Estimarea Potentialului Melifer In Arealul Satului Vinatori Comuna Popricani Judetul Iasi

ESTIMAREA POTENȚIALULUI MELIFER ÎN AREALUL SATULUI

VÎNĂTORI COMUNA POPRICANI JUDEȚUL IAȘI

CUPRINS

Lista figurilor

Lista tabelelor

INTRODUCERE

Țara noastră înzestrată de natură cu relief deosebit de variat și însorit,cu o climă blândă, cu păduri și fânețe încântătoare, în care predomină arbori, arbuști și nenumărate plante nectaro-polenifere, cu câmpii întinse și salbe de coline transformate în grânare, livezi și podgorii, s-a dovedit ca foarte prielnică și vieții albinelor melifere.

O primă atestare documentară referitoare la „raiul albinelor” în această atrăgătoare parte a bătrânului continent european, a fost descoperită în istoria lui Herodot,cea mai veche scriere cunoscută în care se pomenește de meleagurile care alcătuiesc bazinul carpato-dunărean – locurile de baștină a neamului românesc – în descrierea expediției lui Darius împotriva sciților ( anul 512 î.h) se menționează: „… în ceea ce privește albinele, numărul lor este atât de mare pe malul stâng al Dunării, încât împiedică pe oameni să treacă mai departe”.

La început mierea era luată direct din scorbura copacilor,după căutări pline de primejdii prin pădurile nesfârșite.

Obiceiul denumit – vânătoarea de albine – s-a răspândit apoi ca și la alte popoare drept îndeletnicire primitivă, așa cum arată unul din documentele revelatoare în aceasta priviință datând de la sfârșitul Paleoliticului.

Vânătoarea de albine pe meleagurile românești, obicei transmis oral de străbuni din generație în generație , este cunoscută în zilele noastre sub denumirea de „bârcuit”. Se mai practică doar în unele localități din județele Bistrița-Năsăud, Maramureș, Bihor și zona subcarpatică.

De la vânătorul de albine din timpuri străvechi, la stupăritul familial n-a fost decât un pas prin aducerea unui număr de scorburi purtătoare de albine în incinta așezărilor.

A urmat, cum era firesc, prinderea și așezarea roiurilor acestora în secțiuni de scorburi asemănătoare cu cele din natură, în coșnițe de nuiele, paie , curpeni etc. făurite cu măiestrie cu mâinile lor. În acest mod au fost formate sute și mii de prisăci în toate zonele țării.

În scurt timp, creșterea de albine devine o ramură de activitate răspândită și îndrăgita peste tot.Așa se explică faptul că mierea și ceara au ajuns să ocupe un loc de frunte printre mijloacele de trai ale protrotracilor , geților și dacilor, cât mai ales a daco-romanilor , strămoșii direcți ai poporului român.

Generalul și istoricul Xenofon, evidențiază că „hrana geților consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat și foarte puțină carne”.

Istoricul român A.D. Xenopol (1847-1920) scrie:” Dacii se îndeletniceau cu agricultura,creșterea vitelor și cu cea a albinelor iar mai departe dacii în toamnă coborau la mare pentru exportul beșugului holdelor, a mierii și a cerii albinelor …“

Scenele sunt dăltuite în piatră pe Columna lui Traian .

Starea înfloritoare și prețuirea albinăritului sunt dovedite cu prisosință de legendele, basmele, cântecele, proverbele, diverse obiceiuri de nuntă și botez prin care se ridică în slavă hărnicia albinelor, dulceața fără seamăn a mierii, de satele, locurile izolate, dealurile, piscurile și văile de pe teritoriul țării noastre care poartă și astăzi denumiri ca Albinari, Prisaca, Matca, Prisăcani, Stupină, Știubei, Mierea.

În a doua jumătate a secolului XIX, albinăritul primește noi lovituri, apare și pătrunde în alimentația oamenilor zahărul industrial, agricultura se extinde pe seama dezțelenirii unor suprafețe întinse de pășuni și fânețe naturale prin defrișarea de păduri care în trecut însemnau tot atâtea surse de nectar și polen pentru viața albinelor și producții considerabile de miere, ceară și roiuri.

Pe de altă parte aplicarea necontrolată a unor tratamente fitosanitare, ierbicidări etc , au diminuat de la an la an baza meliferă făcând inproprii pentru albine alte suprafețe de cultură. La acestea se adaugă scăderea puterii de cumpărare a popolației, precum și lipsa unei educații în ceea ce privește consumul de miere de albine. Astfel, dacă în 1989 erau inventariate 1418 mii familii, numărul lor a scăzut la 662 mii în 1996.

În aceste condiții credem că este datoria specialiștilor să tragă un semnal de alarmă.

Lucrarea de față sper să aducă o mică contribuție în acțiunile de revitalizare ale acestei activități de tradiție, aducătoare de sănătate și venituri pentru cei care o practică.

Partea I

CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FLORA MELIFERĂ

1.1. Plantele melifere și importanța lor

Totalitatea plantelor cercetate de albine formează baza meliferă.Dezvoltarea rațională a familiilor de albine, în vederea obținerii unei recolte rentabile este condiționată de existența unei baze melifere adecvate.

Condiția de bază pentru creșterea și întreținerea familiilor de albine o constituie cunoașterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de înflorire a acestora precum și valoarea lor nectaro-poleniferă. Plantele melifere sunt acele specii de plante care asigură albinelor materia primă necesară supraviețuirii și dezvoltării lor.

Sunt cunoscute peste o mie de specii de plante melifere din care numai aproximativ 200 prezinta o importanță deosebită pentru apicultură.

Între albine si flori există o interdependență organică în sensul că albinele vizitând florile, culegând hrana lor de baza, polenul și nectarul, realizează în același timp polenizarea încrucișată a plantelor. Flora meliferă a țării noastre este bogată și variată, atât în plante entomofile, cât și cultivate.

Nectarul este un lichid dulce zaharos, secretat de glandele nectarifere, care constituie alaturi de polen hrana de baza a albinelor. Glandele nectarifere sau nectariile se întâlnesc pe toate organele vegetative, cu exceptia radacinilor.

Astfel, nectarinele se gasesc pe partile constituente ale florii, ca sépale, petale, stamine sau pe cârpele de asemenea pe frunze, stipele, bractee sau axe. După pozitia lor pe plante se diferentiază două categorii de glande: glande nectarifere florare, care sunt localizate în interiorul florii, pe diferite componente florale. Astfel, la Tiliaceae și la Malvaceae nectariferele sunt situate pe partea internă a sepalelor, la Berberidaceae și Ranunculaceae la baza petalelor, la Hippocastanaceae și Sapindaceae între petale și sepale, la Aceraceae și Cruciferae la baza staminelor, la Compositae și Onagraceae la baza stilului, la Umbelliferae în partea superioara a ovarului, la Labiatae și Hydrophyllaceae la baza carpelelor, la Papilionaceae și Rosaceae între androceu și gineceu etc.

Astfel, momentul optim de secreție la o serie de specii nectarifere se înregistrează în cursul dimineții (8-14), ca de exemplu la floarea soarelui, salvie, isop, facelia etc, în timp ce la alte specii în cursul dupăamiezii până seara târziu, ca de exemplu la teiul alb, teiul pucios etc, în acest sens frecvența de zbor a albinelor este determinată de intensitatea secreției de nectar, înregistrându-se frecvența maximă în momentul când plantele respective secretă cea mai mare cantitate de nectar cu cel mai ridicat continut în zahar.

Daca o plantă nectariferă prezinta în cursul zilei două maxime de secreție și frecvenaă albinelor pe florile respective înregistreaza două maxime, corespunzatoare celor două etape de secreție abundentă.

Producția de nectar variază cantitativ și calitativ, în funcție de specie, soi, varietate, vârsta plantei, poziția florilor pe plantă sau pe inflorescență, culoarea florii, stadiul de înflorire etc. Referitor la vârsta plantelor s-a constatat la unii arbori meliferi, ca de ex. la salcâm, jugastru etc, că maximum de secreție nectariferă se înregistreaza în general la vârste mijlocii, respectiv 10-30 ani, în timp ce la plantațiile tinere 5-6 ani sau la masivele de peste 50-55 ani, secreția de nectar este mai mică, iar recoltele de miere ce se obțin sunt mai slabe.

Concentrația optimă a nectarului

Scăderea potențialului nectarifer la aceste specii este determinată nu numai de starea fiziologică mai slabă a arborilor bătrâni, ci și de micșorarea treptată a numărului de flori pe arbore, respectiv pe unitatea de suprafață.

O mare variabilitate a producției de nectar în timpul aceleiași perioade de înflorire s-a înregistrat în cadrul lucrărilor de urmărire a evoluției culesului la salcâm și tei.

Concentrația optimă a nectarului este în jur de 40-50%, când randamentul la cules este ridicat, iar prelucrarea acestuia în miere este mult ușurată. Dacă însă concentrația se afla sub 5% nectarul nu mai este cules de albine. Limita de acceptare în ceea ce privește concentrația nectarului este în funcție de abundența florei melifere si de anotimp. Primavara și vara de exemplu, când există în general o floră bogată, albinele sunt mai exigente și cercetează numai florile al căror nectar prezintă o concentrație mai ridicată (30-40% zahar), în timp ce primăvara timpuriu sși toamna, când florile sunt rare, limita de acceptare a concentrației scade pâna la 7-10% zahar (Cârnu, 1972).

Din punct de vedere melifer, resursele melifere din țara noastră au fost grupate în 5 categorii din care doar primele 3 prezintă interes.

– plante cu pondere apicolă foarte mare: floarea soarelui, salcâmul alb, teiul, zmeurul.

– plante cu pondere apicolă mare:muștarul, lucerna, coriandrul, zburătoarea, salcia,etc.

– plante cu pondere apicolă mijlocie care asigură culesuri importante de întreținere și dezvoltare: iarba neagră, iarba șarpelui, sulfina, cătina albă, pomii fructiferi, bostănoase.

– plante cu pondere apicolă mică, care asigura culesuri de întreținere, fără a asigura culesul de producție : anghinaria, trifoi, etc.

– plante fără pondere economică apicolă care furnizează numai sporadic și o durată scurtă de întreținere: unele specii din flora spontană, inul, liliacul, etc.

Vârsta florii influențează secreția de nectar. În legătură cu vârsta plantelor s-a putut trage concluzia că secreția maximă se înregistrează la arborii de vârstă mijlocie de 20-40 ani, în timp ce pădurile de peste 80 de ani prezintă în general o secreție mai slabă. Astfel, florile mai bătrâne au o secreție mai mică de nectar decât cele tinere, dar cantitatea de zahăr este aceeași.

Lamurul de câmp, secreția de nectar are loc în primele 60 de ore.La trifoiul violet secreția de nectar este maximă în momentul în care floarea începe să se ofilească.

Talia florii determină dimensiunea nectarinei și deci florile mari vor produce mai mult nectar decât cele mici. Poziția florii pe plantă influențează secreția constatându-se că florile de tei de pe ramurile superioare produc mai puțin nectar dar mai concentrat decât cele situate pe ramurile inferioare. La facelia florile de la baza inflorescenței au glandele nectarifere mai mari și secretă mai mult nectar decât cele de la vârful inflorescenței.

Durata înfloririi influențează cantitatea de zahăr secretată în timpul înfloririi. Cu cât durata este mai mare, cu atât crește valoarea meliferă și atractivitatea pentru albine. Varietatea în special la plantele cultivate joacă un rol esențial. Există varietăți în cadrul aceleiași specii la care cantitatea de nectar diferă. Natura solului, adâncimea, compoziția chimică a acestuia, intervin de asemenea în secreția de nectar a speciilor melifere . Însușirile solului au o acțiune complexă considerându-se că o plantă este mai bună meliferă cu cât crește într-un sol care-i corespunde din punct de vedere al compoziției și structurii sale.

În cazul rapiței,care a beneficiat de îngrășăminte potasice se află mai multe flori, dar produția de zahăr a fiecărei flori este aceeași.În situația în care se administrează mai mult azot și mai puțin fosfor și potasiu, plantele vor produce mai multe frunze și mai puține flori și ca atare productivitatea va fi diminuată.De aici rezultă că și îngrășămintele administrate influențează secreția de nectar.

Umiditatea solului acționează direct asupra secreției nectarifere a plantelor în funcție de cerințele fiziologice specificespecifice. Lipsa de apă din sol pe un timp îndelungat produce o stare de ofilire prematură a plantei care are ca urmare deshidratarea puternică a țesuturilor ți oprirea creșterii. Lipsa de apă din țesuturi, combinată cu acțiunea temperaturii ridicate, duce la o supraîncalzire care conduce la intoxicarea plantei. În timpul ofilirii , stomatele se închid și astfel sunt blocate procesele de fotosinteză în transpirație, precum și în secreția de nectar (Lupașcu, 2004).

Se cunoaște deja că lipsa precipitațiilor în toamnă și iarnă influențează negativ secreția de nectar în anul următor la mai multe specii de interes melifer.

Trifoiul alb produce o cantitate mai mare de nectar în condițiile unui sol cu o umiditate ridicată.

Temperatura reprezintă cel mai important factor care influențează secreția de nectar. În general, secreția nectarului începe la temperaturi de 10-12°C, devine optimă între 20-32°C, apoi scade treptat până la 35°C, după care secreția încetează.

La plantele de interes melifer există o variabilitate largă a temperaturilor optime privind secreția nectarului. În același timp, alături de temperatură, acționează și alți factori ca: umiditatea atmosferică, cantitatea de precipitații, seceta, vântul a căror influență acționează sinergie sau antagonic față de efectul temperaturii.

Producția de nectar nu este continuă, ci urmează un ritm nictemeral, adică variază în cursul zilei după un ciclu legat de alternanța zi-noapte. În funcție de planta, nivelele maxime și minime se realizează în anumite momente ale zilei.

Observațiile efectuate în unele masive de salcâm din tara noastră, în timpul înfloririi acestuia, au: arătat că după nopțile reci sub 12°C, secreția nectarului începe după orele 7–7,30 dimineața, iar după nopțile calde cu temperaturi de peste 16-18°C secreția este abundentă, albinele începând culesul devreme, uneori chiar înainte de răsăritul soarelui.

În cazul teiului, nopțile răcoroase influențează pozitiv secreția de nectar din timpul zilei, dar nu și nopțile reci care au o influență nefastă asupra nivelului secreției.

Evoluția zilnică a temperaturii aerului are influență covârșitoare asupra secreției de nectar. Creșterea diferenței între temperatura maximă și cea minimă influențează secreția nectarului, în timp ce nivelarea acesteia are un efect invers.

Temperaturile scăzute de 10-12°C în timpul nopții, în lipsa procesului de fotosinteză, determină depunerea zahărului și acumularea acestuia în diferite părți ale plantei, mai ales în glandele nectarifere. În aceste condiții, respirația și creșterea sunt atenuate, reducându-se consumul hidraților de carbon (Cârnu, 1972).

O mare parte din zaharurile asimilate în cursul zilei rămâne sub formă de rezervă pentru ziua următoare. Coborârea temperaturii în timpul nopții până la nivelele menționate nu influențează negativ culesul, dacă temperaturile maxime în timpul zilei sunt cuprinse între 24 – 32°C, iar umiditatea aerului este cuprinsă între 40 – 80% .

Lumina solară are influență pozitivă asupra secreției de nectar. Razele solare directe și intense provoacă ofilirea plantelor și diminuarea secreției de nectar. La unele plante care au nectariile adăpostite în profunzime, cum ar fi trifoiul roșu, cantitatea de nectar crește de 2 – 5 ori, în timp ce plantele cu nectariile la suprafață, ca hrișcă, muștarul secreția de nectar este mai bună în zilele cu o nebulozitate mai mare.

Cantitatea de precipitații poate influența diferit secreția de nectar. Astfel, ploile liniștite în zilele premergătoare înfloririi plantelor influențează favorabil secreția speciilor melifere forestiere și a celor cultivate. La floarea-soarelui, în asemenea condiții, crește producția de nectar și se prelungește durata înfloririi, creându-se premisele unei recolte abundente de miere.

Ploile intermitente și liniștite căzute în timpul culesului au în general un efect favorabil. Cele mai abundente culesuri sunt realizate în zilele senine și călduroase ce alternează cu zile în care cad precipitații moderate.

Ploile torențiale și repetate în timpul înfloririi degradează florile, calamitează culesul și împiedică zborul albinelor. Efectul dăunător al ploilor este și mai accentuat când sunt însoțite de scăderea temperaturii sub limitele normale, în timpul furtunilor sau a căderilor de grindină.

Când ploile sunt abundente și de lungă durată se produce diluarea sau chiar spălarea nectarului. în urma determinărilor efectuate într-o cultură de facelia în prima zi de înflorire maximă, după o ploaie torențială în noaptea precedentă, producția de nectar pe floare a fost de 1 – 3 mg cu o concentrație de 12 – 18% zahăr, iar în ziua următoare, care a fost frumoasă, cantitatea de nectar a fost aproximativ aceeași, dar cu o concentrație de 48 – 52%, în plus înregistrându-se și un zbor foarte intens de cules al albinelor.

Arșițele mari din timpul înfloririi la tei, floarea-soarelui, salcâm și la alte plante de interes melifer conduc la un cules foarte slab din cauza diminuării secreției de nectar, ca apoi după o ploaie moderată care influențează umiditatea solului și cea atmosferică, secreția de nectar să crească.

În timpul perioadelor prelungite cu temperaturi excesive, fără precipitații se poate ajunge la vestejirea sau chiar la uscarea florilor, mai ales la culesul de la salcâm.

Vântul influențează secreția și concentrația nectarului. Reacția și sensibilitatea florilor față de acțiunea vântului variază în funcție de specie, gradul de înflorire, structura florală, poziția glandelor nectarifere etc. Adierile slabe de vânt influențează favorabil creșterea concentrației în zaharuri a nectarului. La viteze ale vântului de 4 m/s se înregistrează reduceri moderate, iar la 7 m/s reducerile sunt semnificative (Lupașcu, 2004).

În zilele toride și secetoase, când vântul este uscat și fierbinte, secreția de nectar încetează aproape în totalitate.

Polenul se prezintă sub formă de pulbere fină, în general de culoare galben-portocalie alcătuită din grăuncioare cu diametrul de 20-40 microni, în forme diferite, produse de organele mascule ale florilor. Datorită conținutului său excepțional de bogat în proteine, aminoacizi, zahăr invertit,substanțe, grăsimi vegetale, diferite arome și aproape întregul complex de vitamine, polenul floral are o însemnătate vitală și de neînlocuit în alimentația, dezvoltarea și perpetuarea albinelor melifere. Acest produs al naturii,strâns cu migalî de albine de pe florile pe care le vizitează are în acelasi timp un rol determinant în alimentația și apărarea sănătății oamenilor.

Componența chimică variază în funcție de planta sau plantele de unde provine. Conține aproximativ 10% apă ,7-30% proteine, până la 40% zaharuri invertite , 4% grăsimi vegetale , 3% substanțe minerale, un conținut foarte mare de vitamine (Doliș, 2004).

Polenul obținut de la albine nu este un produs strict apicol, dar el este principala sursă de hrană proteică, pentru acestea folosindu-se în ultimul timp și în alimentația dietetică a omului, datorită însușirilor sale terapeutice. Polenul asigură substanțele plastice necesare formării și dezvoltării organismelor tinere ale albinelor, maturizarea acestora, precum și formarea corpului gras al albinelor de iemare. De asemenea, polenul asigură dezvoltarea și funcționarea glandelor faringiene și ceriere, determinând producerea lăptișorului și a cerii. Polenul, elementul fecundant al florilor, se găsește pe organele bărbătești ale tuturor plantelor cu flori sub forma unei pulberi impalpabile, divers colorată, produsă de antere. învelișul extern al acestor granule este format din celuloză și este greu asimilabilă. De la fiecare fel de plantă, granulele au formă caracteristică, mărime, culoare și contur, ceea ce permite sa se stabilească de la ce fel de plantă este luat polenul sau de la ce flori adună albina nectar. Dimensiunile granulelor de polen diferă de la floare la floare, diametrul fiind cuprins între 0,020 și 0,050 mm, mai rar peste 0,1 mm. Majoritatea plantelor oferă albinelor atât nectar cât și polen. În general, plantele anemofile produc mai mult polen decât plantele entomofile, dar, indiferent de modul de polenizare, fiecare specie produce mai mult polen decât necesarul său, raportat la numărul florilor femeiești. Maturizarea polenului și momentul punerii lui în libertate reprezintă un ritm caracteristic fiecărei specii, puternic influențat atât de dezvoltarea plantei cât și de factorii meteorologici. Există plante care eliberează polenul în tot cursul zilei și al nopții, iar altele numai în decurs de câteva ore sau de câteva minute. La culesul de polen participă întreg corpul albinei prin perișorii de la cap, torace și abdomen, prin piesele bucale și cele trei perechi de picioare. La albina lucrătoare, rolul principal îl au picioarele care prezintă o serie de dispozitive adaptate ce permit curățirea întregii suprafețe a corpului și debarasarea acestuia de polenul cu care se acoperă în timpul culesului, participând și la confecționarea ghemotoacelor de polen pe care le aduce la stup (Lazăr 2002).

Polenul este recoltat de pe anterele florale în două etape. în prima etapă, albina zdrobește anterele florilor cu ajutorul mandibulelor și prin mișcări repezi scutură polenul care cade pe perișorii corpului lucrătoarei de unde va fi adunat de către picioare. în etapa a doua, care se desfășoară de obicei în zbor, după părăsirea florii, albina cu pernițele tarsiene perie polenul de pe perișorii corpului. Strângerea polenului de pe cap, piesele bucale și regiunea gâtului este realizată cu membrele anterioare, iar de pe torace și abdomen cu cele mijlocii. în timpul perierii, aceste două perechi de picioare sunt în contact cu trompa care umezește fiecare cantitate de polen cu miere sau nectar și salivă. Polenul astfel umezit este preluat de membrele posterioare și cu ajutorul periilor tarsale trece în adâncitura coșulețului de polen (corbicula). Peria de polen a unui picior este răzuită de pieptenele piciorului opus. Orice polen nou colectat este împins peste cel precedent și astfel polenul urcă de-a lungul tibiilor, unde se acumulează sub formă de ghemotoace. Masa de polen este menținută pe loc de perii lungi și curbați aflați pe margine, iar greutatea a două sferule de polen variază între 8 și 20 mg. Pentru a aduce în stup o cantitate de un kg polen, o albină culegătoare trebuie să efectueze între 50 000 și 100 000 de zboruri, iar timpul necesar pentru culegerea unei încărcături de polen este de 12-16 minute de zbor în condiții favorabile de cules și de 20-30 minute în condiții mai puțin favorabile. Durata unui zbor depinde în primul rând de abundența polenului la florile vizitate de albine (Lazăr, 2007).

O floare de mac oriental (Papaver orientale) poate oferi 8-10 încărcături de polen, pe când la trifoi numai pentru o singură încărcătură sunt necesare aproximativ 600 de flori. Albina ajunsă cu polenul în stup, introduce pintenul de la membrul mijlociu sub sferuiă și o introduce astfel într-o celulă de albină lucrătoare, în jurul puietului. Polenul adunat într-o celulă este suficient pentru hrăni- rea a două larve. Treptat, glomerulele de polen sunt tasate cu capul pentru eliminarea aerului, până ocupă jumătate sau două treimi din celulă, apoi albinele aplică un strat subțire de propolis, iar în timpul culesului celula este completată cu miere, după care este închisă cu un capac de ceară. Aici, ca urmare a lipsei aerului, polenul suferă un proces de fermentație lactică, transformându-se într-un produs nou, conservabil, ce poartă denumirea de păstură. 

La celulele rămase necăpăcite cu miere, în timpul iernii, polenul mucegăiește din cauza umezelii. Compoziția chimică a păsturii diferă de cea a polenului cules, având un conținut mai scăzut de proteine și lipide, sporind în schimb conținutul în zaharuri și acid lactic, principalul conservant.

Importanța studierii bazei melifere este de ordin economic și constă în datele pe care le furnizează aceste studii referitor la caracteristicile plantelor melifere, precum și la potențialului melifer al diferitelor zone,în scopul exploatării rentabile și raționale a stupinelor .

Studiile privind resursele melifere au permis să se întocmească balanța meliferă din România (Cârnu 1980) și a primei hărți melifere realizată în țara noastră (Mărghitaș, 1997).S-a întocmit și harta tipurilor de cules pe baza datelor privind răspîndirea principalelor masive melifere precum și a evoluției culesurilor pe o perioadă mai mare de ani.

Fiecărui tip de cules îi corespunde o anumită zonă bioapicolă, care cuprinde totalitatea elementelor climei și florei care condiționează existența și activitatea unei rase sau ecotip de albine în condiții optime.

În condițiile de climă și floră din România s-au diferențiat 6 tipuri dominante de cules, cărora le corespunde tot atâtea zone bioapicole.

– tipul de cules I răspândit în zona bioapicolă din Câmpia Română și Dobrogea;

– tipul de cules II răspândit în zona bioapicolă din Podișul Moldovei;

– tipul de cules III răspândit zona bioapicolă din Câmpia de Vest;

– tipul de cules IV răspândit în zona bioapicolă a Podișului Transilvaniei;

– tipul de cules V răspândit în zonală bioapicolă montană;

– tipul de cules VI răspândit în zona versanților Munților Carpați.

Tipurile de cules, respectiv zonele bioapicole prezintă o serie de particularități, în privința factorilor climatici, asigurării culesurilor de producție și întreținere etc, care impun o serie de măsuri tehnice și organizatorice în vederea valorificării la maximum a potențialului melifer și diversificării producțiilor apicole în condiții de rentabilitate (Mărghitaș, 1995).

1.2. Clasificarea plantelor melifere

Pe baza unor criterii diferite au fost realizate mai multe clasificări ale plantelor melifere. Literatura de specialitate consemnează faptul ca se cunosc peste o mie de specii de plante melifere din care doar circa 200 prezintă importanță pentru apicultură. Astfel, există o clasificare botanică a plantelor melifere (plante furajere, plante horticole, plante forestiere, plante leguminoase, plante medicinale și plante decorative) (Cârnu, 1980).

O clasificare apicolă după momentul înfloririi plantelor , primăvara timpuriu , primavara , vara și toamna și o clasificare ce prezintă un caracter practic care împarte plantele melifere în plante agricole cultivate, pomi și arbuști fructiferi, plante de pădure, plante melifere din fânețe și pășuni, plante special cultivate pentru albine.

1.2.1. Plante melifere agricole cultivate

1.2.1.1. Culturi de câmp

Rapița de toamnă (Brassica napus olifera) furnizează nectar și polen albinelor într-o perioadă în care flora meliferă este saracă,înflorește în luna aprilie și acoperă în cele 40 de zile de înflorire golul de cules între culesul de la pomii fructiferi și cel de salcâm. Poate produce între 35-100 kg miere/hectar . Mierea are aromă specifică , culoare galbenă și cristalizează rapid.

Rapița de primăvară înflorește în luna mai-iunie, cu 20-25 de zile mai târziu decât rapița de toamnă.

Muștarul alb (Sinapis Alba) înflorește de asemenea cu 20-25 de zile mai târziu decât rapița de toamnă , respectiv la 40 de zile de la însămânțare, în cele 20-30 de zile de înflorire produce circa 40 kg miere/ hectar . Este o specie pretențioasă la umiditate, prezentând o secreție abundentă de nectar după ploi și în primele ore ale dimineții și o secreție slabă dusă până la suprimare pe timp secetos. Nectarul este bogat în zahăr 25-60% . Mierea de muștar are o aromă plăcută, culoare galbenă deschisă, cristalizare foarte rapidă, în stare cristalizată prezintă o culoare mai închisă.

Coriandrul (Coriandrum Sativum) înflorește în lunile iunie-iulie pe o durată de aproape 30 de zile. Este o specie meliferă valoroasă ce poate produce între 100- 500 kg miere/ hectar . Mierea are culoare deschisă , gust plăcut, aromă specifică și cristalizare rapidă.

Floarea soarelui (Helianthus annus) reprezină pentru apicultura țării noastre principala sursă de nectar. Înflorește în ultima decadă a lunii iuni, în cele circa 30 de zile de înflorire produce 30-60 kg miere/hectar. Temperatura optimă pentru secreția de nectar este în timpul zilei este de 28-30C, iar noaptea de peste 20-22C ,cu diferențe mici de la zi la noapte. La temperaturi de peste 32-33C , asociate cu vânturi și secetă, secreția de nectar se diminuează treptat până la suprimare datorită dezhidratării glandelor nectarifere.Mierea obținută are culoarea galbenă, gust plăcut, specific plantei și cristalizare rapidă (Mărghitaș, 1995, Lazăr, 2004, Doliș, 2007).

1.2.1.2. Culturi furajere

Sparceta (Onobrychis vicifolia) are un potențial melifer bun, cu o producție la hectar de 100-120 kg, iar de pe unele soiuri și 400kg miere. Albinele folosesc sparceta numai de la culturile semincere, culegând pe zi între 3 și 6 kg miere și mult polen de culoare maro-gălbui.

Sulfina albă (Melilotus albus) se cultivă în regiunile secetoase ca cultură de pășune și pentru silozuri. Sulfina este o excelentă plantă meliferă, înflorește din iunie și până în septembrie. De pe un hectar se pot obține 200 – 500kg miere.

Lucerna (Medicago sativa) este o plantă perenă, ce poate secreta o cantitate ridicată de nectar în condiții de temperatură și umiditate crescută. Producția de miere poate atinge 25-30 kg/ha, la cultura neirigată, și circa 200 kg/ha, la cultura irigată.

Trifoiul roșu (Trifolium pratense) are floarea cu o corolă adâncă (8-10mm), ceea ce împiedică albinele să recolteze nectarul (trompa are lungimea de 6,50 mm). El înflorește din luna mai până în septembrie. Producția de nectar din floare este în medie de 0,01-0,03 mg, iar producția de miere la hectar este de 25-30 de kg. Cele mai bune recolte se obțin în special la coasa a doua, când datorită secetei florile sunt mai puțin dezvoltate. Mierea obținută de la această plantă are o aromă specifică, gust plăcut și cristalizeză după circa o lună de la extracție.

Trifoiul alb (Trifolium repens) este o plantă perenă, ce înflorește după al doilea an de la însămânțare, începând din luna iunie și până toamna târziu. O floare secretă între 0,04-0,4 mg nectar. În funcție de condițiile pedoclimatice se pot obține 100-250 kg miere/ha.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) este o plantă perenă, cu perioada de înflorire din mai până în septembrie. O floare de ghizdei secretă o cantitate de 0,08-0,20 mg nectar, asta ănsemânând că la un hectar se obțin pot obține 15-30 kg miere.

Măzărichea de primăvară (Vicia sativa) se cultivă de obicei, în amestec cu o cereală de primăvara, iar perioada de înflorire este în lunile mai-iunie. Produce o cantitate 10-30 kg miere/ha.

Măzărichea de toamnă (Vicia villosa) are perioada de înflorire în mai-iunie. Florile apar eșalonat, începând de la bază. O floare secretă 0,2-1.5 mg nectar. Producția de miere la hectar atinge între 100-300 kg (Doliș, 2007, Lazăr, 2007).

1.2.1.3. Culturi legumicole

Culturile legumicole (morcovul, ceapa, roșiile, varza) și bostănoasele (castraveți, pepenii roșii și galbeni, dovlecei, bostani) asigură un cules de susținere ce durează destul de mult: de la începutul lunii iunie până la sfârșitul verii. Albinele pot culege câte 20-30 kg miere de pe un hectar. În gospodăriile unde se practică frecvent grădinăritul unele culturi legumicole ocupă suprafețe considerabile, astfel albinele pot culege o cantitate mare de nectar de pe florile de varză, ridiche, ceapă, morcov. Cel mai bun melifer este totuși ceapa, media culesului fiind de 300-400g/zi.

Varza (Brassica oleracea var. capitala) pentru sămânță înflorește în al doilea an, la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, oferind familiilor de albine culesuri importante de nectar și polen. Poate produce circa 50 kg miere/ha. Producții asemănătoare în aceași perioadă, furnizează și semincerii de conopidă (Brassica oleracea var. cotrytis) și de gulie (Brassica oleracea var. gongylodes).

Ceapa (Allium cepa) de sămânță formeză în primul an bulbi, care plantați în primăvara anului următor, formeză tulpini florale înalte. Înflorirea are loc în perioada lunilor iunie-iulie și durează circa 10-25 de zile. De la seminceriile de ceapă se pot obține 70-150 kg miere ha, mierea având o culoare deschisă, plăcută la gust și ușor picantă.

Morcovul (Daucus carota) semincer este o plantă bienală, ce produce în al doilea an tulpini florale ramificate, care poartă inflorescențe de tip umbelă. Perioada de înflorire are loc din iunie până în septembrie. Ea durează la nivelul florii 4-5 zile, la nivelul inflorescenței 8-12 zile, iar la întrega plantă 25-60 de zile. Semincieriile de morcov pot produce 15-30 kg miere/ha. O valoare meliteră apropiată prezintă păstârnacul (Pastinaca saliva), pătrunjelul (Petroselium sativum), țelina (Apium groveoienus) și leușteanul (Levisticum officinale).

Dovleacul (Cucurbita sp.) asigură nectar și polen începând cu luna iunie și până la începutul lunii octombrie. Perioada de înflorire are loc în jurul datei de 20 iunie la dovlecul furajer, 30 iunie la dovlecul alb și între 1-5 iulie la dovlecul moscat. Producția de miere de un hectar cultură pură este de 40-45 kg la dovleacul furajer, 90-100 kg la dovleacul alb și 22-30 kg la dovleacul moscat.

Pepeni verzi (Colocytithis citrullus) și pepeni gabeni (Cucumis melo) prezintă o înflorire eșalonată și de lungă durată, din iunie și până în septembrie, furnizând familiilor de albine un cules de întreținere, iar în anii favorabili pot asigura chiar producții de miere marfă. O floare poate secreta între 0,08-1 mg nectar, astfel la un hectar de pepeni obținâmdu-se 10-100 kg miere (Lazăr, 1997, 2007).

1.2.1.4. Culturi de plante medicinale aromatice

Levănțica (Lavandula spica) este o specie perenă, spontană și cultivată, ce se caracterizează printr-o lungă perioadă de înflorire (lunile iunie-august). O floare secretă 0,07-0,22 mg nectar, cu o concentrație în zahăr de 45-48 %. Producția de miere la hectar este de 50-100 kg. Mierea este aromată, cu gust plăcut.

Salvia (Salvia officinalis) este o plantă perenă, ce înflorește în iunie-septembrie și secretă 0,3-1,5 mg nectar/floare. Asigură producții de 200-400 kg miere/ha.

Roinița sau iarba stupului (Mellisa officinalis) este o plantă perenă, cu miros aromatic. Perioada de înflorire începe din luna iunie până în luna august, asigurând familiilor de albine un cules de întreținere. Produce 100-150 kg miere/ha.

Izmă bună (Mentha piperita) este cultivată ca plantă medicinală și aromatică pe suprafețe mari de teren. Secretă 0,02-0,04 mg nectar/floare, producând între 100-200 kg miere/ha.

Cimbrul (Thymus vulgaris) este un semiarbust, ce înflorește din luna mai până în octombrie, constituind o sursă de nectar în perioada săracă în floră meliferă de la sfârșitul verii. O floare secretă între 0,11-0,20 mg nectar, iar producția de miere la hectar atinge 80-120 kg.

Chimenul (Carum carvi) înflorește în perioada mai-iunie pentru o perioadă lungă de timp, producând 20-30 kg miere /ha.

Anasonul (Pimpinella anisum) este o specie aromatică, ce înflorește în iulie-august furnizând familiilor de albine un cules de întreținere. Poate produce circa 50 kg miere/ha.

Anghinarea (Cynara scolymus) înflorește din luna iulie până în luna septembrie, cu o durată la o plantă de 50-60 zile. Producția de miere la hectar este de 150-400 kg (Lazăr, 2007).

1.2.2. Pomi și arbuști fructiferi

Caisul (Armeniaca vulgaris) înflorește în lunile martie-aprilie în raport cu evoluția condițiilor atmosferice. Florile sunt de culoare roz-albă, plăcut mirositoareșsi deosebit de atractive pentru albine. De la o floare se obțin 0,2-0,4 mg nectar cu concentrație de zahăr de 18-42%. Mierea de cais este de culoare deschisă, plăcut aromată, cristalizează rapid după extracție. Producția de miere variază între 25-40 kg miere/ha.

Piersicul alb (Piersica vulgaris) înflorește în lunile martie-aprilie. Florile sunt de culoare roz și secretă 0,8-2 mg nectar/floare. Floarea conține între 10-38% zahăr. Producția de miere este între 20-40 kg miere/ha.

Cireșul (Cerasus avium) înflorește în lunile aprilie-mai când furnizezează un cules intens. Produce flori de culoare albă. O floare secretă 0,5-1,4 mg nectar, care conține zahăr în proporție de 8-37%. De pe un hectar cu cireși se pot obține 20-40 kg miere.

Vișinul (Cerasus vulgaris) produce flori în lunile aprilie-mai. De la o floare se obțin 0,5-1,2 mg nectar, în alcătuirea căruia zahărul intră în proporție de 11-37%. Produce o cantitate de 30-40 kg miere/ha.

Prunul (Primus domestica) înflorește în luna aprilie, producând flori albe. Floarea de prun secretă 0,6-1 mg nectar, cu 22-58% zahăr. Prunul este important ca specie meliferă, atât datorită răspândirii sale, cât și producției melifere (20-30 kg miere/ha).

Mărul (Malus silvestris var. domestica) are o perioadă îndelungată de înflorire (aprilie-mai) Floarea de măr este de culoare alb-roz, secretă 0,7-1,4 mg nectar, care conține 26-43% zahăr. Producția de miere variază între 30-40 kg /ha.

Părul (Pirus sativa) înflorește în lunile aprilie-mai. O floare de păr secretă circa 0,3 mg nectar, care conține 30% zahăr. Produce între 8-20 kg miere/ha.

Arbuștii fructiferi constituie o bogată sursă nectariferă, ei producând între 20-70 kg miere/ha (Mărghitaș, 1995, Lazăr, 2007).

1.2.3. Plante melifere de pădure

1.2.3.1. Arbori și arbuști meliferi

Salcâmul alb (Robinia pseudoacacia) este cea mai importantă specie melifera, în special pentru regiunile de câmpie, deorece înflorește în masive mari. Salcâmul înflorește începând din primele zile ale lunii mai până la sfârșitul lunii iunie înflorirea durând 8-20 zile. Eșalonare perioadei de înflorire în funcție de condițiile geografice și pedoclimatice, permite realizarea în cadrul unui sezon apicol a două sau chiar trei culesuri de salcâm. Producția de nectar la salcâm este de 1-4 mg/floare, cu un conținut de zahăr de 40-70 %. Secreția nectarului începe în jurul temperaturii de 10° C, este maximă între 20-30° C, scade treptat până la temperatura de 35° C, după care încetează treptat. Sporul mediu zilnic este de circa 4 kg miere/familie, cu variații între 0.5-12 kg /familii. La un cules se realizează 10-25 kg miere extrasa pe familie. Arborii răzleți produc 1100-1700 kg miere/ha, cei din masiv 900-1500 kg miere/ha, iar plantațiile tinere doar 300-700 kg miere/ha. Mierea de salcâm este de calitate superioară, cu aromă și gust plăcut, care nu cristalizează timp îndelungat.

Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos) sau teiul fluturesc, înflorește în ultima decadă a lunii mai sau in primele două decade ale lunii iunie, timp de 8-15 zile. Deși culesul la tei nu prezintă gradul de intensitate de la salcâm, în condiții favorabile se pot realiza în medie 3 kg/zi/familie (0,5-5,5 kg miere/zi/familie), iar pe întrega perioadă 15-20 kg miere/familie. Teiul cu frunza mare poate produce 800 kg miere ha (Mărghitaș, 1995, Lazăr2007).

Teiul cu frunza mică (Tilia cordata) sau teiul pucios, înflorește în prima decadă a lunii iunie, timp de 8-12 zile. Producția de nectar este de 0.15-0.22 mg/floare, cu o concentrație medie de zahăr de 48%. Produce circa 1000 kg miere/ha, în funcție de condițiile meteorologice.

Teiul alb (Tilia tomentosa) sau teiul arginiu, înflorește în a doua jumătate a lunii iunie și are cea mai scurtă perioada de înflorire (7-21 zile). Secretă 0,20-0,45 mg nectar/floare, cu o concentrație în zahăr de 46-52%. Teiul alb poate produce circa 1200 kg miere/ha.

Arțarul tătăresc (Acer tataricum) înflorește cu 8-10 zile înaintea salcâmului, oferind un cules de întreținere timpuriu. Este răspândit în zona de deal și câmpie. Produce în medie aproximativ 1000 kg miere/ha.

Paltinul de câmp (Acer platanoides) înflorește la sfârșitul lunii aprilie sau prima decadă a lunii mai, timp de 5-7 zile, produce circa 200 kg miere/ha

Jugastrul (Acer campestre) Înflorește ia sfârșitul lunii aprilie sau la începutul lunii mai, timp de 6-9 zile. Poate produce circa 1000 kg miere/ha.

Castanul comestibil (Castanea sativa) furnizează un cules bogat în lunile iunie-iulie. într-un sezon de cules, în anii favorabili, se recoltează 8-10 kg miere/familie. Castanul înflorește de obicei începând din 14 iunie și durează până la sfârșitul lunii, imediat după încetarea înfloririi salcâmului de la altitudini mari. Înfloritul durează 10-15 zile și oferă albinelor un cules de nectar și polen. La stupăritul pastoral în anii prielnici apiculturii se realizează câte 5-7 kg miere-marfă, la care se adaugă câte 10-15 kg miere de rezervă în faguri și 3-4 faguri clădiți în familie. Mierea de castan are un gust plăcut și puțin amărui, nu cristalizează ușor și este bună pentru iernarea albinelor (Mărghitaș, 1995, Lazăr2007).

De pe un hectar de castani comestibili se pot obține 30-120 kg miere, care are o culoare galben-aurie și un gust plăcut.

Castanul sălbatic (Aeseulus hippocastanum) înflorește din aprilie și până în cursul lunii mai, înaintea salcâmului, oferind albinelor o cantitate destul de însemnată de nectar și polen. Mierea de castan este lichidă, apoasă (subțire), transparentă și de obicei incoloră. Uneori capătă o culoare puțin gălbuie. Nu se recomandă să fie lăsată pentru iernat, întrucât se cristalizează ușor. Produce 30-100 kg miere/ha, care este de bună calitate.

Salcia (Salix alba) crește sub formă de arbori sau arbuști în luncile umede și în zona muntoasă. Cele am importante din punct de vedere melifer sunt: salcia căprescă (Salix caprea), zălogul (S. tinerea), răchita (S. viminalis) ș.a. sălciile înfloresc primăvara timpuriu (martie-aprilie). în condiții favorabile furnizează nu numai culesuri de întreținere, ci și producții de 8-10 kg miere/familie. La un hectar se pot obține 120-200 kg miere, care prezintă o culoare deschisă și un gust plăcut.

Molidul (Picea excelsa) produce cu ajutorul aphidelor care-l parazitează circa 40-100 kg miere de mană/familie de albine. Mierea de la molid este vâscoasă, de culoare închisa, cu gust specific și nu cristalizează.

Alunul (Corylus avellana) crește în pădurile de deal și câmpie. înflorește foarte timpuriu, în februarie-martie, furnizând familiilor de albine polenul necesar, producerii de puiet. In caz de timp nefavorabil mâțișorii (florile bărbătești) de alun se recoltează, iar prin scuturare și cernere se obține polen galben, care se poate administra albinelor sub diferite forme. Poate produce circa 20 kg miere de mană/ha.

Cornul (Cornus mas) oferă albinelor foarte de timpuriu (februarie-martie) nectar și polen. Produce în medie 20 kg miere/ha.

Păducelul (Grataegus oxiacantha) este un arbust melifer, frecvent întâlnit la deal și câmpie. înflorește în lunile mai-iunie și poate produce 35-100 kg miere/ha.

Zmeurul (Rubus idaeus) crește spontan în zona de munte și de deal, unde înflorește în lunile iunie-iulie, timp de circa 25 de zile. Plantațiile din zona de câmpie înfloresc în aprilie-mai, timp de 10-14 zile. Producția de nectar variază între 1,6-3 mg /floare, cu o concentrație de zahăr de 42-64 %. La munte zmeurul produce 50-250 kg miere/ha, iar la câmpie circa 50 kg/ha. Mierea este de culoare deschisă, plăcut aromată și cristalizează relativ ușor.

Murul (Rubus caesius) înflorește în lunile mai-septembrie. Asigură un cules bun familiilor de albine, mai ales atunci când acesta se asociază cu culesul altor plante melifere din zona de pădure. Murul poate produce 30-50 kg miere/ha. Mierea are aspectul plăcut și ușor aromat. Mierea este de culoare deschisă, transparentă și numai temporar capătă culoare galbenă.

Porumbarul (Prunus spinosa) înflorește în luna aprilie-mai înainte de înfrunzire, oferă albinelor cu predilecție polen și puțin nectar. În anii cu condiții meteorologice prielnice apiculturii, producția de miere poate ajunge până la maximum 20 kg la hectar.

Corcodușul (Prunus cerasifera)este un arbust care înflorește în martie-aprilie, înainte sau după înfrunzire. Oferă albinelor nectar și polen. Producția de miere este de aproximativ 40 kg la ha.

Oțetarul (cenușarul) (Rhus typhina) este un arbore spontan sau cultivat, de 20 – 30 m. Îînflorește pe la sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, emanând un miros puternic și neplăcut; oferă albinelor nectar și polen, dând o miere de calitate destul de bună, care se distinge printr-o aromă asemănătoare vinului muscat (busuioc), printr-o culoare verzuie-deschis (chihlimbarie) și limpede. Unii apicultori o folosesc chiar pentru îmbunătățirea mierii lipsite de aromă. Producția de miere este de 300 kg/ha.

Lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) înflorește începând din luna mai până în iulie. Oferă albinelor mult nectar, de asemenea polen. Mierea are un gust amărui. Sunt și soiuri de lemn câinesc care înfloresc o lună, două mai târziu. În perioada înfloririi s-a observat uneori pieirea în masă a albinelor atât în stupină cât și direct pe florile lemnului câinesc. Nu este pretențios față de sol (Mărghitaș, 1995, Lazăr2007)..

Caprifolium (Lonicera caprifolium) înflorește în iunie, fiind o bună plantă meliferă, iar florile emană un parfum puternic mai ales către seară.

Crușinul (Rhamnus frangula) înflorește toată vara, începând din mai până în august, iar în anii favorabili apiculturii asigură familiilor de albine rezerve suficiente de miere. Înflorește aproximativ cu 3 săptămâni după terminarea înfloririi livezilor de pomi fructiferi și oferă albinelor mult nectar. În afară de nectar oferă albinelor mult polen. Mierea nu se îngroașă, rămâne fluidă și nu se solidifică. Este foarte bun pentru garduri vii. Nu trebuie să fie plantat lângă lanurile de ovăz fiind gazdă bună pentru ciupercile de rugină.

Călinul (Viburnum opulus) înflorește începând din luna iunie. Oferă albinelor mult nectar și polen. Secretă mai mult nectar în locurile cu umiditate abundentă.

Păducelul (Crataegus monogyna) înflorește abundent în lunile mai-iunie, stimulând dezvoltarea familiilor de albine în vederea culesului principal.

Agrișul (Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia) înflorește începând cu sfârșitul lunii aprilie până în mai și oferă albinelor nectar și polen. Înfloritul durează de la 10 până la 20 zile. Dacă timpul este prielnic, de pe 1 ha de agriș albinele pot obține cel mult 35-40 kg de miere. (wiki; Manualul Apicultorului) (Mărghitaș, 1995, Lazăr, 2007).

1.2.3.2. Plante melifere erbacee de pădure

Ghiocelul (Galanthus nivalis) este prima specie erbacee nectaro-poleniferă care înflorește încă înainte de topirea stratului de zăpadă. Este răspîndit în păduri, poieni și finețe, de la șes pină în zona montană. înflorirea are loc din februarie pînă în aprilie fiind în funcție și de condițiile climatice ale primăverii și de altitudine. Furnizează în zilele însorite de primăvară timpurie polen și nectar atît de necesare în această perioadă întreținerea familiei de albine și creșterii puietului. Poate produce până la 10 kg miere/ha (Dragomir, 2009).

Podbealul (Tussilago farfara L.) înflorește în lunile martie-aprilie. Florile sunt grupate în inflorescențe atractive pentru albine, intens vizitate de către acestea pentru polenul cel produc. Sunt răspîndite mai frecvent pe versanții sud-vestici, expunerea mai multe ore pe zi la soare favorizind secreția nectarului și a polenului la această planta meliferă timpurie.

Vioreaua (Scilla biofolia) crește prin pădurile de câmpie până în cele montane. Înflorește la 2-3 săptămâni după ghiocel, timp de circa 20 de zile, oferind un bun cules nectaro-polenifer, mai ales dacă timpul se încălzește bine. O întâlnim în luna aprilie, inflorescența durând circa 20 de zile. Culesul de la viorele contribuie eficient la stimularea familiilor de albine in perioada de primăvară timpurie.

Brebenelul (Corydalis cava) are un areal de răspândire extrem de întins, înflorește din luna martie până în luna mai. Furnizează culesuri de întreținere timpurii pentru familiile de albine (Dragomir, 2009).

Urzica moartă (Lamium purpureum) crește spontan până la limita superioră a pădurilor (circa 1200 m). Înflorește din luna martie și până în luna octombrie, având un rol important în creșterea timpurie a puietului. Secretă 0,4-0,6 mg nectar/floare.

Mierea ursului (Pulmonaria officinalis) poate fi frecvent întâlnită în păduri umbroase și fanețe, până în zona montană. înflorește în luna martie și oferă un cules de întreținere familiilor de albine până în luna mai. Denumirea este potrivită acestei plante fiindcă secretă mult nectar.

Leurda (Allium ursiumm) are un areal extins de răspândire. Înflorește în lunile aprilie-mai. Florile de culoare albă au un miros puternic de usturoi. în condiții favorabile asigură culesuri de până la un kg/zi.

Cicoarea (Cichorium inthibus) este răspândită de la câmpie până în zona montană. Produce flori albastre din iunie până la sfârșitul lunii septembrie, furnizând albinelor nectar și polen. în unii ani asigură familiilor de albine de 200-400 g/zi.

Zburătoarea (Chamaenerior angustifolium) este una din cele mai valoroase plante melifere, care crește în tăieturi de pădure, alături de zmeuriș, în zona montană. Produce flori roșii-purpurii din luna iulie până în luna august Secretă nectar la temperaturi de 20-26C și umiditate atmosferică de 60-70%. Cantitatea de nectar variază între 1-3 mg/floare, cu o concentrație de 44-60% zahăr. Poate produce 200-600 kg miere/ha, iar în anii favorabili chiar până la 1000 kg miere/ha, când se înregistreză sporuri zilnice de producție de 8-12 kg/familie (Dragomir, 2009).

Cimbrișorul de câmp (Thymus serpyllum L.) este o plantă perenă, foarte răspînditâ în flora spontană montană. Crește prin finețe, pășuni, pajiști, pe marginea drumurilor și prin poiene. Este o plantă odorată, aromatică, ce înflorește abundent din luna iunie pină în luna septembrie, fiind intens cercetată de albine pe toată perioada înfloririi. Florile sunt mărunte, de culoare roșie-purpurie, dispuse în verticile reunite în inflorescență și produc nectar din abundență.

Gălbeneaua (Calendula officinalis L.) este o plantă erbacee cultivată în special ca plantă medicinală și de decor în parcuri și grădini. Crește înaltă, ramificată, cu frunze dese, lunguiețe, mirositoare. Florile galben-aurii se deschid dimineața și se închid seara, fiind intens cercetate de către albine pe tot parcursul zilei înflorește din iunie și pînă în septembrie (Dragomir, 2009).

Toporașul (Viola odorata) este o plantă perenă, cu stoloni, frunzele rotund cordate, în partea anterioară lat subrotunde, cu baza profund cordată. Crește în pășuni, fânețe și în păduri. Înflorește în perioada martie-mai. Florile, a căror colorit variază de la violet închis la violet-alburiu sînt intens vizitate de albine pentru nectarul și polenul pe care îl produc.

Volbura (Convolvulus arvensis) crește prin tufișuri, pe garduri, în fânețe și pe marginea drumurilor. Este cercetată de albine în toată perioada iunie-septembrie cînd florile de volbură sau de rochița rândunicii, cum i se mai se mai spune, pot fi întâlnite în tot locul (Mărghitaș, 1995, Lazăr, 2007)..

1.2.4. Plante melifere din fânețe și pășuni

Păpădia (Taraxacum officinale) predomină pășunile și fânețele de la șes până la munte, acoperindu-le cu florile ei galben-aurii din luna aprilie și până în luna septembrie. În lunile aprilie-iunie reprezintă sursa cea mai importantă de polen pentru dezvoltarea familiilor de albine. Se apreciază că poate produce circa 200 kg miere/ha.

Salvia de câmp (Salvia pratensis) este întâlnită des în pășuni și fânețe de pe terenuri aride. Înflorește eșalonat din luna mai până în luna august, producând în jur de 280 kg miere/ha.

Cimbrișorul (Thymus glabrescens) prezintă flori roșii-purpurii din luna mai și până la sfârșitul lunii septembrie. Produce 300-400 kg miere/ha (Dragomir, 2009).

Trifoiul roșu sau căpșunica (Trifolium fragiferum) crește în zona bălților înflorind din luna iunie până în luna septembrie. Produce circa 100 kg miere/ha.

Urechea porcului (Salvia verticillata) este o foarte bună plantă melifera. Întâlnită în zona de câmpie până în cea montană. Înflorește abundent din luna iunie până în luna august. Este capabilă să producă 400-600 kg miere/ha.

Iarba șarpelui (Echium vulgara) este o plantă bienală, mult răspândită prin fânețe. înflorește în lunile iunie-septembrie și secretă mult nectar, producând 40-100 kg miere/ha. Mierea este de calitate superioară, are culoarea deschisă și nu cristalizează timp îndelungat.

Răchitanul (Lythrul intermedium și L. salicăria) crește pe marginea râurilor și a bălților. Înflorește abundent din iunie până în septembrie, formând vetre între celelalte planta. Secretă 0,2-1,2 mg nectar/floare, cu o concentrație în zahăr de 62%. Produce între 50-100 kg miere/ha.

Isma broaștei (Mentha aquatica) este o plantă perenă, ce înflorește începând cu a doua jumătate a lunii iulie și până în octombrie. în anii favorabili produce 200-220 kg miere/ha, care este de culoare brun-verzui, vâscoasă, puternic aromată și cristalizează repede.

Menta (Mentha pulegiuni) este răspândita în zona de baltă. Înflorește la sfârșitul lunii iulie și în luna august. Este mai puțin productivă ca isma (Mărghitaș, 1995, Lazăr, 2007)..

1.2.5. Plante melifere special cultivate pentru albine

Facelia (Phaceha tanacctifolia) este o plantă meliferă foarte bună. înflorește la 45-50 zile de la răsărire, timp de 30-35 zile. Arșițele mari din zona de câmpie reduc durata de înflorire la 25-30 zile. În condiții favorabile o floare de facelia secretă 1-4,5 mg nectar, cu o concentrație în zahăr de 24 %, obținându-se producții de 600-1000 kg miere ha. Dacă condițiile sunt mai puțin favorabile producția scade la 300-600 kg miere/ha. Polenul este de culoare violet închis, iar de la un hectar se pot obține între 350 și 1000 kg miere (Dragomir, 2009).

Mătaciunea (Dracoccphalum moldavica) înflorește la 60-70 de zile de la răsărire. Înflorirea are loc în iunie-august, înflorește la 45-50 zile de la răsărire timp de 30-35 zile. Producția este de 600 – 1000 kg/ha, în funcție de condițiile climaterice din timpul anului. Cantitatea de nectar secretată de o floare variază între 0,12-0,60 mg, cu o concentrație de zahăr de 36%.

Hrișcă (Fagopyrum sagitatum) are o perioadă de vegetație scurtă, de circa 70 de zile. înflorește la 30-35 zile de la răsărire. Înflorirea rează aproximativ o lună, oferind familiilor de albine o producție de 40-60 kg miere/ha. Polenul este de culoare galben mat. Deoarece are o perioada de vegetație scurtă se poate cultiva în miriști. Albinele culeg de la hrișcă nectar și polen. Ea secretă mai mult nectar dimineața și seara. Albinele adună câte 3-4 kg miere pe zi, de pe un hectar se pot obține 100-140 kg miere.

Coriandrul este o plantă etero-uleioasă, cu o mare productivitate meliferă, iubitoare de căldură și pretențioasă față de sol. Coriandrul se seamănă primăvara, înflorește odată cu floarea soarelui, perioada de înflorire durează aproximativ o lună, fiind semănat toamna înflorește în iunie. Productivitatea este de 60-100 kg miere la hectar. În principalele regiuni în care se cultivă împreună cu floarea soarelui servește ca resursă de bază la cules, albinele culegând 3 – 4 kg miere pe zi.

Muștarul este o plantă anuală uleioasă care oferă albinelor mult nectar și polen, cel mai răspândit fiind muștarul comestibil și cel alb. Muștarul înflorește la peste 40 zile după semănat, înflorirea durează 16-20 zile. De pe un hectar de muștar albinele pot obține 50-100 kg miere. Mierea cristalizează repede și nu se recomandă de a fi lăsată albinelor pentru iarnă. Polenul are culoarea galben-lămâi (Mărghitaș, 1995, Lazăr, 2007)..

1.3. Căile și mijloacele de îmbunătățire a bazei melifere

Creșterea treptată a numărului de familii de albine și introducerea tehnologiilor moderne de creștere și întreținere a acestora necesită o serie de măsuri eficiente pentru îmbunătățirea și extinderea bazei melifere.

Principalele căi de îmbunătățire și valorificare superioară a resurselor melifere sunt ameliorarea plantelor nectaro-polenifere și îmbunătățirea compoziției floristice a pajiștilor naturale (Lazăr, 2004).

1.3.1. Ameliorarea plantelor nectaro-polenifere

O verigă importantă în cadrul metodelor de îmbunătățire a bazei melifere o constituie ameliorarea plantelor nectaro-polenifere.

Îndeosebi la speciile avizate la polenizarea entomofilă, care se caracterizează printr-un potențial nectarifer ridicat și printr-o mare plasticitate biologică, perspectivele ameliorării sunt deosebit de fructuoase. Eficiența economică a lucrărilor de ameliorare la plantele cultivate, precum și la unele specii forestiere (salcâm, tei) crește simțitor dacă obiectivele economice de bază, ca sporirea producției de semințe și ulei la plantele oleaginoase sau creșterea producției de masă verde și proteine, la plantele furajere sunt îmbinate și cu cerințe apicole. În același timp, mărirea capacității nectarifere la plantele entomofile contribuie la obținerea unor recolte superioare, ca urmare a intensificării procesului de polenizare-fecundare.

Lucrările de ameliorare efectuate la plantele nectaro-polenifere, avându-se în vedere numai obiectivele apicole (producția mare la hectar de polen), nu sunt stupinelor. Lucrările de ameliorare se efectuează de obicei, avându-se în vedere pe primul plan obiectivele economice de bază, ca de exemplu: sporirea producției de masă verde, mărirea conținutului în ulei (Mărghitaș, 1995, Lazăr 2002).

1.3.2. Îmbunătățirea compoziției floristice a pajiștelor naturale

Fânețele și pajiștile naturale ocupă astăzi în țara noastră aproximativ 15% din suprafața totală de teren agricol, constituind astfel o rezervă importantă în cadrul bazei furajere și totodată, o sursă bogată și valoroasă de nectar și polen pentru familiile de albine.

Producția și calitatea fânului, concentrația nectarului, variază în raport cu compoziția botanică a fânețelor. Astfel, prin îmbunătățirea structurii floristice a fanețelor și a pășunilor naturale, în sensul îmbogățirii lor cu specii furajere ca: sparceta, trifoi, ghizdei, se obțin rezultate pozitive atât în ceea ce privește producția de furaje cât și sporirea bazei melifere (Dragomir, 2009).

O verigă importantă în cadrul metodelor importante de îmbunătățire a bazei melifere o constituie ameliorarea și înmulțirea plantelor nectaro-polenifere. Îndeosebi la speciile avizate la polenizarea entomofilă, ca de exemplu floarea soarelui, sparceta, trifoiul care se caracterizează prin potențialul nectarifer ridicat și printr-o mare plasticitate biologică, perspectivele ameliorării sunt deosebit de fructuoase. Eficiența economică de ameliorare la plantele cultivate și la unele specii forestiere (salcâm), crește simțitor dacă obiectivele economice de bază, ca sporirea de semințe de ulei la plantele oleaginoase sau creșterea producției de masă verde și proteinele la plantele furajere sunt îmbinate și cu cerințele apicole.

Oricât de favorabile ar fi condițiile de floră meliferă, în raza de stupărit a unei unități apicole, există totuși și perioade lipsite de cules, ceea ce determină consumul rezervelor de hrană și slăbirea familiilor de albine. În acest scop prin culturile de plante furajere în asociație cu plante melifere nu numai că se realizează o sursă nectariferă nouă fără a știrbi din suprafețele destinate altor culturi de bază, dar se obține și o îmbunătățire simțitoare a bazei furajere locale. O altă cale de îmbunătățire a bazei melifere în mod economic, o constituie cultura plantelor melifere și a amestecurilor furajere-melifere în miriști. Prin aceste culturi succesive se asigură nu numai o sursă meliferă târzie, foarte valoroasă pentru dezvoltarea și întărirea familiilor de albine în toamnă, realizându-se în același timp și o îmbunătățire a bazei furajere (Lazăr, 2004).

În unitățile cu sector apicol, vatra de bază a stupinei se stabilește de obiccei în apropierea plantațiilor pomicole, astfel că primăvara albinele să beneficieze de un cules de nectar și polen, efectuând totodată polenizarea pomilor fructiferi.

În vederea folosirii raționale a terenului dintre rândurile de pomi și asigurarea unei surse melifere suplimentare pentru familiile de albine rămase pe vatră, se recomandă cultivarea spațiilor libere cu plante nectaro-polenifere anuale, precum: dovlecei, pepeni furajeri, semincere legumicole sau diferite culturi de plante melifere în asociație cu plantele furajere.

Urmărind continua îmbunătățire a bazei melifere pe plan local în orașe și sate, în incinte gospodărești, se impune lucrări care să îmbine aspectele estetice cu cele economice. În acest sens se pot lua măsuri de însămânțare a spațiilor verzi și a parcurilor cu plante perene valoroase, supraînsămânțare a pajiștilor care consolidează taluzurile și a zonelor de protecție a digurilor și canalelor, în vederea îmbunătățirii componenței floristice cu specii de leguminoase perene, bune melifere (Lazăr, 2007).

1.3.3. Sporirea potențialului nectaro-polenifer al pădurilor

In programul de perspectivă privind dezvoltarea și conservarea fondului forestier, adoptat prin lege, se prevede extinderea bazei melifere prin păduri de salcâm și tei. Se vor realiza eșalonat peste 120.000 ha, îndeosebi în județele unde există deja masive melifere de interes deosebit. O atenție mare se va acorda plantării terenurilor degradate, improprii culturilor agricole, cu salcâmi și alte specii de arbori și arbuști meliferi, acolo unde condițiile de staționare nu impun instalarea altor specii forestiere mai valoroase.

Sporirea potențialului melifer al padurilor, valorificarea eficientă a capacității melifere a acestora sunt obiective urmarite de silvicultori, dar mai ales de deținătorii de stupi, rezultanta sigura fiind sporirea cantității de produse și derivate apicole.

În cadrul măsurilor de plantare a arborilor și arbuștilor meliferi, pentru decor sau cu rol de protecție, trebuie să se îmbine frumosul cu utilul, astfel, că asigurându-se o înflorire continuă și bogată, să se realizeze și o sursă nectaro-poliniferă valoroasă și pe lungă durată.

În vederea îmbunătățirii și extinderii bazei melifere din cadrul fondului forestier trebuie prevăzute o serie de măsuri silvico-tehnice (lucrări de îmbunătățire, operațiuni culturale), care săă contribuie la o sporire însemnată a capacității nectaro-polenifere a pădurilor și în același timp la creșterea suprafețelor ocupate de speciile melifere valoroase (Lazăr, 2007).

PARTEA A II-A

CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL II

DATE MONOGRAFICE PRIVIND ZONA SATULUI VÎNĂTORI,

COMUNA POPRICANI

2.1. Localizare geografică

Satul Vînători, alături de Popricani, Rediu-Mitropoliei, Țipilești, Moimești, Cotu-Morii, Vulturi, Cuza-Vodă și Cârlig, aparține de comuna Popricani, aflat în partea de est a județului Iași. Teritoriul satului Vînători se încadrează morfologic în unitatea Câmpia Moldovei, Depresiunea Jijiei.

Este situat la N-NV Municipiului Iași, la 19 Km de centrul municipiului.

Fig. 2.1. Amplasarea satului Vînători – extras de plan

Denumirea satului Vânători, probabil inițial a fost Vânătorii Curții, deoarece locuitorii acestui sat, în schimbul scutirii altor obligațiuni de către curtea domnească, trebuiau să procure acesteia vânatul. În ceea ce privește anul în care acest sat a fost înființat nu există informații.

2.2. Climatologia

2.2.1. Regimul eolian

La nivelul satului Vînători dinamica atmosferei suferă o serie de modificări. Una dintre acestea constă în faptul că vânturile circulației generale și regionale, la trecerea peste localități, își modifică atât viteza cât și direcția.

Iarna se face simțită influența maselor de aer arctic continental, iar pe timpul verii se resimte influența anticiclonului azoric. Transportul aerului atlantic spre est se face lent, ajungând în această zonă uscat și cald. Masele de aer de origine atlantică au un grad redus de umiditate, iar sub influența suprafeței subiacente se produc modificări termodinamice, ceea ce generează înnourări și procese meteorologice cu timp redus de manifestare (Zlota, 2012)

Vântul este un fenomen meteorologic destul de variabil în timp și spațiu, condiționat de contrastul baric orizontal creat în cadrul circulației generale a atmosferei. Dezvoltarea diferitelor sisteme barice, cât și activitatea centrilor barici de acțiune determină deplasarea curenților de aer dintr-un loc în altul. Vântul prezintă doi parametrii variabili în timp și spațiu, respectiv direcția din care bate vântul și viteza exprimată în m/s.

Fig. 2.2. Direcția medie anuală a vântului (Sursa datelor: ANM)

Circulația aerului a fost axată în principal pe direcția de NV. In ordinea frecvenței vânturilor, cele de nord-vest cu valoare de 22.1 % au ocupat primul loc, după care au urmat vânturile de est cu o valoare de 15.5% și vânturile de vest cu un procent de 9.7%. Calmul a înregistrat o valoare anuală de 20.7%. Touși frecvența vântului pe direcții este foarte neregulată.

Viteza vântului variază în funcție de mărimea gradientului baric orizontal, de factorii fizico-geografici și de asperitățile suprafeței subiacente deasupra căreia circulă.

Tabelul 2.1

Viteza (m/s) medie lunară și anuală a vântului (1981-2012)

Sursa datelor: ANM

În timpul iernii dinamica atmosferică se caracterizează prin preponderența vânturilor de la N – V si N ce bat cu o viteza medie de 2,8 m/s.

Vara vânturile au dispoziție S și SE și o viteză de 2,1 m/s. Vânturile cu o viteză de peste 2,5 m/s cu o frecvență medie de 78,0% activând puternic evaporarea apei din sol. În general frecvența maximă a vânturilor coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului. Aceste vânturi de origine continentală atrag după ele ierni în general friguroase mai ales în lunile ianuarie și februarie.

Calmul atmosferic reprezintă un procent de 26,6% înregistrându-se mai ales în luna iulie.

Primăvara cunoaște cea mai sporită frecventă a vânturilor care bat din toate direcțiile, ceea ce diminuează procesul de calm.

Toamna, când în estul țării începe să se simtă influența anticiclonului Siberian, se înregistrează o evidentă scădere a frecvenței vânturilor dinspre N.

Viteza medie a vânturilor nu este uniformă. Un număr de peste 50 zile/an prezintă vânt a cărei viteză depășește 16 m/s și 5 zile cu vânt a cărui viteză are cel puțin 22 m/s. Cea mai mare viteză a fost atinsă în anul 1966, 40 m/s. Iarna, deși frecvența vânturilor este mai mică, se manifestă destul de activ crivățul care bate în Estul Europei producând frig și viscole puternice.

2.2.2. Temperatura aerului

Temperatura aerului reprezintă elemental climatic dintr-un loc sau o regiune, influențată de o serie de factori, un rol principal avându-l radiația solară, ea prezentând și variații spațio – temporal, respective: latitudine, altitudine, circulația generală a maselor de aer, condițiile fizico – geografice locale și regionale etc.

Tabelul 2.2

Temperaturi (C°) medii lunare și anuale și amplitudini (1961 – 2012)

Sursa datelor: ANM

Influența acestor factori și variații ale valorilor temperaturii aerului în zona comunei indică o climă temperat-continentală cu nuanță excesivă. Comuna este deschisă infleunțelor climatice continentale estice, această influență remarcându-se prin amplitudini termice accentuate. Analiza datelor în urma înregistrărilor plurianuale, având ecartul 1961-2012, indică o medie termică de 9,5°C cât și anumite caracteristici ale temperaturii aerului specific zonei temperate.

Tabelul 2.3

Cea mai mare (M) și cea mai mică (m) medie anotimpuală exprimate în °C (1961 – 2013)

Sursa datelor: ANM

Primăvara prezintă o temperatură medie multianuală de 9.98°C datorită creșterii radiației solare, ea crescând cu 11.7°C față de anotimpul precedent. Anotimpul de vară prezintă o temperatură medie multianuală de 20.4°C, o creștere a temperaturii cu 10.4°C față de media primăverii. In ceea ce privește anotimpul de toamnă, temperature medie multianuală este de 10.02°C, acum înregistrându-se o scădere continuă a temperaturii, respectiv cu o diferență de 10.4°C față de media lunilor de vară.

Temperatura aerului variază în cursul unui an de la o lună la alta. Cea mai mică temperatură lunară se înregistrează în luna ianuarie cu o medie a temperaturii de -3.1°C, apoi temperatura crescând treptat, atinge maximul în luna iulie cu o temperatură medie de 21.1°C, de la acest interval temperatura scăzând din nou.Se poate observa din table că în prima jumătate a anului valorile medii lunare se păastrează sub cele din a doua jumătate a anului.

Tabelul 2.4

Temperatura medie lunară și anuală (1961-2013)

Sursa datelor: ANM

Temperaturi negative se înregistrează doar în trei luni ale anului, respectiv în anotimpul de iarnă (ianuarie cu -3.1°C, februarie cu -1.3°C, decembrie cu -0.8°C). Totuși s-au înregistrat și situații în care luna martie a avut de asemenea temperature negative, respective în anii 1963, 1964, 1969, 1980, 1985, 1987, 1996 favorizate de pătrunderea în această zonă a Anticiclonului Ruso – Siberian.Valori positive ale mediilor termice lunare pe parcursul întregului an s-au înregistrat în anii 1989 și 1990.

Temperaturile minime și maxime absolute se înregistrează în condiții sinoptice diferite, reprezentând valori care se produc la un moment dat, dând indicații asupra limitelor maxime și minime între care pot avea loc variații neperiodice ale temperaturii aerului. Această variație depinde de circulația generală a atmosferei.

Tabelul 2.5

Temperaturile maxime/minime lunare și anuale exprimate în °C (1961-2012)

Sursa datelor: ANM

In intervalul 1961-2012 temperatura maximă a fost înregistrată în anul 2000, respective 39°C, această temperatură fiind datorată proceselor radiative și advective repartizate mai uniform care creează condiții de încălzire excesivă a aerului pe suprafeșe întinse.

Temperaturile minime se înregistrează în condițiile producerii unor geruri puternice, datorită pătrunderii în această zonă a Anticiclonului Ruso-Siberian, cât și a ciclonului Nordic cu influențe scandinavo-baltice. Temperatura minimă înregistrată a fost în anul 1963, în luna ianuarie, cu o temperatură de -30.6°C, produsă datorită proceselor radiative locale, consecință a influenței maximului barometric euro-asiatic afectând partea de nord-este a țării cu extremitatea sa vestică.

2.2.3. Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile atmosferice se caracterizează printr-o mare variabilitate în timp și sunt condiționate de factorii dinamici, respectiv circulația generală a maselor de aer. Este de asemenea un element component al climei care se reflectă în peisajul geografic și în economie. Trebuie să se țină cont de cantitatea de precipitații, regimul lor anual și multianual, cât și de variabilitatea lor de-a lungul timpului, a frecvenței, formei și intensității cu care cad, deoarece acest element climatic prezintă o dublă importanță: climatologică și practică.

In lipsa precipațiilor sau în cazul în care precipitațiile sunt reduse, se manifestă fenomenul de secetă și uscăciune, iar în cazul în care ne confruntăm cu abundența și frecvența excesivă a precipitațiilor, putem vorbi de inundații, viituri sau revărsări.

Tabelul 2.6

Media anuală și lunară a precipitațiilor exprimate în mm (1961 – 2012; 1891 – 1955)

Sursa datelor: ANM

In regimul precipitațiilor se resimt influențele centrilor de acțiune atmosferică euroasiatici, polari și atlantici, cel atlantic având o frecvență mai mare pe tot parcursul anului, dar mai ales în perioada caldă.

Din datele pluviometrice înregistrate în perioada 1891-1955, rezultă că aici au căzut în medie 517.8 mm precipitații anual, o medie mult mai mică comparativ cu intervalul 1961-2012 din care rezultă că media preciptațiilor este de 580.5 mm precipitații anual. Această tendință de creștere a cantităților de precipitații atmosferice este asociată în ultimele decenii fenomenelor de încălzire globală, remarcându-se o creștere a cantitaților în perioada caldă și o scădere în perioada rece a anului.

In ambele cazuri se poate observa existența unui singur maximum, respective luna iunie și existența unui singur minimum, respective luna februarie. De obicei, toamna se produce un al doilea maximum de precipitații, cu o cantitate mult mai mică, fapt determinat de circulația generală a atmosferei din partea de nord-vest a Europei, când se produc ploi frontale, datorită deplasării maselor de aer umed dinspre Oceanul Atlantic.

Tabelul 2.7

Cantitățile medii anotimpuale ale precipitațiilor atmosferice exprimate în mm (1961-2012)

Sursa datelor: ANM

După cum rezultă din table, anotimpul în care cad cele mai mari cantități de precipitații este vara cu 39% din total, în timp ce anotimpul cu cele mai mici cantități de precipitații este iarna cu 15% din total, iar valorile intermediare sunt înregistrate în anotimpurile de tranziție, cu o proporție de 25% pe timp de primăvară și o proporție de 21% pentru toamnă.

Stratul de zăpadă se formează în intervalul rece al anului, când precipitațiile sunt și sub formă de ninsoare, iar temperature solului și a aerului devine negativă.Trebuie să se țină cont de numărul zilelor cu ninsoare, durata și grosimea stratului de zăpadă, modul de răspândire a acestuia deoarece prezintă o importanță practică.

Data medie de producere a primei ninsori la nivelul comunei se încadrează în prima decadă a lunii noimebrie, respective pe data de 8 noiembrie, iar ultima ninsoare se produce, în medie, în prima decadă a lunii martie, pe data de 4 martie. Durata intervalului cu ninsoare variază foarte mult de la un an la altul, prima ninsoare putând să se producă în prima decadă a lunii octombrie, iar ultima în perioada finală a lunii februarie. In ceea ce privește ninsorile târzii, acestea se pot produce în a doua decadă a lunii decembrie, iar a ultimei în prima decadă a lunii mai.

Tabelul 2.8

Numărul mediu de zile cu ninsoare la Iași (1961-2012)

Sursa datelor: ANM

Numărul mediu multiannual al zilelor cu ninsoare este de 46.8 zile, în timpul anului cel mai mare număr de zile cu ninsoare înregistrându-se în luna ianuarie cu 13.2 zile și luna februarie cu 11.4 zile, urmat de decembrie cu 9.9 zile. Lunile octomrbie și aprilie se remarcă prin cele mai reduse valori ale zilelor cu ninsoare, respective 0.4 și 0.8 zile.

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire al cerului cu nori, fiind influențată de umiditatea aerului în principal. Prezența norilor, densitatea lor și înălțimea la care se află, influențează la rândul lor repartiția și regimul altor elemente climatic, respective durata de strălucire a Soarelui, bilanțul radiativ și termic, precipitațiile atmosferice etc.

In ceea ce privește variația anuală a nebulozității totale, se ănregistrează un maximum în luna decembrie, respective 7.6 zecimi, determinată de intensificare activității ciclonice. Acest maxim de nebulozitate din luna decembrie corespunde și cu frecvența cea mai mare a norilor stratiformi care ocupă o suprafață apreciabilă din bolta cerească.

Tabelul 2.9

Mediile lunare și anuale ale nebulozității totale exprimate în zecimi (1961-2012)

Sursa datelor: ANM

Se înregistrează un minimum în luna august de 5 zecimi, deoarece această lună este o perioadă în care predomină timpul senin, cu durată mare de strălucire a Soarelui și cu temperaturi ridicate care contribuie la apariția secetelor, fiind determinate de persistența regimului anticiclonic la nivelul întregii țări. Minimul din august corespunde de asemenea cu frecvența maximă a norilor cumuliformi, cu areal redus. Valoarea mediei multianuale a acestui element climatic este de 6.5 zecimi.

In luna ianuarie, datorită invaziilor de aer din nord și nord-est, precum și a predominării inversiunilor termice, însoțite de procesele de formare ale norilor stratiformi, nebulozitatea prezintă valori mari de 7.4 zecimi, urmată de luna februarie cu o valoare de 7.5 zecimi. Incepând cu luna martie gradul de nebulozitate totală începe să cunoască o oarecare scădere, apoi începând din nous ă crească ușor o dată cu luna septembrie.

2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui

Reprezintă intervalul de timp când este vizibil discul solar și se exprimă în ore și zecimi de oră. Mărimea datelor poate fi influențată de valorile umezelii și temperatura aerului. Variațiile periodice și neperiodice ale nebulozității se răsfrâng în primul rând asupra insolației, reducând din intensitatea și durata acesteia.

Din analiza datelor pentru perioada 1961-2012, a reieșit că durata medie anuală de strălucire a Soarelui la nivelul localității a fost de 2002.4 ore.

Tabelul 2.10

Durata medie lunară și anuală de strălucire a Soarelui (1961-2000)

Sursa datelor: ANM

De asemenea, din tabelul 2.10, reiese faptul că în decursul unui an Soarele strălucește în medie cel mai puțin în lunile de iarnă, cu un minimum înregistrat în luna decembrie de 59.2 ore, urmată de luna ianuarie cu o medie lunară de 69.1 ore. Acest minimum din luna decembrie este datorat duratei zilelor care este mai redusă și nebulozității care înregistrează maximul în această lună. Suma lunară maximă a duratei medii lunare corespunde lunii iulie cu o medie de 281 ore, având cea mai mare durată posibilă de strălucire a Soarelui. Acest lucru se datorează nebulozității mai scăzute din această lună, punându-se problema ca luna iunie să fie luna cu durata cea mai mare mare de strălucire a soarelui datorită lungimii mai mari a zilelor.

2.2.5. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică reprezintă presiunea hidrostatică a atmosferei care se manifestă în egală măsură în toate direcțiile, constituind greutatea cu care întreaga atmosferă apasă pe unitatea de suprafață. Variațiile la suprafața terestră a presiunii sunt determinate, în principa, de variațiile temperaturii aerului.

De variațiile presiunii atmosferice depind unele elemente și fenomene meteorologice, cum ar fi vântul, umezeala aerului, nebulozitatea etc., având influență asupra societății umane și stării de sănătate a persoanelor meteosensibile.

Pe parcursul anului variațiile mediilor lunare sunt relativ reduse, dar influența presiunii asupra celorlalți parametrii climatici este importantă prin rolul pe care aceasta îl are în deplasarea maselor de aer la nivel local și regional.

Tabelul 2.11

Presiunea medie lunară și anuală exprimată în mb la altitudinea de 102 m (1961-2012)

Sursa datelor: ANM

Maximul barometric se înregistrează în luna cea mai rece a anului, respectiv în luna ianuarie cu 1007.5 mb, în timp ce minimul barometric se înregistrează în luna iulie, cu o medie lunară de 1001.2 mb. Astfel, amplitudinea medie are o valoare destul de ridicată, cu o valoare de 6.3 mb, rezultând ca acest tip de regim al presiunii este unul tipic continental.Valoarea medie anuală este de 1004.4 mb.

2.2.6. Umiditatea aerului

Umezeala aerului este strâns legată de particularitățile fizice ale maselor de aer în mișcare, temperatură, cât și de caracteristicile locale ale suprafeței subiacente, respectiv suprafețe acvatice și vegetale, care constituie surse permanente de evaporație și evapotranspirație, ceea ce determină creșterea gradului de umezeală a aerului.Starea higrometrică este pusă în evidență de umezeala relativă, tensiunea vaporilor de apă și deficitul de saturație.

Se aduce în discuție tensiunea vaporilor de apă care reprezintă presiunea exercitată de vaporii de apă din atmosferă. Cantitatea de vapori de apă depinde de temperatura aerului și de sursele de evapotranspirație.Astfel, temperaturile ridicate determină atât creșterea vitezei de evaporare, cât și a înmagazinării vaporilor de apă.

Tabelul 2.12

Mediile lunare și anuale ale tensiunii vaporilor de apă exprimate în hPa (1961-2012)

Sursa datelor: ANM

Tensiunea vaporilor de apă prezintă la nivelul comunei o variație anuală, caracterizată printr-un maxim în luna iulie cu 17.1 mb și un minim in luna ianuarie cu 4.5 mb. De aici rezultă o amplitudine medie anuală de 12.6 mb, iar media anuală a tensiunii vaporilor de apă are o valoare de 10.1 mb.

2.3. Hidrografia

În zona localității Vînători se află râul Jijia, pârâul Cacaina și afluenții lor care au un caracter torențial. Când au loc perioade ploioase, afluenții torențiali produc viituri, malurile se erodează, taluzele se prăbușesc etc.

Apele freatice se găsesc la diferite adâncimi, astfel:

• pe platouri și cumpene de apă, nivelul apei freatice depășește de regulă 10 m;

• pe versanții uniformi, adâncimea apei freatice este cuprinsă între 4-6 m, iar pe versanții afectați de alunecări adâncimea apei freatice variază între 0,5 la peste 3 m;

• pe văile înguste, nivelul apei freatice este cuprins între 0,9 – 1,20 m <=> în Șesul Jijiei pânza de apă freatica se află la adâncimi ce depășesc de regulă 1,50 – 2,50 m, iar în apropierea albiei minore aceasta depășește 3 – 4 m adâncime.

Drenajul intern și extern al solurilor de pe platouri, dealuri, și versanți este în general bun, cu excepția celor formate pe marne și argilă unde infiltrația este anevoioasă.

2.4.Solurile

Sub raport pedogeografic, localitatea Vînători, aflându-se în Podișul Moldovei, este inclusă în Provincia Moldavică. Condițiile orofitoclimatice au determinat o desfășurare zonală a principalelor tipuri de soluri. Defrișarea, procesele erozionale pe pante au determinat degradarea, în stadii diferite, a solurlor și scăderea corespunzătoare a posibilității de folosire a lor. O mare parte din fondul pedologic se caracterizează printr-o fertilitate medie spre foarte bună, solurile fiind dezvoltate în condiții de silvostepă, pe un substrat ce asigură circulația apei .i pe pante mici pe care eroziunea lipsește sau este foarte slabă.

Localitatea Vînători se încadrează în partea aproximativ central-estică a Platformei Moldovenești, în sud-estul Câmpiei Moldovei, unitate ce are aspect de platformă, aparținând Platformei Est-Europene. În alcătuirea acesteia de evidențiază cele două elemente structurale specifice: unul inferior, cutat, ce constituie soclul, care corespunde etapei în care spațiul Platformei Moldovenești a evoluat ca arie labilă, și altul superior, cuvertura, corespunzând etapei în care acest spațiu a evoluat ca domeniu stabilizat (Ionesi, 1994).

Particularitățile lito-stratigrafice, aferente comunei Popricani, sunt subordonate ariei Câmpiei Moldovei si respectă in linii generale, ansamblul morfo-structural al acesteia. Formațiunile din soclul Platformei Moldovenesti, care se întâlnesc în fundamentul comunei, au vârsta precambriană. Ele sunt reprezentate prin șisturi cistaline, predominant gnaise sericitizate cu intruziuni de granite si granitegnaisice.

Teritoriul localității Vînători se încadrează morfologic în unitatea Câmpia Moldovei, Depresiunea Jijiei. Relieful se prezintă sub forma de interfluvii largi, ocupate de câmpii ce sunt mărginite de platouri întinse și versanți cu diferite grade de înclinare. Pantele versanților au înclinări cuprinse intre 5°-25° și sunt adesea afectate de procese de eroziune ori alunecări de teren. Formele reprezentative comunei sunt formele de șiroire, fluviatile și mai ales alunecări de teren.

Pe teritoriul localității sub acțiunea complexă a factorilor pedogenetici s-au format următoarele tipuri de sol: cernoziomul cambic tipic, cernoziom semicarbonatic, cenușiu cambic, regosol solonceac, lăcoviști salinizate.

Cernoziomul cambic tipic, lutos, format pe depozite loessoide și luturi cu următoarea secvența morfologică An -A/B-Bv-Cea, este mijlociu aprovizionat cu humus (3,12%) și azot total și slab aprovizionat în fosfor mobil. Reacția este slab alcalină (pH-8,2-8,3).

2.5. Vegetația pădurilor

Vegetația localității Vînători este alcătuită din stepă la altitudinile de până la 80 m, urmând la altitudini puțin mai mari o intindere cu vegetație de silvostepă, vegetația forestieră fiind reprezentată de pădurea de Quercinee, ce are de asemenea o întindere semnificativă. În cele ce urmează vom prezenta așadar tipurile de vegetație menționate, precizând speciile întâlnite în acest spațiu.

Începând de primăvara, cu flora arboricolă și vegetația ierboasă dinșesuri, fânețe, poeni și păduri, continuând cu livezile, viile și apoi cu plantațiile de salcâm, pădurile de tei și culturile de floarea soarelui, etc. albinele găsesc un cules neîntrrupt pentru întreținerea și dezvoltare, cât și pentru realizarea unor producții însemnate de miere și alte produse apicole. În același timp datorită repartizării aproape uniformă a bazei melifere pe întreg teritoriul localității Vînători există condiții favorabile de cercetare a albinelor în toate localitățile, în acest mod putându-se practica atât stupăritul staționar, cât și stuăritul pastoral pe distanțe mici, ceea ce este deosebit de important din punct de vedere economic.

În zonele mai înalte ale comunei Popricani sunt, așa cum am menționat anterior, și păduri de Quercinee în care cele mai reprezentative sunt stejărișurile (edificator Quercus robur), cerete (Quercus cerris), gârnițele (Quercus frainetto), gorunete (Quercus petraea) și făgete (Fagus sylvatica). Speciile edificatoare enumerate nu se găsesc în stare pură, ele asociindu-se cu numeroase specii de foioase: carpen (Carpinus betulus), paltin de câmpie (Acer platanoides), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus foliacea), mesteacăn (Betula pendula), tei (Tilia cordata), cireș sălbatec (Cerasus avium) (Lupașcu, 2004, Zlota, 2012).

Stratul subarborescent și arbustiv din această zonă este constituit din mai multe specii: jugastrul (Acer campestre), gladișul (Acer tataricum), mărul (Malus silvestris), părul pădureț (Pyrus pyrastes), păducelul (Crataegus monogyna), alunul (Corzlus avellana), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguines), caprifoiul (Lonicera xylosteum), lemnul-câinesc (Ligustrum vulgare), măcieșul (Rosa canina), etc. Stratul ierbos din acest perimetru are flora mai diversă în specii printre care menționăm: păiuș flexnos (Deschampsia flexuosa), firuța de pădure (Poa nemoralis), ghiocei (Galanthus nivalis), etc (Lupașcu, 2004, Zlota, 2012).

Ca și în alte regiuni ale țării, învelișul vegetal spontan din comuna Popricani a fost înlocuit treptat, pe măsura creșterii numărului de locuitori din zonă și perfecționării tehnicii, cu domenii agricole, căi de comunicație, noi vetre de sat, etc., încât se mai păstrează o mică parte din teritoriu. Acest proces a fost mult amplificat în ultimii ani.

Așadar, pădurea, care acoperea o suprafață mult mai extinsă, și-a restrâns aria semnificativ datorită defrișărilor. Un rol important l-a avut și pășunatul animalelor care, pe lângă ierburi, consumă frunzele și lăstarii tineri, bătătoresc și creează luminișuri, poteci, etc, determinând condiții improprii pentru regenerarea naturală a pădurii. Aceste aspecte afectează serios echilibrul natural, favorizând înmulțirea plantelor toxice și de slabă valoare furajeră, introducerea pe scară largă a plantelor ruderale (buruienilor). Întrucât plantele toxice și ruderale compromit cel mai mult valoarea pajiștilor, vor fi enumerate în continuare cele mai dăunătoare și mai frecvente.

2.6. Situația teritorial-administrativă

Suprafața totală a localității este de 761 ha cu următoarea structură a modului de folosință: terenul agicol ocupă 635 ha, din care teren arabil 168,94 ha (26,6%) reprezentând pășuni, 81,25 ha (12,79), fânețe – 5,72 ha (0,9%), vii – 23,49 ha (3,56%), livezi, 9,53 ha (1,47%), păduri, 274,5 ha (43,39%), ape și bălți, 8,25 ha (1,29%) și alte suprafețe 63,5 ha cu 10% (fig. 2.3).

Tabelul 2.13

Modul de folosire a terenului în localitatea Vînători

Fig. 2.3. Modul de folosință a terenului în localitatea Vînători

Din totalul de 635 ha suprafață agricolă, deținute de localitatea Vînători, 274,5 ha sunt reprezentate de păduri. De menționat faptul că drumul dinspre satul Vînători către satul Cuza Vodă, este delimitat de circa 20 ha cătină albă (Hippophae rhamnoides L.)

Teritoriul localității este împărțit în trei unități productive, repartizate astfel:

– Unitatea productivă Cîrlig, cu o suprafață de 202 ha;

– Unitatea productivă Valea Moimești, cu o suprafață de 51,5 ha;

– Unitatea productivă Budăi, cu o suprafață de 21 ha.

Procesul de producție a fost reglementat la nivel de unitate productivă în cadrul a 7 subunități de producție și protecție. Aceste subunități sunt:

– subunități de producție „A” – codru regulat (148,6 ha)

– subunități de producție „M” – păduri de codru cu rol protector și de agrement (15,9 ha)

– subunități de producție „Q” – crâng simplu de salcâm (100 ha)

– subunități de producție „Q'” – crâng simplu cătină albă(20 ha)

– subunități de producție „H” – păduri cu regim de conservare, formate din arborete de protecție (10 ha)

Tabelul 2.14

Structura subunităților productive din cadrul teritoriului localității Vînători

Tabelul 2.15

Ponderea subunităților productive în cadrul unităților de producție a localității Vînători

Datele prezentate în tabelele de mai sus sunt preluate din baza Ocolului silvic Popricani, în zona bioapicolă a Podișului Moldovei, fiind caracteristice tipului II de cules.

Fig. 2.4. Vegetație lemnoasă din cadrul zonei studiate

Capitolul III

SCOP, MATERIAL ȘI METODĂ

3.1. scopul lucrării

Scopul lucrării este acela de a efectua cercetarea mijloacelor de investigație specifice potențialului melifer din zonă, constituie o cale de intensivizare a apiculturii zonale și de obținere a unor progrese semnificative.

Având în vedere actualitatea și semnificația temei abordate, lucrarea își propune următoarele obiective:

– Considerații asupra factorilor meteorologici,

– Estimarea potențialului melifer,

– Întocmirea conveierului melifer in zona,

– Calculul necesarului de familii de albine,

În afară de aceste motivații cu caracter general, o motivație cu caracter special care a stat la baza elaborării acestei lucrări, a constituit-o faptul că deși zona Vînători reprezintă un cadru propice apiculturii, nu s-a întreprins până în prezent nici un studiu în vederea estimării potențialului melifer.

3.2. Materialul studiat

Cercetările au fost efectuate în arealul pădurilor oferite de localitatea Vînători-Iași. Stupina familială a fost amplasată pe vatra pădurii Cîrlig.

Zona în care se găsește amplasată localitatea Vînători a constituit un excelent material de studiu pentru această lucrare, atât prin bogăția și diversitatea florei spontane existente în cadrul pădurilor, fânețelor și pășunilor și a plantelor cultivate, cât și prin condițiile naturale ce o caracterizează. Arealul forestier studiat se întinde pe o suprafață de circa 274,5 ha și prin speciile pe care le conține, prezintă un interes apicol deosebit.

Fig. 3.1. Reprezentarea suprafeței Pădurii Cârlig

Fig. 3.2. Reprezentarea suprafeței Pădurii Valea Moimești și Budăi

Fig. 3.3. Transportul stupilor în liziera pădurii Cîrlig (foto original)

Fig. 3.4. Amplasamentul stupinii (foto original)

De asemenea, diferitele culturi agricole, pășunile și fânețele, precum și livezile existente furnizează anual cantități importante de nectar.

3.3. Metoda de lucru

Soluționarea obiectivelor acestei lucrări a necesitat utilizarea unei metodologii complexe și adecvate.

Identificarea speciilor melifere și stabilirea suprafețelor ocupate de acestea s-a făcut folosind documentația existentă la nivelul ocolului silvic și la primărie, la care s-au adăugat și datele culese din teren.

Considerațiile asupra factorilor meteorologici presupune stabilirea nivelului de precipitații anuale și lunare, valoarea umidității din atmosferă, varoarea regimul termic, precum și frecvența și intensitatea vântului.

Datele necesare privind dinamica factorilor climatici din zona studiată sunt obținuți din baza de date a Ocolului silvic Popricani, dar și de la Stația Meteo Iași.

Astfel, pentru cunoașterea speciilor de plante de interes melifer din flora spontană a pădurilor, precum și a ponderii acestora în suprafața studiată, s-a făcut uz de metoda geo-botanică.

Considerațiile asupra estimării potențialului melifer presupune în primul rând identificarea speciilor melifere. Pădurile cuprind de obicei amestecuri de specii, unele fără importanță meliferă, motiv pentru care trebuie să se aprecieze proporția în care se găsesc speciile respective.

Arborii meliferi valoroși (teiul, salcâmul) sau pomii fructiferi izolați se inventariază ca număr, apoi se calculează suprafața pe care ar ocupa-o dacă s-ar găsi într-o plantație compactă.

Albinele valorifică economic numai resursele melifere care se află în apropierea vetrei stupinei. Cu cât această distanță se mărește, cu atât se micșorează randamentul la cules al albinelor Raza economică de zbor a albinelor în jurul vetrei stupinei este de 2 km, ceea ce practic corespunde unei suprafețe de 1 256 ha.

Identificarea speciilor melifere în raza de zbor a albinelor se face folosind documentația existentă la inspectoratele silvice și la organele agricole județene, la care se mai pot adăuga datele culese din teren. Determinarea lor se face pe diferite moduri de folosință: livezi, vii, culturi agricole melifere (bostănoase, floarea-soarelui, rapiță, muștar etc.) vatra localităților etc. Culturile fără importanță apicolă nu se iau în considerare.

Pentru determinarea capacității nectarifere a plantelor s-au utilizat atât metode directe (metoda capilarelor, metoda micoranalizei chimice și metoda microhârtiilor de filtru), cât și metode indirecte (metoda stupului de control, metoda determinării după frecvența de cercetare a florilor și metoda determinării după zborul albinelor la urdiniș).

După stabilirea capacității nectalifere se poate întocmi conveerul melifer, prin studierea caracteristicilor fenotipice ale fiecărei specii melifere. Conveerul melifer mai poartă denumirea de graficul de cules, aplicându-se pentru o anumită zonă sau localitate, găsindu-și utilitatea, la înființarea unei stupine, pentru stabilirea măsurii în care baza meliferă asigură recolte satisfăcătoare de miere.

La întocmirea balanței melifere se face o estimare a bazei melifere și se calculează numărul de familii de albine care pot fi întreținute în mod economic în zona respectivă.

Calculul numărului familiilor de albine. Pentru aceasta trebuie cunoscută totală de miere (M), din care se calculează cantitatea de miere (m) pe care trebuie să o recolteze o familie de albine (F) pentru consum propriu, pentru înmulțirea ei, cât și cantitatea de miere marfă preconizată a se obține. Se aplică formula: F= .

O familie de albine de putere medie consumă pe timp de un an pentru nevoile proprii cantitatea de 90 kg miere, iar un roi, jumătate din această cantitate. Apreciindu-se că numărul de familii se mărește cu 25% familii noi (roiuri), cantitatea de miere necesară în plus unei familii va fi de 11,2 kg, cantitate care rezultă din calculul: 90/2 x 25/100 = 11,2 kg.

La această cantitate se mai adaugă cantitatea de miere marfă planificată și astfel se obține cantitatea recoltată anual de familie de albine.

Pentru determinarea numărului de familii de albine se va împărți producția recoltabilă de miere la cantitatea de miere prognozată ca recoltă anuală pe familie.

CAPITOLUL IV

rezultate și discuții

4.1. Considerații asupra factorilor meteorologici

Studiul factorilor meteorologici care influențează secreția de nectar și polen, precum și intensitatea culesului s-a desfășurat pe durata anului 2014.

Au fost luați în calcul factorii meteorologici referitori la temperatură, umiditate, precipitații și viteza vântului. Valorile medii anuale au fost preluate și prelucrate, rezultând faptul că factorii meteorologici din anii studiați (tab. 4.1 și fig. 4.1) au favorizat o secreție bună de nectar, respectiv de polen a plantelor din zona Vînători.

Tabelul 4.1

Valorile medii anuale ale principalilor factori meterologici studiați

Fig. 4.1. Dinamica factorilor meteorologici în decursul anilor studiați

Dacă ne referim la sezonul de cules, respectiv perioada lunilor mai, iunie și iulie, valorile medii ale factorilor meteorologici au fost înregistrate în tabelul 4.2, concluzionând faptul că zona localității Vînători oferă condiții bune pentru ralizarea unui cules de intensitate medie.

Tabelul 4.2

Valorile medii ale principalilor factori meterologici studiați din perioada culesului

Valorile prezentate sunt specifice zonei bioapicole din Podișul Moldovei, respectiv caracteristice tipul II de cules, valori care se încadrează în zona studiată.

4.2. Estimarea potențialului melifer

În vederea determinării potențialului melifer al zonei Vînători a fost necesară cunoașterea speciilor de plante de interes melifer din zonă, atât ca structură cât și ca pondere, analiză efectuată conform metodei geobotanice.

Deoarece în zona studiată vegetația erbacee este redusă din cauza luminozității reduse din interiorul pădurilor, neavând posibilitatea dezvoltării umai pe o fâșie îngustă de-a lungul drumurilor de la marginea pădurii, calcularea potențialului melifer s-a realizat ținând cont numai de vegetația lemnoasă.

Mai trebuie menționat faptul că vegetația erbacee este reprezentată slab atât din punct de vedere calitativ dar și cantitativ, facânt astfel neglijarea acesteia în studiul efectuat.

În urma activității de inventariere a speciilor lemnoase din structura pădurilor, s-a concluzionat faptul că există specii valoroase din punct de vedere apicol (salcâm, etc), dar și câteva specii lipsite de interes apicol (porumbar, măceș), acestea având o pondere mult mai redusă. Între speciile de interes apicol ponderea este deținută de salcâm (Rubinia pseudocacia – 100 ha), urmată de frasin (Fraxinus excelsior – 81,7 ha), stejar (Quercus robur – 58,1 ha) și paltin (Acer platanoides – 30,5 ha).

Fig. 4.2. Structura de ansamblu a pădurilor din zona Vînători

Se observă faptul că din suprafața totală de 274,5 ha pădure prezintă interes apicol 270,3 ha, prin speciile pe care le dețin, preponderența fiind deținută de salcâm.

Fig. 4.3. Ponderea speciilor de interes melifer din zona Vînători

În vederea practicării stupăritului și valorificarea superioară a resurselor melifere existente în localitatea Vînători, este necesar să cunoaștem principalele specii de plante melifere, aria de răspândire, perioada de înflorire și capacitatea lor nectaro-poliniferă, precum și căile practice de îmbunătățire a acestora.

Estimarea potențialului melifer s-a făcut mai întâi pe subunități productive, apoi datele au fost cumulate, analizate și centralizate în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3

Estimarea potențialului melifer la nivelul subunităților productive

Cunoscând potențialul productiv al fiecărei specii, preluate din datele literaturii de specialitate, precum și cunoașterea suprafețelor ocupate cu aceste specii putem calcula estimativ, potențialul melifer al zonei Vînători, care în studiul nostru este de 107871,00 ha.

Fig. 4.4. Producția totală de miere recoltabilă, raportată la subunitatea de producție

Pe baza cunoașterii potențialului melifer și a cantității de miere pe care trebuie să o realizeze fiecare familie de albine se stabilește balanța meliferă a zonei în funcție de care se poate hotărâ numărul maxim de familii de albine pe care îl poate deține în mod rentabil acea zonă. Prezentăm în tabelul 4.4. potențialul melifer la speciile de bază din localitatea Vînători la nivelul producțiilor potențiale și recoltabile.

Tabelul 4.4

Ponderea speciilor de interes melifer și nivelul producțiilor potențiale și recoltabile

Analizând datele tabelul de mai sus, se observă clar, faptul că din producția recoltabilă de 35782,3 kg, 93,15% provin de la salcâm. Menționăm și faptul că cele 20 ha de cătină nu sunt înscrise în baza ocolului silvic, dar am făcut calculele deoarece provine din zona satului Vânători.

Fig. 4.5. Cantitățile de miere recoltabilă comparativ cu cea potențială, aferente fiecărei specii

Tabelul 4.5

Estimarea potențialului melifer la nivelul subunităților productive

Fig. 4.6. Producția totală de miere recoltabilă, raportată la unitatea de producție

Obținând valoarea productivității la hectar a fiecărui tip de subunitate productivă, dar cunoscând și ponderea acestora în cadrul fiecărei unități de producție, putem estima potențialul melifer al acestora din urmă.

În urma prezentării celor mai importante plante melifere putem trage concluzia că localitatea Vînători dispune de o bază meliferă redusă, predominând salcâmul și în foarte mică măsură cătina (31709,59 kg miere productivă), care creează condiții medii pentru dezvoltarea apiculturii și în mică parte poate asigura întreținerea unui număr mediu de familii de albine în comparație cu cel existent, deoarece predomină specii forestiere la care culesul este de mană.

4.3. Întocmirea conveerului melifer în zona Vînători

Odată cu stabilirea potențialului melifer, luând în calcul caracteristicele fenologice ale fiecărei specii existente în zona studiată, am întocmit conveerul melifer, dar și graficul de cules. Conveerul melifer a fost ăcut mai întîi la nivel de subunitate productivă, apoi la nivel de unitate productivă.

Menționăm faptul că am inclus în grafic și cătina albă, deoarece cele 20ha extinse ca lizieră a drumului comunal către localitatea Cuza Vodă, aparțin tot de satul Vînători, dar nu sunt înregistrate în baza de date a Ocolului silvic.

Tabelul 4.6

Eșalonarea culesului la nivelul subunităților de producție

Din analiza graficului de eșalonare a culesului la nivelul unităților productive din satul Vînători, culesul începe din a doua decadă a lunii aprilie la paltin (perioada de înflorire aprilie-mai), dar având în vedere faptul că ponderea este redusă a acestora în structura pădurii, cantitățile de miere sunt neglijente. De asemenea, începe și culesul la cele 20ha cătină tot din luna aprilie, unde perioada de înflorire durează în perioada aprilie-iunie.

Tabelul 4.7

Eșalonarea culesului la nivelul unităților de producție

Culesul la salcâm începe cu luna mai, decada a III-a și durează până la finele lunii iunie, asigurând culesul de producție în cea mai mare parte, la care s-a adăugat culesul de la frasin (perioadă de înflorire luna mai) și stejar (perioadă de înflorire decada a II-a a lunii mai până în decada a II-a a lunii iunie).

De la finele lunii iunie, încetează practic culesul de producție, nici o specie nepamputând asigura stupăritul pastoral de producție, motiv pentru care este necesară strămutarea stupilor la alte resurse melifere (exemplu, floarea-soarelui).

Analizând perioada pe care este eșalonat conveerul melifer spontan, observăm că se poate asigura un cules continuu, fără goluri, începând din decada a II-a a lunii aprilie la paltin și până la finele lunii iunie la salcâm și cătină.

Privit din punct de vedere practic, culesul de producție de pe raza satului Vînători este asigurat de salcîm, celelalte specii jucând rolul în asigurarea culesului de întreținere.

Cantitățile lunare de miere recoltabilă obținute de la speciile de interes melifer sunt prezentate în tabelul 4.8.

Tabelul 4.8

Speciile de interes melifer și cantitățile lunare de miere recoltabilă

Putem realiza conveerul melifer în funcție de speciile de interes melifer existente în zona studiată, specificând faptul că culesul productiv este asigurat numai la salcâm și cătină, la celelalte specii forestiere culesul fiind cu miere de mană (6699,34kg, luna aprilie, 10048,99kg în luna mai și 16748,32kg în luna iunie).

Tabelul 4.9

Eșalonarea culesului la principalele specii de interes melifer din raza satului Vînători

Fig. 4.7. Dinamica culesului în perioada aprilie-iunie

Privind conveerul melifer rezultat, se observă faptul că, culesul de producție este asigurat parțial în lunile aprilie, pe tot parcurul lunii mai, în timp ce luna iunie, culesul este parțial, dar în cantitate mai mare, predominând culesul la salcâm și cătină.

4.4. Calculul numărului familiilor de albine necesar pentru valorificarea optimă a potențialului melifer al zonei

Având în vedere că, o familie de albine de putere medie consumă pe timp de un an pentru nevoile proprii cantitatea de 90 kg miere, iar un roi, jumătate din această cantitate. Apreciindu-se că numărul de familii se mărește cu 25% familii noi (roiuri), cantitatea de miere necesară în plus unei familii va fi de 11,2 kg, cantitate care rezultă din calculul: 90/2 x 25/100 = 11,2 kg.

Dacă la această cantitate mai adăugăm producția de miere marfă medie obținută la fiecare familie, pe care o estimăm în cazul de față la 15kg, rezultă în final o cantitate de circa 116,2kg miere recoltată anual de fiecare familie de albine.

Dacă se efectuează calculele specifice, împărțind potențialul determinat la cantitatea de miere recoltată anual de fiecare familie de albine, rezultă că zona studiată oferă condiții pentru creșterea și exploatarea unui număr de circa 1600 familii de albine (tab. 4.10).

F = M/m = 100+20/116,2 = 1 familie

Regulamentul de organizare la stupăritul pastoral în România prevede o încărcătură de 14-18 familii/ha pentru culesul intens la salcâm, în raport de condițiile zonei, vârsta plantațiilor, densitatea, condițiile de sol și vegetație.

Ocolul silvic apreciază ca fiind optimă o încărcătură de 16 familii/ha pentru culesul la salcâm (fiind cel preponderent în raza satului Vînători), deci numărul de familii de albine este de 1920.

Cunoscând cantitatea de miere recoltabilă din raza localității putem determina numărul de familii albine necesar pentru culesul din fiecare lună în parte, raportând aceste cantități la cantitatea de miere marfă scontată de fiecare familie.

Tabelul 4.10

Potențialul melifer și necesarul de familii de albine pentru zona studiată

Fig. 4.8. Necesarul de familii de albine pentru valorificarea potențialului melifer

în funcție de sursă

Din datele prezentate în tabelul 4.10, se observă cu ușurință faptul ca zona nu oferă condiții pentru practicarea unui stupărit intensiv de tip pastoral, ci mai mult un stupărit staționar, în care producțiile de miere marfă sunt modeste, de circa 25kg/ an.

De asemenea, dacă luam în considerare datele din tabelul 4.3, oferite de Ocolul silvic, referitoare la numărul familiilor de albine înregistrate în zona Vînători, se observă că există un excedent de circa 1.303 familii față de necesarul calculat.

Acest lucru impune ca apicultorii din zonă să practice neapărat un stupărit pastoral, lucru care se și practică, apicultorii putând fi găsiți pe toată perioada verii în diferite masive melifere din întreagă țară.

În acest fel potențialul melifer al zonei poate rămâne la dispoziția apicultorilor cu un număr redus de familii de albine, care îl vor valorifica pentru obținerea unor cantități de miere ce asigură autoconsumul.

concluzii

Zona localității Vînători prezintă un potențial melifer modest, care permite doar practicarea unui stupărit staționar pentru circa 297 familii de albine, cu o producție marfă de miere de circa 20 kg/familie/an.

Din suprafața totală de 274,5 ha pădure, interes apicol prezintă 270,3 ha. Menționăm faptul că am efectuat calcule și pentru o suprafață de 20 ha cu cătină, suprafață care nu este înregistrată la Ocolul silvic, dar aparține zonei satului Vînători.

Speciile de interes melifer pentru culesul de întreținere și cel de producție este asigurat, cu preponderență, de vegetația lemnoasă, reprezentată de cele 100 ha de salcâm (93,15%).

Faptul că structura pădurii din zona studiată este formată din specii de interes melifer cu perioade de înflorire diferite, se asigură un conveer melifer continuu, fără goluri de cules, începâns cu a II-a decadă a lunii aprilie și până la finele lunii iunie.

Obiectivele urmărite au fost:

– identificarea speciilor melifere din zonă și a ponderii pe care o dețin acestea, după caz, în structura pădurii;

– estimarea potențialului melifer din zona studiată;

– întocmirea conveerului melifer pe subunități și unități productive;

– optimizarea numărului de familii de albine în vederea realizării unui stupărit rațional, eficient;

Potențialul melifer al zonei este oferit în cea mai mare parte de culesul la salcâm, circa 33330 kg, din suprafața de 100 ha existente în zona studiată.

Cunoscându-se potențialul melifer recoltabil s-a stabilit o încărcătură de 272 familii de albine pe an, dar am ajuns la concluzia că zona prezintă un deficit de 1648 familii de albine, față de necesarul calculat pentru întreaga zonă, respectiv 1920 familii.

Apreciind faptul că culesul principal este asigurat la salcâm, s-a calculat o încărcătură de 1600 familii de albine, stabilindu-se o medie de 16 stupi/ha.

Cantitatea medie lunară a fost de 7189,9 kg în luna aprilie, 10784,67 kg în luna mai, predominînd cu 17974,38 kg în luna iunie.

Pentru cantitatea de miere calculată s-a stabilit prin raportare, numărul de familii de albine în pastoral, respectiv 4-5 familii în luna aprilie, 6-7 familii în luna mai și 10-11 familii în luna iunie.

Analizând perioada pe care este eșalonat conveerul melifer spontan, observăm că se poate asigura un cules continuu, fără goluri, începând din decada a II-a a lunii aprilie la paltin și până la finele lunii iunie la salcâm și cătină.

Privit din punct de vedere practic, culesul de producție de pe raza satului Vînători este asigurat de salcîm, celelalte specii jucând rolul în asigurarea culesului de întreținere.

Sursele de miere de mană, reprezentate de diverse specia de frasin (în suprafață destul de redusă).

De la finele lunii iunie, încetează practic culesul de producție, nici o specie nemaiputând asigura stupăritul de producție, motiv pentru care este necesară strămutarea stupilor la alte resurse melifere (exemplu, floarea-soarelui).

BIBLIOGRAFIE

Bogdan T. și colab. 1957 – Cartea stuparului. Ed. Agrosilvică, București.

Cârnu, I., Hociotă, E., 1973, Baza meliferă și polenizarea culturilor entomofile, Editura Ceres, București.

Cîrnu, I., Berbecel, O., Tomescu, A., 1972, Cercetări privind corelația dintre factorii meteorologici și producția de nectar la principalele specii melifere din țara noastră, Lucrări științifice, 8, București: 100 – 111.

Cîrnu I. 1980 – Flora meliferă. Ed. Ceres, București.

Doliș, M., 2012 – Apicultură și sericicultură. Curs ID.

Dragomir, N., 2009 – Pajiștile României, o resursă funciară nevalorificată, Revista ferma nr.3

Lazăr Șt., Oprea-Cuzic M. 1997 – Investigații privind potențialul melifer și posibilitățile de valorificare a resurselor melifere dintr-un masiv forestier. Lucrări științifice, vol. 39, 40 – seria Zootehnie, U.A.M.V. Iași, p. 302-309.

Lazăr Șt., Doliș M. 1999 – Investigații privind determinarea resurselor și a potențialului melifer din arealul Ocolului Silvic Ciurea – Iași. Lucrări științifice, vol. 41, 42 – seria Zootehnie, U.A.M.V. Iași, p. 346-352.

Lazăr Șt. 2002 – Bioecologie și tehnologie apicolă. Ed. Alfa , Iași.

Lazăr Șt., Doliș M. 2004 – Apicultură practică. Ed. Alfa , Iași.

Lazăr Șt., Vornicu O.C. 2007 – Apicultura, Ed. Alfa, Iasi.

Lupașcu A., 2004, Biogeografie cu elemente de ocrotirea și conservarea Biodiversității, Ed. Terra Nostra.

Mărghitaș L.A. 1995 – Creșterea albinelor. Ed. Ceres, București.

Mărghitaș L.A. 1997 – Albinele și produsele lor. Ed. Ceres, București.

Zlota V., 2012 – Studiu fizico-geografic al comunei Popricani

***România apicolă, mai, 2013, 2014.

***România apicolă, iunie, 2014.

***România apicolă, iulie, 2014.

***România apicolă, decembrie, 2013.

***România apicolă, decembrie, 2014.

***2005A, Amenajamentul O. S. Iași, Studiu general, Silvaproiect, 2 – 368.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan T. și colab. 1957 – Cartea stuparului. Ed. Agrosilvică, București.

Cârnu, I., Hociotă, E., 1973, Baza meliferă și polenizarea culturilor entomofile, Editura Ceres, București.

Cîrnu, I., Berbecel, O., Tomescu, A., 1972, Cercetări privind corelația dintre factorii meteorologici și producția de nectar la principalele specii melifere din țara noastră, Lucrări științifice, 8, București: 100 – 111.

Cîrnu I. 1980 – Flora meliferă. Ed. Ceres, București.

Doliș, M., 2012 – Apicultură și sericicultură. Curs ID.

Dragomir, N., 2009 – Pajiștile României, o resursă funciară nevalorificată, Revista ferma nr.3

Lazăr Șt., Oprea-Cuzic M. 1997 – Investigații privind potențialul melifer și posibilitățile de valorificare a resurselor melifere dintr-un masiv forestier. Lucrări științifice, vol. 39, 40 – seria Zootehnie, U.A.M.V. Iași, p. 302-309.

Lazăr Șt., Doliș M. 1999 – Investigații privind determinarea resurselor și a potențialului melifer din arealul Ocolului Silvic Ciurea – Iași. Lucrări științifice, vol. 41, 42 – seria Zootehnie, U.A.M.V. Iași, p. 346-352.

Lazăr Șt. 2002 – Bioecologie și tehnologie apicolă. Ed. Alfa , Iași.

Lazăr Șt., Doliș M. 2004 – Apicultură practică. Ed. Alfa , Iași.

Lazăr Șt., Vornicu O.C. 2007 – Apicultura, Ed. Alfa, Iasi.

Lupașcu A., 2004, Biogeografie cu elemente de ocrotirea și conservarea Biodiversității, Ed. Terra Nostra.

Mărghitaș L.A. 1995 – Creșterea albinelor. Ed. Ceres, București.

Mărghitaș L.A. 1997 – Albinele și produsele lor. Ed. Ceres, București.

Zlota V., 2012 – Studiu fizico-geografic al comunei Popricani

***România apicolă, mai, 2013, 2014.

***România apicolă, iunie, 2014.

***România apicolă, iulie, 2014.

***România apicolă, decembrie, 2013.

***România apicolă, decembrie, 2014.

***2005A, Amenajamentul O. S. Iași, Studiu general, Silvaproiect, 2 – 368.