Estimarea Calității Portofoliului DE Credite AL Bc „x” S.a

Cuprins:

INTRODUCERE

Capitolul 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ANALIZA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE Al BĂNCII COMERCIALE

1.1. Considerații teoretice privind portofoliul de credite

1.2. Gestiunea calității portofoliului de credite în cadrul băncii comerciale

1.3. Impactul structurii și calității portofoliului de credite asupra performanțelor bancare

Capitolul 2. METODE DE ANALIZĂ A PORTOFOLIULUI DE CREDITE

2.1.Analiza portofoliului de credite după structură

2.2. Analiza profitabilității portofoliului de credite

2.3. Analiza portofoliului de credite după risc

Capitolul 3. ESTIMAREA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE AL BC „X” S.A.

3.1. Analiza structurii portofoliului de credite

3.2. Evaluarea calității portofoliul de credite

3.3. Recomandări privind gestiunea eficientă a calității portofoliului de credite

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actualitatea investigației: O dată cu trecerea economiei Republicii Moldova la relațiile de piață au fost reorganizate principalele sale elemente structurale, inclusiv sistemul bancar. După dezmembrarea sistemului centralizat și constituirea sistemului bancar național, unele bănci de stat s-au transformat în bănci comerciale. În aceeași perioadă, în Republica Moldova au fost înființate o serie de bănci comerciale noi.

Una din particularitățile activității bancare contemporane este ridicarea gradului calității portofoliului de credite. În acest context, încrederea este cea care a stat la baza apariției fenomenului bancar și reprezintă și în prezent factorul determinant în activitatea bancară. Până în secolul al XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice: băncile de emisiune, care dețineau monopolul emiterii de bancnote naționale; băncile comerciale, care activau ca instituții de intermedierie financiară; instituții financiare specifice – casele de economii și cooperativele de credit.

Provocările majore actuale ale sistemului bancar sunt determinate de: cadrul legislativ; inovarea tehnologică (atât hard cât și soft), de altfel schimbările semnificative în mediul de afaceri, volatilitatea economică, așteptările în schimbare ale clienților și a personalului, precum și adoptarea de noi tehnologii fac din ce în ce mai dificil pentru bănci în a descoperi alternative tehnologice, de strategie și prioritizare a procedurii de creditare, prin impulsionarea calității portofoliului de credite.

Gradul de cercetare a temei: Drept bază teoretică și metodologică a investigațiilor ne-au servit monografiile clasicilor în domeniul managementului bancar, după cum: V. Sharpe, M. Markowitz, F. Mishkin, P. Sacks, G. Hempel, P. Rose, T. Koch, F. Iacono, J. Pringle, R. Rao (S.U.A.); H. Derrig (Elveția); E. Hrișcev, Gr. Belostecinic, S. Chircă, V. Cojocaru, N. Burlacu, I. Sârbu, D. Moldovanu, G. Ulian, L. Cobzari, R. Hâncu, I. Enicov, A. Rotaru, M. Moloșag (R. Moldova); C. Bahno, L. Roxin, M. Ganea, N. Dănilă, V. Dedu, L. Ionescu, I.Turcu, L. Anghel (România); G. Panova, V. Sevruk, V. Platonov, V. Gamza, O. Lavrușin, I. Balabanov, G. Antonov, E. Utkin (Rusia).

Paralel cu studierea lucrărilor specialiștilor în materie din mai multe țări, au fost analizate publicațiile periodice ale instituțiilor financiare internaționale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare etc.), publicațiile și datele statistice ale Ministerului Economiei și Reformelor, Ministerului Finanțelor, Băncii Naționale a Moldovei, Departamentului Analiză Statistică și Sociologice, Bizpro-Moldova, ale băncilor comerciale și ale organizațiilor de microfinanțare.

Drept bază metodologică și de informare au servit hotărârile Parlamentului și Guvernului Republicii Moldova, actele normative bancare emise de Banca Națională a Moldovei și alte publicații de ordin statistic, juridic, ce țin de efectuarea operațiunilor de credit prin intermediul băncilor comerciale și al instituțiilor nebancare de credit.

Obiectul cercetării. Obiectul de bază a tezei de licență propuse pentru susținere servește elaborarea unor instrumente teoretico-practice care să poată impulsiona valorificarea calității portofoliului de credite la nivelul activității băncilor comerciale din Republica Moldova. În acest context sunt propuse strategii manageriale de perfecționare a portofoliului de credite la nivelul activității băncilor comerciale.

Subiectul cercetării. Subiectul general a prezentei teze de licență vizează aspectele implementării managementului calității prin procese ca fundament al îmbunătățirii continue a portofoliului de credite la nivelul activității băncilor comerciale din Republica Moldova. În plan particular, subiectul cercetării este îndreptat spre identificarea direcțiilor de dezvoltare și înaintarea recomandărilor de sporire a calității portofoliului de credite la nivelul activității băncilor comerciale.

Scopul cercetării rezidă în studierea și analiza problemelor cu privire la asigurarea calității portofoliului de credite la nivelul activității băncilor comerciale.

Obiectivele tezei de licență: În realizarea scopului propus mai sus, am formulat următoarele obiective:

De a prezenta din punct de vedere teoretic portofoliul de credite;

De a prezenta specificul gestiunii calității portofoliului de credite în cadrul băncii comerciale;

De a estima impactul structurii și calității portofoliului de credite asupra performanțelor bancare;

De a analiza portofoliului de credite al băncii comerciale după structură;

De a analiza profitabilității portofoliului de credite al băncii comerciale;

De a prezenta analiza portofoliului de credite al băncii comerciale după risc;

De a analiza structurii portofoliului de credite pe baza exemplului practic;

De a evalua calitatea portofoliul de credite pe baza exemplului practic;

De a înainta recomandări privind gestiunea eficientă a calității portofoliului de credite pe baza exemplului practic.

Metodologia cercetării s-a bazat pe utilizarea diverselor metode, cel mai frecvent utilizate fiind: metoda sistemică, metoda normativă, metoda statistică, metoda grafică și dinamică. De asemenea, pe parcursul cercetării ne-am propus să utilizăm și alte metode de cercetare cum ar fi: de sinteză; analiza economică; compararea; inducția și deducția, aplicate în dialectica cunoașterii materiei și societății, precum și alte procedee și instrumente de cunoaștere științifică a proceselor economice.

Volumul și structura tezei: Structura tezei de licență include o introducere, subiectul lucrării propriu zis, alcătuit din 3 capitole, concluziile, lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.

În "Introducere" se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.

Capitolul unu al tezei de licență, întitulat – ASPECTE GENERALE PRIVIND ANALIZA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE Al BĂNCII COMERCIALE, se impune prin precizarea teoretică a noțiunii protofoliu de credite. La fel se analizează aspectul gestiunii calității portofoliului de credite în cadrul băncii comerciale. Nu și în ultimul rînd se face încercarea de a anliza impactul structurii și calității portofoliului de credite asupra performanțelor bancare.

În capitolul doi a tezei de licență denumit – METODE DE ANALIZĂ A PORTOFOLIULUI DE CREDITE, sunt prezentate aspecte de anliză ce vizează: portofoliul de credite după structură; profitabilitatea portofoliului de credite; portofoliul de credite după risc.

Capitolul trei a prezentei teze de licență cu denumirea – ESTIMAREA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE AL BC „X” S.A., prezintă: Analiza structurii portofoliului de credite; Evaluarea calității portofoliul de credite; Recomandări privind gestiunea eficientă a calității portofoliului de credite.

Încheierea tezei de master reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei de licență a principalelor rezultate ale investigației.

Capitolul 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ANALIZA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE Al BĂNCII COMERCIALE

1.1. Considerații teoretice privind portofoliul de credite

Analizînd în cadrul paragrafului dat aspectul teoretic alportofoliului de credite, vom începe cu delimitarea generală a termenului de credit. Pe parcursul evoluției teoriei economice fundamentale sau evidențiat două teorii ce reflectă esența și rolul creditului: cea naturalistă și cea a creditului, privind investițiile de capital.

Teoria naturalistă a creditului inițial a fost elaborată de A.Smith (1723-1790) și D. Ricardo (1772-1823). Principalele concepții ale acestei teorii sunt următoarele: obiectul creditului îl constituie bunurile naturale; capitalul de împrumut este reflectat prin capitalul real. Promotorii teoriei naturaliste au evidențiat faptul că creditul nu creează capital real de unul singur, ci acest capital apare numai în procesul de producere.

Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, teoria capitalului creativ a ocupat o poziție dominantă. Reprezentanții acestei teorii analizează independența creditului față de procesul de reproducere și menționează rolul lui hotărâtor în dezvoltarea economiei. În opinia lor băncile nu sunt intermediari, dar instituții care creează capitalul.

Printre primii promotori a acestei concepții a fost J. Law (1671-1729). Conform viziunii acestuia, prin credit se pun în mișcare toate capacitățile de producție neutilizate ale țării, astfel creându-se și capitalul. Băncile sunt prezentate nu ca niște intermediari, dar ca și creatori ai capitalului. Ideile lui J.Law au fost dezvoltate de către un șir de economiști englezi și francezi considerând că creditul aduce profit și de aceea ei optează pentru a numi creditul „capital productiv”, iar băncile reprezintă „fabricile creditului”, deoarece băncile creează creditul și, în consecință, creează capitalul. Cu toate acestea, teoria capitalului creativ aborda incorect creditul, afirmând că banii, creditul și capitalul sunt noțiuni identice.

Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, teoria capitalului creativ a ocupat o poziție dominantă. Reprezentanții acestei teorii analizează independența creditului față de procesul de reproducere și menționează rolul lui hotărâtor în dezvoltarea economiei. În opinia lor băncile nu sunt intermediari, dar instituții care creează capitalul. Printre primii promotori a acestei concepții a fost J. Law (1671-1729). Conform viziunii acestuia, prin credit se pun în mișcare toate capacitățile de producție neutilizate ale țării, astfel creându-se și capitalul. Băncile sunt prezentate nu ca niște intermediari, dar ca și creatori ai capitalului. Anume lui J.Law îi aparține ideea privind organizarea băncii de emisiune.

Discipoli ai acestei teorii au fost G. Macleod, I. Schumpeter, A. Hane și J. Keynes. A. Hane și I. Schumpeter considera că băncile sunt totputernice, deoarece creează depozitele și astfel acestea creează creditul, respectiv, capitalul. Ei considerau că creditul poate fi nelimitat și de aceea nelimitate sunt depozitele și capitalul, create de el. În viziunea acestora creditul inflaționist reprezintă forța motrice a dezvoltării reproducerii, a dezvoltării economice și contribuie la creșterea economică permanentă. Concepțiile greșite ale acestora se rezumă la faptul că ei au justificat expansiunea creditară și inflația, ceea ce a contribuit la adâncirea contradicțiilor în reproducerea capitalistă.

Criza din anii 1923-1933 a demonstrat incompetența teoriei capitalului creativ, din a cărei cauze apare problema modernizării creditului în scopul atenuării caracterului ciclic de producere. Elementele raționale ale teoriei capitalului creativ au fost folosite și dezvoltate de către J.Keynes și de către discipolii săi. J.Keynes a fundamentat principiile reglementării creditare în economie, conform cărora creditul determină dezvoltarea economică. Potrivit teoriei lui J.Keynes, banii influențează asupra ratei dobânzii, rata dobânzii influențează asupra venitului și, în sfârșit, producerea influențează asupra prețurilor. Mai apoi a recunoscut că masa monetară influențează asupra ratei dobânzii până la un nivel, iar investițiile nu întotdeauna reacționează la rata dobânzii.

Discipolii lui J.Keynes, P. Samuelson, K. John, E. Hansen ș.a, au devenit reprezentanții școlii neokeynisismului, privind reglementarea monetar-creditară. La baza viziunii acestora stă ideea lui J.Keynes despre implicarea activă a statului în procesele economice, inclusiv cu ajutorul creditului. Cu toate acestea, miza principală în reglementarea economică, pe de o parte, se pune pe finanțarea bugetară, pe de altă parte, pe capacitatea băncii centrale de a determina politica creditar-monetară prin modificarea ratei dobânzii.

Cea de-a doua concepție a creditului a fost dezvoltată ulterior în teoria monetarismului, reprezentantul de bază al căreia este M. Friedman. Conform opiniei acestuia, instrumentele de bază ale reglementării economiei sunt modificarea masei monetare și a ratelor procentuale, ceea ce oferă posibilitate de a efectua expansiunea creditară. Stabilirea ritmurilor medii anuale ale masei monetare în corelație cu nivelurile determinate ale ratelor procentuale permite de a influența asupra dinamicii volumului de producție și al prețurilor. Teoria monetaristă a mai fost numită și antiinflaționistă, deoarece recomandările ei au fost folosite în politica economică a SUA și în țările Europei de Vest începând cu anii 80-ci ai secolului XX, continuând să fie utilizate și în prezent. Esența politicii economice constă în faptul că s-a efectuat reținerea creșterii masei monetare prin majorarea ratelor dobânzii.

Cercetarea relațiilor de credit de-a lungul timpului denotă faptul că operațiunile de credit pot interveni într-o gamă simplă de la relații dintre indivizi sub forma unor acorduri, până la tranzacții mai complicate, ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare bine dezvoltate. Esențial rămâne aceeași relație în ambele cazuri: o valoare actuală se transmite de un creditor unui debitor în urma căreia cel din urmă se angajează să-o ramburseze pe viitor conform condițiilor specificate în acordul de credit, și totodată se obligă să plătească o dobândă pentru utilizarea creditului.

Noțiunea de credit se definește printr-un raport de interese bănești ce apare între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă pe un termen prestabilit altei persoane numită debitor, un împrumut de bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general, cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului.

De altfel, creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în așa-numitul „comerț cu bani'", numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. El intră în categoria împrumuturilor în bani. Spre deosebire de creditul comercial care se acordă din capitalul ocupat în producție sau în circulație, creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum și din capitalul bănesc temporar disponibil ce se află în căutare de plasament. Acordarea creditelor formează fundamentul activității unei bănci. În calitatea lor de intermediare, băncile se împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutare de plasament. Creditul se acordă, de regulă, pe termen scurt și are în vedere și riscul insolvabilității împrumutatului.

Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, în cont curent, pe gaj cu efecte publice – creditul lombard -, pe gaj cu efecte comerciale.

Ținând cont de faptul că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-și reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial și creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fară cel de-al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-și sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

Creditul bancar contribuie la redistribuirea capitalurilor între diferite ramuri ale economiei capitaliste și la egalizarea ratei profitului, la economisirea cheltuielilor în circulație, la intensificarea și accelerarea procesului de concentrare și centralizare a capitalului.

1. După destinație, creditul poate fi: credit de producție și credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților cu scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, când se realizează investiții insuficient fundamentate sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură ctc. Aprecierea creditului trebuie să se facă in funcție de rezultatele finale ale utilizării sale și nu numai după destinația să inițială.

2. În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poale fi: credit public și credit privat

În condițiile economiei de piață raporturile de credit sunt diverse în dimensiuni și multiple în varietate. De-a lungul timpului raporturile de credit s-au cristalizat în cinci grupuri principale: creditul comercial; creditul bancar; creditul obligatar; creditul ipotecar; creditul de consum. Toate aceste sfere implică aceleași trăsături specifice ale relației de credit cum ar fi obiectul și subiecții raportului de credit, promisiunea de rambursare, asigurarea creditului, termenul de rambursare, dobânda și însăși tranzacția – acordarea creditului.

Însă pe cât relația de credit unește, în esență, toate sferele în același proces, atât putem menționa că acestea au și deosebiri, care le imprimă anumite trăsături pur specifice. Sferele creditului se deosebesc între ele prin însăși elementele și modul îndeplinirii fiecărei trăsături a relației de credit.

De asemenea, putem menționa că două dintre aceste categorii de credit, creditul comercial și creditul obligatar, presupun obligațiile directe dintre debitor și creditor, posibile fără a fi desfășurate de la începutul tranzacției până la sfârșit prin intermediul băncilor. Celelalte categorii de credite: ipotecar și de consum, presupun desfășurarea unor raporturi de credit complementare intermediate de către bănci sau alte instituții specializate de credit. Însă se poate menționa faptul că nu este exclus și în primul caz participarea băncilor, dimpotrivă transferul creanțelor de credit comercial este folosit în majoritatea țărilor utilizând scontările și reescontările creanțelor.

Există două categorii de participanți ai pieței de credit: participanții direcți și cei intermediari. Potrivit acestei interpretări în economie acționează trei mari categorii de participanți direcți ai pieței de credit:

participanți excedentari, care economisesc banii/fondurile, aceștia fiind, în marea majoritate, populația;

participanți deficitari, ponderea cea mai mare o reprezintă întreprinderile și organizațiile nonprofitabile;

participanți cu situații financiare alternative: respectiv uneori excedentari, alteori deficitari.

Figura 1.1

Mecanismul de desfășurare a relațiilor de credit și participanții interesați

Sursa – elaborat de autor în baza – Шумейкер П., Модель ожидаемой полезности: разновидности, подходы, результаты и пределы возможностей / Пер. А.В.Белянина // THESIS. – 1994. – №5, pag 29-80

Participanții financiari intermediari au un rol deosebit de a fi mijlocași între participanții excedentari și cei deficitari. Principalii intermediari financiari sunt instituțiile financiare, ce au ca funcții de bază atragerea resurselor libere din circulație prin diferite modalități, apoi pot să utilizeze resursele atrase sub formă de credite sau sub alte forme de investiții. În această categorie sunt incluse instituțiile bancare fiind organizate sub diferite forme: bănci comerciale, bănci de investiții, bănci ipotecare, bănci de economii etc.

O altă categorie de intermediari financiari sunt cei nonbancari, în principal, instituțiile specializate în colectarea economiilor. În această categorie putem menționa: fondurile de pensii, companiile de asigurări, companiile investiționale etc. Acești intermediari nonbancari sunt specifici prin faptul că nu au puterea să creeze moneda și să participe la organizarea sistemelor de plăți.

Documentul principal după care se conduc băncile comerciale din R. Moldova în activitatea lor creditorială este Regulamentul B.N.M. nr.153 din 25.12.1997 “Cu privire la activitatea de creditare a băncilor comerciale care operează în Republica Moldova”, prin care sunt determinate procedura, cerințele și criteriile de evaluare a solvabilității beneficiarilor de credite.

B.N.M., urmărind scopul creșterii eficienței activității băncii și optimizării mecanismului relațiilor reciproce dintre ea și clientelă, aduce la cunoștința băncilor comerciale instrucțiunile de clasificare și rezervare a mijloacelor după categoriile corespunzătoare de împrumuturi. Conform Hotărârii C.A. al B.N.M. nr. 231 din 27.10.2011, a introdus Regulamentul “cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale’’. Acest Regulament a fost aprobat în temeiul art.5, 11, 44 din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Națională a Moldovei, cu modificările și completările ulterioare și art.25, 28, 33, 40 din Legea instituțiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995, cu modificările și completările ulterioare.

La fel, în temeiul C.A. al B.N.M. nr. 153 din 07.08.2014, s-a introdus Regulamentul cu privire la clasificarea de către bănci a creditelor acordate unor categorii de debitori din domeniul agricol. În acest context, băncile vor clasifica creditele raportate conform solicitărilor Băncii Naționale a Moldovei nr.09-02323/28/2550 din 22.07.2014 și 09-02323/31/2744 din 7 august 2014, acordate debitorilor activitatea de bază a cărora constituie cultivarea și/sau prelucrarea și conservarea și/sau comercializarea fructelor și legumelor, debitorilor, activitatea de bază a cărora constituie producția, prelucrarea și/sau conservarea cărnii și a produselor din carne și debitorilor, activitatea de bază ale cărora constituie viticultura, vinificația, precum și comerțul cu produsele vitivinicole, conform prevederilor Regulamentului cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale, aprobat prin Hotărîrea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei nr.231 din 27 octombrie 2011, cu modificările și completările ulterioare, înregistrat la Ministerul Justiției al Republicii Moldova la 1 decembrie 2011 sub nr.856, aplicînd pct.2 din prezenta hotărîre prin derogare de la pct.13 lit.a), pct.14 lit.d), pct.15 lit.e), pct.16 lit.c) și pct.17 lit.c) din Regulamentul

1.2. Gestiunea calității portofoliului de credite în cadrul băncii comerciale

Vorbind despre gestiunea calității portofoliului de credite în cadrul băncii comerciale, considerăm a clarifica la general esența termenului de calitate. Astfel, în timpul de față principala problemă pentru întreprinderi este satisfacerea la un nivel superior a cerințelor și așteptărilor consumatorului. În acest scop, întreprinderile doritoare de a obține succese pe piață, trebuie să atragă o atenție sporită problemelor privind calitatea producției, serviciile, organizarea procesului de producție, investițiile etc., adică la tot ce-i permite întreprinderii să devină mai efectivă și mai competitivă pe piață. Iată de ce una dintre problemele actuale este crearea sistemului de conducere a întreprinderii, bazat pe calitate.

Calitatea este un indicator esențial, o proprietate, prin care se deosebește un obiect, o persoană de altul (alta). Ea se poate manifesta sau poate lipsi din orice aspect al activității unei firme, instituții sau chiar a unei comunități umane. Conștientizarea multiaspectuală, multi/interdisciplinară și integrativă a calității conduce spre evidențierea abordării ei etimologice. Astfel, cuvîntul calitate provine de la latinescul qualitas, ceea ce înseamnă fel de a fi, fiind o derivată a cuvintelor “cum”, “care”, “ce proprietăți posedă”. Aceasta indică că nu există o abordare unică a termenului dat. Argument convingător este explicația adusă în DEX al limbii române, unde se aduc următoarele semnificații ale termenului calitate: însușire (bună sau rea); fel de a fi (bun sau rău); caracteristică pozitivă, însușire bună, de valoare.

În literatura de specialitate se indică, cel mai frecvent, două abordări ale termenului calitate: abordarea filozofică și abordarea de producere. În abordarea filozofică noțiunea calitate se examinează în sensul de valoare, însușire specifică; pe cînd în abordarea de producție – ca rezultat al procesului de producție. Sub aspect filozofic sînt cunoscute conceptele lui Platon, Democrit, Aristotel, Hegel (teoria metamorfozei cantității în calitate).

Calitatea a evoluat preponderent în sfera producției și are istoria sa, dispunînd de metodele sale specifice pentru a obține și ameliora sau schimba starea existentă. Clasicii domeniului definesc calitatea drept: instrument managerial, utilizat în patru etape: I. Fixarea standardelor de calitate; II. Aprecierea conformității față de aceste standarde; III. Acțiunea în cazul abaterii de la standarde; IV. Îmbunătățirea acestor standarde de calitate.

În contextul celor menționate, Поташник М. conchide că, în general, calitatea poate fi prezentată drept obiectiv global de realizat; obiectiv care accentuează preponderent aspectul de valoare și mai puțin pe cel cantitativ; obiectiv particular, împreună cu alte obiective, ca eficiență, eficacitate, echitatea, transparența rezultatelor, funcționarea unui sistem; obiectiv și/sau ansamblu de reguli, norme; o atitudine și/sau un comportament; o valoare; o stare de spirit.

Fig 1.1.1 Principiile de bază ale elaborării Sistemului de Management al Calității

Sursa: Гиссин В.И. Управление качеством продукции. Изд. Феникс. Ростов-на-Дону, 2000

În contextul identificării calității portofoliului de credite, constatăm că concomitent cu restructurarea sistemului bancar și tendința de trecere la economia de piață, apare concurența, apare și necesitatea revizuirii proceselor și modalităților de lucru. Apare necesitatea orientării activității bancare cât mai aproape de client, respectiv, obiectivul principal fiind îmbunătățirea calității serviciilor de creditare oferite. În rezultat, băncile comerciale încep să considere clienții săi parteneri, colaborând în interesul ambelor părți. Aceste schimbări indică o cultură orientată spre client, devenind totodată evidente și unele aspecte ale culturii de tip rețea și ale culturii de tip rol. Însă în unitățile bancare (filiale, reprezentanțe etc) și în asociațiile de economii și împrumut a cetățenilor se mai simt unele aspecte ale culturii locale de tip putere.

Pentru eficientizarea activității instituțiilor de credit autohtone și pentru menținerea lor pe piața națională de credit în opinia noastră este necesar de a pune accentul pe doi piloni principali: orientarea către client și calitatea înaltă a produselor bancare prestate.

În țările cu o economie de piață dezvoltată instituțiile bancare de obicei au culturi de tip rol deoarece:

obiectivul lor este de a oferi servicii financiar-bancare corecte, sigure și de înaltă calitate clienților săi;

respectarea regulilor de prudență bancară în cadrul societății și a celorlalte reguli ce reglementează activitatea instituțiilor respective;

acționarea acestora conform unor principii etice, transparente și totodată de respectare a confidențialității;

au structură organizatorică evident ierarhizată;

au un număr mare de angajați, însă care este treptat substituit de tehnologiile moderne bancare.

Deci pornind de la cele expuse mai sus, putem observa că în țările cu o economie dezvoltată accentul se pune pe constituirea unor relații de lungă durată între instituția de credit și clientelă, pentru a menține în continuitate nivelul profitului. Acest fapt ar fi un exemplu și pentru băncile din Republica Moldova.

Este important de menționat că în decursul anilor (1991-2004) BNM a retras autorizația de activitate la 15 bănci comerciale dintre care 5 sucursale ale băncilor străine. Nerespectarea prevederilor legale și managementul prost al activității de creditare care s-a manifestat prin: calitatea extrem de joasă a portofoliului de credite fiind exprimă prin ponderea înaltă a creditelor dubioase și compromise; aplicarea incorectă a clasificării creditelor și formării reducerilor pentru pierderi la credite (fondului de risc); nerespectarea restricțiilor la acordarea creditelor „mari”; acordarea creditelor preferențiale persoanelor afiliate băncii etc. a condus la falimentul băncilor: BCA „Bancosind”, Banca municipală "Chișinău" SA, BC „Guinea” SA, "Banca Internațională de Investiții și Dezvoltare MB" SA, BCA „Întreprinzbancă”, BCIA”Vias”, BCA "Capital-Bank" etc.

Licență Băncii de Economii a fost retrasă de Banca Națională a Moldovei pe 16 octombrie 2015, iar de atunci se desfășoară procesul de lichidare. Anterior banca respectivă a fost implicată în mai multe tranzacții frauduloase care au dus la pierderi de miliarde de lei.

Astfel, actualmente parametrii calitativi ai portofoliului de credite al sistemului bancar s-au îmbunătățit comparativ cu anii 1998-2007-2010 prin reducerea de la 32,6 puncte procentuale (1998) a ponderii creditelor calificate nefavorabil (substandard, dubioase și compromise) până la 6,3 la sută din totalul creditelor (2015). Drept urmare a micșorării riscurilor aferente portofoliului de credite, raportul dintre reducerile pentru pierderi la credite (fondul de risc) și totalul de credite s-a diminuat considerabil și constituia 5,6 la sută la 31 martie 2015.

1.3. Impactul structurii și calității portofoliului de credite asupra performanțelor bancare

Analizînd impactul structurii și calității portofoliului de credite asupra performanțelor bancare, vom porni de la delimitarea termenului de performanță în activitatea economică. În literatura de specialitate există diverse opinii ce vizează noțiunea deperformanță.

În general, performanța este dificil de definit; este un „cuvânt-burete”, care poateavea cel puțin trei semnificații sau conotații: un succes, rezultatul unei acțiuni sau acțiunea în sine (engl: to perform). Astfel, conform Dicționarului explicativ al limbii române, performanța este „un rezultat deosebit, obținut într-un anumit domeniu de activitate”. Din această definiție, care nu are deloc conotații economice sau manageriale, rezultă că performanța nu poate fi asociată cu orice rezultat obținut, ci doar cu unul deosebit. Ce înseamnă „deosebit”? În primul rînd, net superior a ceea ce s-a obținut într-o perioadă anterioară; în al doilea rînd, superior rezultatelor obținute de „alții” (competitori etc.) și, în al treilea rînd, diferite de obiectivele asumate evident, în sens favorabil.

Prin analiza etimologică și de semantică generală, conceptul de performanță generează în câmpul de gestiune multiple semnificații care se articulează cu trei sensuri primare: (1) performanța este succes. Performanța nu există în sine, ea este o funcție a reprezentărilor de reușită, variabile potrivit firmelor și actorilor ei; (2) performanța este rezultatul acțiunii. În mod tradițional măsura performanței se extinde ca valoare a rezultatelor obținute; (3) performanța este acțiune. În acest sens, performanța este un proces și nu un rezultat care apare la un moment.

Cuvântul performanță reprezintă succesul unui cal la o cursă sau cel al unui sportiv. Astfel, performanța sportivă, ca și performanța organizațională, arată capacitatea individului de a progresa, grație eforturilor constante. Cuvântul performanță este purtătorul unei ideologii de progres, de efort, de a face întotdeauna mai bine.

Unii specialiști consideră că ideea performanței rămâne imprecisă în ceea ce privește răspunsul la funcțiile politice, ea are o noțiune multidimensională care implică trei tipuri de semnificații: de succes, de rezultate măsurabile și de proces organizațional, care permite să se ajungă la rezultatele dorite.

După M.Niculescu și G.Lavalette „performanța este o stare de competitivitate a întreprinderii, atinsă printr-un nivel de eficacitate și eficiență care îi asigură o prezență durabilă pe piață”. Profesorii C.Bărbulescu și C.Bîgu arată că performanța este „un anumit nivel al celor mai bune rezultate obținute de aceasta”.

În opinia lui Ion Verboncu, reputat specialist în management, „performanța este un rezultat deosebit obținut în domeniul managementului, economic, comercial etc. Ce imprimă caracteristici de competitivitate, eficiență și eficacitate a organizației și componentelor sale procesuale și structurale.

Performanța poate fi definită ca fiind nivelul măsurabil de stabilitate a activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură și un trend normal de creștere al profiturilor de la o perioadă de analiză la alta. Managementul performanțelor se intersectează cu cel al domeniului de management bancar, calitatea reflectându-se în performanțele bancare, legate nemijlocit de managementul activelor și al pasivelor bancare, și care se reflectă în bilanțul propriu și în contul de profit și pierdere.

Managementul bancar urmărește îndeosebi obținerea de profit, adică o performanță bancară superioară. În literatura de specialitate dar și în practica bancară sunt cunoscute diferite instrumente de măsurare și redare a performanței bancare, dar unul dintre cele mai eficiente îl constituie sistemul de indicatori, utilizat în acest scop. Indicatorii de apreciere a performanțelor bancare au o mare expresivitate, reflectând o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficiența operațională și managerială etc.

Autorul Bătrîncea I. expune principalii indicatori de evaluare a performanțelor unei instituții bancare și anume:

Rata rentabilității economice (ROA – return on assets) se determină ca raport între profitul net și activul total al băncilor și exprimă rentabilitatea utilizării activelor, adică profitul net obținut de o unitate monetară de activ.

Rata rentabilității financiare (ROE – Return on equity) se determină ca raport între profitul net și capitalul propriu și oferă informații cu privire la profitul înregistrat pe unitatea de valoare contabilă a investiției acționarilor în bancă.

Efectul de pârghie (EM – equity multiplier) sau Multiplicarea capitalului este un indicator sintetic care evidențiază gradul în care utilizarea unor resurse atrase suplimentar duce la creșterea rentabilității capitalului propriu.

Rata profitului net (Profit marginal PM) se calculează ca raport procentual între profitul net și veniturile totale.

Gradul de utilizare a activelor (AU – asset utilisation) este un indicator care depinde de mărimea dobânzii active pe piață și de structura activelor bancare și se calculează ca raport procentual între venitul total din operațiile bancare și totalul activelor și arată veniturile totale ce se obțin din utilizarea activelor (venituri din dobânzi, comisioane, taxe și venituri nonprofit).

În plan evolutiv, menționăm că potrivit situației din 31 octombrie 2011, ponderea creditelor nefavorabile în total credite pe sistemul bancar al RM a constituit 9,74%, cu 5,49 puncte procentuale (p.p.) mai redusă decât în aceeași perioadă a anului trecut, arată datele publicate de BNM. Menționăm că în anul 2009 volumul creditelor neperformante s-a dublat, atingând nivelul de 16,4% pe sistem, și a continuat să crească până la 17,4% în prima jumătate a anului 2010. Ulterior, în al doilea semestru, volumul acestor credite s-a redus continuu, ajungând la 13,33% către sfârșitul anului 2010.

În Republica Moldova în perioada 2013-2014, structura portofoliului de credite al băncilor ca indicator al performanței bancare constă din 14% credite acordate persoanelor fizice și 86% credite acordate persoanelor juridice. Ponderea portofoliului de credite din totalul de active a constituit 40,1%. Indicatorul „Rata creditelor neperformante din portofoliul de credite” s-a îmbunătățit ajungând la 11,35% în 2014 de la 11,72% care era în 2013, precum și indicatorul „Rata fondului de risc prudențial din portofoliul de credite”, care de la 11,92% cât era în 2013 s-a redus până la 10,98% în 2014.

Fig 1.2 Portofoliul de credite al Băncilor din RM în 2013-2014

Sursa: elaborat de autor în baza datelor BNM

Pentru anul 2015, portofoliile de credite din sistemul bancar autohton sunt tot mai puțin calitative, ponderea datoriei la creditele neperformante în total datorii la credite fiind într-o tendință generală de creștere în ultimul an. Astfel, dacă în debutul anului 2014, acest indicator se cifra la 11,8 la sută, atunci potrivit situației de la finele lunii mai, ponderea datoriei la credite neperformante s-a ridicat la 14,66%. Această situație avea loc în principal din cauza creditelor neperformante ale celor trei bănci aflate sub administrare specială.

De la începutul anului 2015 se atesta o continuă deteriorare a portofoliului de credite din sistemul bancar. La finele lunii mai 2015, soldul datoriei la credite a constituit 41,8 mlrd lei, fiind într-o ușoară scădere comparativ cu începutul anului 2015.

În ce privește soldul datoriei la creditele neperformante, acestea s-au cifrat la sfârșitul lui mai 2015 la 6,1 mlrd lei, fiind într-o creștere cu peste 20% în raport cu ianuarie 2015. În atare condiții, ponderea soldului datoriei la creditele neperformante în soldul total al datoriei la credite a crescut semnificativ.

Fig 1.3 realizat de autor în baza datelor BNM

Din graficul de mai jos se poate vedea că potrivit situației de la finele lunii mai, cele mai necalitative portofolii de credite le dețin Banca de Economii (79,2%) și Unibank (77,9%), urmate la mare distanță de Banca Socială (37,5%).

Pentru anul 2016, conform Hotărîrii Băncii Naționale nr. 56 din 05.03.2015, prin care a fost modificat și completat Regulamentul cu privire la transferul de credit, aprobat prin Hotărîrea Consiliului de administrație al BNM nr. 157 din 01.08.2013, s-a hotărât ca de la 1 ianuarie 2016, la completarea ordinelor de plată, contul bancar să fie înlocuit cu codul IBAN. Anterior, codul IBAN se utiliza doar la efectuarea transferurilor transfrontaliere.

Totodată, Banca Națională a publicat un comunicat în care de asemenea se meționează că începând cu 1 ianuarie 2016, sistemul bancar din Republica Moldova a implementat codul IBAN la efectuarea transferurilor naționale. În scopul adaptării la noua practică, va exista o perioadă de tranziție. Astfel, până la data de 1 ianuarie 2017, băncile și alte instituții vor accepta documente de plată referitoare la conturi utilizate în baza codurilor IBAN, dar și documente ce vizează conturile existente în formula de până la implementarea codurilor în cauză.

Capitolul 2. METODE DE ANALIZĂ A PORTOFOLIULUI DE CREDITE

2.1. Analiza portofoliului de credite după structură

Prezentînd în cadrul paragrafului dat analiza portofoliului de credite după structură în Republica Moldova, vom porni de la afirmația că în Republica Moldova toate băncile comerciale sunt universale, dar totuși să încercăm să urmărim care instituție bancară și în ce domeniu de creditare se specializează și care este ponderea acordărilor de credite în total sistem bancar în trimestrul I 2016:

Credite acordate agriculturii, cele mai active bănci care creditează în acest domeniu au fost: Moldova Agroindbank (30,93%), ProCreditBank (23,89%) și Victoriabank (19,17%). Volumul creditelor acordate în acest domeniu nu prea depinde de prețul acestor credite, de exemplu Moldova Agroindbank acordă credite la dobânda de 12,74% anual în lei moldovenești și 6,84% în valută, Victoriabank – 10,9% în lei și 7,03% în valută, iar ProCreditBank acordă credite la dobândă de 17,28% în lei și 8,26% în valută. 

Credite acordate industriei alimentare, cele mai active bănci au fost înregistrate: acelaș Moldova Agroindbank (37,8%), Moldindconbank (14,77%) și Victoriabank (13,84%). Moldova Agroindbank-ul și Victoriabank practică următoarele dobânzi în acest domeniu – 11,2% anual în lei și 7,4-8% în valută.

Credite acordate in domeniul constructiilor, cele mai active bănci care creditează în acest domeniu au fost: Victoriabank (57,71%) și Moldova Agroindbank (10,12%). Aceste instituții practică următoarele rate ale dobânzilor pentru creditele din acest domeniu – 11,0-11,4% anual în lei și 7,3-7,6% în valută.

Credite de consum, cele mai active bănci au fost: Moldova Agroindbank (48,61%), Mobiasbanca (17,71%) și Moldindconbank (16,41%). Dobânda practicată de aceste instituții a fost de 13,0-15,5% în lei.

Credite acordate industriei energetice, cele mai active bănci care creditează în acest domeniu au fost: Moldindconbank (45,59%), Mobiasbancă (18,79%). Moldindconbank-ul practică la asemenea tipuri de credite următoarele dobânzi: în lei – 13,09%, în valută – 7,84%, Mobiasbanca practică în lei – 9,95% anual, iar în valută – 6,01% anual.

Credite acordate industriei productive, băncile-lideri au fost: Moldova Agroindbank (44,81%), Moldindconbank (19,58%), ProCreditBank (12,24%). 

Credite acordate comertului, cele mai active bănci au fost înregistrate, după sumă: Victoriabank (18,36%) și Moldova Agroindbank (18,32%), iar din punct de vedere a lucrului efectuat și anume numărul de credite acordate a fost ProCreditBank-ul cu o pondere de 59,58% în totalul acordărilor din sistemul bancar și anume 958 de credite acordate în acest domeniu. Dobânzile la aceste credite au fost următoarele în trimestrul I 2016 la aceste instituții: Victoriabank – 10,04% anual în lei și 6,99% în valută, Moldova Agroindbank – 11,89% în lei și 7,31% în valută, ProCreditBank – 17,75% în lei și 9,57% în valută.

Soldul creditelor acordate de către băncile comerciale din Republica Moldova, la situația din 31.03.2013 a înregistrat suma de 35.103 mln. lei., ceea ce reprezintă 58,56% din totalul activelor pe întreg sistem bancar din Republica Moldova. Soldul creditelor a înregistrat o creștere cu 3,08% față de situația din 31.12.2012.

Tabelul 2.1

Soldul creditelor pe fiecare actor în parte, inclusiv ponderea pe între sistem bancar (2013)

Sursa: Elaborat în baza datelor oferite de BNM

Primele 3 bănci comerciale dețin 56,99% din totalul creditelor acordate de sistemul bancar! În trimestrul I 2013, de către băncile comerciale din Republica Moldova au fost acordate mai mult de 20 mii de credite, în sumă totală de 6.333 mln. lei, din care doar 35% au fost acordate în valută străină. Liderii în acordări sunt: Moldova Agroindbank (1.940 mln. lei), Moldindconbank (1.212 mln. lei) și Victoriabank (1.019 mln. lei). După criteriul numărul de credite acordate, liderii sunt: Moldova Agoindbank (6.060 credite), Mobiasbanca (4.084 credite) și Moldindconbank (2.612 credite).

Tabelul 2.2.

Situația acordărilor creditelor pe fiecare bancă comercială

Sursa: Elaborat în baza datelor oferite de BNM

Dacă să analizăm indicatorul vitezei medii de rotație a portofoliului de credite putem observa că în trimestrul I 2013 a fost de 499 zile, ceea ce ar însemna că dacă ar fi păstrată aceași tendință în acordări de credite, atunci ca să ajungem la cifra portofoliului de credite din sistemul bancar la situația din 31.03.2013 vor fi necesare 499 de zile. Pentru a urmări acest indicator la nivel individual, putem menționa următoarele: sunt bănci comerciale, mai "active", cum ar fi Unibank (285 zile), Moldova Agroindbank (357 zile), Fincombank (378 zile) și mai "pasive", cum ar fi Banca de Economii (2.275 zile), EuroCreditBank (1.299 zile), Eximbank (1.175 zile). 

Fig 2.1 Structura acordărilor de credite în trimestrul I 2013

Sursa: Elaborat în baza datelor oferite de BNM

Pozițiile băncilor în clasamentul creditelor după structură total acordate de bănci au rămas nemodificate în luna ianuarie 2015 comparativ cu decembrie 2014. Primele cinci poziții fiind ocupate consecutiv de către: Moldova-Agroindbank, Moldinconbank, Victoriabank, Mobiasbancă- Groupe Societe Generale și Eximbank- Gruppo Veneto Banca.

Fig 2.2 Portofoliul de credite al Băncilor din RM (2014-2015)

Sursa: Elaborat în baza datelor oferite de http://www.wall-street.md/dinamica-si-structura-portofoliilor-de-credite-ale-bancilor-dupa-moneda-acordata-ianuarie/

Cea mai mare pondere de creștere a portofoliului de credit în perioada analizată a înregistrat: BCR Chișinău cu 6,29 la sută, urmată de Unibank – 6,27 la sută, Banca de Economii – 5,66 la sută, Comerțbank – 5,24 la sută și Victoriabank – 4,14 la sută.

În luna ianuarie 2015 din soldul creditelor acordate de bănci, creditele acordate în lei moldovenești a constiut 56,9 la sută iar cele în valută de 43,1 la sută. Ponderea creditelor în lei moldovenești s-a modificat în descreștere cu 3,3 puncte procentuale comparativ cu luna decembrie 2014 și respectiv în creștere pentru creditele acordate în valută. Portofoliul de credite în lei al Moldova-Agroindbank constituie 29,63 la sută din totalul creditelor în lei, fiind urmată de Moldinconbank – 21,7 la sută, Victoriabank – 12,18 la sută, Mobiasbanca – 8,21 la sută și Eximbank- Gruppo Veneto Banca – 6,19 la sută.

Portofoliul de credite în valută al Moldinconbank constituie 22,04 la sută, fiind urmată de Moldova-Agroindbank – 21,9 la sută, Victoriabank – 16,29 la sută, Mobiasbancă- Groupe Societe Generale – 8,39 la sută și Procredit Bank – 5,99 la sută (vezi graficul nr.3). Moldova-Agroindbank, Moldinconbank și Victoriabank dețin împreună peste 60% din totalul creditelor acordate de băncile comerciale.

Primele 5 bănci la care în portofoliul de credite predomină creditele acordate în lei sunt: Eurocreditbank cu o pondere de 92,80 la sută, urmată de Procredit Bank – 82,35 la sută, Fincombank – 80 la sută, Moldova-Agroindbank – 65,73 la sută și Banca Socială – 64,61 la sută (vezi graficul nr.4). La polul opus, sunt 3 bănci la care în portofoliul de credite predomină creditele acordate în valută, BCR Chișinău cu o pondere de 72,74 la sută, urmată de Banca de Economii – 69,14 la sută și Unibank – 65,24 la sută.

Victoriabank are cel mai echilibrat portofoliu de credite în proporție de 50,58 la sută în lei / 49,42 la sută în valută. La restul băncilor în portofoliu predomină creditele acordate în lei.

Potrivit datelor Băncii Naționale a Moldovei, cel mai prost portofoliul de credite era deținut de către Banca de Economii, al cărei sold al datoriei la credite și la cele neperformante constituia 79,24%, Unibank – 77,87% și Banca Socială – 37,50%. La BCR, soldul datoriei la credite era, la sfârșitul lunii mai, puțin peste 30%, aceasta fiind urmată de Eximbank și Energbank cu câte 15%.

La celelalte opt bănci, indicatorul nu a depășit 10% cu excepția Comerțbank unde soldul a fost de 11%. În ceea ce privește top trei bănci care dețin 60% din totalul pieței bancare, soldul datoriei la credite al Victoriabank este de 11,5%, Moldindconbank – 7,8% și Agroindbank – 5,8%. Soldul datoriei la creditele pentru cele trei bănci a fost de 922,3 mil. de lei (pentru MAIB cu 3,2% mai mult, cu 80% mai mult la Moldindconbank, în timp ce la Victoriabank s-a comprimat cu 50%).

Economiștii avertizează că în urma situației dificile din economia moldovenească calitatea portofoliului de credite în 2016 s-ar putea înrăutăți și mai mult ca urmare a scumpirii resurselor financiare după ce BNM a majorat rata de refinanțare la 15,5% și norma rezervelor obligatorii în lei cu 4 p.p., la 26%. Numărul datornicilor la bănci s-ar putea înrăutăți în 2016 și ca urmare a reducerii schimburilor comerciale ale Republicii Moldova. Ultimele date al BNS relevă că în cinci luni exporturile s-au comprimat cu peste 16%, la 812 mil. USD fiind influențate de reducerea livrărilor în CSI cu peste 40%. În același timp, importurile s-au comprimat cu 22%, până la 1,6 miliarde USD.

2.2. Analiza profitabilității portofoliului de credite

În anul 2013, ratele medii a dobânzilor pe fiecare ramură de creditare pentru trimestrul I 2013 poate fi urmărit în tabelul ce urmează:

Tabelul 2.3

Ratele medii a dobânzilor pe fiecare ramură de creditare pentru trimestrul I 2013

Sursa: Elaborat în baza datelor oferite de BNM

Media creditelor expirate în totalul creditelor acordate pe întreg sistem la situația din 31.03.2013 a fost de 12,88%. Cel mai bine e situația la ProCreditBank – 2,24%, Moldindconbank – 2,46%, situația critică este la Banca de Economii – 57,61%, Banca Socială – 32,88% și Eximbank – 30,71%.

În anul 2015, soldul creditelor în economie a fost mai mic decît nivelul înregistrat la data similară a anului trecut (-4,6%), constituind 42611,7 mil. lei. Creditele în monedă națională au scăzut cu 6,6%, iar cele în valută străină – cu 1,4%.

Sursă: Banca Națională a Moldovei

Figura 2.3 Soldul creditelor și ratele dobînzii (medii lunare) la sfîrșitul lunii mai 2010-2015

Rata dobînzii în luna mai 2015 la creditele în monedă națională a constituit 13,85% și a sporit cu 2,65 p.p. față de mai 2014 și cu 0,19 p.p. față de luna precedentă curent. Rata dobînzii la creditele în valută străină s-a micșorat cu 0,6 p.p. față de mai 2014 și a atins 7,24%, iar față de luna precedentă s-a majorat cu 0,1 p.p.

Rata dobînzii la creditele noi acordate în moneda națională n luna iunie 2015 a constituit 13.91 la sută, majorându-se cu 3.88 puncte procentuale fața de perioada respectiva a anului precedent. În același timp comparativ cu luna precedentă rata medie ponderată a dobânzii la creditele acordate în moneda națională s-a majorat cu 0.06 puncte procentuale.

Creditele acordate cu termene de la 2 până la 5 ani au continuat să rămână cele mai atractive, ponderea lor constituind 42.9 la sută în iunie 2015 din volumul total al creditelor în moneda națională și au fost acordate în medie cu o rată de 13.35 la sută (în creștere cu 0.14 puncte procentuale față de luna anterioară).

Cea mai mare parte a creditelor noi acordate în moneda națională le-a revenit creditelor acordate cu o rată medie de 13.30 la sută persoanelor juridice, care au deținut 70.9 la sută din volumul total creditelor acordate în moneda națională. În același timp, persoanelor fizice le-au fost acordate credite în moneda națională cu o rata medie de 15.39 la sută.

Rata medie ponderată a dobânzii la creditele noi acordate în valută străină în perioada respectivă a constituit 6.83 la sută, fiind cu 0.95 puncte procentuale inferior celei din luna iunie 2014. Comparativ cu luna anterioară, rata medie în luna iunie 2015 a scăzut cu 0.41 puncte procentuale.

In luna de raportare creditele noi în valută străină au fost reprezentate preponderent de creditele acordate persoanelor juridice cu o rată medie de 6.82 la sută, constituind 99.0 la sută din totalul creditelor în valută străină.

2.3. Analiza portofoliului de credite după risc

Vorbind în cadrul paragrafului dat despre particularitățile gestiunii riscurilor de creditare în băncile comerciale, vom porni de la afirmația că băncile comerciale moderne reprezintă băncile private și de stat, care execută operațiunile universale aferente creditării întreprinderilor industriale, comerciale etc., preponderent din contul mijloacelor bănești, obținute în formă de depozite. Apariția termenului „băncile comerciale” se datorează faptului că în secolul XVII ele au început activitatea lor cu deservirea comerțului și industria nou-apărută. De obicei, se evidențiază patru grupe de operațiuni bancare: operațiuni pasive, operațiuni active, serviciile bancare și operațiunile proprii ale băncilor.

Operațiunile pasive sunt chemate să mobilizeze mijloacele bănești, care, la rândul lor, sunt utilizate pentru finanțarea operațiunilor active. Ele includ acceptarea depozitelor (la vedere, pe termen, de economii), atragerea creditelor și emisia valorilor mobiliare. Operațiunile active ale băncilor includ creditarea (inclusiv de scontare) și operațiunile cu valorile mobiliare. Totodată, băncile efectuează operațiunile de acceptare, tranzacțiile valutare, tranzacții ipotecare. Operațiunile creditare pot fi clasificate în funcție de asigurare (asigurate și neasigurate), termenul de rambursare (la prima cerere, pe termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung), modul de rambursare (se achită integral sau în rate), modul de achitare a dobânzii (dobânda se reține la momentul acordării creditului, la momentul rambursării creditului sau uniform pe tot parcursul perioadei de creditare), tipul debitorului (credite comerciale, credite ale intermediarilor bursei de valori, credite agricole, credite de consum).

Băncile comerciale prestează un spectru larg de servicii, între care se pot menționa operațiunile mediatice (operațiunile documentare, de transfer, comerciale și de comisie), operațiuni de trust, operațiuni de leasing, operațiuni de factoring, serviciile informaționale și de consulting. Tradițional, riscurile sunt evidențiate separat în cadrul unor tipuri de operațiuni bancare menționate mai sus. În practică, aceasta se manifestă în aceea că riscurile sunt clasificate în categorii în conformitate cu structura băncii și sunt considerate separat: riscuri de creditare, riscuri valutare, riscuri de lichiditate etc.

Astfel, în domeniul bancar, importanța problemei de gestiune a riscurilor a sporit considerabil la începutul anilor 80 secolul trecut. În această perioadă, datorită variațiilor mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaționist și criza energetică, datorită fluctuațiilor semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods și, nu în ultimul rând, datorită intensificării concurenței pe piața serviciilor financiare, instabilitatea devine o trăsătură a mediului în care operează instituțiile financiare. În noua situație, a sporit vulnerabilitatea băncilor și a crescut numărul falimentelor bancare.

În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităților, serviciilor și produselor bancare și această multitudine de riscuri a generat și diferite tratări ale noțiunii vizate.

Ținem să menționăm, că majoritatea autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului riscurilor asupra băncii:

a) impactul în sine, care cuprinde pierderile directe suportate de bancă;

b) impactul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, comportamentului angajaților, partenerilor și, nu în ultimul rând, asupra imaginii publice a băncii.

Diversitatea riscurilor bancare îi forțează pe mulți specialiști în domeniu, în special pe practicieni, să se concentreze asupra unei clase sau a unei grupe de riscuri, evitând abordarea lor general-globală.

Totuși, diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum și diversitatea factorilor care influențează aceste riscuri, impun mai mulți autori să considere că o clasificare completă a riscurilor bancare este posibilă doar în baza a mai multor principii, unele dintre care le vom expune în continuare:

1. Clasificarea riscurilor în funcție de tipul băncii. Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. Băncile specializate suportă riscul acelor operații specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură, este justificată elaborarea unei totalități de riscuri, caracteristice activității concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

2. Clasificarea riscurilor în funcție de expunerea băncii la risc Deosebim expunerea inerentă a băncii și expunerea subiectivă. În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceia că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obține un profit mai mare.

3. Clasificarea riscurilor în dependență de serviciile acordate. Riscurile financiare conțin mai multe riscuri specifice activității financiare efectuate de bancă, care apar în condițiile unei economii de tranziție, purtătoare prin esența acesteia de riscuri.

4. Clasificarea în funcție de cadrul riscurilor bancare Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situației politice și social-economice în țară, de schimbarea legislației etc.) și interne, dependente de activitatea însăși a băncii.

5. Clasificarea în dependență de structura clienților băncii. Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii și gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piață și cu atât mai mare este probabilitatea neplății creditului. În același timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor, la prima vedere, prospere. Din această cauză, o metodă de reglementare a gradului de risc acceptabil este limitarea mărimii creditului ca cotă-parte din capitalul băncii.

6. Clasificarea în dependență de posibilitatea diversificării. Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operațiunilor și valutelor) și riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influențat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).

7. Clasificarea în dependență de structura organizatorică a băncii. Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienților, a circulației informației, a responsabilităților angajaților, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcțională presupune creșterea calității serviciilor acordate și, în același timp, mărirea numărului de angajați. În acest caz, probabil, se micșorează posibilitatea apariției riscurilor ce țin de calitatea serviciilor și crește probabilitatea riscului de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajați).

8. Clasificarea în funcție de distribuirea riscului în timp. Această clasificare este deosebit de importantă din punctul de vedere al prognozei pierderilor posibile. Este important să se evite repetarea de către bancă a riscurilor și pierderilor anterioare.

9. Clasificarea în funcție de caracterul evidenței riscurilor În procesul activității băncii pot apărea riscuri aferente activității de bilanț și activității extrabilanțiere. Anume această clasificare se va lua în considerație la evaluarea gradului de risc pentru o operație sau alta.

10. Clasificarea în funcție de posibilitatea gestiunii riscurilor. După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi “deschise” – nu pot fi reglementate, și “închise” – pot fi reglementate.

Economistul român, specialist în finanțe, Stoica M. propune următoarea clasificare a riscurilor Bancare:

Riscuri finaciare

Riscuri comerciale

Riscuri de mediu

Schema riscurilor bancare după Stoica M.

Financiarul rus Pomorina M. a clasificat riscurile bancare după trei categorii principale și subcategorii ale acestora:

A) Riscurile de contraagent: 1) riscuri de credit; 2) riscuri în funcție de cerințele clientelei sau ale unui grup de clienți;

B) Riscurile de poziție – acestea sunt condiționate de pierderile efective sau potențiale generate de lipsa de coordonare a activelor și pasivelor după termene: 1) valutare; 2) de dobândă; 3) de lichiditate; 4) de diversificare insuficientă a activelor și pasivelor după termene;

C) Riscurile operaționale – acestea sunt condiționate de eventualele erori, abuzuri și alte încălcări admise în managementul băncii la realizarea operațiunilor.

Deci, riscul de credit are mai multe accepțiuni, în funcție de gradul de risc și de natura evenimentului de credit (eveniment cu repercusiuni negative). Într-o accepțiune largă, riscul de credit reprezintă expunerea la pierderi ca urmare a apariției unui eveniment de credit (falimentul contractantului; neonorarea de către un contractant a angajamentelor contractuale scadente; degradarea credit rating-ului contractantului etc.). Cel mai evident risc de credit – riscul de insolvabilitate (insolvency risk) al unui partener de afaceri, riscul asociat cu incapacitatea unui contractant de a-și onora angajamentele contractuale. Include și riscul de faliment (default risk) al contractantului. Pentru o bancă comercială, riscul de credit aferent unui debitor reprezintă riscul de neplată a valorii creditului și a dobânzilor aferente. Acesta este cazul extrem de risc de credit ce corespunde apariției următorului eveniment de credit – insolvabilitatea sau falimentul contractantului.

Riscul de credit este cunoscut în literatura de specialitate și cu denumirea de risc al contractantului (counterparty risk). Un risc specific de credit este riscul de preplată (pre– settlement risk) – riscul că contractantul va falimenta înainte ca o plată sau o livrare (angajament financiar) să devină exigibilă, situație în care toate creanțele și pasivele devin exigibile (aceasta poate crea presiuni și dificultăți altor contractanți). Spre deosebire de riscul de neplată, acest tip de risc este relativ obligațiilor nete ale contractantului (vezi exemplul de mai jos). Unii asimilează acest tip de risc riscului de insolvabilitate.

Astfel, în literatura de specialitate, riscul de credit asociat evenimentelor extreme este delimitat în următoarele categorii: default (faliment) al contractantului ca urmare a imposibilității de a onora angajamentul exigibil al firmei date (contractantul devine insolvabil în urma incapacității de a onora obligația scadentă a firmei date – risc de faliment) și default al contractantului până ca un angajament al firmei să devină exigibil, dar ca urmare a incapacității contractantului de a onora alte angajamente de plată scadente aferente altor contractanți (riscul de preplată). Această delimitare este utilizată, în special, de instituțiile financiare pentru o mai bună gestiune a riscului de credit și pentru că tratamentul financiar asociat tipurilor de risc de credit este diferit (vezi exemplul de mai jos).

Un grad mai mic de risc este asociat riscului de neplată. Riscul de neplată (settlement risk) este riscul că o plată exigibilă aferentă unei obligații financiare a unui contractant nu va fi onorată la timp sau integral. Acest tip de risc este relativ obligațiilor brute ale contractantului. Pe piața mărfurilor, riscul de neplată este asimilat riscului de livrare. Este riscul nelivrării mărfurilor exigibile de către un contractant a căror contravaloare a fost achitată deja. Pe piața valutară, un tip specific de risc de neplată este riscul de livrare (delivery risk). Într-o tranzacție cu valute, riscul de livrare este riscul asociat neplății (nelivrării) sumei în valută contractuală de către contractant, în situația când contravaloarea tranzacției a fost achitată deja, risc datorat de existența unui interval de timp dintre cele două reglementări (plăți).

Pe piața valorilor mobiliare, acest risc se manifestă ca risc al neremiterii de valori mobiliare – este riscul legat de neonorarea obligațiilor de remitere la timp a valorilor mobiliare exigibile de către vânzător. Expunerea la acest tip de risc este deosebit de importantă în cadrul unor complexe strategii speculative cu valori mobiliare. Acest tip de risc include și eventuale disfuncționalități ale casei de compensații (clearing) și/sau ale depozitarului, în legătură cu neremiterea de valori mobiliare posesorilor de drept ale acestora.

În cadrul sistemelor de decontare (de ex., clearing la Burse), este utilizată o clasificare aparte a riscului de credit. Astfel, participanții la sistemele de decontări și clearing sunt expuși la trei tipuri specifice de risc de credit:

Riscul valorii brute (principal risk). Riscul că participantul va efectua plata sau livrarea de o manieră completă și nu va primi (încasa) contravaloarea exigibilă de la contractantul său.

Riscul costului de înlocuire (replacement cost risk). Riscul că o obligație financiară nu va fi executată și, ca rezultat, va cauza pierderea plusurilor (câștigurilor) de valoare latente, așteptate de către participant.

Riscul de credit al persoanei terțe (third party credit risk). Riscul de credit asociat intermediarilor: bănci comerciale, firme de brokeraj etc., indiferent de faptul dacă participantul și-a onorat sau nu angajamentele contractuale. De ex., riscul de neplată al firmei de brokeraj, membră a casei de compensații.

Un tip special de risc de credit este riscul de livrare overnight (overnight delivery risk). Acest risc este datorat diferențelor temporare inerente zonelor de timp în care operează centrele de reglementări internaționale (de ex., New York), care impun ca o plată sau o livrare să fie efectuată fără a cunoaște până în ziua următoare dacă fondurile sau activele financiare au fost sau nu transferate în contul de destinație. De ex., plăți efectuate în $ din Europa în SUA, prin central de reglementări internaționale din New York.

Un alt tip de risc de credit este riscul de decontare (clean risk). Reprezintă riscul că un participant la un contract swap (sau, eventual, contract cap, floor, collar, anumite opțiuni exotice etc.) nu va efectua o plată exigibilă în termenele stabilite. Exprimă riscul de a pierde o singură plată aferentă unui contact swap. Acest tip de risc vizează titularii de contracte swap, precum și titularii de alte titluri derivate (de ex. ratchet options, timing options etc.) cu decontări periodice ale câștigurilor și pierderilor acumulate.

Un grad și mai mic de risc de credit este asociat degradării credit rating-ului (downgrade risk) unui contractant de către o agenție notorie de rating. Apariția unui astfel de eveniment de credit afectează cursurile valorilor mobiliare ale emitentului (contractant) (de unde pot rezulta pierderi, în special în cazul operațiunilor speculative) și portofoliul de riscuri al întreprinderii, în particular al băncii sau al unei instituții financiare, care impune o gestiune judicioasă a riscurilor asumate sau acoperirea corespunzătoare a expunerilor la riscurile respective. Sintetizăm cele expune anterior în următoarea clasificare a principalelor tipuri de risc de credit:

1) risc de insolvabilitate (insolvency risk, counterparty risk) – risc de faliment (default risk); risc de preplată (pre–settlement risk);

2) risc de reglementare (de plată) – risc de neplată (settlement risk); risc de livrare (delivery risk); risc de livrare overnight (overnight delivery risk);

3) risc de degradare a credit ratingului (downgrade risk).

În prezent, în practică sunt utilizate o serie de procedee și tehnici de reducere a expunerilor la riscul de credit. Printre acestea menționăm: garantarea angajamentelor financiare, tehnici de netting, etc.

În continuare vom prezenta un model de abordare simplificată față de riscul de credit, elaborat în corespundere cu principiile de bază stipulate în acordul Basel II (pentru prezentarea modelului vom folosi datele unei bănci virtuale). În cadrul acestei abordări, sunt utilizate următoarele noțiuni:

Riscul – starea de incertitudine în care se află Bancă privitor la probabilitatea obținerii unui anumit rezultat financiar. Ținând cont de specificul activității instituțiilor financiare și cerințele înalte față de stabilitatea financiară a băncilor, această stare se determină de mărimea pierderilor neașteptate cu gradul de încredere de 99%.

Riscul de creditare – posibilitatea pierderilor în urmă incapacității și/sau lipsei dorinței contractantului de a îndeplini obligațiile contractuale.

Probabilitatea incapacității de plată (Probability of Default, PD) – posibilitatea că contractantul va da faliment, va deveni insolvabil sau din alte motive nu va fi în stare să achite obligațiunile într-o anumită perioadă de timp (un an).

Expunerea la risc la momentul incapacității de plată (Exposure at default, EAD) – estimarea costului pozițiilor bilanțiere și extrabilanțiere expuse la risc în momentul incapacității de plată, fără a lua în considerație sursele de asigurare. Pentru instrumentele financiare relativ simple (credite simple, obligațiuni ordinare), expunerea la risc este constantă și egală cu costul lor nominal.

Proporția pierderilor în cazul incapacității de plată (Loss Given Default, LGD) – pierderile în cazul nerambursării creditului, care se egalează cu expunerea Băncii la risc la momentul incapacității de plată minus mijloacele bănești, care pot fi recuperate, și plus cheltuielile adiționale legate de recuperarea creditului.

Capitalul economic inerent riscului de creditare – partea capitalului acționar, care trebuie să fie rezervată pentru acoperire pierderilor potențiale maxime cu probabilitate de 99% inerente activității de creditare. Mărimea acestui capital reprezintă estimarea riscului de creditare asumat de bancă.

Totodată, la capitolul administrării riscului de creditare al contrapărții expus prin art.286 alin.(2) din Regulamentul nr.575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr.648/2012, se menționează că: “Cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapărții ține seama de riscurile de piață, de lichiditate, juridic și operațional care sînt asociate riscului de credit al contrapărții. În special, acest cadru de gestionare a riscului de credit asigură faptul că instituția nu derulează tranzacții cu o contraparte fără a evalua bonitatea acesteia”. De acest principiu ține cont și instituția creditării din Republica Moldova.

În sensul dat sînt expuse instrucțiunile Băncii Naționale a Republicii Moldova (BNM), care vorbesc despre faptul că politica de creditare a băncii trebuie să fie orientată spre protejarea activelor sale. Instrucțiunile specifice detaliate despre politica numită pentru fiecare tip de credit includ și examinarea gajului sau a altui tip de asigurare necesar.

Cerințele față de modalitățile de asigurare a creditelor, precum și formele acestora se determină în funcție de tipul creditului de către fiecare bancă în parte. O bancă trebuie să aibă instrucțiuni detaliate la dispoziția sa cu descrierea întregului proces de administrare pentru fiecare tip de credit, astfel încît să aplice corespunzător aprecierea gajului și a altor forme de asigurare a creditelor.

În acest context, unii autori spun că cea mai adecvată formă de garantare a creditului o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului și dobînzii aferente. Totodată, se procedează la garantarea creditului și cu elemente patrimoniale ale debitorului (active fixe și circulante).

Astfel, potrivit Regulamentului cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale, aprobat prin hotărîrea Consiliului de administrație a Băncii Naționale nr.231 din 27.10.2011, fondul de risc al unei sau altei bănci aferent creditelor eliberate constituie de la 2% pînă la 100% din suma creditului eliberat. Modalitatea detaliată de calcul a acestui fond de risc este explicată prin pct.13-17 și 22 ale Regulamentului numit. Creditelor asigurate cu gaj material li se creează un fond de risc mult mai mic decît pentru “creditul în alb” în sensul prevederilor Legii RM 550/1995. În așa mod, băncile suportă cheltuieli mai mici în situația în care creditul eliberat este asigurat prin unul din mijloacele de garantare a executării obligațiilor acceptate de către banca creditoare, ceea ce constituie un temei suplimentar din care reiese necesitatea băncii referită la constituirea obligatorie a garanțiilor aferente rambursării creditului eliberat. Pînă la urmă, fiecare bancă în parte își creează o politică de creditare proprie, îndreptată spre asigurarea nemărginită a riscului nerestituirii creditelor eliberate, avînd preferințe distincte în ceea ce privește obiectul garanțiilor propuse, sarcina acestuia limitîndu-se doar la un nivel sporit de lichiditate. Astfel, pentru creditor varianta ideală este atunci cînd obligația debitorului conform contractului de credit este asigurată prin garanțiile uzuale preferate de către acel creditor, perfecțiunea manifestîndu-se doar în situația în care nu apare necesitatea de a apela la acea garanție constituită. Conservarea dreptului de a apela la garanțiile constituite pînă la executarea deplină a obligațiilor debitorului pe contractul de credit oferă creditorului o punte sigură în ceea ce privește varianta alternativă de restituire a banilor din valoarea garanțiilor în urma apelului la acestea din urmă.