Etapa Prealabila Judecatii LA Instanta DE Fond
CUPRINS
CAPITOLUL I
Cererea de chemare în judecată
I.Noțiune……………………………………………………………….……6
II. Elementele cererii de chemare în judecată……………………………….7
III. Particularități privitoare la cuprinsul cererii introductive de instanță….13
IV. Sancțiunea ce intervine pentru lipsa unui element al cererii de chemare în judecată…………………………………………………………………..14
V. Timbrarea cererii de chemare în judecată……………………………….15
VI. Introducerea cererii de chemare în judecată și constituirea dosarului…17
VII. Efectele cererii de chemare în judecată……………………………….20
CAPITOLUL II
Întâmpinarea și cererea reconvențională
I. Întâmpinarea…………………………………………….……………….22
II. Cererea reconvențională…………………………………………………25
CAPITOLUL III
Citarea și comunicarea actelor de procedură
I. Reguli generale. Caracterul normelor care reglementează citarea….……28
II. Termenul în cunoștință……………………………….…………………29
II.1. Regula…………………………………………………………..29
II.2. Excepția………………………………………….……………..30
II.3. Preschimbarea termenului luat în cunoștință…….……………..31
III. Citarea prin publicitate…………………………………………………32
IV. Citația. Cuprins……………………………………………….………..34
V. Persoanele care se citează. Reguli speciale………………………..……36
VI. Înmânarea citației………………………………………………………39
VI.1. Cine face comunicarea……………………………………..….39
VI.2. Termenul în care se face procedura……………………………40
VI.3. Locul unde se face comunicarea………………………………40
VI.3.1. Regula……………………………………….………..40
VI.3.2. Cazuri speciale………………………………………..41
VII. Situații ce pot apărea la înmânarea actului de procedură….…………..42
VIII. Înmânarea citației unei persoane juridice…………………………….43
XIX. Dovada înmânării citației sau a actului de procedură……..…………43
X. Comunicarea de acte judiciare și extrajudiciare în și din străinătate……44
CAPITOLUL IV
Măsurile asiguratorii
I. Scopul și persoanele care apelează la măsurile asiguratorii……………..47
II. Sechestrul asigurator……………………………………………………..47
II.1. Noțiune și condiții de înființare…………………………………47
II.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator……………….49
II.2.1 Instanța competentă……………………………………..49
II.2.2 Reguli privind judecata…………………………….…..50
II.2.3 Calea de atac……………………………….…………..50
II.2.4 Cauțiunea………………………………………………51
II.3. Desființarea sechestrului asigurator……………………………51
II.4. Executarea sechestrului asigurator……………………………..51
II.5. Ridicarea sechestrului asigurator………………………….……52
II.6. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurator………………….52
III. Poprirea asiguratorie……………………………………………………53
IV. Sechestrul judiciar………………………………………………………54
IV.1. Noțiunea și condiții de înființare………………………………54
IV.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator….…………..56
IV.2.1 Instanța competentă……………………………………56
IV.2.2 Reguli privind judecata…………………..……………56
IV.2.3 Calea de atac………………………………………..…57
IV.2.4 Numirea administratorului sechestru………………….57
IV.2.5 Cauțiunea și înscrierea în cartea funciară………..……57
IV.2.6 Autoritatea de lucru judecat……………………………58
IV.3. Administratorul sechestru……………………………………..58
IV.4. Încetarea sechestrului judiciar…………………………………59
CAPITOLUL V
Excepțiile procesuale
I. Noțiune și natură juridică…………………………………………..…….60
II. Clasificarea excepțiilor procesuale………………………………………62
II.1. Excepții de procedură și excepții de fond………………………62
II.2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii………………………..64
II.3. Excepții absolute și excepții relative……………………………65
III. Raportul dintre excepțiile procesuale și inadmisibilități……………….66
IV. Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale……………………..68
IV.1. Condiții de invocare a excepțiilor procesuale…………………68
IV.2. Judecata excepțiilor procesuale……………………………….70
IV.2.1 Regula…………………………………………………70
IV.2.2 Excepția……………………………………………….70
IV.2.3 Ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale concomitent…………………………………………………………………71
IV.3. Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției procesuale………………………………………………………..82
ANEXĂ
I. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 86 cod procedură civilă…………………………………………..……………………………81
II. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 92 alin. 2,4 și 6 cod procedură civilă……………………………………………………………..84
III. Curtea Supremă de Justiție,Secția Civilă,decizia nr. 1966 din 15 septembrie 1993. Limitele învestirii și îndatorirea instanței……………….86
IV. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 137 cod procedură civilă………………………………………………………………………..87
V. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra prevederilor art. 592 alin. 2 teza I cod procedură civilă……………………………………….….88
VI. Curtea Supremă de Justiție. Decizia nr. 2475 din 16 mai 2000. Prorogarea legală de competență. Poprirea asiguratorie…….……………..89
VII. Curtea Supremă de Justiție. Secția comercială,Decizia nr. 77 din 14 februarie 1995. Poprirea asiguratorie. Condiții pentru înființare opor-tunitate………………………………………………………………….…..90
VIII. Curtea Supremă de Justiție,Secția comercială,decizia nr. 525 din 12 februarie 1998. Excepții de procedură. Prescripția acțiunii. Pronunțarea prioritară asupra excepțiilor…………………………………………….…..92
XIX. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 598 și 600 cod procedură civilă……………………………………………………………..93
X. Curtea Supremă de Justiție,Decizia nr. 2247 din 20 aprilie 2000. Sechestru asigurator. Sechestrarea bunurilor mobile supuse executării silite. Deosebiri…………………………………………………………………………………………94
XI. Curtea de Apel București,Secția Comercială decizia nr. 83/1999. Excepții de procedură. Competența materială. Calitate procesuală pasivă. Ordinea de soluționare………………………………………………….….95
XII. Model de cerere reconvențională………………………………………98
XIII. Model de întâmpinare…………………………………………………99
XIV. Model de cerere de instituire sechestru asigurator………………….100
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ…………………………………………101
=== ETAPA PREALABILĂ JUDECĂŢII LA INSTANŢA DE FOND ===
CUPRINS
CAPITOLUL I
Cererea de chemare în judecată
I.Noțiune……………………………………………………………….……6
II. Elementele cererii de chemare în judecată……………………………….7
III. Particularități privitoare la cuprinsul cererii introductive de instanță….13
IV. Sancțiunea ce intervine pentru lipsa unui element al cererii de chemare în judecată…………………………………………………………………..14
V. Timbrarea cererii de chemare în judecată……………………………….15
VI. Introducerea cererii de chemare în judecată și constituirea dosarului…17
VII. Efectele cererii de chemare în judecată……………………………….20
CAPITOLUL II
Întâmpinarea și cererea reconvențională
I. Întâmpinarea…………………………………………….……………….22
II. Cererea reconvențională…………………………………………………25
CAPITOLUL III
Citarea și comunicarea actelor de procedură
I. Reguli generale. Caracterul normelor care reglementează citarea….……28
II. Termenul în cunoștință……………………………….…………………29
II.1. Regula…………………………………………………………..29
II.2. Excepția………………………………………….……………..30
II.3. Preschimbarea termenului luat în cunoștință…….……………..31
III. Citarea prin publicitate…………………………………………………32
IV. Citația. Cuprins……………………………………………….………..34
V. Persoanele care se citează. Reguli speciale………………………..……36
VI. Înmânarea citației………………………………………………………39
VI.1. Cine face comunicarea……………………………………..….39
VI.2. Termenul în care se face procedura……………………………40
VI.3. Locul unde se face comunicarea………………………………40
VI.3.1. Regula……………………………………….………..40
VI.3.2. Cazuri speciale………………………………………..41
VII. Situații ce pot apărea la înmânarea actului de procedură….…………..42
VIII. Înmânarea citației unei persoane juridice…………………………….43
XIX. Dovada înmânării citației sau a actului de procedură……..…………43
X. Comunicarea de acte judiciare și extrajudiciare în și din străinătate……44
CAPITOLUL IV
Măsurile asiguratorii
I. Scopul și persoanele care apelează la măsurile asiguratorii……………..47
II. Sechestrul asigurator……………………………………………………..47
II.1. Noțiune și condiții de înființare…………………………………47
II.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator……………….49
II.2.1 Instanța competentă……………………………………..49
II.2.2 Reguli privind judecata…………………………….…..50
II.2.3 Calea de atac……………………………….…………..50
II.2.4 Cauțiunea………………………………………………51
II.3. Desființarea sechestrului asigurator……………………………51
II.4. Executarea sechestrului asigurator……………………………..51
II.5. Ridicarea sechestrului asigurator………………………….……52
II.6. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurator………………….52
III. Poprirea asiguratorie……………………………………………………53
IV. Sechestrul judiciar………………………………………………………54
IV.1. Noțiunea și condiții de înființare………………………………54
IV.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator….…………..56
IV.2.1 Instanța competentă……………………………………56
IV.2.2 Reguli privind judecata…………………..……………56
IV.2.3 Calea de atac………………………………………..…57
IV.2.4 Numirea administratorului sechestru………………….57
IV.2.5 Cauțiunea și înscrierea în cartea funciară………..……57
IV.2.6 Autoritatea de lucru judecat……………………………58
IV.3. Administratorul sechestru……………………………………..58
IV.4. Încetarea sechestrului judiciar…………………………………59
CAPITOLUL V
Excepțiile procesuale
I. Noțiune și natură juridică…………………………………………..…….60
II. Clasificarea excepțiilor procesuale………………………………………62
II.1. Excepții de procedură și excepții de fond………………………62
II.2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii………………………..64
II.3. Excepții absolute și excepții relative……………………………65
III. Raportul dintre excepțiile procesuale și inadmisibilități……………….66
IV. Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale……………………..68
IV.1. Condiții de invocare a excepțiilor procesuale…………………68
IV.2. Judecata excepțiilor procesuale……………………………….70
IV.2.1 Regula…………………………………………………70
IV.2.2 Excepția……………………………………………….70
IV.2.3 Ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale concomitent…………………………………………………………………71
IV.3. Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției procesuale………………………………………………………..82
ANEXĂ
I. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 86 cod procedură civilă…………………………………………..……………………………81
II. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 92 alin. 2,4 și 6 cod procedură civilă……………………………………………………………..84
III. Curtea Supremă de Justiție,Secția Civilă,decizia nr. 1966 din 15 septembrie 1993. Limitele învestirii și îndatorirea instanței……………….86
IV. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 137 cod procedură civilă………………………………………………………………………..87
V. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra prevederilor art. 592 alin. 2 teza I cod procedură civilă……………………………………….….88
VI. Curtea Supremă de Justiție. Decizia nr. 2475 din 16 mai 2000. Prorogarea legală de competență. Poprirea asiguratorie…….……………..89
VII. Curtea Supremă de Justiție. Secția comercială,Decizia nr. 77 din 14 februarie 1995. Poprirea asiguratorie. Condiții pentru înființare opor-tunitate………………………………………………………………….…..90
VIII. Curtea Supremă de Justiție,Secția comercială,decizia nr. 525 din 12 februarie 1998. Excepții de procedură. Prescripția acțiunii. Pronunțarea prioritară asupra excepțiilor…………………………………………….…..92
XIX. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 598 și 600 cod procedură civilă……………………………………………………………..93
X. Curtea Supremă de Justiție,Decizia nr. 2247 din 20 aprilie 2000. Sechestru asigurator. Sechestrarea bunurilor mobile supuse executării silite. Deosebiri…………………………………………………………………………………………94
XI. Curtea de Apel București,Secția Comercială decizia nr. 83/1999. Excepții de procedură. Competența materială. Calitate procesuală pasivă. Ordinea de soluționare………………………………………………….….95
XII. Model de cerere reconvențională………………………………………98
XIII. Model de întâmpinare…………………………………………………99
XIV. Model de cerere de instituire sechestru asigurator………………….100
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ…………………………………………101
CAPITOLUL I
Cererea de chemare în judecată.
I.Noțiune
Cererea de chemare în judecată este actul de procedură prin care partea interesată se adresează instanței pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat,punând în mișcare acțiunea civilă.
Așadar,prin intermediul cererii de chemare în judecată,o persoană fizi-că sau juridică supune judecății o pretenție,declanșând astfel procesul civil.
Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este justificată de principiul potrivit căruia nimeni nu își poate face singur dreptate,precum și de un aspect al principiului disponibilității,în sensul că instanța nu poate să judece până ce nu a fost învestită de partea interesată,instanța civilă ne-putându-se sesiza din oficiu,afară de excepțiile limitativ prevăzute de lege.
Intentarea unei acțiuni civile este este un drept și totodată o necesitate prin care unele persoane fie fizice fie juridice își apără drepturile sale care au fost încălcate în decursul oricărui proces.
Începând cu depunerea cererii de a intenta o acțiune civilă petiționarul trebuie să respecte un șir de prevederi de întocmire a cererii care sunt conform legislației procedurale civile obligatorii pentru ca să fie dat pornirii procesului civil. Respectarea întocmai a tuturor prevederilor necesare pentru ca petiționarul să capete un scop final dorit este obligatorie.
Această operațiune de depunere a cererii și pornirii unui proces civil dă posibilitatea ca legea și numai în baza legii să fie soluționate diferendele apărute între persoane atât fizice cât și juridice,instanța de judecată fiind unicul organ competent de a rezolva astfel de probleme,desigur și în cazul dat este necesitate de a concretiza în competența cărei instanțe îi aparține soluționarea cazului dat.
La fel este necesară cunoașterea de către participanți la procesul civil a drepturilor și obligațiilor sale procedurale conform legislației și codului de procedură civilă.
Procesul civil începe cum am spus mai sus prin depunerea unei cereri la instanța de judecată competentă a soluționa pricina în cauză.
Această cerere trebuie să cuprindă un șir de prevederi obligatorii pentru ca ea(cererea) să fie primită spre examinare în judecată.
Toate acestea sunt niște prevederi puse la dispoziție de către legea procedurală civilă.
După primirea cererii de către judecătorul de serviciu,cererea se va examina și se va da dreptul de autor pornirii procesului civil,în care atât pârâtul cât și reclamantul conform legii au drepturi cât și obligații,instanța de judecată până la finele procesului fiind unicul organ competent ce este competent a soluționa pricinile civile,dacă acestea conform legii nu au putut fi soluționate extrajudiciar.
Procesul civil începe printr-o procedură scrisă ce constă în înaintarea cererii de chemare în judecată,prin care reclamantul sesizează instanța de judecată astfel procesul în care apar elementele litigiului civil și raporturile procesuale între părți și instanță. Cererea de chemare în judecată este forma de manifestare a acțiunii civile prin care se anunță instanța de judecată. Aceasta este mijlocul procesual prin care cel vătămat într-un drept civil solicită organele de drept ale statului pentru a înlătura conflictul declanșat în baza legii.
II. Elementele cererii de chemare în judecată
I. Numele,domiciliul sau reședința părților ori,pentru persoanele juridice,denumirea și sediul lor,precum și,după caz,numărul de înmatricula-re în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dacă reclamantul locuiește în străinătate,se va arăta și domiciliul ales în România,unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul.
Dacă părțile sunt persoane fizice cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă numele,domiciliul sau reședința acestora.
Cât privește numele,trebuie avut în vedere că potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice,aprobată prin Legea nr. 323/2003 ,numele cuprinde numele de familie și prenumele.
Textul pune pe același plan,domiciliul cu reședința părților. Aceasta deoarece,așa cum am mai arătat,ceea ce interesează nu este domiciliul,astfel cum este definit de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 și art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate,ci locul unde partea locuiește efectiv,pentru a-i putea fi făcute toate comunicările în legătură cu procesul. Regula se va aplica și pentru ipoteza în care partea are și domiciliu și reședință,astfel încât va fi ales locul unde ea locuiește efectiv la data sesizării instanței.
Domiciliul indicat în cerere poate fi cel real sau un domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură.
Actele de procedura vor fi comunicate la domiciliul ales numai dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Neindicarea unei astfel de persoane are drept consecință că actele de procedură vor fi comunicate la domiciliul real al părții(art. 93 C. proc. Civ.).
Dacă pe parcursul procesului una dintre părți își schimbă domiciliul, art. 98 C. proc. Civ. Prevede că,sub pedeapsa neluării în seamă,schimbarea de domiciliu trebuie adusă la cunoștință instanței prin petiție la dosar,iar părțile potrivnice prin scrisoare recomandată,a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiția prin care este înștiințată instanța de schim-barea domiciliului. Pedeapsa neluării în seamă constă în aceea că părții îi vor fi comunicate actele de procedură,și după schimbarea domiciliului,la vechea adresă,iar citarea îndeplinită în acest mod va fi valabilă.
În situația în care reclamantul învederează că nu cunoaște domiciliul pârâtului,pentru a se dispune citarea acestuia prin publicitate,conform art. 95 cod. Proc. Civ.,nu este suficientă numai afirmația reclamantului,ci instanța trebuie să-i ceară să facă dovada că a depus toate diligențele necesare pentru aflarea domiciliului pârâtului,inclusiv prin cerere de la serviciul de evidență a populației.Reclamantul care locuiește în străinătate trebuie să-și aleagă un domiciliu în România,unde i se vor face toate comunicările privind procesul.
Alegerea de domiciliu se va face cu respectarea cerințelor art. 93 C. proc. Civ. Prin indicarea unei persoane căreia să i se facă comunicările,pentru că altfel comunicarea ar trebui făcută la domiciliul real,ceea ce contravine scopului urmărit prin instituirea acestei obligații: scurtarea duratei procesului Dacă reclamantul nu își alege un domiciliu în România,va fi suspendată judecata,conform art. 155 alin. 1 C. proc. Civ.,printr-o încheiere dată în procedură necontencioasă potrivit dispozițiilor art. 339.
Dacă părțile sunt persoane juridice,identificarea se face prin denumire,sediu,numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau,după caz,în registrul persoanelor juridice,codul fiscal și contul bancar.
Având în vedere că prin instituirea obligației prevăzută de art. 112 pct. 1 teza a – II – a C. proc. Civ. S-a urmărit reducerea duratei procesului, apreciez că textul se aplică și reclamantului persoană juridică.
Identificarea părților prin aceste aspecte prezintă importanță sub mai multe aspecte:
– sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la păți;
– se verifică dacă la data sesizării instanței acestea aveau capacitate și calitate procesuală;
– se determină competența instanței;
– se determină locul unde se va face comunicarea actelor de procedură
2. Numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces,iar,în cazul reprezentării prin avocat,numele acestuia și sediul profesional;
Art. 112 pct. 2 C. proc. Civ. Are în vedere situația în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului dedus judecății,adică de un reprezentant(convențional sau legal) al titularului, precum și situația în care cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
Trebuie deci ca în cerere să se indice atât reprezentantul,cât și reprezentatul. Considerăm că se are în vedere nu numai reprezentarea per-soanelor fizice sau juridice prin alte persoane,ci și reprezentarea intereselor individuale sau colective prin persoane cărora acele interese nu le sunt totuși destinate,deci atunci când legea acordă exercițiul dreptului la acțiune unor persoane ce nu sunt titulare ale dreptului subiectiv civil care se urmărește a fi valorificat.
Dacă reprezentantul nu își arată această calitate în cererea pe care o face,el este presupus că lucrează în nume propriu,sancțiunea fiind aceea că el nu va mai putea să pretindă ulterior,în instanță,că lucrează ca reprezentant, iar cererea de chemare în judecată se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă,deoarece reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv civil dedus judecății.
Cerința indicării în cerere a calității persoanei care lucrează pentru titularul dreptului se aplică și în cazul asistării minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă,deoarece cererea se face personal de către minor,dar se semnează nu numai de către acesta,ci și de către persoana chemată de lege să îl asiste(părinții,tutore sau curator),astfel încât în cerere trebuie să se pre-cizeze calitatea de ocrotitor legal.
În cazul în care o persoană stă în proces în nume propriu,dar și ca reprezentant al altei persoane,va trebui să specifice în cererea de chemare în judecată că acționează în ambele calități. De asemenea, când cererea este făcută de un reprezentant comun al mai multor persoane,ar trebui ca re-prezentanții să fie identificați individual și să se menționeze calitatea de reprezentant comun al celui ce formulează cererea.
Se apreciază că cererea introdusă de un sechestru judiciar nu trebuie să cuprindă mai mult decât numele acestuia,cu indicarea calității sale și alăturarea hotărârii care îi conferă această calitate,deoarece,lucrând în profitul părților litigante,sechestrul judiciar nu este un reprezentant propriu-zis al celor aflați în judecată,ci un administrator oficial al intereselor pentru care se judecă. În schimb,creditorul chirografar care exercită,în locul de-bitorului său neglijent sau indiferent,acțiunea oblică(subrogatorie) este ținut să arate situația sa de creditor,dar trebuie să îl indice și pe titularul dreptului subiectiv civil,deși ideea de reprezentare care stă la baza art. 974 C. civ. Este mai mult un mod de a reprezenta o situație legală particulară. La cerere, trebuie să se anexeze actele din care să rezulte calitatea de reprezentant convențional sau legal.
3. Obiectul cererii și valoarea lui,după prețuirea reclamantului,atunci când prețuirea este cu putință.
Pentru identificarea părților se va arăta comuna și județul,strada și numărul,iar,în lipsă,vecinătățile,etajul și apartamentul sau,când imobilul este înscris în cartea funciară,numărul de carte funciară și numărul topografic.
Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenția concretă a reclamantului,obiectul trebuie să fie licit,posibil și determinat sau determinabil.
În condițiile art. 132 C. proc civilă,reclamantul poate să modifice sau să completeze obiectul inițial al cererii de chemare în judecată.
Evaluarea făcută de reclamant poate fi contestată de pârât sau de instanță,situație în care se poate dispune efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii reale a obiectului.
Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea lui prezintă importanță pentru următoarele motive:
– fixează limitele cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect,instanța fiind ținută de acest obiect,în sensul că nu poate să acorde mai mult,mai puțin sau altceva decât s-a cerut.
– determină competența;
– determină un anumit cuantum al taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar;
– determină admisibilitatea unor mijloace de probă;
– se analizează atunci când se invocă litispendența, conexitatea, autoritatea de lucru judecat;
4. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea
Prin motive de fapt și de drept,art. 112 pct. 4 C. proc. Civ. Desem-nează toate acele împrejurări,circumstanțe,dar și principii, instituții, categorii ,reguli juridice,a căror cunoaștere este necesară pentru explicarea și lămurirea obiectului procesului. Se arată că nu este obligatoriu ca reclaman-tul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenția sa,deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică,având la dispoziție obiectul și motivele de fapt.
În multe cazuri,pentru clarificarea juridică a cererii(motivarea în drept) ajunge o simplă expunere clară și ordonată a faptelor. Sunt însă multe probleme de drept care nu se pot prezenta decât juridic,în noțiuni și expresii consacrate,invocând principii,instituții sau categorii juridice. Este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretenției sale,fără a indica și textul de drept substanțial corespunzător,cum ar fi contractul de locațiune, uzucapiunea, succesiunea legală etc. Spre exemplu:predarea unui imobil poate fi consecin-ța unei cereri posesorii,a unei cereri în revendicare,în anularea sau rezilierea unui contract de locațiune etc.;plata unei sume de bani invocată într-o cerere de chemare în judecată poate avea drept cauză un contract de împrumut,de vânzare-cumpărare,de antrepriză,repararea unui prejudiciu ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite etc.
5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Când se solicită dovada prin înscrisuri,se vor anexa la cerere copii de pe înscrisuri,pe care reclamantul le va certifica pentru conformitate cu originalul,în atâtea exemplare câți pârâți sunt și câte un exemplar pentru instanță. Dacă reclamantul apreciază că este necesar și suficient să depună numai o parte dintr-un înscris,va alătura cererii numai copii de pe această parte,însă instanța poate dispune prezentarea înscrisului în întregime. În cazul înscrisurilor scrise cu litere vechi sau într-o limbă străină,se vor depune copii cu litere latine sau traduceri în limba română,certificate de parte.
Dacă reclamantul dorește să își dovedească susținerile și cu inter-ogatoriul pârâtului,va cere înfățișarea în persoană a acestuia.
Când solicită proba cu martori,reclamantul va indica numele și locuința fiecărui martor.
6. Semnătura
Acest element este necesar întrucât pe de o parte,certifică manifesta-rea de voință a reclamantului de a declanșa procesul,iar pe de altă parte, certifică conținutul cererii de chemare în judecată.
Semnătura trebuie să fie olografă,nefiind suficient ca numele părții să fie doar dactilografiat.
În cazul în care cererea formulată prin mandatar,care își justifică această calitate,cererea este valabilă și dacă poartă semnătura sa.
S-a decis că cererea semnată de altă persoană în numele reclamantu-lui poate fi ratificată de acesta.
Dacă reclamantul pretinde că nu a semnat cererea de chemare în judecată se poate face verificare de scripte,în condițiile art. 177 – 184 C. proc. Civ.. În aceeași ipoteză,dacă reclamantul nu se înfățișează în instanță se poate considera că cererea a fost promovată de o persoană ce nu și-a justificat calitatea de reprezentant,ceea ce impune anularea cererii,potrivit art. 161 C. proc. Civ.
III. Particularități privitoare la cuprinsul cererii introductive de instanță
Art. 112 C. proc. Civ. Reprezintă dreptul comun în materia cererii introductive de instanță. Sunt însă si texte înscrise în proceduri speciale,prin care se derogă de la dreptul comun.
Astfel:
– cererea făcută în procedură necontencioasă va cuprinde numele și domiciliul celui care o face și ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate în fața instanței,precum și arătarea pe scurt a obiectului,motivarea cererii și semnătura. Ea va fi însoțită de înscrisurile pe care se sprijină.
– tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă,care va cuprinde:numele,domiciliul sau reședința părților ori,pentru persoanele juridice,denumirea și sediul lor precum și,după caz,numărul de înmatriculare la Registrul comerțului,numărul de telefon,contul bancar;numele și calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu,anexându-se dovada calității;menționarea convenției arbitrale,anexându-se copie de pe acesta; obiectul și valoarea cererii,precum și calculul prin care s-a ajuns la de-terminarea acestei valori;motivele de fapt și de drept,precum și probele pe care se întemeiază cererea;numele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;semnătura părții.
– cererea de divorț va cuprinde,pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată,numele copiilor minori născuți din căsătorie care se bucură de situația legală a copiilor născuți din căsătorie. La cerere,se va alătura un extract de căsătorie și câte un extract de naștere al copiilor minori.
– reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care urmează să aibă loc împărțeala,titlul pe baza căruia se cere împărțeala,toate bunurile supuse împărțelii,evaluarea lor,locul unde acestea se află,precum și persoana pe care le deține sau le administrează.
Pe de altă parte,art. 112 C. proc. Civ. Se completează cu dispozițiile generale privitoare la cererile în justiție,înscrise în art. 82 – 84 C. proc. Civ. Prin urmare,cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă și instanța sesizată.
IV. Sancțiunea ce intervine pentru lipsa unui element al cererii de chemare în judecată
Potrivit art. 133 C. proc. Civ.,cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului,obiectul ei sau semnătura va fi declarată nulă.
Lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot cursul judecății. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură,reclamantul va trebui să semneze cel târziu la prima zi de înfățișare următoare,iar când este prezent în instanță,în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea.
1. Sancțiunea pentru lipsa elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată.
Din dispozițiile art. 133 C. proc. Civ. Rezultă că sancțiunea pentru lipsa elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată este nulitatea.
În principiu,elementele cererii de chemare în judecată sunt prevăzute în interesul pârâtului,astfel că normele care le reglementează au un caracter dispozitiv. Prin urmare,lipsa lor poate fi invocată numai de către pârât.
Totuși elementele esențiale cum sunt numele părților și obiectul depășesc interesul privat al pârâtului,pentru că nu este permis ca instanțele să fie sesizate cu cereri pe care,în lipsa unor asemenea elemente,să nu le poată rezolva,dar pe care să trebuiască să le păstreze pe rol pentru că nulitatea nu ar putea fi invocată și de organul judiciar. S-ar putea spune că aceste elemente,în aceeași măsură în care sunt esențiale pentru cererea de chemare în judecată,sunt esențiale și pentru desfășurarea procesului civil. Pe cale de consecință,consider că nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa acestor elemente ar putea fi invocată și din oficiu. De altfel,termenii utilizați de art. 133 alin. 1 C. proc. Civ. „…..se va declara nulă”,justifică aprecierea caracterului imperativ al acestor norme.
În privința semnăturii,s-ar părea că alin. 2 al art. 133 C. proc civ. Derogă de la caracterul imperativ din alin. 1,întrucât,în mod explicit, recunoaște pârâtului dreptul de a invoca această lipsă.
Dacă s-ar considera că lipsa semnăturii poate fi invocată numai de pârât ar însemna că,dacă pârâtul nu se prezintă înaintea instanței și nici nu este obligat să se prezinte,sancțiunea să nu poată fi aplicată,iar instanța să fie obligată să judece o cerere căreia îi lipsește un element esențial.
În legătură cu acest element,trebuie reținut și faptul că dacă pârâtul invocă lipsa semnăturii,reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare,iar când este prezent în instanță,în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea. În cazul în care nu se semnează, cererea va fi anulată.
Întrucât nulitatea pentru lipsa numelui,obiectului sau semnăturii este expresă,înseamnă că,în condițiile art. 105 alin. 2 teza a – II – a C. proc. Civ.,vătămarea se prezumă.
2. Sancțiunea pentru lipsa celorlalte elemente ale cererii de chemare în judecată
Împrejurarea că celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată nu sunt prevăzute expres sub pedeapsa nulității,nu înseamnă că în lipsa lor nu poate interveni nulitatea. Pentru aceasta însă,pârâtul trebuie să facă dovada că a suferit o vătămare,iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Pe de altă parte,dacă în cererea de chemare în judecată nu sunt indicate probele,iar la primirea cererii nu s-a procedat în sensul art. 114 C. proc. Civ. Și nici nu au fost propuse la prima zi de înfățișare,intervine sancțiunea decăderii,conform art. 138 C. proc. Civ.
V. Timbrarea cererii de chemare în judecată
A) Taxele judiciare de timbru
Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele judiciare de timbru împart acțiunile și cererile în următoarele categorii:acțiuni și cereri evaluabile în bani;acțiuni și cereri neevaluabile în bani;acțiuni și cereri pentru care legea stabilește un regim distinct de taxare.
1. Se consideră acțiuni și cereri evaluabile în bani cele al căror obiect este un drept patrimonial ce poate fi evaluat în bani. De asemenea,sunt considerate evaluabile în bani cererea pentru constatarea dobândirii unui drept real și cererea pentru restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulității,anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea.
Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acțiune sau cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanță ca derizorie,evaluarea se va face potrivit normelor metodologice.
Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat,sub sancțiunea anulării acțiunii sau cererii. Dacă în momentul înregistrării acțiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său inițial,dar a fost modificată ulterior,fără ca pentru cererea modificată să se fi plătit taxa datorată,ea nu va putea fi anulată integral,ci va fi soluționată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit.
Normele metodologice stabilesc și următoarele reguli:
– dacă în procesele de împărțeală se contestă bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor,taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată. Prin titularul cererii se înțelege partea care contestă bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor;
– cererile introduse la instanțele judecătorești,prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile,se taxează corespunzător taxei de timbru pentru autentificarea actului;
– se taxează după regulile aplicabile cererii sau acțiunii principale: cererile reconvenționale,cererile de intervenție și de chemare în garanție. Cererile reconvenționale,cererile de intervenție și de chemare în garanție ce apr în urma unei acțiuni care are ca obiect drepturi evaluabile în bani sunt supuse taxei judiciare de timbru calculate la valoarea ce se pretinde prin aceste cereri;
– când o acțiune are mai multe capete de cerere,cu finalitate diferită, dintre care unele evaluabile și altele neevaluabile în bani,taxa judiciară de timbru se datorează distinct pentru fiecare capăt de cerere,după natura lui,cu excepția cazurilor în care,prin lege,se prevede altfel;
– în cazul cererilor sau al acțiunilor introduse în comun de mai multe persoane pentru același obiect ori când obiectul este un drept sau o obligație comună,taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acțiunea respectivă;
– determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face,după caz,de către instanța judecătorească,de Ministerul Justiției sau de Parchetul de pe lângă instanța Supremă.
Prestatorul serviciului taxabil este obligat să comunice în scris plătitorului cuantumul taxei judiciare de timbru.
2. Acțiunile și cererile neevaluabile în bani se taxează,potrivit art. 3 din legea nr. 147/1997 cu o sumă fixă,la nivelurile actualizate pe anul 2005.
B) Timbrul judiciar
În condițiile Ordonanței Guvernului nr. 32/1995 se instituie timbrul judiciar,care se aplică acțiunilor,cererilor,actelor și serviciilor de competența tuturor instanțelor judecătorești,Ministerului Justiției,Parchetului General de pe Înalta Curte de Casație și Justiție,precum și a actelor notariale ce se îndeplinesc de către notarii publici. Timbrul judiciar nu se plică în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru.
VI. Introducerea cererii de chemare în judecată și constituirea dosarului
Cererea de chemare în judecată se depune la instanța competentă.
Condițiile când judecătorul refuză de a primi cererea de chemare în judecată:
– dacă persoana interesată ce s-a adresat la instanța de judecată pentru intentarea unei acțiuni civile nu a respectat procedura de soluționare prealabilă a cauzei civile extrajudiciare,procedură stabilită de lege în anumite cazuri;
– dacă raportul nu constituie un litigiu și nu poate fi examinat pe cale judiciară;
– dacă există o hotărâre sau încheiere judecătorească definitivă prin care au fost respinse cerințele reclamantului de intentare a acțiunii civile;
– dacă între părțile aflate în litigiu a fost încheiată o tranzacție de împăcare a acestora;
– dacă instanța de judecată a primit spre judecare un litigiu între aceleași părți asupra aceluiași temei;
– dacă acțiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat care nu există din punct de vedere juridic;
– dacă reclamantul a înaintat cererea de intentare în instanța de ju-decată care după caz nu este competentă de a judeca acest caz civil,această pricină civilă în cauză;
– dacă acțiunea de intentare a procesului civil este intentată de un agent economic sau împotriva unui agent economic care conform legislației în vigoare nu poate fi reclamant sau și pârât în litigiul dat.
În caz că judecătorul refuză primirea cererii el scoate o încheiere în care mărturisește de ce a refuzat primirea cererii spre intentare a unei acțiuni civile. El este obligat să arate cărui organ poate fi adresată sau să se adreseze persoana ce depune cererea petiționarului,sau cum să înlăture acele nejunsuri ce împiedică pornirea procesului.
La cerere,se vor alătura atâtea copii câți pârâți sunt,iar,dacă este cazul și anexele necesare. Dacă pârâții au un reprezentant comun sau dacă pârâtul are mai multe calități juridice se va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisuri.
Cererea trimisă prin poștă se depune la registratura instanței,unde primește dată certă,după care se predă președintelui instanței în vederea trecerii rezoluției,alăturându-i-se plicul cu data ștampilei poștei. Cererea de chemare în judecată depusă de parte personal sau prin mandatar primește dată certă la prezentarea ei președintelui ori,după caz,înlocuitorului acestuia.
Președintele instanței(judecătorul care îi înlocuiește),după verificarea plății taxelor judiciare de timbru și timbru judiciar,va fixa prin rezoluție, termenul de judecată,precum și completul ce va soluționa pricina.
Când cererea de chemare în judecată are unele din punctul de vedere al cerințelor prevăzute de lege,iar reclamantul este de față,i se va pune în vedere să completeze sau să modifice cererea și să depună,dacă este cazul, copii certificate de pe înscrisurile pe care își întemeiază cererea.
Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă,cererea se va înregistra și se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin poștă,reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei,cu mențiunea că până la termenul acordat,urmează să facă completările sau modificările necesare. Acordarea termenului pentru modificarea cererii de chemare în judecată se face,în toate cazurile,cu mențiunea că în neîndeplinirea în acest termen a obligațiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecății.
Termenul fixat pentru completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată nu trebuie confundat cu primul termen de judecată. Așadar,după ce reclamantul și-a completat sau modificat cererea,președintele va fixa primul termen de judecată.
Președintele,îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru cererea de chemare în judecată,fixează termenul de judecată.
Pentru ca pârâtul să aibă timpul necesar pregătirii apărării,primul termen de judecată va fi fixat încât,de la data primirii citației,pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile,iar în pricinile urgente cel puțin 5 zile.
Dacă pârâtul locuiește în străinătate,se va putea stabili un termen mai îndelungat. Într-o asemenea situație,prin citație,pârâtul va fi informat că are obligația de a-și alege domiciliul în România,unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligații,comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisia de predare la poșta română a scrisorii,în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază,ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
Când reclamantul este prezent la stabilirea termenului de judecată, acestuia i se dă termenul respectiv în cunoștință,deci,reclamantul nu va fi citat pentru primul termen de judecată și nici pentru termenele de judecată ulterioare.
O dată cu fixarea termenului de judecată,prin aceeași rezoluție, președintele instanței va dispune citarea pârâtului,căruia i se vor comunica atât copia de pe cererea de chemare în judecată,cât și copii de pe înscrisurile depuse de către reclamant și seva pune în vedere să depună întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată. Comunicarea se face numai de către instanță,din dispoziția președintelui,neputând fi înlocuită printr-o scrisoare recomandată expediată de reclamant pârâtului,deoarece legea echipolenței nu se aplică decât în cazurile expres prevăzute de lege. Apreciem că de lege ferenda ar fi indicat să se ofere și reclamantului posibilitatea de a comunica el însuși actele de procedură părții adverse.
Pentru urgentarea judecății,președintele,cu ocazia fixării termenului de judecată,poate încuviința chemarea pârâtului la interogatoriu,dacă re-clamantul a formulat o asemenea cerere,precum și alte măsuri pentru administrarea probelor solicitate de reclamant,sub rezerva stabilirii admisibilității,în contradictoriu,în ședința de judecată.
De asemenea,în condițiile legii,președintele va putea încuviința,prin încheiere executorie,măsuri asiguratorii,precum și măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt.
După trecerea rezoluției pe cererea de chemare în judecată,aceasta se va preda la registratură,unde cererea primește un număr din registrul general de dosare și se va înscrie în acest registru.
Numărul de înregistrare în registrul general de dosare reprezintă numărul de dosar sub care se vor înregistra toate cererile și înscrisurile depuse ulterior în legătură cu pricina respectivă.
Cererea se mai înscrie:în opisul alfabetic,în registrul informatic,în registrul de termene al arhivei.
Pe coperta dosarului se menționează:denumirea instanței,numărul dosarului,numele părților,obiectul pricinii,numărul și data hotărârii,indicele statistic,poziția din registrul de executări. Filele dosarului trebuie cusute și numerotate,iar atunci când se înaintează instanței de apel sau recurs ori se depune spre conservare,se va proceda la șnuruirea definitivă și se va aplica sigiliul,iar pe fața interioară a ultimei coperte arhivarul-registrator va certifica numărul filelor în cifre și în litere. Mai reținem că volumul unui dosar nu poate depăși 300 de file.
VII. Efectele cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată,fiind acea formă de manifestare a acțiunii civile prin care se declanșează procesul civil,determină,o dată cu introducerea ei,anumite efecte juridice,atât pe planul dreptului procesual,cât și pe cel al dreptului substanțial.
Astfel principalele efecte ale introducerii cererii de chemare în judecată sunt următoarele:
– cererea de chemare în judecată învestește instanța cu judecarea pricinii la care se referă. În materie civilă,cu unele excepții,activitatea jurisdicțională nu poate fi declanșată din propria inițiativă a instanței,astfel încât cel care dorește să obțină recunoașterea sau stabilirea judiciară a dreptului subiectiv civil pe care îl invocă ori a unei situații juridice pentru a cărei realizare calea judecății este obligatorie trebuie să introducă o cerere de chemare în judecată,iar,din acel moment,sub sancțiunea denegrării de dreptate,instanța este obligată să o soluționeze;
– cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata,atât din punctul de vedere al părților(reclamant și pârât),cât și din punctul de vedere al obiectului cererii(pretenția concretă). Instanța nu poate lărgi cadrul procesual,prin introducerea din oficiu a altor persoane în proces sau prin modificarea obiectului cererii,această posibilitate fiind recunoscută în condițiile legii,numai părților. Raportul juridic proce-sual prezintă o importanță deosebită,având în vedere principiul relativității efectelor substanțiale ale hotărârilor judecătorești,precum și puterea de lucru judecat sau litispendența.
– în cazul competenței teritoriale alternative,introducerea cererii de chemare în judecată exprimă opțiunea reclamantului pentru una dintre instanțele deopotrivă competente,iar,după această alegere,reclamantul nu mai poate reveni asupra ei și pârâtul nu poate cere declinarea competenței;
– în anumite situații,deși cererea,fiind strict personală,nu poate fi introdusă de altcineva decât de titularul dreptului la acțiune,ea poate fi transmisă moștenitorilor acestuia,dacă a fost introdusă înainte de deces de către titular;
– dacă debitorul nu era pus în întârziere prin notificare sau nu era de drept în întârziere,introducerea cererii de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului cu următoarele consecințe:în cazul cererilor prin care se solicită pârâtului să își execute obligația de a da un bun individual determinat,riscul pieirii fortuite ulterioare a bunului va fi suportat de către pârât;pârâtul datorează creditorului daune interese moratorii,precum și daune interese compensatorii;în cazul contractului sinalagmatic în care s-a prevăzut un pact comisoriu de gradul III,la momentul introducerii cererii,operează rezoluțiunea,care deci nu mai poate fi evitată de către debitorul pârât prin executarea obligației;
– în cazul acțiunilor(cererilor) reale imobiliare și a celor mixte, încetează buna credință a pârâtului,astfel încât acesta din urmă,devenind posesor de rea credință,va datora fructele din momentul introducerii cererii, desigur că se va admite cererea reclamantului;
– dreptul ce se urmărește a fi valorificat prin introducerea cererii de chemare în judecată devine un drept litigios;
– introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripția extinctivă chiar și în caz de necompetență a instanței judecătorești sesizate.
CAPITOLUL II
Întâmpinarea și cererea reconvențională
I. Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată,urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului.
Păstrarea unui echilibru și a unei egalități procesuale ar impune ca, după cum reclamantul și formulează în scris pretențiile și își dezvăluie mijloacele de probă pe care le va folosi în susținerea afirmațiilor sale,tot astfel și pârâtul,mai înainte de intrarea în perioada dezbaterilor,să arate în scris apărările sale,precum și probele pe care se sprijină. Tocmai de aceea, recenta modificare legislativă a reintrodus sistemul obligativității întâmpină-rii.
Așadar,la judecata în primă instanță(ca de altfel și la judecata în apel, in recurs și în căile extraordinare de atac de retractare),întâmpinarea este obligatorie. Numai în cazurile expres prevăzute de lege întâmpinarea are caracter facultativ,de exemplu,în procesele de divorț,în cele referitore la posesie.
În conținutul său întâmpinarea implică aceleași elemente ca și cererea de chemare în judecată ,dar fiind provocată de aceasta din urmă ,nu este neapărat nevoie să îi repete întocmai mențiunile.
Art. 115 C.pr.civ. prevede că întâmpinarea va cuprinde:
excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului;
răspunsurile la toate capetele de fapt și de drept ale cererii;
dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere;
semnătura.
Așadar,întâmpinarea ar trebui să pună în evidență caracterul său de replică,de răspuns,deci să identifice cererea de chemare în judecată la care se raportează,prin indicarea numelui(denumirii) celui ce reclamă(desigur și cel al pârâtului),a obiectului cererii de chemare în judecată,a numărului dosaru-lui(acesta figurează în citație),a instanței care a fost sesizată cu judecarea cererii ce chemare în judecată.
Vor fi arătate apoi toate excepțiile procesuale pe care pârâtul înțelege să le invoce(deși textul se referă numai la excepțiile de procedură,aceasta nu înseamnă că excepțiile de fond nu trebuie să figureze în întâmpinare),precum excepțiile privind nulitatea cererii,necompetența,lipsa de interes,litispenden-ța,excepțiile de prematuritate a cererii,cele privind lipsa de calitate pro-cesuală etc.
Întâmpinarea va cuprinde ți apărările de fond,pentru fiecare capăt de cerere al reclamantului,atât apărările în fapt,cât și apărările în drept.
În privința mijloacelor de probă,dacă pârâtul solicită dovada cu mar- tori,va arăta numele și locuința acestora,iar,când cere proba prin înscrisuri,va anexa la întâmpinare copii(pe care trebuie să le certifice pentru conformitate cu originalul) de pe înscrisuri,în atâtea exemplare câți reclamați sunt,plus câte un exemplar pentru instanță.
Dacă întâmpinarea nu este formulată personal de către pârât,ci de către un reprezentant al acestuia,se va preciza această împrejurare și se va alătura dovada calității de reprezentant.
Întâmpinarea trebuie semnată,lipsa semnăturii atrăgând aceeași sancți-une,care operează în aceleași condiții,ca și în cazul în care cererea de chemare în judecată nu este semnată.
La întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe acestea câți reclamanți sunt. Dacă mai mulți reclamanți au un singur reprezentant,ori un reclamant stă în proces în nume propriu,ca reclamant,dar și ca reprezentant al altui reclamant,se va depune la dosar,pentru aceste părți,câte o singură copie. În caz de coparticipare procesuală pasivă,pârâții sau numai o parte dintre ei pot răspunde printr-o singură întâmpinare.
Întâmpinarea se depune cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Textul de lege are în vedere situația obișnuită,în care pârâtul a avut la dispoziție,de la data primirii citației și a copiei de pe cererea de chemare în judecată,cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea. Însă,dacă ar fi vorba de o pricină considerată de lege ca urgentă sau apreciată ca atare de către președintele instanței,termenul care i se lasă pârâtului pentru pregătirea apărării este de cel puțin 5 zile de la data primirii citației,astfel încât ar urma ca pârâtul să poată depune întâmpinare chiar la termenul de judecată.
Datorită importanței întâmpinării și pentru a realiza obiectivul consacrării caracterului ei obligatoriu,art. 118 alin.(2) C. proc. Civ. Prevede în mod expres sancțiunea decăderii pârâtului,dacă acesta nu a depus în-tâmpinarea în termenul stabilit. Consecințele decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinarea îi pot îngreuna acestuia situația în procesul respectiv. Astfel,pârâtul nu va mai putea invoca excepțiile relative pe care trebuia să le ridice prin întâmpinare;pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai propune probe. Desigur că pârâtul va putea discuta problemele și temeinicia susținerilor reclamantului,ceea ce îi permite să își facă o apărare, dar în condiții mult mai dificile decât atunci când s-ar fi folosit de mijloacele de probă pe care le-ar fi putut propune în sprijinul poziției sale. De asemenea pârâtul nu va mai putea formula,în procesul respectiv,cerere reconvențională și nici cerere de intervenție forțată,dacă reclamantul nu ar fi de acord cu primirea acestora în cursul judecății la prima instanță.
De reținut că când pârâtul nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de lege,instanța nu este îndreptățită să acorde un termen pentru depunerea întâmpinării,deoarece,pe de o parte,sancțiunea decăderii nu poate fi înlăturată decât în situațiile expres prevăzute de lege,iar pe de altă parte, obiectivul urmărit de legiuitor ar deveni iluzoriu și tergiversarea judecății s-ar produce în continuare.
Art. 118 alin.(3) C. proc. Civ. atenuează consecințele decăderii pentru ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat. Într-un asemenea caz,la prima zi de înfățișare,instanța îi va pune în vedere să arate excepțiile,dovezile și toate mijloacele sale de apărare,despre care va face vorbire în încheierea de ședință. Mai mult, la cerere,instanța îi va acorda un termen pentru pregătirea apărării și pregătirea întâmpinării.
II. Cererea reconvențională
Pârâtul poate renunța la poziția procesuală pur defensivă,doar de apărare față de pretențiile formulate de către reclamant și să adopte o poziție ofensivă,formulând pretenții proprii împotriva reclamantului,urmărind ca instanța să îl oblige pe reclamant față de pârât.
Cererea reconvențională reprezintă actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept propriu față de reclamant.
Cererea reconvențională se înfățișează ca o facultate procesuală pentru pârât,acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretențiilor sale pe cale incidentală sau printr-o acțiune civilă separată.
Așa cum dispune legea procesual civilă,dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului,el poate să facă cerere reconvențională (art.119 C. proc. Civ.).
Valorificarea pretențiilor pârâtului prin intermediul cererii reconven-ționale oferă o serie de avantaje dintre care pot fi amintite:asigură soluționa-rea a două litigii intr-un singur cadru procesual;determină realizarea unei economii de timp și cheltuieli;oferă condiții pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puși în situația de a cunoaște în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părți;constituie o garanție împotriva insolvabilității reclamantului și evită posibilitatea unei hotărâri judecătorești definitive.
Prin introducerea cererii reconvenționale se poate urmări:
– neutralizarea obligației pe care reclamantul a formulat-o împotriva pârâtului,de exemplu,în cazul în care reclamantul cere executarea unui con-tract încheiat cu pârâtul,acesta din urmă solicită anularea, rezoluțiunea, rezilierea contactului respectiv;
– atenuarea obligației pârâtului față de reclamant,cum ar fi cererea pârâtului-debitor care,pretinzându-se și el creditor al reclamantului,înțelege să invoce compensația judiciară(prin ipoteză,pârâtul nu ar putea opune,pe cale de simplă apărare,compensația legală);
– obținerea unei obligații de plată și a reclamantului,spre exemplu: cererea locatarului-pârât,chemat în judecată de către proprietar pentru a evacua imobilul ce formase obiectul unui contract de locațiune,prin care se solicită instanței să îl oblige pe reclamant la plata contravalorii reparațiilor aduse la imobil;la cerea prin care proprietarul unui teren solicită instanței să constate că a devenit prin accesiune,proprietarul construcției edificate pe terenul său de către pârât,acesta din urmă cere instanței ca reclamantul să fie obligat să îl despăgubească,potrivit modalităților prevăzute de lege,eventual să i se recunoască și un drept de retenție cu privire la construcție.
Uneori,pentru ca pârâtul să poată obține reducerea sau chiar neutrali-zarea unei pretenții a reclamantului,nu este necesară introducerea unei cereri reconvenționale,ci este suficientă o simplă apărare de fond.Astfel,pârâtul se poate apăra,după caz,arătând că și-a executat obligațiile contractuale ori numai o parte din ele,invocând compensația legală,nulitatea actului juridic ,faptul că reclamantul nu și-a executat obligația corelativă etc. În ultimele două situații,în lipsa unei cereri reconvenționale,instanța nu va putea pronunța nulitatea,rezoluțiunea sau rezilierea și nici repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului,ci doar va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Răspunsul instanței la apărările de fond ale pârâtului se va regăsi în considerentele hotărârii,iar numai indirect în dispozitivul acesteia,în vreme ce răspunsul instanței la pretențiile formulate prin cererea reconvențională se va regăsi chiar în dispozitivul hotărârii,în soluția dată cu privire la cererea reconvențională respectivă.
Așadar,dacă pârâtul dorește să obțină un alt avantaj decât simpla respingere a pretențiilor reclamantului,atunci el trebuie să formuleze cerere reconvențională.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvențională are o fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acțiune civilă,cât și de condițiile particulare de exercitare. Cererea reconvențională este mai mult decât o simplă apărare;ea este o contra-acțiune,un „contra-atac” sau o „contraofensivă”,întrucât prin intermediul acesteia pârâtul își poate valorifi-ca un drept propriu față de reclamant. Prin scopul pe care îl urmărește-valorificarea unui drept propriu față de reclamant. Prin scopul pe care îl urmărește-valorificarea unui drept propriu-cererea reconvențională trebuie considerată ca o veritabilă acțiune civilă.
Din punct de vedere al condițiilor de exercițiu cererea reconvențională trebuie să îndeplinească toate cerințele unei acțiuni civile obișnuite. Din punct de vedere al formei cererea reconvențională este asimilată cu o cerere de chemare in judecată,C. proc. Civilă statuând că; „cererea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”.
Pe lângă aceste condiții generale C. proc. Civilă impune ca și condiție suplimentară,aceea că acțiunea reconvențională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”.
Cererea reconvențională este admisibilă,astfel cum precizează C. proc. Civ.,numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiție decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenționale.
Cererea reconvențională se judecă,în principiu,de instanța sesizată cu cererea principală.
Potrivit C.proc. civ. Cererea reconvențională se depune o dată cu întâmpinarea sau dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare,cel târziu la prima zi de înfățișare.
Nerespectarea termenului menționat mai sus atrage după sine soluțio-narea separată a cererii pârâtului de acțiunea principală. Cu toate acestea, cererea reconvențională se poate soluționa în continuare împreună cu acți-unea principală dacă reclamantul consimte la aceasta. O situație specială întâlnim în materia divorțului. Astfel, soțul pârât poate să facă și el cerere de despărțenie,până la prima zi de înfățișare, dar numai pentru fapte petrecute de această dată.
Cererea reconvențională se redactează,în mod obișnuit,într-un înscris separat,procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă și în cu-prinsul întâmpinării.
Cererea reconvențională se judecă o dată cu cererea principală. Dacă însă,numai cererea principală este în stare de judecată,instanța o poate judeca separat.
Disjungerea este și trebuie să fie o situație de excepție. Măsura dis-jungerii trebuie să fie luată însă cu multă precauțiune spre a nu se impieta asupra operei de administrare a justiției prin dispoziții ce ar putea determina pronunțarea inevitabilă a unei hotărâri judecătorești contradictorii.
În procesul civil cererea reconvențională poate fi formulată de către părți și împotriva unei intervenții principale,căci și aceasta din urmă se înfățișează ca o veritabilă acțiune civilă. Dispozițiile procedurale potrivit cărora acțiunea reconvențională se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare nu constituie un impediment legal pentru admiterea cererii reconvenționale,întrucât întâmpinarea poate fi depusă până la termenul stabilit de instanță,adică după prima zi de înfățișare.
Asupra acțiunii principale și asupra cererii reconvenționale formulate de pârât instanța trebuie să se pronunțe printr-o singură hotărâre,care va cuprinde soluții cu privire la toate pretențiile.
CAPITOLUL III
Citarea și comunicarea actelor de procedură
I. Reguli generale. Caracterul normelor care reglementează citarea
Codul de procedură civilă reglementează citarea și comunicarea actelor de procedură prin art. 85 – 100.
Citarea este actul de procedură prin care participanții la judecata procesului civil sunt înștiințați cu privire la existența procesului,a termenului și locului unde se va desfășura judecata. Prin citarea părților se asigură respectarea a două principii fundamentale ale procesului civil: contradic-torialitatea și dreptul la apărare.
Comunicarea este tot un act procedural,este „mijlocul tehnic prin care se asigură aducerea la cunoștință a unui act procedural îndeplinit,care trebuie să fie cunoscut de părți(ex: se comunică copie de pe cererea recon-vențională ori se comunică citația,care sunt acte procedurale îndeplinite).
Potrivit art. 85 cod procedură civilă,judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților afară dacă legea nu dispune altfel.
La rândul său,art. 107 cod procedură civilă prevede că președintele va amâna judecata pricinii ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității
Din cuprinsul acestor texte,reglementate prin norme imperative,se conturează următoarele reguli generale în materia citării:
– judecata în procesul civil se face cu judecarea părților afară de cazul în care legea prevede altfel;
– în procesul civil părțile nu sunt obligate să se înfățișeze la judecată. Ceea ce este obligatoriu,este să li se asigure posibilitatea de a se înfățișa la judecată,iar la aceasta se realizează prin citarea lor legală. Altfel spus, obligatorie este citarea părților iar nu înfățișarea lor la judecată.
Caracterul imperativ al normelor înscrise în art. 85 și 107 cod procedură civilă trebuie înțeles în sensul că instanța nu poate lua nici o măsură decât dacă părțile sunt legal citate ori prezente,cu excepția cazurilor anume prevăzute. Tocmai de aceea,pe parcursul judecății,înainte de pronun-țarea unei hotărâri,lipsa procedurii de citare poate fi invocată de oricare dintre părți,de procuror sau de instanță din oficiu. Pe de altă parte normele privitoare la citare au caracter dispozitiv întrucât ocrotesc interesul părții citate,care este înștiințată astfel de existența,de locul și data procesului.
Aceasta înseamnă că o parte nu poate invoca,în căile de atac,lipsa de citare sau nelegală citare a celeilalte părți,o asemenea cerere fiind respinsă ca lipsită de interes.
În concluzie,trebuie să se facă distincție între caracterul imperativ al normelor care obligă instanța să citeze în mod legal părțile,și caracterul dispozitiv al normelor care reglementează citarea ca atare.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,precum ș unele măsuri adiacente,a instituit o modalitate nouă de îndeplinire a procedurii de citare.
Astfel,în procesele funciare decurgând din aplicarea legii nr. 18/1991 și a legii nr. 1/2000,cu excepția citării părții pentru primul termen de judecată sau pentru primul termen ulterior repunerii cauzei pe rol,precum și a comunicării hotărârilor judecătorești prin care se soluționează procesul în curs,oricare dintre părți poate îndeplini,prin intermediul executorului ju-decătoresc,procedura de citare sau de comunicare a cererilor ori înscrisurilor către cealaltă parte(art. 3 alin. 1). În acest caz,partea nu poate,cu excepția situației prevăzute la art. 118 alin. 3 cod procedură civilă,să ceară amânarea judecății cauzei pentru pregătirea apărării sau pentru a lua la cunoștință de cererile ori înscrisurile comunicate,dacă dovada citării ori a comunicării făcute cu cel puțin 5 zile de termenul de judecată este depusă la acel termen (art. 3 alin. 2 din titlul XIII al legii).
II. Termenul în cunoștință
II.1. Regula
În afară de cazurile în care judecata se poate desfășura fără citarea părților,instanța nu are obligația citării nici față de partea care are termen în cunoștință.
Potrivit art. 153 alin. 1 cod procedură civilă,partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință,precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare,ea însăși sau prin mandatar,chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul,nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță,prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare.
Are termen în cunoștință:
– partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termen în cunoștință.
În condițiile art. 114 alin. 1 cod procedură civilă termenul în cunoștință se dă la depunerea cererii de chemare în judecată „sub semnătură” . În lipsa semnăturii,chiar dacă cererea nu a fost trimisă prin poștă, reclamantul trebuie să fie citat. În caz contrar,reclamantul va putea invoca nulitatea procedurii de citare,conform art. 105 alin. 2 teza I cod procedură civilă,dovedind vătămarea pe care a suferit-o prin faptul că nu a semnat pentru a lua termenul în cunoștință;
– partea care a fost prezentă la termen,personal sau prin mandatar chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul.
În aceste cazuri,se prezumă că partea cunoaște toate termenele ce vor fi acordate de instanța respectivă,astfel încât nu va mai fi citată. Este însă o prezumție relativă,care poate fi răsturnată făcându-se dovada contrară.
II.2 Excepția
Față de dispozițiile alin. 2 al art. 153 cod procedură civilă instituția termenului în cunoștință nu-și găsește aplicare:
1. în cazul redeschiderii judecății după ce a fost suspendată;
2. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu.
Textul trebuie înțeles în sensul că numai în privința probei cu interogatoriu nu funcționează prezumția cunoașterii termenului. Ca atare, dacă partea care are termen în cunoștință lipsește și nici nu a fost citată la interogatoriu,nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 225 cod procedură civilă. Dar,într-o asemenea situație,dacă cel căruia i-a fost încuviințată proba renunță la administrarea ei,litigiul poate fi soluționat pentru că partea care lipsește are termenul în cunoștință;
3. în cazul când procesul se repune pe rol.
Procesul se repune pe rol când,după închiderea dezbaterilor,instanța găsește necesare noi lămuriri,conform art. 151 cod procedură civilă;
4. în cazul militarilor în termen și al deținuților.
Pentru că reglementează o excepție,textul este de strictă interpretare, astfel încât numai militarii în termen trebuie să fie citați la fiecare termen. Celorlalte categorii de militari le sunt aplicabile dispozițiile art. 153 alin. 1 cod procedură civilă.
Deținuții trebuie citați la fiecare termen.
Un alt caz în care nu funcționează termenul în cunoștință este cel prevăzut de art. 180 alin. 1 cod procedură civilă. Potrivit acestui text,dacă una din părți declară că scrisul sau semnătura este falsă și cealaltă parte nu este de față,instanța va dispune înfățișarea părților în persoană,la alt termen, când partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele sale de apărare și va depune înscrisul pentru verificare. Modalitatea în care instanța dispune înfățișarea lipsă este citarea.
De asemenea,părțile nu au termen în cunoștință pentru majorarea onorariului expertului ori pentru cercetarea locală.
II.3. Preschimbarea termenului luat în cunoștință
Potrivit art. 153 alin. 3 cod procedură civilă,termenul în cunoștință sau pentru care au fost trimise citațiile nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice și cu citarea părților. Citarea acestora se face în termen scurt,în camera de consiliu. Soluționarea cererii de preschimbare a primului termen de judecată este de competența președintelui instanței,a președintelui de secție ori a judecătorului care îl înlocuiește. În cursul judecării procesului cererea de preschimbare a termenului se soluționează de către completul de judecată.
Din acest text se desprind următoarele concluzii:
– poate fi preschimbat,cu procedura instituită de art. 153 alin. 3 cod procedură civilă,termenul luat în cunoștință precum și termenul pentru acre au fost trimise citațiile. Prin urmare,dacă nici o parte nu are termen în cunoștință sau nu au fost trimise citațiile,atât primul termen de judecată cât și orice alt termen acordat pe parcursul procesului,poate fi preschimbat fără să fie necesară citarea părților. Însă,și într-o asemenea ipoteză preschimbarea termenului trebuie să fie justificată de motive temeinice;
– pentru că citarea părților se face în termen scurt valabilitatea procedurii de citare se apreciază potrivit art. 89 alin. 1 teza a II a cod procedură civilă;
– întrucât cererea este soluționată pe parcursul judecării unui proces, instanța se pronunță asupra ei printr-o încheiere conform art. 255 alin. 2 cod procedură civilă;
– numai judecarea cererii se face în camera de consiliu.
Pronunțarea soluției trebuie făcută în ședință publică,așa cum impune art. 121 alin. final cod procedură civilă;
– competența soluționării cererii este diferită după cum s-a solicitat preschimbarea primului termen de judecată sau a unui termen acordat pe parcursul procesului. Numai în primul caz cererea este judecată de pre-ședintele,vicepreședintele instanței,președintele secției sau judecătorul care îl înlocuiește. Termenul acordat pe parcursul procesului este preschimbat de completul de judecată pe rolul căruia este repartizat dosarul.
III. Citarea prin publicitate
Potrivit art. 95 cod procedură civilă,când reclamantul învederează că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință,nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului președintele instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate (alin. 1).
Citarea prin publicitate se face afișându-se citația la ușa instanței. Citația se publică și în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit,în cazurile în care președintele tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară(alin. 2).
Afișarea,precum și publicarea citației în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit se fac cu cel puțin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată. În cazurile urgente,președintele tribunalului sau completului de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile(alin. 3).
Dacă pârâtul se înfățișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea-credință,toate actele de procedură ce au urmat încuviințării acestei citări vor fi anulate,reclamantul putând fi sancționat cu amendă și obligat la despăgubiri,potrivit legii(alin. 4).
În legătură cu acest text,se impun următoarele precizări:
– pentru a se recurge la procedura citării prin publicitate nu este suficient ca reclamantul să afirme că nu cunoaște domiciliul,pârâtului,ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că,deși a făcut tot ce i-a stat în putință,nu a reușit să afle domiciliul cestuia,confirmându-și eventual,susținerile prin probe corespunzătoare;
– expresia „președintele tribunalului”,folosită în alin. 2 și 3 trebuie înțeleasă în sensul că se referă la președintele instanței. Nu există nici o rațiune pentru care președinților celorlalte categorii de instanțe să nu li se recunoască dreptul de a încuviința citarea prin publicitate;
– având în vedere dispozițiile alin. 2,regula în realizarea procedurii de citare prin publicitate o constituie afișarea citației la ușa instanței. Prin excepție,citația se publică în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit,numai dacă se apreciază că o asemenea măsură este necesară. În ambele cazuri trebuie respectat termenul menționat în alin. 3;
– dacă citația a fost publicată în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit,dar nu a fost răspândită la ușa instanței,procedura nu este legal îndeplinită de vreme de textul are în vedere „și” publicarea,deci în plus față de afișare;
– din alin. final nu rezultă până la ce moment al procesului se poate înfățișa pârâtul și să invoce lipsa procedurii de citare.
Pentru că normele care reglementează citarea părților au caracter dis-pozitiv,încălcarea lor trebuie invocată în condițiile art. 108 alin. 3 cod procedură civilă. De asemenea,dacă pârâtul nelegal citat,nu a fost prezent nici la ultimul termen de judecată în primă instanță,astfel încât să se acopere neregularitatea procedurală,conform art. 89 alin. 2 cod procedură civilă lipsa de procedură va putea invocată direct în apel. Dacă însă hotărârea este supusă apelului,în recurs nu va putea fi invocată lipsa procedurii de citare în primă instanță,ci,eventual,lipsa de citare în etapa apelului. Soluția se impune față de prevederile art. 108 alin. 3 cod procedură civilă;
– dacă pârâtul dovedește că reclamantul îi cunoștea adresa și totuși a obținut citarea sa prin publicitate,toate actele de procedură săvârșite după acest moment se vor anula,iar reclamantul va putea fi obligat la despăgubiri și amendat.
Citarea prin publicitate se realizează,potrivit art. 94 cod procedură civilă,și atunci când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea,a devenit de nelocuit sau din alt motiv asemănător,caz în care agentul va depune actul la grefa instanței,care va înștiința din timp partea despre această împrejurare,dispozițiile art. 95 fiind aplicabile în mod corespunzător.
În această situație,instanța nu va dispune automat citarea prin publicitate,ci va încunoștința partea potrivnică pentru a face cercetări și a indica noua adresă la care urmează să se facă citarea și comunicarea celorlalte acte de procedură.
IV. Citația. Cuprins
Citarea părților și a altor participanți la procesul civil se realizează printr-un act procedural numit citație. Citația trebuie emisă în formă scrisă și trebuie să cunoască anumite mențiuni prevăzute de lege.
Formularul de citare are două părți. Prima parte constituie citația propriu-zisă și ea cuprinde mențiunile prevăzute de art. 88 cod procedură civilă. Această parte este lăsată persoanei citate. Cea de a doua parte reprezintă dovada de înmânare sau procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură. Această parte a citației se restituie la dosar.
Potrivit art. 88 alin. 1 cod procedură civilă,citația va cuprinde:
– numărul și data emiterii,precum și numărul dosarului;
– indicarea anului,lunii,zilei și orei de înfățișare;
– numele,domiciliul și calitatea celui citat;
– numele și domiciliul părții potrivnice,precum și felul pricinii;
– alte mențiuni prevăzute de lege;
– parafa șefului instanței și semnătura grefierului.
Alin. (2) al aceluiași articol dispune că mențiunile referitoare la indicarea anului,lunii,zilei și orei de înfățișare,la indicarea instanței și sediului acesteia,la numele,domiciliul și calitatea celui citat,la parafa șefului instanței și semnătura grefierului sunt prevăzute sub sancțiunea nulității,ceea ce înseamnă că,în temeiul art. 105 alin. (2) teza a II a cod procedură civilă,în cazul lipsei uneia dintre aceste mențiuni vătămarea se presupune. Și lipsa uneia dintre aceste mențiuni ar putea atrage nulitatea procedurii de citare, însă numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.
Dovada de primire a citației sau procesul verbal pe care îl încheie agentul procedural(care se restituie instanței de către agentul procedural) trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
1. anul,luna și ziua când a fost încheiat;
2. numele celui care l-a încheiat;
3. funcțiunea acestuia;
4. numele,prenumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comu-nicarea,cu arătarea numărului,etajului,apartamentului sau camerei,dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuința sa,ori a fost afișat pe ușa acestei locuințe;
5. arătarea instanței de la care pornește actul de procedură și identificarea lui,iar pentru citații și termenul de înfățișare;
6. arătarea înscrisurilor comunicate;
7. numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea;
8. semnătura celui care a încheiat procesul verbal.
Mențiunile referitore la anul,luna și ziua când a fost încheiat procesul verbal,la numele celui care l-a încheiat,la numele,prenumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea,la indicarea instanței de la care pornește actul de procedură și identificarea acestuia,precum și,dacă este cazul,a ter-menului de înfățișare,la numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau după caz,locul unde s-a făcut afișarea,la semnătura celui care a încheiat procesul verbal sunt prevăzute sub sancțiunea nulității,deci,în cazul lipsei uneia dintre aceste mențiuni ar putea atrage nulitatea procedurii de citare numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.
Procesul-verbal face dovada în privința celor constatate personal de agentul procedural care l-a întocmit până la declararea falsului,fiind deci necesară înscrierea în fals.
Corespunzător fostei reglementări,s-a pus problema de a ști dacă,în cazul citării unei persoane juridice,dovada de înmânare a citației trebuie ori să nu conțină și ștampila persoanei juridice respective,iar instanța supremă ori s-a oprit la răspunsul afirmativ,deși dispozițiile legale în materie nu deosebeau după cum cel citat este o persoană fizică sau persoană juridică,iar printre mențiunile prevăzute de art. 100 cod procedură civilă nu figura și aplicarea ștampilei. Din actuala redactare a art. 91 cod procedură civilă rezultă cu claritate că nu este necesară aplicarea ștampilei,ci funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței va arăta în clar numele de familie și prenumele,precum și calitatea sa,după care va semna dovada.
V. Persoanele care se citează. Reguli speciale
Se citează părțile,martorii,experții,interpreții,traducătorii precum și alte categorii de participanți la judecată.
În privința părților,trebuie menționat că dacă sunt reprezentate printr-un mandatar la care și-au ales domiciliul și pe care l-au împuternicit să primească actele de procedură se va face la domiciliul mandatarului,conform art. 93 cod procedură civilă. În lipsa unei asemenea împuterniciri,toate co-municările se vor face la domiciliul părții.
Dacă partea este doar asistată de avocat,va fi citată partea.
Codul stabilește prin art. 87 o serie de reguli speciale de citare,
Astfel,vor fi citați:
1. statul,județul,comuna și celelalte persoane juridice de drept public, în persoana capului autorității la contenciosul sediului central al adminis-trației respective sau,în lipsă de contencios,la sediul administrației;
În condițiile art. 3 alin. 1 pct. 56 din Hotărârea Guvernului nr. 208/ 2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Administrației Naționale de Administrare Fiscală,ministerul reprezintă statul ,ca subiect de drepturi și obligații,în fața instanțelor;art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 prevede că în litigiile referitoare la bunurile proprietate publică a statului,statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor publice;potrivit art. 506 alin. 2 cod procedură penală în acțiunile având ca obiect plata de despăgubiri pentru repararea erorilor judiciare săvârșite în procesele penale, „statul este citat prin Ministerul Finanțelor”;conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată,persoana îndreptățită poate chema în judecată statul,prin Ministerul Finanțelor Publice.
Județul este reprezentat în proces de președintele consiliului județean, conform art. 114 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale(municipiul București de primarul general al municipiului,potrivit art. 97 alin. 3 din lege),iar comuna și orașul de primar,potrivit art. 67 alin. 1 din legea nr. 215/2001;
2. persoanele juridice de drept privat,prin reprezentanții lor,la sediul principal sau la cel al sucursalei ori,după caz,al reprezentanței.
În doctrină s-a arătat că atunci când citarea se face la sediul su-cursalei sau al reprezentanței,persoană juridică se citează tot prin reprezentantul ei legal,iar nu prin directorul sucursalei ori al reprezentanței, facilitatea vizând numai locul unde se poate face citarea;
3. asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică,prin organele lor de conducere,la sediul administrației lor;
4. cei supuși procedurii reorganizării judiciare și a falimentului prin administratorul judiciar ori,după caz,lichidatorul judiciar;
5. incapabilii prin reprezentanții lor legali. În caz de numire a unui curator special,citarea se va face prin acest curator;
6. personalul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României,cetățenii români trimiși ca funcționari la organizații internaționale, precum și membrii lor de familie care locuiesc cu ei,aflați în străinătate,prin Ministerul Afacerilor Externe.
Cetățenii români,alții decât cei menționați anterior,aflați în străinătate în interes de serviciu,prin organele centrale care i-au trimis;
7. în cazul în care prin tratate sau convenții internaționale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură,cei care se află în străinătate,având domiciliul sau reședința cunoscută,printr-o citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată,cu dovadă de primire.
Dispozițiile art. 114 alin. 4 sunt aplicabile.
Dacă domiciliul sau reședința celor aflați în străinătate nu sunt cu-noscute,citarea se va face potrivit art. 95.
În toate cazurile,dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară,va fi citat și acesta ;
8. cei cu domiciliul sau cu reședința necunoscută,potrivit art. 95,prin publicitate;
9. moștenitorii,până la intervenirea lor în proces,printr-un curator special,numit de instanță.
Atât timp cât,în condițiile art. 243 pct. 1 cod procedură civilă moștenitorii nu au fost indicați,nu se va pune problema citării lor potrivit art. 87 pct. 10.
Potrivit art. 91 cod procedură civilă,înmânarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură,în cazurile prevăzute de art. 87 pct. 1,2,3,5 și 7 se face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței,care își va arăta în clar numele,precum și calitatea,iar apoi va semna dovada.
Prin legi speciale sunt stabilite și alte categorii de participanți la judecată care trebuie citați.
Astfel:
– cauzele privitoare la stabilirea măsurilor de protecție socială se judecă cu citarea reprezentantului legal al copilului,a direcției generale de asistență socială și protecția copilului(art. 125 alin. 1 din Legea nr. 272/2002 privind protecția și promovarea drepturilor copilului);
– judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești ai copilului sau,după caz,a tutorelui și a direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului(art. 63 alin. 2 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției);
– judecarea cererilor de încredințare a copilului în vederea adopției interne,precum și a celor de încuviințare a adopției se face cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului,a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei sau familiei adoptatoare(art. 63 alin. 3 din legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției);
– judecarea cererilor de încuviințare a adopției cererii majorului se face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și a adoptatului,iar judecarea cererii de adopție a copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv se face cu citarea adoptatorului și a părinților firești ai adoptatului (art. 63 alin. 5 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției).
VI. Înmânarea citației și a altor acte de procedură
VI.1. Cine face comunicarea
În condițiile art. 86 cod procedură civilă,comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se face din oficiu,prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia,precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe,în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul (alin. 1).
Instanța solicitată,când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanță,este obligată să ia de îndată măsurile necesare,potrivit legii,și să trimită instanței solicitante dovezile de înde-plinire a procedurii(alin. 2).
În cazul în care comunicarea nu este posibilă în sensul arătat,aceasta se va face prin poștă,cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea actului și confirmarea primirii acestuia (alin. 3).
Din acest text rezultă că,de regulă,comunicarea se face prin agenți procedurali ori alți salariați ai instanței pe rolul căreia se află pricina,sau prin agenți procedurali ori salariați ai instanțelor în circumscripția cărora se află cel căruia i se comunică actul. Numai dacă nu este posibilă această mo-dalitate de comunicare,transmiterea se va face prin poștă sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii lui.
Întrucât comunicarea se face din oficiu,partea interesată nu este obligată să stăruie pentru aceasta.
Potrivit art. 722 cod procedură civilă,îndeplinirea actelor de procedură și comunicarea lor se fac în mod gratuit. Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea actelor de procedură și comunicarea lor,prin poștă sau prin alte mijloace ocazionate de desfășurarea procesului,se acoperă din fondurile repartizate anume în acest scop,de la bugetul de stat.
Aceasta înseamnă că pentru îndeplinirea actelor de procedură și comunicarea lor,justițiabilii nu trebuie să plătească taxe judiciare de timbru.
VI.2. Termenul în care se face procedura
În legătură cu acest aspect,trebuie distins după cum este vorba de primul termen de judecată sau de termenele acordate pe parcursul procesului
Potrivit art. 114 alin. 3 cod procedură civilă,la primirea cererii de chemare în judecată termenul va fi astfel stabilit încât de la data primirii citației pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea,iar în procesele urgente,cel puțin 5 zile.
Pentru termenele următoare și primul termen fixat după casarea cu trimitere,determinată de necercetarea fondului,rămân aplicabile dispozițiile art. 89 alin. 1.
Conform,art. 89 alin. 1 cod procedură civilă,citația sub pedeapsa nulității,trebuie înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente,termenul poate fi mai scurt după aprecierea instanței.
Din interpretarea coroborată a celor două texte rezultă că pentru primul termen de judecată în pricinile urgente nu se poate reduce termenul de înmânare a citației.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 97 cod procedură civilă,în sensul că nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală,afară de cazuri grabnice,după încuviințarea președintelui. Dat fiind caracterul de excepție al săvârșirii actului de procedură în zilele de sărbătoare legală,apreciez că acela poate încuviința să se deroge de la regulă este președintele instanței iar nu președintele de complet.
VI.3. Locul unde se face comunicarea
VI.3.1. Regula
Potrivit art. 90 alin. 1 și 2 cod procedură civilă,înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat. Când acesta are o așezare agricolă,comercială,industrială sau profesională în altă parte,înmânarea se poate face și la locul acestor așezări. Înmânarea se poate face oriunde,când cel citat primește citația.
Prin urmare,citația nu trebuie să fie înmânată obligatoriu la domiciliul părții,trecut în citație conform art. 88 pct. 4 cod procedură civilă. Desigur că, pentru aceasta,agentul procedural trebuie să cunoască celelalte așezări ale părții,care ar putea fi indicate în citație potrivit art. 88 pct. 5 cod procedură civilă.
Pe de altă parte,în condițiile art. 96 cod procedură civilă partea prezentă în instanță,în persoană sau prin mandatar,nu poate refuza primirea actelor de procedură și a înscrisurilor care i se comunică în ședință. În acest caz,instanța poate încuviința,la cerere,un termen pentru a lua cunoștință de acte.
Textul este aplicabil numai dacă actele de procedură sau înscrisurile au fost depuse în termen,dar nu în număr suficient de exemplare pentru a putea fi comunicate înainte de termen,ori de la data depunerii și până la termen a rămas un interval scurt în care nu poate fi făcută comunicarea. Dacă a operat decăderea,adversarul celui care depune actele sau înscrisurile poate să refuze primirea.
VI.3.2. Cazuri speciale
În condițiile art. 90 alin. 4 – 7 cod procedură civilă înmânarea citației se face astfel:
– pentru cei ce se găsesc sub arme,citația se înmânează la comanda-mentul superior cel mai apropiat(alin. 4);
– pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas de comerț,înmânarea se face,în lipsa unui domiciliu cunoscut,la căpitănia portului unde se găsește înregistrat vasul(alin. 5);
– pentru deținuți,înmânarea se face la administrația închisorii;
– pentru bolnavii aflați în spitale,ospicii ori sanatorii,la direcția așe-zământului(alin. 7).
În toate aceste situații,precum ș în cazurile de citare prevăzute de art. 87 pct. 1,2,3,5 și 7 ori atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat sau notar public,înmânarea se poate face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței,care își va arăta în clar numele și prenumele,precum și calitatea,iar apoi va semna dovada.
VII. Situațiile ce pot apărea la înmânarea actului de procedură
Art. 92 cod procedură civilă,prevede următoarele situații posibile:
1. Cel citat este găsit la domiciliu și primește citația,semnând a-deverința de primire.
În acest caz,agentul procedural îl certifică identitatea și semnătura celui citat,iar adeverința de primire face dovada înmânării citației,fără să mai fie necesar să se întocmească proces-verbal;
2. Cel citat este găsit la domiciliu dar nu vrea să primească citația sau,primind-o,nu vrea ori nu poate să semneze adeverința de primire.
De această dată,agentul lasă citația în mâna celui citat sau,în cazul refuzului de primire,o va afișa pe ușa locuinței acestuia,încheind despre aceasta proces verbal;
În practică,încheierea procesului-verbal se face subliniindu-se,în partea a doua a formularului de citație,situația corespunzătoare celei întâlnite de agent;
3. Cel citat nu este găsit la domiciliu sau,în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente,el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuiește.
Pentru prima situație,agentul va înmâna citația unei persoane din familie sau,în lipsă,oricărei alte persoane cu care locuiește cel citat,ori care în mod obișnuit primește corespondența.
În cea de a doua situație,citația este înmânată administratorului, portarului,ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.
Persoana care primește citația va semna adeverința de primire,agentul certificându-i identitatea și semnătura și încheind proces-verbal despre cele urmate.
Dacă aceste persoane nu vor sau nu pot să semneze adeverința de primire,agentul va încheia proces verbal,lăsând citația în mâna lor.
Dacă nu vor să primească citația sau sunt lipsă,agentul va afișa citația, fie pe ușa locuinței celui citat,fie,dacă nu este indicat apartamentul sau camera locuită,încheind procesul verbal.
În toate cele trei situații reglementate de art. 92 alin. 1- 4 cod procedură civilă,înmânarea citației nu se poate face unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de judecată. Puterea de judecată este presupusă până la dovada contrarie(art. 92 alin. 5 cod procedură civilă).
În condițiile art. 94 cod procedură civilă,când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea,a devenit de nelocuit sau din alt motiv asemănător,agentul va depune actul la grefa instanței,care va înștiința din timp partea despre această împrejurare, dispozițiile art. 95 fiind aplicabile în mod corespunzător.
Potrivit art. 92 alin. final cod procedură civilă,dispozițiile acestui articol se aplică și la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.
VIII. Înmânarea citației unei persoane juridice
Potrivit art. 92 cod procedură civilă,comunicarea citației și a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afișare în cazul persoanelor juridice, precum și al asociaților sau societăților care,potrivit legii,pot sta în judecată, cu excepția cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora.
Textul trebuie interpretat în sensul că procedura de citare a acestor categorii de părți este legal îndeplinită dacă la termen se constată că la momentul comunicării citației nu a fost nici o persoană la sediul acestora,ori s-a refuzat primirea,ceea ce a impus afișarea citației.
Prin urmare,nu este necesar ca,mai întâi,la un termen,instanța să constate că la sediul părții nu a fost nici o persoană sau s-a refuzat primirea, pentru a încuviința afișarea citației pentru termenul următor. Pentru vala-bilitatea procedurii de citare este suficient ca,după ce agentul procedural a constatat lipsa oricărei persoane la sediu sau refuzul de primire,să afișeze citația,și aceste aspecte să fie constatate de instanță la termen.
Pe adeverința de primire a citației sau pe procesul verbal întocmit de agentul procedural nu trebuie aplicată ștampila persoanei juridice citată. Procedân astfel,s-ar adăuga la lege,pentru că art. 100 cos procedură civilă nu prevede o asemenea obligație.
XIX. Dovada înmânării citației sau a actului de procedură
Dovada înmânării citației sau a altor acte de procedură se face fie cu adeverință de primire semnată de parte și certificată de agentul procedural (conform art. 92 alin. 1 cod procedură civilă),fie cu procesul verbal întocmit de acesta(în celelalte cazuri prevăzute de art. 92 cod procedură civilă).
Dovada îndeplinirii procedurii de citare sau de comunicare trebuie să rezulte din actul procedural prevăzut de art. 92 cod procedură civilă,iar nu din probe extrinseci,cum ar fi depoziții de martori sau împrejurări de fapt din care să rezulte concluzia că partea are cunoștință în termen.
X. Comunicarea de acte judiciare și extrajudiciare în și din străinătate
Comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare în și din străinătate se face în condițiile art. 3 – 13 din legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială,care completează situațiile nereglementate de convențiile bilaterale sau multilaterale la care România este parte(art. 2 alin. 2).
Conform art. 3 alin. 1 comunicarea de acte judiciare și extrajudiciare în și din străinătate este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștință destinatarilor: părți martori sau participanți într-un proces civil ori comercial în statul solicitant.
În concepția legii(art. 3 alin. 2 și 3) actele judiciare sunt cele care se emit pe parcursul solicitării unui proces civil sau comercial:cereri de chemare în judecată,citații,hotărâri,cereri privind căi de atac și alte asemenea comunicări;actele extrajudiciare sunt cele care nu emană de la instanțele judecătorești,însă pot fi folosite în cadrul unui proces civil sau comercial.
Cât privește comunicarea actelor de stare civilă,autoritățile competente române vor da curs cererilor autorităților străine,primite prin intermediul Ministerului Justiției,de a comunica acte de stare civilă române, precum și copii certificate de pe hotărârile pronunțate în materie de stare civilă,dacă aceste documente se referă la cetățeni ai statului solicitant.
Comunicarea de acte în străinătate
Ministerul Justiției este autoritatea centrală prin intermediul căreia autoritățile judiciare române efectuează comunicarea de acte în străinătate.
La primirea actelor de la autoritatea judiciară română,după controlul de regularitate internațională,Ministerul justiției le va putea trimite,după caz, în funcție de existența și prevederile unei convenții internaționale:
a) prin poștă;
b) autorității centrale competente din statul solicitat;sau
c) misiunii diplomatice sau consulare a României din statul solicitat, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.
Aceasta nu împiedică comunicarea de acte direct între instanțele române,la nivelul curților de apel,și cele străine de nivel similar,în temeiul unor convenții bilaterale sau în conformitate cu legislația comunitară,după ce România va deveni stat membru al Uniunii Europene.
Aceasta nu împiedică comunicarea de acte direct între instanțele române,la nivelul curților de apel,și cele străine de nivel similar,în temeiul unor convenții bilaterale sau în conformitate cu legislația comunitară,după ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Cererea de asistență juridică internațională referitoare la comunicarea de acte va cuprinde:denumirea autorității judiciare de la care emană actul ce urmează a fi transmis;adresa destinatarului;indicarea tuturor documentelor anexă la actul ce se transmite,indicarea termenului fixat de autoritatea judiciară. Cererea va fi însoțită de actul ce urmează a fi comunicat,în dublu exemplar.
La cerere se va anexa și formularul de dovadă a comunicării,care va cuprinde următoarele mențiuni:denumirea autorității judiciare solicitante; actele transmise în vederea comunicării;numele și domiciliul destinatarului; data comunicării actelor;motivele necomunicării;semnătura agentului de procedură și ștampila autorității judiciare solicitate.
Cererea și documentele anexă sunt scutite de orice supralegalizare sau altă formalitate.
Dacă prin convenții internaționale nu se prevede altfel,cererea și documentele anexă vor fi traduse în limba statului solicitat,astfel:
a) cererea de asistență judiciară internațională prin grija Ministerului Justiției;
b) documentele anexă prin grija autorităților judiciare române și pe cheltuiala părților interesate,în afară de cazurile în care părțile sunt scutite de plata cheltuielilor judiciare;
c) formularele de dovadă a comunicării va avea titlul și mențiunile tipărite în limbile franceză,engleză și germană,prin grija Ministerului Justiției;
Dovada comunicării se face astfel:
a) la comunicarea prin poștă,direct destinatarului actului cu dovada de primire a scrisorii ce conține citația și documentele anexă;
b) la comunicarea prin intermediul autorității centrale competente a statului solicitat ori al misiunii diplomatice sau consulare a României din statul solicitat cu formularul prevăzut șa art. 6 alin. 3;
În cazul în care destinatarul refuză primirea actelor sau nu locuiește la adresa indicată de reclamant,autoritatea judiciară română va proceda con-form normelor relevante din dreptul comun. Citarea prin publicitate se face cu cel puțin 40 de zile înaintea termenului de judecată;în cazuri urgente,acest termen poate fi redus la 20 de zile.
B) Comunicarea de acte din străinătate
Ministerul Justiției este autoritatea centrală desemnată să primească cererile pentru comunicări de acte judiciare sau extrajudiciare formulate de autorități competente și destinate unor persoane fizice sau juridice române.
Ministerul Justiției va trimite cererea și documentele anexă jude-cătoriei în a cărei rază teritorială locuiește sau își are sediul destinatarul.
În funcție de calea pe care au fost primite cererile direct de la autorități judiciare străine ori prin intermediul misiunilor diplomatice sau consulare,actul probator al îndeplinirii comunicării va fi transmis de Ministerul Justiției pe aceeași cale.
Judecătoria română solicitată va efectua comunicarea actelor conform normelor de procedură din dreptul intern român,afară de cazul în care legea specială nu prevede altfel.
Dovada comunicării se va face prin completarea formularului trimis de autoritatea judiciară solicitată sau,în lipsa acestuia,prin completarea formularului prevăzut la art. 6 alin. 3 din lege.
Cererea de comunicare de acte poate fi refuzată de autoritățile judiciare române numai în cazul în care se apreciază că executarea acesteia ar aduce atingere suveranității sau siguranței naționale.
În caz de refuz,autoritatea judiciară solicitantă va fi informată fără întârziere,în scris,cu prezentarea motivelor refuzului.
Documentele ce se cer a fi comunicate unei persoane fizice sau juridice române sunt însoțite de o traducere în limba română. În cazul în care documentele nu sunt traduse,destinatarul poate refuza primirea acestora, cerând ca traducerea să fie efectuată pe cheltuiala autorității judiciare solicitante.
Îndeplinirea procedurii de comunicare de acte din străinătate nu va da loc la rambursarea cheltuielilor efectuate în acest scop,în condiții de reciprocitate.
În cazul în care autoritățile judiciare străine au cerut comunicarea într-o formă specială,care nu contravine legislației române,se va putea cere rambursarea cheltuielilor ocazionate de procedura respectivă.
CAPITOLUL IV
Măsurile asiguratorii
I. Scopul și persoanele care apelează la măsurile asiguratorii
Codul de procedură civilă reglementează în Cartea a VI a rezervată procedurilor speciale,trei categorii de măsuri asiguratorii:sechestrul asigura-tor(art. 591 – 596),poprirea asiguratorie(art. 597) și sechestrul judiciar(art. 598 – 601).
Măsurile asiguratorii sunt mijloace procesuale urmăribile care au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a bunurilor care formează obiectul procesului,pentru a se evita dispariția sau degradarea lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului,care astfel nu mai poate dispune de aceste bunuri.
Apelează la măsurile asiguratorii creditorul care nu are încă un titlu executoriu pe care să îl pună în executare silită. În momentul în care obține titlul executoriu,creditorul poate să treacă la valorificarea bunurilor indispo-nibilizate sau poate să intre în posesia lor. În esență,se poate spune că măsurile asigurătorii constituie o măsură de prevedere.
Cererea având ca obiect aplicarea unei măsuri asigurătorii poate fi formulată atât pe cale principală cât și pe cale incidentală sau accesorie. Întrucât în practică cel mai adesea cererea este făcută pe cale incidentală, măsurile asigurătorii sunt tratate în acest capitol.
II. Sechestrul asigurător
II.1 Noțiune și condiții de înființare
Sechestrul asigurator este măsura asiguratorie care se aplică în cazul în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani și constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului pârât.
Condiții de înființare:
În legătură cu condițiile de înființare a sechestrului asigurator,art. 591 cod procedură civilă prevede mai multe situații:
a) creanța creditorului este exigibilă și este constatată prin înscris care nu constituie potrivit legii titlu executoriu;
Potrivit art. 591 alin. 1 cod procedură civilă creditorul care nu are titlu executoriu,dar a cărui creanță este constatată prin act scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului,dacă dovedește că a intentat acțiune. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.
Prin urmare,pentru a se putea înființa sechestrul asigurător,creditorul trebuie să facă dovada că a declanșat procesul prin care tinde la realizarea creanței sale. Se face această dovadă prin depunerea copiei de pe cererea de chemare în judecată. Mai mult,această condiție este îndeplinită dacă cererea este legal timbrată și i s-a fixat termen de judecată,nu și atunci când,în condițiile art. 114 cod procedură civilă s-a acordat reclamantului un termen scurt pentru completarea sau modificarea cererii sale. În fine,pentru a se considera îndeplinită această condiție,reclamantul trebuie să stăruie în judecată,pentru că dacă pricina este lăsată în nelucrare,cerința textului nu este realizată.
La aprecierea judecătorilor,reclamantul poate fi obligat și la plata unei cauțiuni,al cărei cuantum este lăsat la latitudinea instanței și care va fi stabilit în condițiile art. 723 alin. 2 cod procedură civilă.
b) creanța creditorului este exigibilă dar nu este constatată prin act scris;
Potrivit art. 591 alin. 2 cod procedură civilă,același drept de a cere aplicarea sechestrului asigurator îl are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris,dacă dovedește că a intentat acțiune și depune,odată cu cererea de sechestru,o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
Creditorul a cărui creanță,ajunsă la scadență,nu este constatată prin act scris,trebuie să dovedească,pe lângă intentarea acțiunii,și faptul că a consemnat cu titlul de cauțiune jumătate din valoarea reclamată.
Cuantumul cauțiunii se determină în funcție de valoarea creanței pretinse prin acțiunea principală,iar nu în funcție de valoarea bunurilor a căror sechestrare se urmărește,acesta fiind sensul expresiei „valoarea reclamată”. Pentru a constata îndeplinirea acestei condiții,judecătorul va analiza cererea de chemare în judecată depusă în copie.
Dovada achitării cauțiunii în cuantumul menționat,împreună cu dovada intentării acțiunii trebuie alăturate cererii de sechestru asigurător, dovada plății cauțiunii nu poate fi făcută ulterior,pe parcursul procesului, ceea ce înseamnă că instanța nu va putea acorda un termen pentru depunerea sau completarea acțiunii. Constatând neîndeplinirea acestei obligații,instanța va respinge cererea de sechestru asigurător ca inadmisibilă.
c) creanța nu este exigibilă;
Potrivit art. 591 alin. 3 cod procedură civilă,instanța poate încuviința sechestrul asigurător chiar dacă creanța nu este exigibilă,în cazurile în care debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească averea sa. În aceste cazuri,creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de alin. 1,și să depună o cauțiune al cărei cuantum va fi fixat de instanță,conform art. 723 alin. 2 cod procedură civilă.
Prin urmare,atunci când creanța creditorului nu este scadentă,se poate cere înființarea sechestrului asigurător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– creanța este constatată prin act scris;
– creditorul face dovada intentării acțiunii având ca obiect valorifica-rea creanței;
– debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise,ori există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească averea;
– creditorul depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță.
Dacă atât prin alin. 1 cât și prin alin. 3 al art. 591 cod procedură civilă cuantumul cauțiunii este lăsat la aprecierea instanței,numai în condițiile alin. 1 instanța are posibilitatea să decidă dacă îl obligă sau nu pe creditor la cauțiune. Atunci când creanța nu este scadentă,depunerea unei cauțiuni este obligatorie. În acest caz însă,cauțiunea nu se mai depune o dată cu introdu-cerea cererii ci în termenul fixat de instanță potrivit art. 592 alin. 2 cod procedură civilă.
II.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurător
II.2.1. Instanța competentă
Potrivit art. 592 alin. 1 cod procedură civilă,cererea de sechestru asigurător se adresează instanței care judecă procesul.
Textul trebuie înțeles în sensul că se referă la instanța care judecă în primă instanță acțiunea supra fondului,indiferent dacă la data formulării cererii de sechestru asigurator judecarea acțiunii mai era sau nu pe rolul acestei instanțe.
Prin urmare,cererea de sechestru asigurător poate fi formulată pe cale principală,atunci când acțiunea supra fondului nu mai este pe rolul instanței competente să o judece în primă instanță;poate fi formulată ca o cerere accesorie,dacă este intentată odată cu acțiunea asupra fondului.
În cazul în care cererea de sechestru se depune odată cu cererea de chemare în judecată asupra fondului,ea poate fi soluționată și de președintele instanței,prin încheiere executorie(art. 114 alin. final cod procedură civilă) la primirea cererii de chemare în judecată.
II.2.2. Reguli privind judecata
În condițiile art. 592 alin. 2 cod procedură civilă instanța va decide de urgență în camera de consiliu,fără citarea părților,prin încheiere executorie
, fixând totodată,dacă este cazul,cuantumul cauțiunii și termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă acesta. Nedepunerea cauțiunii în termenul fixat de instanță atrage desființarea de drept a sechestrului printr-o încheiere irevocabilă,dată fără citarea părților(art. 592 alin final cod procedură civilă).
Pronunțarea asupra cererii de sechestru poate fi amânată cel mult 24 de ore,iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunțare,art. 592 alin. 3 cod procedură civilă făcând trimitere de dispozi-țiile art. 581 alin. 3 privitoare la pronunțarea și redactarea ordonanței preșe-dințiale.
II.2.3. Calea de atac
Încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru asigurător poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la data comunicării. Recursul se judecă de urgență și cu precădere,cu citarea în termen scurt a părților. Și instanța de recurs poate amâna pronunțarea cu cel mult 24 de ore și trebuie să redacteze hotărârea în cel mult 48 de ore de la pronunțare(art. 592 alin. 3 cod procedură civilă).
Întrucât textul nu face distincție,înseamnă că încheierea poate fi atacată în aceste condiții indiferent dacă cererea este formulată pe cale principală,incidentală sau accesorie.
II.2.4. Cauțiunea
În cazul în care cuantumul cauțiunii este fixa de instanță(potrivit alin. 1 și 3 al art. 591 cod procedură civilă) prin încheierea prin care s-a admis cererea de înființare a sechestrului asigurător instanța va stabili și cuantumul cauțiunii precum și termenul în care trebuie depusă cauțiunea. Prin urmare, nu se stabilește mai întâi cauțiunea și apoi se acordă termen pentru ca instanța să se pronunțe asupra cererii de sechestru,ci prin încheierea prin care se admite aplicarea măsurii asiguratorii se stabilește și cauțiunea. Soluția se impune și față de prevederile art. 592 alin. final teza I cod procedură civilă.
II.3. Desființarea sechestrului asigurător
În condițiile art. 592 alin. final cod procedură civilă,nedepunerea cauțiunii în termenul fixat de instanță atrage desființarea de drept a sechestrului. Aceasta se constată prin încheiere irevocabilă,dată fără citarea părților.
II.4. Executarea sechestrului asigurător
Modul de executare a sechestrului asigurător este reglementat de art. 593 cod procedură civilă.
Astfel,măsura sechestrului asigurător se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc,potrivit regulilor privitoare la executarea silită,care se aplică în mod corespunzător.
În cazul bunurilor mobile,executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanței.
Sechestrul asigurator pus asupra unui imobil se va înscrie de îndată în cartea funciară. Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care,după înscriere,vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.
Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului,cel interesat va putea face contestație,în condițiile art. 399 și urm. cod procedură Civilă.
II.5. Ridicarea sechestrului asigurător
Ridicarea sechestrului asigurator poate fi dispusă și înainte de respin-gerea cererii asupra fondului,conform art. 594 cod procedură civilă.
Astfel,dacă debitorul a dat o garanție îndestulătoare,la cererea acestuia instanța va ridica sechestrul asigurator. Cererea se soluționează în camera de consiliu,de urgență și cu citarea în termen a părților,printr-o încheiere supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare. Recursul se judecă de urgență și cu precădere. Dispozițiile art. 592 alin. 3 cod procedură civilă privitoare la amânarea pronunțării și redactarea hotărârii se aplică în mod corespunzător,atât la judecarea cererii de ridicare a sechestrului cât și la soluționarea recursului(art. 594 cod procedură civilă).
De asemenea,debitorul poate să ceară ridicarea măsurii de către instanța care a încuviințat-o și în cazul în care cererea principală,în temeiul căreia a fost încuviințată măsura asiguratorie,a fost anulată,respinsă sau perimată printr-o hotărâre irevocabilă,ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecarea acesteia. Asupra cererii instanța se pronunță prin încheiere irevo-cabilă,dată fără citarea părților. Dispozițiile art. 593 se aplică în mod corespunzător(art. 595 cod procedură civilă).
II.6. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurator
De vreme ce sechestrul asigurator este o măsură de conservare,de asigurare,și nu de executare,art. 596 cod procedură civilă stabilește regula că valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obținut titlul executoriu.
Titlul executoriu în acest caz este hotărârea definitivă sau irevocabilă prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani.
III. Poprirea asiguratorie
Potrivit art. 597 cod procedură civilă,poprirea asiguratorie se poate înființa asupra sumelor de bani,titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente,în condițiile stabilite de art. 591. Dispozițiile art. 592 – 595 se aplică în mod corespunzător.
În procedura popririi,indiferent că este asiguratorie sau executorie, părțile se numesc:creditor popritor,debitor poprit și terț poprit.
1. Creditorul popritor
Creditorul popritor poate fi orice persoană care are o creanță ce rezultă dintr-un titlu executoriu,acestuia revenindu-i sarcina de a justifica atât calitatea procesuală activă,cât și pe cea pasivă,sub sancțiunea respingerii cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă sau formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Legitimarea procesuală activă poate fi dobândită și de succesorii creditorului ,însă,numai în măsura cotei ce revine fiecăruia,transmisiunea calității proce-suale putând să intervină și pe cale convențională.
Față de dispozițiile art. 453 alin. 1 cod procedură civilă,rezultă că nu prezintă importanță dacă creditorul este un creditor privilegiat sau un simplu creditor chirografar .
Poprirea poate fi solicitată și pe calea acțiunii oblice,în condițiile art. 974 cod civil,potrivit cu care creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor,afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.
Mai trebuie menționat că legitimare procesuală activă are și procurorul,în temeiul art. 45 cod procedură civilă.
În cazul unei pluralități de creditori urmăritori,distribuirea sumelor se va face potrivit ordinii de preferință instituită de art. 563 cod procedură civilă.
2. Debitorul poprit
Debitorul poprit trebuie să întrunească în persoana sa atât calitatea de debitor al creditorului urmăritor,cât și pe cea de creditor al terțului poprit. În ipoteza debitorilor obligați în mod solidar,creditorul poate urmări pe oricare din aceștia,fără a exista riscul de a i se opune beneficiul de discuțiune.
3. Terțul poprit
Terțul poprit este debitor al debitorului urmărit,netrebuind să îndepli-nească nici o lată condiție particulară. Dacă terțul plătește și poprirea se definitivează,el se liberează în mod valabil față de creditor în limita sumei plătite. Terțul poprit poate fi însă și un debitor eventual al datornicului supus executării silite. În plus menționăm că față de dispozițiile art. 454 alin. 2 cod procedură civilă terțul poprit poate fi și o unitate operațională a unei bănci, așadar,o sucursală sau o reprezentanță lipsită de personalitate juridică.
Pentru înființarea acestei măsuri asiguratorii,pe lângă condițiile prevăzute de art. 591 cod procedură civilă,instanța trebuie să constate existența a două raporturi juridice:unul între creditorul popritor și debitor iar altul între debitor și un terț,report în care terțul este debitor al celui urmărit de creditorul popritor.
Scopul popririi asiguratorii este de a indisponibiliza sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale datorate debitorului poprit de terțul poprit sau pe care acesta i le va datora în viitor,în temeiul unor raporturi juridice existente.
În momentul în care creditorul popritor obține titlul executoriu împotriva debitorului poprit,poprirea asiguratorie se transformă în poprire executorie,astfel încât devin incidente dispozițiile art. 454 și urm. cod procedură Civilă. Din acest moment se naște un al treilea raport juridic,între creditorul popritor și terțul poprit,creditorul putând să-i pretindă terțului să-i plătească lui ceea ce îi datora debitorului,desigur,în limita creanței pe care creditorul popritor o are față de debitorul poprit. În egală măsură,terțul poprit nu va plăti creditorului popritor mai mult decât datora debitorului poprit.
IV. Sechestrul judiciar
IV.1. Noțiune și condiții de înființare
Sechestrul judiciar este măsura asiguratorie ce se aplică în cazul bunurilor ce formează obiectul procesului și care constă în încredințarea,de către instanță,a pazei și administrării acestor bunuri unei anumite persoane, până când procesul va fi finalizat printr-o hotărâre executorie.
Din dispozițiile art. 598 – 599 cod procedură civilă se desprind următoarele condiții necesare pentru înființarea sechestrului judiciar:
a) să existe un proces asupra proprietății sau a altui drept real principal,asupra posesiei unui bun mobil sau imobil,ori asupra folosinței sau administrării unui bun proprietate comună;
Dacă litigiul are un alt obiect nu va putea fi aplicat sechestrul judiciar.
Prin excepție,sechestrul judiciar poate fi încuviințat chiar fără să existe un proces:
1. asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberațiunea sa;
2. asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că vi fi sustras,distrus ori alterat de posesorul său actual;
3. asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanția creditorului,când acesta învederează insolvabilitatea debitorului său sau când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări;
b) măsura să fie necesară pentru conservarea dreptului(art. 598 cod procedură civilă) sau pentru liberarea debitorului(art. 599 pct. 1 cod procedură civilă),sau creditorul să învedereze insolvabilitatea debitorului ori că are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi,se va sustrage de la urmărire sau va deteriora bunul(art. 599 pct. 3 cod procedură civilă).
Simplul fapt că există un proces având obiectul prevăzut în art. 598 cod procedură civilă nu este suficient pentru a se aplica măsura sechestrului judiciar,ci trebuie să dovedească faptul că măsura este necesară pentru conservarea dreptului.
IV.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator
IV.2.1. Instanța competentă
Competența soluționării cererii de înființare a sechestrului judiciar poate să aparțină fie instanței învestită cu judecarea acțiunii principale, conform art. 598 cod procedură civilă,fie instanței în circumscripția căreia se află bunul ce urmează a fi pus sub sechestru,conform art. 599 alin. 2 cod procedură civilă.
În acest ultim caz,nu se poate solicita printr-o cerere adresată unei singure instanțe,aplicate sechestrului asupra unor bunuri care se află în circumscripția mai multor instanțe,competența teritorială instituită de textul menționat fiind exclusivă.
IV.2.2. Reguli privind judecata
Procedura de aplicare a acestei măsuri asiguratorii este reglementată în art. 600 – 601 cod procedură civilă.
Astfel,cererea se judecă de urgență,cu citarea părților(art. 600 alin. 1 teza I cod procedură civilă). Textul nu arată dacă se constituie sau nu un dosar distinct de cel care privește fondul. Atunci când cerere este formulată pe cale principală va fi înregistrată separat. Apreciez că și atunci când este formulată ca o cerere accesorie sau incidentală este de preferat să fie constituit dosar separat,pentru a nu se îngreuna judecarea fondului. Faptul însă că cererea de sechestru este judecată,cu procedura prevăzută la art. 600 cod procedură civilă,în cadrul dosarului format pentru cererea principală,nu este de natură să afecteze validitatea măsurii luate.
Având în vedere că cererea se judecă de urgență,sechestrul judiciar ar putea fi dispus pe cale de ordonanță președințială? Răspunsul trebuie să fie negativ,în considerarea următoarelor argumente:legiuitorul a instituit o procedură specială în materia sechestrului;această procedură este ea însăși urgentă;măsura sechestrului judiciar este ea însăși vremelnică;art. 601 cod procedură civilă oferă în cazuri urgente,o altă soluție decât ordonanța,anume numirea unui administrator provizoriu.
IV.2.3. Calea de atac
Asupra cererii instanța se pronunță printr-o încheiere care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.
Atât la soluționarea în primă instanță a cererii cât și la judecarea recursului,pronunțarea poate fi amânată cel mult 24 de ore,iar încheierea trebuie redactată în cel mult 48 de ore de la pronunțare.
IV.2.4. Numirea administratorului sechestru
În cazuri urgente,președintele instanței va putea numi,prin încheiere irevocabilă dată fără citarea părților,un administrator provizoriu până la soluționarea cererii de sechestru judiciar(art. 601 cod procedură civilă). Textul este de strictă interpretare,astfel încât numai președintele instanței poate numi un administrator provizoriu,nu și judecătorul care îl înlocuiește.
Totuși,apreciez că la instanțele unde sunt numiți vicepreședinți atunci când îl înlocuiesc pe președinte aceștia ar putea numi un administrator provizoriu,pentru că în lipsa președintelui,vicepreședintele îi îndeplinește atribuțiile. Urgența,care se apreciază în concret,trebuie să privească imposi-bilitatea conservării ulterioare a dreptului respectiv prin aplicarea sechestru-lui judiciar potrivit procedurii prevăzute de art. 600 cod procedură civilă.
IV.2.5. Cauțiunea și înscrierea în cartea funciară
În caz de admitere a cererii,instanța îl va putea obliga pe reclamant la darea unei cauțiuni(art. 600 alin. 1 teza a II a cod procedură civilă),în condițiile art. 723 alin. 2 cod procedură civilă. Ca atare,necesitatea depunerii unei cauțiuni ca și cuantumul acesteia,este lăsată la aprecierea instanței. Dacă instanța obligă la plata cauțiunii va fixa și termenul în care trebuie depusă. Deși textul nu prevede,apreciez că nerespectarea acestei obligații trebuie sancționată în sensul art. 592 alin. final cod procedură civilă,cu desființarea de drept a sechestrului printr-o încheiere irevocabilă,dată fără citarea părților.
Dacă sechestrul este aplicat asupra unui imobil,măsura asiguratorie va fi înscrisă în cartea funciară sau,pentru imobilele neînscrise în cartea funciară,în vechile documente de publicitate imobiliară.
IV.2.6. Autoritatea de lucru judecat
În situația în care cererea de sechestru judiciar este respinsă,încheierea nu are autoritate de lucru judecat,astfel încât dacă se invocă o situație diferită ,ar putea fi introdusă o nouă cerere.
IV.3. Administratorul sechestru
Administratorul sechestru este persoana căreia îi este încredințată paza bunului sechestrat și care poate să fie:
– persoana desemnată de părți de comun acord;
– în caz de neînțelegere între părți,persoana desemnată de instanță,care poate fi chiar deținătorul bunului. Persoana desemnată de instanță nu trebuie să fie interesată în cauză.
În caz de admitere a cererii de sechestru judiciar,instanța este obligată să desemneze administratorul sechestru,acesta nefiind doar o facultate,lăsată la aprecierea sa.
Predarea bunului către administratorul sechestru o face executorul judecătoresc care se va deplasa la locul situării bunului și-l va da în primire acestuia,pe bază de proces verbal. Un exemplar al procesului verbal va fi înaintat și instanței care a încuviințat măsura(art. 600 alin. 2 cod procedură civilă).
Administratorul sechestru poate să facă toate actele de conservare și administrare a bunului,va încasa orice venituri și sume datorate și va putea plăti datorii cu caracter curent,precum și cele constatate prin titlu executoriu.
De asemenea,el va putea sta în judecată în numele părților litigante cu privire la bunul pus sub sechestru,dar numai cu autorizarea prealabilă a instanței care l-a numit.
Dacă administrator sechestru a fost numită o altă persoană decât deținătorul,instanța va fixa,pentru activitatea depusă,o sumă drept remunera-re,stabilind,totodată,și modalitățile de plată.
IV.4. Încetarea sechestrului judiciar
Codul nu prevede când încetează sechestrul judiciar.
Ținând seamă de scopul pentru care este instituit,în legătură cu încetarea sechestrului judiciar pot fi reținute următoarele:
– la rămânerea irevocabilă a hotărârii asupra fondului,administratorul sechestru va preda bunul,împreună cu fructele acestuia și veniturile încasate,părții căreia i-a fost atribuit prin hotărâre;
Dacă administratorul sechestru a fost parte în proces și a obținut câștig de cauză,va păstra el bunul și fructele încasate precum și veniturile acestuia;
– măsura poate să înceteze și înainte de soluționarea procesului asupra fondului,prin demisia sau înlocuirea administratorului sechestru. Cererea de înlocuire se rezolvă după regulile aplicabile la instituirea sechestrului.
În doctrină s-a arătat că sechestrul judiciar nu ar putea înceta la cererea pârâtului,care ar oferi în acest scop o cauțiune pentru că:
a) art. 600 alin. 1 cod procedură civilă se referă numai la posibilitatea obligării de către instanță a reclamantului la darea unei cauțiuni;
b) numai în cazul sechestrului asigurător art. 594 cod procedură civilă prevede posibilitatea ridicării acestuia,la cererea debitorului,dacă va da garanție îndestulătoare.
CAPITOLUL V
Excepțiile procesuale
I. Noțiune și natură juridică
Printre formele concrete ce alcătuiesc acțiunea civilă și excepțiile pro-cesuale(termenul de excepție,care în limbajul comun desemnează situația de abatere de la regulă,provine de la verbul latin excipiore,care înseamnă a lua din,a împuțina,a anihila).
Excepțiile procesuale nu trebuie confundate cu apărările de fond.
Noțiunea de apărare are mai multe înțelesuri. În sens larg,apărarea desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obține respingerea preten-ției supusă judecății sau întârzierea soluționării acesteia. În sens restrâns apărarea vizează numai acele mijloace prin care se invocă obiecțiuni împotriva fondului pretenției dedusă judecății,tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată. Deci,în înțeles restrâns,noțiunea de apărare cuprinde numai apărările de fond,nu însă și apărările procesuale(adică apărările ce privesc încălcarea unor norme de organizare judecătorească,de competență sau de procedură).
Apărările de fond numite și apărări propriu zise,pot fi definite ca fiind mijloacele prin care pârâtul invocă obiecțiuni împotriva pretenției reclaman-tului,urmărind respingerea cererii ca neîntemeiată(ca nefondată),dup exami-narea fondului pretenției respective.
De exemplu,pârâtul chemat în judecată pentru a fi obligat să restituie reclamantului o sumă de bani,cu privire la care reclamantul pretinde că i-a împrumutat-o,se poate apăra invocând faptul că nu a împrumutat nimic de la reclamant,că și-a plătit datoria,că a operat compensația legală etc.
Apărările de fond pot fi apărări în fapt,dacă sunt invocate împrejurări de fapt în legătură cu speța respectivă și apărări în drept,atunci când se invocă anumite dispoziții legale despre care se afirmă că sunt aplicabile în speță. Astfel,în cazul introducerii unei cereri prin care,ulterior declarării nulității unei convenții de înstrăinare a unui imobil,s-ar pretinde daune egale cu echivalentul lipsei de folosință a terenului,pârâtul poate formula o apărare de fond în fapt,în sensul că vânzătorul i-a predat folosința bunului în vederea culegerii fructelor,așa încât,deși convenția privitoare la transmiterea proprie-tății imobilului este nulă,aceasta nu are nici o influență asupra fructelor pe care le-a cules,iar această apărare de fond poate fi întemeiată în drept pe prevederile art. 484 cod civil,ori pe principiul conversiunii artelor juridice.
Uneori,pentru unele apărări de fond se folosește,relativ impropriu ,denumirea de excepție,de exemplu,când se vorbește de regula „judecătorul acțiunii este judecătorul excepțiunii”,ori în dreptul civil,când se vorbește de excepție de neexecutare a contractului sau de alte mijloace de apărare ale debitorului.
În definirea excepțiilor procesuale trebuie să se pornească de la anu-mite elemente constant recunoscute în literatura de specialitate și în practica judiciară.
Astfel:
– excepțiile constituie mijloace de apărare,dar nu se confundă cu apărările de fond,nici chiar atunci când tind la respingerea sau anularea cererii;
– excepția procesuală presupune existența unui proces civil în curs;;
– prin intermediul excepțiilor procesuale,partea interesată,procurorul sau instanța din oficiu invocă,în condițiile legii,anumite neregularități proce-durale(privind competența,compunerea și constituirea instanței,actele de procedură,procedura de judecată),ori lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune(privind condițiile de exercițiu ale acestuia sau chiar inexistența unor componente ale dreptului la acțiune);
– excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul pretenției formulate;
– admiterea excepției duce la întârzierea judecății(amânarea cauzei ,refacerea unor acte de procedură,declinarea competenței,trimiterea dosaru-lui la instanța mai întâi învestită etc.) sau la împiedicarea judecății fondului (anularea cererii,stingerea procesului,respingerea cererii ca prematură, prescrisă,inadmisibilă etc.,nu însă ca nefondată);rezultă că admiterea unei excepții procesuale nu afectează,în principiu dreptului reclamantului și că hotărârea pronunțată în urma admiterii unei excepții procesuale nu are putere de lucru judecat în ceea ce privește fondul pretenției.
Excepțiile procesuale ar putea fi definite ca fiind acele mijloace prin care,în cadrul procesului civil,partea interesată,procurorul sau instanța din oficiu invocă,în condițiile prescrise de lege și fără a pune în discuție fondul pretenției deduse judecății,neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune,urmărind întârzierea sau împiedicarea judecății în fond.
II. Clasificarea excepțiilor procesuale
II.1. Excepții de procedură și excepții de fond
După obiectul lor,excepțiile procesuale se clasifică în excepții de procedură și excepții de fond.
În literatura de specialitate se mai întâlnește clasificarea,după acest criteriu,în excepții de procedură propriu-zise și excepții de fond,ambele alcătuind categoria excepțiilor de procedură. Acest procedeu a fost în mod justificat criticat,întrucât poate duce la unele confuzii. Față de împrejurarea că toate excepțiile au ca trăsătură comună faptul că se invocă în cadrul procesului,este preferabil să se folosească de „excepție procesuală” pentru a se determina noțiunea cu sferă mai largă,iar apoi să se vorbească excepțiile de procedură,ca o subdiviziune a excepțiilor procesuale,alături de cealaltă subdiviziune,anume excepțiile de fond.
Prin intermediul excepțiilor de procedură se invocă anumite neregula-rități procedurale. Fac parte din această categorie acele excepții care au ca obiect invocarea încălcării unor norme de competență(excepția de necompe-tență),de compunere sau constituire a instanței(excepția de incompatibilitate, excepția de recuzare etc.),a unor norme juridice privind condițiile de îndeplinire a actelor de procedură,inclusiv termenele în care trebuie judecate (excepția lipsei de citare sau a citării nelegale,excepția nulității cererii de chemare în judecată,excepția de tardivitate etc),procedura de judecată (excepțiile privitoare la taxele judiciare de timbru,excepția de perimare etc.),ori prin care se solicită luarea anumitor măsuri pentru buna desfășurare a judecății și preîntâmpinarea unor soluții contradictorii (conexitatea, litispendența).
Art. 137 cod procedură civilă distinge între excepțiile de procedură și excepțiile de fond,însă nu există nici o dispoziție legală care să ofere un criteriu de delimitare a acestora. Unii autori au considerat excepțiile de fond ca apărări propriu zise,pornind de la asemănarea acestora în privința efectelor care tind(admiterea excepției de fond duce la anularea sau respingerea cererii). Însă excepțiile de fond nu pun în discuție fondul pretenției supusă judecății. Mai mult,din chiar redactarea art. 137 alin. 1 cod procedură civilă rezultă că excepțiile de fond sunt diferite de apărările de fond.
În doctrină s-a încercat să se precizeze împrejurările care,distincte de excepțiile de procedură,nu sunt apărări de fond,ci tot excepții. Din această perspectivă,există două tendințe:pe de o parte,de a reduce numărul excepții-lor de fond la excepția lipsei de calitate,prescripție și puterea de lucru jude-cat,iar,pe de altă parte, de a lărgi sfera acestora,incluzându-se și unele mij-loace care sunt totuși apărări de fond(plata,novația,compensația legală, tranzacția etc.).
Considerăm că trăsătura comună a excepțiilor de fond de desprinde din însăși noțiunea acestora,anume că sunt în strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății,mai exact,cu exercițiul dreptului la acțiune.
Rezultă că în categoria excepțiilor de fond ar trebui incluse acele excepții care au ca obiect invocarea unor lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune,precum și acele excepții care sunt strâns legate de dreptul la acțiune(de componentele acestuia). Prin urmare,excepția de prematuritate a cererii,excepția lipsei de interes,excepția lipsei de calitate procesuală și excepția lipsei capacității procesuale sunt excepții de fond. Tot excepții de fond sunt și prescripția și puterea de lucru judecat,deoarece acestea afectează exercițiul dreptului la acțiune(acea componentă a acestuia ce constă în posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului).
De asemenea,prin unele dispoziții legale,dreptul la acțiune este îngră-dit în ceea ce privește exercitarea unor componente ale sale,astfel încât excepțiile care au ca obiect invocarea acestor dispoziții legale sunt excepții de fond(de exemplu,excepția privind caracterul subsidiar al cererii în consta-tare față de cererea în realizare,excepția fiind lipsa procedurii prealabile a reclamației administrative în cazurile în care legea prevede obligativitatea acesteia,excepția de inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor irevocabile,excepția de inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor irevocabile,excepția de inadmisibilitate e exercitării apelului împotriva hotărârilor definitive).
Se impun unele precizări în ceea ce privește excepția lipsei capacității de exercițiu,care,de regulă,este tratată ca o excepție de procedură,deoarece este reglementată în art. 161 cod procedură civilă,sub titlul „Excepțiile de procedură și excepția puterii de lucru judecat”. Însă,fiind vorba de una din condițiile de exercițiu ale dreptului la acțiune,lipsa capacității procesuale,fie de folosință,fie de exercițiu,este o excepție de fond. În orice caz,față de calificarea expresă pe care legiuitorul o dă numai excepției lipsei capacității de exercițiu,excepția lipsei capacității de folosință este o excepție de fond. De lege ferenda,s-ar impune reglementarea excepției lipsei capacității de folosință,anume ca excepții de fond.
II.2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii
După efectul pe care tind să îl realizeze,excepțiile procesuale se cla-sifică în excepții dilatorii și excepții peremptorii(dirimante).
Excepțiile dilatorii tind la întârzierea judecății pe fond(amânarea judecății,refacerea unor acte de procedură,declinarea competenței,trimiterea dosarului la o altă instanță,transferul dosarului de la un complet de judecată la altul,judecarea separată de cererea principală a cererii reconvenționale formulate peste termenul prevăzut de lege etc.).
Excepțiile peremptorii tind la împiedicarea judecății pe fond(anularea cererii,respingerea cererii ca inadmisibilă,stingerea procesului,respingerea cererii ca prematură,ca lipsită de interes,ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate etc.).
Se observă că,în privința efectelor pe care le produc în cazul în care sunt admise,excepțiile de fond au un caracter mai omogen decât excepțiile de procedură.
Astfel,admiterea excepțiilor de fond duce,de regulă,la anularea sau respingerea cererii ca prematură,lipsită de interes,inadmisibilă tec,ceea ce înseamnă că în principiu,aceste excepții sunt peremptorii.
Totuși,excepția lipsei capacității de exercițiu poate avea un efect dilatoriu(amânarea judecății),dacă în termenul acordat de instanță lipsa se acoperă. Dacă însa lipsa nu se împlinește,instanța va anula cererea,ceea ce înseamnă că suntem în prezența unei excepții care tinde spre un efect peremptoriu,dar începe cu un efect dilatoriu.
Sunt și alte exemple de excepții peremptorii care încep prin a avea un efect dilatoriu,anume:excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția de netimbrare sau de insuficientă timbrare,excepția lipsei semnă-turii dacă partea nu este prezentă la termenul când se invocă această excepție
Excepțiile de procedură tind fie spre întârzierea judecății,fie spre împiedicare acesteia,uneori chiar aceeași excepție fiind dilatorie sau,după caz,peremptorie(de exemplu,excepția de necompetența unei instanțe judecă-torești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională,dar și la respingerea cererii ca inadmisibilă,când cererea este de competența unui organ organ fără activitate jurisdicțională,ori la respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române).
Menționăm că s-a susținut și punctul de vedere potrivit căruia,în funcție de efectul spre care tind,excepțiile pot fi împărtășite în dilatorii ,peremptorii și declinatorii,aceste din urmă fiind acelea a căror admitere are drept rezultat trimiterea pricinii spre judecare,unei alte instanțe. S-ar încadra în această categorie excepția de necompetență,excepția de litispendență și excepția de conexitate.
Se observă însă că așa-numitele excepții declinatorii tind la întârzierea judecății cu privire la fondul pretenției,deci ele urmează a fi incluse în categoria excepțiilor dilatorii. În plus,excepția de conexitate și excepția de litispendență nu presupun cu necesitate,ca pricinile să se afle înaintea unor instanțe diferite,așa încât este posibil să nu aibă loc o trimitere a dosarului de la o instanță la alta,ci doar de la un complet de judecată la un alt complet de judecată al aceleiași instanțe,iar,în ceea ce privește excepția de necompetență am arătat că aceasta poate avea uneori și un efect peremptoriu.
II.3. Excepții absolute și excepții relative
În raport de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate, excepțiile procesuale se clasifică în excepții absolute și excepții relative.
Excepțiile absolute privesc încălcarea unor norme cu caracter imperativ. Au acest caracter excepția nemotivării sau motivării tardive a recursului,excepția exercitării tardive a căii de atac,excepția incompatibilită-ții etc.
Aceste excepții pot fi invocate de oricare dintre părți,de procuror de instanță din oficiu în orice moment al procesului,chiar direct în căile de atac. Totuși,trebuie să se țină cont și de dispozițiile art. 162 cod procedură civilă conform cărora excepțiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului. Întrucât art. 305 cod procedură civilă îngăduie ca în etapa recursului să se administreze numai proba cu înscrisuri,a face o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, înseamnă a administra în etapa recursului alte probe decât înscrisuri.
Pe de altă parte,dacă excepția care este invocată în etapa recursului privește hotărârea atacată,aspectul la care se referă trebuie să se încadreze într-unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 cod procedură civilă,pentru că altfel instanța nu are cum să admită recursul,cu consecința casării sau modificării hotărârii,ca efect al admiterii excepției.
Excepțiile relative pot fi invocate atunci când au fost încălcate norme dispozitive. Fac parte din această categorie excepția de recuzare,excepția de necompetență teritorială relativă,excepția nelegalei citări.
Excepțiile relative pot fi invocate numai de partea ocrotită prin norma încălcată și numai la prima zi de înfățișare ce a urmat săvârșirii neregularită-ții procedurale,înainte de a se pune concluzii.
III. Raportul dintre excepțiile procesuale și inadmisibilități
Într-un studiu relativ recent s-a încercat o fundamentare teoretică a inadmisibilităților,arătându-se că inadmisibilitățile ar constitui mijloace de apărare specifice,caracterizate prin trăsături ce le aproprie și,în același timp, le deosebesc atât de apărările de fond,cât și de excepțiile de procedură;prin intermediul lor,pârâtul,fără a contesta direct dreptul invocat de adversarul său,se opune acțiunii acestuia,declarând-o inacceptabilă,susținând că instanța nu poate examina cererea ce i s-a supus.
Trebuie precizat că nu rezultă cu claritate locul inadmisibilităților,in cadrul excepțiilor procesuale sau al apărărilor de fond,și nici ce anume înțeleg autorii respectivi prin „dreptul de a se adresa justiției” și „dreptul de a sesiza instanța” .
Încercarea de a consacra o instituție distinctă a inadmisibilităților este artificială,deoarece legislația și literatura juridică de la noi acoperă cu noțiunile deja existente toate situațiile. De altfel,din art. 137 alin. (1) cod procedură civilă rezultă o clasificare a excepțiilor procesuale în excepții de procedură și excepții de fond,iar nu în excepții de procedură și inadmisibili-tăți. Inadmisibilitățile sunt de fapt exemple de excepții procesuale,ce au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța,în cazul admiterii lor,anume de a respinge cererea ca inadmisibilă. Deci,noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția,ci efectul spre care tinde aceasta,o anumită modalitate de respingere a cererii. Se observă că respingerea cererii ca inadmisibilă este în legătură numai cu excepțiile peremptorii,însă nu toate excepțiile peremtorii duc la inadmisibilitate. De altfel,sunt și excepții peremptorii care a ca trăsătură comună o anumită modalitate de împiedicare a judecății pe fond. Spre exemplu,excepția lipsei dovezii calității de reprezentant,excepția lipsei capacității de exercițiu(în ambele cazuri,dacă în termenul acordat de instanță lipsurile nu se împlinesc),excepția referitoare la lipsa vreunuia din elementele cererii de chemare în judecată etc. tind spre anularea cererii.
Se poate spune că excepțiile peremptorii tind spre un efect general (împiedicarea judecății fondului),dar și spre un efect special(anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă etc.). Afirmația este valabilă și pentru excepțiile dilatorii,efectul general constând în întârzierea judecății fondului pretenției,iar cel special poate consta în acordarea unui termen,trimiterea dosarului la o altă instanță etc. Nu ar fi însă utilă o a patra clasificare a excepțiilor procesuale,în funcție de efectul special spre care tind,deoarece,pe de o parte,regimul procedural al unei excepții este bine determinat prin calificarea acesteia sub cele trei aspecte enunțate,iar,pe de altă parte,efectele speciale sunt foarte variate,în multe cazuri caracterizând doar o singură excepție.
De pildă,excepția de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva unei hotărâri irevocabile este de fapt o excepție de fond,pentru că privește exercițiul dreptului la acțiune. Dacă se admite această excepție de fond ,recursul va fi respins ca inadmisibil.
În condițiile art. 281 alin. 2 cod procedură civilă,încheierile premergă-toare – în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecății – pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. Dacă o încheiere premergătoare este atacată separat,apelul va fi respins ca inadmisibil,ca efect al admiterii unei excepții de fond.
Atunci când o cerere adresată instanței este în realitate de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională,cererea se va respinge ca inadmisibilă,în urma admiterii excepției de necompetență generală,deci a unei excepții de procedură.
IV. Procedura de soluționare e excepțiilor procesuale
IV.1. Condiții de invocare a excepțiilor procesuale
Participanții la judecata procesului civil îndreptățiți să invoce excepții procesuale,o pot face în condiții diferite,după cum acestea sunt absolute sau relative.
A) Instanța poate să invoce excepțiile absolute în orice stare a pricinii (art. 108 alin. 1 cod procedură civilă),având însă obligația de a pune în discuția părților excepția invocată,pentru a nu se încălca principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
În schimb,instanța nu poate să invoce din oficiu excepțiile relative dar,în exercițiul rolului activ(art. 129 alin. 3 cod procedură civilă),poate să atragă atenția părții care nu este reprezentată sau asistată de avocat ori de mandatarii prevăzuți la art. 68 alin. 5 cod procedură civilă,că este îndreptățită să invoce o excepție relativă. S-a spus că dacă instanța nu a procedat în acest mod iar partea nu a invocat excepția relativă,nu s-ar putea obține desființarea hotărârii pe motiv că s-ar fi încălcat principiul rolului activ al judecătorului;
B) Părțile inițiale
Pârâtul poate să invoce excepțiile pe care le are fată de cererea de chemare în judecată prin întâmpinare.
În situația în care întâmpinarea nu este obligatorie,ori dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat,la prima zi de înfățișare președintele completului îi va pune în vedere să arate excepțiile,despre care se va face vorbire în încheierea de ședință.
Dacă la prima zi de înfățișare,în condițiile art. 132 alin. 1 cod procedură civilă,reclamantul solicită acordarea unui termen pentru întregirea acțiunii,în termenul acordat de instanță pârâtul va putea depune întâmpinare prin care să arate excepțiile pe care le are la cererea modificată.
Pârâtul trebuie să invoce în aceste condiții,sub sancțiunea decăderii prevăzută de art. 108 alin. 2 cod procedură civilă,numai excepțiile relative, întrucât excepțiile de ordine publică pot fi invocate în orice stare a pricinii.
Reclamantul nu poate invoca excepția de necompetență teritorială relativă(art. 158 alin. final cod procedură civilă) și,față de regula potrivit căreia nimeni nu poate invoca neregularități pricinuite prin propriul său fapt, nici excepții relative la cererea de chemare în judecată.
În cazul în care pârâtul a formulat cerere reconvențională,reclamantul poate să invoce prin întâmpinare excepțiile pe care le are la această cerere. Desigur,excepțiile absolute pot fi invocate și după depunerea întâmpinării sau după expirarea termenului în care trebuia depusă întâmpinarea.
Excepțiile care au ca obiect neregularități procedurale săvârșite pe parcursul judecății pot fi invocate de partea interesată(deci atât de reclamant cât și de pârât) la prima zi de înfățișare ce a urmat săvârșirii neregularității și înainte de a se pune concluzii în fond(în cazul excepțiilor relative,potrivit art. 108 alin. 3 cod procedură civilă),sau în orice stare a pricinii,chiar direct în apel sau recurs(în cazul excepțiilor absolute,potrivit art. 108 alin. 1 și 136 cod procedură civilă);
C) Intervenienții
Întrucât intervenientul voluntar,principal sau accesoriu,devine parte în proces din momentul în care este încuviințată în principiu cererea sa,el nu va putea să invoce excepțiile relative privitoare la neregularități procedurale comise anterior admiterii în principiu a cererii de intervenție. Totuși,dacă intervenientul a devenit parte în proces până la prima zi de înfățișare,va putea să invoce și aceste excepții relative precum și,desigur,excepții absolute privitoare la neregularități comise pe tot parcursul judecății.
Dacă terțul a intervenit în proces după prima zi de înfățișare,el va putea invoca excepții absolute precum și excepții relative în legătură cu încălcări ale dispozițiilor procedurale săvârșite după acest moment.
Soluția este aceeași în privința celui chemat în judecată conform art. 57 cod procedură civilă și a celui arătat ca titular al dreptului potrivit art. 64 cod procedură civilă,pentru că aceștia dobândesc poziția procesuală de intervenient principal.
Se impune însă o precizare în legătură cu cel arătat ca titular al dreptului atunci când ia locul pârâtului(art. 66 alin. 1 cod procedură civilă): dacă cererea de intervenție este formulată după prima zi de înfățișare, apreciez că terțul nu va putea invoca excepțiile relative care au ca obiect încălcări procedurale comise anterior introducerii sale în proces pentru că, deși terțul ia locul pârâtului inițial cu acordul reclamantului,el nu va putea să săvârșească alte acte de procedură decât cele care-i sunt îngăduite și pârâtului.
La rândul său,chematul în garanție poate să invoce excepții relative în legătură cu neregularități comise după intrarea sa în proces,la prima zi de înfățișare următoare săvârșirii abaterii procedurale și înainte de a se pune concluzii în fond(art. 108 alin. 3 cod procedură civilă). Dacă a fost chemat în judecată înainte de prima zi de înfățișare,terțul poate să invoce și excepții relative privitoare la încălcări procedurale anterioare acestui moment,prin întâmpinare(art. 62 cod procedură civilă) ori dacă întâmpinarea nu este obligatorie,până la prima zi de înfățișare. Excepțiile absolute por fi invocate oricând;
D) Procurorul
Procurorul poate să invoce excepții absolute în orice etapă a pro-cesului.
El nu poate invoca excepții relative dar,dacă participă la judecată, poate să pună concluzii asupra excepțiilor ridicate de părți.
IV.2. Judecata excepțiilor procesuale
IV.2.1. Regula
Potrivit art. 137 alin. 1 cod procedură civilă,instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte,cercetarea în fond a pricinii.
Se poate observa că,în privința procedurii de soluționare,legiuitorul pune pe același plan excepțiile de procedură cu excepțiile de fond. Pentru a fi rezolvate în prealabil fondului este necesar ca excepțiile să facă inutilă,în tot sau în parte,cercetarea în fond a cauzei.
Prin soluționarea cu prioritate a excepțiilor,se evită continuarea unei judecăți inutile și efectuarea de cheltuieli suplimentare.
IV.2.2. Excepția
De la regula enunțată anterior,legiuitorul s-a abătut prin prevederile alin. 2 al art. 137 cod procedură civilă,conform căruia excepțiile vor putea fi unite cu fondul dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Prin urmare,nu orice excepție poate fi unită cu fondul,ci numai acea excepție pentru a cărei soluționare sunt necesare aceleași probe ca și pentru soluționarea fondului.
De pildă,dacă s-a introdus o acțiune în revendicare și pârâtul invocă excepția lipsei de calitate procesuală activă,această excepție ar putea fi unită cu fondul întrucât,în acțiunea în revendicare a stabilit că nu este titularul dreptului real și,deci,acțiunea nu este întemeiată.
Pentru că art. 137 alin. 2 cod procedură civilă consacră o derogare de la regulă,textul este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare,după unirea excepției cu fondul și administrarea probelor comune,se revine de la regula din alin. 1,astfel încât,după închiderea dezbaterilor,instanța se va pronunța mai întâi asupra excepției. Numai dacă excepția este respinsă,se va trece la cercetarea fondului. Pe de altă parte,respingerea excepției nu va duce ,în mod automat,la admiterea fondului,pentru că în momentul deliberării instanța va trebui să țină seama de toate apărările făcute în cauză.
În exemplul de mai sus,chiar dacă a fost respinsă excepția pentru că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală,acțiunea în revendicare ar putea fi respinsă dacă pârâtul a dovedit că bunul a fost dobândit de el în condiții legale.
IV.2.3. Ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale concomitent
Codul de procedură civilă nu arată în ce ordine trebuie soluționate în ce ordine trebuie soluționate invocate concomitent înaintea instanței,ci se limitează la precizarea că excepțiile trebuie rezolvate înaintea fondului.
În doctrină s-a arătat că judecătorul trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor din caracterul și efectele pe care le produc diferitele excepții din caracterul și efectele pe care le produc diferitele excepții în cadrul procesului civil,propunându-se următoarea ordine:excepțiile legate de învestirea ins-tanței,excepția de necompetență,excepția puterii lucrului judecat,excepția de prescripție etc.
Pentru determinarea ordinii în care instanța se pronunță asupra excepțiilor procesuale invocate concomitent,trebuie avut în vedere pe de o parte,criteriul impus de legiuitor în art. 137 alin. 1 cod procedură civilă,iar pe de altă parte,criteriul propus de doctrină. De la caz la caz,ordinea se determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele,atunci când unul singur nu este suficient pentru demersul propus.
Pentru a vedea modul în care pot fi folosite aceste criterii,în cazuri concrete,propun analiza următoarelor situații:
1. Se invocă concomitent:
– excepția de tardivitate a apelului
– excepția de nulitate a sentinței decurgând din nesemnarea minutei
– excepția lipsei de calitate procesuală a reclamantului.
Având în vedere că potrivit art. 137 alin. 1 cod procedură civilă se cercetează mai întâi excepțiile de procedură,precum și cele de fond(deci acestea din urmă ulterior),instanța va trebui să determine care din aceste două excepții de procedură trebuie analizată cu prioritate.
Mai întâi,va trebui cercetată excepția de tardivitate a apelului,întrucât nerespectarea termenului imperativ de declarare a căii de atac determină,ca efect al decăderii,pierderea dreptului nevalorificat în termenul prevăzut de lege. Prin constatarea decăderii dispare cadrul procesual pentru realizarea controlului judiciar,astfel încât admiterea acestei excepții exclude analizarea celorlalte aspecte invocate.
În ordinea prevăzută de art. 137 alin. 1 cod procedură civilă ar urma să se analizeze,dacă se respinge cererea de tardivitate a apelului,cea de a doua excepție de procedură.
Ținând însă seama de criteriul caracterului și efectelor pe care tind să le realizeze diferitele excepții,apreciez că a doua excepție ce trebuie analizată este cea privind calitatea procesuală a reclamantului deoarece numai cel care are calitate procesuală în apel poate să-și exprime punctul de vedere,să pună concluzii asupra excepției privind nulitatea sentinței.
Dacă se respinge și excepția de fond,va fi cercetată excepția privind nulitatea hotărârii primei instanțe;
2. Se invocă concomitent:
– excepția imunității de jurisdicție a pârâtului
– excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantului
– excepția lipsei de calitate procesuală a reclamantului
Singura care poate fi calificată excepție de procedură este cea privind lipsa dovezii calității de reprezentant,motiv pentru care,în condițiile art. 137 alin. 1 cod procedură civilă,aceasta va fi cercetată mai întâi. Pentru a-și exprima punctul de vedere în legătură cu celelalte două excepții, repre-zentantul reclamantului trebuie să-și justifice calitatea.
Dacă excepția de procedură este respinsă,va fi analizată apoi problema calității procesuale a reclamantului,pentru că el a declanșat procesul,astfel încât trebuie stabilit dacă în persoana sa sunt întrunite toate cerințele pentru desfășurarea procesului.
În cazul în care este găsită neîntemeiată și această excepție,va fi cercetată cea de a doua excepție de fond;
3. Se invocă concomitent:
– excepția recuzării
– excepția incompatibilității
– excepția lipsei de calitate procesuală(activă sau pasivă).
Primele două sunt excepții de procedură astfel încât instanța va trebui să determine,mai întâi,ordinea de soluționare între ele și apoi să analizeze excepția de fond. Numai un complet legal compus,ca efect al soluționării excepției de incompatibilitate sau de recuzare,se poate pronunța asupra calității procesuale a părților.
Excepția incompatibilității este apreciată nu doar de judecătorul vizat, ci de întreg completul de judecată,care se pronunță printr-o încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul. De vreme ce această problemă este analizată de întregul complet înseamnă că,la momentul cercetării incompa-tibilității,situația tuturor judecătorilor completului trebuie să fie clarificată în ce privește posibilitatea de a participa la judecată. Prin urmare,se va analiza mai întâi excepția recuzării și numai după soluționarea acesteia – fie în sensul admiterii,cu consecința înlocuirii judecătorului,fie în sensul respin-gerii – va fi verificată situația la care se referă art. 24 cod procedură civilă.
Această ordine poate fi dedusă și dintr-un alt argument. Potrivit art. 31 alin. final cod procedură civilă,în cursul judecării cererii de recuzare nu se poate face nici un act de procedură. Ca atare nu va mai putea fi analizată nici incompatibilitatea.
Ordinea menționată se impune indiferent dacă recuzarea și incompati-bilitatea privesc același judecător ori judecători diferiți;
4. Se invocă concomitent:
– excepția lipsei procedurii prealabile
– excepția necompetenței
– excepția conexității
Excepția de necompetență și excepția conexității sunt excepții de procedură. Pentru că privește o cerință pentru declanșarea procedurii judiciare,deci pentru sesizarea instanței,excepția lipsei procedurii prealabile este o excepție de fond.
Dintre excepțiile de procedură,instanța va cerceta mai întâi excepția de necompetență,deoarece numai o instanță necompetentă – ceea ce înseamnă că s-a respins excepția de necompetență – poate să verifice celelalte două excepții. Dacă excepția de necompetență se admite,ca efect al declinării la o altă instanță sau organ cu activitate jurisdicțională ori al respingerii cererii ca nefiind de competența instanțelor române,instanța nu mai este învestită,astfel încât nu mai poate analiza nici o problemă ce fusese dedusă judecății.
După respingerea excepției de necompetență,pentru determinarea ordinii de soluționare a excepției de procedură a conexității și a excepției de fond privitoare la lipsa procedurii prealabile,trebuie avut în vedere criteriul efectului pe care acestea tind să-l realizeze.
În cazul în care,atunci când legea o impune,nu a fost parcursă procedura prealabilă,sancțiunea este respingerea cererii ca inadmisibilă.
Ca atare,între cele două excepții trebuie cercetată cu prioritate această excepție de fond,pentru că prin admiterea ei nu se mai pune problema analizării excepției conexității,de vreme ce nu mai sunt dosare de conexat;
5. Se invocă concomitent:
– excepția litispendenței
– excepția conexității
– excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantului
Toate cele trei excepții sunt excepții de procedură,astfel încât pentru determinarea ordinii de soluționare a acestora trebuie avut în vedere criteriul efectelor pe care le produc.
Instanța trebuie să cerceteze mai întâi excepția lipsei dovezii de calități de reprezentant întrucât,dacă se admite această excepție,se anulează acțiunea și nu se mai pune problema conexității sau litispendenței în raport cu cererea anulată. În plus,reprezentantul trebuie să-și dovedească această calitate pentru a putea pune concluzii asupra celorlalte excepții.
Dacă se respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, instanța se va pronunța asupra excepției litispendenței,întrucât acesta face posibilă reunirea pricinilor identice la instanța care a fost mai întâi sesizată sau la instanța superioară de fond,conform art. 163 alin. 3 cod procedură civilă.
În cazul în care pricinile identice se află înaintea unor instanțe de grad egal,se impune ca litispendența să fie examinată cu prioritate pentru că,dacă se dispune și conexarea,această măsură să privească toate dosarele identice care să fi fost deja grupate.
Dacă una din pricinile identice se află în primă instanță iar cealaltă în apel,litispendența trebuie cercetată în primul rând pentru că în acest caz reunirea pricinilor se face la instanța superioară,astfel încât nu se va mai pune problema conexității,care impune ca pricinile să fie în fața unor instanțe de grad egal(art. 164 alin. 1 cod procedură civilă). Dacă s-ar dispune mai întâi conexarea și apoi reunirea pricinilor identice la instanța superioară de fond,s-ar ajunge ca în privința cauzei conexate în primă instanță cu pricina identică,părțile să fie lipsite de un grad de jurisdicție;
6. Se invocă concomitent:
– excepția privind nelegala compunere a instanței
– excepția lipsei procedurii prealabile
– excepția litispendenței.
Se impune a fi examinată cu prioritate excepția de procedură privitoare la nelegala compunere a instanței,întrucât numai un complet legal compus sau constituit se poate pronunța asupra celorlalte excepții.
După soluționarea acestei excepții trebuie analizată excepția proce-durii prealabile pentru că dacă se admite,cererea va fi respinsă ca inad-misibilă,și nu se va mai pune problema litispendenței;
7. Se invocă concomitent:
– excepția inadmisibilității acțiunii în constatare
– excepția prematurității
– excepția lipsei de interes.
Potrivit art. 111 teza a II a cod procedură civilă,acțiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Întrucât lipsa caracterului subsidiar al acțiunii în constatare este o condiție pentru însăși exercitarea dreptului la acțiunea în constatare,înseamnă că existența,la îndemâna titularului dreptului,a unei acțiuni în realizare,este invocată prin intermediul unei excepții de fond.
Și excepția de prematuritate este o excepție de fond ea putând fi invocată atunci când a fost promovată o acțiune pentru realizarea unui drept afectat de termen sau condiție suspensivă,înainte de împlinirea acestora.
La rândul său,excepția lipsei de interes este o excepție de fond.
De vreme ce instanța a fost sesizată cu trei excepții de fond,ordinea de soluționare va fi determinată folosind criteriul efectelor pe care acestea tind să le realizeze.
Prima excepție analizată ar trebui să fie cea referitoare la inadmisibi-litatea acțiunii,pentru a se determina astfel cadrul procesual în care vor fi cercetate celelalte două,în ipoteza respingerii sale. Atât prematuritatea cât și lipsa interesului se vor aprecia în concret,prin raportare la acțiunea în constatare a cărei admisibilitate a fost stabilită în prealabil.
Faptul că acțiunea în constatare dreptul poate fi afectat de un termen care nu era împlinit la momentul sesizării instanței,conduce la concluzia că cea de a doua excepție ce trebuie analizată este cea privitoare la interesul în promovarea acestei acțiuni. Altfel spus,trebuie stabilit mai întâi folosul practic pe care îl are reclamantul pentru a se constata un drept,chiar afectat de termen.
În fine,dacă s-a decis că reclamantul are interes în promovarea acțiunii în constatare,va fi analizată și excepția prematurității care,oricum,va trebui respinsă;
8. Se invocă concomitent:
– excepția de netimbrare a cererii principale
– excepția tardivității cererii reconvenționale
– excepția necompetenței.
Toate aceste excepții sunt excepții de procedură,astfel încât va fi folosit criteriul doctrinar pentru determinarea ordinii în care vor fi abordate.
În doctrină și în practică s-a considerat constant,că într-un asemenea concurs de excepții,trebuie analizată mai întâi excepția privitoare la tim-brarea cererii principale deoarece „taxele de timbru se plătesc anticipat,adică înainte de primirea,efectuarea sau eliberarea actului taxabil sau înainte de prestarea serviciului. În atare situație,instanța nu putea să în discuția părților alte probleme legate de judecarea litigiului dedus ei spre soluționare,înainte de satisfacerea taxelor de timbru”.
În ce mă privește,sunt de părere că prima excepție pe care trebuie să o analizeze instanța este cea referitoare la competență deoarece,în condițiile art. 105 alin. 1 cod procedură civilă ,actele săvârșite de judecătorul necompetent sunt nule. În acest caz nulitatea nu este condiționată de produ-cerea vreunei vătămări,fiind suficient ca actul de procedură să aparțină unei instanțe competente. Ar urma deci ca hotărârea prin care se anulează cererea ca netimbrată să fie lovită de nulitate,indiferent dacă rezolvarea dată excepției netimbrării este corectă sau nu.
Pe de altă parte,în ipoteza în care instanța necompetentă ar analiza cu prioritate problema timbrajului și hotărârea sa,prin care s-a admis această excepție,dacă este atacată cu apel sau recurs prin care se formulează critici sub ambele aspecte – atât al modului de soluționare a excepției privitoare la timbraj,cât și al necompetenței – instanța de control judiciar,obligată să analizeze ambele critici,pentru că altfel hotărârea sa este susceptibilă de a fi atacată în condițiile art. 304 pct. 5 ori 318 cod procedură civilă,constatând că instanța care a pronunțat hotărârea a fost necompetentă este datoare față de dispozițiile art. 297 alin. 2 respectiv art. 312 alin. 6 cod procedură civilă,să trimită pricina spre soluționare instanței judecătorești competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent ori să respingă cererea sa ca inadmisibilă sau ca nefiind de competența instanțelor române.
S-ar ajunge,prin urmare,la același rezultat – sesizarea instanței sau organului jurisdicțional competent ori respingerea cererii,dar după mai mult timp și cu cheltuială suplimentară.
Faptul că taxele judiciare de timbru se datorează înainte de prestarea serviciului taxabil,potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997,nu poate conduce la o altă concluzie de vreme ce,prin declinarea competenței ori respingerea cererii ca inadmisibilă sau ca nefiind de competența instanțelor române,instanța nu a trecut la analiza,sub alte aspecte,a cererii reclamantului
Nu cred că dispozițiile legii privitoare la taxele judiciare de timbru, care impun îndeplinirea anticipată a obligației de achitare a taxelor,au urmărit ca o instanță necompetentă să poată verifica după ce în prealabil a stabilit cuantumul taxelor,potrivit art. 18 din Legea nr. 146/1997,respectarea acestei obligații.
Dacă excepția de necompetență se respinge va fi cercetată excepția privitoare la timbrarea cererii principale,întrucât reclamantul este cel care a declanșat procedura judiciară,astfel încât trebuie lămurire cu prioritate toate problemele legate de această cerere.
Față de independența procesuală de care se bucură cererea reconven-țională,indiferent dacă se admite sau se respinge excepția privitoare la timbrarea cererii principale,va fi analizată și excepția tardivității cererii reconvenționale. Desigur că,dacă s-ar admite excepția privind netimbrarea nu se va mai pune problema ca părțile să convină,potrivit art. 135 cod procedură civilă,judecarea împreuna a celor două cereri;
9. Se invocă concomitent:
– excepția netimbrării cererii principale
– excepția tardivității cererii reconvenționale
– excepția nelegalei alcătuiri a completului.
Argumentele folosite anterior,privitoare la necesitatea soluționării cu prioritate a excepției de necompetență,își pot găsi aplicare și în acest caz.
Instanța trebuie să verifice mai întâi legala sa compunere și nu excepția netimbrării,pentru că numai un complet legal compus sau constituit poate să se pronunțe asupra oricărei chestiuni privitoare la litigiul cu care a fost sesizată instanța.
Dacă nu s-ar admite acest punct de vedere,și s-ar considera că instanța trebuie să verifice mai întâi timbrarea,ar însemna ca o hotărâre de anulare a cererii ca netimbrată,dată chiar și de grefier,să fie menținută numai pentru bunul motiv că soluția de anulare a fost corectă.
Și în acest caz,dacă hotărârea de anulare a fost dată într-o compunere nelegală,iar prin intermediul apelului sau recursului se critică atât soluția de anulare cât și nelegalitatea compunerii sau constituirii completului, observând că în mod corect a fost anulată cererea pentru că nu a fost timbrată,dar nu de un complet nelegal compus/constituit,instanța de control judiciar nu poate să mențină o asemenea hotărâre. După caz instanța superioară va admite apelul sau recursul,va anula sentința potrivit art. 297 alin. 1 cod procedură civilă și va evoca fondul ori va casa hotărârea pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 cod procedură civilă și,întrucât instanța a cărei hotărâre a fost casată nu a intrat în cercetarea fondului,îi va trimite pricina spre rejudecare conform art. 312 alin. 5 cod procedură civilă.
După admiterea sau respingerea excepției privitoare la alcătuirea completului,va fi analizată excepția nulității cererii principale și apoi excepția tardivității cererii reconvenționale;
10. Se invocă concomitent:
– excepția strămutării pricinii
– excepția incompatibilității sau recuzării
– excepția nulității cererii principale,conform art. 133 cod procedură civilă.
Excepția strămutării poate fi invocată atunci când,după admiterea cererii de strămutare,instanța de la care a fost strămutată pricina continuă să judece. Excepția strămutării este o excepție de procedură pentru că vizează încălcarea unor reguli în legătură cu procedura de judecată.
Tot excepții de procedură sunt și celelalte două enumerate.
Dintre acestea,trebuie cercetată mai întâi excepția strămutării pricinii și nu cea privitoare la legalitatea compunerii completului de judecată,pentru că analizând această excepție,instanța nu mai face o judecată deoarece nu ea este cea care trebuie să aprecieze asupra strămutării,astfel încât greșita ei compunere să afecteze legalitatea actului de procedură pe care îl pronunță. Constatând că s-a dispus strămutarea ,instanța nu pronunță o hotărâre de declinare a competenței către noua instanță,pentru că o astfel de hotărâre se pronunță dacă instanța sesizată nu este competentă. Or,în acest caz,instanța nu mai poate continua judecata nu pentru că nu este competentă,ci pentru că a intervenit incidentul procedural menționat. Prin încheiere,se va constata că s-a dispus strămutarea,deci se va admite excepții și se va dispune trimiterea dosarului la instanța la care pricina fusese strămutată.
În ipoteza în care se constată că instanța care a fost sesizată cu cererea de strămutare nu a admis-o,după respingerea excepției strămutării se va analiza legalitatea compunerii completului și apoi se va verifica cererea de chemare în judecată;
11. Se invocă concomitent:
– excepția lipsei de calitate procesuală activă
– excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantului
– excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantului.
Prima excepție care trebuie analizată,conform criteriului impus de art. 137 alin. 1 cod procedură civilă,excepția de procedură privitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant.
Dacă se respinge această excepție,urmează a fi analizată excepția de fond privitoare la lipsa de calitate procesuală deoarece capacitatea procesuală de exercițiu,care definește aptitudinea celui care are folosința dreptului de sta în proces,este urmarea firească a capacității de folosință. În lipsa unui drept nu este de conceput nici exercițiul lui.
Dacă s-a stabilit că reclamantul are folosința dreptului și,deci,calitate procesuală,va fi analizată excepția privitoare la capacitatea procesuală de exercițiu;
12. Se invocă concomitent:
– excepția autorității lucrului judecat
– excepția litispendenței
– excepția perimării cererii de chemare în judecată.
Excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond pentru că în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune,în timp ce celelalte două sunt excepții de procedură. Față de criteriul impus de art. 137 alin. 1 cod procedură civilă trebuie decis care dintre ele va fi analizată mai întâi. Pentru aceasta trebuie să se apeleze la criteriul doctrinar.
Apreciez că instanța trebuie să cerceteze mai întâi excepția perimării și nu a litispendenței,pentru că dacă ordinea ar fi inversată ar însemna să se reunească pricini care nu au rămas,fiecare dintre ele,în nelucrare(sau nu au rămas în nelucrare în același timp),astfel încât sancțiunea perimării să le afecteze în egală măsură. Numai în ipoteza în care ambele litigii identice au rămas în nelucrare la aceeași dată s-ar putea discuta mai întâi excepția litispendenței pentru ca apoi perimarea să fie aplicată pricinilor reunite.
Dacă se apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele perimării,va fi analizată excepția litispendenței,întrucât autoritatea de lucru judecat privește toate cererile între care există litispendență. De aceea este de preferat ca ele să fie mai întâi reunite și apoi să se discute autoritatea de lucru judecat.
Dacă s-ar analiza autoritatea de lucru judecat înaintea litispendenței și s-ar admite excepția,ar mai rămâne de soluționat cealaltă pricină identică,iar părțile și chiar instanța dacă ar trebui să le citeze,ar fi nevoie să facă o cheltuială în plus;
13. Se invocă concomitent:
– excepția prematurității
– excepția lipsei de interes
– excepția lipsei de calitate procesuală activă
Toate sunt excepții de fond pentru că sunt în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune.
Excepția care trebuie analizată prima este cea referitoare la calitatea procesuală pentru că prin soluționarea acesteia se determină cadrul procesual în care vor fi analizate și celelalte două. Trebuie să se determine mai întâi dacă reclamantul este titularul dreptului dedus judecății și apoi să se analizeze „calitatea dreptului”,respectiv,dacă este sau nu actual.
De vreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept,trebuie stabilit cu prioritate dacă,atunci când dreptul este afectat de un termen,la data sesizării instanței termenul se împlinise ori nu. Deci,dacă se respinge excepția privind lipsa de calitate procesuală activă,urmează să se analizeze excepția prematurității.
Dacă se respinge și această excepție,se va verifica dacă reclamantul are un folos practic pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare;
14. Se invocă concomitent:
– excepția lipsei capacității procesuale de folosință
– excepția prematurității
– excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.
Pentru că singura excepție de procedură este cea privind lipsa dovezii calității de reprezentant,aceasta trebuie analizată prima,potrivit art. 137 alin. 1 cod procedură civilă.
Dacă este respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant,va fi verificată excepția privind lipsa capacității procesuale de folosință pentru că, mai întâi,trebuie stabilit dacă dreptul există sau nu în patrimoniul reclaman-tului și abia apoi dacă este sau nu afectat de termen;
15. Se invocă concomitent:
– excepția nulității cererii principale
– excepția nulității încheierii de ședință
– excepția nulității raportului de expertiză
Deoarece toate excepțiile menționate sunt de procedură,trebuie deter-minate efectele pe care le va produce admiterea lor,astfel încât să se determine și ordinea de soluționare;
Trebuie soluționată mai întâi,excepția privitoare la cererea de chemare în judecată,întrucât,prin admiterea ei,cererea introductivă de instanță va fi anulată și nu se va mai pune problema examinării celorlalte excepții.
Dacă încheierea de ședință este anterioară raportului de expertiză și anularea ei ar atrage și anularea actelor următoare ,conform art. 106 alin. 1 cod procedură civilă,inclusiv a raportului de expertiză,atunci excepția privi-toare la expertiză trebuie cercetată înaintea celei privitoare la expertiză.
Dacă încheierea este ulterioară raportului de expertiză sau cele două acte de procedură nu depind unul de celălalt,instanța se poate pronunța în orice ordine;
16. Se invocă concomitent:
– excepția inadmisibilității recursului
– excepția nelegalei compuneri a completului de judecată
– excepția lipsei procedurii de citare.
Instanța trebuie să verifice mai întâi excepția legată de compunerea sa,de vreme ce numai într-o compunere legală poate să se pronunțe asupra celorlalte excepții.
După soluționarea primei excepții – fie în sensul admiterii,fie în sensul respingerii – va fi soluționată problema lipsei procedurii de citare deoarece,în condițiile art. 85 cod procedură civilă,judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților,afară numai dacă legea nu dispune altfel. Or,pentru analizarea excepției privitoare la inadmisi-bilitatea recursului,legiuitorul nu a îngăduit derogări de la regula citării;
17. Se invocă concomitent:
– excepția imunității de jurisdicție
– excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești.
– excepția de necompetență.
Excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești este o excepție de fond pentru că privește exercițiul dreptului la acțiune la un moment legislativ Nu poate fi promovată nici o acțiune prin care să se urmărească obținerea unei hotărâri prin care să se încalce sfera de activitate a diferitelor autorități ale statului.
Întrucât este singura excepție de procedură dintre cele trei,prima care va fi analizată este cea privitoare la competența instanței.
Dacă se respinge această excepție va fi analizată excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești,deoarece numai dacă se stabilește că litigiul intră în sfera atribuțiilor instanțelor judecătorești se poate verifica,apoi,dacă pârâtul beneficiază ori nu de imunitate de jurisdicție;
18. Se invocă concomitent:
– excepția de necompetență
– excepția prescripției dreptului la acțiune
– excepția lipsei de calitate procesuală.
Instanța se va pronunța,cu prioritate,asupra excepției de procedură a necompetenței.
În măsura în care se respinge această excepție apreciez că trebuie analizată excepția privitoare la calitatea procesuală.
Aceasta deoarece cursul prescripției dreptului la acțiune poate suferi o serie de modificări(întrerupere,suspendare),iar aceste modificări trebuie analizate și prin raportare la persoana împotriva căreia curge termenul de prescripție,deci o persoană care să aibă calitate procesuală.
IV.3. Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției procesuale.
Dacă excepția invocată este socotită întemeiată,instanța o va admite și:
– va pronunța o încheiere,dacă dispune amânarea judecății,rămânând în continuare învestită;
– va pronunța o sentință sau decizie,în funcție de etapa procesuală în care se află procesul,atunci când respinge sau anulează cererea ori își declină competența,dezînvestindu-se de soluționarea cauzei.
Dacă excepția este respinsă,instanța va pronunța o încheiere.
Încheierea prin care se rezolvă excepția,fără deosebire de soluție,este o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai o dată cu fondul,dacă legea nu prevede altfel.
Hotărârea prin care s-a admis excepția este supusă aceleași căi de atac ca și hotărârea ce urma să se pronunțe asupra fondului dacă legea nu dispune altfel.
ANEXĂ
I. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 86 cod procedură civilă
Prin decizia nr. 346 din 21 septembrie 2004,publicată în Monitorul oficial al României,partea I,nr. 1013 din 3 noiembrie 2004,Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 86 cod procedură civilă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate,autorul acesteia a susținut că,în condițiile în care afișarea actelor de procedură se face pe un spațiu public,la care are acces orice trecător,fie el interesat sau nu,șansele ca actele comunicate să parvină destinatarului sunt relativ mici,mai ales dacă adversarul din proces este vecin cu destinatarul,așa cum este și în speța dedusă judecății. A apreciat că aceste incoveniente ar fi înlăturate dacă legea ar conține următoarea prevedere: „comunicarea actelor de procedură se va face,în toate situațiile,prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia”. A arătat că statul român pretinde tuturor justițiabililor să folosească numai calea scrisorii recomandate,în situația în care doresc să se adreseze autorităților judecătorești și a considerat că statul trebuie să se supună acelorași reguli pe care le impune cetățenilor săi,cu atât mai mult cu cât practica instanței constituționale este constantă în a egaliza drepturile de care se bucură justițiabilii,fie ei autorități ale statului,persoane fizice sau persoane juridice.
Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată,Curtea Cons-tituțională a constata că aceasta nu este neîntemeiată și,în consecință,a respins-o pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 86 cod procedură civilă nu consacră posibilitatea comunicării actelor de procedură prin afișare,această soluție practicată avându-și temeiul în dispozițiile art. 92 alin. 4 din același cod. Aceste două texte nu pot fi coroborate,în primul rând,întrucât acestea au obiecte diferite,primul referindu-se la comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură,iar ce de-al doilea la înmânarea citațiilor. În al doilea rând,trebuie să se țină seama de formula redacțională a art. 86 cod procedură civilă. Astfel,acesta,după ce,în alin. 1 consacră regula în materie,în alin. 3 consacră excepția de la această regulă. Așa fiind,nu se poate admite că procedura de citare reglementată prin alin. 1 ar putea fi reglementată și prin afișare,într-o altă interpretare fiind greu de înțeles în ce situații comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură nu ar fi posibilă. Mai mult decât atât,admițând că,totuși,o asemenea situație s-ar putea ivi,cu titlu de excepție nefiind deloc clar care ar putea fi situațiile în care comunicarea prin afișare nu ar fi posibilă,putându-se totuși realiza prin scrisoare recomandată,este dificil de acceptat că exigențele de validitate a comunicării ar fi,de această dată, substanțial mai riguroase decât cele impuse în mod obișnuit.
Altfel spus,într-o atare interpretare,ar trebuie să se accepte faptul că, în vreme ce agentul procedural sau substituienții acestuia pot să comunice cererile și,în general,actele de procedură,inclusiv prin afișare,în situația în care o atare comunicare nu este „posibilă” – în exprimarea legii,aceasta urmează a se face prin poștă,cu scrisoare recomandată cu dovada de primire etc.
Legiuitorul,instituind cu titlu de regulă,în art. 86 alin. 1 cod procedură civilă,comunicarea cererilor și a actelor de procedură prin agenții procedura-li sau substituienții lor,a avut în vedere exclusiv situația în care o asemenea comunicare se face prin înmânarea respectivelor acte personal titularului sau unei alte persoane legitimate,având același domiciliu sau reședință.
Imposibilitatea de realizare a procedurii de comunicare,în maniera la care se referă textul legal,are în vedere deci situația în care la domiciliul titularului comunicării nu este nimeni agentul procedural neputând să înmâneze personal actele respective,ceea ce impune și legitimează utilizarea procedurii de comunicare prevăzute,cu titlu de excepție,de art. 86 alin. 3 cod procedură civilă prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire.
Faptul că,în speță,ca urmare a unei interpretări și aplicări deficitare a reglementării legale în materie,comunicarea sentinței s-a făcut prin afișare, cu consecințe prejudiciabile pentru autorul excepției de neconstituționalitate, constituie exclusiv o problemă de aplicare a legii,de competența instanțelor ordinare,și nu poate fi convertită într-o problemă de constituționalitate unei norme legale constituie un viciu intrinsec al acesteia și niciodată produsul unei înțelegeri arbitrare,care se abate de la spiritul și finalitatea avute în vedere de legiuitor.
II. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 92 alin. 2,4 și 6 cod procedură civilă
1. Prin decizia nr. 108 din 2 aprilie 2002,publicată în Monitorul Oficial al României,partea I,nr. 367 din 31 mai 2002,Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 92 alin. 4 teza II cod procedură civilă.
În opinia autorului excepției,textul de lege criticat încalcă prevederile art. 16 alin. 1 și ale art. 24 din Constituție.
Curtea a considerat că excepția este neîntemeiată. Normele pro-cedurale prevăd numeroase excepții de la regula generală a înmânării în mod direct și personal a citației cum ar fi,de exemplu: predarea citației unor rude sau altor persoane care locuiesc împreună cu persoana în cauză,afișarea citației,citarea prin publicitate,citarea prin administrarea locului de deținere, a unităților militare sau a spitalelor sau prin portarul hotelului,dar aceste excepții nu înseamnă discriminare,ci modalități diferite de îndeplinire a procedurii de citare,determinate de situația obiectiv diferită a persoanelor citate.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Constituție,deoarece textul criticat are în vedere o situație cu caracter de excepție și urmărește să prevină și să limiteze eventualele abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale,de natură să determine tergiversarea soluționarea cauzei,pe calea menținerii cu rea credință a unei permanente lipse de procedură;
2. Prin decizia nr. 455 din 2 decembrie 2003,publicată în Monitorul oficial al României,partea I,nr. 3 din 5 ianuarie 2004,Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 92 alin. 2,4 și 6 cod procedură civilă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a arătat că po-sibilitatea legală de a se realiza comunicarea citației și a celorlalte acte de procedură prin afișare constituie o îngrădire a dreptului de a se adresa justiției,deoarece acest lucru îl expune pe destinatarul ei la riscul pieirii sau sustragerii actului procedural care se dovedește a fi comunicat. În acest fel, persoana interesată nu va cunoaște termenul de judecată acordat,obligațiile sale legate pe care instanța i le-a comunicat sub anumite sancțiuni procedurale sau hotărârea judecătorească împotriva căreia poate avea interes să promoveze o cale legală de atac și,în concluzie,va fi privată de liberul acces la justiție.
S-a considerat că textele de lege criticate contravin și principului dreptului la apărare,deoarece afișarea permite accesul unor terțe persoane, inclusiv al părții potrivnice,la actul de procedură,care poate fi astfel sustras.
S-a apreciat,în același timp,că se încalcă art. 26 din Constituție, întrucât afișarea permite accesul unor terțe persoane la actul de procedură și cunoașterea conținutului acestuia,cu toate aspectele sale care privesc viața intimă,privată a destinatarului actului de procedură,cu consecințe din cele mai grave pentru viața,libertatea și siguranța persoanei.
S-a invocat și încălcarea art. 28 din Constituție,deoarece se consideră că afișarea citațiilor și a celorlalte acte de procedură face parte din categoria „celorlalte mijloace legate de comunicare” – în accepțiunea textului constituțional,dar în loc să asigure caracterul inviolabil al secretului corespondenței,se constituie într-un mijloc ideal de divulgare a secretului acesteia,cu toate consecințele nefaste pentru viața privată a destinatarului,ca și pentru apărarea drepturilor acestuia în justiție,deci chiar pentru buna înfăptuire a actului de justiție.
Examinând cererea de neconstituționalitate,Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legale criticate constituie excepții de la regula generală a înmânării în mod direct și personal al citației sau a oricărui alt act de procedură,prevăzută de art. 92 alin. 1 cod procedură civilă,comunicarea prin afișare fiind operantă numai în situațiile în care destinatarul,aflându-se la domiciliu,nu vrea să primească citația sau primind-o,nu voiește să semneze adeverința de primire sau,în cazul în care negăsindu-se la domiciliu ,persoanele îndreptățite să primească actul procedural refuză sau ele însele sunt lipsă.
Așa fiind,Curtea a considerat că aceste excepții nu sunt de natură a afecta vreun drept constituțional,ci reprezintă modalități derogatorii de îndeplinire a procedurii de citare,determinate de situația obiectiv diferită a persoanelor citate.
Mai mult,Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată critica autorului excepției,referitoare la faptul că afișarea citației,pe de o parte,creează o incertitudine asupra primirii citației de către persoana respectivă,care,în necunoștință de cauză,nu își poate exercita dreptul la apărare,iar pe de altă parte,nesocotește viața privată a persoanei precum și secretul co-respondenței. Astfel,Curtea reține că textul criticat are în vedere o situație cu caracter de excepție și urmărește să prevină și să limiteze eventualele abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale,de natură să determine tergiversarea soluționării cauzei,pe calea menținerii cu rea-credință a unei permanente lipse de procedură. O atare concluzie rezultă din economia întregului articol 92 cod procedură civilă,care prevede suficiente garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare sau ocrotirea vieții private a persoanei.
Totodată,obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale cu respectarea dispozițiilor stabilite de lege,referitoare la comunicarea actelor de procedură,reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil,potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile servind unei bune administrări a justiției,precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.
III. Curtea Supremă de Justiție,Secția Civilă,decizia nr. 1966 din 15 septembrie 1993
Limitele învestirii și îndatorirea instanței
Cererea de chemare în judecată învestește instanța cu judecarea cauzei
Aceasta înseamnă că,în principiu,instanțele judecătorești nu se pot se-siza din proprie inițiativă și ca cererea de chemare în judecată odată introdusă fixează natura și obiectul procesului. Potrivit art. 130 cod procedură civilă,prin cererea de chemare în judecată reclamantul este obligat să determine obiectul acțiunii,în cadrul căruia urmează a se soluționa proce-sul,instanța neputând să depășească aceste limite. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul acțiunii constituie,corelativ,garanția aplicării principiului disponibilității recunoscut părții reclamante(art. 132 alin. ultim din codul de procedură civilă).
În speță,prevederile legale menționate au fost ignorate de instanța de recurs care a dispus anularea contractului de închiriere,deși nu fusese învestită cu un asemenea capăt de cerere.
IV. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 137 cod procedură civilă
Prin Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999,publicată în Monitorul Oficial al României,partea I,nr. 249 din 2 iunie 1999,Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 137 cod procedură civilă.
În motivarea excepției autorul acesteia a susținut că dispozițiile art. 137 cod procedură civilă,care dau posibilitatea instanței de judecată să respingă ca inadmisibilă,fără să judece fondul,o cauză în care este vorba de drepturile,libertățile și interesele legitime ale persoanei interesate,sunt con-trare prevederilor art. 21 alin. 1 din Constituție.
Curtea a considerat că excepția nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiție nu trebuie confundat cu procedurile judecătorești stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din constituție. În cadrul „procedurii de judecată” sunt incluse și rezolvările excepțiilor invocate în cursul procesului, art. 137 reglementând clar ordinea în cadrul judecății,iar nu întreaga problematică a excepțiilor. Textul asigură o legală administrare a justiției, referindu-se la situații ulterioare sesizării instanței judecătorești și se înscrie în spiritul principiilor constituționale de dreptate și justiție.
V. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra prevederilor art. 592 alin. 2 teza I cod procedură civilă
Prin Decizia nr. 166 din 22 martie 2005,publicată în Monitorul Oficial al României,partea I,nr. 372 din 3 mai 2005 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 592 alin. 2 teza I cod procedură civilă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a susținut că procedura instituită prin textul de lege criticat,respectiv sintagma „fără citarea părților”,contravine dreptului la apărare atât al reclamantului, cât și al pârâtului,prin nerespectarea principiilor oralității și contradictoriali-tății.
În acest sens,s-a arătat că „în măsura în care părțile ar fi prezente,ca urmare a citării lor,ar putea purta discuții asupra cuantumului cauțiunii, precum și asupra termenului în care urmează să fie depusă acesta”.
Examinând excepția de neconstituționalitate,Curtea a constatat că norma legală dedusă controlului este cuprinsă în capitolul IV „Măsurile asiguratorii” – a Cărții a VI – a intitulată „proceduri speciale” din codul de procedură civilă.
Procedura măsurilor asiguratorii nu soluționează fondul dreptului,ci are o finalitate subsecventă,urmărind să asigure valorificarea acestuia. Prin aceasta legiuitorul a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus titularul dreptului,și anume situația în care,deși dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă,așadar susceptibilă de executare, să se vadă pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale debitorului. Așa fiind,o asemenea procedură este guvernată de imperativul celerității.
Date fiind rațiunile înfățișate,Curtea a constatat că legiuitorul a institu-it în materia măsurilor asiguratorii,potrivit competenței sale constituționale,o procedură derogatorie de la dreptul comun,fără a se putea reține însă că procedura astfel ar aduce atingere principiului constituțional al dreptului la apărare,asigurat prin recunoașterea posibilității exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii de soluționare a cererii de sechestru asigurator.
VI. Curtea Supremă de Justiție. Decizia nr. 2475 din 16 mai 2000
Prorogarea legală de competență
Poprirea asiguratorie
Prin sentința civilă nr. 775 din 16 decembrie 1998,Tribunalul Brăila a admis cererea reclamantei creditoare și a dispus înființarea unei popriri asiguratorii până la concurența sumei de 724.045.329 lei asupra contului pe care pârâtul – debitor îl deține la terțul poprit.
În fapt,instanța a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe pârât și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 680.004.375 lei,cu titlu de preț și 44.040.954 lei cu titlu de daune. Cauza formează obiectul dosarului nr. 4384/1998 al Tribunalului Brăila,aflat în curs de judecată,iar reclamanta a depus cauțiunea de 7.000.000 lei fixată de instanță.
În drept,instanța a pronunțat hotărârea pe baza prevederilor art. 907 alin. 2 codul comercial și art. 452 alin. 1 lit. a din codul de procedură civilă.
Curtea de Apel Galați prin decizia civilă nr. 132/A din 17 martie 1999 ,a respins apelul terțului poprit.
Recursul terțului poprit este neîntemeiat.
Terțul poprit B. C. R. S. A. – Sucursala Brăila,face confuzii între două instituții juridice diferite,atât în apel cât și în recurs. Aceste instituții complet diferite sunt executarea silită a unei hotărâri judecătorești sau a unui titlu executoriu(art. 372 cod procedură civilă) și măsurile asiguratorii pe care instanța le poate lua,conform art. 452 alin. 1 lit. a și alin. ultim și art. 591 – 601 cod procedură civilă,în intervalul de la înregistrarea unei cereri de chemare în judecată și până la obținerea unui titlu executor respectiv poprirea asiguratorie asupra sumelor aparținând debitorului dar aflate în mâinile unui terț,sechestrul asigurator asupra mobilelor datornicului și sechestrul judiciar asupra unui bun mobil ce face obiectul unui proces.
În speță,este vorba de măsura popririi asiguratorii asupra contului pârâtei dispusă de instanța odată cu introducerea cererii de chemare în judecată,și nu de o executare silită a unei hotărâri judecătorești sau a unui titlu executoriu. Deci instanțele de fond și apel,admițând cererea reclamantei au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 907 din codul comercial și art. 452 alin. 1 lit. a și alin. ultim cod procedură civilă.
Afirmația recurentei – terț poprit,că soluționarea cererii era de competența judecătoriei,este neîntemeiată și nu poate fi reținută. Decizia nr. 1/1999 pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție se referă la,executarea silită prin poprire,care este de competența judecătoriei și nu la măsura popririi asiguratorii care este de competența instanței care soluționează cererea de chemare în judecată. Prevederile art. 452 alin. 1 lit. a cod procedură civilă confirmă acest lucru. Potrivit art. 452,creditorul poate să ceară poprirea asiguratorie „deodată cu intentarea acțiunii”,fără a avea importanță dacă cererea constituie chiar un capăt de acțiune sau este formulată separat. În ambele situații sunt aplicabile prevede-rile art. 17 cod procedură civilă și deci instanța competentă să judece cererea de chemare în judecată este competentă să soluționeze și cererea de înființare a popririi asiguratorii. În ce privește poprirea asiguratorie,validarea ei și remiterea sumelor din contul debitorului către creditor intervine doar după obținerea unei sentințe definitive(art. 452 alin ultim cod procedură civilă). De altfel,în nici o situație banca nu este obligată să efectueze plăți din resurse proprii,ci numai în măsura în care în prezent sau viitor va exista disponibil în contul debitorului este ținută să-l poprească,până la concurența sumei stabilite de instanță și după emiterea unei hotărâri de validare,să se conformeze acesteia.
Având în vedere cele menționate,hotărârile instanțelor de fond și apel sunt legale și temeinice și vor fi menținute prin respingerea recursului.
VII. Curtea Supremă de Justiție. Secția comercială. Decizie nr. 77 din 14 februarie 1995
Poprirea asiguratorie
Condiții pentru înființare oportunitate
Creditoarea S. C. „Aversa” S. A. București a formulat o acțiune prin care a solicitat instanței înființarea unei popriri asiguratorii asupra disponibilităților bănești deținute în cont de debitoare S. C. „Industrial export” S.A.,până la concurența sumei datorate.
În acțiune,s-a arătat că separat,a intentat o acțiune împotriva pârâtei pentru a se dispune obligarea acesteia la plata aceleași sume,constituind contravaloarea produselor livrate,cu dobânzi legale.
În speță,reclamanta a depus,cu titlu de cauțiune,suma de 3.000.000 lei, cu dispoziția de plată nr. 984 din 28 iunie 1994. Tribunalul municipiului București,secția comercială,apreciind,ca fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 907 alin. 2 și 908 din codul comercial,prin încheierea dată în camera de consiliu la 28 iunie 1994,a admis cererea și,a dispus înființarea unei popriri asiguratorii asupra sumelor în lei sau valută deținute de debitoarea S. C. „Industrial Export” S. A. la terțul poprit Banca Română de Comerț Exterior până la concurența sumei pretinse. În cadrul procesual al apelului, S. C. „Industrial Export” S. A. București a susținut că măsura este nelegală întrucât blocarea contului determină imposibilitatea de plată,în lanț,a drepturilor cuvenite altor furnizori. Curtea de apel București,secția comercială,prin decizia civilă nr. 103 din 5 octombrie 1994 a respins apelul pârâtei,susținând ca,încheierea este legală întrucât a întrunit condițiile impuse de prevederile art. 907 alin. 2 și art. 908 alin. 1 din codul comercial și art. 452 și urm. din codul de procedură civilă,creditoarea făcând dovada existenței litigiului,e existenței creanței constatată printr-un înscris – contractul de comision precum și consemnarea cauțiunii. În recurs pârâta,S. C. „Industrial Export” S. A. și-a întemeiat criticile formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 8,9,10 și 11 din codul de procedură civilă,menționând că instanța a interpretat reporturile contractuale ale părților ca fiind de vânzare-cumpărare,când ele erau numai de comision și,deci,de intermediere și a dispus imobilizarea unor sume mari de bani care au paralizat activitatea societății,fără temei legal.
Recursul este fondat.
În scopul înlesnirii executării hotărârii care va interveni în cauză și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare,legea prin reglementările prevăzute în art. 452 și art. 591 – 601 din codul de procedură civilă precum și în art. 907 alin. 2 și 908 alin. 1 din codul comercial permite luarea unor măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acțiunii judiciare. Instituțiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asigurator și poprirea asiguratorie. Considerând gravitatea acestor măsuri de asigurare prin care uneori,se indisponibilizează întreaga avere a debitorului,art. 597 din codul de procedură civilă prevede că instanța,având dreptul de apreciere,nu trebuie să admită cererea pentru luarea unor asemenea măsuri numai când neluarea lor ar face imposibilă sau dificilă executarea hotărârii. Prin hotărârea criticată,instanța a analizat numai formal îndeplinirea condițiilor pentru încuviințarea popririi asiguratorii,fără a verifica,potrivit art. 597 din codul de procedură civilă dacă această măsură se justifică ca urmare a comportamentului debitoarei și fără a analiza consecințele patrimoniale a acestei măsuri. În speța de față,încuviințarea în-ființării popririi asiguratorii s-a luat fără a se avea în vedere condițiile concrete a cererii supuse judecății,în raport cu reglementările sus menționate
VIII. Curtea Supremă de Justiție. Secția Comercială. Decizie nr. 525 din 12 februarie 1998
Excepții de procedură
Prescripția acțiunii. Pronunțarea prioritară asupra excepțiilor
În speță,Societatea Comercială „CONTRASIMEX” S. A. a cerut obligarea pârâtei „Sucursala Minieră Rovinari” la plata de daune echivalente cu dobânzile bancare achitate la creditele contractate,pe motivul întârzierii prețului. Tribunalul a admis parțial acțiunea și a obligat pârâta la plata daunelor în suma micșorată față de cea pretinsă. Ulterior,pârâta a formulat apel. Acesta a fost admis de curtea de apel dispunându-se casarea sentinței și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare,pentru a se pronunța cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocat de pârâtă conform dispozițiilor art. 137 alin. 1 cod procedură civilă. Reclamanta a formulat re-curs,invocând că în mod greșit s-a trimis cauza spre rejudecare,deoarece expertiza efectuată în cauză a soluționat problema prescripției,iar pârâta neformulând obiecțiuni,a acceptat faptul că acțiunea nu este prescrisă. În speță,recursul nu este fondat. Prin întâmpinare,pârâta a invocat prescripția dreptului la acțiune,care fiind o excepție de fond,peremptorie și absolută, trebuia să fie pusă de instanță în discuția părților pentru a nu fin încălcat principiul contradictorialității,după care instanța trebuia să se pronunțe,ceea ce instanța de fond nu a făcut. Având în vedere acest fapt,rezultă că des-ființarea sentinței s-a făcut întemeiat. Criticile formulate de recurenta reclamantă contravin dispozițiilor art. 137 cod procedură civilă. Conform acestei dispoziții legale,instanța de judecată are competența de as pronunța asupra excepțiilor de procedură sau de fond,invocare de părți. Excepțiile procesuale nu pot fi soluționate prin expertiză,care reprezintă o probă dispusă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt,părerea experților li-mitându-se le obiectivele dispuse de instanță,aceștia neavând competența rezolvării excepțiilor procesuale. Pe baza acestor considerente,recursul a fost respins.
XIX. Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 598 și 600 cod procedură civilă
Prin decizia nr. 59 din 17 februarie 2004,publicată în Monitorul Oficial al României,partea I,nr. 203 din 9 martie 2004,Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 598 și 600 cod procedură civilă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a arătat că,în conformitate cu prevederile art. 598 și 600 cod procedură civilă,o terță persoană poate pretinde și obține de la instanța de judecată împiedicarea titularului dreptului de proprietate asupra unui bun să exercite în mod direct și absolut atributele conferite de calitatea de proprietar.
S-a arătat că prin dispozițiile criticate „se creează posibilitatea unui terț față de titlul de proprietate asupra unui bun să scoată respectivul bun din sfera de dispoziție juridică a proprietarului atât timp cât instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la valabilitatea titlului de proprietate”.
Examinând cererea de neconstituționalitate,Curtea a constatat că,în argumentarea criticii sale,autorul excepției pleacă de la o premisă greșită constând în absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului său de proprietate,făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. 1 teza a doua din Constituție,potrivit căruia „conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”,precum și cele ale art. 136 alin. 5,care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, „în condițiile legii organice”.
Potrivit acestor dispoziții,legiuitorul ordinar este așadar competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de pro-prietate,în accepțiunea principală conferită de Constituție,în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale subiectelor de drept,instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia,ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect Curtea a constatat că prin reglementarea dedusă controlului legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative,în limitele și potrivit competenței sale constituționale.
Așa fiind,critica dă expresie unui punct de vedere exclusiv pro causa, făcând abstracție de rațiunea care a impus o asemenea reglementare,și anume preocuparea de asigurare a unui echilibru între drepturi și interese contrare între care intervine a stare conflictuală. În condițiile în care dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun este contestat de un terț, dobândind în acest mod caracter litigios,menținerea în continuare a plenitudinii prerogativelor pe care acesta le conferă – inclusiv aceea a dispoziției – pentru titularul pârât,i-ar permite acestuia să înstrăineze bunul, lipsindu-l astfel pe terțul reclamant de posibilitatea valorificării dreptului al cărui titular ar putea deveni,prin hotărârea instanței.
X. Curtea Supremă de Justiție. Decizia nr. 2247 din 20 aprilie 2000
Sechestru asigurator
Sechestrarea bunurilor mobile supuse executării silite. Deosebiri
În speță,reclamanta a cerut ca prin hotărâre judecătorească să se dispună sechestrarea bunurilor debitoarei și anume:autocamion Scania tip L B SL 111 – 48;autocamion mercedes tip 1633 L;semiremorcă Bauer Payer; semiremorcă Kaessbohrer,în temeiul art. 907 – 908 cod comercial și art. 600 cod procedură civilă,pentru că pe rolul Tribunalului București se află dosarul execuțional nr. 145311998 pentru o datorie de 75.000.000 lei credit restant, 77.876.836 lei dobânzi și 20.000 lei cheltuieli de judecată,conform sentinței civile nr. 606 din 19 februarie 1997 a Tribunalului București Secția Comercială.
Acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată,de Tribunalul București,prin sentința civilă nr. 513 din 2 februarie 1998.
În fapt,instanța a reținut că reclamanta deține un titlu executoriu și că urmărirea bunurilor se aflate în posesia datornicului se face conform art. 411 și următoarele din codul de procură civilă prin executorii judecătorești,cu respectarea celor 3 faze:identificarea și sechestrarea bunurilor mobile, vânzarea la licitație,remiterea sumei către creditor. Prin decizia civilă nr. 1269 din 26 Mai 1999,Curtea de Apel București – Secția comercială,a dispus respingerea recursului reclamantei ca nefundat,apreciind că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 907 – 908 codul comercial și că sechestrul asigurator în cadrul executării silite poate fi dispus doar de executorul judecătoresc. Având în vedere cele expuse,recursul reclamantei este ne-fondat. Instanța de apel,pe baza actelor și probatoriilor administrate în cauză, a reținut corect situația de fapt,considerând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 600 cod procedură civilă.
Capitolul IV cod procedură civilă – Sechestru asigurator și judiciar – prevede măsurile asiguratorii ce pot fi luate asupra bunurilor aflate în posesia datornicului,dar care pot fi aduse la îndeplinire doar cu respectarea prevederilor de procedură prevăzute în acest capitol,iar în materie co-mercială impunându-se coroborarea lor și cu prevederile art. 907 și 908 cod comercial.
Instanța a reținut că reclamanta deține un titlu executoriu și că urmărirea bunurilor mobile care se află în posesia datornicului urmează să se facă potrivit art. 411 și următoarele din codul de procedură civilă,prin executorii judecătorești.
Rezultă că executorul judecătoresc se deplasează la domiciliul debitorului său la locul unde se află bunurile mobile,le inventariază,le sechestrează,și întocmește cu această ocazie și un proces verbal de sechestru.
Recurenta a susținut că aplicabilitatea art. 600 cod procedură civilă în dreptul comercial are prioritate față de prevederile art. 907 și 908 cod comercial,care reglementează măsura asiguratorie a sechestrului,însă această susținere nu poate fi reținută.
Deși problema măsurilor asiguratorii trebuie privită în conformitate cu dispozițiile codului comercial și numai acolo unde aceasta nu dispune se aplică prevederile codului de procedură civilă,din cele de mai sus rezultă că instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului solicitată de bancă nu se poate face oricând și oricum.
Ambele instanțe au reținut că în cadrul executării silite,executorul judecătoresc este cel ce dispune asupra sechestrului bunurilor mobile,și nu instanța,dispozițiile art. 907 și art. 908 cod comercial nefiind aplicabile în speță. Conform prevederilor articolelor menționate,partea interesată într-o cauză comercială va putea,simultan cu intentarea acțiunii să solicite în-ființarea sechestrului asigurator. În speță,recurenta nu s-a conformat acestor dispoziții.
Dacă bunurile mobile în cauză ar fi făcut obiectul unui sechestru asigurator în condițiile de mai sus,acesta s-ar fi transformat în această fază în sechestru definitiv sau executor.
Deci,Curtea urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.
XI. Curtea de Apel București,Secția Comercială decizia nr. 83/1999
Excepții de procedură. Competență materială. Calitate procesuală pasivă. Ordinea de soluționare
Prin sentința civilă nr. 2972/1995,pronunțată de judecătoria Buftea,s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A. F. J.,cu motivarea că aceasta,fiind o asociație familială,nu are personalitate juridică,deci nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă,cu consecința respingerii acțiunii for-mulate de reclamanta S. A. „D. J.” – S. R. L.,împotriva sa. Urmare apelului formulat de reclamantă împotriva acestei sentințe,secția comercială a Tribunalului București,prin decizia civilă nr. 617/1998,admițând excepția de necompetență materială a Judecătoriei în soluționarea ei fașă de obiectul său, a desființat sentința apelată și a reținut cauza spre soluționare în primă instanță. Prin recursul formulat de unul dintre titularii autorizației de func-ționare a A. F. J. și moștenitorii celuilalt,s-a criticat hotărârea Tribunalului față de împrejurarea că Judecătoria soluționase cauza pe baza excepției lipsei calității procesuale pasive,în discuție,primează cea referitoare la competența întrucât soluționarea celeilalte se impune a fi făcută de tribunal,instanța căreia legiuitorul i-a dat în competență materială,conform art. 2 pct. 1 lit. a cod procedură civilă,soluționarea litigiului dedus judecății,al cărui obiect îl constituie rezoluțiunea unui contract de asociere în participațiune.
Împotriva deciziei civile nr. 617/1998 au declarat recurs I. P. S. și I. B.,în calitate de moștenitori ai numitului I. S.,soțul recurentei și,respectiv, tatăl recurentului,decedat la 17.07.1996,în timpul soluționării dosarului în apel,așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 415/1996,aflat la dosar,I. S. și I. B. fiind titularii autorizației nr. 332939/7.02.1992,eliberată de Primăria Municipiului București,în baza art. 28 din decretul lege nr. 54/1990 În motivarea recursului,se susține că,în mod greșit,Tribunalul a casat,cu reținere spre rejudecare,admițând,în acest fel,fondul procesului,deși instanța de fond soluționase dosarul,pe baza unei excepții,și anume a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.
Față de motivul de recurs invocat,recurenții solicită admiterea re-cursului,casarea deciziei și menținerea hotărârii instanței de fond,întrucât este temeinică și legală.
Curtea,examinând actele și lucrările dosarului,în raport de motivul de recurs invocat,constată următoarele:Prin cererea înregistrată la 15.06.1993, reclamanta S. C. „D. J.” – S. R. L. a chemat în judecată pe pârâta A. F. J., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea contractului de asociere în participațiune intervenit între cele două firme la 1.03.1993 și să oblige pe pârâtă la despăgubiri în suma de 2.000.000 lei,cuantum provizoriu până la efectuarea unei expertize,reprezentând investiții efectuate de reclamantă la imobilul aparținând pârâtei în comuna Cornetu,Strada Alexandriei,S. A. I.
În petitul acțiunii,reclamanta arată că pârâta este reprezentată de I. S. și I. B.
După cum s-a arătat mai sus,instanța de fond a considerat cp pârâta nu are calitate procesuală pasivă,neavând personalitate juridică și în baza acestei excepții,a respins acțiunea.
Tribunalul fiind sesizat cu apel,a apreciat că,în mod temeinic și legal, apelanta reclamantă a invocat competența materială a Tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță,și în consecință,s-a admis apelul și s-a casat sentința,reținând cauza spre rejudecare,în fond.
Curtea,apreciază că,în privința conflictului dintre competența mate-rială a unei instanțe de a soluționa o cauză și calitatea procesuală pasivă a unei părți,primează competența materială,în sensul că mai întâi trebuie să fie sesizată instanța competentă din punct de vedere material sa soluționeze o cauză și abia apoi instanța competentă poate pune în discuția părților calitatea procesuală pasivă a pârâtului.
În speță,în raport de obiectul acțiunii formulate de reclamantă ,rezo-luțiunea unui contract de asociere în participațiune,competența materială aparține,conform art. 2 pct. 1 lit. a cod procedură civilă,tribunalului,și,în consecință,în fața acestei instanțe competența materială urmează să se dicute dacă pârâta A. F. J. are calitate procesuală pasivă,sau dacă trebuiau chemați în judecată,în nume propriu,I. S. și I. B.,cei care figurează în autorizația de funcționare a acestei asociații,sau,eventual,moștenitorii lui I. S.,care a decedat pe parcursul procesului.
Astfel fiind,Curtea constată că recursul este nefundat,și urmează a fi respins,întrucât,în cauză,nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 cod procedură civilă.
XII. Model de cerere reconvențională
Domnule Președinte,
Subsemnatul……………..,domiciliat în……..,pârât în dosarul nr. ….al acestei instanțe,cu termen la..,formulez prezenta cerere reconvențională împotriva numitului……………domiciliat în……..,în calitate de pârât – reclamant,pentru ca,prin hotărârea ce o veți pronunța să fie obligat la……….
Obiectul acțiunii………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Motivele acțiunii:
În fapt,arăt că,…………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
În drept,îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 119 – 120 cos procedură civilă.
Dovada acțiunii înțeleg să o fac cu acte,interogatoriul pârâtului, martori,expertiza.
Depun cererea reconvențională și actele de care am făcut vorbire în…. exemplare,unul pentru instanță și….pentru a fi comunicate pârâtului – reclamant. De asemenea,anexez chitanța nr. …,reprezentând taxa de timbru ,și timbru judiciar în valoare de…..
Data….
Semnătura………………
Domnului Președinte al Judecătoriei………..
XIII. Model de întâmpinare
Domnule Președinte,
Subsemnatul……………..,domiciliat în……,în calitate de pârât în dosarul nr. ….,cu termen la….,depun prezenta întâmpinare prin care vă solicităm respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul…………………………….
Motivele Întâmpinării:
În fapt arătăm că,prin cererea de chemare în judecată formulată de…….,s-a solicitat……………………………………
Având în vedere faptul că………………..,solicităm respingerea acțiunii.
În ceea ce privește cererea reclamantului,situația în fapt și în drept este cu totul alta……………………………………………………………….
………………………………………………………………………………..
În drept,îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 115 – 118 cos procedură civilă.
Dovada cererii înțeleg să o fac cu:acte,interogatoriul reclamantului, martori,expertiza.
Depun întâmpinarea și actele de care am făcut vorbire în…exemplare, unul pentru instanța și…..pentru a fi comunicate reclamantului.
Data….
Semnătura……….
Domnului Președinte al Judecătoriei………..
XIV. Model de cerere de Sechestru asigurator
Domnule Președinte,
Subsemnatul…………………………,domiciliat în localitatea……….
,județul………….,str. …………..,nr. ….,etajul……apartamentul…….,vă rog să dispuneți înființarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile ale debitorului meu………………………..,domiciliat în localitatea………… ,județul……………,str. ……………………………,nr. ……,etajul……….., apartamentul………………..
Motivele cererii sunt următoarele:
În fapt debitorul îmi datorează suma de lei………..,ca urmare a cauzei creanței creditorului,așa cum rezultă din…………… Pentru realizarea creanței mele am introdus acțiune la acest tribunal împotriva debitorului. În drept îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 594 codul de procedură civilă.
Anexez la prezenta cerere copie legalizată de pe acțiunea intentată pârâtului și copie de pe actul constatator al creanței mele.
Semnătura reclamantului………………
Domnului Președinte al Judecătoriei………
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Mihaela Tăbârcă – Tratat de Drept Procesual Civil – Editura Universul Juridic,București,2005.
2. Condoiu Minodora – Drept Procesual civil – Editura Fundației România de Mâine – București,2005.
3. Viorel Mihai Ciobanu,Gabriel Boroi – Drept procesual civil – Curs Selectiv – Ediția a II a,Editura All Beck,București,2003.
4. Florea Măgureanu – Drept Procesual Civil – Ediția a VIII a,Editura Universul Juridic,București.
5. Ioan Leș – Tratat de drept Procesual Civil – Editura All Beck,București, 2001.
6. I. Deleanu – Tratat de procedură Civilă – Editura All Beck – București, 2001.
7. Revista dreptul nr. 4/1995.
8. Codul de Procedură civilă.
9. Codul Civil.
10. Legea 272/2004 privind protecția copilului.
11. Codul Civil.
12. Codul Familiei.
13. CN Popa,Discuții în legătură cu imposibilitatea instanței de fond de a da în debit taxele judiciare de timbru datorate,Revista dreptul nr. 7/2000.
14. Revista dreptul nr. 8/1996.
15. D. Radu,G. Popescu,Aspecte teoretice și practice ale excepției de inadmisibilitate în procesul civil – Revista Română de drept nr. 9/1987.
16. Viorel Mihai ciobanu,G. Boroi – Probleme privind excepțiile procesuale – Revista dreptul nr. 19/1990.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Etapa Prealabila Judecatii LA Instanta DE Fond (ID: 125770)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.