etc. folosind tehnici de decorare noi.

Material nobil prin excelență sticla are o bogată istorie, care debutează cu peste 4.000 de ani î. Ch. Impune atât prin funcțiile naturale pe care le îndeplinește, cât și prin frumusețea sa, fiind prezentă în lumea arhitecturii precum și în lumea artei. În construcțiile din toate timpurile, sticla a fost utilizată pentru transparența sa, care permite trecerea luminii și  comunicarea cu mediul exterior, atât de necesare locuințelor. 
Începând cu sec. al XIX-lea, sticla a devenit un semn al modernității arhitecturale, fiind un  material de înalta tehnologie, funcțional și rafinat,  beneficiind de calitățile sale de transparenta. 
Datorita eforturilor de cercetare din ultimele decenii, sticla a contribuit foarte mult la ameliorarea confortului încăperilor. Diversitatea tipurilor de sticlă și a funcțiilor lor, oferă astăzi proiectantului o mare libertate de a construi o veritabilă arhitectură de lumina, care satisface din plin exigențele confortului modern.

România și producția de sticlă

Mărfurile din sticlă ocupă un loc important în cadrul bunurilor de consum, sticla fiind un material de neînlocuit în anume domenii, datorită însușirilor sale specifice.

Datorită proprietăților sale – impermeabilitatea la lichide și gaze, rezistența deosebită la agenții chimici și atmosferici, calitățile igienico-sanitare și estetice – sticla are largi utilizări în tehnică, precum și în domeniul casnic.

Producția de sticlă s-a dezvoltat continuu, într-o gamă sortimentală diversificată, obținându-se produse de calitate superioară din sticlă cristal, sticlă optică, precum și din alte tipuri de sticlă cu utilizări superioare.

În domeniul sticlăriei fine pentru menaj, România se află printre primii 10 producători mondiali, iar în domeniul producției de geamuri float ( cristal) pe locul 9 european.

Competitivitatea produselor românești este asigurată în principal de calitatea superioară, originalitatea creației, operativitate în asimilarea produselor noi.

Sortimentul variat al produselor din această grupă – anual se produc mai mult de 35.000 de sortimente – acoperă cea mai mare parte a cererii de pe piața internă și satisface cerința manifestată de piața externă, 85% din produsele din sticlă executate manual sunt destinate exportului. Partenerii externi sunt firme din țările [NUME_REDACTAT], din [NUME_REDACTAT] și Mijlociu, din Africa și chiar din SUA și Japonia

CAP. I STRUCTURA ȘI COMPOZIȚIA CHIMICĂ A STICLEI

1.1. Compoziția sticlei

Sticla este un corp solid, amorf, obținut prin subrăcirea unor topituri cu compoziții chimice variabile ce devin rigide la intervale diferite de temperatură, datorită creșterii treptate a vâscozității. Trecerea din stare fluidă în stare rigidă este reversibilă.

Procesul de structurare a sticlei începe din topitură, unde se găsesc agregate de particule a căror stabilitate variază odată cu temperatura. La răcire se produc modificări ale structurii, formei și dimensiunilor acestor agregate; aceste modificări nu ajung întotdeauna la echilibru din cauza vâscozității ridicate și a vitezei cu care variază temperatura. De aceea în topitură se întâlnesc diferite agregate de particule corespunzătoare diferitelor temperaturi, așa se explică posibilitatea de a subrăci topitura de sticlă fără a cristaliza.

Modificările de structură continuă să se producă și în topitura subrăcită, dar cu viteze mai mici și pe măsură ce vâscozitatea crește. Aceste modificări structurale influențează proprietățile sticlei până la o anumită temperatură, ce delimitează intervalul de rigiditate și căruia îi corespunde o anumită valoare a vâscozității.

Compoziția chimică a sticlei este foarte variată și determină proprietățile ei.

Din punct de vedere chimic sticla este un amestec complex de silicați și borosilicați de sodiu, potasiu, calciu, aluminiu, plumb și ai altor metale alcalino-pământoase și grele.

Principalii componenți ai sticlei, ce se exprimă sub formă de oxizi, se grupează în 3 categorii:

– Oxizi acizi (RO):

bioxid de siliciu (Si O)

anhidridă borică ( BO)

anhidridă fosforică ( PO)

– Oxizi bazici (R2O):

oxidul de sodiu (Na2O)

oxidul de potasiu (K2O)

oxidul de litiu (Li2O

– Oxizi ai metalelor alcalino-pământoase și ai metalelor grele (RO):

oxidul de calciu (CaO)

oxidul de magneziu (MgO)

oxidul de zinc (ZnO)

oxidul de plumb (PbO)

Compoziția chimică a sticlei se poate exprima astfel:

xRO2 yR2O z RO

în care: R = radicalul ixizilor acizi, bazici și ai metalelor alcalino-pământoase și grele

x, y, z = proporțiile fiecărei categorii de oxizi

1.2. Aportul materiilor prime în formarea proprietăților sticlei

La obținerea sticlei sunt utilizate materii prime principale în rândul cărora intră: vitrifianții, fondanții și stabilizanții și materii prime secundare în rândul cărora intră afinanții, decoloranții, coloranții și opacizanții, prezentați în schema din figura 2.2.1

Materii prime pentru fabricarea sticlei

Fig. 2.2.1.

1.2.1. Materii prime principale

Materiile prime principale, din care se obține sticla, introduc în sticlă cele trei tipuri de oxizi menționate în capitolul 2.1. După rolul pe care îl au în formarea proprietăților sticlei, acestea sunt: vitrifianții, fondanții și stabilizanții.

a) [NUME_REDACTAT] intră în cantitatea cea mai mare în amestecul de materii prime, având rolul principal în formarea sticlei, întrucât prin topire și răcire îi conferă sticlei starea vitroasă specifică acesteia (corp solid transparent). Materiile prime cu rol de vitrifianți sunt:

– dioxidul de siliciu (SiO2) sau nisipul

– este elementul de bază în obținerea sticlei

– de puritatea lui depinde calitatea tipurilor de sticlă

– trioxidul de bor

– se introduce sub forma de acid boric sau borax

– se utilizează la sticla specială (de laborator) deoarece conferă stabilitate termică și chimică

– pentoxidul de fosfor

– se introduce sub formă de acid fosforic și unii fosfați

b) [NUME_REDACTAT] au rolul principal de a coborî temperatura de topire a vitrifianților (sub 1500oC), înlesnind înglobarea integrală a silicei (SiO2) în masa topită. În acest scop, cei mai importanți fondanți folosiți sunt: soda calcinată (Na2CO3), carbonatul de potasiu (K2CO3) și sulfatul de sodiu (Na2SO4). Acești componenți participă la îmbunătățirea unor proprietăți ale sticlei ca: luciul, transparența, culoarea.

c) [NUME_REDACTAT] au rolul de a mări stabilitatea chimică și de a îmbunătății proprietățile mecanice, termice și electrice ale sticlei.

Din această grupă fac parte: carbonatul de calciu (CaCO3), dolomita [CaMg(CO3)2], carbonatul și sulfatul de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.

Fiecare din oxizii stabilizanți conferă sticlei anumite proprietăți și determină obținerea unui anumit tip de sticlă cu destinație precisă. Astfel:

oxidul de calciu (CaO) împreună cu dioxidul de siliciu (SiO2) și oxidul de sodiu (Na2O) sunt componenți în majoritatea tipurilor de sticlă. Sticla este denumită sticlă obișnuită (comună);

oxidul de bariu (BaO) îmbunătățește proprietățile optice și stabilitatea termică;

oxidul de plumb (PbO) mărește indicele de refracție, îmbunătățește mult luciul sticlei, mărește densitatea. Sticla cu oxid de plumb se numește sticla cristal;

oxidul de zinc (ZnO) îmbunătățește stabilitatea termică și chimică. Este prezent în sticla de laborator, în sticla opal.

1.2.2. Materii prime secundare

Materiile prime secundare sunt substanțe care se adaugă în anumite proporții pentru a conferi sticlei anumite proprietăți. După rolul pe care îl au sunt: afinanții, opacizanții, decoloranții și coloranții.

a) [NUME_REDACTAT] au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de gaze rezultate în procesul de topire, dând omogenitate sticlei.

În acest scop se folosesc: trioxidul de arsen, azotatul de sodiu sau potasiu (salpetru), sulfatul de sodiu sau calciu, clorura de sodiu.

b) [NUME_REDACTAT] se introduc cu scopul înlăturării culorilor datorate impurităților din materia primă principală (de ex. oxizii de fier dau o nuanță galben-verzuie). Decolorarea sticlei se poate face pe cale chimică, prin oxidarea oxidului feros (FeO) în oxid feric (Fe2O3) ce are o acțiune colorantă mai slabă, sau pe cale fizică, care se bazează pe principiul formării culorilor complementare.

Ca decoloranți se folosesc:trioxidul de arsen, dioxidul de mangan, oxidul de nichel, azotatul de sodiu și alții (de ex. seleniul dă o culoare roșie care este complementară culorii verzi și, prin suprapunerea lor, sticla devine incoloră).

c) [NUME_REDACTAT] sunt oxizi sau săruri metalice cu rolul de a colora mas sticloasă.

Cei mai utilizați sunt: oxizii de fier pentru verde-albăstrui (FeO), sau galben-verzui (Fe2O3), oxidul de cobalt pentru albastru, oxizi de mangan pentru roz-gălbui, oxizi de nichel pentru violet, oxidul de crom pentru verde, etc.

d) [NUME_REDACTAT] au rolul de a conferi sticlei aspect translucid sau opalescent. Opacizanții, având o viteză mare de cristalizare, se separă în sticlă sub forma unor microcristale albe, care dau un aspect opalescent sticlei. Se folosesc în acest scop: criolita (AlF3·3NaF), fluorina (CaF2), dioxidul de staniu (SnO2), fosfați, etc.

CAP. II ETAPELE PROCESULUI DE FABRICAȚIE A PRODUSELOR DIN STICLĂ

Procesul tehnologic de obținere a masei sticloase și transformarea acesteia în produse finite comportă mai multe faze, prezentate schematic în figura 3.1.

Recepția materiilor prime și auxiliare

Dozarea materiilor prime și auxiliare

Fig. 2.1. Fazele principale în realizarea obiectelor din sticlă

La unele dintre materiile prime se verifică prin analize de laborator, compoziția chimică, culoarea, granulația, umiditatea. Dozarea amestecului de materii prime se realizează prin cântărire conform rețetelor de fabricație.

2.1. Influența principalelor faze de obținere a sticlei asupra calității produselor

2.1.1. Obținerea masei sticloase

a) Topirea materiilor prime

Materiile prime măcinate, omogenizate și dozate conform rețetei de fabricație, sunt introduse în cuptoare speciale, tip creuzet și topite la temperaturi ridicate, între 1400-1570oC. Topirea este un proces complex, în care se desfășoară simultan o serie de transformări chimice și fizice în urma cărora se formează masa de sticlă topită, transparentă, fără incluziuni de materiale netopite, dar cu conținut ridicat de bule de gaze.

b) [NUME_REDACTAT] (limpezirea) sticlei, constă în eliminarea completă a gazelor rezultate din reacții. Aceasta operație are loc la temperaturi mai înalte (1400-1500°C) pentru a se micșora vâscozitatea sticlei și a se elimina mai ușor bulele de gaze, prin ridicarea lor la suprafață.

Eliminarea incompletă a gazelor conduce la apariția defectelor de incluziuni de gaze în produsele finite, defecte ce afectează aspectul, rezistența mecanică și termică a acestora.

c) [NUME_REDACTAT] compoziției chimice a masei sticloase prezintă o deosebită importanță pentru calitatea produselor din sticlă. O omogenizare necorespunzătoare (porțiuni cu compoziție chimică diferită de cea a masei de sticlă) are ca efect apariția defectelor de incluziuni de sticlă în sticlă ce apar în produsele din sticlă sub forma unor dungi (ațe) sau unde și striuri formate din sticlă cu mici diferențe de compoziție.

Condiționarea termică constă în menținerea temperaturii de topire a sticlei la 1580°C în vederea fasonării în bune condiții.

2.1.2. [NUME_REDACTAT] constă în transformarea masei sticloase în diferite forme prin utilizarea următoarelor procedee: suflare, presare, presare-suflare, tragere, laminare.

a) [NUME_REDACTAT] este procedeul prin care se obțin obiecte din sticlă pentru menaj și ambalaje cu pereți subțiri și cu cavități interioare de forme diferite. Cavitatea interioară se formează prin introducerea unui jet de aer sub presiune în picătură (priza de sticlă).

Fasonarea prin suflare se realizează în două faze: modelarea obiectului din masă de sticlă aflată în stare plastică și fixarea formei definitive prin suflarea în forme. Modelarea obiectului se poate face manual cu țeava de suflat confecționată din oțel, cu care se preia o cantitate de sticlă topită la capătul țevii încălzite, obținându-se forma brută a obiectului prin diferite mișcări ale țevii, după care se obține forma finală prin suflare în forme. Prin suflarea manuală se obțin produse de serie mică.

La suflarea cu mașini semiautomate și automate acționate pneumatic, modelarea formei brute are loc într-o preformă prin suflare sau prin presare.

b) [NUME_REDACTAT] este procesul prin care se obțin produse cu pereții groși și cu cavități interioare simple. Fasonarea prin presare se realizează folosind un dispozitiv de presare (poanson) și o formă metalică în care se introduce cantitatea necesară de sticlă; prin presarea poansonului, sticla umple întreaga formă, obiectul fasonat putând fi scos din formă după ridicarea poansonului.

c) Presarea-suflarea

Presarea–suflarea este un procedeu automat, realizat cu mașini de fasonat prin presare–suflare. Acest procedeu se aplică pentru obiectele cu gură largă.

d) [NUME_REDACTAT] se folosește pentru fabricarea geamurilor, plăcilor și a țevilor. Procedeul constă în principiu în trecerea sticlei sub formă de bandă printr-un sistem de rulouri care realizează tragerea benzii pe verticală cu viteză mare și în același timp tratamentul termic (răcire lentă) pentru detensionare.

Această metodă este o metodă eficientă, cu productivitate mare iar produsele obținute sunt de calitate superioară.

e) [NUME_REDACTAT] constă în introducerea masei sticloase între doi cilindri laminori care se rotesc în sens invers. Prin această operațiune se obțin geamuri cu fețe netede și cu dimensiuni ce variază între limite largi, dar cu suprafață insuficient de netedă, fiind necesară șlefuirea și mătuirea sticlei pentru obținerea unor suprafețe perfect netede și transparente. Prin laminare se obțin de asemenea și geamurile ornament, când unul din cilindrii laminori (cel inferior) este gravat și imprimă geamului un anumit model.

2.1.3. [NUME_REDACTAT] constă în răcirea lentă a produselor fasonate (de la temperatura de fasonare la temperatura mediului ambiant ), în cuptoare tunel, cu transportoare tip bandă rulantă.

Scopul acestei operații este de a elimina tensiunile interne ce apar în sticlă datorită răcirii rapide, tensiuni care diminuează rezistența la șoc termic și mecanic a produselor finite. Tensiunile interne sunt forțe intermoleculare răspândite neuniform în masa sticlei; ele apar la răcirea bruscă, când straturile exterioare ale sticlei se răcesc mai rapid decât cele interioare, exercitând, asupra acestora, forțe de tracțiune .

Tensiunile interne sunt mai mari la produsele cu pereți groși. Nerespectarea parametrilor de recoacere (timp, viteză de răcire) determină rămânerea unor tensiuni interne în produsele finite .

2.1.4. [NUME_REDACTAT] de finisare se realizează pentru corectarea unor operații de fasonare, dar mai ales pentru a conferii produselor, noi proprietăți de ordin estetic. Pentru aceasta se utilizează metode mecanice și fizico–chimice, din rândul cărora fac parte: tăierea, lustruirea, rodarea, matisarea, decorarea prin aplicarea unor decoruri la cald sau la rece.

a) Tăierea (decalotarea)

Tăierea se face la produsele obținute prin suflare, acestea rămânând după fasonare cu o calotă la partea superioară (sau în alte părți), care trebuie înlăturată. Tăierea se poate realiza mecanic (cu discuri abrazive), sau termic (la flacără) și este urmată de șlefuirea și polizarea marginilor tăiate.

b) Lustruirea (polizarea)

Lustruirea (polizarea) se realizează în scopul îndepărtării asperităților, pentru netezirea și uniformizarea suprafețelor, mai ales la produsele presate (pahare, scrumiere, platouri, etc.). Pentru îndepărtarea asperităților se utilizează diferite materiale abrazive fine.

c) [NUME_REDACTAT] se face la unele recipiente care se închid cu dopuri de sticlă. Partea interioară a gâtului sticlei se șlefuiește și se polizează fin, la fel ca și partea exterioară a dopurilor din sticlă. Astfel, se asigură o etanșeitate foarte bună a recipientelor.

d) [NUME_REDACTAT] se efectuează pentru a da un aspect mat unor produse din sticlă. Aspectul mat se obține prin corodarea cu vapori de acid fluorhidric sau prin sablare (cu nisip).

e) [NUME_REDACTAT] produselor din sticlă se realizează prin mai multe procedee menite să le confere acestora caracteristici de ordin estetic, ce sunt preponderente în aprecierea calității și asigurarea competitivității acestor produse pe piață.

Decorarea la rece se realizează prin :

– șlefuire – sculptare, operație folosită frecvent pentru numeroase produse din sticlă pentru menaj; operațiunea constă în aplicarea cu ajutorul unor discuri abrazive de diferite dimensiuni și profile a unor șlifuri (șanțuri) liniare, circulare sau ovale, puțin adânci (șlefuire comună) sau a unor fațete (de diamant) delimitate de șlifuri adânci care dau un puternic joc de lumini, mai ales în cazul obiectelor de cristal .

– gravare artistică, se execută pentru obținerea unor decoruri complexe cu ajutorul unor discuri metalice (din cupru ) pe care se aduce material abraziv fin , amestecat cu ulei; se pot obține astfel elemente de decor mate sau lucioase și cu aspect metalizat

– sablarea (gravarea cu nisip) constă în obținerea unui desen după șablon ce se aplică pe suprafața produsului, asupra căruia se suflă nisip, cu presiune, care erodează (matisează) sticla în porțiunile descoperite ale șablonului.

Decorarea la cald se face prin aplicarea pe produs a unui amestec de sticlă ușor fuzibilă (cu temperatura de înmuiere mai mică decât a sticlei de bază ) și un colorant. Aplicarea se poate face prin pictare cu pensula sau prin pulverizare prin intermediul unor șabloane, după care produsele se încălzesc într-un cuptor la o anumită temperatură pentru fixarea culori. Astfel se obține un decor colorat "ars ", rezistent în timp.

Decorarea prin corodare chimică se face printr-o gravare chimică cu acid fluorhidric (singurul acid care atacă sticla). Operația constă în acoperirea obiectelor cu un strat uniform de ceară topită sau parafină. Pe acest strat se trasează cu un ac sau pantograf conturul desenului. Apoi obiectele se introduc într-o baie cu acid fluorhidric care acționează asupra sticlei pe suprafețele neacoperite (conturate) și care reprezintă desenul dorit. Se înlătură acidul și ceara prin spălări repetate.

Tot pe cale chimică se pot aplica pe suprafața obiectului pelicule decorative obținute din oxizi metalici sau pulberi metalice în diferite substanțe organice, pelicule care au indici de refracție diferiți de ai sticlei și produc irizații cu efect estetic deosebit. Acest procedeu este denumit lüster.

Decorarea în timpul prelucrării la cald se face prin:

introducerea unui colorant în masa sticloasă rezultând sticla colorată;

realizarea unui amestec de mase topite diferit colorate, obținându-se astfel sticla marmorată;

suprapunerea în timpul fasonării a unui strat de sticlă colorată peste unul incolor (procedeul "überfang"); când se suprapune un strat subțire progresiv colorat se obține "degradé".

realizarea unei combinări de sticle colorate formate din una sau mai multe baghete din sticlă, care sunt trase sub formă de fire și lipite apoi pe un balon din sticlă albă sau colorată obținut prin suflare, rezultând astfel sticla filigranată, millefiori .

2.2. Particularități în obținerea obiectelor de sticlă tip Gallé

Articolele tip Gallé sunt compuse din sticlă de o valoare artistică deosebită datorită faptului că sunt lucrate manual prin suprapunerea unui număr mai mare de straturi de sticlă intens colorată peste sticla albă în condiții de finisare specială prin corodare decorativă și pictare.

Principala particularitate constă în fasonare. Se realizează mai întâi un glob primar pe care se lipește una sau două culori de rubin și formarea unor pâlnii. Apoi se formează bolul de sticlă albă și lipirea pâlniei de bol. Se repetă operația de depunere a straturilor de sticlă în culori diferite după dorință, apoi are loc suflarea manuală la țeavă în matrițe și fasonarea finală la gură și lipirea adaosului după caz .

Recoacerea produselor din sticlă tip Gallé este compusă din următoarele etape :

încălzirea produsului până la temperatura superioară de recoacere 450-520°C timp de 16 minute;

menținerea la temperatura superioară de 520° C timp de 10 minute;

răcirea lentă până la temperatura inferioară de recoacere 520–420°C timp de 60 minute;

răcirea lentă până la temperatura mediului ambiant timp de 90 minute.

După recoacere se face decalotarea, adică îndepărtarea surplusului care rămâne de la suflarea articolului în formă, prin încălzirea obiectului pe zona circulară foarte îngustă, cu ajutorul unui arzător cu flacără plată și subțire.

Se realizează apoi șlefuirea dură și pictarea manuală cu un lac pe bază de bitum. După uscarea picturii se supune coroziunii decorative care distruge porțiunile din sticlă neacoperită cu lacul picturii. Se îndepărtează lacul pe bază de bitum și se spală.

Acest ciclu se repetă, în funcție de numărul de straturi colorate, grosimea stratului, finețea decorului și tipul de atac chimic.

Valoarea unui obiect de sticlă tip Gallé depinde de numărul de straturi de sticlă colorată, de valoarea artistică a desenului realizat și de mărimea obiectului.

2.3. Clasificarea produselor din sticlă

Tipurile de sticlă se diferențiază după compoziția chimică, proprietățile fizico-chimice, modul de prelucrare și destinație.

Principalele tipuri de sticlă sunt :

– sticla silicată a cărei principală componentă este bioxidul de siliciu (nisipul)

sticla boratică este sticla a cărei conținut este bogat în compuși ai borului

– sticla fosfatică folosește ca vitrifiant principal fosfații;

– sticla borosilicată: vitrifianții utilizați sunt formați din amestec de bioxid de siliciu, borax și compuși ai borului;

– sticla alumino–borosilicată: aceasta folosește ca vitrifiant un amestec de dioxid siliciu și compuși ai borului.

După compoziția chimică se disting următoarele tipuri de sticlă:

sticle unitare, care conțin un singur tip de oxizi ca vitrifianți

sticle binare, care conțin două tipuri de oxizi (silicat de sodiu sau potasiu). Aceasta este sticla solubilă;

sticle ternare care conțin trei tipuri de oxizi (silico-calco-sodică

sticle cu mai mulți oxizi

După proprietățile fizico – chimice și domeniile de utilizare există următoarele tipuri de sticlă:

Sticla comună (silico–calco–sodică și silico–calco–potasică) poate fi: incoloră, colorată, translucidă, transparentă sau opacă și de utilizează pentru articole de menaj, ambalaje, etc.

Sticla cristal (silico-plumbo-potasică) se utilizează pentru articole de menaj de calitate superioară și pentru obiecte decorative și de podoabă și poate fi:

ușoară, cu 9 –18 %PbO și indice de refracție 1,530–1,540;

semigrea, cu 18 – 30 % PbO și indice de refracție 1,540–1,545;

grea, cu peste 30 % PbO și indice de refracție de peste 1,545;

semicristal sau cristal fără plumb cu BaO, K2O sau ZnO, cu indice de refracție 1,535–1,530.

Sticla optică este foarte omogenă și cu un conținut foarte redus de oxizi de fier. Se folosește pentru lentile de ochelari, pentru aparate optice, etc. Sticla optică poate fi :

-tip crown (cu dispersie mare )

-tip flint (cu dispersie redusă)

Sticla specială este rezistentă la șoc termic și este utilizată pentru articolele electrotehnice. Sticla specială poate fi :

rezistentă chimic și termic, utilizată pentru sticlăria de laborator;

securit care are o mare rezistență la lovire și prin spargere rezultă bucăți mici cu muchii și colțuri rotunjite, nepericuloase;

termo-absorbantă cu adaosuri mici de oxizi metalici care pot absorbi razele calorice;

armată, are introdusă în interior o rețea de sârmă metalică;

stratificată, rezultată din lipirea a două sau mai multe straturi pe o placă sau un material elastic și transparent;

sticlă specială pentru fibre care în funcție de compoziția chimică este de mai multe tipuri:

tip A (silico-calco-sodică)

tip C (boro-silicată)

tip E (alumino-boro-silicată )

tip S (specială)

pentru protecția împotriva radiațiilor.

Clasificarea și caracterizarea sortimentului de produse din sticlă

Mărfurile din sticlă care dețin o pondere mare, atât pe piața internă cât și pe externă, se împart în două grupe .

– mărfurile de sticlă pentru menaj

– mărfuri de sticlă pentru construcții

1. Sortimentul produselor de sticlă pentru menaj

Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj se clasifică după mai multe criterii:

A. După compoziția chimică

Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde după compoziția chimică a sticlei două grupe:

• articole din sticlă comună

• articole din sticlă cristal

• Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereții subțiri, sunt incolore sau colorate, transparente, translucide sau opace. Acestea sunt finisate prin șlefuire cu combinații simple de șlifuri, sau prin pictare manuală sau semiautomată. Cele obținute prin presare au pereții groși, sunt grele, au ornamentații în relief pe partea exterioară. Articolele suflate manual au cea mai mare diversitate de forme și o valoare artistică ridicată. Articolele suflate manual cuprind :

articolele suflate manual fără ajustări sau adăugiri;

articole suflate prelucrate la cald însoțite de adaosuri de sticlă;

articole suflate prin fasonare decorativă; sunt obiecte de sticlă decorative cu o valoare artistică ridicată, sunt foarte solicitate la export.

Grupe de mărfuri realizate din sticlă comună suflate manual prin fasonare decorativă

Principalele grupe de mărfuri realizate din sticlă comună suflate manual prin fasonare decorativă sunt:

– articolele din sticlă suprapusă sau uberfang;

– articole din sticlă colorată în degrade;

– articole din sticlă marmorată;

– articole din sticlă filată;

– atricole din sticlă givrată;

– articole din sticlă irizată;

– articole din sticlă reticulară.

a) Articole din sticlă suprapusă sau uberfang

Acestea sunt articole realizate din două straturi de sticlă din care stratul exterior este colorat în roșu cu săruri de seleniu sau în albastru cu săruri de cobalt.

Prin procesul de șlefuire și prelucrare în stratul exterior se evidențiază stratul de bază de sticlă incoloră obținându-se efecte deosebite.

b) Articole din sticlă marmorată

Aceste articole se obțin prin combinarea unor mici cantități de sticlă topită opală cu cioburi colorate de dimensiuni între 4–8 mm și rularea lor pe o placă de netezire prin reâncălzirea sticlei; acestea se topesc și se obține aspectul marmorat .

Prin rearanjarea cioburilor sub forma unor desene speciale se obțin efecte deosebite.

c) Articole din sticlă colorată în degrade

Articolele din sticlă colorată în degrade sunt realizate din sticlă suprapusă care au intensitatea culorii în scădere treptată de la o extremitate a obiectului la cealaltă prin subțierea progresivă a stratului suprapus de sticla colorată.

d) Articole din sticlă filată

Articolele din sticlă filată sunt obținute prin combinarea de sticlă colorată din una sau mai multe baghete de sticlă, care sunt trase sub formă de fire și lipite apoi pe un balon de sticlă albă sau colorată obținută prin suflare.

e) Articole din sticlă givrată

Sunt articole obținute prin scufundarea balonului de sticlă, suflat manual, în apă la temperatura de 10-15°C, obținându-se astfel efecte sub formă de flori de gheață.

Desimea și mărimea florilor de gheață, obținute ca efect, depinde de temperatura sticlei, de temperatura apei și de durata de răcire (2–4 secunde).

f) Articole din sticlă irizată

După fasonarea manuală, suprafața obiectului este tratată cu vaporii unor săruri metalice (cloruri de staniu și titan combinate cu carbonați).

Irizarea este dată de refracția razelor luminoase în stratul superficial.

g) Articole din sticlă reticulară

Sunt articole obținute prin introducerea balonului de sticlă suflat manual care prezintă mici proeminențe la exterior , într – un al doilea balon de sticlă care este cu 2 cm mai mare . Prin procesul de reticulare are loc lipirea celor două baloane , obținându –se în interior bule de aer datorită golurilor care sunt între proeminențe . Acestea produc efecte multiple de reflexie și refracție.

• Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate și transparență ridicată, luciu puternic și produc prin lovire un sunet cristalin. Sunt finisate prin șlefuire cu șlifuri adânci și fațete care au un efect deosebit la trecerea luminii.

B. După modul de comercializare, livrare

După modul de comercializare, livrare sortimentul cuprinde :

articole livrate sub formă de piese separate din care fac parte: obiecte de uz casnic, ambalaje de diferite forme și capacități, corpuri de iluminat, articole din sticlă termorezistentă, articole decorative (vaze de flori, etc.)

seturi și servicii, care se pot grupa la rândul lor după destinație: set pentru apă, vin, compot, etc.

C. După dimensiunea maximă a pieselor

După dimensiunea maximă a pieselor, articolele de menaj (presate sau suflate) pot fi:

piese mici, cu dimensiunea maximă până la 120 mm;

piese mijlocii, cu dimensiunea între 121 – 200 mm;

piese cu dimensiuni mari, peste 200mm.

2. Sortimentul produselor de sticlă pentru construcții

Produsele din această categorie se fabrică din sticlă comună calco-sodică, prin tragere, turnare, laminare și presare.

Din această grupă fac parte geamurile, cărămizile din sticlă, etc. Acestea sunt utilizate pentru construcții civile și industriale, construcția serelor, la uși, ferestre, luminatoare, echipamente auto și navale etc.

Geamurile trase sunt obținute prin tragerea mecanică pe verticală (procedeul Fourcault, Asashi și Pitsbourgh ). Caracteristicile de calitate sunt prezentate în tabelul nr. 2.3.1. Geamurile trase se caracterizează în 4 calități: S , I , II ,III.

Geamurile float se obțin prin procedeul float și a reușit să domine piața geamurilor în Europa. Procedeul float (sticlei plutitoare) constă în aducerea sticlei topite pe o baie de staniu, la o temperatură de peste 1050°C. Datorită densității mici, sticla plutește pe metalul topit și se răspândește pe suprafața metalului până ce atinge grosimea de aproximativ 6,6 mm, când forța gravitației este echilibrată de tensiunea superficială a sticlei topite. În contact cu suprafața netedă și lucioasă a metalului topit, fața inferioară a plăcii de sticlă se lustruiește perfect în timp ce suprafața superioară se "lustruiește la foc", adică toate denivelările sunt netezite datorită tensiunii superficiale de tragere.

Caracteristicile de calitate sunt prezentate sunt prezentate în tabelul nr. 4.3.2.1.

Se comercializează în 3 calități: A, B și C, iar geamurile float termoabsorbante au proprietatea de a absorbi razele calorice și parțial pe cele luminoase. Viteza de tragere este de 400 m/h pentru grosimea de 6,3 mm și de peste 1000 m/h la grosimi ce se aproprie de 20 mm comparativ cu viteze de tragere la mașina Fourcault de 70-90 m/h la grosimea de 20 mm.

Tabel nr. 2.3.1.

Caracteristicile de calitate ale geamurilor trase și float

Geamurile ornament se obțin prin metoda laminării continue a sticlei având imprimat pe una din fețe un model în relief. Caracteristicile de calitate sunt prezentate în tabelul 5.3.2.2. Se comercializează în două clase de calitate în funcție de prezența defectelor.

Geamurile armate se obțin prin introducerea unei inserții de plasă sudată, paralelă cu suprafața geamului în timpul procesului de laminare. Coeficientul de transmisie a luminii este mai mic (tabel 5.3.2.2.) decât la geamurile trase și float, dar rezistența la lovire este mai mare. Se realizează în două sortimente: incoloră și colorată în masă, fără model (liss ) sau cu model imprimat pe una din fețe.

Geamurile matisate se obțin din geam tras sau ornament prin corodare mecanică pe întreaga suprafață sau în contururile unui model.

Geamurile termopan se obțin din două sau trei plăci de geam care închid între ele un spațiu de aer uscat. Ele au un factor de transmisie a luminii de 75-85 %, au izolare fonică cu circa 25 % mai mare decât geamurile obișnuite, rezistență la vibrații, șoc termic și izolare termică ridicată .

Tabel nr. 2.3.2.

Caracteristici de calitate ale geamului ornament și armat

2.4. Proprietățile produselor din sticlă

2.4.1. Proprietățile sticlei în stare topită

Principalele proprietăți ale sticlei topite, care prezintă importanță pentru procesul de prelucrare și pentru calitatea produselor finite sunt: vâscozitatea, tensiunea superficială, capacitatea de cristalizare.

vâscozitatea

este influențată de temperatura ridicată (1200 – 1500oC) și pe măsură ce sticla se răcește vâscozitatea crește treptat, până la solidificare;

este influențată și de compoziția chimică a sticlei (oxidul de bariu și de plumb reduc vâscozitatea, iar anhidrida borică sau fosfatică contribuie la creșterea acesteia);

tensiunea superficială este forța de contracție care acționează asupra unei lungimi egale cu unitatea pe suprafața fluidului.

este influențată în mică măsură de temperatură, dar compoziția chimică a sticlei modifică sensibil tensiunea superficială

este factor pozitiv în procesul de fasonare prin suflare, dar influențează negativ formarea obiectelor de sticlă prin presare.

capacitatea de cristalizare este procesul de separare a unor cristale în masa sticloasă în cazul răcirii lente a topiturii, fenomen negativ care influențează prelucrarea produselor finite.

2.4.2. Proprietățile sticlei în stare rigidă

Proprietățile fizice, fizico-mecanice și chimice ale sticlei caracterizează comportarea produselor din sticlă la diferite solicitări din procesul de utilizare.

1. Proprietățile fizice

Proprietățile fizice ale sticlei sunt: masa specifică, proprietățile termice, proprietățile optice și electrice.

a) Masa specifică

Masa specifică variază între limite largi, între 2 – 8 gcm în funcție de compoziția chimică și de viteza de răcire. Astfel sticlele cu un conținut ridicat de oxizi ai metalelor grele (PbO, BaO) au densități mari, precum și cele răcite lent (sunt mai grele) față de produsele călite la aceeași compoziție chimică.

b) Proprietăți termice

Proprietățile termice sunt exprimate prin conductibilitate termică, dilatare termică și stabilitate termică.

Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, sticla fiind considerată un izolator termic. Valoarea conductibilității termice cuprinsă între 0,3…1,2 kcal/mh°C variază în funcție de compoziția chimică și anume crește odată cu creșterea conținutului de oxizi cum sunt: trioxidul de bor ( B2O3), oxidul de magneziu (MgO) și de sodiu (Na2O ).

Dilatarea termică a sticlei este redusă; coeficientul de dilatare este mai mic decât al metalelor. Compoziția sticlei influențează mărimea coeficientului de dilatare termică și anume acesta este mai mic când sticla are un conținut bogat în dioxid de siliciu și anhidridă borică; conținutul de oxizi de sodiu sau de potasiu mărește coeficientul de dilatare termică al sticlei. Cu cât coeficientul de dilatare este mai mic cu atât rezistența sticlei la șocul termic este mai mare.

Stabilitatea termică (rezistența la șoc termic) reprezintă capacitatea sticlei de a rezista la variații mari și rapide de temperatură, fără să se distrugă. Valoarea stabilității termice a sticlei este direct proporțională cu conductibilitatea și invers proporțională cu dilatarea și căldura specifică. De asemenea, rezistența la șoc termic este redusă când grosimea pereților produselor de sticlă este mai mare (datorită prezenței tensiunilor interne) sau când produsele prezintă zgârieturi și defecte de topire.

c) Proprietățile optice

Cele mai importante proprietăți optice sunt: transmisia, absorbția, dispersia, refracția și reflexia razelor de lumină.

Transmisia luminii exprimată prin coeficientul de transmisie, T (raportul dintre fluxul luminos transmis și fluxul luminos incident ), este cu atât mai mare cu cât transparența sticlei este mai bună. Sticla obișnuită este transparentă la razele vizibile și netransparentă la razele invizibile (ultraviolete și infraroșii).

Absorbția luminii exprimată prin coeficientul de absorbție A (raportul dintre fluxul luminos absorbit și fluxul luminos incident), este invers proporțională cu transmisia. Când razele de lumină sunt absorbite parțial sau total, sticla poate fi translucidă respectiv opacă, iar când absorbția este selectivă sticla este colorată.

Indicele de refracție reprezintă raportul dintre viteza de deplasare a unei oscilații electromagnetice de o anumită lungime de undă, în aer și în materialul de studiat (sticla). Indicele de refracție măsurat pentru lungimea de undă a benzii galbene, (D) din spectrul sodiului se notează cu nD și are valori cuprinse între 1,45…1,75. Diferența între indicii de refracție ai sticlei pentru două lungimi de undă diferite se numește dispersie. Indicele de refracție este dependent de natura oxizilor și de proporția în care se găsesc în compoziția sticlei. Astfel, oxizii de plumb, de bariu, de zinc, de magneziu și de titan măresc indicele de refracție al sticlei. Indicele de refracție are o deosebită importanță pentru sticla optică. Aceasta este de două feluri:

flint care are indicele de refracție mai mare și coeficientul de dispersie mic;

crown cu indicele de refracție mic și coeficientul de dispersie mare.

Reflexia luminii se exprimă prin coeficientul de reflexie R (raportul dintre fluxul luminos reflectat și fluxul luminos incident). Sticla obișnuită de geam are R = 4%. În cazul sticlei optice, reflexia trebuie să fie mică pentru a nu micșora intensitatea luminii care trece prin lentile. De aceea se aplică pe suprafața sticlei anumite pelicule de substanțe cu indicele de refracție mai mic decât al sticlei, pentru a micșora coeficientul de reflexie (lentilele aparatelor de fotografiat).

Conductibilitatea electrică a sticlei este mică la temperatura mediului înconjurător, de aceea sticla se încadrează în categoria izolatorilor electrici. Conductibilitatea electrică crește când conținutul de oxizi alcalini este mai mare și când este supusă călirii. De exemplu sticla conduce curentul de 2 – 3 ori mai bine decât sticla răcită lent (recoaptă).

2. Proprietăți mecanice

Proprietățile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, fragilitatea, rezistența la tracțiune, rezistența la compresiune și la încovoiere.

a) [NUME_REDACTAT] este importantă atât în timpul utilizării, când este supusă unor solicitări de zgâriere, ce afectează aspectul și rezistența mecanică, cât și în timpul prelucrării (tăiere, șlefuire, polizare). Duritatea sticlei este cuprinsă între 5 și 7 pe scara de duritate Mohs și variază în funcție de compoziția chimică. Sticla cu conținut ridicat de bioxid de siliciu , anhidridă borică și cu oxid de aluminiu și oxid de calciu are o duritate mare , iar cea care are un conținut ridicat de oxizi alcalini și cea cu oxid de plumb are o duritate mică.

b) [NUME_REDACTAT] sau rezistența la șoc mecanic este o proprietate cu influență negativă asupra calității sticlei, care îi limitează utilizările. La aceasta nu contribuie numai compoziția chimică (borosilicații determină o fragilitate mai mică , pe când oxizii alcalini de sodiu și potasiu, ca și oxidul de plumb măresc fragilitatea), ci și prezența tensiunilor interne. Fragilitatea se poate ameliora prin tratamente termice. Sticla călită, răcită brusc are o rezistență la șoc mecanic mai mare de 5 – 7 ori față de sticla obișnuită. De asemenea prin călire se mărește și rezistența la tracțiune de 3 – 4 ori mai mare față de cea a sticlei recoaptă normal.

c) Rezistența la compresie

Rezistența la compresie a sticlei este de 500 – 2000 N/mm², ceea ce înseamnă că este mult mai mare față de a altor materiale, dar rezistența la tracțiune este de 10 până la 20 de ori mai mică. Conținutul de bioxid de siliciu, oxid de aluminiu, de magneziu, măresc rezistența la compresiune a sticlei.

3. Proprietățile chimice

Proprietățile chimice exprimă comportarea sticlei la acțiunea distructivă a apei, a acizilor, a bazelor, a sărurilor și a gazelor din atmosferă.

Acțiunea prelungită a apei determină formarea pe suprafața sticlei a unui strat de hidroxizi alcalini, datorită combinării componenților bazici ai sticlei (oxizilor alcalini) cu apa. Acest strat, fiind higroscopic, continuă să absoarbă apa din atmosferă producându – se treptat degradarea sticlei.

În urma reacției hidroxizilor cu dioxidul de carbon din atmosferă se formează carbonați care au o acțiune și mai puternică de degradare a sticlei. Stabilitatea sticlei față de apă se îmbunătățește prin creșterea conținutului de dioxid de siliciu și oxid de aluminiu.

Dintre acizii minerali, numai acidul fluorhidric atacă sticla, ceilalți au o acțiune asemănătoare apei. În schimb, bazele solubile atacă sticla după o anumită perioadă de timp. Rezistența la baze crește când proporția de oxid de calciu se mărește .

Stabilitatea chimică are importanță pentru sticla de laborator, pentru sticla pentru articolele de menaj și de construcții, pentru sticla optică, etc.

2.5. Defectele mărfurilor din sticlă

Defectele produselor din sticlă pot fi clasificate după cauzele apariției lor în:

defecte de topitură

defecte de fasonare

defecte de recoacere

defecte de călire de la prelucrarea ulterioară

defecte de finisare defecte apărute din operațiile de manipulare

defecte de transport și depozitare

1. Defecte de topitură

Defectele de topitură sunt defecte ce apar sub formă de incluziuni diferite în masa sticloasă defecte de culoare și stabilitate chimică necorespunzătoare.

Aceste defecte apar în cursul procesului tehnologic, de la depozitarea materiilor prime până la obținerea topiturii. Cele mai importante defecte de topitură sunt:

incluziuni de sticlă în sticlă: apar sub formă de dungi fine, valuri, striuri. etc. și sunt cauzate de neomogenitatea compoziției chimice a masei de sticlă;

incluziuni de gaze în sticlă: sunt cauzate de afinarea necorespunzătoare și apar de regulă în formă sferică cu diametre de mărimi diferite (0,3 … 0,8 mm);

incluziuni de particule solide nevitroase: pot proveni din fragmente de materii prime ne-topite și apar sub formă de pietre, noduri cu contur distinct în masa sticlei. Prin mărimea lor ele pot afecta rezistența termică și mecanică a sticlei;

defecte de culoare: sunt cauzate de cantitatea necorespunzătoare de coloranți sau decoloranți și se manifestă ca sticlă cu nuanțe verzui, sau roz;

stabilitatea chimică necorespunzătoare: are drept cauză folosirea unei cantități necorespunzătoare de stabilizanți și se manifestă printr-o rezistență redusă la acțiunea apei, la acizi sau baze.

2. Defecte de fasonare

Defectele de fasonare sunt defecte ce apar în urma procesului de fasonare și cuprind mai multe categorii: de formă, de capacitate, de dimensiuni.

defecte de formă: sunt abateri de la axa verticală de simetrie, de la secțiunea circulară față de planul orizontal de sprijin. Cele mai frecvente defecte sunt: conicitatea, ovalitatea, deformarea, etc.;

defecte de dimensiuni , capacitate și masă: sunt defecte datorate nerespectării toleranțelor prescrise în ceea ce privește dimensiunile, capacitatea sau masa, în operațiile de fasonare;

defecte de prelucrare: sunt cauzate de calificarea executantului și se referă la neuniformitatea grosimii pereților, incluziuni de gaze, etc.

defecte de integritate: sunt datorate unor surplusuri de masă de sticlă, discontinuități ale suprafeței sau lipsuri din suprafața produselor și apar sub formă de bravuri, nervuri, fisuri, crăpături, lipituri, știrbituri, etc.

3. Defecte de recoacere

Defectele de recoacere sunt tensiunile interne și variațiile de culoare, cauzate de nerespectarea curbei de recoacere respectiv a parametrilor procesului de recoacere și călire.

4. Defecte de la prelucrarea ulterioară (finisare)

Sunt defecte ce pot apărea de la fiecare operație de finisare ca urmare a executării incorecte.

Cele mai importante defecte de la finisare sunt :

defecte de șlefuire: șlif incomplet, perete străpuns de șlefuire, neetanșeitatea părților șlefuite. Acestea sunt cauzate de executarea incompletă a operației, sau de șlefuire prea adâncă;

defecte de decorare: sunt cauzate de nerespectarea modelului de referință, a folosirii materiilor prime colorante cu vâscozități necorespunzătoare și apar sub forma decorului asimetric, scurgeri de colorant;

defecte de polizare: sunt cauzate de neuniformitatea granulației materialului abraziv cu care se execută polizarea și se manifestă sub forma unor zgârieturi sau matisări a suprafețelor;

defecte de matisare: sunt cauzate de incorectitudinea executării operației și manifestată prin suprafață incomplet matisată sau suprafață matisată neuniform.

5. Defecte din timpul manipulării , depozitării și transportului

Sunt în general defecte de integritate și apar sub formă de voalarea suprafeței, fisuri, știrbituri, crăpături.

Voalarea suprafeței și variația proprietăților optice: apar datorită hidrolizei sticlei la contactul îndelungat cu umezeala și se manifestă prin schimbarea luciului, transparenței și a indicelui de refracție;

Fisurile, crăpăturile, știrbiturile: sunt defecte ce apar ca urmare a nerespectării regulilor de ambalare, manipulare, depozitare, transport.

2.6. Condiții de marcare, ambalare, depozitare a mărfurilor din sticlă

1. [NUME_REDACTAT] produselor din sticlă se face prin sablare, imprimare sau prin etichetare, cu specificații diferite în funcție de sortiment.

Obiectele din sticlă cristal au etichetă sub formă de bulină pe care se trece marca de fabrică și conținutul de oxizi de plumb în procente .

2. [NUME_REDACTAT] se realizează folosind diferite materiale de protecție, cum ar fi: hârtia de diferite calități, cutii de carton, lăzi de lemn, etc., pentru evitarea șocurilor mecanice la care produsele din sticlă nu rezistă. Pe fiecare ambalaj se scrie " FRAGIL " sau se marchează semnele care definesc fragilitatea și condițiile de transport și depozitare.

3. [NUME_REDACTAT] articolelor din sticlă se face cu containere sau alte mijloace de transport, astfel încât să se evite transbordările repetate care periclitează integritatea produselor.

Transportul se realizează cu mijloace acoperite pentru a le feri de praf, umezeală, raze solare care influențează negativ starea ambalajului și a produselor.

4. [NUME_REDACTAT] produselor din sticlă se realizează pe grupe de mărfuri:sticlă comună și cristal; pe mărci de fabrică, mărimi, modele, etc..

Locul de depozitare trebuie ă asigure o stabilitate perfectă și o bună protecție contra agenților atmosferici și a șocurilor mecanice, deoarece sticla este un material foarte fragil.

CAP. III PARTICULARITĂȚILE STUDIERII MĂRFURILOR INDUSTRIALE ÎN VIZIUNEA MANAGEMENTULUI CALITĂȚII

3.1. Obiectul și metodele de studiere a mărfurilor industriale

Merceologia industrială are ca obiect de studiu utilitatea mărfurilor industriale în strânsă legătură cu calitatea acestora.

Utilitatea, privită sub aspect tehnic, reprezintă capacitatea unui produs de a satisface o necesitate, iar calitatea reprezintă măsura (gradul) în care produsul respectiv satisface acea necesitate.

Atât utilitatea, cât și calitatea decurg și sunt exprimate prin proprietățile sau caracteristicile intrinseci ale produselor industriale. Utilitatea apare ca o unitate între proprietățile intrinseci ale unui produs și necesitatea pentru care a fost creat.

Calitatea este definită ca ansamblul caracteristicilor unui produs care îi conferă o anumită aptitudine de a satisface necesități exprimate (specificate într-o situație cum este, de exemplu, cea contractuală) și implicite (care trebuiesc identificate și definite).

Într-o astfel de abordare a conceptului de calitate, accentul se pune pe relația dintre necesitățile utilizatorilor (clienților) și caracteristicile de calitate sau transpunerea necesităților în caracteristici de calitate, pe criterii specificate.

Dar calitatea produselor industriale nu mai poate fi considerată în prezent ca fiind simpla transpunere sau conformitate a caracteristicilor cu o necesitate specificată; calitatea produsului, prin caracteristicile pe care acesta le posedă, trebuie să răspundă și unor necesități potențiale neexprimate de utilizatori. Această accepțiune a calității corespunde noțiunii de „calitate inovatoare” sau „calitate plus”, care asigură creșterea competitivității produselor respective pe piața internă și externă.

Satisfacerea clientului

C

A

C

Grade de satisfacere corespunzătoare celor trei tipuri de necesități (după modelul lui „Karia”) fig. 3.1.1.

Trăsăturile caracteristice ale economiei de piață, în special concurența, au determinat sporirea importanței calității ca factor de competitivitate, calitatea devenind principalul obiectiv al managementului, în general, și al managementului calității, în special.

În ansamblul activității funcției generale de management, managementul calității ocupă locul central, întrucât determină politica în domeniul calității și implementează sistemul calității prin mijloace cum sunt: planificarea, asigurarea, controlul și îmbunătățirea calității.

Merceologia industrială, prin obiectul și metodele utilizate, oferă cunoștințele necesare pentru folosirea acestor mijloace ale sistemului calității în toate etapele pe care le parcurge un produs, de la identificarea necesităților, la consum și post consum. Corespunzător acestor etape (trasee) ale calității, în merceologia industrială este analizată calitatea în următoarele ipostaze:

calitatea rezultând din definirea nevoilor referitoare la produs;

calitatea proiectată rezultând din activitatea de concepție-proiectare;

calitatea produsului finit rezultată din fabricație, conformă sau nu cu calitatea proiectată;

calitatea rezultând din susținerea produsului pe durata întregului său ciclu de viață.

În analiza calității, accentul se pune pe factorii determinanți ai calității produsului finit, pe modul concret în care aceștia contribuie la formarea caracteristicilor de calitate în procesul de producție. Sunt evidențiate, de asemenea, cauzele care conduc la apariția unor produse cu caracteristici neconforme și acțiunile preventive și corective ce se impun pentru eliminarea lor.

Totalitatea acțiunilor cu caracter operațional din desfășurarea unui proces, întreprinse în scopul asigurării calității și identificarea prin control a cauzelor de funcționare necorespunzătoare în vederea eliminării lor, au drept rezultat furnizarea încrederii că un produs va satisface condițiile referitoare la calitate. Acțiunile întreprinse pentru asigurarea și controlul calității sunt interdependente.

Metodele de studiere a mărfurilor în general prezentate în partea teoretică a merceologiei sunt aplicate într-un mod specific și în studiul mărfurilor industriale.

Afirmația conform căreia "metoda unei științe depinde de natura acesteia" justifică utilizarea cu prioritate a metodei analizei și sintezei în studiul mărfurilor industriale; spre exemplu, în stabilirea legăturilor interne între parametrii proceselor și caracteristicile calității, calitatea rezultând ca sistem complex de caracteristici, ca sinteză a acestora.

În cercetarea factorilor determinanți și de influență ai calității, importantă este și metoda inducției și deducției; inducția ca mod de raționalizare de la particular la general, deducția de la situații generale la cele particulare.

Atât analiza și sinteza, cât și inducția și deducția nu sunt utilizate în mod independent, ci împreună, printr-o condiționare reciprocă.

Mutațiile ce au loc în obiectul de studiu al merceologiei, în pas cu cerințele practicii, au determinat și dezvoltarea metodelor de studiere a mărfurilor în general și a mărfurilor industriale în special. Orientarea către asigurarea calității produselor, începând cu faza de proiectare a acestora, a dus la folosirea unor metode moderne cum sunt :

metoda brainstorming;

metoda analizei valorii (funcții – costuri);

metoda QFD ([NUME_REDACTAT] Deployment), metodă utilă și necesară în egală măsură în merceologie, în managementul calității.

Procedeele (instrumentele) de lucru în aplicarea acestor metode sunt :

procedeul logistic, constând în tratarea și utilizarea instrumentarului matematic și statistico–matematic și a metodelor matematice în determinarea calității;

observația stă la baza metodelor organoleptice de apreciere a calității și deși subiectivă și parțială datorită rapidității cu care se poate aplica, este utilizată mai ales pentru identificarea mărfurilor industriale;

experimentul este procedeul cu cea mai largă aplicabilitate în merceologia industrială și constă în reproducerea convențională a solicitărilor și condițiilor reale de utilizare a unui produs, obținându-se informații cu privire la comportarea lui în consum. Rezultatele cercetării experimentale sunt obiective și se exprimă cantitativ, iar pentru o serie de mărfuri industriale este singurul procedeu de determinare a calității.

Ansamblul acestor metode și procedee utilizate în studiul mărfurilor industriale conduce, în principal, la dezvăluirea relației dintre necesitate și calitate, la determinarea calității și non-calității și la identificarea posibilităților de diversificare sortimentală și de creștere a nivelului calitativ.

3.2. Cadrul tematic – suport de studiere a grupelor de mărfuri industriale; adaptarea lui la specificul diferitelor mărfuri industrial

Mărfurile industriale (nealimentare) destinate consumului nealimentar sunt bunuri economice directe de consum personal, de folosință îndelungată, care în funcție de gradul de prelucrare, pot fi intermediare (fibre, țesături, piei) și finale (confecții încălțăminte, sticlă, etc.).

Mărfurile industriale se caracterizează printr-o mare diversitate, determinată de caracterul numeric aproape nelimitat al nevoilor și de posibilitățile crescânde de a le satisface, ambele având la bază progresul societății în general și progresul științific și tehnic în general.

Această diversitate de mărfuri industriale determină aparenta heterogenitate a structurii cursului de merceologie industrială, în care sunt tratate grupe de mărfuri diferite prin resursele din care se obțin, prin compoziție și structură, prin proprietăți și utilizări.

Cu toată această diversitate, problematica tratată în cadrul fiecărei grupe de mărfuri este aceeași și se referă la:

– factori determinanți ai calității și rolul lor în asigurarea calității :

activitatea de creație – proiectare;

resurse economice – materii prime;

operații tehnologice de transformare a materiilor prime în semifabricate sau produse finite.

– sortiment de mărfuri – clasificare, căi de diversificare, domenii de utilizare;

– sistem de caracteristici de calitate: – clasificare

– terminologie

– mod de exprimare obiectiv sau subiectiv

– principiul metodelor de determinare

– interpretarea valorii

– factori de influență ai calității – ambalare

– transport

– depozitare – păstrare

– urmărirea comportării în utilizare

Calitatea mărfurilor industriale, care sunt în general mărfuri de tehnicitate ridicată, se formează într-un ansamblu complex de activități de producție, legate între ele și dependente una de alta și se manifestă în consum.

În procesul complex de formare a calității, în noua orientare a managementului calității în producție, când accentul se pune pe importanța construirii calității din momentul proiectării, are loc deplasarea responsabilității pentru calitate de la controlul proceselor de execuție (inspecția calității) către proiectarea produselor cu precădere funcțională și apoi operațională punctul de plecare în proiectare constituindu-l necesitățile utilizatorului.

Abordarea calității printr-o proiectare care să asigure eficacitatea în utilizare printr-o maximă funcțională și să înlăture apariția problemelor de calitate în etapele următoare ,asigură implicit și o eficiență economică ridicată .

MR Asigurarea calității

P

[NUME_REDACTAT]

funcțională operațională

E

[NUME_REDACTAT] preocupărilor pentru asigurarea calității de la execuție (E) la proiectare (P) (după H. Mitonneau) Fig. 3.2.1.

Din punct de vedere practic, din soluțiile adoptate în faza de proiectare (variante de produs) se stabilește nivelul calitativ al produsului, adică nivelul caracteristicilor tehnico funcționale, psihosenzoriale, estetice și economice, în fazele ulterioare urmărindu-se asigurarea prescripțiilor conținute în proiect. De asemenea, prin soluția de proiectare se stabilește și cuantumul cheltuielilor de producție (costul produsului ) în corelație cu nivelul de calitate al produsului respectiv.

Atât nivelul calitativ cât și costul produsului sunt determinate de natura și calitatea materiilor prime, de numărul și complexitatea operațiilor tehnologice. De aceea, activitatea de proiectare, deși este considerată o fază liberă de restricții prin comparație cu execuția (în care fiecare operație generează restricții pentru operația următoare), se desfășoară ținând cont de următoarele criterii:

natura și mărimea necesităților exprimate și potențiale ale consumatorului, cunoscute prin cercetări de marketing;

funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească produsul la utilizare;

natura și proprietățile materiilor prime și materialelor ce pot fi utilizate;

posibilitățile de aplicare a tehnologiilor de execuție și finisare, care să asigure structura sortimentală și nivelul de calitate cerut;

asigurarea unui raport optim între calitate și cost.

Materiile prime, ca factor determinant al calității, sunt analizate sub următoarele aspecte:

potențialul de resurse naturale, distribuirea lui în timp și spațiu, orientarea geografică a importului și exportului;

impactul exploatării și utilizării unor materii prime naturale asupra condițiilor de mediu;

posibilitățile de lărgire a bazei de materii prime și materiale prin utilizarea înlocuitorilor, a materiilor prime obținute prin procedee chimice;

rolul materiilor prime în formarea proprietăților produselor finite și asigurarea calității; relația dintre compoziția chimică și structura materiilor prime și proprietăți.

Acest din urmă aspect prezintă cea mai mare importanță din punct de vedere merceologic, întrucât sunt analizate proprietățile materiilor prime în relație cu structura și compoziția chimică a acestora și sunt evidențiate proprietățile diferitelor materii prime care se regăsesc în produsele finite și cele care sunt modificate în operațiile tehnologice, rezultând proprietăți îmbunătățite sau proprietăți noi.

Proprietățile materiilor prime, în relație cu structura și compoziția chimică a acestora, permit identificarea naturii materialelor de la care provin unele mărfuri industriale.

Procesul tehnologic, ca flux de operații tehnologice specifice de transformare a materiilor prime, determină îmbunătățirea proprietăților acestora și apariția unor noi proprietăți.

3.3. Verificarea calității mărfurilor din sticlă

Verificarea calității mărfurilor din sticlă se face prin analiză organoleptică și prin metode de laborator, se execută atât pentru produse individuale cât și pentru piesele ce compun servicii complexe. Se efectuează următoarele determinări :

verificarea aspectului și culorii;

verificarea dimensiunilor;

verificarea capacității;

verificarea stabilității suprafeței de sprijin;

verificarea ovalității;

verificarea prezenței tensiunilor interne;

verificarea rezistenței la șoc termic;

verificarea stabilității față de apă și agenți chimici.

În cazul verificării calității obiectelor din serviciile de sticlă se au în vedere condițiile de admisibilitate conform tabelului nr.3.3.1.

Tabel nr. 3.3.1.

Condiții de admisibilitate pentru obiectele de sticlă

comercializate în seturi sau servicii

1. Verificarea aspectului și culorii

Acești parametrii se verifică vizual, prin compararea produsului analizat cu o mostră etalon. La produsele din sticlă incolore nu se admit nuanțe verzui sau roz, iar la produsele din sticlă colorată nu se admit variații de culoare. În cazul obiectelor comercializate în servicii, nu se admit variații de culoare la piesele componente.

La verificarea aspectului se urmăresc defectele și condițiile de admisibilitate conform tabelului nr. 3.3.2.

Tabel nr.3.3.2.

Condiții de admisibilitate ale produselor din sticlă

2. Verificarea dimensiunilor

Verificarea dimensiunilor se face cu autorul instrumentelor obișnuite de măsură: rigle și șublere. În funcție de dimensiunea maximă a pieselor, articolele de menaj se împart în trei categorii:

– articole mici , având dimensiunea maximă până la 120 mm,

– articole mijlocii , cu dimensiunea cuprinsă între 121 – 200 mm,

– articole mari a căror dimensiune maximă este de peste 200 mm.

3. Verificarea capacității

Verificarea capacității se realizează cu ajutorul vaselor etalon, stabilindu-se capacitatea maximă de lichid pe care poate să o cuprindă articolul respectiv.

4. Verificarea stabilității suprafeței de sprijin

Pentru verificarea acestei caracteristici, produsele sunt așezate pe o suprafață perfect plană și sunt apăsate ușor cu mâna în partea superioară. În cazul în care nu se produc balansări ale produsului se consideră că suprafața de sprijin, respectiv planeitatea este corespunzătoare.

5. Verificarea ovalității

Ovalitatea în cazul produselor cu secțiune circulară se verifică prin măsurarea a două diametre perpendiculare și se calculează apoi diferența dintre ele .

Pentru pahare mici, cu capacități până la 80 cm3, diferența dintre cele două diametre perpendiculare nu trebuie să fie mai mare de 1 mm, iar pentru celelalte pahare, de capacități mai mari, diferența nu trebuie să depășească 1,5 mm.

6. Verificarea prezenței tensiunilor interne

Tensiunile interne sunt forțe intramoleculare, răspândite neuniform în masa sticlei, din cauza neomogenității chimice sau a nerespectării curbei de recoacere. Apariția lor micșorează rezistența termică și mecanică a articolelor din sticlă. Tensiunile interne pot fi determinate: calitativ, cu ajutorul polariscopului și cantitativ, prin intermediul polarimetrului. Polariscopul indică prezența tensiunilor interne în produs, când există o variație a culorii violet (inițială) în culorile roșu, galben, alb sau alte intermediare.

7. Determinarea rezistenței la șoc termic

Capacitatea articolelor din sticlă de a rezista la variații bruște de temperatură se verifică prin introducerea produselor din sticlă, încălzite în prealabil cu apă la temperatura de fierbere (T1), într-o baie cu apă rece la temperatura de 20oC (T2). Se examinează apoi produsele pentru a constata apariția eventuală a fisurilor. În cazul în care acestea nu apar, produsul prezintă rezistență la șoc termic.

În funcție de valoarea diferenței dintre cele două temperaturi, T1 și T2, există două metode pentru determinarea rezistenței la șoc termic :

– metoda cu diferențe de temperatură sub 100°C

– metoda cu diferențe de temperatură mai mare de 100°C

CAP. IV STUDIU DE CAZ

Piața românească a sticlei este reprezentată de câțiva producători de sticlă, care prin produsele lor situează România printre primii 10 producători de sticlă ai Europei.

În județul Bihor s-a înființat în anul 1999 o firmă a cărei activitate este reprezentată de producerea sticlei și obținerea de produse din sticlă.

4.1. Date generale

Denumirea societății: [NUME_REDACTAT] “STICLA ALEȘD" S.R.L.

Adresa: [NUME_REDACTAT], județul [NUME_REDACTAT] societății: Sediul firmei: Str. Bobâlna nr. 70/B, orașul [NUME_REDACTAT] de activitate:

[NUME_REDACTAT] “STICLA ALEȘD" S.R.L. are consemnat, în actul constitutiv, ca profil de activitate fabricarea sticlei și a articolelor din sticlă.

Forma de proprietate:

[NUME_REDACTAT] “STICLA ALEȘD" S.R.L. este persoană juridică română, societate pe acțiuni cu capital integral privat.

4.2. Date specifice activității

1. Prezentarea activității:

[NUME_REDACTAT] “STICLA ALEȘD" S.R.L. este o societate privată care produce obiecte de sticlărie de menaj, având capacitatea de producție mică spre medie.

Gama actuală de produse ale S.C. STICLA ALEȘD SRL cuprinde peste 300 de modele de articole din sticlă de menaj, articole din sticlă decorativă, de diferite forme și mărimi.

2. Descrierea procesului tehnologic

Organizarea fluxului de producție constă în dozarea și amestecul materiilor prime, după care acestea se încarcă în cuptorul de topit sticlă. Se topește amestecul într-un cuptor vană în vederea obținerii pastei de sticlă ce urmează a fi prelucrată manual prin suflare la țeavă.

După recoacerea produselor, urmează șlefuirea și lustruirea termică, sculptarea sau vopsirea manuală a acestora.

Procedeul de fasonare este manual și se execută cu ajutorul unor dispozitive manuale de fasonare.

4.3. Dotări specifice

1. Construcții, clădiri, spații

Societatea dispune, de o clădire industrială în valoare estimată de 12.243 EURO.

Spațiile de producție sunt dotate cu toate utilitățile necesare, respectiv : apă curentă rece, vestiar, grup social (chiuvetă și WC).

Societatea dispune de toate utilitățile necesare pentru derularea activității de producție în condiții foarte bune: electricitate, apă, gaz metan (6 recipiente de gaz).

2. Dotarea cu instalații și utilaje

În vederea realizării activității de producție, societatea dispune de următoarele principale echipamente, a căror valoare este trecută în tabelul 10.3.2.1.

Tabel 4.3.1.

Principalele echipamente

Agregatele de producere și prelucrare a sticlei ce se află în dotarea societății sunt:

cuptor topire vană continuu de 2,0 mp cu un singur bazin de lucru,

cuptoare vană discontinue pentru sticlă colorată,

cuptoare Trommel pentru preîncălzirea sticlei,

cuptor de recoacere înzidit cu bandă continuă.

4.4. costurile materiilor prime

În tabelul următor (tabel 4.4.1.) se prezintă principalele materiile prime folosite și costurile acestora pe lună:

Tabel 4.4.1.

Principalele materii prime

În ceea ce privește principalii furnizori de materii prime, aceștia sunt autohtoni și sunt prezentați în tabelul 4.4.2., după cum urmează:

Tabel 4.4.2.

Principalii furnizori

4.5. Date de bilanț contabil

Din evidențele contabile ale societății rezultă următoarele date (tabel 4.5.1. și 4.5.2.).

Tabel 4.5.1.

EURO –

Tabel 4.5.2.

-EURO-

4.6. Piața actuală

SC STICLA ALEȘD SRL acționează atât pe piața internă cât și pe cea externă având un număr mare de clienți atât interni cât și externi.

Vânzările pe piața internă sunt în procent de 20% din totalul producției, iar piața externă reprezintă 80% din totalul producției.

Se exportă în Franța, Italia, Olanda, Germania.

Piața articolelor din sticlă înregistrează o tendință de creștere a produselor de calitate superioară la prețuri competitive.

Principalii clienți interni și externi ai SC STICLA ALEȘD SRL sunt prezentați în tabelul nr. 4.6.1.

Tabel nr. 4.6.1.

Principalii clienți ai SC STICLA ALEȘD SRL

S.C. STICLA ALEȘD SRL distribuie și desface articole de sticlărie într-o gamă variată: (diferite sortimente de pahare, servicii de apă, vin, lichior, căni, servicii pentru prăjituri, tort, servicii pentru compot, garnituri de menaj, vaze, bomboniere, scrumiere, etc.), ambalate în cutii de carton.

Societatea distribuie produsele pe bază de comandă, livrarea fiind realizată “ex work" în proporție de 90% , cât și prin intermediari.

Se mai practică de asemenea livrarea directă la clienți cu mijloace proprii de transport. În viitor se preconizează înființarea unui magazin propriu de vânzare și prezentare care să ofere posibilitatea testării preferințelor clienților individuali și satisfacerea cererii acestora.

Datorită faptului că S.C. STICLA ALEȘD SRL este o fabrică de nivel mediu, aceasta poate trece ușor de la un sortiment la altul, realizând serii mici, în condiții de calitate și rentabilitate, ceea ce i-a asigurat succesul pe piața internă și la export (fig.4.6.1).

Asigurarea pieții interne cu produse de sticlă

fig.4.6.1.

S.C. STICLA ALEȘD SRL beneficiază de o gamă de avantaje față de firmele concurente (S.C. [NUME_REDACTAT], S.C. Stison S.A. [NUME_REDACTAT], S.C. Sticla S.A. Onești, S.C. Stipom S.A. Tomești, S.C. [NUME_REDACTAT]) și anume:

așezarea geografică a societății, la numai 40 km de frontieră și accesul la șoseaua E60, atrage clienți datorită costurilor scăzute de transport;

prețuri mai mici cu aproximativ 5 – 10% datorită facilităților fiscale de care se bucură, având certificat de investitor în zonă defavorizată;

facilități de plată oferite clienților vechi;

calitatea ridicată a produselor;

gamă foarte variată de produse, peste 300 de modele;

produse noi cu caracter de unicitate – articole decorative metal/sticlă.

Societatea se preocupă permanent de ridicarea nivelului calitativ al producției. Urmează achiziționarea unor utilaje și echipamente noi, care să conducă la modernizarea fluxului tehnologic, la îmbunătățirea calității produselor, a capacității tehnice a societății, la creșterea nivelului tehnologic și a productivității muncii.

Din datele primite, reiese faptul că în viitorul apropiat se va înființa un departament de marketing care se va ocupa de promovarea noilor produse pe piața internă și pe cea externă folosind cele mai moderne mijloace de reclamă și publicitate atât în țară cât și în străinătate.

Se vor organiza acțiuni promoționale, se vor edita broșuri, pliante, cataloage de produse și se va participa la toate târgurile și expozițiile de profil organizate în țară și străinătate.

4.7. Verificarea calității produselor din sticlă în laborator – parte experimentală

Lucrarea practică a constat în verificarea calității a două pahare, unul din sticlă obișnuită (notat cu A1) și unul din sticlă cristal (notat cu A2).

S-au efectuat următoarele determinări:

– verificarea dimensiunilor,

– verificarea capacității,

– verificarea ovalității,

– verificarea culorii,

– verificarea stabilității suprafeței de sprijin,

– verificarea rezistenței la șoc termic, prin cele două metode.

Metodele de lucru folosite au fost cele prezentate în capitolul anterior.

Rezultate obținute

1. Verificarea dimensiunilor

Măsurătorile le-am efectuat cu ajutorul șublerului și am obținut următoarele rezultate:

paharul A1 = 134 mm,

paharul A2 = 170 mm.

Concluzie: Ambele pahare se încadrează în grupa articolelor mijlocii.

2. Verificarea capacității

Am umplut cele două pahare cu apă, după care le-am golit în câte un cilindru gradat.

Măsurând volumul lichidelor din cei doi cilindri am obținut:

capacitatea paharului A1 = 320 cmc,

capacitatea paharului A2 = 370 cmc.

3. Verificarea ovalității:

Cu ajutorul șublerului am măsurat 2 diametre exterioare, perpendiculare, ale celor două pahare.

Rezultatele au fost următoarele:

a) la un diametru: – paharul A1 are D1 = 59 mm

– paharul A2 are D1 = 58 mm

b) la diametrul perpendicular pe a): – paharul A1 are D2 = 58 mm

– paharul A2 are D2 = 57 mm

Făcând diferența între cele două diametre perpendiculare, la fiecare pahar s-au obținut următoarele rezultate:

paharul A1: D1 – D2 = 59 – 58 =1 mm

paharul A2: D1 – D2 = 58 – 57 = 1mm

[NUME_REDACTAT] ambele pahare s-a obținut o diferență de câte 1 mm între cele două diametre perpendiculare. Această valoare este admisă, nefiind considerată defect. La articolele din sticlă pentru menaj cu o capacitate mai mare de 80 cm³ (așa cum sunt cele două pahare de analizat) diferența între diametrele perpendiculare nu trebuie să depășească 1,5 mm.

4. Verificarea culorii

Determinarea culorii s-a făcut prin metoda organoleptică.

Articolele din sticlă studiate în laborator, respectiv paharul A1 și paharul A2 sunt incolore.

La paharul din sticlă obișnuită (A1 ) apare o ușoară nuanță maronie (roz închis) la baza lui.

La paharul din sticlă cristal (A2 ) sticla este transparentă perfect.

[NUME_REDACTAT] din sticlă obișnuită este necorespunzător calitativ, din punct de vedere al culorii.

Paharul din sticlă cristal este corespunzător calitativ, din punct de vedere al culorii.

5. Verificarea stabilității suprafeței de sprijin

Așezând cele două pahare pe o suprafață plană și apăsând ușor cu mâna, perpendicular pe suprafața de sprijin, am constatat că paharul din sticlă obișnuită respectiv (A1 ) are balans, în timp ce paharul de sticlă cristal (A2 ) nu se balansează.

[NUME_REDACTAT] produsului din sticlă obișnuită este necorespunzătoare.

Planeitatea produsului din sticlă cristal este corespunzătoare.

6. Determinarea rezistenței la șoc termic

1. Metoda cu diferențe de temperatură sub 100°C

Am introdus cele două pahare A1 și A2 într-o baie de apă, cu temperatura de 90-95oC, în așa fel încât nivelul apei să fie mai ridicat decât înălțimea paharelor.

După 15 minute, am scos paharele pline cu apă cu temperatură ridicată, și le-am introdus într-o altă baie de apă, dar cu temperatura de 20oC. Am lucrat cu atenție, ca să nu pătrundă apă rece în pahare. În această baie am ținut paharele timp de 2 minute. Apoi le-am scos, le-am golit, le-am șters și le-am examinat.

Nu am constatat crăpături sau fisuri în masa sticlei celor două pahare.

2. Metoda cu diferențe mai mari de 100°C

Am introdus cele două pahare într-o etuvă încălzită în prealabil la 250oC.

După 30 minute, cu un clește de lemn, am scos paharele și le-am introdus într-o baie de apă la temperatura de 20oC (deci rece).

În momentul când am introdus paharul din sticlă obișnuită (A1) în apă rece, acesta s-a fisurat după care a crăpat.

Paharul din sticlă cristal (A2) nu s-a spart în momentul introducerii în apă rece și nici în intervalul de timp de două minute cât l-am ținut în apă rece (am avut grijă să nu pătrundă apa rece în pahar).

[NUME_REDACTAT] din sticlă obișnuită (A1) este un produs fără rezistență la șoc termic (metoda cu diferențe mai mari de 100°C).

Paharul din sticlă cristal este rezistent la șoc termic.

Concluzia finală privind calitatea celor două produse:

În urma analizelor efectuate asupra celor două produse se poate trage următoarea concluzie:

Produsul (paharul) din sticlă obișnuită (A1 ) este un produs de calitate inferioară, prezentând defect de culoare și de lipsa rezistenței la șoc termic.

Produsul (paharul) din sticlă cristal (A2 ) este un produs de calitate superioară, acesta trecând toate testele de verificare a calității produselor din sticlă.

CONCLUZII

Sticla este un corp solid, amorf, obținut prin subrăcirea unor topituri cu compoziții chimice variabile ce devin rigide la intervale diferite de temperatură, datorită creșterii treptate a vâscozității. Trecerea din stare fluidă în stare rigidă este reversibilă.

Procesul de structurare a sticlei începe din topitură, unde se găsesc agregate de particule a căror stabilitate variază odată cu temperatura. La răcire se produc modificări ale structurii, formei și dimensiunilor acestor agregate; aceste modificări nu ajung întotdeauna la echilibru din cauza vâscozității ridicate și a vitezei cu care variază temperatura. De aceea în topitură se întâlnesc diferite agregate de particule corespunzătoare diferitelor temperaturi, așa se explică posibilitatea de a subrăci topitura de sticlă fără a cristaliza.

Compoziția chimică a sticlei este foarte variată și determină proprietățile ei.

Din punct de vedere chimic sticla este un amestec complex de silicați și borosilicați de sodiu, potasiu, calciu, aluminiu, plumb și ai altor metale alcalino-pământoase și grele.

La obținerea sticlei sunt utilizate materii prime principale în rândul cărora intră: vitrifianții, fondanții și stabilizanții și materii prime secundare în rândul cărora intră afinanții, decoloranții, coloranții și opacizanții.

Principalele proprietăți ale sticlei topite, care prezintă importanță pentru procesul de prelucrare și pentru calitatea produselor finite sunt: vâscozitatea, tensiunea superficială, capacitatea de cristalizare.

Proprietățile fizice, fizico-mecanice și chimice ale sticlei caracterizează comportarea produselor din sticlă la diferite solicitări din procesul de utilizare.

Proprietățile fizice ale sticlei sunt: masa specifică, proprietățile termice, proprietățile optice și electrice.

Proprietățile termice sunt exprimate prin conductibilitate termică, dilatare termică și stabilitate termică.

Cele mai importante proprietăți optice sunt: transmisia, absorbția, dispersia, refracția și reflexia razelor de lumină.

Proprietățile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, fragilitatea, rezistența la tracțiune, rezistența la compresiune și la încovoiere.

Proprietățile chimice exprimă comportarea sticlei la acțiunea distructivă a apei, a acizilor, a bazelor, a sărurilor și a gazelor din atmosferă.

Acțiunea prelungită a apei determină formarea pe suprafața sticlei a unui strat de hidroxizi alcalini, datorită combinării componenților bazici ai sticlei (oxizilor alcalini) cu apa. Acest strat, fiind higroscopic, continuă să absoarbă apa din atmosferă producându – se treptat degradarea sticlei.

Defectele produselor din sticlă pot fi clasificate după cauzele apariției lor în:

defecte de topitură

defecte de fasonare

defecte de recoacere

defecte de călire de la prelucrarea ulterioară

defecte de finisare defecte apărute din operațiile de manipulare

defecte de transport și depozitare

Merceologia industrială are ca obiect de studiu utilitatea mărfurilor industriale în strânsă legătură cu calitatea acestora.

Utilitatea, privită sub aspect tehnic, reprezintă capacitatea unui produs de a satisface o necesitate, iar calitatea reprezintă măsura (gradul) în care produsul respectiv satisface acea necesitate.

Atât utilitatea, cât și calitatea decurg și sunt exprimate prin proprietățile sau caracteristicile intrinseci ale produselor industriale. Utilitatea apare ca o unitate între proprietățile intrinseci ale unui produs și necesitatea pentru care a fost creat.

Mărfurile industriale (nealimentare) destinate consumului nealimentar sunt bunuri economice directe de consum personal, de folosință îndelungată, care în funcție de gradul de prelucrare, pot fi intermediare (fibre, țesături, piei) și finale (confecții încălțăminte, sticlă, etc.).

Mărfurile industriale se caracterizează printr-o mare diversitate, determinată de caracterul numeric aproape nelimitat al nevoilor și de posibilitățile crescânde de a le satisface, ambele având la bază progresul societății în general și progresul științific și tehnic în general.

Calitatea mărfurilor industriale, care sunt în general mărfuri de tehnicitate ridicată, se formează într-un ansamblu complex de activități de producție, legate între ele și dependente una de alta și se manifestă în consum.

În procesul complex de formare a calității, în noua orientare a managementului calității în producție, când accentul se pune pe importanța construirii calității din momentul proiectării, are loc deplasarea responsabilității pentru calitate de la controlul proceselor de execuție (inspecția calității) către proiectarea produselor cu precădere funcțională și apoi operațională punctul de plecare în proiectare constituindu-l necesitățile utilizatorului.

Verificarea calității mărfurilor din sticlă se face prin analiză organoleptică și prin metode de laborator, se execută atât pentru produse individuale cât și pentru piesele ce compun servicii complexe. Se efectuează următoarele determinări :

verificarea aspectului și culorii;

verificarea dimensiunilor;

verificarea capacității;

verificarea stabilității suprafeței de sprijin;

verificarea ovalității;

verificarea prezenței tensiunilor interne;

verificarea rezistenței la șoc termic;

verificarea stabilității față de apă și agenți chimici.

În ultima parte a lucrării am efectuat o analiză asupra unei societăți comerciale care are ca obiect de activitate producerea și comercializarea de obiecte din sticlă pentru menaj. Societatea dispune de utilajele și instalațiile necesare desfășurării obiectului de activitate . procesul de producție se desfășoară după cum urmează:

Organizarea fluxului de producție constă în dozarea și amestecul materiilor prime, după care acestea se încarcă în cuptorul de topit sticlă. Se topește amestecul într-un cuptor vană în vederea obținerii pastei de sticlă ce urmează a fi prelucrată manual prin suflare la țeavă.

După recoacerea produselor, urmează șlefuirea și lustruirea termică, sculptarea sau vopsirea manuală a acestora.

Procedeul de fasonare este manual și se execută cu ajutorul unor dispozitive manuale de fasonare.

S.C. STICLA ALEȘD SRL distribuie și desface articole de sticlărie într-o gamă variată: (diferite sortimente de pahare, servicii de apă, vin, lichior, căni, servicii pentru prăjituri, tort, servicii pentru compot, garnituri de menaj, vaze, bomboniere, scrumiere, etc.), ambalate în cutii de carton.

SC STICLA ALEȘD SRL acționează atât pe piața internă cât și pe cea externă având un număr mare de clienți atât interni cât și externi.

Vânzările pe piața internă sunt în procent de 20% din totalul producției, iar piața externă reprezintă 80% din totalul producției.

Se exportă în Franța, Italia, Olanda, Germania.

Piața articolelor din sticlă înregistrează o tendință de creștere a produselor de calitate superioară la prețuri competitive.

Lucrarea practică de laborator a constat în verificarea calității a două pahare, unul din sticlă obișnuită (notat cu A1) și unul din sticlă cristal (notat cu A2).

S-au efectuat următoarele determinări:

– verificarea dimensiunilor,

– verificarea capacității,

– verificarea ovalității,

– verificarea culorii,

– verificarea stabilității suprafeței de sprijin,

– verificarea rezistenței la șoc termic, prin cele două metode: Metoda cu diferențe de temperatură sub 100°C; 2. Metoda cu diferențe mai mari de 100°C

BIBLIOGRAFIE