Estetica Produselor Industriale Studiu de Produs

=== Partea1 ===

PARTEA ÎNTÂI

MOTTO: "Tot văzând în jurul său numai exemple proaste, omul fără apărare ajunge să creadă în frumusețea acestor inepții".

Roger Avermaete

"Celor ce cred cu naivitate în principiul ce-i mai frumos îmi place mie, li s-ar putea răspunde cu zicala populară nu tot ce zboară se mănâncă".

I. INTRODUCERE

Problemele referitoare la estetica industrială precum și relațiile acesteia cu alte științe sau cu viața economico-socială a unei țări au solicitat continuu, atât pe plan intern, cât și inernațional, discuții variate, adesea foarte controversate. În cadrul tuturora însă, cu certitudine, s-a impus ideea că aceasta este: “o disciplină de sinteză, la confluența unor domenii ca: științele tehnice, matematice, psihologia industrială (mai ales ergonomia), științele socio-economice, precum și teoria și practica artistică”.

În secolul nostru, aplicarea reală a acestei discipline a însemnat întotdeauna un factor important de progres în toate domeniile, contribuind în același timp la umanizarea produselor, activităților și vieții omenești.

Se poate afirma cu deplină siguranță că estetica industrială a produs schimbări în lumea produselor industriale și, în mod indirect, în viața oamenilor. Fiind considerată o ramură a esteticii generale, ea abordează științific problemele legate de creația produselor industriale, tinzând spre relizare unei unități depline între funcțiile utile ale obiectului tehnic și forma sa vizuală.

Estetica produselor, latură a esteticii industriale, s-a născut odată cu prima judecată de valoare prin care un produs uman a fost preferat față de altul.

Estetica industrială a apărut la mijlocul secolului 19, prin recunoașterea necesității ca produsele industriei să fie integrate ambianței umane în așa fel, încât în loc să o distrugă, să ducă la desăvârșirea ei.

Experințe multiple cu rezultale concrete au relevat că, domeniile intervenției esteticii industriale în care efectele sunt din ce în ce mai importante, au depășit sfera muncii proiectanților, inginerilor, arhitecților, artiștilor plastici, sau a altor creatori industriali și au cuprins activități ca: planificarea, legislația, publicitatea, serviciile publice, organizarea magazinelor, marketingul etc.

I.1. MOMENTE DIN ISTORIA ESTETICII INDUSTRIALE

Noțiunea de “estetică” a fost introdusă de filosoful german A. Baumgarten, în secolul XVIII, iar noțiunea de “industrie” a apărut cam în jurul anului 1770.

Istoricii situează elementele de incipiență ale esteticii produselor tocmai în antichitate. De pildă, unii oprindu-se la filosoful Socrate, pomenesc de memoriile lui Xenofon, în care acesta spunea: “toate lucrurile care servesc omului sunt la fel de bune și frumoase din moment ce ele sunt bune de folosit”.

Paradoxal, istoria esteticii industriale așază în rândul primilor săi pionieri pe doi reprezentanți, care – în realitate și la timpul lor – s-au opus cu vehemență dezvoltării industriei. Aceștia sunt doi englezi: William Morris și John Ruskin. Ambii au trăit în trăit în secolul XIX. Primul, William Morris (1834 – 1896), de pildă, a înființat în timpul vieții sale nu mai puțin de cinci societăți productive, prin care el urmărea intens organizarea muncii de realizare a produselor după metode artizanale, mai cu seamă manufacturiere.

Industria începuse să se organizeze și promova metode și forme noi de muncă mecanizate, standardizate. William Morris susținea, referindu-se la industrie, că producția mecanizată este un rău absolut.

John Ruskin (1819 – 1900) a militat, de asemenea, pentru promovarea metodelor de muncă ale producției artizanale. El susținea binefacerile muncii manuale, denumind industria în formare ca un mare păcat al timpurilor moderne. El mergea cu opoziția față de industrie până acolo, încât achiziționa mari suprafețe de pământ pe care însă nu le folosea, dar pe care nu permitea dezvoltarea căilor ferate.

Acești dușmani declarați ai industriei mecanizate, militau însă pentru frumusețea produselor, pentru logică în funcționalitate și “ținuta estetică” a oricăror produse realizate de om. Un produs util și frumos, spuneau ei, produce oamenilor care îl folosesc, adevărate satisfacții. Aceste “exigențe” față de estetica produselor (formă, colorit, funcționalitate etc.), au stat la baza viitoarelor preocupări de estetică industrială.

În această epocă, sunt organizate mari expoziții internaționale; de fapt, primele expoziții care aveau la bază concepțiile unei producții industriale (1851, 1867, 1889, 1900 etc.). Toate relevă progresele rapide ale industiei în dezvoltare, precum și o continuă perfecționare a tehnologiilor de fabricație a produselor.

Și țara noastră, în anul 1867, a figurat printre națiunile participante la expoziția universală de la Paris, prezentând exponate în zece secții: opere de artă materială și aplicații ale artei libere, mobilă și obiecte destinate locuințelor, țesături și obiecte de îmbrăcăminte, produse ale industriei extractive, instrumente și procedee întrebuințate de meseriașii români, alimente proaspete și conservate, produse din cadrul agriculturii, horticulturii etc.

Varietatea, frumusețea și eleganța exponatelor românești evidențiau talentul, resursele morale ale poporului nostru. Ele înfățișau mai cu seamă produse naturale sau obiecte din industri casnică realizate după metode artizanale meșteșugărești. În rândul animatorilor și organizatorilor acestei prime participări, trebuie menționat în mod special – pentru contribuția sa deosebită – sciitorul Alexandru Odobescu. Multe din produsele prezentate: forme, desene, culori, contexturi etc. au fost preluate direct din cadrul expoziției și reproduse în cele mai variate fabrici ale Europei apusene.

Dezvoltarea accelerată a industriei a creat însă, pe lângă avantaje, și neajunsuri. Noile posibilități ale industriei au accentuat mai cu seamă preocupările față de cantitatea și funcționalitatea produselor, în legătură cu absorbirea lor rapidă pe piață, cu câștigurile ușoare și mari, rezultate. Preocupările față de frumusețea produselor au fost eliminate aproape total. Toate căutările urmăreau utilizarea mercantilă, prin cantitate, în dauna calităților funcționale estetice. Aceasta este epoca ce a deschis și a adâncit prăpastia dintre artă și industrie. Atunci au apărut ideile care susțineau inutilitatea artei în producție, considerând preocupările față de estetica produselor, ca un lux sau chiar ca o risipă de timp și forță de muncă.

Preocupările față de estetica produselor, născute în Anglia, ajung să fie cunoscute și în alte țări din Europa: Belgia, Franța, Germania etc., integrânndu-se, în curentele la modă în artă: “L’Art nouveau” în Belgia și Franța, “Jugendstil” în Germania, “Secession” în Austria, “Stile Liberty” în Italia etc. În cadrul fiecărei țări însă acestea capătă particularități specifice în funcție de personalitatea, etica și psihologia poporului respectiv.

Aceste curente au ajuns să fie cunoscute și în țara noastră, mai cu seamă prin intermediul curentului secesionist din Austria. Zone geografice mai intens influențate de acest curent sunt Transilvania și Bucovina. Aici, formele decorative ale tiparului, graficei comerciale și ale obiectelor au creat o ambianță unitară cu mobilierul și arhitectura.

Ca o formă de organizare interesantă în țara noastră, aproape unică în Europa, referitoare la estetica produselor, se pot mențina școlile de “arte și meserii”. Însăși denumirea este relevantă în ce privește preocupările față de estetica produselor, precum și valoarea funcțională și de scop a acestor școli. Mulți meseriași “artiști industriali” formați în aceste școli au devenit virtuoși, realizatori nu numai în domeniul producției industriale dar chiar și în cel al artelor pure. În acest sens, marele nostru Brâncuși a fost elev al unei astfel de școli de arte și meserii. Din punctul nostru de vedere, putem afirma că Brâncuși a fost și unul din cei mai mari creatori industriali din întreaga lume, influențele sale și în domeniul producției industriale fiind unanim apreciate.

Formele de organizare ale capitalismului câștigă teren într-un ritm ascendent, iar metodele industriale dezvoltă tehnica și stiința epocii urmărind în mod dominant problemele cantitative ale produselor. Împotriva acestor tendințe apar curente, în literatură și în artă, destul de slabe, care critică adesea, vehement, răul provocat prin divorțul dintre tehnică și artă. Ele susțineau dezvoltatrea industriei, dar solicitau în realizarea de produse fuziunea dintre artă și producția tehnică. Tendințele, inițiate în Anglia, sunt materializate în multe țări, prin preocupări tot mai accentuate față de estetica produselor. Apar asociații, școli etc. care promovează utilitatea și frumusețea produselor industriale. O combinație importantă la fundamentarea și dezvoltarea acestei idei o are, printre alții, și francezul Paul Souriau (1852 – 1925). Acesta fundamentează și dezvoltă în lucrarea “La Bauté rationelle” (1904) doctrina denumită a funcționalismului. El susține coincidența utilului cu frumusețea rațională a obiectelor, dând importanță funcționalității. Trebuie avut în vedere că asemenea concepții, despre necesitatea artei în producție, erau concomitente curentelor la modă: simbolist, artă pentru artă etc. și că acestea aveau câmp larg de influență în activitate.

Multe idei față de frumusețea produselor au “emigrat” și în America, unde câștigă teren și îmbracă forme și aspecte specifice.

Un loc unde preocupările față de estetica produselor au prins rădăcini adânci, generând curente puternice, l-a constituit Germania. Aici, adepții acestor idei și-au fixat drept țel “muncim pentru perfecțiune” dezvoltându-le toretic și practic mai cu seamă în domeniul locuințelor și mobilierului.

Încă din anul 1907 Herman Muthesius a creat școala de artă și meserii “Deutscher Werkbund”, care depindea direct de Ministerul Comerțului și Industriei. În jurul școlii s-au adunat, în scurt timp, cei mai buni specialiști din industrie, meserii, comerț etc. care urmăreau coordonarea tuturor eforturilor, îdreptându-le în direcția unei calități cât mai ridicate a producției și bunurilor destinate oamenilor. Școala polariza atenția celor care “au capacitatea și voința de a realiza produse de calitate” punând, pentru prima dată, organizat, bazele muncii în echipă, în formă standardizată, raționalizată.

Ideile și metodele generate de această școală au determinat discuții ample. Muthesius și colaboratorii săi au dat răspunsuri concrete, a căror valabilitate, pentru multe din ele, se menține și astăzi. Ei erau, de pildă, adepții standardizării și raționalizării muncii, a tehnologiilor și, în general, a producției industriale. În urma acestui fapt, artistul industriei poate deveni – spuneau ei – în curând, creator de importanță universală și concomitent, el poate aveau în acest cadru o mare contribuție la ridicare standardului de viață și civilizație al epocii.

Standardizarea elastică și permanent dinamică este considerată atunci (de bună seamă și astăzi este la fel) ca o forță vitală, salutară prin intermediul căreia se poate promova competent noul, utilul și frumosul, stabilind criterii valabile, susceptibile de generalizare, admise de bunul simț.

După primul război mondial se face simțită o mare diferență între nivelul de gândire și abordare a problemelor de estetică industrială, de la perioadă la perioadă. Cele mai multe produse sunt studiate și reproiectate în cadrul unor noi concepții. Apar o serie de paralelisme, dar și mari diferențieri între creatorul industrial de pildă, și artizanul meșteșugar. Artistul artizan, de multe ori își îndreaptă tot meșteșugul spre realizarea unui produs sau unui gen de produse, adesea într-un singur mod de exprimare. El muncește fără grabă, cunoscându-și meseria, produsele și materiile prime folosite, în toate amănuntele. Utilizează inspirația proprie, forme, colorit etc., în raport cu viziunea sa, sau cel mult cu cererea individuală a unui consumator.

Produsele industriale, implică însă un angajament enorm din punct de vedere al repetării, al standardizării, al seriilor mari sau mici etc. Creatorul industrial, în fapt, nu-și cunoaște beneficiarul direct al produsului pe care-l crează, ci cel mult rezultatele unor studii, analize etc. cu privire la munca sa. El nu poate sa aibă insuficiențe în cunoaștere sau greșeli în creație, pentru că produsul urât, în mii, sute de mii de exemplare costă mult și astfel produce adevărate pagube materiale și spirituale în viața oamenilor consumatori.

Creatorul industrial – designerul – trebuie să fie un bun comerciant, un bun inginer, un bun artist, sociolog, psiholog etc.

Continuator al preocupărilor din cadrul școlii lui H. Muthesius, dezvoltându-le însă pe alte planuri, este marele arhitect Walter Gropius. Acesta a avut o contribuție deosebită la promovarea, fundamentarea și răspândirea ideilor referitoare la estetica produselor. Perioada lui Gropius, a școlii și conceptiilor sale, este conoscută în istoria esteticii industriale sub denumirea Școala « Bauhausului » pe care a înființat-o în anul 1919.

Gropius afirma că a descoperit modalitățile de a coordona eforturile tuturor creatorilor de elemente artistice și tehnice, concentrându-le în direcția realizării unei armonii și eficiențe sporite a relațiilor dintre util și frumos în cadrul arhitecturii, producției, materiilor prime, circulația produselor:

« Creând o nouă asociație de meșteșugari, debarasându-se de distincția clasei care înalță o barieră arogantă între artist și artizan, împreună făurind și creând noile construcții ale viitorului care înglobează arhitectura, sculptura și pictura într-un singur tot”.

Bauhausul este o operă de artă colectivă, promovând o strânsă legătură între artele de structură și artele decorative. Școala Bauhausului a durat 14 ani (1919 – 1933) până la venirea la putere a naziștilor în Germania, când Gropius și elevii săi sunt obligați să părăsească țara. O mare parte din ei emigrează în America, dar mulți rămân și în Europa: Franța, Belgia etc. Bauhausul a reușit, pentru prima dată, să unească într-o singură școală toate meseriile industriei și comerțului, practicieni, teoreticieni, artiști, esteticieni, ingineri, economiști etc. Din cadrul marilor personalități, adevărați deschizători de drumuri în domeniul artelor moderne, care au participat efectiv la activitatea Bauhausului trebuie menționați: Kandinski, Paul Klee, Feininger, Oskar Schlemmer, Moholy, Breuer etc.

Aceștia și-au unit eforturile, prin întrepătrunderi profesionale, într-o imensă preocupare pentru producție, produse, cultură și civilizație.

O contribuție însemnată la promovarea și dezvoltarea esteticii industriale, a avut-o marele arhitect francez, de origine elvețiană Le Corbusier. Se spunea adesea despre el că a clădit căminul eseticii industriale. Ideile lui Le Corbusier despre construcția lumii materiale cu ajutorul arhitecturii și artei, despre formarea unui mediu ambiant, armonios și elevat care să răspundă cerințelor și facturii spirituale a omului contemporan, aparțin organic și esteticii industriale. El milita pentru o deplină sinteză între arhitectura spațiului, mobilier, mediu ambiant și, în genere, între toate formele și obiectele care înconjoară, sprijină și însoțesc viața omului.

Deși cele mai valoroase contribuții ale lui Le Corbusier țin de domeniul arhitecturii, totuși el este încadrat în rândul marilor personalități care au contribuit la sistematizarea și dezvolterea esteticii industriale. El combătea lumea uniformismului care desumanizează personalitatea omului. Estetica industrială, spune el, conferă lucrurilor inteligență și umanism. Prin realizările sale, prin concepțiile și autoritatea sa, Le Corbusier a promovat și susținut ideile esteticii industriale, adesea chiar și fără intenție.

În istoria esteticii industriale, de asemenea, Jacques Viénot (1893 – 1959) este menționat la loc de frunte. El este creatorul, aimatorul, și fondatorul esteticii industriale în Franța, contribuind într-o bună măsură și la realizarea ideilor Bauhausului în această țară. El nu copia, ci adapta totul la specificul, cerințele și psihologia francezilor. Spiritul, fantezia, eleganța creatorilor francezi, sensibilitatea lor se va îmbina în mod eficient și armonios cu rigurozitatea și meticulozitatea spiritului german, dând notă puternic personală, formelor și metodelor esteticii industriale din Franța.

Alături de acesta, în rândul marilor personalități dinEuropa, care au contribuit efectiv la dezvoltarea esteticii industriale mai trebuie menținați și Marcel Breuer, Kazimir Malevici, Moholy Nagy și Mies van der Rohe. De asemenea, curentul “De styl” în Olanda, prin Gerrit Rietveld, a deschis prin preocupările sale originale, noi perspective în domeniul esteticii industriale.

Perioada cuprinsă între anii 1919 – 1929 este o etapă intensă de dezvoltare a industriei americane, care culminează cu “marea cotradicție din 1929”, când supraproducția se manifesă distructiv. Piața este invadată de produse realizate numai sub impulsuri cantitative, care ajung să depășească cu mult posibilitățile de achiziție ale cumpărătorilor. Produsele de serie industrială se realizează fără discernământ estetic. Se urmărea ca produsele să funcționeze și să aducă un număr cât mai mare de valori pe piață, fără preocupări asupra armoniei și echilibrului între formă, colorit etc. Pretențiile referitoare la estetica produselor apăreau ca deplasate, erau considerate ca inutile. Majoritatea produselor aveau forme colțuroase, linii aride, colorit țipător etc., având aplicate pentru “înfrumusețare” floricele, fluturași imitații din fier forjat etc., toate bazate pe gusturi empirice, spontane. Totul se picta, se grava, se bătea sau se freca, pentru o strălucire vulgară, dezgustătoare. Totul purta amprenta grabei, a dorinței acerbe de a vinde și a câștiga cât mai mult.

În acest climat, în anul 1919, sosește la New York, ca emigrant, tânărul inginer francez Raymond Löewy, care aducea cu sine o seamă de idei valoroase în cadrul esteticii industriale europene. Sosirea sa în America, coincidea, ca etapă, cu avântul de dezvoltarea a industriei americane.

Încă din primii ani ai activității sale el militează pentru promovarea esteticii industriale, propunând multor industriași americani reproiectarea produselor și tehnologiilor. Întâmpină multe greutăți dar, perseverent, reușește până la urmă să stârnescă curiozitatea și interesul unora.

Criza economică din 1929, provoacă mari neajunsuri economiei americane și europene. Raymond Löewy scrie în acestă perioadă celebra sa lucrare “La laideur se vend mal” (urâtul se vinde rău). El sintetizează de fapt, prin acestă lucrare nivelul produselor americane din punct de vedere estetic. Dorințele lui pentru reproiectarea unor produse încep să devină realitate. Primește comenzi pentru reproiectare – în viziunea esteticii industriale – a unor produse cum sunt: mașini de reprodus, mobilier, motoare, produse de larg consum etc. Pentru început câștigă încrederea unui industriaș american, care producea duplicatoare (Casa Gestetner). Apariția pe piață a noilor produse, încă de la început, ridică fulgerător cifra de afaceri. Treptat, alți industriași îi fac comenzi din ce în ce mai substanțiale, pentru proiectarea și reaproiectarea de produse pe piață, iar concomitent apar tot mai accentuat cereri din partea consumatorilor, pentru produse cu nivel funcțional și estetic cât mai reușite. Concomitent cu Raymond Löewy, în cadrul industriei de automobile americane, apar o serie de preocupări față de estetica acestora, ceea ce conduce la influențe și în alte sectoare de activitate. Profesorii sau elevii de la Bauhaus, emigrați în America, continuă aceste inițiative. Astfel, la Chicago, Moholy Nagy organizează noua școală Bauhaus care este condusă mai târziu da Jay Doblin.

Între anii 1930 – 1934, majoritaea produselor mai importante din economia americană, au fost reproiectate. S-a realizat cu acestă ocazie un adevărat stil îndustrial de proiectare și reproiectare a bunurilor. Muzeul de artă modernă al S.U.A. – pentru prima dată în lume – organizează în anul 1930 o secție distinctă de estetică industrială unde ca prim exponat se prezintă mașina de scris Olivetti. Aceasta este plasată într-o nișă special amenajată alături de celelalte opere de artă.

I.2. PREOCUPĂRI DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII DE ESTETICĂ INDUSTRIALĂ PE PLAN INTERNAȚIONAL

Preocupările cu privire la formarea unor organisme speciale care să aibă în sarcină problemele esteticii industriale cunosc, mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, o dezvoltare rapidă în aproape toate țările lumii.

În acest sens o mare influență a avut-o intensificarea schimburilor economice comerciale, precum și dezvoltarea impetuoasă a științei și tehnicii.

Atât Jacques Viénot în Franța, cât și Raymond Löewy sau Gropius, care părăsise Germania, contribuie direct la înființarea unor organisme speciale de estetică industrială (birouri, societăți, filiale, institute, școli pentru pregătirea de cadre etc.), încât astăzi, aproape că nu există țară cu ecomomie dezvoltată sau în curs de dezvoltare, care să nu aibă institute, birouri, societăți etc. cu servicii și atribuții din domeniul esteticii industriale.

În Anglia, încă înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, guvernul britanic a luat decizia înființării Consiliului industrial al esteticii industriale (Design Centre). Acesta primește o subvenție anuală din partea statului și își prezintă activitatea sub forma unui raport adersat Parlamentului. Consiliul organizează prin două centre ale sale de la Londra și Glascow, expoziții permante de produse, selecționate după criteriile esteticii industriale și ține la zi un catalog al acestor produse sub numele de “DESIGN INDEX”. În plus, în Scoția, funcținează un comitet local, care desfășoară o activitate independentă. Bugetul Consiliului care s-a ridicat în anul 1967 – 1968 la 670 000 lire sterline (1,6 milioane dolari) este acoperit înpropor ție de 58% de la buget, 19% din expoziții și 23% din vânzarea publicațiilor. La nivel național, Consiliul industrial al esteticii industriale editează publicația “Design” cu apariție lunară.

În Franța, la nivel național, există Oficiul pentru estetica industrială, înființat în anul 1948 care a editat publicația “Estetique industrielle”. În anul 1971 a fost constituit, pentru organizarea mai judicioasă și eficientă a problemelor de estetică industrială, Centrul de creație industrială de la Paris, care coordonează la nivel național aceste probleme și editează publicația “Design-Française”. Alături de acest organism există o serie de birouri de estetică industrială în toată țara, care se preocupă și rezolvă cu eficiență problemele esteticii industriale.

Pentru pregătirea specialiștilor în domeniul esteticii industriale, există mai mule școli, dintre care menționez pe cele mai importante: la Paris, Cursul superior de estetică industrială, Școala de arte aplicate la industrie, Conservatorul de arte și meserii, Școala națională de artă decorativă; la Marsilia, Școala regională de arte frumoase; la Besançon, Școala regională de arte frumoase etc.

În Japonia, estetica industrială a fost recunoscută oficial în anul 1952, când constructorii japonezi s-au reunit în cadrul “Asociației designatorilor industriali japonezi”. În cursul anilor anteriori, au fost organizate două facultăți japoneze de estetică industrială. În anul 1955 guvernul japonez, a acordat primele burse unor studenți care doresc să studieze aceste probleme în străinătate.

În Statele Unite ale Americii, la nivel național există “Societatea proiectanților estetico-industriali ai Americii”, iar în cadrul fiecărei întreprinderi funționează birouri de estetică industrială, care scot și foarte multe publicații de specialitate.

În Norvegia există Consiliul Centrului norvegian al esteticii industriale, care are, pe lângă fiecare întreprindere, birouri de estetică industrială.

În Elveția, Ministerul Comerțului și Industriei dispune de organisme speciale de estetică industrială. Acestea stabilesc, între altele, cu ocazia fiecărui târg intern sau internațional, jurii, care selectează produsele cele mai corespunzătoare din punct de vedere utilitar și estetic, prezentându-le publicului și promovându-le spre realizare în producție.

În Belgia există la nivel național, “Institutul belgian al esteticii industriale care întreține relații cu Oficiul belgian pentru comerț exterior. Editează, prin centrul de Design din Bruxelles, două publicații.

În Olanda, Consiliul pentru estetică industrială înființat în 1960, coordonează activitatea Institutului de estetică industrială și a Centrului de design organizat în 1961. Are birouri și reprezentanți pe lângă toate marile întreprinderi industriale.

În Italia există mai multe organisme și institute, care se preocupă și promovează, la nivel național, departamental etc. elementele esteticii. Una din acestea este și asociația “ADI”. Aceasta a instituit premiul anual “La Rinascente Composo D’oro” care se acordă produselor meritorii din punct de vedere utilitar și estetic și care intră imediat în vânzare la marile magazine.

Organisme de estetică industrială există și în Republica Populară Chineză, India, Brazilia, Canada etc., pretutindeni, relevându-se importantele posibilități ale acestei științe în producție.

Oraganizațiile de estetică industrială din diverse țări ale lumii, sunt afiliate la I.C.S.I.D. (The international Council of Societies of Industrial Design) înființat în anul 1957. actualmente are ca membri 46 de societăți naționale din 32 de țări ale lumii.

I.C.S.I.D. a fost recunoscut oficial în anul 1967 de către UNESCO. I.C.S.I.D.-ul mijlocește printre altele, un intens schimb de informații și noutăți din domeniul esteticii industriale între membrii săi, promovând cu eficiență, tendințele autentice din acest domeniu. Colaborează și spijină efectiv organizațiile de estetică industrială națională sau alte organizații colaterale, care au în preocupările lor tangenete sau de conținut probleme de estetică industrială.

I.3. PREOCUPĂRI CU PRIVIRE LA ESTETICA INDUSTRIALĂ ÎN ȚARA NOASTRĂ

Dezvoltarea economiei țării noastre și creșterea relațiilor de comerț exterior, a condus, mai cu seamă în cadrul industriei și comerțului, la intensificarea unor preocupări față de prezentarea produselor, inclusiv ambalarea și preambalarea acestora.

Aceste preocupări au îmbrăcat însă mai ales elemente de vizibilitate – formă exterioară, colorit, ambalare etc. Unele succese de moment ale acestor preocupări au acreditat impresia unor suficiențe în acest sens, ceea ce în fapt a întârziat în țara noastră aplicarea unor măsuri concete în acest domeniu. Aceasta a condus direct sau indirect la încurajarea multor acțiuni de plagiere sau copiere, adesea ad literam, după produse stăine.

O întregă gamă de produse au fost create fără autenticitate și personalitate ramânescă sau originală, ceea ce a împietat direct asupra unor probleme ca diversificarea, competitivitatea etc.

În anii 1951 – 55, la Cluj, a funcționat Facultatea de arhitectură interioară și mobilier.

În perioada 1967 – 1969 a funcționat, în cadrul Ministerului Comerțului Interior, Biroul de estetică a mărfurilor, iar în cadrul Camerei de comerț, un punct de documentare în problemele esteticii industriale. Ambele inițiative, lipsite de sprijin din partea organelor lor coordonatoare, au dispărut. La timpul, lor ele însă au avut un mare rol, în ce privește stimularea și, pe undeva, chiar sistematizarea problemei, grupând în jurul lor pe cei mai valoroși pionieri în problemele de estetică industrială din țara noastră.

În cursul anului 1967 Biroul de estetică a mărfurilor cere oficial și insistă la Ministerul învățământului să organizeze la Institultul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București și din Cluj, secții speciale de estetică industrială. Această inițiativă, sprijinită la timpul său și de Camera de comerț al R.S.R., s-a bazat și pe faptul că la ambele institute funcționau de circa un an și jumătate, grupe de studenți care în mod facultativ sub conducerea voluntară a unor valoroși pionieri ai acestor preocupări în țara noastră (conferențiar arh. Salvanu Virgil, la Cluj și lector arh. Vișan Adrian, la București) aveau deja unele realizări în acest domeniu.

În anul 1969 și-a început activitatea catedra de design la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București, la care și-au dat aportul arhitecții Paul Constantin, Paul Bortnovski, H. Constantinescu și Adrian Vișan. Catedra de design de la Institutul de Arte Plastice din Cluj “Ion Andreescu” s-a înființat sub conducerea arh. Virgil Salvanu în anul 1971.

O etapă importantă în acest sens, a fost constituirea în anul 1970 a Comisiei de estetică industrială a municipiului București, inițiativă care a marcat trecerea de la discuții, adesea sterile, la acțiuni concrete de organizare și materializare în producție a acestor preocupări.

În colaborae cu I.D.T., Comisia de estetică industrială a editat, pentru prima dată în țara noastră, publicația de specialitate “ESTETICA INDUSTRIALĂ”, care constituie un mijloc important de plarizare și promovare a experiențelor valoroase, obținute în acest sens atât în țară cât și peste hotare.

Un moment deosebit de important este înființarea în anul 1971 a Institutului de creație industrială și estetica producție, care funcționa în cadru Ministerului Industriei Ușoare.

Având învedere intensificarea legăturilor dintre creația artistică și cerințele producției, în urma Conferinței Naținale a Uniunii Artiștilor Plastici din anul 1973, a luat ființă Comisia de disgn-estetică industrială. Deasemenea pe lângă Galeriile ARTIND din ucurești a fost organizată Comisia de estetică industrială (design).

I.4. DOMENIILE INDUSTRIALE ȘI LEGĂTURILE LOR CU ALTE ȘTIINȚE ȘI ARTE

Estetica industrială este “știința frumosului” implicat în domeniul producției industriale. Prin formele și metodele sale proprii, experimentate amplu, mai cu seamă pe plan internațional, are implicații, multiple, în ce privește: competitivitatea, diversificarea, economia de materii prime și materiale, îmbunătățirea calitativă și dinamică a produselor, ridicarea nivelului de trai și civilizație a muncii și vieții omenești în genere, reducerea prețului de cost al producției și produselor etc.

Estetica produselor la rândul său nu este – nici nu poate fi – un simplu mecanism pasiv de emitere a unor teorii și principii subordonate unor forme organizatorice. Ea realizează forme, produse, activități etc., care reunesc factorii de creativitate și valorificare superioară a inteligenței omenești, de decantare și promovare reală a frumosului cotidian autentic, în cadrul producției.

În fig.I.1 sunt reprezentați factorii determinanți ai procesului de producere a valorilor materiale, iar în fig. I.2 se evidențiază poziția esteticii industriale în cadrul acestui proces.

Sunt evidente intercondiționările esteticii industriale, și respectiv a esteticii produselor, în toate relațiile economice, precum și infuența directă a acesteia în viața și munca cotidiană a oamenilor.

CERINȚE INDIVIDUALE ȘTIINȚE SOCIALE

ȘI POLITICE

CERINȚE SOCIALE

CONDIȚII SOCIALE

ȘTIINȚE TEHNICE

CONDIȚII TEHNICE ȘI ECONOMICE

ȘTIINȚE ECOMOMICE

CREAȚIA DE PRODUSE INDUSTRIALE

PRODUSE INDUSTRIALE

SATISFACEREA PARȚIALĂ A CERINȚEI SOCIALE

SATISFACEREA PARȚIALĂ A CERINȚEI INDIVIDUALE

CERINȚE NOI INDIVIDUALE CU PRETENȚII DE AMELIORARE LIMITATE

Fig. I.1

Fig.I. 2

Trebuie precizat de la început că estetica produselor nu este numai o acțiune de cerecetare și sistematizare, ci rodul unui efort colectiv complex, care adună deci la un loc toți factorii implicați în realizarea unui produs industrial.

Apartenența unui produs industrial la o ramură economică sau legăturile sale cu problemele calității produselor este numai o latură a esteticii produselor.

Realizarea de produse în concepția estetici produselor trebuie să țină sema de o serie întreagă de probleme ca: tehnologii, tehnici de realizare, materii prime, prețuri de cost, ergonomie, probleme de comunicații, forme, diversificatre, culoare, grafică etc.

Estetica produselor promovează produse utile și frumoase, realizate din idei și motive logice bazate pe intuiție, imagionație și talent.

CAP I

ESTETICA PRODUSELOR ÎN CADRUL RELAȚIILOR SOCIAL-ECONOMICE

SOCIAL, ECONOMIC, ESTETIC ȘI POLITIC

Sub imboldul unor necesiăți ca: diversificare, concentrare etc., numărul imens de bunuri materiale realizate mai cu seamă în industrie, fac ca în jurul omului să se “contruiască” o lume infinită de produse, toate – cel puțin la prima vedere – realizate cu scopul de a sprijini și înfrumuseța viața omenească. Paradoxal însă, pe zone întregi din suprafața globului pământesc ele amenință să polueze, ba chiar să “distrugă viața omenească”. Aceasta, nu atât prin număr, cât mai cu seamă, prin consecințele folosirii lor.

Pentru remedierea acestei situații s-au inițiat o serie de acțiuni și manifestări naționale sau internaționale; (congrese, simpozioane sub egida O.N.U., legi – chiar drastice în Japonia și S.U.A. – diverse publicații sau discipline științifice) care semnalează adesea cu vehemență pericolul poluării pentru omenire. Omul trebuie să stăpânească lumea bunurilor materiale create de el, pentru el și nu invers.

Umanizarea tehnicilor și produselor rezultatedin folosirea acestora este în zilele noastre o necesitate de prim ordin. Acest lucru trebuie avut învedere încă din faza de cercetare, materializările trebuind să treacă cu mult dincolo de sfera funcționalității produselor.

Estetica industrială și respectiv estetica produselor, poate avea în acest sens o contribuție dintre cele mai importante. Din punct de vedere social preocupările cu privire la estetica produselor au implicații în mod cert în atașamentul omului făță de munca sa, făcându-l să se simtă tot mai părtaș direct la procesul producției, sporindu-i prestigiul și demnitatea sa de creator. Din punct de vedere cultural, apare mai pregnantă satisfacția omului de a trăi într-o lume frumoasă și îi amplifică în mod substanțial preocupările față de gradul de cultură și civilizație a unei societăți.

În cadrul indicatorilor care conduc la stabilirea unei aprecieri calitative cumulate (tehnic, economic și estetic) a produselor, un loc de o deosebită importanță îl ocupă – trebuie să-l ocupe – parametrul estetic.

Este știut că în cea mai mare parte produsele realizate în industrie (serie mică, mare etc.) sunt privite mai cu seamă din două puncte de vedere:

al contribuției pe care acestea o au în satisfacerea unor nevoi materiale sau spirituale ale oamenilor și care, în fapt, au determinat realizarea lor;

al cantității de energie (forță de muncă, timp etc.) pe care societatea o consumă în timpul realizării și folosirii lor.

Utilitatea unui produs se relevă prin funționalitatea lui. Aceasta este materializarea însușirilor sale. Ea poate fi stabilită, în mod real, de măsura în care un produs rezolvă sau satisface o nevoie omenească. Trebuie avut învedere însă, că, pentru a realiza funționalitatea unui produs, pentru a-l utiliza ca atare, se mai consumă un procent de muncă, adesea neproductivă. Reducerea consumurilor de energie și muncă totală, pentru fabricarea și utilizarea produselor a fost și rămâne o sarcină permanentă în cadrul tuturor acțiunilor.

În lumea contemporană, prin multiplicarea sau diversificarea funcțiilor produsului și serviciilor sale în exploatare sunt satisfăcute tot mai multe nevoi omenești. În acest context, estetica produselor pune pe primul plan principiul comparație între funcția produsului și cheltuielile de realizare și folosire a acestuia.

Este cunoscut că estetica industrială studiază corelat probleme multiple în contextul: om-produs-mediu. Rezultatele acestor studii conduc, în estetica produselor, la realizarea de produse superioare, competitive din punct de vedere tehnic, economic și estetic, are trebuie să formeze în jurul omului, în existența sa cotidiană, un mediu optim de viață.

Studierea atentă a elementelor relației funcțional-estetic, pentru toată gama produselor menite să satisfacă nevoile materiale și spirituale ale oamenilor, ale societății, este o consecință tot mai exigentă a activităților contemporane. Toate proprietățile funcțional-estetice proprii oricărui produs se manifestă, mai cu seamă, în segmentul de exploatare a lui. Este cunoscut faptul că relațiile produsului cu omul, cu mediul său ambiant, precum și drumul său de la concepție la exploatare, sunt tratate în cea mai mare parte cumulat, fără nici o evidențiere specială a vreunui aspect din cele arătate. Aproape întotdeauna, însă, aceste aprecieri cumulate ale produselor, înglobate în noțiunea de calitate, au întotdeauna corespondenți care se regăsesc în serviciile aduse oamenilor, cum ar fi spre exemplu: ușurință în exploatarea produsului, posibilități și soluții simple de întreținere și reparații; formă estetică cât mai modernă și ușoară etc.

Din punct de vedere al esteticii produselor însă, aceste proprietăți, așa-zise de exploatare, apar ca un sistem unitar de principii și recomandări, formând complexul de cerințe față de producerea și utilizarea produselor. Principiile esteticii industriale, trec cu mult dincolo de studii și analize teoretice, fiind concretizate în produse prin: formă, culoare, grafism, utilitate, funcționalitate etc.

Elementele estetice ale produselor, împreună cu elementele funcționalității lor sunt analizate, pornind de la gruparea în patru sisteme de referință și anume:

elemente sociale;

elemente funcționale;

elemente ergonomice;

elemente estetice.

Elementele sociale ale esteticii produselor se referă la corespondența cu nevoile sociale, care justifică realizarea unui produs. Ele sunt concretizate mai cu seamă în relațiile produsului cu oamenii, cu existența lor și implică pentru localizare, spațiu, timp și condiții specifice. În acest context se găsesc probleme ca: noutatea produsului, competitivitatea, perpectivele în exploatare etc. În funcție de destinația produsului, locul de exploatare și efectele obținute prin funcția lui, cerințele sociale ale esteticii produselor, fac o distincție între produsele destinate largului consum și mașinile-unelte. Produsele de larg consum sunt apreciate din punct de vedere al utilității lor sociale, pe când mașinile și mașinile-unelte după calitatea produsului finit, adică după rezultatul obținut în stare de funționare, când acestea realizează produse de consum pentru om.

Elementele funcționale sunt legate de o anumită structură a produselor și pun în evidență funcția produsului, modul cum acesta asigură participarea sa în cadrul proceselor de utilizare. În acest caz sunt plasați pe primul plan, nu indicatorii tehnici ai produsului, ci rezultatele funcționării, exploatării sale. Parametrii tehnici apar aici ca mijloace pentru realizarea unui efect concret de exploatarea produsului (economie de timp, reducerea eforturilor fizice, nervoase etc.).

Elementele ergonomice se referă cu deosebire la ușurința și securitatea exploatării produsului, optimizarea solicitărilor fizice și psihice și în mod corespunzător la consumul de timp pentru obținerea efectului util scontat. Compararea acestor elemente formează baza aprecierii produselor din punct de vedere al esteticii produselor. Elementele ergonomice au corespondență directă în structura cheltuielilor financiare care se materializează în costurile de utilizare a produselor, în productivitatea muncii etc.

Elementele estetice materializează nevoile spirituale ale societății față de un produs. Ele au în vedere forma produsului, culoarea, prezentarea, ambalarea etc., corelate cu valoare socială, utilitate, oportunitate, funcționalitate etc. Aceste elemente au în vedere gradul de perfecțiune al unui produs industrial, linia sa modernă, eleganța și respectarea unor elemente din psihologia și etica viitorilor consumatori etc.

Împărțirea în grupe a acestor aspecte este convențională, în practică însă ele se interferează continuu în manieră osmotică, materializându-și efectele, pozitive sau negative, în utilizarea produsului de către om. Ansamblul elementelor estetic și util al produselor, plasează însă pe primul plan cheltuielile materiale, cum sunt: cheltuielile pentru achiziția materiei prime, proiectare, fabricarea produsului, cheltuielile în timp pentru reparații, întreținere etc. Din punct de vedere al estetici produselor acestea apar ca un raport comparativ, între efectul util de folosire a produsului și cheltuielile totale. Rezultatele caracterizează gradul de apreciere a produsului realizat față de necesitatea sa socială, clasa sa în raport cu destinația etc.

Este cunoscut că în foarte multe relații un produs, și să luăm spre exemplu un frigider, un autocamion, o mașină de spălat vase etc., poate fi privit atât din punct de vedere economic, tehnic și estetic, cât și din punct de vedere politic. În relațiile interne sau externe el relevă și dezvoltarea bazei materiale, a tehnicii și artei din țara respectivă. Câte elemente tehnice, economice și estetice nu sunt privite și din punct de vedere politic în cadrul relațiilor interne sau internaționale ale țării noastre (târguri, expoziții, concursuri, exploatarea produselor)? Acel “Made in Roumanie” prezent în relațiile de comerț exterior poartă în sine și cu sine semnificații deosebite. În multe din aceste relații, problemele estetice ale produselor implică răspunderi deosebite, de mare efect și ecou.

GUSTUL ESTETIC ȘI NECESITATEA EDUCĂRII LUI

Un element srâns legat de viața omului și de frumos îl constituie gustul estetic. El reprezintă și ceează bucurie, îmbogățindu-i viața din punct de vedere spiritual, influențând și înaripându-i munca și lupta permanentă pentru frumos și mai “plin” în întrega sa existență.

Este știut că cele cinci simțuri ale omului s-au format și dezvoltat mai cu seamă în baza unor elemente din realitatea obiectivă. Însușirea estetică a realității de către om presupune însă existența unui “simț” dezvoltat, superior, spiritual, cu o sferă largă de sentimente formate din înreaga gamă și stuctură morală a omului. Aceasta este de fapt, pe scurt explicat, simțul estetic. Nu înseamnă că simțurile comune n-ar avea rol în formarea și dezvoltarea simțului estetic. De pildă, văzul și auzul sunt simțurile cele mai active în percepere, prin intermediul cărora luăm cunoștință de realitate, sunt un fel de porți de intrare a senzațiilor în conștiința omenească. Celelalte simțuri (miros, tactil, gust) din acest punct de vedere au o importanță minoră, fiind condiționate în acțiune de o serie de factori complementari (hrană, atingerea nemijlocită a obietelor etc.). prin intermediul lor nu putem cunoaște frumosul fără ajutorul direct sau indirect al auzului sau văzului.

Simțul estetic este o atitudine proprie numai omului, capacitatea lui de fi sensibil la calitățile estetice ale lumii înconjurătoare. El este condiționat și influențat din foarte multe puncte de vedere de elemente naționale, tradiții locale, și are un pronunțat caracter istoric și de clasă.

În general, se spune că poporul are un simț estetic spontan, în sensul manifestării lui spontane și nu al formării lui, el fiind rodul a mii de ani de practică socială a oamenilor.

Orice om are concepții și gusturi dobândite, formându-și o anumită părere despre artă, obiecte etc. Pentru a se orienta însă mai veridic este necesar să cunoască, măcar principial, o serie de teorii din estetică.

Educația estetică înseamnă formarea unui gust estetic care să reacționeze spontan la creația estetică, pe baza unor criterii conturate de valorizare.

Pentru omul obișnuit, fără o educație estetică deosebită, forma și culoarea obiectelor poate constitui un motiv de satisfacție. Marx califica simțul culorii de pildă, drept simțul estetic cel mai popular, tocmai fiindcă reacția emoțională la culoare sau la combinațiile de culori joacă un rol de seamă în viața omului. Culoarea hainelor, a podoabelor, a obiectelor folosite zilnic etc. sunt elemente din mediul ambiant și cu influențe importante asupra psihologiei omului. Ne face plăcere când ne uităm la o piatră prețioasă, de pildă la un rubin jlefuit de un bijutier iscusit. Putem admira de asemenea, linia îmbrăcămintei croită cu gust, sau forma frumoasă a unei vaze etc. Capacitatea noastră de a distinge obiectele și formele frumoase de cele urâte vădește gustul nostru. Aceste emoții estetice, elmentare, sunt un fel de bază a dezvoltării gustului estetic.

Încă din secolul al XVIII-lea noțiunea de gust estetic începe să se contureze ca o facultate specifică, antrenând pe parcurs o mulțime de puncte de vedere în acest sens. Toate însă au promovat ideea că gustul estetic este o atitudine proprie numai omului prin care acesta înțelege și apreciază frumosul, cu întreaga sa gamă de sentimente și semnificații din existența sa socială și biologică.

“Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”, este de fapt poziția de exigență crescândă a marii mase de consumatori ai produselor, care dă valoarea de judecată prin a cumpăra sau nu, redusă, bineînțeles, la o formă curentă simplă, mai puțin exprimată prin viu grai, dar mai întotdeauna gândită. Aceasta este de fapt o reacție spontană, motivarea ei rămânând însă individuală, diversă, relativă și subiectivă.

“Facem o distincție netă între bunul gust ca expresie superioară capacității de a selecta și ierarhiza lucrurile după măsura lor și “gustul comun”, înțeles simplist ca medie statică sau ca părere a omului necultivat. Trăsăturile principale ale bunului gust sunt simțul măsurii și respectului față de alte opinii, spiritul de discernământ ș generozitate, relativa stabilitate unită cu dinamismul. Gustul estetic presupune alegerea perfecțională a unor opere, obiecte,atitudini și negarea într-un sens a celorlalte, dar superioritatea lui se manifestă tocmai în capacitatea de comprehensiune care-i conferă maleabilitate și deschidere spirituală, ferindu-l de exclusivism. Cât privește prostul gust, caracteristica lui principală o reprezintă inadecvarea la obiect, reacția lipsită de simțul estetic al măsurii”.

“Nu vom putea compara importanța unei sonate cu un model de rochie, tot așa cuum în școala elementară, nu avem voie să adunăm mere cu pere”.

“Părerile cele mai prestigioase, definițiile dicționarelor sau rezultatele unor sondaje statistice nu scutesc pe nimeni de a avea cap propriu” – Ion Pascadi, gusturile între Da și Nu.

În general vorbind și având în vedere evoluția gustului se poate afirma: gusturile sunt discutabile, trebuie să fie discutate. La nivelul produucției industriale și în raport cu o multitudine de cerințe din mediul ambiant, nivel de dezvoltare economică, tehnică, artistică etc., numai anumite gusturi sunt bune. Dacă nu s-ar discuta despre gust și gusturi n-ar mai fi nevoie de nici o problemă referitoare la educația gustului estetic. Este foarte important să se știe și mai ales să se precizeze și să se cunoască nivelul la care se face această discuție și mai ales să se cunoască temeinic în baza căror argumente.

Există gusturi empirice, neevoluate, rudimentare, needucate și gusturi cultivate, șlefuite, ale specialiștilor cu educația formată, dar mai ales verificate și recunoscute prin judecăți de valoare confirmate. Această calitate, de gust format, nu o pot da, sau acredita, numai diplomele sau funcțiile deținute, ci mai ales experiența continuă, îndeosebi procentul mare de judecăți confirmate și recunoscute ca atare.

Trebuie accentuată în mod deoosebit problema continuității în colaborarea dintre cadrele tehnnice, economice și artistice, precum și a formării și școlarizării lor ca atare. Gustul format presupune în primul rând, calificare profesională temeinică și sistematică, impunând însă continuitate în educare și formare, studiu sistematic în domeniul literaturii, artei, participarea efectivă încadrul unor forme specializate în analiza și crearea produselor utile și frumoase (sectoare de proiectare, comisii de avizare, ateliere de creație etc.).

Este de foarte mare importanță ca opiniile individuale în problemele gusturilor, care determină crearea și realizarea bunurilor, să fie confruntate periodic, sistematic. Opinia unui nespecialist, care judecă și ratifică pentru sine și prin sine spontan în problemele gustului, nu poate înlocui sau eluda opinia specialistului, a omului cu gust format, educat și mai ales confirmat ca autoritate competentă.

Formarea unor specialiști în acest sens, nu exclud, ci dimpotrivă accentuează necesitateaa educației permanente a oamenilor. Un aport prețios din acest punct de vedere îl au produsele de larg consum, mașinile, uneltele, spațiile arhiecturale sau naturale etc.

Gustul fiecăruia se poate schimba chiar în cursul vieții unui om. El se bazează și izvorăște din tradiția, spiritualitatea, concepțiile și psihologia unei generații, a unui popor. Odată cu întregul complex de formare a omului, el preia și esențe din tradiți, experiențe, nivel de cultură și civilizație, atins de entitatea națională.

Dezvoltându-se, în raport cu o serie de dotări naturale, individuale în cadrul unor condiții de epocă, mediu ambiant etc., el se integrează în unitatea gusturilor din țară, zonă geografică etc., în raport și cu mediul social și național. În acest context se relevă o mare varietate a gusturilor, diferențier în funcție de vârstă, profesii, mediu social, afinități psihologice, zone geografice, apartenențe naționale, condiții materiale de viață, nivel de cultură etc. în afara unor criterii orientative cei care emit judecați de gust, în cazul nostru în estetica produselor, trebuie să țină seamă că prostul gust nu trăiește decât acolo unde e alimentat și impus.

În fiecare zi cadrele din economie (directori, ingineri, șefi de servicii, merceologi, economiști etc.), difuzează și avizează zeci de produse noi. Dacă acestea sunt selectate și promovate după criterii personale, gusturi spontane, neformate sau neducate corespunzător, produsele respective vor apăsa greu asupra viziunii și sensibilității noastre și vor produce risipă de forță de muncă, materii prime etc. Responsabili utilului dacă nu au și competență calificată, ca atare, nu se pot substitui – nici nu trebuie să se substituie – responsabililor frumosului. Practic, ei nu vor putea rezolva cu competență și eficiență aceste probleme. Elementele referitoare la estetica produselor trebuie să fie rezolvate de către persoane atestate, cu bun gust, care să sprijine și să certifice autenticul.

Omul are nevoie în mod fundamental de frumusețe, oricare ar fi poziția sa socială sau ierarhică, într-o lume ca a noastră unde inteligența este baza tuturor structurilor sociale economice, totul tinde să satisfacă oamenilor dorința crescândă de util și frumos. Sensibilitățile nu urmează obligatoriu ierarhia funcțională.

Formularea unei judecăți de gust – pentru că necesită o formulare sistematică bine organizată – presupune nu numai curaj în afirmarea și susținerea ei, ci și o serie largă de cunoștințe și mai ales, o cultură care să o susțină.

1.3. ESTETICA PRODUSELOR ȘI FACTORII DE AMBIANȚĂ AI VIEȚII COTIDIENE

Omul, și-a îngemănat întotdeauna viața cu existența frumosului. El nu poate trăi fără frumos, așa cum nu poate respira fără aer.

Urmele vieții sale, a muncii dăruită cu generozitate idealului din existența sa, sunt dăltuite în piatră, încrustate în lemn, cusute cu migală pe pânzeturi etc. El – omul – marele creator al tuturor valorilor, le-a strâns cu grijă în jurul său, în viața sa, ca pe niște comori inestimabile, și mereu transmisibile.

Viața omului, fără lumea obiectelor din jurul său nu ar fi fost posibilă și nici nu va fi posibilă, iniferent de perfecționarea sau dezvoltarea acesteia. Produsele muncii omenești formează în jurul omului o lume specifică, în care elementele estetice ocupă un loc foarte important. Ele contribuie și formează într-un anumit sens cadrul de viață cotidiană din care factorii de ambianță derivă în mod direct.

Este știut de pildă că mediul ambiant la locul de muncă al omului îl formează mașinile, utilajele, cadrul material unde se desfășoară munca. În timpul liber, locuința cu toate produsele specifice acesteia, orașul, localitatea, satul etc. unde omul trăiește, formează de asemenea, elementele mediului ambiant.

Iată mai jos o sistematizare precum și o schemă a factorilor de ambianță a locurilor de muncă a oamenilor, propusă de conf. arh. V. Salvanu:

Factorii ambianței locului de muncă:

Cadrul arhitectural

Amplasarea clădirilor:

a)aglomerare neorganizată;

b)ansamblu sistematizat;

c)amenajare cu spații plantate și cerințe estetice.

Caracterul clădirilor:

a)numărul nivelelor;

b)caracterul arhitectural al clădirii, uzura;

c)modul de asigurare al anexelor (accees, pontaj, parcaj);

d)modul de satisfacere a dotărilor social-culturale (vestiare, spălătorii, W.C.-uri, camere de odihnă, cantină, restaurant, club).

Interioare arhitecturale:

a)proporțiile și scara spațiului;

b)dispunerea locurilor de muncă în spațiul arhitectural;

c)culorile suprafețelor arhitecturale, a conductelor și a obiectelor de instalații.

Condițiile de amenajare ale locului de muncă

Organizarea ergonomică a locului de muncă:

a)mobilier, mașini-iunelete, utilaje;

b)raportul dintre om, utilaj, produs;

c)vestimentația de muncă (funcțional, economic, estetic).

Condițiile de comunicare vizuală:

a)modul de iluminare naturală naturală și artificială generală și locală;

b)culorile b1)efectul ambiental – corelat cu arhitectura;

b2)productivitatea muncii – produs, fond, utilaj;

b3)securitatea muncii – circulație, procesul muncii;

c)indicații prin semne, mijloace de comunicații convenționale:

simboluri – inscripții – instrucțiuni;

d)argumente (lucrări de artă, plante).

Ambianța sonoră:

a)zgomote cauzate de a1)utilaje de uz general;

a2)mașini-uunelte speciale;

a3)instalații;

b)muzica: b1)fond muzical general;

b2)individuală la locul de muncă.

Întreținerea:

a)individuală;

b)prin personalul de deservire.

Analiza atentă pe segmentea acestor elemente conduce la concluzii importante atâtîn ce privește intercondiționarea factorilor cât și faptul că în cadrul fiecăruia prezența elementelor estetice este permanentă.

Produsele industriale, posedă o forță gigantică de influențare, adesea de schimbări structurale în viața și existența omului. Se realizează un raport precis între om și anturajul său natural și artificial. Ele – bunurile – contribuie la educarea omului, îi condiționează și îi plasează existența pe planuri corespunzătoaare nivelului de cultură și civilizație.

Bunurile materiale, acest mediu artificial al omului legat strâns de cadrul natural, nu pot fi create la întâmplare, în mod spontan. Este necesar ca produsele și mediul ambiant al omului să fie studiate și create după metode științifice, elaborând preliminar proiecte, machete etc. Creatorii industriali nu trebuie să se subordoneze total numai așa – numitelor influențe ale pieței. Ei trebuie să promoveze spre realizare produse și forme echilibrate, folositoare oamenilor, utile și frumoase. Toate coordonatele privind mediul ambiant și realizarea de produse destinate muncii și vieții cotidiene a oamenilor, toate cerințele de umanizare a acestora sunt elemente importante în cadrul esteticii industriale și respectiv în estetica produselor.

1.4. CREAȚIA DE PRODUSE INDUSTRIALE ȘI CREATORII INDUSTRIALI (DESIGNERII)

Prin specificul ei, estetica produselor industriale implică numeroase cunoștințe tehnice. Tangențele tehnice și artistice, precum și domeniul stâns legat atât de viața societății umane cât și de cerințele omului individual, apropie mult arta produselor industriale de arhitectură.

“Această apropiere ne permite să numim estetica produselor industriale – spunea conf. arh. Salvanu Virgil în cadrul unei conferințe ținută în anul 1969 în orașul Cluj – învățământul de artă și industrie, arhitectura produselor industriale sau inversând relația, considera arhitectura modernă drept o artă a produselor realizate de industria construcțiilor și a materialelor de construcții”.

“În viitor, rolul social deosebit al esteticii produselor industriale – spunea același autor – va crește, căci ea va deveni unul din mijloacele artistice primordiale prin care viața umană va deveni o lume în care omul să se bucure din plin de toate posibilitățile oferite de cuceririle progresului tehnic”.

Specialiștii din domeniul esteticii industriale, având din punct de vedere profesional o pregătire de nivel mediu sau superior, poartă în terminologia uzuală sau de organizare funcțională, diverse denumiri. Astfel: în terminologia anglo-saxonă ei sunt denumiți “designer” sau “industrial designer”, în altele – creatorii indutriali sau artiști ai industriei. Actualmente cea mai folosită denumire cu circulația și accepția cea mai largă, datorită mai cu seamă expansiunii comerciale, este cea de designer (proiectant). Având în vedere și anumite inconveniente din punct de vedere fonetic, de conținut și chiar de apartenență și tradiție, se consideră că, pentru țara noastră, cea mai potrivită denumire este cea de creator industrial.

Un creator industrial (designer) este o persoană calificată prin pregătirea și cunoștințele sale tehnice, experiența sa și sensibilitatea sa, pentru a determina alegerea materialelor, construcția mecanismelor, forma, culoarea, finisarea și decorarea obiectelor care sunt produse în serie prin procedee industriale. Creatorul industrial poate, ca în diferite stadii să fie responsabil, fie al tuturor aspectelor unui obiect produs prin procedee industriale, fie numai pentru unele din acestea.

Creatorul industrial poate, de asemenea, să trateze probleme de ambalaj, de publicitate, de expoziții și de vânzare atunci când acestea reclamă o apreciere vizuală, concomitent cu o experiență și cunoștințe tehnice.

Creatorul industrial care lucrează pentru intreprinderi artizanale, unde sunt folosite procedee manuale pentru producție, poate fi considerat creator industrial atunci când obiectele realizate după desenele sau machetele sale, au un caracter comercial, sunt produse în mică sau în mare serie și nu constituie operele personale ale artizanului-creator.

Creatorul industrial devine un factor esențial al producției industriale. Prin pregătirea sa multilaterală este chemat să dea răspuns la cerințele multiple pe care trebuie să le satisfacă produsul: el nu înfrumusețează ci, sintetizează rațional și artistic premisele tehnice și funcționale. Rolul esențial al creatorului industrial este corelarea spațială a elementelor date, din care să rezulte eficiența economică maximă a produsului exprimată în:

– productivitatea utilajelor și aparatelor;

satisfacerea optimă a cerințelor funcționale;

– economicitatea realizării (folosirea materialelor disponibile, aplicarea unor tehnologii productive, greutatea mică, gabarit redus);

adaptarea obiectului la om, prin care

se reduce efortul în timpul utilizării;

se mărește productivitatea muncii;

se îmbunătățește protecția muncii;

se asigură o caaalitate superioară muncii;

se oferă un confort psihic prin calitățile estetice ale mediului creat prin intermediul obiectelor.

Admiterea absolvenților școlilor medii în învățământul superior de creatori industriali pretinde, de pildă, verificarea următoarelor aptitudini:

capacitatea de combinare creatoare a elementelor vizuale în plan și în spațiu;

simțul practic pentru folosirea diverselor materiale;

aptitudinile plastice pentru concepția spațială, exprimarea în desen și simțul cromatic;

cunoștințe matematice (analiza combinatorie, calculul probabili- tăților) și geometrie (în plan și în spațiu);

orientarea în probleme politice, sociale și de cultură generală;

aptitudini fizice.

Aceste criterii pot fi aplicate folosind un punctaj diferențiat corespunzător ponderii diverselor cerințe.

Pregătirea specialiștilor pentru creația industrială poate fi concepută ca un proces desfășurat în timp,în etape diferențiate corespunzător cerințelor imediate și de perspectivă.

În faza de tranziție este necesar să se asigure într-un termen cât mai scurt formarea de creatori industriali, urmând ca în continuare să intre în producție absolvenții noilor secții de învățământ.

Pentru specializarea cadrelor existente sunt posibile următoarele forme de învățămâânt:

cursuri la locurile de muncă;

cursuri serale calificate;

cursuri de specializare postuniversitară.

În cadrul secțiilor din învățământul superior ar putea să funcționeze un curs de doi ani de studii care să fie urmat de:

absolvenții institutelor de arte plastice;

absolvenții institutului de arhitectură;

absolvenții secțiilor de inginerie care pregătesc creatori proiectanți de utilaje și de mecanisme;

studenții care au absolvit 3 ani de studiu la institutele amintite;

specialiștii din producție fără studii superioare, care practică de cel puțin 10 ani proiectarea de forme industriale și au obținut realizări valoroase;

economiști, staticieni etc.

Creatorul industrial nu este un mic meseriaș cu un atelier unde își așteaptă comenzile și clienții, el este o persoană de formație completă, care se mișcă într-un cadru complex.

Creatorul industrial tratează problemele specifice din două puncte de vedere, și anume:

I – cel al esteticii producției și vieții cotidiene;

II – cel al esteticii produsului și a realizării sale funcționale.

În continuare, iată o schemă intitulată “relațiile creatorului industrial” din care reiese în mod clar locul pe care îl ocupă în activitatea practică.

Analiza chiar sumară a aceste scheme evidențiază multiplele relații și cerințe ale acestui creator care se sistematizează, în majoritatea cazurilor, în patru grupe:

Prima grupă – 1 – o formează relațiile referitoare la concretizarea creației. Nu poate fi concepută creație industrială în afara producției. Creatorul industrial este un profesionist care “implică frumosul în domeniul producției industriale”, având în vedere în primul rând posibilitățile certe ale acestei industrii (materii prime, mașini, utilaje, oameni etc.). Rolul său este acela de a exploata toate posibilitățile bazei materiale și umane, actuale și de perspectivă, asigurând în mod cert o creație echilibrată de fond material și uman care să dea tuturor realizărilor utilitare și frumusețe.

A doua grupă de relații – 2 – este cea de continuă perfecționare profesională. Nu poate fi concepută creație industrială statică. Infuzia noului, a noutăților este o necesitate obiectivă, care condiționează rezultate superioare în muncă.

A treia grupă de relații – 3 – o formează relațiile diverse, informare documentare, aprovizionare etc. Verificând continu creațiile, acestea se cer comparate atent din toate punctele de vedere, evitându-se rezolvări greoaie, din materii prime scumpe, ineficiente sau soluțiile depășite. Documentarea este aerul înviorător care-ți sporește fantezia, ți-o echilibrează și-ți dă siguranța reușitei. Este, dacă vreți, segmentul celebrului proverb “măsoară de zece ori și taie o dată”.

Grupa a – 4 – a, relații de concepție sunt pentru creatorul industrial relațiile de substanță social-umană, spirituală, de integrare osmotică în spiritualitatea epocii, în concepțiile ei. Este ceea ce spune esteticianul francez M.D. Maurandy, referindu-se la creatorul industrial, într-o conferință ținută în cadrul Congresului I.C.S.I.D. din anul 1971, de la IBIZA-Spania – “lumea plină de satisfacții și de promisiuni a oamenilor de pe pământ care așteaptă de la un creator industrial produse utile, frumoase, omenești, în măsură să dea omului care le folosește o existență demnă de el; produse apte pentru frumusețea și ușurarea vieții lui și nu pentru poluarea sau distrugerea ei”.

Din cele relatate reiese că orice creator industrial trebuie să facă apel pentru tratarea eficientă a unui subiect la principiile din estetica industrială.

În cadrul activităților concrete în drumul creației de la temă la macheta produsului se definesc de la începuut două direcții principale urmărite de două subechipe (I – urmărește relațiile OM-MAȘINĂ, sau produs, II – urmărește relațiile OM-MEDIU AMBIANT).

TEMA

Echipa

Subechipa Subechipa

Macheta

Fig.1.1

Între subechipa I și subechipa a II-a (fig 1.1) nu sunt deosebiri esențiale de structură aceasta depinzând de temă. Ele pornesc de la un punct comun și ajung, după parcurgerea unor scurte etape separat, la același punct de colaborare. Modul de abordare a problemelor pe subechipe se face decalat, în sensul că în primul rând studiul este început de subechipa a II-a care furnizează pe măsură ce înaintează, elementele generale (social – economice) și celeilalte subechipe. Preocupările celor două subechipe se întrepătrund, deși tratează diferențiat problemele consultând chiar și specialiști diferiți.

Formula totală a echipei mai depinde în general de :

complexitatea și natura obiectului de tatat;

modul de finalizare cerut de beneficiar (machetă funcțională a prototipului său – modalități de urmărirea execuției prototipului în cauză);

anumite particularități impuse prin temă pentru produs – tehnologii, materii prime, preț, etc.;

– alte considerente (de viață, de conjunctură, loc de desfacere, etc.).

S-a conturat în mare, un anumit tip de structură a echipei de creație industrială pentru ma multe domenii. Problema formării optime a unor echipe rămâne însă deschisă. Formula este în continuă perfecționare, fiecare temă reprezentând o nouă experiență.

În fig 1.1 se dă o schemă sumară etapelor și legăturilor pe verticală și orizontală din cadrul unei echipe de creație industrială.

S-au făcut și se vor mai face multe discuții asupra cadrului de lucru al unei echipe de creație industrială. Cadrul de lucru al creatorului industrial însă nu se referă în special la un anume loc. Desigur, el trebuie să existe împreună cu toate condițiile ce conduuc la o atmosferă optimă de lucru (satisfacerea echipării, colectiv și înțelegere spațială maximă etc.). prin cadrul de lucru se înțelege însă tot spațiul acordat în timp obiectului în cauză. El nu trebuie impus, ci trebuuie apreciat și segmentat foarte bine la orice nivel, dar în primul rând la nivelul propriei conștiințe profesionale.

Cadrul de lucru este influențat de mediul obiectiv, dar este condiționat foarte mult de cel subiectiv.

În lanțul cadrului de lucru există oamenii creatori, și aceștia sunt pionii principali ai creației.

Cadul de lucru și componența echipei, formată cu multă grijă (profesii, afinități, preocuări comunune sau tangente, respect reciproc,etc.) reprezintă elemente de bază care caracterizează din multe puncte de vedere rezultatele finale ale muncii în creația industrială, eficiența maximă a acesteia.

CAP II

FORMA, CULOAREA ȘI STILUL PRODUSELOR INDUSTRIALE

2.1. FORMA PRODUSELOR

2.1.1. RELAȚIA DINTRE FORMĂ, FUNCȚIE ȘI AMBIANȚA ESTETICĂ

Forma unui produs din punct de vedere al esteticii industriale depinde de funcționalitate, materiale și forțele care acționează asupra ei. Ea este în strânsă legătură cu conținutul și cu o anumită ordine în structura elementelor constitutive ale produsului, relevând o legătură între structura internă și externă a acestuia. Forma pune în evidență și multe elemente ale nivelului de cultură și civilizație al epocii, a bazei tehnico-materiale etc.

În strânsă colaborare cu culoarea este stilul, ornamentul și forma.

Scriitorul francez Anatole France spunea, referindu-se la formă “Dacă mi-ar fi permis să aleg din talmeș-balmeșul de cărți care vor fi publicate la 100 ani după moartea mea, știți pe care aș lua-o? Nu, nu un roman aș lua din această bibliotecă și nici o carte de istorie, căci dacă aceastea din urmă prezintă vreo atracție, tot roman este. Aș lua, pur și simplu, prietene, un jurnal de modă, ca să văd cum se îmbracă femeile la un secol după moartea mea. Și acele cârpe, mi-ar spune mai multe asupra omenirii viitoare decât filosofii, romancierii, predicatorii și savanții la un loc.”

Pot fi date multe exemple în acest sens. Este știut, de pildă, că la nivelul de dezvoltare al forțelor de producție, apariția sau dispariția unor materiale, a condus la epoci în evoluția omenirii: epoca de piatră, epoca bronzului, a fierului etc., sunt mărturii elocvente și ale faptului că o fomă este produsul interacțiunii dintre funcție, materii prime și forțele care acționează asupra ei.

Dacă analizăm atent mai mult produse de uz curent din diverse perioade de dezvoltare a omului ca: toporul, mașina de cusut, sapa, grebla, lingura etc., se evindețiază foarte clar două aspecte importante din punct de vedere al formei:

1. forma finală a unui produs, este rezultatul unei colaborări dintre materiale și tehnicile de realizare;

2. produsele cele mai reușite, chiar cele aparținând celor mai vechi epoci, relevă căutările continue ale creatorilor lor, de a trece dincolo de latura utilitară, de funcția lor. Frumosul a însoțit totdeauna viața omului, chiar dacă el nu l-a sesizat în plinătatea lui. Aceasta a fost și va continua să fie o necesitate vitală în existența sa. Forma unui produs, culoarea și ornamentarea lui într-o anumită semnificație, a avut și continuă să aibă asupra omului o influență deosebită. De asemenea există o interdependență continuă între forțele naturii care au acționat asupra formei și materialul din care obiectul este alcătuit.

2.1.2. EVOLUȚIA FORMEI

În cadrul relației formă-funcție, cea care are o mobilitate foarte mare, schimbându-se cel mai des, este forma. Evoluția formei este funcție de mai mulți factori din cadrul cărora fac parte:

materiile prime;

evoluția tehnologilor de fabricație și a uneltelor:

factori psihologici;

factori economici; factori sociologici;

nivel de trai;

balanță cerere și ofertă;

îndemânare.

Orice formă trebuie privită din punct de vedere al procesului său de evoluție: naștere – creștere – declin și moarte. Pentru realizarea ei sunt de urmărit în principal, următoarele elemente:

economii de materii prime;

costuri cât mai reeduse;

nivel de realizare cât mai modern, competitiv;

eficiență maximă cu mijloace și costuri cât mai reduse etc.

Forma este rezultatul logic al unor raționamente științifice care s-o susțină în realizare și accepție, să fie utilă și frumoasă. Este cunoscut în general, că atunci când apare o nouă necesitate, apare și un nou produs cu o formă nouă care s-o satisfacă.

Din secolul XVIII problemele legate de forma produselor au trecut – odată și cu intensificarea, organizarea și sistematizarea problemelor de estetică industrială concomitent și cu cele ale industriei – din domeniul tehnicianului și cel al esteticianului, al omului cu gust format, specializat al creatorului industrial. În acest cadru problemele de estetica produselor ca: limbaj plastic, vizualizare, modernizare, personalizarea de produse, stil etc., capătă prioritate.

Evoluția formei trebuie să fie pretutindeni corelată și cu durata de viață tehnică a produsului, dar foarte adesea, influența uzurei normale este mult mai puternică. Este cunoscut că orice produs are ciclu de viată propriu. Fiecare secțiunne a acestui ciclu are elemente specifice și comportă studii prealabile. Schematic această evoluție din punct de vedere al formei se prezintă astfel:

Studiile cu privire la ciclurile de viată ale produselor sunt corelate, la rândul lor, cu cele privind curbele de saturație, tendinte de conjunctură a produselor, modernizarea produselor etc., toate alcătuind, structural, relația formei și evoluția ei în funcție de ciclul de viață și moarte al produselor.

Iată și câteva exemple semnificative. Dacă analizăm realizarea mai multor produse (motocicleta, telefonuul etc.) în diverse perioade anterioare monentului analizei (5 – 10 ani), cu toate elementele varietății, diversificării etc., reiese o evoluție destul de rapidă a formei. În acest sens, se iau în considerare problemele evoluției formei corelate cu elementele de viață a acestora, etapele semnificative, determinante, evitând localizările sau variațiile mai puțin importante.

Exemple:

TELEFONUL

Fig. 2.2

Ericsson, Suedia

1895

Fig. 2.5

Telefon-telegraf,

Germania

1910-1914

Fig. 2.3

Ericsson, Suedia

1895

Fig. 2.6

Telefon Jydsky

România

1910-1920

Fig. 2.4

Ericsson, Suedia

1910

Fig. 2.7

Ericsson, Suedia

1921

Fig. 2.17

Telefon mobil Nokia 9210

2000

Concluzii:

Figurile 2.1-2.17 reprezintă diverse etape și forme de telefoane. Este evidentă forma greoaie, colțuroasă și extrem de costisitoare a telefoanelor din anii 1985-1921. Începând cu anul 1928 (fig. 2. ) telefoanele au oformă ceva mai aerată. În ultimii ani, este evidentă tendința către forme aerate, ușoare, care să degaje o eleganță în vizualizarea generală a acestui obiect.

Un pas important în evoluția telefonului este reprezentat de apariția telefoanelor mobile. În condițiile actuale, telefonul mobil este un obiect indispensabil oamenilor de afaceri, dar nu numai lor. Trebuie menționat că, în ultimul timp, telefonul mobil a devenit chiar un accesoriu. Se observă tendința firmelor de a produce telefoane mobile cât mai mici și mai estetice. De asemenea, aceste firme caută să ofere utilizatorilor de telefoane mobile ,cât mai multe facilități.Astfel, un telefon mobil este dotat cu: agendă telefonică, ceas, calculator, jocuri etc. De asemenea, cele mai performante permit chiar navigarea pe Internet. Cel mai performant telefon mobil, în prezent, este cel realizat de firma Nokia și care poartă denumirea "Nokia 9210". Acesta nu este un simplu telefon mobil. Ceea ce îl diferențiază de celelalte produse similare este faptul că Nokia 9210 este dotat chiar cu un leptop. În figurile 2.16 și 2.17 este prezentat telefonul Nokia 9210. În figura 2.16 este prezentat telefonul, iar în figura 2.17 este prezentat leptopul. Este greu de imaginat ,dar totuși e adevărat,că cele două imagini redau unul și același obiect.

Din această descriere, se observă că firmele producătoare de telefoane caută să ofere clienților lor, telefoane cât mai performante și mai utile, dar în același timp, nu neglijează partea estetică a acestora.

În continuare este prezentată evoluția formei la MOTOCICLETELE BMW:

Fig. 2.18

BMW R11 (1929-1930)

Fig. 2.19

BMW R75 G (1941-1944)

Fig. 2.20

BMW R24 (1948-1950)

Fig. 2.21

BMW R50/2 (1960-1969)

Fig. 2.22

BMW R60/6 (1973-1976)

Fig. 2.23

BMW R65 LS (1981-1985)

Fig. 2.24

BMW 1100 RS (1992-1996)

Fig. 2.25

BMW 1200 RS (1997)

Concluzii:

În figurile 2.18-2.25 sunt prezentate diferite etape și forme ale motocicletei BMW. Această evoluție a formei motocicletelor este prezentată pentru o perioadă de timp relativ lungă, perioadă cuprinsă între anii 1929 și 1997. Este vorba de aproximativ 70 de ani. În acest timp forma motocicletei a evoluat foarte mult. Trebuie precizat că modelele prezentate reprezintă doar o mică parte din producția realizată de firma BMW pe parcursul celor 70 de ani. BMW a realizat mult mai multe modele de motociclete, dar consider că modelele prezentate evidențiază cel mai bine evoluția formei acestor produse.

Diferențele în ceea ce privește forma sunt evidente.Evoluția acesteia este semnificativă, nu numai din punct de vedere tehnic și economic, dar și din punct de vedere estetic.

2.1 3 ROLUL FORMEI ÎN COMPETITIVITATEA ȘI DIVERSIFICAREA PRODUSELOR

În acțiunea de valorificare a produselor, pe plan extern mai ales, formele produselor intră în competiție directă cu ale produselor realizate în alte țări și a căror parametri tehnici și economici sunt asemănători. Dezvoltarea științei și tehnicii, schimbul intens de informații în acest sens, face ca foarte adesea parametrii tehnici și economici ai produselor să ajungă, aproape în majoritatea cazurilor, la o anumită egalizare. Majoritatea performanțelor tehnnice și economice suferă un proces evolutiv; adesea diferențele comensurabile ale funcționalități, randamentelor etc. sunt aproape neglijabile.

Această realitate a fost, de pildă, foarte pregnantă și în cadrul Târgului Internațional București din anii 1971 – 1972, când, la circa 70% din exponate, parametri tehnici și economici erau foarte apropiați: (radio-televizoare, aspiratoare, frigidere sau aparate de produs frig, tractoare, mașini de cusut, electrostivuitoare etc.). Cele mai apropiate au fost, de pildă, la produsele englezești și germane. S-au constatat aceleași fenomene și în alte târguri intenaționale în perioada anilor 1969 – 1971: Paris, Barcelona, Berlin, Praga etc.(produse agricole, strunguri, aspiratoare, produse textile etc.).

În acest caz, parametrul care determină dominant vânzarea unui produs este cel estetic. Ca urmare unor studii foarte ample făcute în Polonia, Anglia, S.U.A., Franța, aponia etc. a reieșit că în genere, determinarea unei cumpărături, chiar și pentru unele mașini și utilaje, este hotărâtă de femei. În sectorul bunurilor de larg consum acest sector ajunge în medie până la 75 – 80%. În acest caz tot studiile au demonstrat că femeile apreciază în primul rând parametrul estetic și apoi pe ce tehnic sau economic al unui produs. O oarecare rezervă se întâlnește în ce privește prețul pentru produse similare, dar dacă produsele se departajează estetic, cel mai frumos câștigă.

Iată și rezultatele concrete ale unor studii în acest sens, realizate chiar în țara noastră cu privire la determinarea unei cumpărături pentru diverse produse. Tabelul 2.1 pune în evidență "de cine este determinată, în general, cumpărarea unui produs"(femei sau bărbați).

Competitivitatea în general, are în vedere calitatea produselor caracterizată prin parametri tehnici economici și estetici. Competivitatea depinde și de o seamă de factori, din cadrul cărora menționez numai câțiva:

Parametri tehnici;

Fiabilitate;

Estetică;

Preț de cost tec.

Acești factori sunt studiați prin comparație, la produse care au în genere funcții similare.

Noțiuni ca nivel competitiv, nivel mondial etc. al produselor crează permanent o emulație împotriva stagnării și rutinei. Aceasta însă nu presupune, în primul rând, fuga după import de inteligență (licențe, planuri, specialiști străini eetc.) ceea ce situează permanent pe solicitant în coada competiției, ci dezvoltarea unei puternice baze de creați, studii și cercetare în acest sens. Niciodată un partener nu va vinde o liceență, chiar de cea mai recentă realizare, într-un domeniu, dacă nu are alta în plan sau pe cale de finisare, mai bună, mai avantajoaasă. Ceea ce vinde, este de regulă o noutate depășită. De bună seamă că nu poate fi contestată necesitatea și utilitatea unei licențe pentru un produs nou, sau alt scop, dar, s-ar săvârși o mare eroare dacă noul s-ar introduce dominant într-un sector sau altul numai pe această cale.

Forma unor produse trebuie să se bazeze într-o măsurră însemnată pe studii amănunțite de funcționalitate, luându-se în considerație și soluțiile cercetărilor de piață etc. rezultatele acestor studii, combinate cu fantezia creatorilor industriali și respectiv cu posibilitățile întreprinderii de a realiza produse superioare în anumite condiții, duc la crearea de noi bunuri superioare din punct de vedere tehnic, economic și estetic.

Astfel produsul nu mai este un simplu obiect de fabricație de serie, ci este gândit și privit în toată complexitatea sa de la creație, producție, vânzare, garantarea întreținerii etc. Iată o schemă sumară a domeniului concepție – vânzare produs, valabilă mai cu seamă în sectorul bunurilor de larg consum (și poate nu numai aici).

După cum se vede, punctul de plecare îl constitue tocmai activitatea de concepție, ceea ce în fapt, se leagă direct de estetica produselor.

În studiile de marketing pentru noile produse acțiunile esteticienilor industriali ocupă ponderi importante în toate etajele de realizare a unui produs (conceție – producție – vânzare).

În ultimii ani, mai cu seamă, în estetica produselor forma a devenit un factor hotărâtor, decisiv, în promovarea vânzărilor: dintre mai multe bunuri cu caracteistici similare fiind ales cel care are o formă mai frumoasă, mai modernă.

Acțiunea de diversificare în cadrul realizării produselor la care, trebuie în ordinea importanței, adăugate problemele ambalajelor și ambalării.

Diversificarea este considerată caa o lege economică pe care fiecare întreprindere trebuie s-o adapteze, ca o necesitate de echilibru economic și competitiv. Ea este condiționată și în aceași timp impusă, de două grupede factori:

1.de natură exterioară întreprinderii:

variația mărfurilor;

conjunctura social – economică;

uzura fizică a produselor;

uzura morală etc.

2.de natură interioară:

materiile prime;

disponibilul financiar;

forța de munca și calificarea ei; structura de organizare interioară;

posibilități rapide de expansiune sau strategia întreprinderii;

baza tehnico – materială etc.

Analiza detaliată a fiecărui factor în parte comportă studii speciale.

Un alt exemplu studiat în două orașe, Paris și București, la magazinele cu același profil, pentru o singură grupă de produse – brânzeturi speciale – în anul 1971(tabelul 2.3):

Din cele arătate mai sus reiese foarte clar, că din punct de vedere al sortimentelor de bază magazinul din București dispunea de un număr mult mai mare de sortimente decât cel din Paris. Lipsa unui studiu bine organizat cu privire la formă și diversificarea produselor a condus la aceast situație defavorabilă pentru magazinul din București. Consecințele economice sunt evidente fără să fie nevoie de ample comentarii.

În ceea ce privește beneficiul obținut ca aport al esteticii produselor, să luăm în considerare un exemplu: cazul unei mici întreprinderi care vinde anual 10 mii unități dintr-un anumit produs (a 17000 lei fiecare unitate) realizând astfel o cifră de afaceri de 17 milioane lei, din care un milion reprezintă beneficiul. În condițiile sporirii volumului vânzărilor cu 20% (două mii unități de produse anual) ușor realizabil prin aplicarea esteticii industriale, beneficiul se dublează:

Beneficiul obținut ca urmare a aplicării

esteticii industriale

Beneficiul suplimentar de zece milioane lei este absolut acoperitor pentru cheltuielile ce decurg din aplicarea esteticii industriale, mai ales că aceasta se materializează de cele mai multe ori sub forma unor simplificări, prin eleminarea inutilului și implicit reucerea unor consumuri specifice.

2.2. CULOAREA PRODUSELOR

2.2.1 RELAȚIILE DINTRE FORMĂ ȘI CULOARE

Vorbind de culoare Marx spunea: “Simțul culorilor este forma cea mai populară a simțului estetic în general”.

În conlucrarea util – frumos pentru forma produselor și culoare, cu timpul s-au stabilit criterii de colaborare științifice sau chiar legi speciale. Culorile compensatorii sau contrstante, de pildă, alese cu grijă și discernământ, după criterii științifice, acționează eficient asupra formei. Îmbrăcămintea complet roșie irită, sochează se pune în valoare cu ostentație și violență echilibrul tonal. Griul folosit în doze mari în culoarea produselor conduce la melancolie, la tristețe, micșorează randamentul omului în muncă. Negrul este obsedant – depresiv. Albul este elegant, optimist, dar în suprafețe foarte mari nesiguranță. Galbenul pe suprafețe mici este cald, albastrul este liniștitor, calm etc.

Violetul de pildă, provoacă neliniște, când este prea mult combinat cu roșu și dimpotrivă, provoacă liniște când este asociat cu albastru.

Orice însuficientă armonizare între forma și culoarea produselor are repercursuiuni deosebite în viața oamenilor. S-au făcut studii interesante asupra modului cum consumatorii preferă să fie colorate produsele.

Iată mai jos rezultatele unor asemenea studii cu privire la culori. Cu această ocazie s-a studiat culoarea confecțiilor pentru sezonul rec. au fost testați circa 20 000 de consumatori în orașul Cluj și 10 000 în orașul Iași. Din cadrul studiului, iată mai jos situația statistică a câtorva din răspunsurile la întrebările din formularele folosite cu aceast ocazie.

Culoarea confecțiilor pentru sezonul rece

Tabelul 2.5

Din cele de mai sus reiaese în ce privește culoarea acestor produse următoarele elemente mai importante.

Culorile preferate pentru confecții bărbați și femei în sezonul rece sunt: negru, gri și albastru.

Chiar în cadrul unei culori preferate opiniile sunt foarte diferite. De pildă, studenții de la Cluj preferă negru în proporție de 46%; cei de la Iași numai 35%. Tot din studiu a reieșit că zona de vârstă cea mai receptivă la influențele modei o formează tineretul între 18 – 25 ani etc.

În culorarea unui produs trebuie să se țină seama de: destinația lui, locul și modul de folosire, vârsta viitorilor consumatori, tradițiile locale etc. alegerea culorilor și a factorilor de finisaj, întensitatatea culorilor, combinarea acestora, trebuie făcute de creatori competenți, cu gust verificat de experienție reușite. Iată și unele criterii speciale ale raportului dintre culoare și fond pe care ochiul omenesc mai ușor culorile:

Albastru pe alb; 2. Negru pe galben; 3. Verde pe alb; 4. Negru pe alb; 5. Verde pe roșu; 6. Roșu pe galben; 7. Roșu pe alb; 8. Portocaliu pe negru; 9. Negru pe portocaliu; 10. Porotocaliu pe alb; 11. Rroșu pe verde.

Experiențe numeroase au relevat că lipsa competențe, respectiv a creatorului cu gust format, conduce la realizări diletante, la irosiri de valori materiale, forță de muncă etc. și innfluențe negative la eforturile generale de educare estetică a populației.

2.2.2. PRINCIPII PENTRU ALEGEREA CULORII

PRODUSELOR

Alegerea celor mai indicate culori pentru produse, se bazează pe considerente practic justificate din punct de vedere economic, tehnic și estetic, iar experiențele au condus chiar la elaborarea unor principii din cadrul cărora sunt de menționat:

Culoarea utilajelor și spațiilor de produse pot să contribuie la creșterea productivității muncii, asigurând în același timp și condiții mai bune de lucru muncitorului.

Culoarea produsului poate să contribuie la crearea unei ambianțe mai bune de lucru, eliminând strălucirea orbitoare și condițiile dififcile de vedere.

Culoarea poate să contribuie la securitatea muncii prin indicarea riscurilor și asigurarea unei funcționării juste a mașinilor utilajelor sau organizării muncii.

Culoarea poate să economisească munca și să contribuie la creșterea eficienței acesteia, prin furnizarea unui mijloc ușor de identificare în anumite împrejurări a utilajelor, mașinilor sau proceselor de muncă.

Culoarea poate fii folosită în mod practic pentru a apara de lumină conținutul unui produs ambalat, pentru a-i controla temperatura și pentru ai îmbunătăți vizibilitatea.

Culoarea poate fi folosită ca o parte integrantă a esteticii produselor pentru a face ca produsul să arate mai bine și mai plăcut.

Culorile ca atare vor contribui la promovarea desfacerii, la înfrumusețarea și ușurarea vieții omenești. Alegerea culorilor potrivite va avantaja produsul și funcționarea sa. Cu alte cuvinte, culorile trebuie să fie alese cu grijă pentru a le promova în realizarea de produse.

În vremea noastră, utilizarea culorilor poate însemna prin ea însăși un progres tehnologic. Cinematografia în culori a însemnat un progres tehnologic la vremea ei; televiziunea în culori a marcat și ea de asemenea un progres.

Un rol important ce revine culorilor în societatea noastră este cel de instrument al realizării produselor. Industria poate folosi culoarea pentru identificarea unui produs sau pentru identificarea unei mărci sau chiar pentru identificarea unei firme. Mai subtilă este utilizareaa culorii ca mijloc de evocare a calității specifice unui produs.

O utilizare neașteptată, dar totuși real culorilor, a fost dată de unele firme americane: prin culoare ele accelerează uzura morală a unor produse. Astfel, unii producători americani de articole de uz casnic asociază o anumită culoare, produselor dintr-un anumit an. Gospodina care cedează acestei presiuni insidioase, nu are altă salvare decât să-și cumpere un produs având culoarea anului curent, pentru a nu trece drept depășită de vremuri. Exagerări desigur, dar astfel de exagerări arată ce instrument poate fi culoarea în eforturile ce se depun pentru a se asigura coompetitivitatea produselor.

În comerț, culoarea își afirmă rolul în activitatea vânzărilor asiciată, în primul rând, cu ambalajul. Pe măsuură ce se impun formele moderne de vânzare, importanța ambalajelor colorate crește.

Ambalajele și coloritul respectiv rețin atenția, în medie, timp de mai puțin de o secundă. În acest timp, extrem de scurt, trebuie pulsul cumpărării. Culoarea trebuie foloosită cu pricepere și chiar cu pruudență. Pare simplu și tentant să “scoți ochii oamenilor” cuu culori țipătoare. Daar, în acest fel, succesul este departe de a fi asigurat. Trebuie să se țină seamă, de asemenea, de faptuul că a da culoare produsului, ambalajului înseamnă o cheltuială și că mai multe culori înseamnă mulltiplicarea cheltuielilor. Se ajunge astfel și în acest domeniu la un calcul de optimizare, cu condiții limitative respective.

La alegerea culorilor un rol deosebit îl au tradițiile naționale și culturale.

Diferitele popoare acordă culorilor semnificații diferite. Negrul este culoarea de doliu în tările emisferei occidentale; în timp ce în țările musulmane, doliu se exprimă prin alb. În unele țări africane, violetul provoacă teamă și repulsie la futai. În S.U.A. roșu este simbolul curățeniei, în timp ce englezii sunt de părere contraară. În Suedia, albastru simbolizează bărbăția, în timp ce în Olanda el simbolizează feminitatea. În Italia, țară însoriță, roșu este culoarea preferată. În Anglia, Suedia și Olanda se preferă albastrul și auriul.

Specialiștii în “comunicațiile vizuale” au descoperit legături între preferințele pentru unele culori și domiciliu în medie urban sau rural, vârstă și sex, apartenența la anumite pături și clase sociale. Unii specialiști nord-americani merg atât de departe, încât constaantă existența unei corelații între preferințele pentru diferite culori și diferitele faze ale ciclului economic.

Culorile pot și trebuie șă comunice informații asupra calității și altor caracteristici ale produsului. Pentru produsele mai scumpe, de calitate superioară, trebuie folosite alte culori decât pentru produsele de mare serie. Detergenții pot fi ambalați în cutii cu culori destul de țipătoare, daar folosirea unor asemenea culori pentru articole cosmetice este neindicată.

Și caracteristicile produselor pot fi evidențiate cu ajutorul coloristicii. Pentru produsele având un mare conținut de clorofilă, se recomandă culoarea verde. Durabilitatea și rezistența la uzură a produselor poate fi sugerată foarte bine prin culoarea bronzului. Pentru ambalajele pastelor de dinți se recomandă albul sau albastrul, care sugerează curățenia și mediul igienic. Produsele cosmetice se ambalează în diferite tonuri de roz și albastru deschis. Ambalajele colorate în negru sau maro închis se folosesc pentru tutunul de pipă sau pentru țigările de foi. Articolele toxice, se ambaalează în flacoane sau cutii colorate. În galben și negru, sugerând primejdia.

În alegerea culorilor, trebuie să se țină seama de efectul lor în condițiile de lumină și spațiu oferite de sălile de vânzare. De asemenea, soluțiile coloristice pentru ambalaje trebuie să țină seama de aromnizarea culorilor alese pentru comunicarea prețului și pentru comunicarea prin grafică a caracteristicilor principale ale produsului. Cel mai des se folosește fondul alb pentru evidențierea prețului și culori intense pentru sublinierea caracteristicilor produsului.

O problemă importantă ce se ridică în legătură cu coloristică produselor și ambalajelor, constă în previziunea reacțiilor fiziologice ale cumpărătorilor. Se știe că iluminatul în roșu al încăperilor mărește pulsațiile și accelerează respirația. Iluminatul în nuanțe de roșu și galben acționează în chip înviorător asupra oamenilor apatici. Verdele este, în schimb, o culoare calmantă, verdele deschis provocând indiferența, iar verdele închis – liniștea.

Culorile provoacă și reacții psihologice, legându-se în imaginația oamenillor de amunite interpretări. Tocmai aceste reacții psihologice stau la baza influenței lor asupra activității vânzărilor. Care sunt reacțiile provocate de diferite culori?

Roșu este o culoare care atrage privirea, reține atenția; el simbolizează forța și pasiunea. Dar roșul trebuie folosit cu multă circumspecție. Un roșu prea închis, sângeriu sau purpuriu poate provoca agitație necontrolată și chiar stări depresive. Un roșu-deschis dă, în schimb, o impresie de seninătate. Portocaliul înviorează și înlesnește comunicațiile. El dă impresia de curățenie și intimitate. Verdele este în general, o culoare tonic, dar și cea mai pretențioasă și mai ambiguă dintre culori. Verdele pal dă o impresie de delicatețe, un verde-auriu sugerează energie, verdele-gălbui oboseala, iar verdele închis – boala și deprimarea. Rozul-pal indică feminitatea și delicatețe. Un uz mai accentuat dă o impresie de intimitate și distincție. Galbenul este o culoare tinerească, un galben-măsliniu sugerează însă descompunerea și deprimă. Aalbastru-deschis este culoaarea seninătății și liniștii dar albastrul prea închis(indigo) poate fi deprimant.

Negrul este culoarea doliului, dar când i se dă luciu poate sugera foarte bine eleganța și distincția. Albul, în special combinat cu albastrul, dă impresia de prospețime și puritate. Bronzul este o culoare universală, simbolizând solidaritatea și durabillitatea. El nu este niciodată vulgar sau brutal.

Combinarea culorilor cere și mai mult atenție decât folosirea lor separată. Pentru a se ușura munca în a căror sarcină cade astfel de combinări, au fost elaborate scheme speciale. Acestea au în vedere șase culori principale (roșul, verdele, galbenul, albastrul, purpuriul și portocaliul) și șase culori culori complementare (roșu-portocaliul, verde-portocaliul, verde-auriu, albastru-galben, albastrul-purpuriu și roșu-purpuriu) .

În soluțiile cu două culori se folosesc culori complementare. În soluțiile cu trei culori, se folosește o culoare principală și două complementare sau trei culori principale.

O dispută care durează de multă vreme este cea între partizanii coloristici și cei ai textului publicitar. Cei dintâi susțin că textul publicitar trebuie redus la minimum funcția comunicării informațiilor trebuind să fie animată de coloristică, de simboluri și de forma ambalajelor. Literele trebuie să constituie doar o completare a graficii. Cea mai mare grijă trebuie acodată coloristicii, care trebuie să asigure nu numai vizibilitatea , dar și puterea de sugestie a informațiilor. O părere contrară a fost susținută, în discuții și în practică, de cunoscutul magnat al publicității americane, ogilvie. Predecesorii săi susțineau, de exemplu, că prezentarea produselor cosmetice n-are nevoie de nici un fel de text, fiind suficiența o coloristic, un simbol și, eventual, o fotografie, adecvate. În companiile publicitare pentru produsele “ helene rubinstein” organizate de Ogilvie, acesta a făcut însă apel și la texte, cuprinzând informații mai ample asupra produselor respective. Este adevărat că însuși Ogilvie a atribuit succesul; noutății produsului folosit și nu însuși acestui procedeu.

Concluzia se poate desprinde din această dispută este că în cadrul acțiunilor interdependente, nu pot fi date rețete gata făcute. Locul coloristicii, al graficei și formei produselor și ambalajelor trebuie determinat pentru fiecare în parte. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că alegerea culorilor nu este decât un element al unui tot. Forma, culoarea și grafica produselor trebuie puse de acord în mod rațional. Influența acestor diferite elemente poate fi determinată prin cercetări selective.

Este bine de aceea, ca anchetele selective să fie completate prin cercetarea reacție față de forma și culoarea produselor lor și cu ajutorul unor aparate speciale. Astfel, pentru măsurarea distanțelor până la care sunt identificate diferitele elemente publicitare se folosesc distanțometrele. Viteza perceperii elementelor publicitare se măsoară cu ajutorul tahitoscopului. Pentru cercetarea vizibilității textelor publicitare șe folosește viziometrul. Cu ajutorul camerei de înregistrare a pupilelor ochilor se măsoară timpul în care diferitele elemente de culoare și grafică atrag privirea cumpărătorilor. Există de asemenea, aparate pentru măsurarea intensității culorilor.

2.2.3. CULORILE DE AMBIANȚĂ

Alegerea culorilor pentru un produs, stabilirea unei dominate coloristice, a culorilor complementare, gradul de intensitate și saturaație a acestor culori, sunt probleme ce se cer studiate în mod atent și mai des diferențiat în raport și cu funcționalitatea unui produs.

În cadrul acestor elemente un loc deosebit ocupă problemele factorilor de ambianță care izvorăsc, sau sunt legați direct de produs. Și în acest caz se impune o tratare diferențiată în raport cu destinația produsului adică:

Produse pentru larg consum (produse alimentare, textile, confecții, uz casnic, cultural sportiv etc.);

Produse pentru procesul de producție.

Ar fi de-a dreptul arbitrar să vorbești despre culoarea produselor fără să ții cont de funcția, destinația produsului și concomitent de raportul și și diferența psihologică a culorilor. Este cunoscut că întreaga teorie, policromie, cromatică etc. referitoare la culori se bazează pe cele trei culori primare: roșu, galben și albastru.

Grație acestor culori putem obține altele așa-zise secundare, astfel:

Roșu + galben = orange sau portocaliu

Galben + albastru = verde

Aalbastru + roșu = violet.

Culorile primare sau secundare ne pun la dispoziție o gamă aproape infinită de nuanțe și amestecuri. Specialiștii au realizat o sumă de clasificări, sistematizări etc. în domeniul culorilor.

În colorarea produselor trebuie să se țină seama și de faptul cum o culoare reflectă sau absoarbe lumina.

Iată exemplificativ câteva culori și coeficientul lor de reflexie a luminii:

– alb 84%

– crem deschis 73%

– crem închis 70%

– galben 70%

– galben auriu 62%

– albastru cerneliu 48%

– bej 43%

– roz 42%

– verde 38%

– mov 32%

– roșu luminos 21%

– verde iarbă 19%

– acaju 12%

Fiecare produs are caracteristici proprii pe care o culoare le poate modifica sau accentua. De exemplu, triunghiurile, formele segmentate, ascuțite etc. se apropie de culorile pregnante, mai țipătoare. Formele rotunde, mai calde, sunt apropiate mai mult de culori profunde – albastrul, verde, negru etc. o pernă decorativă, de pildă, va fi frumoasă dacă este rotundă, de culoare albastră, decât dacă în aceeași culoare e de formă triunghilară. Acestea nu trebuie să acrediteze ideea limitării formelor rotunde la culorile calde. Constrastele dintre formă și culoare sunt de regulă cele mai comode și care în ambianță dau rezultate bune.

Valoarea psihologică are o influența deosebită asupra formei; este necesar să fie permanent realizată o armonie, un echilibru, între aceste două elemente de bază din estetica produselor.

Realizarea unui echilibru cromatic de către specialiști cu calificare și experiență cadrul fiecare domeniu este o necesitate de prim ordin, pentru toată gama produselor.

2.3. STIL ȘI ORNAMENT ÎN REALIZAREA PRODUSELOR

Problemele stilului și ornamentației în estetica produselor ocupă un loc deosebit de important, stilul fiind inclus în cadrul categoriilor de bază din estetica vieții cotidiene.

Stilul și ornamentul în estetica produselor devin elemente de caracterizare esențială a unei epoci, a unui popor. În mod obiectiv ele relevă nivelul de dezvoltare culturală a unei națiuni. Urmele epocilor și inclusiv idealurile oamenilor pot fi descifrate și în modul de realizare și ornamentare a produselor. “stilul unei epoci istorice este ansamblul de trăsături estetice specifice pe care-l au produsele acestei epoci, ansamblul rezultat din influențat complexă a factorului natural, geografic-climatic, a bazei tehnico-materiale, dar mai ales a bazei economice(care, în ultimă instanță este determinată) și la care se concură influențele însemnate ale tradițiilor naționale, ca și ale întregii suprastructuri corespunzătoare, care își pune amprenta ei. Stilul nu este deci numai un ansamblu de trăsturi formale, care țin de structura “obiectelor” respective (cum sugera academicianul Vianu), ci un ansamblu de trăsături în care structura formală organizează un conținut mai adânc, care reflectă esența epocii respective.

Dând naștere unui “obiect pentru subiect” stilul contribuie totodată la formarea “ subiectului pentru obiect”, având un important rol educativ – estetic, fiind un element în care se exprimă și se formează totodată idealul estetic al epocii respective”.

Ornamentul estetic, prin “motivele” lui este un element al ansamblului decorativ, adică al acelei însușiri a “obiectelor” vieții cotidiene care le adaugă acestora ceva, în plus, peste funcția lor unitară.

Prezentul, în cadrul relației dintre tradiție si inovație, este un moment unic in cadrul evoluției istorice, care cumulează și sintetizează experiențe. Fără aceste elemente el n-ar putea fi apreciat, înțeles și mai ales susținut. În cadrul acestor discuții există de fapt două puncte de vedere. Primul, al așa-numiților tradiționaliști, care fetișizează formele artei din epocile trecute, generând produse cu forme și culori îmbinate într-o acepțiune valabilă pentru alte generații necontemporane. Aceștia sunt dublați, sau contracarați, de așa-numiții avangardiști, inovatorii cu orice preț, care vor să zboare cu aripi de ceară spre Soare. Ei făuresc produse “stilizate” cu forme și culori prețioase, “căutate” etc. (bibelouri, artizanat, cadouri etc.)

În cadrul relațiilor între tradiție și inovație continuitatea se cere a fi creatoare și autentică, excluzând contrafacerile sau stilizările prețioase.

Producția de serie, elemente standardizării au condus și conduc la crearea unor medii și a unor obiecte pentru interioare moderne în care, din păcate, adesea uniformitatea este susținută de argumente derivate din elementele practicului, confortabilului, comodului etc. oamenii însă, deși doresc obiecte moderne confortabile, practice, utile și frumoase nu iubesc uniformitatea și caută să-și personalizeze mediul, locuința și în general, toate obiectele din preajma lor. Aceste cerințe devin pe zi ce trece tot mai insistente, atestând că personalitatea și individualizarea trebuie eficient și creator îmbinate cu elementele standardizării și automatizării în cadrul seriilor mari și mici.

Pentru evitarea unui uniformism excesiv, sunt încă necesare eforturi, căutări, de diversificare, de optimizare, care să-l elimine. În acest sens, problemele formei și îmbinării acesteia cu elementele culorilor sunt deosebit de utile cu condiția ca ele să se bazeze în permanența pe argumentele științei, competenței calificate, bunului gust, a talentului și a fanteziei. Tradiția și inovația îmbină experieențe din existența oamenilor, căutări și realizări șlefuite și continuate de generații întregi.

Alte noțiuni care conlucrează cu stilul și ornamentația sunt: modernismul, originalitatea și contemporaneitatea. Ele se polarizează foarte multe atenții și au acțiuune și influențe deosebite. În cea mai mare parte, acestea apar ca experiențe ale unor personalități saucurente. Majoritatea purtătorilor de cuvănt în acest sens își argumentează pozițiile și scoprile prin aceea că, în artă totul este posibil, dorindu-se a fi modern, original și contemporan cu orice preț.

A fi însă original și contemporan, înseamnă în primul rând a exprima prin opera ta de artă sau produsul creat, în mod concreat și convingător, concelțiile, idealurile, vița și tendințele epocii în care trăiești.

“ Sunt artiști – supunea Tudoor Vianu – atât de preocupați în a se exprima în opera de artă pe ei, încât uită se exprimă și pentru alții și, dimpotrivă, preocupați de a exprima pe alții și prea puțin pe ei, apărând pericolul facilității și convenționalismului”.

În stilul și ornamentarea produselor, elementele specificului național și local sunt deosebit de importante. Atunci când acestea sunt ignorate sau diluate, rezultatele nu sunt dintre cele mai satisfăcătoare.

Este cunoscută, de pildă, frumusețea și aprecierea de care se bucură arta nooastră și în special cea populară. Scoarțele noastre populare, iile, fotele și obiectele noastre de artizanat autentice, pot rivaliza în formă, conținut, frumusețe și autenticitate cu cele mai celebre reușite din întreaga lume. Multe produse de larg consum au fost create (artizanant, covoare, tesături, bibelouri, mobilier, carpete etc.) sau inspirate de la izvoarele pline de frumusețe ale artei noastre țărănești. “smalțurile oalelor, chilimirurile oltenești, icoanele pe sticlă, sculpturile în lemn, ne arată destul că noi românii avem simțul culorii, al ritmului, că avem imaginație".

Combinând foarte divers materialele, tehnica cu formele și culorile, obietele realizate și îmbinate în viziunea speificuui național și local, în cadrul varietății, ornamentării și culorilor, atestă pregnant măiestria neîtrecută a poporului în a realiza produsele destinate și izvorâte din îmbinarea utilului cu frumosul.

Caracterul zonal și național sunt exprimări în manieră specifică. De pildă, la români, forma geometrică o motivelor și simetria sunt specifice. La unguri, sași, cehi, polonezi, predomină ornamentația cu plante, flori și oameni în compoziția monocromă etc.

Tehnicile și motivele de ornamentare sunt, de asemeenea, elemente specifice. La români obiectele din lemn sunt crestate sau incizate cu ornamentație geometrică simetrică.

La unguri și mai cu seamă la sași, se aplică vopseaua și ornamentația florală sau alte ormanente, despre care am mai arătat, pe suprafața pruoduselor.

Trebuie promovate cu mai mult curaj produsele a căror forme și culori să exprime complexitatea și frumusețea morală a poporului nostru

CAP III

CRITERII DE VALOARE ESTETICĂ A PRODUSELOR INDUSTRIALE

3.1. RELAȚIILE DINTRE PARAMETRII TEHNICO – ECONOMICI ȘI ESTETICI AI PRODUSELOR

Corelațiile dintre parametrii economici, tehnici și estetici ai produselor îmbracă multiple aspecte, care ar putea constitui cadrul unui studiu special. În cele din urmează vom aborda însă numai câteva dintre acestea.

Practica multor avizări pentru comercializarea produselor a confirmat că în timp ce la realizarea produselor, problemele tehnice au fost rezolvate foarte sumar și într-o manieră pronunțat subiectivă. Dacă analiza parametrilor economici și tehnici ai unui produs este acoperită prin tomuri de documentații, schițe și concluzii, pentru parametrii estetici ai aceluiași produs, informile și concluziile se reduc la câteva aprecieri foarte generale, de felul “… din punct de vedere al aspectului se consideră corespunzător”. În schimb, la majoritatea avizărilor pentru comercializarea produselor, tocmai probleme de aspect se dezbat și numai dacă acest “hop” este trecut, se discută în continuare; astfel, produsul este respins. Aceasta, cu toate că în componența multor comisii de avizare nu se află nici un specialist în probleme estetice.

O analiză sumară asupra structurii prețului de cost, pentru circa 200 de produse ca: aparate de uz casnic, sticlărie, corpuri de iluminat, radio – televizoare etc. a condus la concluzia că pentru îmbunătățirea spectrului acestor produse s-au cheltuit sume infime din totalul costurilor, fapt care se repercutează asupra lor.

Nu trebuie acreditată nici ideea egalizării cheltuielilor pentru util și pentru frumos. Ar fi o gravă eroare. Ceea ce se cere este armonizarea, echilibrarea costurilor respective, avându-se în vedere destinația produselor. Pentru toate produsele sau activitățile se cere o corelare eficientă a parametrilor tehnici, economici și estetici. Este o cerință de mare actualitate față de toată masa produselor realizate de oameni, pentru oameni. Corelația trebuie să aibă deci în vedere, mai cu seamă destinația produsului; structura sa funcțională; mediul de folosire;

contribuția sa la ambianța estetică ș. a.

Din aceată corelare se desprind câteva criterii mai importante ce vizează cerințe determinante ale valorii estetice pentru un produs:

Criteriul economic. Economia mijloacelor și materialelor folosite (preț de cost minim), dacă nu dăunează nici valorii funcționale, nici calității lucrării considerate, este o condiție determinată a frumuseții utile.

Este foarte cunoscută experiența creatorilor industriali în Japonia care a contribuit la o intensă diversificare și la o mare competitivitate a produselor din această țară.

Ținând seama de necesitatea economiilor de materii prime și mijloace de producție, Comisia Națională de Estetică Industrială a Japoniei a dispus ca directive economice pentru un produs la care s-au aplicat corect legile esteticii produselor, ca din economiile rezultate, circa 10-20% să fie folosite pentru același produs, în vederea continuei sale îmbunătățiri estetice. Rezultatele au fost extrem de eficiente.

Criteriul aptitudinii la folosire și a valorii funcționale. Nu aparțin frumuseții industriale decât lucrările perfect adaptate funcției lor (și recunoscute valabile din punct de vedere tehnic). Estetica industrială implică o armonie intimă între caracterul funcțional și aspectul exterior.

Criteriul unității și compoziției. Pentu a obține un tot armonios, părțile componente trebuie concepute unele în raport cu altele și în funcție de ansamblu.

Criteriul armoniei înte aspect și utilizare. Un produs care satisface legile esteticii industriale, crează totdeauna armonie între satisfacția estetică pe care o resimte spectatorul dezinteresat și satisfacția practică pe care produsul îl dă celui care îl utilizează.

Este cunoscut că una din proprietățile produselor care poate contribui și influența o anumită mulțumire estetică este și perfecțiunea tehnică. Siguranța funcțională, foarte adesea este capabilă să depășească granițele unei satisfacții practice determinând și o satisfacție estetică. Fiecare perioadă de dezvoltare social-economică are anumite exigențe față de parametrii tehnici ai produselor, înglobați în calitățile acestora. Fără aceste calități, cultura estetică a obiectelor tehnice este de neimaginat.

În general, aspectele estetice conferă unui produs elementul de surpriză și o anumită atractivitate. În același timp, creația tehnică-funcțională și constructivă – aduce valori noi. Întâlnim părerile multor tehnicieni – și acest lucru este foarte îmbucurător – care văd în realizarea parametrilor estetici un moment principal al realizării parametrilor tehnici.

Aprecierea estetică a produselor impune abordarea multilaterală și concomitent experimetarea atentă a unor metodologii speciale în acest sens. Toate produsele realizate de om, pentru om, au valori comensurabile din punct de vedere tehnic, economic și estetic, exercitând asupra omului și existenței sale o importantă influență materială și spirituală.

Iată în acest sens câteva metode folosite în aprecierea estetică a produselor.

3.2. METODA BAZATĂ PE GRUPA DE PRODUSE

Cuantificarea, comensurarea, cunoașterea și evidențierea corectă a factorilor estetici constituie cadrul multor metode, de apreciere estetică a produselor. Majoritatea metodelor folosite frecvent pe plan internațional au în vedere “grupa de produse”.

Metoda are drept scop stabilirea unor criterii de apreciere estetică a produselor care se bazează pe o structură de conținut a obiectivului.

Astfel: “Obiectivul aprecierii” sau conținutul estetic specific, este corespondența între nivelul perceput senzorial al unui produs și valoarea socială reală a acestuia, adică utilitatea lui, corespondența cu scopul pentru pentru care a fost făcut, ușurința de întrebuințare, perfecționarea tehnică. Drept criteriu de apreciere se consideră nivelul estetic al celor mai bune produse din țară și din străinătate, din clasa și destinația respectivă, care exprimă idealul estetic al societății și al individului înperioada considerată. Această apreciere o face specialistul în estetica industrială, pe baza unei note explicative. Sunt cuprinse particularitățile de fabricație și de întrebuințare a produsului, fundamentarea soluției estetice care s-a ales, caracteristicile tehnice și de exploatare ale produsului, materiale de informare, ambalajul etc. De asemenea, se prezintă produse analoage fabricate în țară și în străinătate, sub formă de produse finite, fotografii, desene în culori etc.

Sarcina experților este ca în baza informațiilor primite, precum și a experienței lor proprii, să alcătuiască așa numita serie-etalon. Produsele care intră în serie se împart în foarte bune (la nivelul metodelor universale); bune, satisfăcătoare și slabe.

Se presupune că experții, fiind specialiști și creatori verificați prin realizări proprii, cunosc producția și consumul modelelor din seria etalon. Forma, culoarea, grafismul etc. produsului analizat, se compară cu cele ale produselor analoage, care alcătuiesc scara etalon. În funcție de locul produsului analizat pe această scară, expertul stabilește cantitativ gradul de perfecțiune al formei acestuia, folosind sistemul de punctaj din tabelul 3.1:

Sistem de punctaj

Tabelul 3.1

Rezultatul obținut este aprecierea generalizată a esteticii produsului de analizat.

Metoda arătată mai sus nu este, fără îndoială, singura și nu se exclude aplicarea și altora, pe măsură ce ele se elaborează.

3.3. METODA BAZATĂ PE “ANALIZA VALORII”

Una din metodele des folosite, cu precădere în domeniul esteticii produselor chiar din faza concepției este Analiza valorii (value analysis).

Metoda constă în cercetarea sistematică a optimului economic, în studierea corelațiilor existente între structura și funcțiile produsului sau serviciului analizat și cheltuielile aferente, având drept scop reducerea acestora prin înfăptuirea unor modificări în structura produsului sau serviciului, materialele folosite, operațiunile sau procesele tehnologige practicate, sursele de livrare utilizate etc.

Analiza valorii reprezintă de fapt un efort rațional, depus pentru realizarea funcțiilor optime ale produsului sau serviciului, având ca obiectiv raționalizarea sau îmbunătățirea rezultatelor procesului de producție respectiv, obținerea “valorii de întrebuințare” maxime cu cheltuieli minime.

Această metodă crează posibilitatea folosirii analizei funcționale înlocuind obiectivul analizat prin totalitatea funcțiilor acestuia. În acest fel se face abstracție de soluția actuală a structurii sale, se elimină astfel reminiscențele, uzanțele și procedeele de soluționare vechi.

Din punct de vedere al analizei valorii, prin noțiunea de produs se înțelege un ansamblu materializat de funcții, de servicii propuse beneficiarului. Cu alte cuvinte, funcțiile constituie singura realitate conținută de produs.

Îndreptându-și atenția asupra funcțiilor de întrebuințare, utilizare sau estetice – ale produselor ca scop final al activității întreprinderilor – analiza valorii urmărește lămurirea cauzei existenței unui produs, a mijloacelor folosite în realizarea lui (concepții, materiale, procedee), precum și stabilirea posibilităților de realizare a aceluiași produs cu aceleași funcții, cu cea mai mare economie de mijloace.

Noțiunea de “funcții” ale unui produs, în accepțiunea analizei valorii, sunt serviciile pe care un produs le aduce celui care îl utilizează, răspunzând unor necesități precise și aducându-i anumite satisfacții.

Prețul cel mai mic care trebuie plătit pentru ca serviciul să fie satisfăcător, ținând seama de tehnicile și procedeele existente, reprezintă “Costul unei funcții”. În cadrul acestora se include și costurile funcțiilor estetice.

Aplicarea practică a analizei valorii constă în stabilirea “mediului exterior” al produsului respectiv (tot ceea ce se găsește în contact vizibil sau nu cu produsul), pe baza căruia se stabilesc serviciile aduse, respectiv funcțiile produsului. Analiza valorii, presupune analiza lui nu în raport cu structura sa materială, ci în raport cu structura funcțională, adică în raport cu serviciul pe care-l aduce.

Aceasta înseamnă:

A determina acea parte din structura produsului și respectiv a cheltuielii angajată pentru fiecare serviciu pe care îl aduce produsul.

A pune în evidență pentru fiecare din serviciile aduse, parta din structura care servește direct. Adică se determină acel element care este efectiv și direct în contact cu mediul extern, deoarece numai la acest nivel rezultă cota necesară sau care s-a cheltuit pentru realizarea structurii unui sistem potrivit necesităților.

După identificarea funcțiilor (serviciilor) la nivelul produsului se adâncește analiza, urmând același raționament la nivelul fiecărei piese din structura produsului, în raport cu mediul lor extern, stabilindu-se funcționarea acestora, unele având rolul de a satisface direct necesitatea, altele indirect.

Relativ la costul funcției de concepție, se menționează faptul că, în raport cu nivelul la care se aplică analiza valorii, acesta îmbracă două aspecte:

În cazul în care analiza valorii se limitează la investigarea costurilor funcțiilor unui produs existent, fără a recurge la comparații cu alte soluții de realizare posibile, nivelul costului concepției înglobează numai acele cheltuieli care nu servesc direct satisfacerii funcțiilor principale. La nivelul produsului acesta, se consideră cheltuieli indirecte dar utile, ele oferind posibilitatea de acționare în sensul reducerii lor.

În cazul în care analiza valorii extinde investigarea funcțiilor produsului, comparând soluțiile actuale de realizare a tuturor funcțiilor inclusiv cea de concepție, cu alte soluții posibile de realizare, a aceluiași produs, în condițiile tehnicilor și procedeelor existente, costul funcției concepție va include pe lângă costul concepției soluției necomparate, și diferențele între prețul cel mai mic care trebuie plătit pentru ca serviciul (funcția) să fie satisfăcător și prețul efectiv realizat al fiecărei funcții și al produsului actual supus analizei. Acest diferențe de cost între prețurile la care se realizau funcțiile produsului în prezent și prețurile la care ar fi posbil ca acestea să se realizeze pe baza unor alte soluții posibile, se consideră cheltuieli inutile constituind surse principale de mijloace a economiilor la prețul de cost al produselor.

După stabilirea funcțiilor produsului analizat și costul acestora pe baza aprecierilor critice se elaborează noi alternative de realizare a aceluiași produs vizând reducerea cheltuielilor în condițiile păstrării sau îmbunătățirii calității și a prezentării estetice. Acest deziderat se realizează revizuind structura produsului, eliminându-se cheltuielile inutile, reducerea consumului de materiale pe unitate de structură prin redimensionarea pieselor, folosirea unor înlocuitori, realizarea unor elemente de structuri cu funcțiuni mutiple, simplificarea unor tehnologii de realizare a elementelor de structură, având drept consecință reducerea cheltuielilor cu manopera etc.

Dintre variantele elaborate și posibil de realizat se aleg acelea, al căror cost total al funcțiilor ce trebuie să le îndeplinească produsul, tinde spre cel mai redus cost, astfel ca serviciul adus de produs să fie satisfăcător, ținând seama de tehnicile și procedeele existente.

CAP IV

ESTETICA PRODUSELOR ȘI ERGONOMIA

4.1.CONDIȚII IMPUSE DE ERGONOMIE ÎN REALIZAREA PRODUSELOR

Noțiunea și în fapt denumirea științei “ergonomie” a fost adoptată în cadrul unei reuniuni științifice ținută în anul 1949 la Oxford, în Anglia. Cuvântul este de origine greacă și se compune din “ergon = muncă și nomos = lege”.

Ergonomia colaborează cu științele economice, tehnice, sociologice, fiziologice, antropologice, psihologice, estetica industrială, psihologia industrială etc. Evoluția știițifică cu ritmurile de dezvoltare din epoca noastră i-au extins rapid și continuu conținutul, sfera și preocupările astfel că astăzi, ergonomia cuprinde o serie de aspecte, printre care menționăm:

ergonomia activităților;

ergonomia informațională;

topoergonomia;

bioergonomia etc.

În funcție de locul unde se aplică și de nivelul și modul de abordare a principiilor acestui domeniu, ea se împarte în două mari secțiuni:

ergonomia de concepție;

ergonomia de corecție.

Sferele sale de activitate se interferează continuu și cu problemele privind estetica produselor având un aport important în ce privește îmbunătățirea condițiilor de viață, nivel de trai și civilizație a oamenilor etc.

Aceste întâlniri – adesea confundate cu substituiri, se materializează în problemele formei produselor, culorilor, grafismului etc.

Într-o formă foarte concisă nici un produs, indiferent de forma, culoarea sau valoarea sa intrinsecă sau funcțională, nu poate face abstracție de cerințele ergonomiei.

Analiza chiar sumară a unor produse de larg consum pe sectoare și sortimente, avându-se în vedere elementele funcționalității, și adaptarea acestora la nevoile biologice, ale omului, permite chiar și o anumită sistematizare. Astfel:

produse pentru nevoi personale:

cosmetice;

confecții;

încălțăminte;

alimentare;

țesături.

produse pentru uz casnic:

electrotehnice;

electromecanice;

articole mărunte de uz casnic;

chimice;

mobilă.

produse pentru nevoi psihologice și reconfortante:

cultural-sportive (sport, turism, muzică, bijuterii, foto etc.);

electronice (radio, televizoare etc.);

alimentație publică;

ambalaje:

ambalaje de transport;

ambalaje pentru servire și materiale de ambalaj etc.

Problemele ergonomice ale acestor produse sunt extrem de complexe și de aceea, această împărțire este de bună seamă, susceptibilă de multe îmbunătățiri.

Produsele care antrenează munca manuală, total sau parțial, trebuie să aibă o formă și funcționalitatea adaptate la posibilitățile omului, ușurând-o ca atare. Este necesar să se studieze și să se elimine într-o măsură cât mai mare problemele oboselii organismului uman – fizice și cerebrale – . În acest sens sunt de reținut aspecte cum sunt:

starea de repaus;

starea de efort static;

starea de efort dinamic.

Depistarea factorilor generatori de oboseală este un studiu obligatoriu la realizarea de produse. Trebuie avut în vedere că aceștia au consecințe directe asupra potențialului de muncă și folosire de către om a obiectelor. Una din cauzele principale ale oboselii la om este considerată executarea mișcărilor dezordonate sau în afara celor strict necesare. Analiza mișcărilor din punct de vedere al principiilor ergonomice poate avea drept scop găsirea celor mai bune soluții în realizarea funcționalității unui produs.

În producție, locuință, străzi etc., în afara eforturilor de natură fizică pe care le execută omul ca atare, există și o serie de factori suplimentari care pot genera, sau influența direct gradul de oboseală. În mod obișnuit, această comuniune între elementele fizice și elementele de ambianță sunt grupate astfel:

ambianța fizică (iluminatul, temperatura, aerisirea, umiditatea, culoarea, zgomotul);

ambianța psihologică (considerație – desconsiderație, buna dispoziție – indispoziție, colaborarea – necolaborarea, interesul – dezinteresul, variația – plictiseala);

repaosul (odihna, relaxarea, distracția);

practica și antrenamentul;

durata lucrului, repaosului sau odihnei.

Soluțiile pe care le dau studiile ergonomice trebuie să fie stablite avându-se în vedere relațiile cauzale, situațiile locurilor de muncă sau locurilor de distracții etc.

Având în vedere complexitatea și varietatea deosebită a problemelor ergonomiei produsului este necesară diferențierea de la început a elementelor specifice pentru sfera producției sau a largului consum.

4.2. ESTETICA VESTIMENTAȚIEI LA LOCUL DE MUNCĂ

Se petrece la locul de muncă cea mai mare parte din existența activă a unei zile.

O componentă a procesului de producție care capătă o atenție deosebită o constituie costumul de muncă al omului. Actualmente,cea mai mare parte din preocupările cu privire la aceste “produse” au avut în vedere latura de protecție a omului și foarte rar cea referitoare la estetica lor. S-a creat uniformismexcesiv, care ajunge până la nivelul unei ramuri de producție. Adesea, aceste probleme sub “imperiul” protecției sunt incluse în stasuri și norme, care încorsetează și conduc la monotonie și chiar la o depersonalizare a întreprinderilor producătoare.

Fără a contesta latura de protecție – absolut necesară – a vestmintelor de muncă, relevăm că acest aspect este însă insuficient. Necesitatea ca un costum de muncă să fie util, să protejeze este o realitate stringentă, dar la fel de stringentă este și aceea a frumuseții și a practicului.

Problemele estetice ale costumului de muncă au legătură directă cu:

ambianța muncii și a locului de muncă;

problemele de organizare și de productivitatea muncii;

decorativitatea;

emblematica;

protecția muncii;

demnitatea muncii;

atașamentul omului față de întreprindere;

prestigiul muncii;

psihologia și sociologia muncii etc.

O ignorare a acestor realități poate duce, de pildă, la “halate” albe în toate magazinele alimentare din țară, la salopete albastre în aproape toate uzinele, la realizarea costumului de muncă în serie industrială în numai patru mimi STAS, fără să se ia în considerație toți factorii de evoluție antropometrică a generațiilor.

Alegerea și confecționarea costumului de muncă trebuie făcută avându-se în vedere problemele de organizare a muncii. În acest sens, trebuie să se țină seama de:

Formă

protecția muncii;

ușurință și comoditate în mișcări;

ușurință în îmbrăcare și dezbrăcare;

greutate redusă;

ealizarea de buzunare, găici etc., în care să fie purtate diverse scule de uz curent (ciocane, șublere, metre etc.), dar care să nu poată fi prinse de mașini;

să fie bine confecționată pe statura omului purtător evitându-se atât risipa de material, cât și pericolul de prindere la mașini, utilaje etc.;

să fie specifică sectorului de muncă și funcției ocupate etc.

Culoarea

să se integreze optimizant în dominația cromatică a secției, sectorului sau întreprinderii;

să evite culorile sau îmbinarea de culori iritante, șocante sau depresive;

să creeze în ambianța generală o armonie optimistă;

să nu concure cu elementele coloristice ale produselor producând monotonie;

să se diferențieze pe funcții;

să țină cont de coeficientul de selecție etc.

Emblematica

să fie corect aleasă și în directă legătură cu munca întreprinderii;

mărimile să țină cont de:

citirea ușoară de la doi m;

integrarea în costum fără ostentație;

locul unde este prinsă să fie vizibil;

să se evite o grafică simplistă sau de manieră prea greoaie,să aibă linii drepte și ușor de urmărit etc.

Respectarea acestor reguli elementare, va conduce la:

personalizarea secțiilor;

eliminarea într-o măsură deosebită a timpilor morți și a plimbărilor;

recunoașterea ușoară a secțiilor și a funcțiilor personalului;

creșterea productivității muncii etc.

În cadrul fiecărei secții se va crea o ambianță plăcută, liniștită, o atmosferă generală fiind odihnitoare. Se va evita oboseala nervoasă provocată de culorile nepotrivite specificului muncii etc.

Culoarea vestimentației la locul de muncă va colabora cu cea de funcționalitate a utilajelor și mașinilor sau a pereților, alcătuind un tot armonios, care va conduce la creșterea productivității muncii.

S-au realizat numeroase experiențe în acest sens, care au condus la creșterea productivității muncii cu 1 – 2 %.

Costumul de muncă însoțește omul pe tot timpul căt acesta prestează o activitate, devine deci un prieten nedespărțit.

Atunci când purtarea lui prin formă, culoare și emblematică va deveni nu numai o obligație, ci și o plăcere, se va releva o serie de efecte pozitive în toată comportarea și atitudinea față de muncă a omului purtător.

Realizarea unor costume de muncă la nivelul fiecărei întreprinderi, cu mijloacele sale sau prin colaborare, asociate cu luarea în considerare a tuturor celor de mai sus, va conduce cert la economii nu numai în ce priveștecheltuielile generale ale întreprinderii, ci și cele cu privire la costul pe costum de muncă.

Iată, în tabelul 4.1,foarte sumar rezultatele unei experiențe realizată în cadrul unui studiu, în acest sens, în anul 1970. Studiul a fost realizat pentru ramura comercială.

Studiu comparativ

Tabelul 4.1

Eficiența aplicării studiului n-a întârziat să apară. Astfel:

absențele nemotivate au scăzut; s-a redus simțitor indisciplina; vânzarea a crescut cu 10%; aspectul general al magazinului s-a îmbunătățit mult; a crescut buna dispoziție generală etc.

CAP V

ESTETICA PREZENTĂRII PRODUSELOR ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ

5.1. ESTETICA AMBALAJELOR DE PREZENTARE ȘI DESFACERE A PRODUSELOR

Ambalajele de prezentare și desfacere a produselor, inclusiv ambalarea constituie, în condițiile actuale, un factor important în diversificarea sortimentală, contribuie la aprecierea calitativă a produselor și la stimularea vânzărilor.

Aceste cerințe, alături de elementele tehnico-funcționale ale ambalajelor sunt de asemenea, studiate de estetica produselor.

Forma ambalajelor are în vedere, în principal, cerințele de varietate sortimentală, dozarea și porționarea produselor conform cererii de piată, eliminând în final uniformismul și monotonia sortimentală. Culoarea, realizată în strânsă concordanță cu forma și grafica acestora, are ca obiective:

stimularea vânzărilor;

conținutul și ambianța estetică a spațiilor comerciale;

"personalitatea" produselor;

promovarea unor elemente cu specific național, zonal etc;.

creearea unui climat psihologic comercial;

contribuția directă la creearea unor tradiții a produselor, întreprinderii etc.

Grafica adâncește aspectele legate de individualizarea bunurilor de consum în raport cu destinația acestora, aducând, alături de celelalte elemente de estetică, o contribuție importantă la creșterea desfacerilor de mărfuri, popularizând, în condiții optime, caracteristicile merceologice ale mărfurilor.

Modalitățile și nivelul de realizare a graficii ambalajelor (caracterul literelor, mărimer, culoarea etc.) contribuie direct la scurtarea timpului de identificare, alegere și decizie a unei cumpărături, accentuând concomitent elementele de ambianță, bun gust și nivel de prezentare a produselor în magazine, expoziții etc.

Forma, culoarea și grafica ambalajului — elemente de sinteză în cadrul esteticii produselor — realizate în condiții optime, au contribuții efective, cu eficiențe majore, în cadrul relațiilor de comerț exterior, competitive, penetrație în relații etc. De asemenea, contribuie efectiv la formarea și influențarea cererii de mărfuri din partea populației către industrie, precum și la ridicarea nivelului de prezentare și desfășurare a comerțului cu implicații directe în educarea estetică a consumatorilor și înfrumusețarea vieții cotidiene.

Dezvoltarea producției și diversificarea sortimentală a produselor în condițiile modernizării continue a producției, a lărgirii pieții interne și a schimburilor economice cu alte țări, precum și promovarea formelor rapide și eficiente de servire în comerț, impun ca o necesitate obiectivăperfecționarea activității de ambalare și preambalare a produselor.

Ambalajul mărfurilor, pe lângă sarcina de a păstra însușirile calitative ale produselor, constituie un mijloc important de reclamă, de îmbunătățire a prezentării și, în ultimă analiză, o formă activă a vânzărilor.

În prezent, în lume funcționează un mare număr de institute și organisme specializate în domeniul ambalajelor. Astfel, există Organizația mondială pentru ambalaje (W.P.O) care are ca obiectiv principal soluționarea problemelor ce se ridică în ce privaște ambalarea, conservarea și distribuirea bunurilor de consum. Unele organizații internaționale, cum sunt: Organizația internațională de standardizare, Federația europeană pentru ambalaje (a cărei membră este și țara noastră) etc., sunt preocupate de perfecționarea și adaptarea continuă a producției de ambalaje, a tehnologiilor respective, pe baza unor soluții economice la cerințele impuse de progresul tehnico-științific. Anual, semestrial etc. au loc numeroase conferințe, simpozioane și congrese desfășurate pe plan intern sau internațional, având ca obiect examinarea problemelor legate de modernizarea ambalajelor și preambalării produselor. O preocupare deosebită există și în domeniul învățământului, a pregătirii cadrelor specializate.

Forma unui ambalaj de prezentare și desfacere este în cea mai mare parte un element estetic rezultant, fiind concretizarea caracteristicilor determinate ale valorii de întrebuințare (caracteristici de ordin funcțional, tehnic constructiv, caracteristici de economicitate etc.).

Dacă forma prezintă un element estetic subordonat formei produsului, în schimb, culoarea și grafica reprezintă calități estetice proprii ambalajului.

Cerințele unui comerț modern impune o grafică sintetică și expresivă, care se poate grupa în mai multe categorii:

—grafica comercială, care prezintă produsul prin fotografii, desene și diferite combinații figurative cu compoziție și policromie de efect;

—grafica intelectuală sau sintetică, neâncărcată cromatic cu simboluri vizuale, foarte ușor de descifrat;

—grafica umoristică pentru ambalaje destinate unor produse zaharoase, cosmetice etc. practicate cu succes într-o serie de țări.

5.2. ESTETICA ETALĂRII MĂRFURILOR

A predominat, și din păcate mai predomină încă, concepția simplistă și dăunătoare că activitatea comercială care finalizează prin formele sale eforturi multiple din parcursul conceoției-creație-producție-vânzare de produse, ar fi un mecanism numai de distribuție și prezentare a mărfurilor. Aceste concepții în domeniul organizării comerciale au condus, de pildă, la concentrări excesive de spații și magazine comerciale etc., cu consecințe destul de importante nu numai pentru sectorul ca atare, dar și pentru eficiențele acestei activități deosebit de importante pentru o economie dezvoltată.

Un complex de factori cum sunt: concentrarea și centralizarea întreprinderilorindustriale, creșterea și diversificarea considerabilă a producției bunurilor de consum, îndepărtarea producției de locul de consum, modificarea structurii consumului, denaturalizareaconsumului producției agricole, apariția unor noi necesități, accentuarea procesului de urbanizare au făcut ca vechea concepție asupra locului comerțului în economie să fie înlăturat. Comerțul a încetat să mai fie considerat ca un mecanism pasiv de distribuție, ca un factor subordonat în raport cu producția. Comerțul este considerat ca unul din elementele esențiale , chiar factor accelerator al economiei.

În concepțiile moderne, activitatea comercială depășește limitele unei simple vehiculări de mărfuri. Vânzarea de bunuri este însoțită de vânzarea unei game tot mai largi de servicii; se asigură totodată pentru consumatori o diversitate cât mai mare de posibilități de alegere în funcție de gusturile și preferințele populației. Comerțul creează noi necesități și influențează activ cererea de mărfuri a populației.

Dezvoltarea continuă a producției și apariția unor noi produse de consum sau de folosință îndelungată a impus găsirea unor căi de distribuție cât mai raționale și mai adecvate noilor condiții de producție.

Acest imperativ a condus la introducerea unor forme noi de desfacere. Au apărut astfel noi tehnici de manipulare, depozitare,păstrare și condiționare, etalare, vânzare și de prezentare a mărfurilor. Concomitent, s-a conturat din ce în ce mai mult tendința de folosire a unor mari suprafețe de vânzare, imperativul marii producții de mărfuri reclamând canale de distribuție de mari dimensiuni.

În condițiile producției de masă, găsirea unor mijloace adecvate de influențare a consumatorului devine o problemă centrală, atât pentru producător, cât și pentru diferitele verigi comerciale, intermediare. Comercializarea produselor devine o activitate de prim ordin, necesitând o fundamentare științifică cunoscută sub numele generic de marketing.

De asemenea, estetica produselor în mod logic are largi ramificații în domeniul comercial, colaborând cu interes estetica comercială.

În termeni generali, obiectul esteticii comerciale ar consta în analiza manifestării legilor esteticii în domeniul comerțului. Mai precis, estetica comercială ar cuprinde preocupările îndreptate spre desfășurarea procesului vânzării mărfurilor în condiții care să satisfacă simțul estetic al vânzătorilor și cumpărătorilor, fie că aceste preocupări se referă la aspectul interior și exterior al magazinelor, la proiectarea și utilizarea mobilierului și utilajului comercial, la formarea sortimentului și etalarea mărfurilor etc. În centrul atenției esteticii comerciale trebuie să stea amenajarea sălii de vânzare și calitățile estetice ale mobilierului și utilajelor în scopul armonizării lor cât mai bine cu tehnologia produsului, să contribuie la creearea unor condiții de muncă lesnicioasă, să se integreze cât mai bine în mediul înconjurător, să lărgească sfera de atracție a magazinului.

Estetica comercială ține seama de condițiile specifice ale muncii desfășurate în comerț și tinde să armonizeze aceste condiții cu cerințele frumosului, ea se interferează cu preocupările ergonomiei. Într-o măsură la fel de mare, estetica comercială se interferează cu estetica muncii în comerț, în practică constatându-se o strânsă corelație între estetica comportamentului vânzătorului și calitățile sale morale. În sfârșit, estetica comercială are strânse legături cu calitatea mărfurilor și cu aspectul lor comarcial, inclusiv cu gradul în care ele corespund cerințelor modei.

După cum se vede, estetica comercială cuprinde un mare număr de probleme, având numeroase puncte de contact cu alte discipline. Cu toate acestea, în centrul preocupării esteticii comerciale rămâne sala de vânzare, locul unde se desăvârșește procesul vânzării mărfurilor. Bineânțeles, sala de vânzare constituie o parte integrantă a construcției în care este amplasată. De aceea, estetica comercială se preocupă în primul rând de :

—integrarea construcției comerciale în mediul înconjurător și armonizarea ei cu obiectele munciiși cu mijloacele de muncă, precum și de:

—plasarea sălii de vânzare și a tuturor elementelor ei în spațiul construit în așa fel încât procesul de vânzare să fie cât mai lesnicios pentru vânzători și cumpărători.

Existența construcțiilor comerciale în spații separate, proporțiile și volumul acestor construcții, faptul că ele și-au lărgit considerabil sfera de atracție, impun căutarea unor soluții noi privitoare la sala de vânzare, la rolul diferitelor ei elemente. În alegerea soluției corespunzătoare, trebuie să predomine principiul ansamblului. În virtutea acestui principiu, fiecare element al sălii de vânzare are scopul de a-i ușura și a-i face agreabil cumpărătorului actul cumpărării prin comoditatea circulației, prin posibilitatea de a transporta mărfurile la casă, prin animația creată cu ajutorul culorilor, luminii, vitrinelor interioare și exterioare, muzicii etc.

Elementul esențial al sălii de vânzare este ceea ce se numește "utilajul comercial nemecanic".Alegerea acestui utilaj și mai ales amplasarea sa în sala de vânzare trebuie să fie precedată de stabilirea "centrului compozițional" al sălii de vânzare, adică a elementului a cărui scoatere în evidență se urmărește și care determină armonia ansamblului. Într-una din aceeași sală de vânzare pot fi unul sau mai multe "centre compoziționale". Aceasta depinde de felul cum este conceput ansamblul Si ce fel de sortiment va fi oferit spre vânzare. Existența mai multor centre compoziționale permite formarea mai multor subansambluri, amenajate în mod diferit. Important este însă ca acestea să fie armonizate între ele, pentru a forma un singur tot din punct de vedere estetic.

O atenție la fel de mare este acordată cromaticii sălii de vânzare , alegerea culorilor influențând nu numai starea de spirit a cumpărătorilor, ci și gradul în care vânzătorii resimt solicitarea fizică și nervoasă impusă de specificul muncii lor.

Împreună cu sortimentul de mărfuri, utilajul comercial fix sau nemecanic decide aspectul estetic al sălii de vânzare a magazinalor moderne, printre care și a magazinelor generale cu autoservire. Aceste două elemente ale aspectului estetic al sălii de vânzare trebuie să constituie un tot armonios, un ansamblu compozițional unitar, în care trebuie să se integreze și soluțiile arhitectonico-decorative ale finisajului, luminatului, publicității la locul de vânzare etc.

Prin utilaj comercial nemecanic se înțelege acele piese ca: atelaje, tonete, gondole etc. care la noi sunt denumite —impropriu— mobilier comercial. Se consideră că denumirea de utilaj comercial nemecanic este cea mai potrivită, deoarece acestea constituie un factor activ aldesfășurării procesului de vânzare, al introducerii unei tehnologii moderne de vânzări. Spre deosebire de mobilier, ele au un rol determinant, și pot fi cât se poate de simplu integrate în tehnologia comercială. Scopul lor primordial este de a asigura o cât mai mare comoditate în etalarea, păstrarea și vânzarea mărfurilor, căci elementul cel mai important al interiorului sălii de vânzare rămân tot mărfurile.

În conceperea interiorului sălilor de vânzare (în special al celor care ocupă suprafețe mari), un rol important revine alegerii modalităților amplasării utilajelor.Aceasta depinde atât de procesul tehnologic al vânzării mărfurilor, de dirijarea fluxului cumpărătorilor, cât și de mărimea și forma sălii de vânzare, de implantarea raioanelor etc. În niciun caz, amplasarea utilajelor nu poate constitui un scop în sine.

Există, în general, două moduri de amplasare a utilajelor comerciale în sala de vânzare, cel geometric și cel numit pitoresc. Alegerea uneia din aceste două modalități de amplasare a utilajelor în sala de vânzare depinde în primul rând de mărfurile oferite spre vânzare. În cazul când mărfurile au culori vii și de mare diversitate, trebuie să se aleagă amplasarea geometrică. În cazul când mărfurile au un colorit mai șters, uniform este de preferat o amplasare pitorească sau combinată. În sălile de vânzare mici, pentru înviorarea aspectului interiorului se recomandă amplasarea pitorească, în timp ce în sălile de vânzare mari, mai ales când se prevăd fluxuri importante și continue de cumpărători, care se cer riguros dirijate, trebuie să precumpănească o amplasare mai sobră, In unghiuri drepte. În magazinele universale, cu săli de vânzare dispuse pe mai multe etaje, se pot adopta modalități alternative de amplasare a utilajelor, ținându-se seama bineânțeles de tehnologia procesului de vânzare. Variația amplasării trebuie să asigure posibilitatea combinării. Din punct de vedere estetic, în amplasarea utilajelor comerciale de importanță certă este creerea unor ritmuri pe verticală și pe orizontală a blocurilor, a secțiunilor și detaliilor, în special în sălile de vânzare mari, precum și introducerea "accentelor" necesare, cu luarea în considerare a specificului mărfurilor.

Utilajele de înălțimi diferite influențează în mod diferit impresia optică produsă de interiorul sălii de vânzare, utilajele mai înalte creează impresia unor dimensiuni mai compacte și divizează sala; utilajele mai scunde dau impresia unor săli mai vaste decăt sunt în realitate. În magazinele universale de mari proporții poate fi indicat să se amplaseze (în raport cu specificul mărfurilor și forma vânzării), în unele săli utilaje concepute pe orizontală, în alte săli utilaje concepute pe verticală sau combinate.Aceasta dă o impresie de diversitate spațială și constituie un mijloc de înlăturare a monotoniei etalării.

Modularea secțiunilor de utilaje (liniară, dreptunghiulară, circulară etc.) permite și ea creerea unei diversități a ansamblurilor.Ea poate contribuii (ca și celelalte mijloace de diversificare a aspectului interiorului sălilor de vânzare), la o mai bună etalare a mărfurilor, la utilizarea maximă a posibilităților oferite de configurația sălii de vânzare.

Un element la fel de important al esteticii interiorului sălilor de vânzare este ansamblul cromatic al încăperii însăși, al utilajelor comerciale și al mărfurilor. Se recomandă astfel pentru zugrăvirea pereților sălilor de vânzare culorile pastel, acesta creeând fondul cel mai puțin obositor pentru ochiul cumpărătorilor.

În marile magazine, cu un sortiment bogat de mărfuri, zugrăveala pereților și a coloanelor, precum și culoarea întregului ansamblu al utilajelor comerciale trebuie să fie neutră, să dea o impresie de calm. În magazinele mai mici, specializate soluțiile coloristice ale pereților, plafoanelor, pardoselilor pot fi uneori, mai îndrăznețe, mai vii, dar trebuie să fie totdeauna de acord cu gama de culori a mărfurilor etalate.

Cromatica utilajelor, care constituie un fundal pentru mărfurile expuse,trebuie să fie, în general, neutră, calmă, marea majoritate a mărfurilor expuse, putând fi alese culori mai vii, fie chiar culori mai întunecate decât ale mărfurilor.

În orice caz, armonia cromatică a sălii de vânzare depinde în primul rând de principalul accent coloristic, oferit de gama sortimentală, căreia trebuie să-i fie subordonate cculorile pereților și utilajelor. În marile magazine universale construite pe baza unor proiecte tip, este bine ca utilajele să fie colorate în mod diferit la fiecare etaj sau sală de vânzare.

În asigurarea rolului estetic al utilajului comercial un rol important revime alegerii materialelor din care sunt construite acestea, Stiut fiind că fiecare material (lemn, metal, mase plastice) are formele și parametrii proprii. Din punctul de vedere al impresiei estetice, utilajul comercial poate fi compact sau ușor, masiv sau ajurat. Pentru mărfurile de gabarit mare, este indicat să se folosească un utilaj ușor (de exemplu, pentru confecții—stendere din tuburi de aluminiu), în timp ce pentru mărfurile mărunte (parfumerie, mercerie), se indică tonetele din lemn. În general, principala calitate estetică a utilajului comercial este de a se face cât mai puțin remarcat, rolul său fiind de a permite punerea în valoare a mărfurilor.

Aspectul estetic al utilajului comercialmodern este influențat în mare măsură de metodele industriale de fabricație, acestea determinând montarea elementelor gata finisate, fabricate pe scară industrială. În legătură cu acestea,trebuie spesificat că standardizarea și unificarea, impuse de industrializarea fabricației, se referă la elementele componente și nu la utilajele luate ca atare. Din enementele unificate și standardizate pot fi montate ansambluri diferind prin complexitate, înălțime etc. Din punctul de vedere al esteticii industriale, un număr mare de variante a elementelor standardizate constituie o condiție prealabilă a construirii unor utilaje comerciale satisfăcătoare. Standardizarea și unificarea elementelor constructive poate fi împinsă până a face posibilă montarea în cadrul unităților.

O mare influență asupra efectului estetic al utilajului comercial o are finisarea acestuia, care poate fi amplu diversificată, în raport cu destinația utilajului, marfa ce va fi etalată, concepția interiorului sălii de vânzare în ansamblul ei. Finisarea poate contribui la individualizarea fiecărei piese, ca și a utilajului în ansamblu, fie că ea este concepută pe principiul neutralității sau pe principiul contrastului față de mărfurile etalate. De regulă, însă, cea mai bună finisare este cea care își vădește calitățile estetice în armonie cu gama sortimentală a mărfurilor și cu celelalte elemente ambiante.

Estetica comercială și nivelul servirii consumatorilor este în strânsă legătură cu preocupările pentru vestimentația lucrătorilor. Dar, vestimentația lucrătorului din comerț are un dublu aspect. În procesul de vânzare – cumpărare, în magazin, vestimentația are și un rol de protecție, dar în mod evident este un mod element de prezentare de ținută. Adesea (în viitor aceasta este tendința majoră în vestimentația lucrătorului din magazin), precumpănește aspectul de prezentare și reprezentare. În narile magazine, mai ales în cele cu profil nealimentar, vestimentația lucrătorului trebuie să cuprindă și elemente de modă, cu exemplificări concrete din gama sortimentelor de mărfuri. În cadrul magazinelor alimentare vestimentația , uniformele și ținuta generală a lucrătorilor operativi, devin elemente de prestigiu comercial. Și în acest caz, aspectele de protecție se situează pe planuri secundare, locul principal ocupându-l aspectele de prezentare și ținută estetică.

Forma vestimentației trebuie să fie cât mai simplă și mai practică, să se evite nasturii, cordoanele, pentru a fi mai ușor de îmbrăcat și dezbrăcat. Să nu fie excesiv de decorată și ornată cu diverse însemne, cusături vizibile etc. De asemenea, uniforma să aibă în vedere elementele funcționale ale profesiei, frecvența și nivelul mișcărilor. La realizarea uniformelor trebuie să se țină seama de temperatura medie din cadrul spațiilor comerciale, în raport și cu cerințele merceologice ale produselor și de posibilitățile de adaptare rapidă la schimbarea sezoanelor sau chiar la variațiile mai accentuate în cadrul acestora, de posibilitatea unei întrețineri ușoare.

În ceea ce privește stabilirea principiilor coloristice în cromatica vestimentară s-a pornit de la cele trei aspecte de bază ale culorilor din cadrul spațiilor comerciale și anume: culori de ambianță, culori de funcționalitate, efecte psihologice ale culorilor în dublă ipostază (vânzător-cumpărător și cumpărător-vânzător).

5.3. FLUXURILE DE FORMARE A SORTIMENTULUI COMERCIAL

Unul din elementele de circulație și formare a sortimentului comercial în directă legătură cu estetica produselor, este ceea ce se numește "construcția estetică a sortimentului", adică determinarea structurii gamei sortimentale în funcție de criterii estetice.Gama sortimentală expusă în magazine nu mai poate corespunde doar unor criterii economice: volumul vânzărilor, viteza de circulație, normativele de stocuri, ci și unor criterii estetice, acestea din urmă constituind prin ele însele un factor de atragere a clientului și de sporire a vânzărilor. De structura gamei sortimentale în funcție de criterii estetice, depinde reușita etalării mărfurilor. Dar, pentru a se pune în valoare o gamă sortimentală bine concepută, trebuie să fie rezolvată problema compartimentării sălii de vânzare pe raioane și a amplasării diferitelor mărfuri în sala de vânzare. S-ar putea susține că tendința modernă a grupării mărfurilor în magazinele moderne după principiul "boutique", adică după criteriul segmentului de piață căruia i se adresează, derivă și din această preocupare estetică a formării și expunerii gamei sortimentale.

Este știut că formarea sortimentului comercial se face și în depozitele de mărfuri. Aici, se pot aplica în cadrul fluxurilor de intrare-ieșire și depozitare a mărfurilor, principiile formativ coloristice a produselor, ceea ce ar ușura considerabil atât depozitarea,cât și mai cu seamă livrarea către magazine. Acest lucru s-ar putea face:

în depozitele textile, confecții, marochinărie (temă culoare);

în depozitele de produse chimice, mase plastice, radio, televizoare (formă, culoare, grafism);

în depozitele alimentare (formă, culoare, ambalaje de prezentare și desfacere) etc.

5.4.UNIFORMITATEA ȘI VARIETATEA ÎN PREZENTARE PRODUSELOR

Necunoașterea sau aplicarea greșită a unor principii din domeniul esteticii produselor, inclusiv a esteticii comerciale, duce la prezentarea unor produse în maniera uniformității în varietate. Această carență face imposibilă etalarea reală a întregii game de produse, provoacă risipă de muncă și timp, conduce în relațiile cu cumpărătorii la o anumită rezervă față de suficiența de mărfuri.

Din studiile realizate, bazate pe observații îndelungate în cadrul multor magazine de toate genurile cu privire la organizare s-au observat următoarele:

disanțele medii în cadrul spațiilor comerciale — magazii de mână, depozite și raft, variază între 8-10 m. În medie, timp de 8 ore, un lucrător dintr-un magazin parcurge aceste distanțe de circa 80-100 ori, ceea ce echivalează cu parcurgerea a 1-2 km pe zi, pentru a umple "golurile" evidente într-o asemenea așezare a produselor.

zilnic un magazin de mărime medie este vizitat de circa 1000-2000 de cumpărători.

În sistemul autoservirii, toți iau mărfurile de pe rafturi, deci toți vor provoca dezordine în așezarea ordonată a mărfurilor. De aceea, pe utilajul comercial nici un produs nu trebuie să se găsească ca număr mai mare de 15-20 exemplare, iar așezarea ar trebui să fie aparent dezordonată. Dacă se va scoate un produs, lipsa nu se observă și nu va mai fi nevoie de continua aprovizionare. Acest lucru prezentat cu subtilitate în foarte multe posibilități formativ-coloristice, creează sentimentul abundenței. Aspectul general al magazinului va fi total schimbat, ambianța va avea de câștigat, lucrătorii concentrâdu-și atenția asupra bunei serviri, nu numai asupra aprovizionării raftirilor, gondolelor etc.

5.5. PUBLICITATEA ȘI RECLAMA COMERCIALĂ

Publicitatea și reclama sunt forme tehnico-economice și artistice care continuă multe elemente din cadrul producției în sfera circulației bunurilor de larg consum. Bazându-se pe concepții și forme din cadrul sferelor de creație, producție, circulație etc., scopurile și sensurile acestor activități se include în întreaga sferă de preocupări economice și estetice referitoare la aceste produse. Noțiunea de publicitate are o sferă mult mai largă cuprinzând în sine și pe cea de reclamă. Deși în esență publicitatea și reclama urmăresc și exprimă cam aceleași idei, totuși, între ele există diferențe de nuanță și sensuri, care le deosebesc. Reclama urmărește răspândirea unor informații, cu scopul de a anunța și influența o masă de oameni, un grup în vederea cumpărării produselor. Publicitatea se poate referii la comunicări, prezentări sau informări care nu urmăresc întotdeauna vânzarea de produse (schimb de locuințe, oferte de serviciu, schimb de adrese etc.).

În general, ambele noțiuni urmăresc însă informarea și susținerea unor probleme care se includ și sprijină viața și activitatea oamenilor, îndeplinind și un important rol educativ în ceea ce privește formarea și influențarea gusturilor estetice ale populației.

Marea masă a consumatorilor în cadrul rețelei de vânzare-cumpărare vine în contact mai substanțial cu formele reclamei care acționează în mare parte în sfera circulației — sfera comercială.

Informând operativ consumatorii asupra calităților de componență ale produselor, publicitatea și reclama folosesc elemente de funcționalitate, durabilitate, comoditata etc. ale produselor, izvorâte din utilitatea și frumusețea lor.

În cadrul complexului de creație, producție și circulați a acestor bunuri, ambele acțiuni îndeplinesc funcții importante a căror utilitate și eficiență, atunci când sunt bine realizate, nu mai pot fi puse la îndoială.

Arta publicistului constă în a face ca informația să fie interesantă și să-și păstreze acest caracter chiar dacă adesea este și repetată. Redactorul publicitar trebuie să se situeze, să rivalizeze cu colegii săi din cadrul secțiilor de informații ale publicațiilor propriu-zise.

Textul oricărui mijloc publicitar de natură comercială, fie pentru presă, radio, televiziune, cinematograf etc., trebuie să fie ușor de citit, curgător, clar, atrăgător și mai ales sincer și convingător. Trebuie evitate anunțurile seci, fără argumentații și de natură stereotipă. Anunțurile prolixe care au nevoie de sute de cuvinte inutile pentru a recomanda un produs au tocmai un efect contrar. Când trebuie redactat un text publicitar, prin care se anunță un produs nou, publicul căruia îi este adresat trebuie să simtă de la primele cuvinte că i se oferă ceva interesant, chiar dacă se repetă.

Publicitatea adresându-se întregului popor, trebuie să fie în așa fel concepută, încât să fie înțeleasă de oricine, indiferent de gradul de cultură, profesie etc. Multe afișe, panouri etc. sau alte elemente publicitare sunt concepute și realizate de două persoane, un redactor și un grafician. Este greșită părerea unor graficieni sau redactori care se substituie unul altuia, neabordând în relații colaborare. Ideea textului pune în valoare elementele informației, pe care graficianul trebuie să le accentueze.

Un anunț este un text de reclamă și nu o operă literară. Stilul publicitar trebuie să fie simplu, natural și convingător.

Tot ceea ce se cere de la textele publicitare este ca acestea să-și atingă scopul prin intermediul formelor specifice, să provoace cumpărătorii, mărind tentația de achiziționare. Aceasta nu înseamnă însă că nu trebuie să se aibă în vedere combinarea elementelor de eficiență economică cu stilul literar simplu și curgător.

Scriitorul englez Huxley scria undeva: "am descoperit forma literară cea mai pasionantă dintre toate, cea mai dificilă de stăpânit, cea mai fecundă în posibilități. Vreau să vorbesc despre publicitate. E mult mai ușor să scrii zece sonete decât să redactezi un anunț publicitar. Când scrii un sonet e suficient să te gândești la alții.Un autor de anunțuri nu are dreptul să fie liric sau obscur, el trebuie să fie universal inteligibil".

Presa a fost și este de regulă, baza campaniilor publicitare, a căror eficiență, când sunt bine realizate, este deosebită. În cadrul presei primul loc îl ocupă presa cotidiană de informații, care e citită de sute de mii de oameni. Acțiunea presei este rapidă. Anunțurile de presă pot fi ilustrate sau simple. În ambele cazuri ele trebuie să fie cuprinzătoare, relevând toate datele necesare și mai ales rezolvate în așa fel încât să atragă atenția cititorului. În presa periodică trebuie să fie introduse anunțuri și texte publicitare corespunzătoare caracterului și specificului periodicului. În acest sens distingem: periodice cu caracter general și periodice cu caracter special în care mesajele publicitare să fie folositoare cercului de cititori.

Publicitatea radio difuzată este în general mai puțin eficientă decât publicitatea prin presă. Importanța și eficiența acesteia crește dacă se completează și se susține cu alte acțiuni din cadrul altor mijloace publicitare(presă, reviste, afișe). Sunt multe persoane care citesc numai anumite părți din presă, dar care pot fi surprinse de conciziunea sau elementele specifice folosite de radio în cadrul publicității. Aceleași argumente sunt valabile și pentru emisiunile de televiziune.

Din experiența de până acum s-a relevat că publicitatea prin intermediul televiziunii, are o eficiență sporită. Această formă este urmărită cu interes dacă este prezentată pri intermediul unor filme de scurt metraj, care însă trebuie să aibă valoare artistică și publicitară deosebită. S-a constatat că dipozitivele însoțite de texte sau forme grafice statice nu atrag întotdeauna atenția telespectatorilor.

Afișul este un mijloc publicitar de întărire a efectelor altor mijloce (presă, radio, televiziune).

Pentru a-și îndeplini scopul, afișul trebuie să satisfacă anumite condiții: ilustrația trebuie să atragă atenția de la prima vedere, deci atât prin desen cât și prin text, să nu se prezinte ca un rebus pentru cumpărători. Textul trebuie să fie scurt, să cuprindă elemente esențiale ale tematicii produsului. S-a constatat că sunt de preferat reproducerile fidele ale produselor care se recomandă prin fotografii colorate etc., prin care să atragă atenția, să evidențieze calitățile produsuluiși, în același timp să convingă cumpărătorul spre cumpărare.

Mijloacele publicitare tipărite constituie o gamă nelimitată din care publicitarii terbuie să aleagă formele cele mai potrivite scopului urmărit. Pliantele, agendele, calendarele, semnele de carte, fluturașii, cărțile poștale etc. sunt tot atâtea posibilități de informare, convingere și sugerare a necesității de a cumpăra diferite produse. Pentru pliante se recomandă folosirea fotografiilor colorate. Fluturașii, mici afișe au o mare valoare informativă, de mare eficiență, cu condiția ca ele să fie realizate tehnic și artistic corespunzător și să cuprindă sintetic datele esențiale calitative ale produselor oferite. Se cere ca difuzarea să fie făcută rapid, pe o suprafață destul de mare, care să convingă consumatorii asupra necesității de a achiziționa produsele respective.

Un mare rol în cadrul publicității cu caracter permanent îl au calendarele de perete, de buzunar și agendele pe care posesorii lor le au în permanență asupra lor folosindu-le zilnic, acestea amintindu-le despre cumpărarea produselor.

În cadrul formelor publicitare, cinematograful ocupă un loc deosebit, fiind folosit din ce în ce mai mult. Actualmente este considerat una din cele mai eficiente forme de publicitate. El transformă milioane de consumatori prin intermediul filmelorpublicitare, diapozitivelor etc., corespunzător realizate, în milioane de cumpărători. Caracteristica acestui mijloc de informare —care-i dă și eficiență— este că spectatorul este în mare măsură obligat să vizioneze diapozitivul sau filmul respectiv. Sunt de preferat filmele publicitare de scurt metraj concepute atractiv, corespunzător tehnic și artistic, care atrag atenți și măresc tentația spre cumpărare.

Publicitatea și reclama comercială impun competență, calificare, mobilitate deosebită și studii multilaterale, economice, comerciale, psihologice, artistice etc. Acestea cer aprofundare, timp pentru găsirea celor mai potrivite mijloace de sintetizări și realizare. Orice mijloc de publicitate conceput în pripă, superficial și numai cu scopul de a epuiza niște fonduri de reclamă etc., este sortit de la început eșecului și ineficienței. Unele lipsuri derivă și din faptul că în realizarea acestora sunt folosiți "specialiști" pricepuți în a căuta "inovații" cu orice preț, care își etalează de fapt propriile lor nepriceperi sau depășiri în formă și conținut. Fonduri importante sunt folosite adesea formal, la un nivel de relizare tehnic, economic și artistic insuficient. Aceste procedee de informare, formare și educare a gusturilor estetice ale consumatorilor, reclamă competență și calificare, atestate de realizări, urmărind înfrumusețarea, îmbogățirea vieții și mediului ambiant al oamenilor.

Creșterea și diversificarea producției, precum și sporirea numărului de produse, fac necesară, ca o consecință firească, îmbunătățirea reclamei, a publicității comerciale, respectiv a formelor și mijloacelor de informare, prin intermediul cărora sunt prezentate consumatorilor noile produse.

În condițiile economiei noastre reclama are printre altele și următoarele scopuri principale:

informarea consumatorilor cu privire la produsele care se găsesc de vânzare;

îndrumarea consumatorilor în privința modului rațional de folosire, întrebuințare-exploatare, consumare a diferitelor produse;

îndrumarea privind orientare gustului estetic al populației;

trezirea interesului pentru includera în consum a produselor de folosință îndelungată, care măresc confortul sau ușurează munca;

informarea asupra locului de desfacere a produselor, precum și referitor la formele rapide și comode de servire folosite în unitățile comerciale etc.

În colaborare cu estetica produselor, osarcină în domeniul reclamei comerciale o constituie îmbunătățirea reclamei de produs.

În condițiile și cerințele actuale tot mai exigente, calitatea și larga difuzare a mijloacelor de reclamă devin probleme importante în preocupările industriei comerțului și esteticii produselor.

În general, mijloacele de reclamă ale produsului ca atare, însoțesc produsul și ele constau în informații sau instrucțiuni de folosire-întreținere ( prospecte, pliante, foi volante, instrucțiuni, etichete de informare etc.).

Unele întreprinderi producătoare de bunuri de larg consum livrează produsele însoțite de prospecte, de îndrumări scrise pe etichete de însoțire sau pe ambalaj.

Alături de necesitatea generalizării metodei ca la livrarea produselor să fie însoțite de mijloce de informare, se înscrie și necesitatea ca tirajele acestora să fie suficiente. În acest mod se creează posibilitatea ca un număr de mijloace de reclamă să fie livrate ca material documentar pentru merceologi, vânzători, cumpărători etc. Această documentare este necesară în special prezentării produselor noi și a celor de folosință îndelungată, cu profil tehnic, sau de valori mari. Parte din aceste materiale suplimentare, urmează a fi expuse și în unitățile de desfacere, pentru consultare și de către consumatori (expoziții, târguri etc.).

Un al doilea grup de mijloace de reclamă, de instruire, de cunoaștere, îl constituie cataloagele de mărfuri, mostrele, paletele de culori etc. Aceste materiale sunt necesare pentru informarea consumatorilor, dar și pentru documentarea merceologilor, a vânzătorilor, pentru asigurarea unei mai bune desfășurări a operațiunilor de contractare etc. În cazul cataloagelor, acestea pot fi editate în mai multe forme redacționale ca: pe produs, pe grupe de mărfuri fabricate de un sector, pe grupe de mărfuri produse de mai multe sectoare, pe destinații ( cosmetica feminină, bărbătească, îmbrăcămintea pentru adolescenți, jocuritehnice, pe vârste, pe profesii etc.).

O altă latură a îndrumării, vizând crearea gustului estetic, o constituie asocierea de date suplimentare ca de exemplu: In cazul confecțiilor să se facă referiri privitoare la asortare, să se indice unele caracteristici privind linia modei; în cazul unor produse alimentare, să se indice rețete de preparare; în cazul mobilei, sunt necesare îndrumări privind felul de organizare-aranjare a unei locuințe noi, a unei camere de zi sau pentru copii etc.

În ceea ce privaște îmbunătățirea reclamei comerciale consumatorii consideră că aceasta va avea rezultate mai bune dacă:

informarea-instruirea consumatorilor s-a făcut într-o manieră accesibilă, ușoară, ceea ce ar permite evitarea unor greșeli în folosirea produselor. Aceste greșeli, se știe, de regulă, sunt puse pe seama calității produsului, a fabricii producătoare;

se va da o posibilitate mai mare vânzătorilor din comerț să cunoască produsul mai bine — și corespunzător să-l prezinte consumatorilor.

În acest fel ei pot prezenta produsul în cunoștință de cauză, pot susține un dialog cu privire la produs, devenind sfătuitori competenți ai consumatorilor.

În cazul sortimentelor identice dar realizate de mai multe întreprinderi, cazul sortimentelor similare, textile, confecții, mașini și utilaje etc., trebuie furnizate mai multe date privind produsul. Se va înlătura convingerea că toate aceste mărfuri "sunt la fel" și că ar diferi numai "prețul" de "denumire".

Sunt foarte frecvente cazurile nu numai de neetichetare a produselor, dar și de menținere a unor etichete urâte, încărcate cu tot felul de date tehnice care nu folosesc rețelei de desfacere, etichete inestetice etc.

Potrivit cerințelor esteticii comerciale, este indicat ca etichetele să cuprindă: emblema fabricii, denumirea și eventual emblema produsului, calitatea, prețul, compoziția, greutatea, data de fabricație, termenul de garanție etc. Pe versoul etichetei să fie înscrise indicațiile de folosire-întreținere strict necesare. Desigur că, la selecționarea elementelor din care se alcătuiește eticheta, se va ține seama de reglementările legale în vigoare, de specificul (profilul) produsului, de modul cum va însoți marfa etc., dar întotdeauna apreciindu-se estetica ei, de primele informații care trebuie date cumpărătorilor, vânzătorilor și respectiv oferirea posibilităților de identificare-individualizare.

În cadrul acțiunii de îmbunătățire a etichetării mărfurilor, se va avea în vedere și stabilirea locurilor potrivite pentru lipit, prins, cusut, agățat eticheta.

Un produs este scos în evidență și diferențiat de cele similare, în primul rând prin calitatea și, în al doilea rând prin purtarea unei denumiri.

În ceea ce privește denumirile, frecventa lor schimbare contribuie la împiedicarea consacrării unor produse, iar în alte cazuri, duce la crearea unei primiri reci din partea consumatorilor, a produselor identice cu o nouă denumire.

În concluzie, este de dorit ca la stabilirea denumirilor să se țină seama de:

legătura directă cu produsul, să-l caracterizeze succint;

cuvintele componente să fie ușor de pronunțat și memorat;

reflectarea specificului local, tradițional etc.;

să aibă o semnificație sau caracter comercial, ceea ce ar ușura popularizarea produsului.

=== Partea2 ===

PARTEA A DOUA

MOTTO: "Urâtul se vinde rău."

Raymond Lőewy

"Urâtul costă mult și nu ne aparține, el trebuie identificat și exclus din cadrul tuturor realizărilor noastre."

Constantin Păiș

"Estetica produselor asigură efectiv vânzarea lor, mărindu-le concomitent și valoarea utilitară".

Mircea Drăghiceanu

II. STUDIU DE CAZ

Această parte a lucrării o dedic prezentării unui studiu de caz. Voi demonstra cum printr-o modificare relativ simplă a unui produs se obține un alt model al aceluiași produs, dar care din punct de vedere estetic este superior modelului original. De asemenea, prin această modificare crește utilitatea și siguranța în folosire a produsului.

Produsul ales este de fapt un set compus dintr-o oală și un capac. Modificarea constă în înlocuirea torților din tablă cu torți din bachelită. Pe lăngă aceasta, voi realiza și o modificare de culoare.

Fazele necesare introducerii unui produs nou în fabricație sunt:

Studiu de produs

Documentație proiecție

Omologare prototip

Pregătirea fabricației

Urmărirea producției seria zero

Pentru acest studiu de caz, voi realiza doar primale două faze, deoarece consider că sunt suficiente pentru a demonstra ceea ce mi-am propus.

1.STUDIU DE PRODUS

Pentru acest studiu de caz am folosit un set compus dintr-o oală și un capac, realizat de S.C. VES S.A. Sighișoara. Acestui set i se vor aduce modificări de formă și de culoare.

S.C. VES S.A. Sighișoara are ca principal obiect de activitate producerea de vase emailate( oale, capace, farfurii, căni, tigăi etc.). Societatea realizează mai multe modele de oale și de capace, de diferite dimensiuni, dintre care pentru exemplificare voi folosi oala "1501/23" și capacul model "039A/22"(figurile II.1, II.2 și II.3).

Fluxul tehnologic pentru cele două produse este același:

Materia primă este scoasă din magazie pe baza fișelor limite emise de către biroul producție.Aceasta este introdusă în fluxul tehnologic specific atelierelor de bază: mecanice, pregătirea suprafețelor, emailare.

Produsele astfel obținute se ambalează și se predau la magazia de produse finite. De aici se livrează la beneficiari.

Detaliat, fluxul tehnologic se prezintă astfel:

Materia primă este scoasă din magazie și este transportată la atelierul debitare-presare-sudură. În cadrul acestui atelier , din materia primă, se obține forma produsului final. Tehnologia de fabricație a vaselor emailate este prelucrarea prin ambutisare din una sau mai multe treceri a rondelelor debitate la dimensiuni. După ambutisare, se realizează sudura torților. De la sudură vasele sunt transportate cu un conveior la atelierul de degresare-decapare.

În acest atelier, se realizează pregătirea chimică a suprafețelor prin procedeul de pulverizare și cuprinde următoarele faze tehnologice:

• degresare

• spălare caldă

• spălare rece

• decapare

• spălare caldă

• spălare rece

• neutralizare

• spălare rece

• uscare.

După ce suprafața a fost pregătită, produsul este transportat la atelierul emailare. Emailarea se definește ca fiind aplicarea de email pe un suport de natură diferită( produse ceramice, fontă, aluminiu, cupru și metale prețioase).

Emailul este o substanță rezultată din calcinarea de constituienți anorganici și destinat sa formeze un produs vitrifiat.Materialul suport este necesar să fie rezistent la temperaturi ridicate. Compoziția emailului poate fi ușor modificată, în funcție de proprietățile care trebuiesc îndeplinite de produsul emailat.

Penrtu realizarea unei legături perfecte între cele două materiale diferite, este necesar ca suprafața materialului suport să prezinte o rugozitate adecvată, aderența fiind de natură chimică și mecanică.

Procesul tehnologic de emailare cuprinde următoarele faze tehnologice:

Pregătirea chimică a suprafețelor, care se realizează în atelierul degresare-decapare.

Aplicarea unui strat de email de aderență (fundamental).

Uscarea stratului de email de aderență.

Arderea stratului de email de aderență.

Aplicarea emailului de acoperire.

Uscarea srtatului de email de acoperire.

Arderea stratului de email de acoperire.

Tehnologii folosite:

Procesul de fabricație practicat pentru producerea vaselor emailate cuprinde următoarele tehnologii:

Tehnologii de deformare plastică la rece a metalelor, care cuprind următoarele operații tehnologice:

− debitare,

− stanțare,

− ambutisare.

Tehnologii de prelucrare mecanică prin așchiere, care cuprind următoarele operații tehnologice:

− strunjiri,

− găuriri,

− frezare.

Tehnologie de sudură electrică prin puncte.

Tehnologie de tratare chimică a suprafețelor, care cuprinde următoarele operații tehnologice:

− degresare,

− decapare.

Tehnologiile de acoperire a suprafețelor cu email, care cuprind:

− emailarea,

−uscarea emailului,

− arderea emailului.

Tehnologii de control, care cuprind:

Verificarea materiilor prime,

Verificarea semifabricatelor și a materialelor auxiliare,

Verificarea produselor finite,

Verificarea produselor auxiliare

Tehnologii de depozitare.

Descrierea produsului:

Setul este compus dintr-un capac model "039A/22" și o oală model "1501/23".

Oala este prevăzută cu două mânere(torți) din tablă, iar capacul este și el prevăzut cu o toartă din tablă.

În figurile II.1 și II.3 sunt prezentate cele două produse care fac obiectul acestui studiu de caz, așa cum sunt ele realizate de S.C. VES S.A din Sighișoara.

În figura II.2 este prezentat capacul "039A", așa cum apare el în catalogul de produse al societății VES.

În continuarea lucrării, după prezentarea produselor în imagini, apar patru "tabele".Acestea sunt de fapt fișele tehnologice ale celor două produse (tabelul II.1 și tabelul II.2).Așadar, tabelul II.1 redă fișa tehnologică a produsului "oală grea", iar tabelul II.2 descrie fișa tehnologică a produsului "capac bombat special".

Pe lângă fișele tehnologice ale celor două produse consider necesar să fie prezentate și fișele thnologice ale accesoriilor ce vor fi înlocuite.De aceea, în tabelul II.3 am redat fișa tehnologică a mânerului de la oală, iar în tabelul II.4, fișa tehnologică a torții de la capac. Aceste fișe cuprind toate datele tehnice referitoare la produsele studiate, ca de exemplu: dimensiuni, număr de bucăți, greutate etc.

Dezavantajul acestui produs este tocmai faptul că mânerele sunt confecționate din tablă. Tabla este un material care conduce căldura și de aceea gospodinele sunt obligate să folosească mănuși atunci când gătesc, ceea ce le îngreunează foarte mult munca.

Fig.II. 1

CostuFFFig.II. 2

Fig.II. 3

Costul produsului și prețul de livrare:

După cum rezultă din tabelul II.1. prețul de cost pentru o oală model "1501/23" este de 42139.13 lei/ bucată, iar prețul de livrare este de 47196.00 lei/bucată.

Din tabelul II.2 rezultă că prețul de cost pentru un capac model "039A/ 22" este de 17311.97 lei/ bucată, iar prețul de livrare este de 19389.00 lei/ bucată.

Tabelul II.2

Potrivit celor două tabele (tabelul II.1 și tabelul II.2), pentru un set complet:

Prețul de cost: 59451.10 lei/ set

Prețul de livrare: 66585.23 lei/ set.

2. DCUMENTAȚIE PROIECȚIE

Pentru a înlătura dezavantajul pe care îl prezintă setul de produse descris anterior, voi înlocui torțile de tablă ale celor două componente ale setului, cu torți de bachelită , respectiv buton de bachelită .

Fluxul tehnologic:

Fluxul tehnologic este același ca și în cazul modelului original. Singura deosebire care apare este aceea că nu se mai sudează torțile nici la oală, nici la capac, iar după încheierea operațiunii de emailare celor două produse li se vor monta torțile și butonul din bachelită.

Schimbarea accesoriilor din tablă cu cele din bachelită presupune:

− confecționarea suporților(cleme) pentru prinderea accesoriilor din bachelită;

− achiziționarea de torți de bachelită, buton de bachelită, șuruburi și piulițe de strângere pentru fixarea pe vas.

Descrierea produsului (modificat):

Produsul final este tot un set de produse, care cuprinde o oală cu torți de bachelită și un capac cu buton de bachelită.

Așadar, modificarea față de produsul inițial consă în înlocuirea torților din tablă cu torți și buton din bachelită. De asemenea va fi schimbată și culoarea produselor prin folosirea unui email de calitate superioară.

Aceste modificări oferă produselor o serie de avantaje față de produsele inițiale. Principalele avantaje sunt:

− aspect estetic;

Din punct de vedere estetic va exista o diferență clară între modelele originale și cele modificate. Această diferență poate fi cel mai ușor sesizată făcând o comparație între modelul original din figura II.1 și modelul modificat din figura II.?.

Chiar dacă nu am modifica deloc culoarea capacului, totuși prin înlocuirea torții de tablă cu butonul de bachelită, se obține o îmbunătățire a aspectului estetic al capacului. Acest lucru este foarte bine evidențiat în figura II.4.

− utilizarea mai eficientă , la bucătărie, a setului.

Principala modificare constă în înlocuirea torților de tablă cu torți și buton de bachelită. Bachelita ,fiind un material termorezistent, nu se va încălzii ca și tabla. Această proprietate a bachelitei ușurează foarte mult munca gospodinelor, deoarece nu vor mai fi obligate să poarte mănuși atunci când gătesc.

− posibilitatea înlocuirii accesoriilor.

Accesoriile sunt prinse de corpul principal al produsului cu ajutorul unor șuruburi. Acest sistem de prindere permite oricând înlocuirea accesoriilor cu accesorii de altă dimensiune, altă formă sau altă culoare, în funcție de preferințele celui care utilizează aceste produse. Trebuie menționat că bachelita este un material care suportă colorări, utilizatorurul având astfel posibilitatea să opteze pentru orice culoare a accesoriilor.

− raportul preț-calitate pentru produsele modificate este mult mai avantajos decât raportul preț-calitate pentru produsele originale.

În continuare voi prezenta fișele tehnice ale produselor modificate. Se vor observa cu ușurință schimbările aduse.

În figura II.5 este schițată formă unei oale cu torți din bachelită.

În figura II.6 este schițată formă unui capac cu buton din bachelită.

Figura II.7 evidențiază formă și dimensiunile unui mâner de bachelită, care va înlocui toarta de tablă.

Figura II.8 evidențiază formă și dimensiunile unui buton confecționat din bachelită, care va înlocui toarta de tablă a capacului.

Fișă tehnică: OALĂ GREA cu torți de bachelită

Fig.II. 5

Explicații:

ØD = 230 mm 1− oală (corp principal)

H = 200 mm 2− mâner de bachelită

H = 40 mm 3− șurub pentru prindere

B = 9 mm

R = 20 mm

Fișă tehnică: capac cu buton de bachelită

Fig.II. 6

Explicații:

ØD = 256 mm R2 = 2,6 mm 1− capac (corp principal)

ØD1 = 220 mm H = 34 mm 2− buton de bachelită

ØDR = 280 mm b = 8 mm 3− șurub pentru fixare

R1,R3 = 4,5 mm s = 0,6 mm

Fișă tehnică: toartă de bachelită:

Fig.II. 7

Explicații:

A = 63 mm G = 10 mm R2 = 87,5 mm

B = 42 mm H = 18 mm R3 = 105,5 mm

C = 16 mm a = 6 mm R4 = 118,5 mm

ØD = 5,2 mm b = 7,5 mm R5 = 131,5 mm

E = 12,5 mm R = 12 mm R6 = 3 mm

F = 17 mm R1 = 4 mm R7 = 2 mm

Fișă tehnică: buton din bachelită

Fig.II. 8

Explicații:

ØD = 46 mm R = 47.5mm

ØD1= 39,5mm R1 = 8 mm

ØD2= 3,5 mm s = 2,5 mm

ØD3= 9 mm a = 4 mm

ØD4=34,5 mm b = 1,2 mm

ØD5= 56 mm c = 2 mm

ØD6= 60 mm H1 = 18 mm

r = 3 mm H = 27 mm

Costul produselor modificate și prețul lor de livrare:

Tabelul II.7

Din tabelul II.7 rezultă că prețul de cost pentru o oală model "1510/23", dar cu torți de bachelită, este de 59346.10lei/bucată, iar prețul de livrare este de 66467.63 lei/ bucată.

Din tabelul II.8 rezultă că prețul de cost pentru un capac model "039A/22, dar cu buton de bachelită, este de 59346.10lei/bucată, iar prețul de livrare este de 66467.63 lei/ bucată.

Tabelul II.8

Potrivit celor două tabele (tabelul II.7 și tabelul II.8), pentru un set complet și modificat(cu torți și buton de bachelită, și de altă culoare):

Prețul de cost: 80907.35 lei/set

Prețul de livrare: 90616.23 lei/ set

Concluzii :

Prin acest studiu am încercat să demonstrez că printr-o mică modificare de formă și de culoare a unui produs, se poate obține un produs cu totul nou, mult mai util și mai esteic.

Modificările aduc după sine schimbări în ponderea materialelor și a manoperei, dar foarte puține. Practic, schimbarea se face prin încărcarea costului cu valoarea de recepție a accesoriilor de bachelită, și cu diferența dintre prețurile celor două feluri de email utilizate.

Diferența dintre costul produsului inițial și cel al produsului final este de 24031 lei/set (set = oală + capac). Această diferență poate fi explicată astfel:

∆ set = ∆ oală + ∆ capac

∆ oală = Pf (oală) − Pi(oală)

∆ capac = Pf (capac) − Pi(capac)

unde: ∆ = diferență

Pi = prețul de cost al produsului inițial

Pf = prețul de cost al produsului final.

∆ oală (59346,10 − 42139,13 ) = 17206,97 lei/ buc

∆ capac (21561,25 − 17311,97 ) = 4249,28 lei/ buc

∆ set (17206,97 + 4249,28) = 21456,25 lei/ set.

Cunoașterea aceastei diferențe este utilă pentru întreprinderea producătoare. În funcție de mărimea acestei diferențe, întreprinderea decide dacă realizează îmbunătățirea produsului sau nu. În general, ar trebui ca orice firmă să caute să îmbunătățească continuu calitatea produselor sale, astfel încât acestea să devină tot mai căutate pe piață. În luarea unei asemenea decizii, conducerea întreprinderii trebuie să țină seama în primul rând de raportul dintre prețul și calitatea produsului.Trebuie să caute să realizeze un asemenea raport încât volumul vânzărilor pentru noul produs să fie mai mare decât volumul vânzărilor pentru produsul vechi.

Pentru client, care este de fapt utilizatorul final al produsului, prezintă importanță prețul de livrare al produsului. În funcție de acest preț și de calitatea produsului, el decide cumpărarea sau nu a acestuia.În cazul nostru:

Pli (set) = 66585,00 lei/ set

Plf (set) = 90616,23 lei/ set

∆ set ( 90616,23 − 66585,00 ) = 24031,23 lei/ set,

unde: Pli = prețul de livrare al produsului inițial

Plf = prețul de livrare al produsului final

∆ = diferența .

Plătind în plus, față de prețul produsului din figura II.1, aproximativ 24000 lei, cumpărătorul poate achiziționa setul din figura ?.Consider că diferența dintre calitatea celor două produse depășește cu mult diferența dintre prețul celor două produse, și consider că aproape toate gospodinele ar prefera modelul din figura ?.