Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă. Oricît de puțin cunoscute ar fi… [603301]

JANE AUSTEN
MÎNDRIE ȘI PREJUDECATĂ
Capitolul l
Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are
nevoie de o nevastă.
Oricît de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau ve derile unui asemenea bărbat atunci
cînd apare pentru prima oară într -un loc, acest adevăr este atît de înrădă cinat în mințile
celor din jur, încît burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele
familiilor din vecinătate.
― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într -o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost
în sfîrșit închiriat?
Domnul Bennet răspunse că nu a aflat.
― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci și mi -a povestit totul
de-a-fir-a-păr.
Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns.
― Nu vrei s ă știi cine l -a închiriat? strigă nerăbdă toare soția sa.
―Dumneata vrei neaparat să mi -o spui și eu n -am nimic împotrivă s -o aud.
Această invitație a fost de ajuns.
― Ei bine, dragul meu, trebuie s ă știi că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de
un tînăr putred de bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într -un cupeu cu patru cai ca să
vadă locul și a fost atît de încîntat, încît a și căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să
se instal eze înainte de sfîntul Mihail și că vreo cîțiva dintre servitorii săi vor veni acolo, pînă
la sfîrșitul săptămînii viitoare.
― Cum se nume ște?
―Bingley.
― Eоnsurat sau burlac?
― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac și putred de bogat; patru sau cinci mi i pe an. Ce
lucru minunat pentru fetele noastre!
― Cum a șa? Ce legătură are asta cu ele?
― Dragul meu Bennet, îi răspunse soția, cum poți fi atît de sîcîitor? Știi, desigur, că mă
gîndesc c -o să se în soare cu una dintre ele.
― Cu scopul ăsta se stabilește oare aici?
― Scopul? Ce absurditate! Cum po ți vorbi astfel? Dar este foarte posibilsă se
îndrăgostească de una dintre ele și de aceea trebuie să -i faci o vizită, îndată ce va sosi.
― Nu cred c ă e cazul. Dumneata și fetele puteți merge, sau le poți trimit e singure, ceea
ce ar fi încă și mai bine, deoarece, dat fiind că ești tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele,
s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai mult.
― Dragul meu, m ă măgulești. Desigur am avut și eu epoca mea de frumuseț e, dar nu
pretind că aș mai fi cine știe ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunțe să
se mai gîndească la propria -i frumusețe.
― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine știe ce frumusețe la care
să se gîndească.
― Dar, dragul meu, trebuie să -i faci neapărat o vizită domnului Bingley c оnd va deveni
vecinul nostru.
― Este mai mult dec ît îți pot promite, crede -mă.
― Dar g îndește-te la fiicele dumitale. Gîndește -te numai ce situație ar fi pentru una
dintre ele. Sir Will iam și Lady Lucas sînt hotărîți să se ducă numai cu scopul acesta, căci în
general, știi bine, nu fac vizite noilor veniți. Tre buie, trebuie să te duci pentru că, dacă
dumneata nu te vei duce, nouăne va fi imposibil să -i facem o vizită.
― Ești exagerat d e scrupuloasă, crede -mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să
vă cunoască; îi voi trimite prin dumneata cîteva rînduri și -l voi asigura de consimțămîntul
meu total la căsătoria lui cu una dintre fetele mele care îi va plăcea; totuși, trebuie să pun o
vorbă bună pentru mica mea Lizzy.
― Nu vreau s ă faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte și sînt
convinsă că nu -i nici pe jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia.

Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea.
― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude ,răspunse domnul Bennet. Sînt toate
prostuțe și ignorante ca și alte fete! Lizzy e însă mai isteață decît surorile ei.
― Domnule Bennet, cum po ți vorbi așa de urît de copiii dumitale? Îți face plăcere să mă
jignești. N -ai nici un pic de milă de bieții mei nervi.
― Teînșeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele
cunoștințe. Te aud po menindu -i, cu mare considerație, de cel puțin douăzeci de ani.
― Ah, nu știi cît sufăr!
― Sper însă că -ți va trece și că vei trăi să vezi mulți tineri domni cu un venit de patru mii
pe an instalîndu -se prin vecinătate.
― Nu ne va fi de nici un folos, de -ar veni și douăzeci din ăștia, dacă nu vrei să le faci o
vizită.
― Conteaz ă pe mine, scumpa m ea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toți,
deodată.
Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de age rime, sarcasm, rezervă și capriciu,
încît douăzeci și trei de ani de viață conjugală au fost prea puțini pentru soția sa ca să -i
înțeleagă f irea. Firea einu era atоt de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligen ță redusă,
prea pu ține cunoștințe și o dispoziție instabilă. Cînd era nemul țumită, își închipuia că este
nervoasă. Scopul vieții sale era să -și mărite fetele; plăcerea vieții sal e ― vizitele și noutățile.
Capitolul II
Domnul Bennet a fost printre primii care s -au dus la domnul Bingley. Avusese tot
timpul intenția să -i facă această vizită deși, pînă în ultima clipă, o asigurase pe soția sa că
nu se va duce; și, pînă în seara zil ei în care făcuse vizita, ea nu știuse nimic. Atunci i se
dezvălui totul în felul următor: văzîndu -și cea de a doua fiică ocupată eu dichi situl unei
pălării, domnul Bennet i se adresă deodată astfel:
― Sper c ă-i va plăcea domnului Bingley, Lizzy.
― Nu sîntem în situația de a ști ce îi place domnului Bingley, răspunse mama înciudată,
deoarece nu -i putem face o vizită.
― Dar ui ți, mamă, spuse Elizabeth, că -l vom întîlni la reuniuni și că doamna Long a
promis să ni -l prezinte.
― Nu cred c ă doamna Long va face așa ceva. Are ea însăși două nepoate. E o femeie
egoistă, falsă, nu dau doi bani pe ea.
― Nici eu, spuse domnul Bennet, și mă bucur că nu vei avea nevoie de serviciile ei.
Doamna Bennet nu binevoi să dea vreun răspuns; dar, incapabilă să se stăpînească,
începu să dojenească pe una dintre fete.
― Nu mai tot tu și, Kitty, pentru numele Domnului! Ai puțină milă de nervii mei. Îmi calci
pe nervi.
― Kitty nu -i deloc discretă cu tusea ei, spuse tatăl. Tușește cînd nu trebuie.
― Nu tu șesc de plă cere, spuse Kitty necăjită. Cînd are loc balul tău viitor, Lizzy?
― De mоine оn dou ă săptămîni.
― Da, așa e, întări mama. Și doamna Long nu se va întoarce decît în ajun, așa că -i va fi
imposibil să ni -l prezinte pentru că nu -l va cunoaște nici ea.
― Atunc i, draga mea, s -ar putea să ai superioritate față de prietena dumitale și să i -l
prezinți dumneata ei.
― Imposibil, domnule Bennet, imposibil, c înd eu în sămi nu -l cunosc. Cum poți fi atît de
sîcîitor?
―Apreciez prudența dumitale. O cunoștință de două săp tămîni este, cert, foarte puțin.
Nu poți cunoaște ade vărata fire a unui om după numai două săptămîni. Dar, dacă noinu
îndrăznim, altcineva o va face; și, la urma urmelor, doamna Long și nepoatele sale trebuie să –
și încerce și ele norocul, și de acea, cu m domnia sa va con sidera faptul că renunți să -ți facă
acest oficiu drept un act de gentilețe, voi prelua eu această sarcină.
Fetele își priviră tatăl încremenite. Doamna Bennet spuse numai: "Prostii, prostii"!
― Care poate fi sensul acestei exclama ții emfatice? se repezi el. Consideri formalitatea
prezentării și impor tanța care i se dă drept o prostie? Nu prea pot fi de acord cu dumneata în
chestiunea aceasta. Ce spui, Mary? Căci tu ești o domnișoară cu idei profunde, știu, citești
cărți serioase și scoți citate din ele.
Mary ar fi dorit să spună ceva foarte inteligent, dar nu știu ce.
―Оn timp ce Mary își pune ideile la punct, continuă el, să ne întoarcem la domnul

Bingley.
― M-am săturat de domnul Bingley, replică soția sa.
―Оmi pare rău să aud așa ceva;dar de ce nu mi -ai spus-o mai înainte? Dacă știam
acest lucru azi -dimineață, desigur, nu i -aș fi făcut vizita. Ce ghinion! Dar cum i -am făcut
într-adevăr această vizită, nu mai putem să -l evităm.
Uimirea doamnelor fu tocmai ceea ce dorise el, uimi rea doamnei Bennet depășind,
poate, pe a tuturor, deși, după ce primul val de bucurie trecu, ea le declară că tot timpul se
așteptase la asta.
― Ce bun ai fost, dragul meu Bennet! Știam eu că te voi convinge pînă la urmă. Eram
sigură că -ți iubești fetele p rea mult ca să nu iei în considerație o asemenea cunoștință. Vai,
ce încîntată sînt! Și ce farsă grozavă, să te fi dus azi -dimineață și să nu ne spui un singur
cuvînt pînă acum.
― Acum, Kitty, po ți tuși cît vrei, spune domnul Bennet și, rostind aceste vorb e, părăsi
camera, sătul de exaltarea soției sale.
― Ce tat ă minunat aveți, fetelor! spuse ea, după ce se închise ușa. Nu știu cum i -ați
putea mulțumi îndeajuns pentru bunătatea lui; ca și mie, de altfel. La vîrsta noas tră nu este
prea plăcut ― pot să v-ospun ― s ă faci mereu cunoștințe noi; de dragul vostru însă nu știu
ce n-am face! Lydia, puișorul meu, deși eșticea mai mică, sînt sigură că domnul Bingley va
dansa cu tine la balul ur mător.
― Oh! făcu Lydia energică, n -am nici o grijă, căci deși sînt cea mai mică, eu sînt cea mai
înaltă dintre toate.
Restul serii l -au petrecut оntrebоndu -se cît de repede va întoarce domnul Bingley vizita
domnului Bennet și plănuind cînd să -l invite la masă.
Capitolul III
Toate întrebările pe care doamna Bennet, cu ajut orul celor cinci fiice ale sale, le -a putut
pune cu privire la dom nul Bingley, n -au fost totuși de ajuns pentru a -i smulge soțului său o
descriere mulțumitoare a acestuia. L -au atacat în fel și chip ― cuîntrebări directe, cu
insinuări istețe și aluzii o colite ― dar el le -a dejucat cu dibăcie toată iscusința și, pînă la
urmă, au fost silite să accepte infor mațiile de mîna a doua de la vecina lor, Lady Lucas. Ra –
portul acesteia era mai mult decît favorabil. Sir William rămăsese încîntat. Domnul Bingley
era tînăr, foarte chipeș, extrem de simpatic și ― pentru a оncununa toul ― avea inten ția să
vină la viitoarea reuniunea cu un grup mare de prieteni. Nimic nu putea fi mai încîntător! A
iubi dansul însemna un prim pas către a te îndrăgosti; și inima domnului Bingley stîrnea
foarte vii speranțe.
― Dacă mi-aș putea vedea una dintre fete fericit căsă torită la Netherfield, spuse doamna
Bennet soțului său, și pe toate celelalte tot atît de bine măritate, n -aș mai avea ce dori.
După cîteva zile, domnul Bingley înto arse vizita și petrecu cu domnul Bennet, în
bibliotecă, vreo zece mi nute. Nutrise speranța de a fi admis în prezența tinere lor domnișoare,
de a căror frumusețe auzise atîtea; dar îl văzu numai pe tatăl lor. Doamnele au fost ceva mai
avantajate pentru că ele avură norocul să constate ― de la o fereastr ă de sus ― că tînărul
purta o haină albastră și călărea pe un cal negru.
Curînd după aceasta i se trimise o invitație la masă, iar doamna Bennet alcătuise deja
un meniu care să facă cinste artei sale de gospo dină, cînd sosi un răspuns ce amîna totul.
Domnul Bingley era obligat să fie în oraș în ziua următoare și, ca atare, îi era imposibil să
accepte onoarea ce i se făcuse etc. … Doamna Bennet fu foarte de zamăgită. Nu -și putea
închipui ce treburi avea la or aș, atît de curînd după sosirea lui în Hertfortshire; și începu să
se teamă că s -ar putea ca domnul Bingley să zboare mereu dintr -un loc în altul și să nu se
stabilească nicio dată la Netherfield, cum ar fi trebuit să facă. Lady Lucas i -a liniștit puțin
temerile sugerîndu -i că dînsul plecase la Londra numai ca să -și aducă prietenii la bal; și în
curînd se zvoni că domnul Bingley urma să vină cu douăs prezece doamne și șapte domni.
Fetele s-au întristat au zind de numărul atît de mare de doamne; dar s -au consolat în ajunul
balului, cînd au aflat că, în loc de douăs prezece, a venit de la Londra numai cu șase persoane
― cele cinci surori ale sale și un văr. Cînd însă grupul și -a făcut apariția în salon, se
compunea numai din cinci, cu totul ― domnul Bingley, cele două surori ale sale, soțul surorii
celei mari și încă un bărbat tînăr.
Domnul Bingley era chipeș și avea maniere de domn; o ținută frumoasă și o purtare
simplă, neafectată. Surorile sale erau femei subțiri, cu un aer foarte la modă. Cumna tul lui,
domnul Hurst, părea să fie un domn; dar priete nul său, domnul Darcy, atrase atenția

întregului salon prin distincția persoanei sale ―înălțimea, trăsăturile fru moase, expresia
nobilă―și prin zvonul care, cinci minute după ce intrase, era pe bu zele tuturor, că ar avea
zece mii pe an. Domnii au declarat că era un bărbat de toată fru musețea; doamnele, că era
mult mai frumos decît domnul Bingley; și a fost privit cu mare admirație cam jumătate din
seara aceea, pînă cînd comportarea lui a produs o indignare care a răsturnat valul
popularității cîștigate: pentru că descoperiseră că era mîndru, că se credea su perior celorlalți,
că era imposibil de mulțumit; și nici toată marea lui moșie din Derbyshire nu l -a mai putut
atunci salva de a fi socotit un om cu o purtare dezagrea bilă, respingătoare; era de
necomparat cu prietenul său.
Domnul Bingley făcuse imediat cunoștință cu toate persoanele mai importante din
salon, fusese plin de viață, expansiv; dansase, fiecare dans, îi păruse rău că balul se sfîrș ise
atît de devreme și spusese că va da el însuși un bal la Netherfield. Asemenea însușiri grăiau
de la sine.
Ce contrast între el și prietenul său! Domnul Darcy a dansat numai o dată cu doamna
Hurst și o dată cu dom nișoara Bingley, a refuzat să fie preze ntat vreunei alte doamne și și -a
petrecut restul serii învîrtindu -se prin salon și aruncînd o vorbă, cînd și cînd, cîte unuia din
grupul său. Se lămuriseră asupra caracterului său. Era omul cel mai înfumurat, cel mai
antipatic din lume și toți sperau că nu va mai veni pe acolo niciodată. Prin tre cei mai porniți
împotriva lui era doamna Bennet, a cărei indignare față de purtarea domnului Darcy, în ge –
neral, se ascuțise pînă la o ranchiună personală, din cauza afrontului adus uneia dintre
fiicele sale.
Elizabeth Bennet fusese obligată să piardă două dan suri, din cauză că erau prea puțini
domni; și, în acel timp, domnul Darcy se aflase destul de aproape pentru ca ea să audă,
întîmplător, o conversație dintre el și dom nul Bingley care venise de la dans, pentr u o clipă,
spre a insista pe lîngă prietenul său să danseze și el.
― Haide, Darcy, оi spuse, te rog, vino. Nu pot s ă sufăr să te văd stînd deoparte, singur,
în felul acesta stupid. Ai face mult mai bine să dansezi.
― Nici nu m ă gîndesc. Știi cit detest ace st lucru, afară doar de cazul cînd îmi cunosc
foarte bine partenera. Într -o adunare ca aceasta mi -ar fi insuportabil. Surorile tale sînt
angajate și în tot salonul nu există o altă femeie cu care să pot dansa, fără să însemne o
pedeapsă pentru mine.
― N-aș putea fi atît de mofturos ca tine, exclamă Bingley, pentru nimic în lume! Pe
cuvîntul meu, n -am întîlnit în viața mea atîtea fete drăguțe ca în seara asta; și cîteva dintre
ele, vezi, sînt neobișnuit de frumoase.
―Tudansezi cu singura fată frumoasă din această încăpere, spuse domnul Darcy,
privind-o pe cea mai mare dintre domnișoarele Bennet.
― Oh! Este f ăptura cea mai frumoasă pe care am văzut -o vreodată! Este însă colo, chiar
în spatele tău, una dintre surorile ei care -i foarte drăguță și, cred, foarte plăcută. Te rog dă –
mi voie să -i cer partenerei mele să i te prezinte.
― Despre care vorbe ști? și, întorcîndu -se, o privi o clipă pe Elizabeth, pînă ce, întîlnindu –
i privirea, își plecă ochii și răspunse cu răceală; e acceptabila, dar nu destul de frumoasă ca
să mă tenteze pe mine și, în momentul de față, nu am poftă să dau atenție tinerelor
domnișoare neglijate de alți bărbați. Ai face mai bine să te întorci la partenera ta, să te bucuri
de zîmbetele ei , deoarece cu mine îți pierzi timpul.
Domnul Bingley î i urmă sfatul. Domnul Darcy se îndepărtă, iar Elizabeth rămăsese cu
sentimente nu prea cordiale pentru el. Povesti totuși cu mult haz această întâmplare
prietenelor sale, căci avea o fire vioaie, glu meață, care se amuza de orice lucru ridicol.
Оn general, seara trecu în mod plăcut pentru toată familia. Doamna Bennet își văzuse
fiica cea mare mult admirată de oaspeții de la Netherfield. Domnul Bingley dansase cu ea de
două ori și surorile lui o re marcaseră. Jane era tot atît de încîntată de toate acestea, ca și
mama ei, dar într -un fel mai rezervat. Elizabeth se bucura de bucuria Janei. Mary auzise
cum fusese pre zentată domnișoarei Bingley, ca cea mai cultivată fată din împrejurimi;
Catherine și Lydia fuseseră destul de norocoase și nu duseseră lipsă de pa rteneri, singurul
lucru ― dup ă cum li se spusese ― de care trebuiau s ă se preo cupe la un bal. S -au întors deci
toate bine dispuse la Longbourn, satul în care trăiau și unde treceau drept locuitorii cei mai
de vază. L -au găsit pe domnul Bennet încă treaz. Cu o carte în mînă, el uită de timp; și, în
cazul de față, era și foarte curios să afle ce se întîmplase într -o seară ca aceea, care iscase
speranțe atît de fru moase. Ar fi preferat, mai degrabă, ca soția lui să fie dezamăgită de noul
venit, dar își dădu seama imediat că va avea de ascultat cu totul altă poveste.
― Oh! dragul meu Bennet, strig ă ea de cum des chise ușa, am avut o seară încîntătoare,
un bal nemai pomenit. Cît aș fi vrut să fii acolo! Jane a fost atît de admirată; ce putea fi mai

bine! Toți a u spus că arată foarte bine și domnul Bingley a găsit -o tare frumoasă și a dansat
cu ea de două ori. Gîndește -te numai la astadragul meu! Într -adevăr au dansat de două ori;
ea a fost singura din tot salonul pe care a invitat -o și a doua oară. În primul rî nd a poftit -o pe
domnișoara Lucas. M -am simțit atît de jignită cînd l -am văzut pornind cu ea; totuși, nu a
plăcut-o deloc ― într-adevăr, nimeni nu poate s -o placă, știi, și a părut înnebunit de Jane
cînd a văzut -o dansînd. Așa că a întrebat cine e și a rug at să-i fie prezentat și i -a cerut
următoarele două dansuri. În al treilea rînd, două le -a dansat cu domnișoara King; și în al
patrulea rînd, două cu Mary Lucas; și în al cincilea, două cu Jane, din nou; și în al șaselea,
două cu Lizzy; și Boulanger -ul …
― Dacă ar fi avut nițică milă de mine,exclamă soțul enervat, n -ar fi dansat nici pe
jumătate cît zici c -a dansat. Pentru numele Domnului, nu -mi mai pomeni de par tenerele sale!
Doamne, de ce nu și -a scrîntit glezna de la primul dans!
― Vai, dra gul meu! continuă doamna Bennet, sînt încîntată de el! Este atît de frumos! Și
surorile lui sînt fermecătoare! N -am văzut în viața mea ceva mai ele gant decît rochiile lor.
Cred că dantela de pe toaleta doamnei Hurst…
Aci fu din nou întreruptă. Domnul Be nnet protestă împotriva oricărei descrieri a vreunei
găteli, iar ea fu astfel obligată să caute un alt aspect al subiectului și povesti, plină de
amărăciune și cu oarecare exagerare, groaznica bădărănie a domnului Darcy.
― Dar te pot asigura, adaug ă ea, că Lizzy n-are prea mult de pierdut dacă nu
corespunde gustului său; pentru că este un om grozav de antipatic, oribil, și care nu me rită
să te ostenești să -i placi. Atît de distant, atît de tru faș, de nesuferit! Se foia ici, se foia colo,
închipuindu -și că-i cine știe ce! Nu destul de frumoasă pentru a dansa cu el! Tare aș mai fi
vrut să fi fost dumneata acolo, dra gul meu, să -i fi spus una cum știi dumneata. Eu îl detest.
Capitolul IV
Cînd Jane și Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înain te foarte rezervată
în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi sorei sale cît îl admira.
― Este tocmai cum trebuie s ă fie un bărbat; cu bun -simț, spiritual, plin de viață. Și n –
am mai văzut asemenea maniere perfecte! Atîta simplitate și atîta bună creșter e!
― Esteși frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tînăr, dacă poate!
Prin aceasta, ca racterul lui devine desăvîrșit.
― Am fost tare m ăgulită cînd m -a poftit a doua oară la dans. Nu m -am așteptat la un
asemenea compliment.
― Nu te-ai așteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe
tine,complimentele pe care le primești te iau totdeauna prin surprindere; pe mine,niciodată.
Ce putea fi mai firesc decît să te pof tească încă o dată? Și orb să fi fost și tot ar fi trebuit să
vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decît oricare dintre femeile din salon. Deci fără
recunoștință pentru galanteria lui, în cazul ăsta. Așa… domnul Bingley este, categoric, foarte
drăguț, și îți dau voie să -l placi. Ți -auplăcut mulți alții mai nerozi.
― Lizzy drag ă!
― Oh,știi, tu prea ești dispusă să iubești oamenii în general. Nu vezi nici un defect la
nimeni. Toți oamenii sînt buni și drăguți în ochii tăi. Niciodată în viața mea, nu te -am auzit
vorbind de rău pe cineva.
― Doresc din toat ă inima să nu mă grăbesc cînd ju dec pe cineva; dar totdeauna cred
ceea ce spun.
―Știu că așa este; și tocmai astae minunea. Cu bunul tăusimț, să fii atît de sincer
oarbă la neroziile și prostia celorlalți! A vrea să pari sincer este u n lucru destul de obișnuit, îl
întîlnești la tot pasul. Dar să fii sin cer fără ostentație, fără vreun anumit scop, să iei partea
bună din firea fiecăruia, să o faci și mai bună și să nu pomenești nimic de părțile proaste ―
numai tu poți s -o faci. Eh, și -ți plac și surorile acestui tînăr, nu? Mani erele lor nu sînt la
înălțimea alor lui.
― Desigur nu, la prima vedere; s înt însă femei foarte drăguțe cînd stai de vorbă cu ele.
Domnișoara Bingley va locui la fratele ei și -i va duce gospodăria; și, dacă nu mă î nșel, vom
avea în ea o vecină încîntătoare.
Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la
petrecere, nu urmăriseră, în general să se facă agreabile. Cu un spirit de obser vație mai viu,
cu o fire mai puțin îngăduitoare d ecît a sorei sale și, de asemeni, cu un discernământ
nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puțin dis pusă să le aprobe. Erau,

într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziție cînd erau mulțumite, nici darul de
a se face plăc ute cînd o doreau; dar erau mîndre și încrezute. Erau destul de frumoase;
fuseseră educate într -unul dintre cele mai bune pensioane din oraș; aveau o avere de
douăzeci de mii de lire; obișnuiau să chel tuiască mai mult decît ar fi trebuit și să frecventeze
oameni din înalta societate; erau deci îndreptățite, în toate privințele, să gîndească bine
despre ele și rău des pre alții. Făceau parte dintr -o familie respectabilă din nordul Angliei ―
fapt întipărit în mințile lor mai adînc decît împrejurarea că avere a fratelui lor și a lor proprie
fusese dobîndită prin negoț.
Domnul Bingley moștenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii
de lire; acesta avusese intenția să cumpere o moșie, dar nu a trăit s -o facă. Domnul Bingley
avea și el ac eeași intenție, și uneori alegea chiar și regiunea; dar deoarece dispunea acum de
o casă bună și de toate libertățile vieții de conac, mulți dintre cei care îi cunoșteau foarte bine
firea comodă se întrebau dacă nu -și va petrece restul zilelor la Nether field, lăsînd generației
următoare sarcina de a cumpăra moșia.
Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să -și aibă propria sa moșie. Cu toate
că el se stabilise acum numai în calitate de chiriaș, domnișoara Bingley nu era cîtuși de
puțin refractară să se așeze în capul mesei lui; și nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un
bărbat mai mult elegant decît bogat, nu era mai puțin dispusă să considere casa fratelui său
drept a ei proprie, cînd îi convenea.
Abia trecuseră doi ani de cînd domnul Bingley devenise major că a și fost ispitit de o
recomandație întâm plătoare să arunce o privire la Netherfield House. Și într -adevăr, a
aruncat o privire la casă, și în casă, timp de o jumătate de oră; i -au plăcut poziția și camerele
principale, a fost mulțumit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinței, și a luat -o
pe loc.
Оntre el și Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter.
Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blîndă, maleabilă, deschisă, deși nu s -arfi putut
găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie și deși niciodată nu părea
nemulțumit de ceea ce era el însuși. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecțiunii
lui Darcy, iar des pre judecata acestuia, părerea cea mai în altă. Inteligența lui Darcy era
superioară. Lui Bingley nu -i lipsea în nici o privință nimic, dar Darcy era deștept. Era în
același timp semeț, rezervat și pretențios; și felul său de a fi ― deși era binecrescut ― nu era
atrăgător. În această pri vință pri etenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley
cucerea; Darcy jignea mereu.
Felul оn care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de gr ăitor. Bingley
nu mai întîlnise niciodată în viața sa oameni mai drăguți sau fete mai fru moase; toți fuseseră
nespus de amabili și atenți cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simțise imediat
ca între vechi cunoștințe, iar în ceea ce privește pe domnișoara Bennet, nu -și putea închipui
un înger mai frumos decît ea. Darcy, dimpo trivă, nu văzuse decît o co lecție de oameni la care
nu găsise nimic agreabil și nimic distins; nu simțise pentru nici unul dintre ei nici cel mai
mic interes; nici unul nu -i dăduse atenție și compania nici unuia dintre ei nu -i făcuse vreo
plăcere. A recun oscut că domnișoara Bennet era drăguță, dar a găsit că zîmbea prea mult.
Doamna Hurst și sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuși, au plăcut -o și au
admirat -o; și au de clarat că e o fată drăguță, una pe care n -aveau obiecțiuni s -o cunoască
mai îndeaproape. Domnișoara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguță, iar fratele lor
s-a simțit autorizat, datorită acestei laude, să se gîndească la ea cît dorea.
Capitolul V
Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia B ennet era
deosebit de strîns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoțul la Meryton, unde
făcuse o avere frumușică și se ridicase la rangul de cavaler printr -o suplică adresată regelui,
pe vremea cînd era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru
ocupația și reședința sa într -un tîrgușor și, părăsindu -le pe amîndouă, se strămutase cu
familia într -o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci LucasLodge,unde putea
cugeta cu plăcere la propria se importanță ș i descătușat de treburi, se putea ocupa exclusiv
cu politețea față de toată lumea. Cu toate că se simțea îmbătat de rangul său, lucrul acesta
nu-l făcea trufaș; din contră, era numai amabilitate față de fiecare. Inofensiv, prietenos și
îndatoritor din fire , prezentarea sa la Palatul St. James îl făcuse și curtenitor.
Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deșteaptă, și deci o vecină prețioasă
pentru doamna Bennet. Aveau mai mulți copii. Cel mai mare, o tînără fată cam de douăzeci

și șapte de ani , inteligentă și cu mult bun simț, era, prietena intimă a Elizabethei.
Fiind absolut necesar ca domnișoarele Bennet și dom nișoarele Lucas să se întîlnească
pentru a comenta un bal, dimineața următoare petrecerii le aduse pe cele dintîi la Longbourn
ca săaudă și să se facă auzite.
― Dumneata ai оnceput seara bine, Charlotte, оi spuse doamna Bennet, cu o politicoas ă
stăpînire de sine, domnișoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a dom nului Bingley.
― Da, dar se pare c ă i-a plăcut cea de -a doua mai mult .
― Ah, vrei s ă spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță,
astapăreaa fi admirație. Cred că, de fapt, a admirat -o.Am auzit ceva despre asta, dar nu
prea știu bine ce ― cevaîn legătură cu domnul Robinson.
― Poate v ă gîndiți la conversația auzită de mine din întîmplare, între domnul Bingley și
domnul Robinson; nu v -am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l -a întrebat cum îi
plăceau petrecerile noastre la Meryton și dacă nu era de părere că la serată se aflau o
mulțime de femei drăguțe, și pe care o socotea cea mai drăguță, iar el i -a răspuns prompt la
ultima întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domnișoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista
două păreri în chestiunea asta".
― Pe cuv întul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărît; asta, într -adevăr, pare să
însemne că… totuși, poate să nu ducă la nimic, știți.
― Cele auzite de mine au fost mai cu tоlc decоt cele auzi tedetine,Eliza, spuse Charlotte.
Domnul Darcy me rită mai puțin să fie auzit decît prietenul său, așa e? Biata Eliza! Auzi, să fii
doaracceptabilă!
― Vă rog să nu -i vîrîți lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un
om atît de antipatic, încît ar fi o adevărată nenorocire să fii prețuită de el. Doamna Long mi -a
spus seara trecută c ă a stat o jumă tate de oră, chiar lîngă ea, fără să deschidă gura măcar o
singură dată.
― Ești absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greșeală la mijloc? întrebă Jane. Sînt sigură
că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu -i.
― Da… pentru c ă ea l-a întrebat, î n cele din urmă cum îi place la Netherfield, și el n -a
avut încotro și a tre buit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvîntul.
― Domni șoara Bingley mi -a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbește mult, afară
doar cînd e cu vec hile sale cunoștințe. Cu acestea este deosebit de drăguț.
― Nu cred o iot ă, draga mea, dacă ar fi fost atît de drăguț, ar fi vorbit cu doamna Long.
Dar pot să -mi închi pui ce s -a întîmplat. Toți spun că -i mîndru de nu -i ajungi eu prăjina la
nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură și că a venit la bal într -un
cupeu în chiriat.
― Nu-mi pasă că n -a vorbit cu doamna Long, spuse domnișoara Lucas, dar aș fi vrut să
fi dansat cu Eliza.
― Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aș refuza să dan sez cu el, dacă aș fi în locul tău.
― Cred, doamn ă, că-ți pot promite liniștită că nu voi dansa cu el niciodată.
― Mîndria lui, interveni domnișoara Lucas, pe minenu mă supără, așa cum supără
adeseori mîndria, pentru că are o scuză. Nu te poți mira cînd un tînă r atît de fin, de familie,
cu avere, cu tot ce -și poate dori cineva, se crede atît de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el
aredreptulsă fie mîndru.
― Este foarte adev ărat, replică Elizabeth, și aș putea foarte ușor să iert mîndria lui,dacă
n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.
― Mîndria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozita tea reflecțiilor ei, este un simțămînt
foarte obișnuit, cred. Din tot ce am citit pînă acum, sînt convinsă că este foarte obișnuit, într –
adevăr; că natura omenească este deos ebit de înclinată către acest simțămînt și că foarte
puțini sîn tem aceia care nu nutrim un sentiment de automulțumire pentru vreo însușire sau
alta, reală sau imaginară. Orgo liul și mîndria sînt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sînt
folosite ca si nonime. Cineva poate fi mîndru fără a fi orgolios. Mîndria e legată mai mult de
părerea noastră despre noi înșine; orgoliul, de ceea ce ne -ar plăcea să gîndească alții despre
noi.
― Dacă aș fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu
surorile sale, nu mi -ar păsa cît sînt de mîndru. Aș ține o haită de ogari și aș bea o sticlă de
vin оn fiecare zi.
― Atunci, ai bea cu mult mai mult dec ît ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te -aș
vedea făcînd -o, ți-aș lua pe loc sticla din față.
Băiatul o asigură că n -ar face-o; ea continuă să sus țină că ar face -o și discuția nu se
termină decît o dată cu vizita.

Capitolul VI
Doamnele din Longbourn s -au prezentat curînd la cele din Netherfield. Vizita a fost
întoarsă după toate regulile. Bunele maniere ale domnișoarei Bennet înfloreau, încu rajate de
bunăvoința doamnei Hurst și a domnișoarei Bing ley; și, deși pe mamă au găsit -o de netolerat
și pe fetele mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, și -au exprimat totuși dorința, față de
cele două mai mari, de a lecunoaște mai bine. Jane a primit această atenție cu cea mai mare
plăcere; dar Elizabeth vedea totuși cît de arogant se poartă cu ele, făcînd cu greu excepție
pentru sora ei ― și nu le putea simpatiza; totuși, amabilitatea lor faț ă de Jane, atît cît era,
avea valoare datorîndu -se, după toate probabilitățile, admirației fratelui lor pen tru Jane. Era
foarte limpede ― ori de c оte ori se оntвl neau ― c ă domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar
Elizabethei îi era tot atît de limpede c ă Jane ceda pornirii pe care o simțise pentru el din
prima clipă și că era pe cale să se îndrăgostească de -a binelea; își spunea de ase menea cu
plăcere că era imposibil ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de simțire
cu stăpîni rea de s ine și cu o fire ponderată, care o puteau pune la adăpost de bănuielile
inoportunilor. Ea îi împărtăși toate astea prietenei sale, domnișoara Lucas.
― Este, poate, agreabil, replic ă Charlotte, să fii în stare, în asemenea caz, să te poți
stăpîni în fața lu mii; dar este uneori o greșeală să fii atît de reținută. Dacă o femeie își
ascunde sentimentele cu aceeași iscusință și față de obiectul afecțiunii sale, poate pierde
prilejul de a -l captiva; și atunci, n -ar fi decît o slabă consolare să crezi că lumea nu știe
nimic. Aproape în fiecare atașament există atît de multă gratitudine sau vanitate, că nu e
bine să le lași în voia lor. Sîntem toți în stare să facem оnceputul singuri ― o u șoară
preferință este destul de firească; dar prea puțini dintre noi sînt în stare să se îndrăgostească
cu adevărat, fără încurajare. În nouă cazuri din zece e mai bine ca o femeie să arate mai
multăafecțiune decît simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s -ar putea ca
niciodată să nu facă mai mult decît s -o placă dac ă ea nu-l ajută puțin.
― Dar ea îl ajută, atît cît îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru
el, Bingley ar tre bui să fie un nerod să nu -l observe.
― Nu uita, Eliza, c ă el nu cunoaște firea Janei așa cum o cunoști tu.
― Dar dac ă ofemeie are o înclinație pentru un băr bat și nu încearcă să i -o ascundă, el
trebuie să -și dea seama de acest lucru.
― Poate c ă trebuie, dacă o vede îndeajuns… deși Bing ley și Jane se întîlnesc destul de
des, nu sînt niciodată mult timp împreună; ―și cum se văd întotdeauna într -o societate
numeroasă, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru a sta împreună de vorbă. De
aceea ar trebui ca Jane să profite cît mai mult de fiecare moment în care -i poate capta
atenția. Cînd va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească și ea cît o vrea.
― Planul t ău e bun, îi răspunse Elizabeth, cîtă vreme nu ai în vedere altceva decît
dorința de a te mărita bine; și dacă m -aș hotărî să -mi găsesc un bărbat bogat sau, pur și
simplu un bărbat, oricare, cre d că aș adopta planul tău. Dar nu acestea sînt simțămintele
Janei; ea nu are un scop anume. Deocamdată nu poate fi încă sigură de serio zitatea pornirii
ei, sau dacă aceasta este un lucru înțe lept. Îl cunoaște doar de două săptămîni. A dansat cu
el la Mer yton patru dansuri; l -a văzut într -o dimineață ― acasă la el―și de atunci a cinat în
compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient pentru a -i cunoaște firea.
― Nu, așa cum prezinți tu lucrurile. Din faptul că au cinat împreună, ar fi putut afla
numai dacă el are poftă de mîncare sau nu; dar trebuie să -ți amintești că au pe trecut, de
asemenea, patru seri împreună ―și patru seri pot însemna foarte mult.
― Da, aceste patru seri le -au dat posibilitatea să con state că amîndurora le place
Douăzeci și un umai mult de cоtComerț, însă în privința vreunei alte însușiri caracte ristice,
nu-mi închipui să -și fi putut dezvălui mare lucru.
― Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toata inima, noroc. Dacă ar fi să se
mărite cu el mîine, cred că ar avea t ot atîtea șanse de fericire cîte ar avea dacă i -ar studia
firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căs nicie este numai o chestiune de noroc. Faptul
că în mo mentul căsătoriei partenerii își cunosc foarte bine firea, sau faptul că au firi foarte
asemănătoare nu le mărește cîtuși de puțin șansele de fericire. După căsătorie, deo sebirile
dintre ei se vor accentua de ajuns pentru ca să -și aibă partea lor de suferință; și e mai bine
să cunoști cît mai puțin pos ibil defectele omului cu care -ți vei petrece viața.
― Mă faci să rîd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Știi bine că nu e un
lucru sănătos și că tu în săți nu ai proceda astfel.
Fiind foarte prinsă să observe atențiile domnului Bing ley față de sora sa, Elizabeth era
departe de a bănui c ă și ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii

prietenului acestuia. La început, domnul Darcy ad misese, cu greutate, că era drăguță; la bal
o privise cu indiferență; și cînd se întîlniseră din nou, o privise nu mai pentru a -i aduce
critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească și să -și lămurească prietenii că Elizabeth
n-avea o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a și început să găsească același chip
neobișnuit de inteligent, datorită expresiei frumoase din ochii ei întunecați . Acestei
descoperiri i -au urmat altele tot atît de vexante pentru el. Deși, cu un ochi critic, descoperise
în înfățișarea ei mai mult decît o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să
constate că avea o siluetă zveltă și plă cută; și, de și afirma că manierele ei nu erau cele obiș –
nuite în lumea bună, fusese captivat de încîntătoarea lor naturalețe.
Elizabeth era total inconștientă de acest lucru; pentru ea, Darcy era omul care nu se
făcea plăcut nicăieri și care n-o socotise destul de fru moasă pentru a o invita la dans. Darcy
începu să dorească s -o cunoască mai bine și îna inte de a sta el însuși de vorbă cu ea, ca un
prim pas, în cepu să asculte discuțiile ei cu alții. Faptul acesta atrase atenția Elizabethei. Asta
s-a petrecut la reședin ța lui Sir William Lucas, unde se organizase o mare reuniune.
― Ce-o fi vrînd domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă și ascultă
conversația mea cu colonelul Forster?
― Aceasta este o întrebare la care nu -ți poate răs punde decît domnul Darc y.
― Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că știu ce urmărește. Are o
privire foarte ironică și, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în cu rînd mă voi teme
de el.
Puțin mai tîrziu, în timp ce dînsul se apropia de ele, fă ră să aibă însă aerul că dorește să
participe la conver sație, domnișoara Lucas spuse prietenei sale:
― Te desfid s ă deschizi un asemenea subiect față de domnul Darcy.
Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se în toarse către el și -i spuse:
― Nu cre deți, domnule Darcy că m -am exprimat re marcabil de bine adineauri, cînd l -am
tot sîcîit pe colone lul Forster să ne dea un bal la Meryton?
― Cu o mare hot ărîre! Dar acesta este un subiect care întotdeauna face pe o doamnă să
fie hotărîtă!
― Sînteți pornit împotriva noastră.
―Оn curînd va fi rîndul ei să fie sîcîită, interveni domnișoara Lucas. Mă duc să deschid
pianul, Eliza; știi ce urmează.
― Ca prieten ă, ești o făptură tare ciudată, dorind me reu să mă produc în fața oricui și a
tuturor. Dacă vanita tea mea ar avea veleități muzicale, ai fi de neprețuit; dar, așa cum stau
lucrurile, aș dori să nu mă produc în fața acelora care sînt obișnuiți să se delecteze cu cei
mai buni artiști. Totuși, la insistențele domnișoarei Lucas, adăugă; foarte bine, dacă tre buie
să fie așa, așa să fie; și cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: e un vechi și minu nat
proverb pe care -l cunosc, desigur, toți cei de față:
"Ține-ți răsuflarea ca să ai cu ce -ți răci fiertura". Eu o țin pe a mea ca să -mi înalț
cîntecul.
Interpreta rea ei fu plăcută, dar prin nimic excepțio nală. După vreo două cîntece și
înainte de a fi putut răs punde rugăminților unora de a mai cînta fu înlocuită la pian cu
nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urî țică dintre fetele Bennet, se străduia di n
greu să-și desăvîrșească educația și cunoștințele și era mereu dornică să și le etaleze.
Mary nu avea nici talent, nici gust; și deși ambiția o făcuse silitoare, îi dăduse în același
timp un aer pedant și încrezut, care ar fi dăunat chiar și cuiva ajuns la un grad de
perfecțiune mai mare decît cel atins de ea. Elizabeth, simplă și naturală, fusese ascultată cu
mult mai multă plă cere, deși nu cîntase nici pe jumătate atît de bine; pe cînd Mary, la
sfîrșitul unui lung concerto, fu bucuroasă să vîneze preț uire și mulțumiri, cîntînd melodii
scoțiene și irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, îm preună cu tinerii Lucas și doi,
trei ofițeri, se porniseră ne răbdătoare să danseze într -un capăt al salonului.
Domnul Darcy ședea în preajma lor. Într -otăcută in dignare față de modul acesta de a
petrece seara, fără nici un fel de conversație; era prea cufundat în propriile sale gînduri și
nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir William Lucas, pînă ce acesta nu -i vorbi.
― Ce petrecere încîntăto are pentru tineret, domnule Darcy! Pînă la urmă, nimic nu se
compară cu dansul. Îl socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafina ment ale
societăților omenești civilizate.
― Aveți dreptate, Sir, și mai prezintă în plus avanta jul de a fi foarte " la modă" în
societățile mai puțin civi lizate ale lumii ― fiecare s ălbatic știe să danseze!
Sir William zоmbi doar.
― Prietenul dumneavoastr ă dansează splendid, conti nuă el după o pauză, cînd îl văzu pe
Bingley intrînd în dans, și nu mă îndoiesc că sînteț i și dumneavoastră, dom nule Darcy, un

adept al acestei arte.
― Cred c ă m-ați văzut dansînd la Meryton, Sir.
― Da,într-adevăr, și nu mică mi -a fost plăcerea pri vindu-vă. Dansați adesea la
St.James?
― Niciodat ă, Sir.
― Nu crede ți că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case?
― Este un omagiu pe care nu -l aduc niciodată vreunei case cînd pot evita s -o fac.
― Aveți o reședință la Londra, înțeleg.
Domnul Darcy se înclină.
― Am avut c îndva de gînd să mă instalez și eu acolo, pentru că î mi place o societate
aleasă, dar nu am fost des tul de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady -ei Lucas.
Se opri așteptînd un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i -l dea și, cum în
clipa aceea Elizabeth se îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de
galanterie și îi strigă:
― Scump ă domnișoară Eliza, de ce nu dansați? Dom nule Darcy, vă rog să -mi îngăduiți
să vă prezint, în per soana acestei tinere domnișoare, o încîntătoare parteneră. Nu puteți
refuza să dansați, sînt sigur, c înd aveți în față atîta frumusețe! Și, luînd mîna fetei, ar fi pus –
o într-a lui Darcy care, deși surprins peste măsură, ar fi dorit să i -o ia, cînd Elizabeth și -o
retrase brusc și -i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate:
― Crede ți-mă, Sir, nu am ni ci cea mai mică intenție să dansez. Vă implor să nu
presupuneți că am venit spre dumneavoastră ca să solicit un partener.
Cu multă cuviință, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic.
Elizabeth era hotărîtă; și za darnice au fost și toate î ncercările lui Sir William de a o
îndupleca.
― Sînteți desăvîrșită la dans, domnișoară Eliza, și este o cruzime să mă lipsiți de
fericirea de a vă admira și, deși domnului Darcy îi displace, în general, acest amu zament, sînt
convins că nu are nimic împotr ivă să ne în datoreze timp de o jumătate de oră.
― Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Eli zabeth surоzоnd.
― Este, într-adevăr; și dacă ținem seama de obiectul tentației, dragă domnișoară Eliza,
nu ne putem mira de complezența sa, căci cine ar pute a obiecta ceva unei ase menea
partenere?
Elizabeth se îndepărtă cu o privire ștrengărească. Re fuzul ei nu -l supără pe domnul
Darcy, care se gîndea tocmai la ea cu oarecare bunăvoință, cînd fu acostat de dom nișoara
Bingley.
― Pot să vă spun de ce ați căzu t pe gînduri.
― Cred c ă nu puteți.
― Vă gîndiți cît de insuportabil ar fi să petreceți multe seri în acest fel, într -o astfel de
societate; și, în tr-adevăr, sînt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m -am plictisit niciodată
atît! Și toți acești oameni in sipizi și totuși zgomotoși, mărunți și totuși plini de ei! Ce n -aș da
să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor.
― Presupunerea dumneavoastr ă este total greșită, vă asigur. Gîndul meu luneca pe un
făgaș mult mai plăcut. Meditam la marea plăcere pe care ți-o pot da doi ochi frumoși pe
chipul unei femei drăguțe.
Domnișoara Bingley își aținti îndată privirile pe fața lui și îi ceru să -i spună ce doamnă
reușise să -i inspire ase menea reflecții. Domnul Darcy îi răspunse cu multă în drăzneală:
― Domni șoara El izabeth Bennet.
― Domni șoara Elizabeth Bennet, repetă domnișoara Bingley. Sînt uluită! De cînd se
bucură de această favoare? Și, mă rog, cînd să vă prezint urările mele de fe ricire?
― Chiar aceasta este întrebarea pe care mă așteptam s -o puneți. Imaginați a unei
doamne este foarte aprinsă; sare de la admirație la dragoste și de la dragoste la că sătorie,
într-o clipă. Știam că veți fi gata să -mi prezen tați urările dumneavoastră.
― Oh! nu! Dac ă luați lucrurile atî t de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată.
Veți avea, într -adevăr, o soacră fermecătoare și va fi desigur mereu pre zentă la Pemberley
împreună cu dumneavoastră.
Darcy o ascultase cu o totală indiferență în timp ce dînsa se amuză în acest fe l pe tema
ce-și alesese; și de oarece calmul lui o convinsese că nu era nici un pe ricol, spiritele
domnișoarei Bingley se revărsară în con tinuare.
Capitolul VII

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în în tregime, dintr -o moșie cu un venit
de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fu sese lăsată prin
testament ― în lipsă de moștenitori di recți de parte bărbătească ― unei rude îndepărtate; iar
averea doamnei Bennet, avere frumușică pentru si tuația ei, putea cu greu compensa
veniturile insuficiente ale soțului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton și îi lăsase moștenire
patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese
secretarul tatălui ei și îi suc cedase în afaceri, și un frate stabilit la Londra; într -o ramură
comercială respectabilă.
Satul Longbourn era situat la numai o milă de Mery ton; distanță foarte potrivită pentru
tinerele domnișoare care erau atrase într -acolo de trei, patru ori pe săptămînă, pentru a -și
îndeplini îndatoririle față de mătușa lor și, față de o modistă ― chiar peste drum. Cele dou ă
fete mai mici, Catherine și Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenții; aveau și mai
puțină minte decît surorile lor și, cînd nu găseau nimic mai bun de făcu t, o plimbare pînă la
Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineață și să le dea material de
conversații pen tru seară; și oricît de sărac în știri era, în general, ținu tul, ele tot izbuteau să
stoarcă ceva de la mătușa lor. În pre zent, erau într -adevăr doldora și de vești și de bucurii,
căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliție care urma să rămînă acolo toată iarna,
iar cartierul ge neral era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor știri grozav de interesante. În fiecare zi
cunoștințele lor cu privire la numele și relațiile ofițerilor sporeau. Adresele lor n -au rămas
mult timp un secret pentru ele și, în curînd, au început să -i cunoască personal. Domnul
Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschide a, pentru nepoatele sale, o sursă de fericire
necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofițeri; averea domnului Bingley, care
dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preț în ochii lor, în comparație cu uniforma unui
stegar.
După ce le ascul tă o dimineață întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet
remarcă cu răceală:
― După cît pot să -mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteți două dintre
cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m -am convins.
Catherine se tulbură și nu mai spuse nimic , dar Ly dia, cu o perfectă indiferență,
continuă să -și exprime ad mirația pentru căpitanul Carter și speranța de a -l întîlni în cursul
zilei, deoarece în dimineața următoare acesta pleca la Londra.
― Tare m ă mir, dragu l meu, zise doamna Bennet, că ești atît de repede dispus să -ți crezi
copiii nerozi. Dacă aș vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n -aș alege totuși pen tru asta
propriii mei copii.
― Dacă ai mei sînt niște nerozi, sper să rămîn me reu conștient de asta.
― Da, dar se întîmplă că ai noștri sînt toți foarte deștepți.
― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s -o cred ― în care nu sîntem de aceeași
părere. Am sperat întot deauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici
amănunte, dar în chestiunea a sta sînt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc
pe cele două me zine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.
― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aștepți să aibă mintea tatălui sau mamei lor.
Cînd vor atinge vîrsta noastră, sînt sigur ă că nu se vor mai gîndi la ofițeri, cum nici noi nu ne
gîndim. Mi -amintesc de vremurile cînd și mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ―și, într-
adevăr, în fundul inimii îmi place și acum; și dacă un tînăr co lonel isteț, cu cinci, șase mii pe
an, mi-ar cere pe una dintre fete, n -am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul
Forster mi s -a părut tare chipeș în uni forma lui.
― Mamă, strigă Lydia, mătușa mi -a spus că domnul colonel Forster și domnul căpitan
Carter nu se mai duc la domnișoara Wat son atît de des ca la început, cînd au ve nit aici; îi
vede acum mereu la bazar la Clarke.
Doamna Bennet nu -i mai putu răspunde fiindcă toc mai atunci intrase valetul cu un
bilet pentru domnișoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield și aducătorul aș tepta
răspuns. Cu ochii scînteind de plăcere, doamna Ben net repezi întrebare după întrebare, în
timp ce Jane ci tea:
― Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, gr ăbește-te și spune –
ne, grăbește -te, inimioara mea.
― Este de la domn ișoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.
"Draga mea prietenă,
Dacă nu ai atîta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine și cu Luiza, riscăm să ne

dușmănim pe tot restul vieților noastre, căci un tкte-а-tкtede o zi întreagă, între dou ă femei,
nu poate să se sfîrșească fără o ceartă. Vino cît poți mai repede după primirea biletului.
Fratele meu și ceilalți domni vor lua masa în oraș cu domnii ofițeri.
Cu toată dragostea,
Caroline Bingley "
― Cu ofi țerii! exclamă Lydia; cum de nu mi -a spus mătușa nimic despre una ca asta?
― Ia masa în oraș, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!
― Pot să iau trăsura? întrebă Jane.
― Nu, draga mea, e mai bine s ă te duci călare, pen tru că vremea e a ploaie și atunci o să
trebuiască să ră mîi acolo toată noaptea.
― Bun plan! exclam ă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s -o trimită înapoi cu
trăsura lor.
― Oh!Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton și familia Hurst
nu are cai pentru ai lor.
― Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura.
― Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, s înt sigură. E nevoie de ei la cîmp; nu
este așa, domnule Ben net?
― E nevoie de ei la c оmp mult mai des decоt оi pot avea.
― Dar dac ă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Pînă la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într -adevăr că nu se putea lipsi de cai;
Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse pînă la ușă cu multe și vesele
preziceri de vreme proastă. Speranțele sale se împliniră; nic i nu plecase Jane bine, că se și
porni ploaia.
Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era în cîntată. Ploaia continuă fără încetare
toată seara. Fără în doială, Jane nu se putea întoarce.
― Ce idee grozav ă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca și c înd meritul de a fi
dezlănțuit ploaia era cu totul al ei.
Pînă a doua zi de dimineață, ea n -a fost to tuși conștientă de întreaga valoare a
mașinațiilor sale.
Nici nu terminaseră bine micul dejun, cînd un servi tor de la Netherfield se prezentă cu
un bilețel pentru Eli zabeth.
"Scumpa mea Lizzy,
M-am simțit foarte rău astăzi de dimineață, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de
ieri care m -a udat pînă la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc acasă
pînă nu mă voi simți bine. El e insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, așa că nu vă
alarmați dacă veți auzi că a fost chemat aici. În afară de durerea de cap și o durere în gît, nu
mai am nimic. "
― Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, c înd Elizabeth sfîrși de citit biletu l, dacă
fiica dumitale se va оmbolnăvi grav, dacă se va întîmpla să moară, vom avea mîngîierea de a
ști că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley.
― Oh! nu m ă tem deloc c -o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală.
Va fi foarte bine îngrijită. Atîta vreme cît rămîne acolo, toate sînt cum nu se poate mai bine.
M-aș duce s -o văd, dacă aș putea avea trăsura.
Elizabeth, fiind într -adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deși trăsura nu era
disponibilă; și, cum nu călărea, singura soluție era să se ducă pe jos. Ea le împărtăși
hotărîrea luată.
― Cum po ți fi atît de nesăbuită încît să -ți treacă măcar prin minte așa ceva, pe noroiul
ăsta! strigă doamna Bennet. E nepotrivit să te arăți astfel acolo.
― E foarte potrivi t să văd cum arată Jane ―și asta e tot ce doresc.
― Lizzy, îmi dai a înțelege, o întrebă tatăl ei, c -ar trebui să trimit după cai?
― Nu, deloc. Pot foarte bine s ă merg pe jos. Dis tanța nu înseamnă nimic cînd ai un
motiv serios; nu sînt decît trei mile. V oi fi înapoi pentru masă.
―Оți admir bunăvoința, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat de
rațiune; și, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporție cu ceea ce
dorești sa obții.
― Te vom conduce p înă la Mery ton, spuseră Cathe rine și Lydia.
Elizabeth acceptă propunerea și cele trei domnișoare porniră împreună.

― Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să
plece.
La Meryton se despărțiră; surorile mai mici se în dreptară înspre locuința soției unuia
dintre ofițeri, iar Elizabeth își continuă drumul singură, străbătînd cîmp după cîmp, sărind
cu nerăbdare peste pîrleazuri și smîr curi; în cele din urmă, ajunse în fața casei, cu gleznele
obosite, ciorapii murdari și un chip strălucind de înfier bîntarea mersului.
A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toți ai casei, în afară de Jane, și unde
apariția Elizabethei stîrni mare uimire. Pentru doamna Hurst și domnișoara Bing ley era de
neconceput ca ea să fi făcut, la ora a ceea, singură și pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos;
Elizabeth era convinsă că o disprețuiau din această cauză. Au primit -o totuși cu multă
politețe, iar în purtarea fra telui lor era ceva mai mult decît simplă politețe ― era bun ăvoință
și amabilitat e. Domnul Darcy n -a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintîi
se simțea împărțit între un simțămînt de admirație pentru strălucirea pe care efortul o
dăduse chipului ei și unul de îndoială, întrebîndu -se dacă împrejurarea merita ca ea să vină
de atît de departe, singură. Cel de -al doilea domn se gîndea numai la micul său dejun.
Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulțumitor.
Domnișoara Bennet dormise prost; și, cu toate că se sculase, avea febră mare și nu se simțea
destul de bine pentru a putea pă răsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă ime diat
la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o împiedicase să scrie
ce dor îi era de sora ei, fu încîntată s -o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; și
cînd domnișoara Bingley ieși, lăsîndu -le singure, ea nu putu spune cine știe ce; își exprimă
numai recunoștința pentru deosebita gentilețe cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în
tăcere de bolnavă.
După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu și ea să le îndrăgească, văzînd
cîtă afecțiune și solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi și spițerul care după ce examină
bolnava, spuse ― ceea ce era de la sine înțeles― că aceasta răcise foarte tar e și că trebuiau
să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou in pat și promise să -i trimită
doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura și o durea capul îngrozitor.
Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă , și nici celelalte doamne nu lipsiră mult
de lîngă ea; domnii ieșiseră și ele nu aveau de fapt ni mic altceva de făcut.
Cînd ceasul bătu ora trei, Elizabeth simți că era tim pul să plece și pomeni ― fără să fie
prea încîntată ― de lucrul acesta. Domni șoara Bingley ii oferi trăsura și Elizabeth aștepta ca
aceasta să mai stăruie puțin îna inte de a primi, cînd Jane manifestă o asemenea îngri jorare
la gîndul de a se despărți de sora ei, încît domni șoara Bingley se văzu obligată să schimbe
propunerea de a -ioferi trăsura în invitația de a rămîne, pentru mo ment, la Netherfield.
Elizabeth acceptă plină de recu noștință și un servitor fu apoi trimis la Longbourn pen tru a
înștiința familia că va rămîne acolo și pentru a le aduce veșminte de schimb.
Capitolul VIII
La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se schimbe pentru masa de seară și
la șase și jumătate Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns îmbucurător
potopului de întrebări politicoase, printre care le remarcă, încîntată, pe c ele pline de o caldă
solicitudine ale domnului Bingley, Jane nu se simțea deloc mai bine. La auzul acestei vești,
surorile repetară de trei, patru ori că erau grozav de mîhnite, că era grozav de neplăcut să fii
grav răcit și că le displăcea teribil cînd e rau ele însele bolnave ― pe urm ă nu se mai gîndiră
nici un moment la acest lucru; indiferența lor față de Jane, cînd aceasta nu era de față, o
făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei antipatie pentru ele.
Fratele lor era, într -adevăr, singurul din familie pe care-l putea privi cu plăcere.
Îngrijorarea lui pentru Jane era vădită, iar atențiile față de ea însăși, încîntă toare; acestea o
împiedicară să se simtă atît de nepof tită pe cît credea că este în ochii celorlalți. Nimeni, în
afară de el, nu o lua în s eamă. Domnișoara Bingley era preocupată de domnul Darcy; sora ei,
nu mai puțin; în ceea ce -l privea pe domnul Hurst, lîngă care ședea Elizabeth, acesta era un
bărbat indolent, care nu trăia decît pentru mîncare, băutură și jocul de cărți și care, aflînd că
dînsa prefera o mîncare simplă în locul unui ragoutnu mai găsi ce să -i spună.
Cînd se sfîrși cina, Elizabeth se reîntoarse lîngă Jane și, cum se închise ușa în urma ei,
domnișoara Bingley se porni s -o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca foarte
rea, într -adevăr― un amestec de m îndrie și impertinență; nu avea nici conversație, nici stil,
nici gust și nu era nici frumoasă.
La fel gîndea și doamna Hurst care adăugă:

― Pe scurt, n -are nici o calitate, în afară de aceea că este un as al me rsului pe jos. N -am
să uit în viața mea apariția ei aici, astăzi de dimineață. Într -adevăr arăta ca o sălbatică.
― Chiar a șa, Luiza. Cu greu mi -am putut păstra seriozitatea. O neghiobie, să vină aici.
De ce, mă rog, a trebuit să gonească peste cîmpuri, pen tru o răceală a surorii ei? Cu părul în
așa neorînduială, atît de răvășit!
― Da,și juponul; sper că i -ai văzut juponul. Tă vălit prin noroi, de un lat de palmă ― sînt
absolut si gură; și fusta lăsată în jos ca să -l ascundă, fără să izbutească.
― Portretul făcut de tine, Luiza, s -ar putea să fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu
am băgat nimic de seamă. Mi s -a părut că domnișoara Eliza Bennet arăta nespus de bine,
azi-dimineață cînd a intrat aici. Nici n -am observat juponul murdar.
―Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule Darcy, spuse domnișoara Bingley,
și înclin să cred că nu ți -ar plăcea s -o vezi pe sora dumitale prezentоndu -se astfel.
― Desigur, nu.
― Auzi, s ă meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau cîte or fi, cu noroiul trecîndu -i
peste glezne, și singură, singură de tot! Ce -a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta
dovedește un gen oribil de independență plină de înfumurare și o indiferență, cu totul
provincială, față de etichetă.
― Dovede ște dragoste pentru sora ei, ceea ce este încî ntător, interveni Bingley.
― Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în șoaptă domnișoara Bingley, că această
întîmplare a alte rat, întrucâtva, admirația dumitale pentru ochii ei frumoși.
― Deloc, replic ă el, efortul le dăduse și mai multă strălucire.
Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul.
― O pre țuiesc foarte mult pe Jane Bennet ― esteîntr-adevăr o fată tare drăguță ―și
doresc din toată inima să se căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinți și cu rude atît de
modeste, mă tem că nu prea are șa nse.
― Te-am auzit ― cred ― spun înd că au un unchi, avocat la Meryton.
― Da,și mai au unul care locuiește pe undeva prin apropiere de Cheapside.
― Asta este culmea! ad ăugă sora ei și izbucniră în hohote de rîs.
― Dacă ar avea atîția unchi cît să umple înt regul Cheapside, exclamă Bingley, asta tot
nu le-ar face, nici cu o iotă, mai puțin fermecătoare.
― Le-ar micșora însă simțitor șansele de a se mărita cu bărbați cu o oarecare greutate în
lume, replică Darcy.
Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă î l aprobară cu entuziasm și continuară să
facă haz pe seama vulgarității rudelor dragei lor prietene.
Totuși, cînd ieșiră din sufragerie, s -au dus ― iar ăși pline de tandrețe ―оn camera
bolnavei, unde au rămas pînă ce au fost poftite la cafea. Jane se simț ea încă foarte rău și
Elizabeth n -o mai lăsă singură, nici o clipă, pînă seara tîrziu, cînd avu mîngîierea de a -și
vedea sora dor mind, și atunci i se păru mai curînd potrivit, decît plăcut, să coboare în salon.
Cînd intră, îi găsi pe toți jucînd "100" și fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bă nuind că
jucau tare, se scuză pretextînd starea surorii sale și spunînd că -și va petrece puținul timp cît
va rămîne jos, cu o carte. Domnul Hurst o privi mirat.
― Prefera ți cititul, jocului de cărți? Foarte c iudat! se miră el.
― Domni șoara Eliza Bennet, interveni domnișoara Bingley, disprețuiește jocul de cărți. E
o mare cititoare și nu găsește plăcere în nimic altceva.
― Nu merit nici asemenea pre țuire, nici asemenea critică. Nusînt o mare cititoare și
găsesc plăcere în multe alte lucruri.
―Оn a vă îngriji sora, sînt sigur, spuse Bingley. Sper că plăcerea dumneavoastră va fi
curînd și mai mare, văzînd -o iar sănătoasă.
Elizabeth îi mulțumi din toată inima, apoi se îndreptă spre o masă pe care se aflau
cîtevacărți. El se oferi să -i mai aducă altele ― tot ceea ce se g ăsea în biblioteca sa.
― Ce mult a ș dori să am o colecție mai mare, spre bucuria dumneavoastră și cinstea
mea; sînt însă cam leneș și, deși nu am multe cărți, am mai multe decît am răsfoit vreodată .
Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulțumi cu cele care se găseau acolo.
― Sînt uimită, spuse domnișoara Bingley, că tatăl meu a lăsat o colecție atît de mică de
cărți. Ce bibliotecă minunată aveți la Pemberley, domnule Darcy!
― Ar trebui s ă fie bună, răspunse el, căci reprezintă strădania multor generații.
―Și apoi, dumneata însuți ai îmbogățit -o atît! Me reu cumperi cărți.
― Nu pot concepe s ă-ți neglijezi biblioteca perso nală, în zilele noastre.
― S-o neglijezi! Sînt sigură că nu neglijați nimic din ce ar putea adăuga ceva la
frumusețile acelei nobile reședințe. Charles, cînd îți vei construi casa ta,aș dori să, fie măcar
pe jumătate atît de încîntătoare pe cît e Pemberley.

―Și eu la fel.
― Te-aș sfătui să cumperi un loc în vecinătate și să iei Pemberley ca model; în Anglia nu
există ținut mai minunat ca Derbyshire.
― Cu drag ă inimă. Voi cumpăra chiar reședința Pem berley, dacă Darcy mi -o vinde.
― Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles.
― Pe cinstea mea, Caroline, cred c ă e mult mai po sibil să capeți Pemberley -ul
cumpărîndu -l, decît co piindu-l.
Elizabeth era atît de prinsă de ceea ce se petrecea, încît nu se prea putea concentra
asupra cărții; așa că o lăsă curînd deoparte, se apropie de masa de joc și se așeză între
domnul Bingley și sora lui mai mare, ca să privească jocul.
―Domnișoara Darcy a crescut mult de astă -primăvară? continuă domnișoara Bingley;
este oare cît mine de înaltă?
―Cred că da. E cam de înălțimea domnișoarei Elizabeth Bennet; chiar mai înaltă.
―Ce dor îmi e s -o văd din n ou! N-am întîlnit niciodată pe cineva care să mă fi încîntat
mai mult. Ce înfățișare, ce maniere, și atît de desăvîrșită pentru vîrsta ei! Cîntă dumnezeiește
la pian.
―Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reușesc toate tinerele domnișoare să fie atît de
desăvîrșite.
―Desăvîrșite! Toate tinerele domnișoare! Dragul meu Charles, ce vrei să spui?
―Da, toate, cred. Toate pictează măsuțe, și îmbracă paravane, și împletesc punguțe. Nu
cunoscuna care să nu știe să facă toate astea și, pe cuvînt, nu mi s -a întîmplat să mi se
vorbească pentru prima oară de vreo dom nișoară, fără să mi se spună cît e de desăvîrșită.
― Lista dumitale cuprinz înd enumerarea însușirilor comune atîtor domnișoare, spuse
Darcy, este mult prea adevărată. Cuvîntul este însă folosit pentru o m ulțime de femei care
nu-l merită decît pentru că îmbracă para vane și împletesc punguțe; dar eu personal sînt
departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu mă pot lăuda că aș
avea, printre toate cu noștințele mele, mai mult de o jumătate de duzină care să fie cu
adevărat desăvîrșite.
― Nici eu, s înt convinsă, conchise domnișoara Bingley.
― Atunci, remarc ă Elizabeth, desigur că ideea dum neavoastră despre o femeie
desăvîrșită este foarte cu prinzătoare.
― Da! Foarte cuprinz ătoare! repetă Darcy.
― Oh!desigur, strigă susținătoarea -i devotată, nimeni nu poate fi considerat desăvîrșit,
dacă nu depășește ceea ce poți întîlni în mod obișnuit. O femeie trebuie să cu noască bine
muzica, pictura, cîntul, dansul și limbile mo derne, p entru a merita acest calificativ; și, în
afară de acestea toate, trebuie să aibă încă un nu știu ce în înfăți șarea ei, în felul ei de a
merge, în tonul glasului, în ținuta și felul său de a se exprima; altfel nu merită calificativul
acesta decît pe jumăta te.
― Trebuie s ă posede într -adevăr toate aceste însu șiri, confirmă Darcy; și la acestea
toate, mai trebuie totuși să adauge încă ceva și mai esențial ―îmbogățirea minții sale printr –
o lectură neîntreruptă.
― Nu mă miră faptul că nu cunoașteți decît șase femei desăvîrșite. În aceste condiții, m –
ar mira să cu noașteți măcar una.
― Sînteți atît de pornită împotriva propriului dum neavoastră sex, încît vă îndoiți de
această posibilitate?
―Eunu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am văzut niciodată îmbinate
laolaltă atîta har, și gust, și hărnicie, și distincție…
Doamna Hurst și domnișoara Bingley se revoltară de injustețea îndoielii exprimate de
Elizabeth și continuau amîndouă să protesteze, spunînd că ele cunoșteau o mul țime de femei
care cores pundeau acestei descrieri, cînd domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproșuri
amare pentru lipsa lor de atenție la joc. Intervenția lui puse capăt oricărei conversații și,
după cîteva clipe, Elizabeth ieși din salon.
― Eliza Bennet, spuse domni șoara Bingl ey, cînd ușa se închise în urma ei, este una
dintre acele domnișoare care doresc să se pună în valoare în fața sexului opus prin
subaprecierea propriului lor sex, și sistemul reușește, cred, cu mulți bărbați; dar, după
părerea mea, acesta este un mijloc vr ednic de dispreț, un procedeu josnic.
― Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales adresată această remarcă,
josnicie există în toate mijloacele pe care doamnele își îngăduie uneori să le folosească pentru
a captiva. Tot ce are afinitate cu v iclenia e vrednic de dispreț.
Domnișoara Bingley n -a fost destul de mulțumită de răspunsul lui, pentru a mai
continua discuția pe această temă.

Elizabeth reveni numai pentru a -i informa că sora ei se simțea mai rău și că nu putea
pleca de lîngă ea. Bingle y porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însă,
convinse că avizul unui spițer de țară nu putea fi de nici un folos, au fost de părere să fie
trimis un curier la oraș, după unul dintre doctorii cei mai re numiți. Elizabeth nici nu a vrut
să audă de așa ceva , dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor și hotărîră ca, a doua zi dis –
de-dimineață, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei nu se va simți incontestabil
mai bine. Bingley era foarte abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu toate
acestea, după cină, și -au alinat durerea cîntînd duete; el însă nu a putut găsi o mai bună
ușurare a durerii sale decît dînd instrucțiuni me najerei să aibă toată grija de bolnavă și de
sora ei.
Capitolul IX
Elizabeth petrecu mai t oată noaptea în camera surorii sale și dimineața avu bucuria de
a putea da un răspuns mulțumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s -a
interesat foarte devreme printr -o jupîneasă și, nițel mai târziu, celor două elegante cameriste
ale suro rilor lui. Totuși, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se trimită un bilețel la
Longbourn, dorind ca mama ei să vină s -o vadă pe Jane și să judece chiar dînsa ce tre buie
făcut. Biletul a fost imediat expediat și tot atît de urgent s -au îndeplinit și cel e cuprinse în el.
Doamna Bennet, însoțită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.
Dacă ar fi găsit -o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzînd -o,
își dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijoră toare și nu prea dorea ca Jane să se facă
bine atît de repede, deoarece însănătoșirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru
să audă ― prin urmare ― de rug ămintea fiicei sale de a fi luată acasă; și nici spițerul, care
sosise cam în același tim p cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puțin cu
Jane, la invitația personală a domni șoarei Bingley, mama și cele trei fiice o însoțiră în
sufrageria mică. Bingley le întîmpină exprimîndu -și speranța că doamna Bennet nu o găsise
pe fiica ei mai rău decît se așteptase.
― Ba da, domnule, sun ă răspunsul. E mult prea bol navă pentru a putea fi luată acasă.
Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm
încă puțin de gentilețea dumneavoastră,
― S-o luați de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Sora mea, sînt
sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.
― Puteți conta, doamnă, spuse domnișoara Bingley cu o rece politețe, că domnișoara
Bennet se va bucura de toată atenția posibilă cîtă vrem e se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulțumirile.
― Sînt încredințată, adăugă ea, că dacă n -ar fi avut prieteni atît de buni nu știu ce s -ar
fi ales de ea; de oarece este într -adevăr foarte bolnavă și suferă teribil de mult, dar cu cea mai
mare răbdare posibilă, că așa e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai
dulce pe care am văzut -o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sînt nici la
degetul ei mic. Aveți o cameră tare dulce, domnule Bingley, și o pr iveliște încîntătoare înspre
cărarea aceasta cu pietriș. Nu știu, în tot ținutul, un loc care să se compare cu Nether field.
Sper că nici nu vă trece prin minte să plecați cu rînd de aici, deși aveți un contract pe termen
scurt.
― Tot ceea ce fac, fac îngrabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec
din Netherfield, aș zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă con sider totuși stabilit
aici.
― Chiar a șa mi-am închipuit că sînteți, exclamă Eli zabeth.
―Оncepeți să mă cunoașteți, nu ? spuse Bingley în torcîndu -se către ea.
― Oh! Da! Cred c ă vă cunosc perfect.
― Aș dori să pot lua afirmația dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atît de
transparent ― m ă tem că e jalnic.
― Asta e dup ă cum se -ntîmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă , complicată, merită o mai
înaltă sau o mai mică prețuire decât o fire ca a dumneavoastră.
― Lizzy, strig ă mama sa, adu -ți aminte unde te afli și nu -ți lua nasul la purtare, așa cum
îți îngăduim să faci acasă.
― N-am știut, continuă Bingley imediat, că vă ocupați cu studiul firii oamenilor. Trebuie
să fie un studiu amuzant.
― Da, iar firile complicate s оntcele mai amuzante. Ele prezintă, cel puțin, acest avantaj.
― Viața la țară, interveni Darcy, îți poate oferi în general prea puține subiecte pentru un

asemenea studiu. La țară te miști într -o societate foarte restrînsă și lip sită de variație.
― Dar oamenii se schimb ă atît de mult, încît mereu, mereu poți observa ceva nou la ei.
― Da, cu adev ărat, se amestecă doamna Bennet, jig nită de felul lui de a vorb i despre
viața la țară. Vă asi gur că se întîmplă din astea tot atît de mult și la țară ca și la oraș.
Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut
într-altă parte. Doamna Bennet, care -și închipuia că repurtase o to tală victorie asupra lui,
continuă triumfătoare:
―Оn ceea ce mă privește, nu găsesc că Londra ar prezenta cine știe ce avantaje, în afară
de magazine și localuri publice. Viața la țară este infinit mai plăcută, nu -i așa, domnule
Bingley?
― Cînd sînt la ța ră, răspunse el, nici nu mi -ar trece prin minte să plec de acolo, iar cînd
sînt la oraș, simt cam același lucru. Au fiecare avantajele lor și pot fi tot atît de fericit și într -o
parte și-n cealaltă.
― Da, pentru c ă sînteți așa cum trebuie să fie un om, da r domnul de colo ― și-și aruncă
ochii înspre Darcy ― pare s ă creadă că viața la țară nu înseamnă absolut nimic.
― Vai, mam ă, te înșeli! spuse Elizabeth, roșind pen tru mama sa. L -ai înțeles total greșit
pe domnul Darcy. Dînsul a vrut să spună că la țară nu găsești o gamă atît de variată de
oameni ca la oraș, ceea ce trebuie să re cunoști că este adevărat.
― Sigur, draga mea, n -a zis nimeni că găsești; dar în ceea ce privește ocazia de a întîlni
multă lume aici, cred că sînt puține localități mai mari. Eu un a știu că sîntem în vizită cu
douăzeci și patru de familii.
Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpînească. Sora lui fu mai
puțin delicată și -și îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surîs foarte ex presiv. Elizabeth,
pentru a sp une ceva care să schimbe gîndurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas
mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasă.
― Da, a venit ieri cu tat ăl ei. Ce om încîntător e Sir William; nu este așa, domnule
Bingley? Un bărbat atît de elegant! Atît de amabil și de degajat! Găsește în totdeauna un
cuvînt de spus, tuturor. Astaeste ideea mea despre bună -creștere; iar persoanele acelea care
se cred foarte importante și nu -și dezlipesc niciodată bu zele se înșală amarnic.
― Charlotte a luat masa la noi?
― Nu, a ținut morțiș să plece acasă. Îmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri.
În ceea ce mă pri vește, domnule Bingley, eu țin slugi care se pricep să facă treabă. Fetele
melesînt crescute altfel. Dar fiec are face cum îl taie capul și domnișoarele Lucas sînt un soi
foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sînt ară toase! Nu că euaș socoti -o pe Charlotte
atît de urîtă! Și, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.
― Pare a fi o fat ă agreabilă, interven i Bingley.
― Vai, da! Dar trebuie s ă recunoașteți că e foarte urîtă. Lady Lucas a spus și ea adeseori
lucrul ăsta și mă invidiază pentru frumusețea Janei. Nu -mi place să mă fălesc cu propriii mei
copii, dar, la drept vorbind, ca Jane ― nu se vede des fat ămai frumoasă. Așa spune toată lu –
mea. Nu mă iau după ce simt eu. Cînd avea numai cinci sprezece ani, un domn care stătea la
fratele meu Gar diner, în oraș, se îndrăgostise atît de tare de Jane, încît cumnată -mea era
sigură c -o s-o ceară înainte să plece de la ei. Totuși n -a cerut-o. Poate a găsit că era prea
tînără. A scris totuși niște versuri despre ea; și tare drăguțe mai erau.
―Și cu asta s -a sfîrșit și dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. Mulți s -au
vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în
alungarea dragostei.
― Am fost obi șnuit să consider versurile ca o hranăpentru dragoste, spuse Darcy.
― Poate, pentru o dragoste frumoas ă, puternică, să nătoasă. Totul hrănește ceea ce este
deja vigur os. Dar, dacă e vorba numai de o înclinație ușoară, superficială, sînt convinsă că
un singur sonet e de ajuns s -o distrugă.
Darcy zâmbi doar, și liniștea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă
că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vr ut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus .
După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să -i mulțumească domnului Bingley pentru
amabilitatea ce -i arăta Janei, scuzîndu -se că-l deranja și cu prezența Elizei. Domnul Bingley
îi răspunse cu o firească polit ețe și o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă și
să spună ceea ce se cuvenea. Ea își făcu datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna
Bennet se simți mulțumită și, curînd după aceasta, ceru să -i vină trăsura. La acest semnal,
cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete șușotiseră între ele
și hotărîseră ca mezina să -i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui
în localitate, de a da un bal la Netherfield.
Lydia era o fată de cincis prezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos și o fire veselă;

era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era
zburdalnică și avea un fel de siguranță de sine fi rească; aceasta se transformase în
îndrăzneală, dato rită atențiilor ofițerilor încurajați de propria ei frivoli tate și de mesele
copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să -i vorbească domnului Bingley
despre bal și îi aminti, cu bruschețe, de promisiunea făcută, adăugînd că ar fi un lucru tare
rușinos dacă nu și -arrespectat -o. Răspunsul lui la acest atac neașteptat fu o încîntare
pentru urechile doamnei Bennet.
― Sînt cu totul gata, vă asigur, să -mi țin promisiu nea; și, cînd sora dumneavoastră se va
însănătoși, va trebui ― dacă vă face plă cere ― s ă fixați precis ziua balului. Dar nu cred c -ați
dori să dansați, atîta vreme cît dînsa este suferindă.
Lydia se declară mulțumită.
― Oh, da, ar fi mult mai bine s ă așteptăm ca Jane să se însănătoșească și, foarte
probabil, pînă atunci dom nul căpit an Carter va fi înapoi la Meryton. Și după ce veți da
dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea și ei unul. Am să -i spun domnului
colonel Forster că ar fi rușinos dacă n -ar face-o.
Apoi, doamna Bennet și fiicele sale plecară, iar Eli zabeth se în toarse numaidecît la Jane,
lăsînd pe cele două doamne și pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei și a familiei sale;
totuși nu -l putură determina să în ceapă s-o ponegrească pe ea,în pofida tuturor sarcas melor
domnișoarei Bingley asupra ochilor frumoși.
Capitolul X
Ziua trecu cam tot cum trecuse și cea dintîi. Doamna Hurst și domnișoara Bingley
petrecură, în cursul dimi neții, cîteva ore cu bolnava care continua, deși încet, să se refacă;
iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. Totuși masa de "100" nu mai apăru.
Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnișoara Bingley, stînd lîngă el, îl privea cum scrie și -i
sustrăgea mereu atenția cu me saje pentru sora lui. Domnul Hurts și domnul Bingley jucau
pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.
Elizabeth se apucă să brodeze ceva și se amuza des tul de bine, observînd cele ce se
petreceau între domnul Darcy și domnișoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, cînd pentru
caligrafia lui, cînd pentru rîndurile lui drepte, cînd pentru lungimea scrisorii, și perfecta
indiferență cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; și toate se
potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amîndoi.
― Ceîncîntată va fi domnișoara Darcy să primească o astfel de scrisoare!
Darcy nu răspunse.
― Scrieți neobișnuit de repede.
― Vă înșelați; scriu destul de încet.
― Ce multe scrisori ave ți prilejul să scrieți în cursul unui an ― scrisori de afaceri, de
asemeni! Ce odioase cred că sînt!
― Mare noroc deci c ă ele cad în sarcina mea și nu a dumneavoastră.
― Vă rog, spuneți -i surorii dumneavoastră că mi -e dor de dînsa.
― La rug ămintea dumneavoastră, i -am spus -o deja o dată.
― Mă tem că nu sînteți mulțumit de pana dum neavoastră. Dați -mi voie să v -o pregătesc
eu știu să pregătesc splendid pana de scris.
― Mulțumesc, dar întotdeauna mi -o pregătesc singur.
― Cum de reu șiți să scrieți atît de uniform?
El tăcu.
― Spune ți-i surorii dumneavoastră că sînt încîntată de progresul pe care -l face la harpă
și, vă rog, aduceți -i la cunoștință că am rămas extaziată de micul și frumosul ei model pentru
măsuță și că -l găsesc infinit superior celui făcut de domnișoara Grantley.
―Оmi îngăduiți oare să amîn extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum
nu mai am loc să -i fac cinstea cuvenită.
― Oh! Nu are nici o importan ță. O voi vedea pe domnișoara Darcy în luna ianuarie. Îi
scrieți totdeauna scrisori atît de fermecătoare și de lungi, domnule Darcy?
― Da, ele s înt în general lungi; dacă sînt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sînt eu
acela care s-o poată spune.
― Pentru mine e lege c ă cineva care e în stare să scrie cu ușurință o scrisoare lungă nu
poate să scrie prost.
― Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Ca roline, interveni fratele ei, căci el nu
scrie ușor. Îș i alege cu prea mare grijă cuvintele; nu este așa, Darcy?

― Felul meu de a scrie se deosebe ște mult de al tău.
― Oh! exclam ă domnișoara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putință.
Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzg ălește.
― Ideile îmi curg atît de repede, încît nu am timpul să le exprim; și, din cauza asta,
adeseori, scrisorile mele nu transmit nici o idee celor cărora le scriu.
― Modestia dumneavoastr ă, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează ― firește―
reprobarea.
― Nimic nu este mai înșelător, spuse Darcy, decît falsa modestie. Ea înseamnă adesea
neglijență în opinii și, uneori, laudă indirectă.
―Și în care dintre aceste două intră ultima meaneînsemnată probă de modestie?
― Laudă indirectă, căci te mîndreș ti cu defectele tale la scris, deoarece ești convins că
ele provin dintr -o rapiditate de gîndire și neglijență în transpunere care, dacă nu e de
admirat, este ― crezi tu ― deosebit de in teresantă. Capacitatea de -a face ceva cu rapiditate
este întotdeauna prețuită de cel care o are și care ade sea nu dă nici o atenție imperfecțiunii
execuției. Cînd i -ai spus doamnei Bennet azi -dimineață că, dacă te -ai hotărî vreodată să pleci
din Netherfield, ai face -o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric , ca un elogiu
pe care ți -l aduceai singur; totuși, ce găsești atît de lăudabil într -o grabă care poate lăsa
nefăcute treburi foarte importante și care nu poate fi de real fo los nici ție, nici nimănui?
― Ei! strig ă Bingley, asta e chiar prea de tot, să -ți amintești seara de toate năzbîtiile
spuse dimineața! Și totuși, pe cuvîntul meu de cinste, am crezut că e ade vărat ceea ce am
spus despre mine și așa cred și acum. Prin urmare, cel puțin nu mi -am atribuit calitatea de
om inutil grăbit numai și numai pent ru a mă lăuda în fața doamnelor.
― Presupun c ă așa ai crezut, dar nu sînt deloc con vins că ai pleca atît de grabnic.
Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care -i cunosc, și
dacă, în clipa cînd ai încăleca, un prie ten ți-ar spune: "Bingley, ar fi mai bine să rămâi pînă
săptămîna viitoare"', probabil că ai face -o, probabil că nu ai pleca; și dacă ți -ar mai spune o
vorbă, s -ar putea să mai rămîi o lună.
― N-ați dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decît că domnul Bing ley nu s -a prețuit
îndeajuns. Dumnea voastră l -ați lăudat acum mai mult decît a făcut -o el însuși.
― Vă sînt foarte recunoscător, spuse Bingley, pen tru că ați transformat cele spuse de
prietenul meu într -o prețuire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că dați lucrurilor o
întorsătură la care acest domn nici nu s -a gîndit; părerea lui despre mine ar fi mai bună
dacă, în împrejurarea pomenită, aș refuza net și aș da pinteni calului, gonind cît mai repede.
― Ar considera atunci domnul Darcy c ă bruschețea pri mei dumneavoastră hotărîri e
compensată de încăpă țînarea cu care vă țineți de ea?!
― Pe cuv întul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are
de spus.
― Vă așteptați acum să justific păreri pe care vă place să le numiți ale mel e, dar pe care
nu le-am recu noscut niciodată ca atare. Luînd totuși cazul ca fiind așa cum îl prezentați
dumneavoastră, nu trebuie să uitați, domnișoară Bennet, că am presupus că prietenul care
dorește întoarcerea celuilalt din drum și amînarea hotărîrii lui de a pleca n -a făcut decît să -și
exprime dorința, i -a cerut aceasta fără un singur argument justificator.
― A ceda f ără ezitare ― simplu ― la insistența unui prieten nu are nici un merit în ochii
dumnea voastră.
― A ceda f ără a fi convins nu este un co mpliment pentru înțelegerea nici unuia dintre ei.
―Оmi pare, domnule Darcy, că nu puneți preț pe înrîurirea pe care o au prietenia și
dragostea. Prețuirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să -i îndeplinești
cererea fără să mai aștepți ar gumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume,
ca acela pe care l -ați imaginat dumneavoastră referitor la dom nul Bingley. Poate că ar fi mai
bine să așteptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acțiune.
Dar îngeneral și -n cazuri obișnuite, între prieteni, cînd unul dintre ei dorește ca celălalt să
schimbe o hotărîre fără prea mare importanță, ați avea o proastă părere despre aceia care e
de acord cu dorința priete nului său, fără să aștepte să fie convins cu ar gumente?
― Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai
multă precizie, gra dul de importanță al cererii respective, precum și gradul de apropiere
dintre prieteni?
― Oh, desigur, spuse Bingley, s ă auzim tot, toate amănun tele; să nu lăsăm deoparte
înălțimea și grosi mea lor comparativă, pentru că acestea, domnișoară Ben net, au în discuție
mai multă greutate decît vă dați dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n -ar fi un
om atît de mare și de falnic în comparație cu mine, nu aș avea pentru el nici jumătate din
deferența pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decît Darcy, în anumite

împrejurări și în anumite locuri ― acasă la el în special ―într-o seară de duminică în care nu
are nimic de făcut.
Domnul Darcy zîmbi; Elizabeth avu impresia că se simțea jignit și de aceea își stăpîni
rîsul. Domnișoara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy și își
mustră fratele pentru absurditățile spuse.
― Văd ceea ce urmărești, Bingl ey, îi spuse prietenul său. Nu -ți plac discuțiile și dorești
s-o înăbuși pe cea de acum.
― Poate c ă nu-mi plac. Discuțiile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu și
domnișoara Bennet ați amîna -o pe cea de față pînă ce voi ieși din cameră, v -aș rămîne foar te
îndatorat; după aceea puteți spune despre mine tot ce vreți.
― Ceea ce dori ți, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar
domnul Darcy ar face mult mai bine să -și sfîrșească scrisoarea.
Domnul Darcy îi urmă sfatul și se apucă îndată de scris.
Cînd sfîrși, ceru domnișoarei Bingley și Elizabethei favoarea de a asculta puțină muzică.
Domnișoara Bing ley se îndreptă cu vioiciune spre pian și, după o poli ticoasă invitație,
adresată Elizabethei de a cînta prima, ceea ce aceasta refu ză cu tot atîta politețe, dar mai
hotărît, se așeză ea însăși.
Doamna Hurst cîntă împreună cu sora ei, și în timp ce ele erau ocupate în acest fel,
Elizabeth, care răsfoia niște caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau
ochii domnulu i Darcy asupra ei.
Оi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admirației unui bărbat atît de
important, dar era încă și mai ciudat ca el s -o privească pentru că nu o plăcea. În cele din
urmă, nu putu totuși să -și închipuie decît că îi atră sese atenția deoarece, conform ideilor lui,
era în ea ceva mai nepotrivit și mai de reprobat decît în oricare altul dintre cei prezenți.
Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puțin ca să -i pese de
aprobarea lui.
După cîteva cîntec e indiene, domnișoara Bingley aduse o variație cu un vioi cîntec
scoțian și atunci domnul Darcy, apropiindu -se de Elizabeth, îi spuse:
― Domni șoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitați de acest prilej pentru a
dansa o Scoțiană?
Ea surîse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă
întrebarea.
― Oh, v-am auzit, dar n -am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Știu că doreați
să vă spun "da" ca să aveți satisfacția de a -mi disprețui gustul; dar mie îmi face întotdeauna
plăcere să dejoc astfel de planuri și să lipsesc oamenii de satisfacția unui dispreț premeditat.
M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc cîtuși de pu țin să dansez o Scoțiană și, acum,
disprețuiți -mă, dacă îndrăzniți.
― Cu adev ărat, nu îndrăznesc.
Elizabeth, care se așteptase să -l fi jignit, rămase uluită de gentilețea lui; era însă în felul
ei de a fi un amestec de drăgălășenie șimalițiozitate care o făceau inca pabilă de a jigni pe
cineva; iar Darcy nu fusese în viața lui vrăjit de o femeie, c um era acu m de ea. Era cu
adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc in ferioritatea rudelor ei, dînsul s -ar fi aflat
oarecum în pericol.
Domnișoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pen tru a fi geloasă, și marea ei
îngrijorare pentru însănă toșirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întru cîtva, de
dorința de a se vedea scăpată de sora acesteia.
Оncerca adesea să -l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre
presupusa lor căsătorie și despre fericirea ce -l aștepta într -o asemenea alian ță.
― Sper, îi spuse a doua zi, pe cînd se plimbau îm preună printre boschete, că atunci cînd
fericitul eveni ment va avea loc, îi veți da soacrei dumneavoastră a în țelege ce folositor este să –
și țină gura; și, dacă puteți reuși, lecuiți -le pe fetele mai mici de a se ține după ofițeri. Și,
dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atît de delicat, încercați să stăviliți acel ceva
minuscul, la limita dintre orgoliu și impertinență, din firea doamnei dumneavoastră.
― Mai ave ți și altceva să -mi propuneți pentru fericirea mea conjugală?
― Oh! da! Da ți ordin să se atîrne în galeria de la Pemberley portretele unchiului și
mătușii Philips. Pu neți-le lîngă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului,
judecătorul. Sînt în aceeași profesiune ―știți― numai pe p oziții diferite. Cît privește portretul
dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercați să comandați vre unul; ce pictor ar putea oare
izbuti să redea frumusețea ochilor ei?
― Nu ar fi deloc u șor să le prinzi expresia; dar forma și culoarea și genele atît de
minunate ar putea fi zugrăvite.

In clipa aceea se întîlniră cu doamna Hurst și cu Eli zabeth, care apăruseră de pe o altă
alee.
― N-am știut că aveți intenția să faceți o plimbare, spuse domnișoara Bingley, destul de
încurcată, de teamă să nu fi fost auziț i.
― Ce ur оt ați procedat, răspunse doamna Hurst, dis părînd fără să ne spuneți că ieșiți să
vă plimbați!
Apoi, luînd brațul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură.
Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simți mojicia lor și spuse îndată:
― Cărarea nu -i destul de mare pentru noi toți. Am face mai bine să trecem pe alee.
Elizabeth, însă, pe care n -o trăgea deloc inima să rămînă cu ei, le spuse rîzînd:
― Nu, nu! R ămîneți unde sînteți. Formați un grup încîntător și apăreți neobișnuit de
avantajați. Pitorescul ar fi stricat prin intervenția unui al patrulea. La revedere.
Fugi veselă de lîngă ei și, străbătînd parcul, se bu cura la gîndul că într -o zi-două va fi
din nou acasă. Jane se simțea destul de în putere și avea de gîn d să iasă vreo două ore din
cameră, spre seară.
Capitolul XI
După masă, cînd doamnele ieșiră din sufragerie, Eli zabeth fugi la sora ei și, după ce o
înfofoli bine, o con duse în salon, unde fu întîmpinată de cele două prietene ale sale cu multe
manifes tări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atît de drăguțe ca în ceasul
petrecut împreună, înainte de apariția domnilor.
Aveau o imensă capacitate de a conversa și erau în stare să descrie cu precizie o
petrecere, să povestească cu mult umor o a necdotă și să facă haz de cunoscuți.
Cînd însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenției lor; în aceeași clipă, ochii
domnișoarei Bingley se întoarseră către Darcy și, înainte ca acesta să fi fă cut cîțiva pași, ea și
avu ceva să -i spună. Acesta se adresă direct domnișoarei Bennet, felicitînd -o cu politețe;
domnul Hurst se înclină și el ușor, spunînd că era "foarte bucu ros"; salutul lui Bingley fu
însă plin de căldură și en tuziasm.
A fost vesel și foarte atent cu ea. Prima jumătate de o ră o petrecu ațîțînd focul pentru ca
Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; și, la dorința lui, ea trecu de cealaltă parte a
căminului, ca să fie mai departe de ușă. Apoi, se așeză lîngă ea și aproape că nu mai vorbi cu
nimeni altul. Elizabeth, br odînd în colțul opus, urmă rea totul încîntată.
După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea
știa, din observații personale, că domnul Darcy nu voia să joace, și domnul Hurst își văzu
refuzată chiar și dorinț a direct exprimată. Domnișoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni
intenția să joace și tăcerea întregului grup părea să -i confirme spusele. Domnul Hurst, prin
urmare, nu avu altceva de făcut decît să se lungească pe una dintre canapele și să adoarmă.
Darcy luă o carte în mînă. Domnișoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucîndu -se cu
brățările și inelele sale, se amesteca din cînd în cînd în conversația dintre fratele ei și
domnișoara Bennet.
Domnișoara Bingley era aproape tot atît de preocu pată de progresul făcut de domnul
Darcy în lectura căr ții lui, cît și de propria ei carte; îi punea tot timpul în trebări și se uita la
pagina la care ajunsese el. Totuși, nu -l putu atrage într -o conversație; el îi răspundea doar la
întrebări și continua să cit ească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu
cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărții pe care o citea el, căscă
lung și spuse:
― Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din u rmă, nu
există bucurie mai mare decît cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decît de o carte.
Cînd voi avea casa mea, voi fi nenoro cită dacă nu voi avea o bibliotecă excepțională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvîrli cartea deoparte ș i își roti ochii prin
cameră, căutînd o altă distracție; cînd îl auzi pe fratele său pomenindu -idomnișoarei Bennet
de un bal, se întoarse brusc către el și -i spuse:
― Apropo, Charles, te g îndești serios să dai o serată la Netherfield? Te -aș sfătui, înaint e
de a lua o hotărîre, să -i consulți și pe ceilalți de aici. Sînt sigură că se află printre noi unii
pentru care un bal ar însemna mai cu rînd o pedeapsă, decît o plăcere.
― Dacă te gîndești la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să
înceapă balul, în caz că preferă asta; cît despre bal, e lucru aproape hotărît și, de îndată ce
Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitațiile.
― Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate ; modul lor

obișnuit de des fășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai rațional
dacă, în locul dansului, conversația ar fi pe ordinea de zi.
― Mult mai ra țional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.
Domnișo ara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curînd și începu să se plimbe
prin salon. Avea o siluetă elegantă și se mișca frumos; însă Darcy, pentru care fă cea toate
astea, continua cu încăpățînare să citească. Exasperată, domnișoara Bingley se hotărî s ă mai
facă o sforțare și, întorcîndu -se către Elizabeth, îi spuse:
― Domni șoară Eliza Bennet, dă -mi voie să stărui să -mi urmezi exemplul și să te miști
puțin prin salon. Te asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atît pe loc.
Elizabeth fu surprin să, dar acceptă imediat. Domni șoara Bingley avu succes și în ceea
ce privește scopul real al acestei gentileți: domnul Darcy își ridică privi rea.
Era și el tot atît de surprins ca și Elizabeth de ne așteptata atenție venind din partea
domnișoarei Bingley și, fără să -și dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture
grupului lor, dar refuză, remarcînd că nu -și putea închipui decît două motive pentru care se
plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna și unuia și celuilalt. Domnișoar a
Bingley murea să știe ce voia să spună și o întrebă pe Elizabeth dacă ea înțe legea ceva.
― Nu, nimic, r ăspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi și modul cel mai
sigur de a -l necăji este să nu -l întrebăm nimic.
Domnișoara Bingley însă n u era în stare să -l necăjească pe domnul Darcy în nici un fel,
și insistă să i se explice cele două motive.
― N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domnișoara Bingley îi îngădui
să vorbească. Ați ales acest fel de a vă petrece seara, f ie pentru că sîn teți una confidenta
celeilalte și aveți secrete de discutat, fie pentru că știți că siluetele dumneavoastră sînt puse
în valoare cînd vă mișcați: dacă -i vorba de primul motiv, v -aș stînjeni; dacă -i vorba de al
doilea, vă pot admira mai bin e de la locul meu, de lîngă foc.
― Oh! E scandalos! exclam ă domnișoara Bingley. N -am mai auzit ceva atît de îngrozitor.
Cum să -l pedepsim pentru asemenea cuvinte?
― Nimic mai simplu; numai s -o doriți, răspunse Elizabeth. Putem toți să ne chinuim, să
ne pedepsim unii pe alții. Sîcîiți -l, rîdeți de el. Sînteți atît de intimi, încît trebuie să știți cum
s-o faceți.
― Dar pe cuv întul meu că nu știu. Vă asigur că in timitatea noastră nu m -a învățat încă
acestlucru. Să sîcîi calmul însuși și prezența de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta
vom fi bătute. Cît privește rîsul, nu ne putem face ridicole ― dacă nu vă este cu supărare ―
încercînd să rîdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita.
― Nu se poate r îde de domnul Darcy! se miră Eli zabeth. Aceasta este o prerogativă foarte
neobișnuită și neobișnuită sper să rămînă, căci pentru minear fi o mare pierdere dac -aș avea
multe cunoștințe de felul acesta. Ador rîsul.
― Domni șoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Ce i mai
înțelepți și mai buni dintre oameni ― ba nu! ― cele mai înțelepte și mai bune dintre faptele lor
pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viață este hazul.
― Desigur, replic ă Elizabeth, există asemenea oa meni, dar sper că nu fac parte din treei.
Sper că nu ri diculizez niciodată ceea ce este înțelept sau bun. Nerozia și prostia, capriciul și
inconsecvența mă amuză copios.O recunosc; rîd de ele ori de cîte ori pot. Dar astea,
presupun, sînt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveți .
― Poate c ă nu-i cu putință ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieții
mele să evit acele slă biciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.
― Defecte ca orgoliul și mîndria.
― Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mîndria, însă, aco lo unde există o minte cu
adevărat superioară, mîndria va fi întotdeauna ținută în frîu.
Elizabeth se întoarse pentru a -și ascunde un surîs.
― Ați terminat, cred, analizarea caracterului domnu lui Darcy, spuse domnișoara
Bingley, și care este, mă rog, rezultatul?
― M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaște el
însuși, fără înconjur.
― Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pre tenție. Am destule defecte, dar nu sînt,
sper, ale rațiu nii. Pentru firea mea, nu pun mî na în foc. Este, cred, prea puțin îngăduitoare;
sigur, prea puțin, pentru a conveni celorlalți. Nu pot uita prostiile și păcatele oa menilor atît
de repede pe cît ar trebui, și nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice
încercare ce s-ar face de a mă emoționa. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna
mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie.
―Acestaeste într -adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă esteo pată

pe firea cuiva. Dar v -ați ales bine păcatul cu adevărat, nu pot rоdede el. În ceea ce mă
privește, sînteți în siguranță.
― Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinație pen tru un păcat anume, un defect firesc
pe care nici educa ția cea mai perfectă nu -l poate înăbuși.
―Șialdumneavoastră este tendința de a -i disprețul pe toți.
―Și al dumneavoastră, replică Darcy cu un surîs, este de a -i înțelege pe toți greșit, cu
bună știință.
― Să facem puțină muzică, interveni domnișoara Bingley, sătulă de o conversație la care
nu-și dăduse contribuția. Louiza, n -ai să te superi dacă -l voi trezi pe domnul Hurst?
Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecție; pianul fu deschis și Darcy, după ce se
reculese timp de cîteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos
să se ocupe prea mult de Elizabeth.
Capitolul XII
Ca urmare a înțelegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineață Elizabeth scrise
mamei lor, ru gînd-o să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. Însă doamna Bennet,
care socotise că fet ele vor rămîne la Netherfield pînă marțea următoare, ceea ce ar fi făcut o
săptămînă întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească mai devreme, cu plăcere.
Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Eliza beth ― care era
nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună
de trăsură înainte de marți și adăugă într -un post-scriptum că, dacă domnul Bingley și sora
lui insistau să le mai rețină, ea se putea foarte bine lipsi de ele. Eliz abeth, însă, era absolut
hotărîtă să nu mai rămînă acolo și nici nu se prea aștepta la asemenea insistențe; din contră,
temîndu -se că șederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lîngă Jane ca să -l roage
ea pe domnul Bingley să le dea imediat t răsura; hotărîră deci să vorbească în cursul dimineții
despre intenția lor de a pleca de la Net herfield si să ceară și trăsura.
Hotărîrea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstrații de regret
și insistară destul pentru a o conving e pe Jane să rămînă pînă a doua zi; plecarea fu deci
amînată pentru ziua următoare. Domni șoarei Bingley îi părea rău că propusese această
amînare, căci gelozia și antipatia ei pentru una dintre surori de pășeau cu mult afecțiunea
pentru cealaltă.
Stăpînul casei află, cu sinceră mîhnire, că plecau atît de curînd și încercă, în repetate
rînduri, s -o convingă pe domnișoara Bennet că nu era un lucru cuminte din par tea ei, că nu
se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci cînd simțea că are dreptate.
Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Eliza beth stătuse destul la Netherfield. Îl
atrăgea mai mult decît dorea, iar domnișoara Bingley era nepoliticoasă cu eași mai sîcîitoare
decît de obicei cu el. Darcy luă hotă rîrea înțeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales
acum,să nu-i scape vreun gest de admirație, nimic care ar putea trezi în Elizabeth speranța
de a însemna ceva pentru fericirea lui, conștient că, dacă în mintea ei și -a putut face loc un
asemenea gînd, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forța de a -l confirma sau
zdrobi. Neclintit în hotărîrea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sîmbătă
și, deși la un moment dat rămaseră singuri o jumătate de oră, el își văzu conștiin cios de
lectură și nu -i aruncă ni ci măcar o privire.
Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărțirea atît de plăcută aproape pentru
toți. Amabilitatea domni șoarei Bingley față de Elizabeth, ca și afecțiunea ei pen tru Jane
crescuseră, spre sfîrșit, foarte simțitor și, cînd s -au despărțit, după ce o asigură pe aceasta
din urmă de plăcerea ce -i va face întotdeauna să se vadă, fie la Long bourn, fie la Netherfield,
și după ce o îmbrățișă cu toată căldura, dădu chiar mîna cu cea dintîi. Elizabeth își luă
rămas bun de la toți, în cea mai perfectă stare de spirit.
Acasă, nu fură întîmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu
surprinsă că s -au întors, spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc și că era sigură că
Jane răcise iarăși. Tatăl lor însă, deși foarte laconic în exprimarea bucuriei sale, era foarte
vesel să le vadă acasă; le simțise mult lipsa. Conversațiile de seară, cînd se strângeau cu
toții, pierduseră mult din vioiciune, și aproape că nu -și mai aveau rostul dacă lipseau Jane și
Elizabeth.
Au găsit -o pe Mary, ca de obicei, adîncită în studiul armoniei și contrapunctului și al
naturii omenești, și -au trebuit să admire noi extrase și să asculte noi remarci de etică
răsuflată. Catherine și Lydia aveau de dat vești de altă natură. Multe se mai întîmplaseră și
multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; cîțiva dintre ofițeri cinaseră, în

ultimele zile, la unchiul lor; un sol dat fusese bătut cu biciul; și se zvonise că domnul co lonel
Forster era pe cale să se însoare.
Capitolul XIII
― Sper, scumpa m ea, spuse domnul Bennet soției sale, a doua zi de dimineață, la micul
dejun, că ai coman dat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aștept un adaos la
grupul nostru familial.
― La cine te g îndești, dragul meu? Sînt sigură că nu știu să vină cinev a, afară doar dacă
nu s-o întîmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas și sper că mesele melesînt destul de bune
pentru dînsa. Nu cred să aibă multe prînzuri de astea acasă la ea.
― Persoana despre care vorbesc este un domn și un străin.
Ochii doamnei Bennet scînteiară.
― Undomn și un străin! E domnul Bingley, sînt sigură. Vai, Jane, n -ai lăsat să -ți scape
o vorbă despre asta, șireată ce ești! Ei bine, sînt, desigur, foarte fericită să -l primesc pe
domnul Bingley. Dar, Doamne Dumne zeule! Ce nenorocire! Nu s -a găsit o bucățică de pește,
astăzi. Lydia, suflețelul meu, sună te rog. Trebuie să vor besc imediat cu Hill.
― Nueste domnul Bingley, o întrerupse soțul său, este cineva pe care nu l -am văzut în
viața mea.
Lucrul acesta stîrni o uimi re generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soția
și cele cinci fiice ale sale, deodată.
După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicație:
― Acum aproape o lun ă, am primit această scrisoare și, acum aproape două săptămîni,
ara răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită
multă atenție. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă
poate da afară din această casă, cînd i -o plăcea.
― Vai, dragul m eu, strigă soția, nu pot s -aud pome nindu-se de asta. Mă rog dumitale,
nu-mi vorbi de omul ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moșia
dumitale să fie lăsată moștenire altuia, și nu propriilor noștri copii, și te asigur că, în locul
dumitale, aș fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.
Jane și Elizabeth încercară să -i explice natura unui astfel de legat. Încercaseră adesea și
mai înainte, dar era un subiect ce o depășea pe doamna Bennet, care con tinua să blesteme
cruzimea testării unei moșii în defa voarea unei familii cu cinci fete și în favoarea unuia de
care nu-i păsa nimănui.
― Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul
Collins nimic nu -l poate spăla de vina de a moșt eni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei
să-i asculți scrisoarea, s -ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniștească puțin.
― Nu! S înt sigură că n -am să mă liniștesc și cred că este o mare obrăznicie și o mare
ipocrizie din parte lui că ți -ascris. Detest asemenea prieteni falși. Ce -l împiedica oare să
continue să se războiască mai departe cu noi, așa cum a făcut și tatăl său, înaintea lui?
― Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, așa cum
vei auzi chiar acum.
Hunsford
lîngă Westerham
Kent
Octombrie, 15
Scumpe domn,
Neplăcerile existente între dumneavoastră și al meu defunct prea stimat tată m -au
nemulțumit foarte tare și, de cînd am avut nefericirea de a -l pierde, am fost adesea
însuflețit de dorința unei reconcilieri; m -au reținut, un timp, însă, propriile mele îndoieli,
teamă fiindu -mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dînsul a binevoit a fi în
discordie, ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale!
―Ei, ce spui, doamnă B ennet?
Acum însă m -am hotărît în privința aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paște, am
avut marele noroc de a fi distins cu protecția înălțimii sale Lady Catherine de Bourgh,

văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei și bunătății căreia am f ost
recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod
neprecupețit, să mă comport cu un respect plin de recunoștință față de senioria sa, fiind
totdeauna gata să îndeplinesc ritualul și ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca
un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez și să instaurez
binecuvîntarea păcii în sînul tuturor familiilor din sfera mea de influență și, pe aceste
temeiuri, mă mîndresc că prezenta mea ofertă de bună înțelegere este demnă d e toată
lauda și că împrejurarea că sînt moștenitorul testamentar al proprietății Longbourn va fi
trecută cu vederea de către domnia voastră și că nu veți fi ispitit să refuzați ramura de
măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decît afectat de faptul că sînt i nstrumentul unor
neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice și vă solicit îngăduința de a -mi cere
iertare pentru aceasta și de a vă asigura de dorința mea de a le aduce orice reparare
posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai tîrziu. Da că nu aveți nici o
opunere în a mă primi în casa domniei -voastre, mi -am propus marea bucurie de a vă
prezenta res pectele mele, domniei -voastre și familiei domniei -voastre, luni, noiembrie
optsprezece, la orele patru, și de a abuza de ospitalitatea domniei -voastre, pînă sîmbăta
ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare, deoarece Lady Catherine este
departe de a se împotrivi unei absențe ocazionale în ziua de duminică, numai ca un alt
preot să fie angajat pen tru slujba din acea zi.
Cu respectuoase omagii pentru doamna și fiicele domniei -voastre, rămîn, scumpe
domn, al domniei -voastre voitor -de-bine și prieten.
William Collins
― La orele patru, deci, putem a ștepta pe acest domn făcător de pace, spuse domnul
Bennet în timp ce împă turea la loc scrisoarea. Pe cuvîntul meu, pare să fie un tînăr foarte
scrupulos și amabil și nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o cunoștință prețioasă, în special
dacă Lady Catherine va fi atît de îngăduitoare și -l va lăsa să mai vină pe la noi.
― E totu șioarecare bun simț în cele ce spune în pri vința fetelor și, dacă este dispus să
repare cumva preju diciile create, n -am să fiu eu aceea care să -l împiedic.
― Deși, spuse Jane, este greu să ghicești în ce mod are de gînd să facă îndreptările care
crede că n i se cuvin, dorința asta îi face cinste.
Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru Lady Catherine și de intenția -i
binevoitoare de a -și boteza, cununa și îngropa enoriașii ori de cîte ori va fi nevoie.
― Trebuie s ă fie un fenomen, cred, spus e ea. Nu mi -l pot închipui. Este ceva atît de
pompos în stilul lui! Și ce -o fi vrînd să spună cu scuzele pentru faptul că e moș tenitor
testamentar? Nu -mi închipui c -ar face ceva, dacă i -ar fi posibil. S -ar putea să fie un om cu
bun simț, Sir?
― Nu, draga mea, nu cred. Mă aștept să -l găsesc tocmai contrariul. În scrisoarea lui este
uri amestec de servilism și laudă de sine, care promite multe. Sînt nerăbdător să -l cunosc.
― Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare s ă aibă
cusururi. Ideea cu ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuși că este bine
exprimată.
Pentru Catherine și Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes.
Era mai mult ca impo sibil ca vărul lor să apară într -o tunică stacoj ie și, de săptămîni întregi,
nu se mai puteau bucura de societatea unui bărbat dacă purta altă culoare. Cît despre
mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei voință și se pregătea să -l
primească cu o liniște care a uimit pe soțul și pe fiicele sale.
Domnul Collins sosi punctual pînă la secundă și fu primit de întreaga familie, cu multă
amabilitate. Domnul Bennet vorbi într -adevăr foarte puțin; doamnele, însă, erau destul de
dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă ne voie de încurajare și nici să fie
înclinat spre tăcere. Era un tînăr înalt, greoi, în vîrstă de douăzeci și cinci de ani. Avea un aer
grav, impozant și un fel de a fi ceremonios. De -abia se așezase și îi și făcu doamnei Ben net
complimente pentru fiicele s ale atît de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumusețea
lor, dar că, în cazul de față, faima nu era la înălțimea adevărului și, adăugă el, nu se îndoia
că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta
n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri la
nici un compliment, răspunse pe loc:
― Sînteți foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, și doresc din toată inima să fie așa
căci, altfel, vor rămîne tare nevoiașe. Lucrurile sînt atît de ciudat așezate.
― Faceți aluzie, probabil, la moștenirea acestei pro prietăți.

― Oh, domnule, a șa e, într -adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele
copile, trebuie s -o recunoașteți. Nu că vreau să văfac vinovat pe dumneavoastră pentru că,
știu, asemenea lucruri țin de întîmplare în viață. Nu se poate ști ce se întîmplă cu moșiile, în
lipsă de moștenitori legali, direcți.
― Sînt foarte conștient, doamnă, de necazurile fru moaselor mele verișoare și -aș putea
spune mul te în chestiunea asta, dacă nu m -aș teme să nu par îndrăzneț și pripit. Pot să le
admir. Acum, nu am să spun mai mult, dar cînd ne vom cunoaște mai bine, poate.
Domnul Collins fu оntrerupt ― erau pofti ți la masă. Și fetele își zîmbiră una alteia; ele
nu erau singurele ținte ale admirației domnului Collins. Salonul, sufrageria și toată mobila
fură examinate și admirate; iar laudele lui pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei
Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca pe niște viitoare
posesiuni. Cina, la rîndul ei, fu de asemenea mult lăudată și musafirul rugă să i se spună
căreia dintre frumoasele sale verișoare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus
la punct de doamna Bennet care -l asigură, oarec um scorțoasă, că erau foarte bine în stare să
țină o bucătăreasă bună și că fiicele ei nu aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins își
ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton mai moale, că nu se
simțea deloc jignită; dar e l continuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas.
Capitolul XIV
Оn timpul masei, domnul Bennet aproape că nu deschise gura; dar cînd servitorii s -au
retras, crezu că era timpul să facă puțină conversație cu oaspetele său și atacă, î n acest
scop, un subiect în care se aștepta ca domnul Collins să strălucească, spunîndu -i că părea
să fi avut mare noroc cu protectoarea lui. Grija și considerația Lady -ei Catherine de Bourgh
pentru dorințele și confortul lui păreau excep ționale. Domnul B ennet nu ar fi putut alege mai
bine. Domnul Collins o lăudă cu elocvență. Subiectul acesta îl făcu să se comporte și mai
solemn decît îi era felul și, cu un aer foarte important, declară că în viața lui nu mai văzuse o
asemenea purtare la o persoană de ran g ― atîta afabilitate și condescendență ― cîtă îi arătase
lui Lady Catherine. Dînsa binevoise, în mod grațios, să aprobe am bele predici pe care el
avusese onoarea să le țină în pre zența domniei sale. Îl poftise, de asemenea, de două ori să ia
masa la Ros ings și chiar sîmbăta trecută, seara, trimi sese după el să fie al patrulea la o
partidă de cadril. Mulți o socoteau pe Lady Catherine trufașă, știa el, dar dоnsul, personal, nu
găsise niciodată la dînsa decît afabilitate. Vorbise întotdeauna cu el așa cum ar fi făcut -o cu
oricare gentilom; nu arătase nici cea mai mică împotrivire ca el să frecventeze societatea din
vecinătate sau să plece oca zional din parohie pentru o săptămînă -două, să -și vadă rudele.
Domnia sa binevoise chiar să -l sfătuiască să se în soare cît mai repede cu putință, cu condiția
să facă o ale gere chibzuită; și o dată venise în vizită în umila lui casă parohială, unde
aprobase în întregime toate modificările făcute de el și binevoise să sugereze ea însăși unele
schimbări― niște rafturi în dulapuri, la etaj.
― Sînt convinsă că purtarea ei este tocmai cum tre buie și civilizată, spuse doamna
Bennet; cred că este o femeie foarte plăcută. E păcat că doamnele din lumea mare nu
seamănă, în general, mai mult cu dînsa. Locu iește în apropierea dumneavoastră, domnule?
― Grădina în care este situată ultima mea locuință e despărțită de Rosings Park,
reședința domniei -sale, doar printr -o potecă.
― Parcă ați spus că e văduvă, domnule, nu? Are fa milie?
― Are o singur ă fiică, moș tenitoarea domeniului Ro sings și a unei averi foarte mari.
― Ah! exclam ă doamna Bennet, dînd din cap; în seamnă că este bine situată, nu ca alte
fete. Și cum arată? E frumoasă?
― Esteîntr-adevăr o tînără cum nu se poate mai încîntătoare. Lady Catherine î nsăși zice
că, după canoanele adevăratei frumuseți, domnișoara de Bourgh întrece cu mult pe cele mai
frumoase reprezentate ale sexului său, căci în făptura ei se găsește acel ceva caracteristic
unei tinere femei de viță nobilă. Are însă din nenorocire o co nstituție bolnăvicioasă, care a
împiedicat -o să facă, pentru desăvîrșirea sa, progresele pe care, altfel, nu s -ar fi putut să nu
le facă, după cum am fost informat de doamna care s -a ocupat de educația ei și care
locuiește și acum cu domniile lor. Dar est e deosebit de amabilă și adeseori are condes –
cendența de a trece în faetonul ei tras de ponei prin fața umilei mele locuințe.
― A fost prezentat ă la palat? Nu -mi amintesc de nu mele ei printre doamnele de la curte.
― Starea precar ă a sănătății o împiedică, din neno rocire, să stea la Londra și, în acest
fel, așa cum însumi i -am spus într -o zi Lady -ei Catherine, lipsește Curtea Britanică de
podoaba ei cea mai strălucitoare. Domnia -sa a părut încîntată de această idee și vă puteți

imagina că sînt fericit ori de cîte ori se ivește prilejul să fac astfel de mici și delicate
complimente, atît de plăcute totdeauna. Nu o singură dată am remarcat față de Lady
Catherine că fermecătoarea sa fiică pare născută pentru a fi ducesă și că rangul cel mai înalt,
în loc să de a strălucire fiicei sale, ar fi el împodobit prin persoana sa. Acest gen de mici
atenții este cel care îi face senioriei sale plăcere și este felul de atenții pe care mă simt
deosebit de obligat să -l folosesc.
― Judeca ți așa cum trebuie, spuse domnul Benne t, și e o fericire că aveți harul de a
măguli cu gingășie. Vă pot întreba dacă aceste plăcute atenții vă vin pe moment, da torită
împrejurării, sau s оnt rezultatul unui studiu an terior?
― Eleîmi vin, mai cu deosebire, datorită lucrurilor care se întîmplă în clipa aceea și, deși
uneori mă amuz cu alcătuirea și aranjarea unor astfel de mici complimente elegante, care să
poată fi adaptate unor prilejuri obișnuite, sînt plin de dorința de a le da întotdeauna un aer
cît mai spontan cu putință.
Speranțele domnu lui Bennet se adeveriseră întocmai. Vărul său nu era mai puțin
absurd decît se așteptase. Îl ascultă, delectîndu -se din plin, păstrînd însă în același timp cea
mai mare seriozitate, fără să simtă nevoia de a împărți cu cineva această plăcere altfel decît
schimbînd cîte -o privire din cînd în cînd cu Elizabeth.
Pînă la ora ceaiului însă, doza îi fusese de ajuns, așa că domnul Bennet fu fericit să -și
reconducă musafirul în salon și, după ceai, să -l poftească să citească cu glas tare doamnelor.
Domnul Collins c onsimți cu voie bună și i se aduse o carte; dar văzînd -o (după toate semnele
provenea dintr -o bibliotecă de împrumut) o dădu înapoi și rugă să -i fie cu iertare, însă el nu
citea niciodată romane. Kitty căscă ochii mari la el, iar Lydia scoase o exclamație de uimire. I
se prezentară alte cărți și, după oarecare cumpănire, alese Predicile lui Fordyce. De la primele
rînduri, Lydia căscă și, înainte ca dînsul să fi apucat să citească, cu o solemnă monotonie,
trei pagini, ea îl întrerupse în acest fel:
―Știi, mamă, că unchiul Philips se gîndește să -l dea afară pe Richard? Și dacă o face, îl
va angaja domnul colonel Forster. Chiar mătușa mi -a spus așa, sâmbătă. Mîine am să mă
duc la Meryton să mai aflu cîte ceva despre chestiunea asta și să -ntreb cînd se întoarce dom-
nul Denny de la oraș.
Lydia fu poftită de cele două surori mai mari să -și țină gura; dar domnul Collins, foarte
ofensat, lăsă cartea deoparte și spuse:
― Am remarcat deseori ce pu țin interes manifestă tinerele domnișoare pentru cărțile de
factură seri oasă, deși sînt scrise exclusiv pentru binele lor. Sînt uluit, v -o mărturisesc,
deoarece nimic nu le poate folosi atît cît în vățătura. Dar nu vreau s -o mai plictisesc pe tînăra
mea verișoară.
Оntorcîndu -se apoi către domnul Bennet i se oferi drept partene r la o partidă de table.
Domnul Bennet acceptă oferta, remarcînd că făcea un lucru înțelept lăsînd fetele să -și vadă
de micile lor distracții. Doamna Bennet și fiicele sale se scuzară în modul cel mai politicos
pentru între ruperea Lydiei și îi promiseră c ă nu se va mai repeta, dacă el va voi să reia
lectura; dar domnul Collins, după ce le dădu asigurări că nu purta nici un resentiment
tinerei sale verișoare și că nu ar putea niciodată lua purtarea ei drept un afront, se așeză cu
domnul Bennet la o altă mas ă pentru a juca table.
Capitolul XV
Domnul Collins nu era un om cu bun -simț și defi ciențele sale naturale fuseseră prea
puțin ajutate de edu cație sau societate, căci cea mai mare parte a vieții și -o petrecuse sub
îndrumarea unui tată incult și avar; ș i deși urmase o facultate, trecuse numai prin ea, fără
să-și fi făcut acolo un fel de relații folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl său pusese,
de la început, pecetea unui mare servilism în felul lui de a fi; dar acum acesta era simțitor
contrab alansat de o îngîmfare de om prost, de viața retrasă pe care o ducea și de ceea ce
resimțea ca urmare a unei timpurii și neașteptate prosperități. O în tîmplare fericită îl scoase
în calea Lady -ei Catherine de Bourgh, tocmai cînd parohia Hunsford devenise vacantă;
respectul pe care -l avea pentru rangul ei, venerația față de ea ca protectoare, amestecate cu o
părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al bisericii, și
situația de paroh făcură din el un perfect amestec de tru fie, supunere, îngîmfare și umilință.
Acum, că avea o casă bună și un venit foarte frumos, își propusese să se însoare;
urmărind o reconciliere cu familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă și se gîndea să
aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit c ă erau atît de frumoase și binecrescute cum le
mergea ves tea. Acesta era planul lui de îndreptare ― de reparare ― a faptului c ă moștenea

proprietatea tatălui lor; și -l socotea un plan admirabil, foarte potrivit și foarte avantajos,
foarte nobil și dezint eresat din partea lui.
Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încîntător al domnișoarei Jane
Bennet îi confirmă punctul de vedere și îi întări convingerile foarte stricte cu privire la
drepturile ei de întâietate; pentru prima seară ,eafu deci aleasa lui; ziua următoare însă
aduse o modificare; într -untкte-а-tкtede un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea micului
dejun, în timpul unei conversații care în cepu cu casa parohială și, firește, alunecă spre
mărturisirea nădejdilor lu i că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpînă pentru Hunsford,
doamna Bennet avu, printre zîmbete foarte binevoitoare și încurajări totale, o rezervă, tocmai
în privința Janei, asupra căreia se fixase el. Cît despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra
ei sărăspundă… nu putea da un răspuns precis… dar nu aveacunoștință de vreo
propunere; fiica sa cea mare… trebuia să menționeze acest lucru… simțea că e datoare să -i
dea a înțelege că… urma probabil, să se logodească foarte curînd.
Domnul Collins nu trebui decît să -și mute gîndul de la Jane la Elizabeth, ceea ce și făcu
imediat, în timp ce doamna Bennet ațîța focul în cămin; prima după Jane ca vîrstă și
frumusețe urma, desigur, la rînd.
Doamna Bennet, încîntată de aluzia lui, spera s ă poată avea curînd două fete măritate;
iar omul de care ieri nu putea auzi vorbindu -se se afla acum foarte sus în stima și grațiile
sale.
Intenția Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară
de Mary, consim țiră să me argă cu ea; iar domnul Collins urma să le în soțească, aceasta la
cererea domnului Bennet care abia aștepta să scape de el și să -și aibă biblioteca numai
pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, și acolo, răsfoind de
formă unul d intre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecție, continua în reali tate să-i
vorbească aproape fără încetare de casa și gră dina de la Hunsford. Asemenea procedee îl
scoteau pe domnul Bennet din sărite. În biblioteca lui, fusese tot deauna sigur de ră gaz și
liniște; și deși se aștepta ― așa cum îi spunea Elizabeth ― să dea de nerozie și înfu murare în
oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se obișnuise să fie la adăpost de ele.
Politețea lui deci fusese extrem de promptă cînd îl inv itase pe domnul Collins să -i însoțească
fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine
decît lectura, fu extrem de bucuros să în chidă tomul acela gros și să plece.
Cu nimicuri bombastice din partea lui și cu aprobări politicoase din partea verișoarelor
sale, le trecu timpul pînă ce intrară în Meryton. Ajunși acolo însă, elnu mai fu în stare să
rețină atenția celor mai tinere dintre fete. Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în
căutarea ofițerilor și, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo muselină ―
absolut o noutate ― în vreo vi trină, nimic nu le putea interesa.
Dar atenția tuturor fetelor fu în curînd atrasă de un tînăr pe care nu -l mai văzuseră pînă
atunci; avea o înfă țișarefoarte distinsă și se plimba împreună cu un ofițer de partea cealaltă
a drumului. Ofițerul era chiar acel domn Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se
intereseze și care se înclină cînd îi văzu trecînd. Toți fură izbiți de înfățișarea străinului și se
întrebară cine putea fi; și Kitty și Lydia, hotărîte să afle acest lucru, traversară strada,
urmate de ceilalți, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum și, din fericire,
ajunseră pe trotuarul opus tocmai cînd cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră și ei în
același punct. Domnul Denny li se adresă imediat, cerîndu -le permisiunea de a -l prezenta pe
prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la Londra și despre
care era bucuros să le spună că acceptase o însărcinare în unitatea lor. Asta era tocmai ce
trebuia pentru că tînărului nu -i lipsea decît uniforma pentru a fi cu ade vărat fermecător.
Înfățișarea îl favoriza foarte mult: frumusețea lui era fără cusur ― avea un chip încîntător, o
siluetă perfectă și un fel plăcut de a se prezenta. După ce făcură cunoștință, el dovedi o
fericită ușurință în con versație ― o ușurință în același timp foarte corectă și total lipsită de
pretenții; întregul grup se întreținea încă în mod foarte agreabil cînd le atrase at enția un tro –
pot de cai. Darcy și Bingley veneau călare. Remarcînd doamnele din grup, cei doi domni se
îndreptară imediat către ele și urmară politețile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor,
iar domnișoara Jane Bennet su biectul principal. Era, spuse dînsul, în drum către Long –
bourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Dom nul Darcy confirmă cu o plecăciune
și lua tocmai hotărîrea de a nu -și fixa ochii asupra Elizabethei, cînd privirile îi fură atrase de
străin, iar Elizabeth, care, din î ntîmplare văzuse expresia de pe chipul amîndurora, în timp
ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întîlniri. Ambii se schimbaseră
la față: unul pălise, celălalt roșise. Domnul Wickham, după o ezitare, își ridică puțin pălăria
― salut la care domnul Darcy abia consimți să -i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era
imposibil să -ți închipui; era imposibil să nu vrei să afli.

O clipă mai tîrziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley își luă rămas
bun și împreună cu prieten ul său călări mai departe.
Domnul Denny și domnul Wickham conduseră tinerele domnișoare pînă la ușa casei
domnului Philips, apoi se înclinară de plecare, în pofida stăruințelor domnișoarei Lydia de a -i
pofti înăuntru și chiar în pofida doamnei Philips care , dînd de perete fereastra salonului,
susținea zgomotos invitația nepoatei sale.
Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să -și vadă nepoatele, iar cele două mai mari
erau ― dup ă recenta lor absență ― deosebit de binevenite; își exprima toc mai, cu zel, su rpriza
pentru neașteptata lor întoarcere acasă ― despre care n -ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor
nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s -ar fi întîm plat să-l întîlnească pe stradă pe băiatul
de prăvălie de la domnul Jones, care -i spusese că nu mai era nevoie să trimită doctorii la
Netherfield, pentru că domnișoa rele Bennet plecaseră ― cînd fu obligată să -și îndrepte
amabilitățile către domnul Collins, pe care Jane tocmai i -l prezenta. Îl primi cu toată politețea
de care era ca pabilă, politețe pe c are el i-o întoarse cu vîrf și îndesat, scuzîndu -se pentru
faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a -i fi fost prezentat în prealabil, împrejurare de care se
simțea măgulit totuși, ea fiind justificată de în rudirea lui cu tinerele domnișoare care -l
prezentaseră atenției domniei -sale. Doamna Philips se sperie de atîta exces de bună -creștere,
dar admirația ei față de acest necunoscut fu curmată de exclamațiile și întrebările des pre
celălalt, în privința căruia totuși nu putu spune ne poatelor decît ceea ce ele știau deja ―
anume că dom nul Denny venise cu el de la Londra și urma să primească decretul de
locotenent în regimentul… Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el
se plimba în sus și -n jos pe stradă; și dacă ar fi apă rut domnul Wickham, Kitty și Lydia și -ar
fi continuat cu siguranță ocupația; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară
doar de cîțiva ofițeri care în comparație cu noul venit, deveniseră niște tineri dezagreabili și
stupizi. Unii dintre aceșt ia erau așteptați a doua zi la masă la familia Philips și mătușa
promise fetelor să -l hotărască pe soțul ei să -i facă domnului Wickham o vizită și să -l invite și
pe el, dacă ar veni și rudele de la Longbourn în cursul serii.
Toți fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o veselă și zgomotoasă
partidă de "lote rie",cum le plăcea lor, după care vor lua o ușoară cină caldă. Perspectiva
unor asemenea desfătări era foarte îmbucurătoare și se despărțiră într -o dispoziție exce lentă.
Înainte d e a ieși din cameră, domnul Collins își repetă scuzele și fu asigurat, cu o neobosită
politețe, că scuzele lui erau lipsite de temei.
Оn drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecîndu -se între cei
doi domni; și cu toate că Jane era dispusă să -i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă
ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu găsise nici sora ei, vreo explicație pentru
purtarea lor.
Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimîndu -și admirația pentru
comportamentul și politețea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine și de
fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atîta stil, deoarece dînsa nu numai că -l primise cu cea mai
perfectă afabilitate, dar îl inclusese în mod special în invitația p entru seara următoare, deși
pînă atunci nici nu -l cunoscuse. Într -o oarecare măsură ― presupunea el ― invita ția se
datora rudeniei sale cu fa milia Bennet; totuși nu mai văzuse atîta amabilitate, în tot cursul
vieții sale.
Capitolul XVI
Cum nu se făcus e nici o obiecție în legătură cu vi zita proiectată de cei tineri la mătușa
lor și cum se opusese o rezistență dîrză tuturor scrupulelor domnului Collins de a -i lăsa pe
domnul și doamna Bennet singuri fie chiar și o singură seară în timpul vizitei sale, la ora
potrivită cupeul îi transportă pe domnul Collins și pe cele cinci verișoare la Meryton; la
intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitația unchiului și
se afla acolo.
După ce auziră vestea și luară toți loc, domnul Col lins avu răgazul să privească în jur și
să admire; și fu atît de surprins de mărimea apartamentului și de mobilier, încît declară că
aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în sufrageria mică de vară, comparație care, la
început, nu produse mare satis facție. Dar cînd doamna Philips înțelese ce însemna Rosings și
cine îi era stăpîn și după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele Lady -ei Catherine și
află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simți întreaga greutate a complimentu lui și
n-ar mai fi avut nimic de zis împotriva unei com parații, fie și cu odaia menajerei.
Pînă ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins își petrecu timpul în mod

plăcut descriindu -i întreaga grandoare a Lady -ei Catherine și a reședinței sale, făcînd
digresiuni ocazionale pentru lauda propriei și umi lei lui locuințe și a îmbunătățirilor pe care i
le aducea, și găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a că rei părere în privința
importanței lui se contura văzînd cu ochii și care, ascultîndu -l, luă hotărîrea de a raporta
vecinilor totul și cît mai repede cu putință. Fetelor însă, care se săturaseră să -l tot audă
vorbind pe vărul lor și n -aveau nimic altceva de făcut decît să dorească un pian și să
examineze banalele imitații de porțelan de pe cămi n, așteptarea li se păru tare lungă. Dar, în
cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; și cînd domnul Wick ham intră în salon,
Elisabeth simți că nu -l privise și nu se gîndise niciodată la dînsul cu o admirație pe care să
n-o fi meritat în întregime; ofițerii din regimentul… formau în general un grup de domni
foarte onorabili și cei mai străluciți dintre ei erau prezenți la petrecere, în seara aceea;
domnul Wickham însă era atît de de parte de ei toți ca persoană, ținută, înfățișare și umblet,
pe cоt eraueide superiori unchiului Philips ― cu obra zul lui lat ― care, îmbuibat și mirosind
a vin de Porto, îi urma în cameră.
Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar
Elizabeth fericita femeie lîngă care el luă, în sfîrșit, loc; și felul plăcut cum începu imediat
conversația, deși numai despre faptul că noaptea era umedă și că probabil vor avea o toamnă
ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obișnuit, mai plicticos și mai banal putea
deveni intere sant în gura unui vorbitor priceput.
Cu rivali ca domnul Wickham și domnii ofițeri, dom nul Collins părea să se fi scufundat
în neființă. El nu însemna desigur nimic în ochii tinerelor domnișoare; totuși, din cînd în
cînd, mai găsea la doamna Philips o ure che binevoitoare și datorită atenției acesteia fu servit
din belșug cu prăjiturele și cafea.
Cînd s-au alcătuit mesele pentru cărți avu, la rîn dul lui, prilejul s -o îndatoreze,
așezîndu -se la o partidă de whist.
― Cunosc prea pu țin acest joc, îi spuse, da r sînt fericit, să mă perfecționez, deoarece în
situația mea… Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru con simțămîntul lui de a
juca, dar nu avu răbdare să -i asculte motivele.
Domnul Wickham nu juca whist și se așeză între Elizabeth și Lydia, care-l primiră cu
mare bucurie la masa lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să
stea de vorbă, să -l monopolizeze; cum însă era și o mare amatoare de loteriefu, în cu rînd,
prea prinsă de joc, pariind și exclamînd prea pă timaș cînd se strigau premiile, pentru a mai
putea da vreo atenție cuiva. Domnul Wickham însă, acordînd jo cului numai atenția
obișnuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să -l asculte, deși nu
spera să i se spună ceea ce dorea îndeo sebi ― po vestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea
nici măcar nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. Totuși curiozitatea îi fu pe
neașteptate potolită. Domnul Wick ham atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce
distanță de Meryton se află N etherfield și, după ce primi răspunsul, întrebă, șovăind, de cîtă
vreme se afla dom nul Darcy acolo.
― Cam de o lun ă, răspunse Elizabeth. Și, cum nu do rea să lase să -i scape acest subiect,
adăugă: După cîte înțeleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshir e.
― Da, răspunse Wickham, moșia lui de acolo este o proprietate seniorială, zece mii net
per annum . N-ați fi găsit pe nimeni mai indicat decît mine pentru a vă da informații în
chestiunea asta căci, din prima mea copi lărie, am fost legat de familia sa în tr-un fel foarte
special.
Elizabeth nu -și putu stăpîni uimirea.
― Aveți tot dreptul să păreți uimită de afirmația mea, domnișoară Bennet, dacă ați
remarcat ― cum poate a ți și făcut ― marea r ăceală a întîlnirii noastre de ieri. Îl cunoașteț i
bine pe domnul Darcy?
― Atît cît să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu pa timă. Am petrecut patru zile în aceeași
casă cu el și -l consider un om foarte dezagreabil.
― Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eunu am dreptul să -mi spun părerea. Nu
am aceast ă calitate. Оl cunosc prea mult și prea bine pentru a fi un judecă tor drept. Miemi-e
imposibil să rămîn nepărtinitor. Cred însă că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în
general, uimire și poate că nu v -ați exprima atît de tare nicăieri în alt lo c. Aici sînteți în
mijlocul familiei dumneavoastră.
― Pe cuv оntul meu, nu spun aici mai mult decît aș spune în oricare altă casă din
vecinătate, exceptînd Netherfield. În Herdfordshire nimeni nu -l simpatizează. Toți sînt
dezgustați de mîndria lui. Nu veți găsi pe ni meni care să vorbească mai bine despre el.
― Nu pot pretinde c ă-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau
oricine altcineva nu este prețuit mai mult decît merită; dar cu el, cred, asta nu se întîmplă

des. Lumea este orbită d e averea, de greutatea lui, sau speriată de acrele lui superioare,
impunătoare, și -l vede doar așa cum îi place lui să fie văzut.
―Eu l-aș lua drept un om cu o fire urîcioasă, chiar și din puținul pe care -l știu despre
el.
Wickham clătină numai din cap.
― Mă întreb, spuse el cînd avu iar prilejul să vor bească, dacă are de gînd să rămînă mai
mult timp aici .
― Nuștiu deloc, dar cît am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu -se nimic despre
plecarea sa. Sper că planurile dumneavoastră în legătură cu regime ntul nu vor suferi
modificări din cauza prezenței lui în regiune.
― Oh, nu. Nu eutrebuie să -l evit pe Darcy. Dacă eldorește să nu dea ochi cu mine,el e
cel care trebuie să plece. Nu sîntem în relații de prietenie și -mi este tot deauna neplăcut să -l
întîlnesc; dar nu am nici un mo tiv să-l evit, afară doar de motivul pe care l -aș putea spune în
fața lumii întregi ― am sentimentul unei mari nedrept ăți și durerosul regret că Darcy este
ceea ce este. Tatăl lui, domnișoară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii
cei mai buni care au existat vreodată și prietenul cel mai adevărat pe care l -am avut; și nu
mă pot afla în prezența acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adîncul sufletului
de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui față de mine a fost revoltătoare; cred, într -adevăr
însă, că i -aș putea ierta tot și toate mai curînd decît faptul că a înșelat spe ranțele și a terfelit
memoria tatălui său.
Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant și era numai urechi, dar delicatețea temei o
împiedica să pună vreo întrebare.
Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general ―
Meryton, împrejurimile, so cietatea locală ― părînd foarte mulțumit de cale văzute pînă atunci
și insistînd mai ales asupra ultimei teme cu o ama bilă și firească galanterie.
― Perspectiva de a fi mereu în societate, într -o bună societate, adăugă el, a fost pentru
mine cel mai bun în demn de a intra în regimentul… Știam că este o unitate cît se poate de
onorabilă și plăcută, iar prietenul meu Denn y m-a ispitit și mai mult relatîndu -mi despre car –
tierul lor general actual și despre cunoștințele alese și marea solicitudine de care au avut
prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sînt un om
dezamăgit și nu suport sing urătatea. Trebuie să fiu ocupat și să am în jur oameni. Nu am fost
sortit unei vieți de militar, dar nu am avut încotro din cauza îm prejurărilor. Biserica trebuia
să fie rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji și pînă acum ar fi trebuit să fiu în pos esia
unei parohii foarte importante, dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit.
―Оntr-adevăr ?!
― Da! Defunctul s ău tată mi -a lăsat prin testament recomandarea pentru cea mai bună
parohie care va de veni vacantă. El era nașul meu și ținea nespus d e mult la mine. Nu găsesc
cuvinte destul de potrivite pentru bu nătatea sa. Voia să mă asigure cu larghețe și era încre –
dințat că o și făcuse, dar, cînd parohia a devenit vacantă, a fost dată altcuiva.
― Doamne, Dumnezeule! exclam ă Elizabeth. Cum de s -a pututașa ceva? Cum de s -a
putut trece peste tes tamentul său? De ce nu ați cerut despăgubiri legale?
― Testamentul avea un asemenea viciu de form ă încît nu-mi lăsa nici o speranță din
partea legii. Un om de onoare nu s -ar fi putut îndoi de intenția testato rului, dar domnul
Darcy a preferat s -o pună la îndoială sau s -o trateze numai ca pe o recomandare condiționată
și săsusțină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; pe
scurt, de toate și nimic. Sigur este că parohi a a devenit vacantă acum doi ani, exact cînd
ajunsesem la vîrsta la care o puteam primi, și că a fost încredințată altuia, și nu mai puțin
sigur este și faptul că nu mă pot învinui să fi făcut într -adevăr ceva ca să merit s -o pierd. Am
o fire nestăpînită ș i poate mi -am spus uneori prea deschis părerea despre el sau cătreel.
Altceva mai rău nu -mi pot aminti. Adevărul este însă că sîntem foarte diferiți și că el mă
urăște.
― E revolt ător! Merita să fie făcut de rîs în mod public.
― Odată și odată tot va fi,dar nueu ovoi face. Atîta timp cît îmi voi aminti de tatăl său,
nu-l voi putea nicio dată nici sfida, nici face de rоs.
Elizabeth îl prețui pentru asemenea sentimente și, în timp ce tînărul le exprima, i se
păru a fi mai frumos de cît oricînd.
― Dar ce m otiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l -a putut face să se poarte atît de
crud?
― O total ă și neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură,
decît în seama geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi ținut la mine mai puțin, poate că
fiul său m -ar fi văzut cu ochi mai buni; dar neobișnuita afecțiune pe care tatăl său o avea

pentru mine îl irita cred, încă de pe cînd eram copii. Nu avea o fire să suporte competiția în
care ne aflam, preferința ce -mi era adesea acordată.
― Nu l-am crezut pe domnul Darcy atît de rău, deși niciodată nu mi -a plăcut, nu l -am
crezut atît de josnic; mi -am închipuit că, în general, îi disprețuiește pe seme nii săi, dar n -aș fi
putut bănui că se coboară pînă la o răzbunare atît de crudă, pînă la atîta ne dreptate, atîta
lipsă de omenie. După cîteva minute de gîndire, continuă: Mi -amintesc într-adevărcum se
fălea într -o zi la Nether field că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire neiertătoare.
Trebuie să aibă un caracter înspăimântător.
― Nu po t avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Miemi-ar fi
greu să fiu drept cu el.
Elizabeth căzu din nou pe gînduri și după un timp exclamă:
― Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său! Și ar fi putut foarte bine
adăuga: Și pe deasupra, un tînăr ca dumneata, al cărui chip însuși e o garanție de omenie.
Dar se mulțumi cu: Un tînăr care a fost, din copilărie, tovarășul lui de joacă, legați ― după
cum cred că ați spus ―оn modul cel mai strоns.
― Ne-am născut în acee ași parohie, în mijlocul ace luiași parc; am petrecut laolaltă cea
mai mare parte a tinereții noastre ― trăind în aceeași casă, amuzîndu -ne cu aceleași jocuri,
ocrotiți de aceeași părintească grijă. Tatăl meuși-a început cariera în profesiunea căreia un –
chiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să -i facă atîta cinste; dar a renunțat la tot pentru
a-i fi util de functului domn Darcy și și -a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul Pemberley.
A fost prețuit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiind u n prieten de toată
încrederea și demn de toată cinstea. Domnul Darcy re cunoștea adesea cît îi era de obligat
tatălui meu pentru neprecupețita lui muncă de dirijare ș i administrare și cînd, cu puțin
înainte de moartea tatălui meu, i -a promis, din proprie i nițiativă, că mă va asigura, sînt
convins că simțea că face un gest de recunoștință față de el,ca și de afecțiune față de mine.
― Ce ciudat, exclam ă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mîndria lui nu l -a silit pe
acest domn Darcy să fie drept cu dumneav oastră. Dacă nu dintr -un motiv mai bun, din acela
că n-a fost destul de mîndru ca să nu fie necinstit ― căci eu necinste trebuie să numesc fapta
lui.
―Estede mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în
seama mîndriei, și mîn dria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l -a adus mai aproape de
virtute decît de oricare altă simțire. Dar nu sîntem, nici unul, statornici și, în comportarea lui
față de mine, a fost mînat de impulsuri și mai puternice decît mîndria.
― Se poate oare ca o mîndrie atît de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui?
― Da. Ea l -a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reținere, să ofere
ospitalitate, să -și ajute arendașii, să -i aline pe săracii lui. Da, mîndria a făcut as ta, mîndria
de familie și mîndria filială, căci este foarte mîndru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept
acela care -și dezonorează familia, acela care face să degene reze calitățile ce aduc
popularitatea, sau să se piardă in fluența casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are și
o mîndrie de frate și aceasta împreună cu o oarecaredragoste frățească fac din el un
protector blînd și plin de grijă al sorei sale; și veți auzi că e prezentat, în general, drept fratele
cel mai bun și mai atent din l ume.
― Ce fel de fat ă este domnișoara Darcy?
Wickham clătină din cap.
― Aș fi vrut s -o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar
seamănă prea mult cu fratele ei ― e foarte, foarte m îndră. Cînd era mică, era afectuoasă și
drăguță și ținea foarte mult la mine; iar eu i -am consacrat ore și ore pentru a o distra. Acum
însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, șaisprezece ani, și
am auzit ― cu o educa ție desăvîrșită. De la moartea tatălui ei, locuiește la Londra împreună
cu o doamnă care -i supraveghează instruirea. După multe tăceri și multe încercări de a
aborda alte subiecte, Elizabeth nu rezistă și reveni încă o dată la cel dintîi, spunînd:
― Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cumpoate oare domnul Bingley, care pare a
fi întruchiparea bunei dispoziții și este, sînt convinsă, cu adevărat drăguț, să se simtă atît de
strîns legat de un asemenea om? Cum e posibil să se potrivească? Îl cunoașteți pe domnul
Bingley?
― Nu, deloc,
― Este un om blajin, pri etenos, fermecător. El nu poate ști cum este domnul Darcy în
realitate.
― Probabil c ă nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. Însușirile nu -i lipsesc.
Poate fi un bun partener de conversație, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un
omtotal diferit de ceea ce este față de cei mai puțin favorizați de soartă. Mîndria nu -l

părăsește nicio dată; cu cei bogați, însă, are vederi largi, este drept, sin cer, rezonabil, vrednic
de toată cinstea și probabil sim patic ― av înd oarecum în vedere ave rea și înfățișarea.
Curînd după aceasta, partida de whist se sparse, ju cătorii se strînseră în jurul celeilalte
mese, iar domnul Collins luă loc între verișoara sa Elizabeth și doamna Philips, care îi puse
întrebările obișnuita în privința suc cesului avu t la joc. Nu fusese prea mare ― pierduse tot
timpul; dar cînd doamna Philips începu să -și exprime re gretele, el o asigură, plin de
gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanță; că el considera banii ca o bagatelă și o
rugă să nu se neliniștească din cauza asta.
―Știu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci cînd oamenii se așază la o masă de joc
trebuie să -și asume ris curile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sînt în situația de a
face caz de cinci șilingi. Sînt, fără îndoială, mulț i care nu ar putea spune la fel, dar,
mulțumită Lady-ei Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a ține seama de
asemenea nimicuri.
Domnul Wickham deveni atent; după ce -l observă pe domnul Collins cîteva clipe o
întrebă pe Elizabeth, cu glas sc ăzut, dacă rudele ei erau în relații foarte strînse cu familia de
Bourgh.
― Lady Catherine de Bourgh i -a dat curînd domnu lui Collins o parohie. Aproape că nu
știu în ce împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaște de mult.
―Știți, desig ur, că Lady Catherine de Bourgh și Lady Anne Darcy au fost surori și că,
prin urmare, ea este mă tușa tînărului domn Darcy.
― Nu,într-adevăr, nu știam. Nu știu nimic despre familia Lady -ei Catherine. Pînă
alaltăieri, nu auzisem încă de existența ei.
― Fiica sa, domnișoara de Bourgh, va avea o mare avere și se crede că ea și vărul său
vor uni cele două proprietăți.
Această informație o făcu pe Elizabeth să zîmbească; se gîndea la biata domnișoară
Bingley. Zadarnice erau toate drăgălășeniile, ei, zadarnice ș i inutile și afecțiunea pentru sora
lui și laudele pentru el, dacă Darcy se con sidera sortit alteia.
― Domnul Collins, ad ăugă Elizabeth, vorbește în ter menii cei mai elogioși de Lady
Catherine și de fiica sa; dar, din anumite amănunte pe care le -a povest it despre senioria sa,
bănuiesc că recunoștința îl face să se înșele și că ―în ciuda faptului că e protectoarea lui ―
este o femeie arogantă și încrezută.
― Cred c ă, într-o mare măsură, este și una și alta, replică Wickham. Nu am văzut -o de
ani de zile, d ar îmi amintesc perfect că nu mi -a plăcut niciodată și că avea un fel de a fi
dictatorial și insolent. Are reputația de a fi deosebit de rațională și deșteaptă; dar eu cred mai
curînd că însușirile sale se trag, în parte, din rang și din avere, în parte, din atitudinea ei
autoritară și restul din mîndria nepotului său, căruia îi place să creadă că ori care dintre
rudele lui posedă o inteligență cu totul su perioară.
Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă șicontinuară cu plăcere
să stea de vorbă pînă cînd cina puse capăt jocului de cărți și dădu celorlalte doamne partea
ce li se cuvenea din atențiile domnului Wickham.
Nu se putea duce o conversație în zgomotul din tim pul cinei de la doamna Philips; dar
manierele tînărului îi cuceriră pe toți. Tot ceea ce spunea era spus cum tre buia și tot ceea ce
făcea era făcut cu eleganță . Elizabeth plecă de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul pînă
acasă, nu se mai putu gîndi la nimeni în afară de domnul Wickham și la cele ce -i spusese;
dar nu-i putu po meni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o
singură clipă. Lydia vorbea într -una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre
fisele pe care le cîștigase: iar domnul Collins, apreciind politețea doamnei ș i domnului
Philips, asigurîndu -i că paguba sa la whist n -avea nici o importanță, enumerînd felurile
servite la cină și tot temîndu -se că dăduse buzna peste verișoarele sale, avea de spus mai
multe decît putu spune pînă ce trăsura opri în fața locuinței lor , din Long bourn.
Capitolul XVII
A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham și ea. Jane o
ascultă cu interes și uimire pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atît de
nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea ei să se îndoiască de cinstea unui
om cu o înfățișare atît de amabilă ca a domnului Wickham. Po sibilitatea ca acesta să fi
îndurat atîta adversitate fu de ajuns pentru a -i provoca sentimentele cele mai duioase; nu
mai rămînea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amîndoi, de a
justifica purta rea fiecăruia dintre ei și de a pune pe seama întîmplării sau a greșelii tot ceea

ce nu putea fi explicat în alt fel.
― Ambii, spuse ea, au fost, cred, decep ționați într -un fel sau într -altul, de care noi nu ne
putem da seama. Poate că oameni interesați i -au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne
este imposibil să bănuim cauzele sau îm prejurările care i -au înstrăinat, dacă nu există vină
nici de o parte, nici de alta.
― Foarte adevărat! Chiar așa! Și acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea
oamenilor interesați implicați în treaba aceasta? Hai, scoate -i basma curată și pe ei,căci
altfel am fi silite totuși să avem o părere proastă despre cineva.
― Rîzi cît vrei, dar nu vei putea rîde atît cît să mă scoți dintr -ale mele. Scumpa mea
Lizzy, gîndește -te numai în ce lumină urîtă s -ar plasa domnul Darcy purtîn du-se astfel cu
protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i -a promis să -i asigure viitorul. Este cu
neputință. Nici un om de omenie, nici un om care se stimează n -ar fi în stare de așa ceva. Se
poate oare ca prietenii cei mai apropiați să se înșele într -atît asupra lui? Oh! Nu!
― Pot să-mi închipui mai curînd că domnul Bingley a fost indus în eroare decît c ă
domnul Wickham a in ventat o poveste ca aceea pe care mi -a relatat -o seara tre cută: nume,
fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este așa, s -o dovedească domnul Darcy. În afară
de asta, era atîta adevăr în ochii lui!
― Este foarte greu, recunosc; es te dureros. Nu mai știi ce să crezi.
― Să-mi fie cu iertare. Știi precis ce să crezi.
Dar Jane nu putea crede cu precizie decît un singur lucru, și anume că, dacă domnul
Bingley fusese indus în eroare, va suferi mult cînd vor ieși toate la lumină.
Cele dou ă domnișoare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversația
pomenită, fiindcă tocmai sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Dom nul Bingley
și surorile lui veniseră să le prezinte perso nal invitația pentru mult așteptatul bal de la
Netherfield, fixat pentru marțea următoare. Cele două doamne au fost încîntate să -și
regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de cînd n -o mai văzuseră și au întrebat –
o, de repetate ori, ce mai făcuse de cînd se despărțiseră. În ceea ce privește restul familiei, i –
au dat prea puțină aten ție― ocolindu -l pe domnul Bennet, pe cît posibil, spu nîndu-i nimica
toată Elizabethei și nimic celorlalți. Au plecat repede, ridicоndu -se de pe scaune cu o
ostentație care -l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu -se, nerăbdătoare parcă, să
scape de amabilitățile doamnei Bennet.
Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre
doamnele din familie. Doam nei Bennet îi plăcea să -l ia drept un omagiu adus fiicei sale mai
mari și se simțea foarte măgulită, deoarece fu sese invitată de domnul Bingley personal în loc
de a primi o ceremonioasă invitație scrisă. Jane visa o seară încîntătoare, în compania celor
două prietene ale sale, și atențiile fratelui lor, iar Elizabeth se gînde a cu plăcere că va dansa
mult, mult, cu domnul Wickham și că pri virea și comportarea domnului Darcy îi vor confirma
tot ceea ce știa. Fericirea sperată de Catherine și Lydia de pindea mai puțin de un anumit
lucru sau de o anume persoană, deoarece, deși fi ecare dintre ele se gîndea, ca și Elizabeth, că
va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul
partener care putea să le placă, și un bal era, în orice caz, un bal. Chiar și Mary fu în stare
să-și asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului.
― Atîta timp cît pot să -mi păstrez diminețile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge.
Nu cred că este un sacrificiu să iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are
drepturi asupra noastră, a tutur or, și so cotesc că fac parte dintre aceia care consideră clipele
de recreație și distracție un lucru de dorit pentru toată lu mea.
Cu acest prilej, Elizabeth era într -o dispoziție atît de bună încît, deși nu vorbea des cu
domnul Collins dacă nu era nevoie , nu se putu stăpîni să nu -l întrebe dacă avea sau nu
intenția să accepte invitația domnului Bingley și, în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să
participe la distracțiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că el nu -și făcea nici un
felde scrupule în această privință și că era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea
arhiepiscopului, fie a Lady -ei Catherine de Bourgh pentru îndrăzneala de a fi dansat.
― Nu sоnt deloc de p ărere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru
persoane respectabile, de către un tînăr onorabil, ar putea avea vreo tendință imo rală; și sînt
eu însumi atît de departe de a avea ceva împotriva dansului, încît sper să am cinstea de a fi
onorat de toate frumoasele mele verișoare în cursul seri i; și profit, scumpă domnișoară
Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să -mi acordați primele două dansuri ― preferin ță
pe care sînt încredințat că verișoara mea Jane o va atribui cauzei adevărate și nu unei lipsa
de respect față de persoana sa.
Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Își propusese neapărat să danseze
tocmai dansurile acelea cu domnul Wickham; și în locul lui să -l ai pe domnul Collins!

Șăgălnicia ei nu căzuse nicicînd mai prost. Nu era nimic de făcut, totuși. Fericirea domnului
Wickham, ca și a ei, fu, prin forța lucrurilor, puțin amînată, și in vitația domnului Collins
primită cu politețea de care se mai simți în stare. Nu era prea încîntată de galanteria lui, căci
aceasta îi trezea bănuiala că el avea și altă intenție. Pentru prima dată o fulgeră gîndul că
dintre surori eaera acum aleasa demnă de a deveni stăpîna parohiei Hunsford și al patrulea
la masa de cadril de la Rosings, în absența unor musafiri mai simandicoși. Gîn dul acesta se
transformă în convingere în timp ce -i urmărea amabilitățile mereu mai stăruitoare față de ea
și îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul și vioi ciunea ei; cu toate că se simțea
mai degrabă uluită decît încîntată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult și doamna
Bennet îi dăd u a înțelege că probabilitatea acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă.
Elizabeth însă se făcu a nu înțelege aluzia, fiind per fect conștientă că dacă ar fi replicat
ceva ar fi ajuns, să se certe. S -ar fi putut ca domnul Collins să nu facă ni ciodată cererea, așa
că pînă n -o va face, n -avea nici un rost să se certe din cauza lui.
Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească și de care să
vorbească, cele două dom nișoare Bennet mai mici s -ar fi aflat tot timpul într -o starevrednică
de milă căci, din ziua în care primiseră invitația și pînă în ziua balului, plouase fără încetare
și n-au putut să se plimbe măcar o singură dată la Mery ton. Nu tu mătușă, nu tu ofițeri, nu
tu știri; pînă și rozetele pentru pantofii de bal fusese ră procurate tot prin tr-un curier. Chiar
și Elizabeth ar fi fost îndreptățită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, întrucîtva, la
încercare de vremea care o împiedicase să -l cunoască mai îndea proape pe domnul Wickham,
iar pentru Kitty și Lydia, ceva mai puțin important decît balul de marți n -ar fi putut face
suportabile o vineri, o sîmbătă, o duminică și o luni ca acelea.
Capitolul XVIII
Pînă în clipa în care păși în salonul de la Netherfield, căutîndu -l zadarnic în grămada de
tunici roșii strînse aco lo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wick ham va fi la bal.
Certitudinea de a -l întîlni acolo nu -i fusese zdruncinată de nici una dintre recentele amintiri
care, nu fără temei, ar fi putut s -o neliniștească. Se îm brăcase cu mai multă grijă de cît de
obicei și se pregătise, într -o stare de bună dispoziție, să cucerească ceea ce ră măsese încă
necucerit din inima lui, încredințată că nu era mai mult decît se putea cîștiga în cursul unei
seri.
Într-o clipă o fulgeră gîndul că, pentru a -i face plă cere domnului Darcy, Bingley îl
omisese intenționat din lista de invitați trimisă ofițerilor; și, deși nu era chiar așa, faptul de
necontestat că lipsea i -a fost confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i
se adresase nerăbdătoare, și ca re le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru
treburi la Londra și că nu se întorsese încă, și adăugă cu un surîs semnificativ: "Nu pot să
cred că treburile l -ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n -ar fi dorit să evite un anumit domn
prezent aici".
Lydia nu auzi această reflecție, Elizabeth însă o prinse. Și fiind astfel încredințată că
Darcy nu era mai puțin vi novat de absența lui Wickham decît dacă ar fi fost exactă prima ei
presupunere, toată antipatia ei față de el se ascuți atît de mu lt, din cauza acestei noi
dezamăgiri, încît cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care
dînsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentilețea, îngăduința, răbdarea față de Darcy
erau nedreptăți față de Wickham. Era hotărît p otrivnică oricărei conversații cu el și se
îndepărtă brusc, cu o proastă dis poziție ce nu și -o putu stăpîni complet, nici măcar stînd de
vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire față de Darcy o irita.
Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziți a și, deși toate planurile pentru
seara aceea i se năruiseră, tristețea nu putea stărui prea mult în inima ei; și după ce îi
povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămînă, toate necazurile, nu -i trebui
mult ca să -și mute voit gîndul la ciudă țeniile vărului său și să -i atragă și Charlottei atenția în
mod special asupra lui. Primele două dansuri însă -i redeșteptară mîhnirea; ele fură un
adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat și solemn, scu zîndu-se în loc de a corespunde,
mișcîndu -se adesea alandala, fără să -și dea seama, aruncă asupra ei toată rușinea și chinul
cu care te poate copleși unpartener de dans ne priceput. Clipa în care se eliberă de el fu o
clipă de extaz.
Dansă apoi cu un ofițer și avu bucuria să vorbească despre Wickham și să afle că era
iubit de toți. După ce se sfîrșiră dansurile, se reîntoarse lîngă Charlotte Lucas și stătea de
vorbă cu ea cînd, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitîndu -i favoarea de a dansa
împreună: fu sese luată atît de tare prin surprindere, încît, f ără să-și dea seama de ceea ce

face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frămînte
pentru lipsa ei de prezență de spirit. Charlotte încercă s -o consoleze.
― Cred c ă îl vei găsi foarte agreabil.
― Fereasc ă Dumnezeu! Ast a ar fi cea mai mare ne norocire, să găsești agreabil pe cineva
pe care ești hotă rît să-lurăști. Nu -mi dori atîta rău.
Totuși, cînd dansul reîncepu și Darcy se apropie pen tru a-i lua mîna, Charlotte o sfătui,
în șoaptă, să nu fie proastă și, din cauza î nclinației sale pentru Wickham, să apară într -o
lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai important. Elizabeth nu -i răspunse și –
și luă locul în șirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se fă cea, îngăduindu -i-se să stea față
în față cu domnul Darcyși citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un
timp fără să -și spună o vorbă; Elizabeth în cepu să creadă că muțenia lor va dura tot timpul
celor două dansuri și, în primul moment, era hotărîtă să nu rupă această tăcere; dar î i trecu
prin minte gîndul că pentru partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l -ar obliga să
vorbească, și atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse și tăcu din nou.
După o pauză de cîteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu c uvintele:
― Acum este r оnduldumneavoastră să spuneți ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit
despre dans și dumnea voastră ar trebui să faceți o remarcă despre mărimea sa lonului sau
numărul de perechi.
El zîmbi și o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.
― Perfect! R ăspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curînd eu voi face
observația că balurile par ticulare sînt cu mult mai plăcute decît cele publice; dar acumputem
tăcea.
― Obișnuiți să vorbiți în timp ce dansați?
― Uneori . Înțelegeți, puțin trebuie să vorbești. Ar părea ciudat să taci cu desăvîrșire timp
de o jumătate de oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora,conversația ar trebui
condusă astfel încît ei să se deran jeze să vorbească cît mai puțin posibil.
―Țineți seamă, în cazul de față, de propriile dum neavoastră simțăminte, sau vă
imaginați că le satisfaceți pe ale mele?
― De ambele, r ăspunse Elizabeth malițioasă, deoarece am băgat de seamă că există o
mare asemănare în felul nostru de a gîndi. Avem și unul și celălalt o natură ne prietenoasă,
taciturnă, și nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne așteptăm să fie un lucru care ar
răsturna întreg salonul și ar putea fi trecut posterității cu toată strălucirea unui proverb.
― Descrierea aceasta nu prez intă o asemănare izbi toare cu propriul dumneavoastră
caracter, sînt sigur, spuse el. Cît de aproape poate fi de al meu,nu pot pre tinde că știu.
Dumneavoastră considerați că este un por tret fidel, fără îndoială.
―Nu pot să -mi spun cuvîntul asupra propr iei mele opere.
Domnul Darcy nu răspunse nimic și tăcură din nou pînă la sfîrșitul dansului, cînd el o
întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton . Ea îi răspunse
afirmativ și, incapabilă să reziste ispitei, adăugă:
― Cînd ne-ați întîlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoștință.
Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie și mai distantă, dar nu spuse nici un
cuvînt; iar Elizabeth, deși se învinovățea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue.
În sfîrșit, D arcy vorbi și spuse silnic:
― Manierele fermec ătoare cu care este fericit înzes trat domnul Wickham îi îngăduie să -și
facă ușor prie teni; e mai puțin sigur însă că este la fel de capabil să îi și păstreze.
― A avut nefericirea de a pierde prietenia dumnea voastră, replică Elizabeth cu emfază, și
încă într -un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viață.
Darcy nu răspunse nimic , și păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru
lîngă ei Sir William Lucas care avea de gînd să treacă printre rînduri în cealaltă parte a
salonului; dar, zărindu -l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să -l
complimenteze pentru felul cum dansa și pentru partenera lui.
― Am fost într-adevăr mai mult decît încîntat privin du-vă, Sir; nu a i deseori prilejul să
vezi un mod atît de frumos de a dansa. Este evident că aparțineți cercurilor celor mai
distinse. Dar permiteți -mi să vă spun că fru moasa dumneavoastră parteneră nu vă
dezavantajează și că ― vreau s ă sper― aceast ă plăcere se va repet a des, scumpă domnișoară
Eliza, cînd un anumit eveniment do rit (aruncîndu -și ochii către sora ei și Bingley) va avea loc.
Ce potop de felicitări vor curge atunci! Îl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup,
Sir. Sigur că nu mi -ați mulțumi dacă v -aș reține de lîngă fermecătoarea dumneavoastră
parteneră, ai cărei ochi scînteietori m -au vrăjit și pe mine.
Partea din urmă a acestei convorbiri n -a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William,
în legătură cu prietenul său, păruse că -l izbește foar te tare și, cu o pri vire foarte serioasă, își

îndreptă ochii către Bingley și Jane care dansau împreună. Stăpînindu -și repede surpriza, se
întoarse către partenera lui și -i spuse:
― Interven ția lui Sir William m -a făcut să uit despre ce vorbeam.
― Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n -ar fi putut întrerupe nici o altă pereche din
acest salon, care să aibă mai puțin să -și spună. Am încercat deja, fără nici un succes, două,
trei subiecte și nu -mi pot imagina des pre ce vom mai vorbi.
―Ce credeți despre c ărți? întrebă el, zîmbind.
―Cărți! Oh, nu! Sînt sigură că nu citim deloc ace leași cărți, sau nu cu aceleași
sentimente.
―Оmi pare rău că gîndiți astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puțin n -am duce
lipsă de subiecte. Am pu tea să ne comparăm părerile diferite.
― Nu, nu pot vorbi despre c ărți la un bal; mi -e capul mereu plin de altceva.
― Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este așa? întrebă el
cu îndoială în pri viri.
― Da,întotdeauna, replică Elizabeth fără să -și dea seama de ceea ce spune, căci gîndul i
se îndepărtase de subiect, așa cum se văzu curînd, cînd exclamă pe neaștep tate: Îmi
amintesc, domnule Darcy, că v -am auzit spu nînd că aproape niciodată nu iertați ― că
resentimentul dumneavoastră, odată apărut, es te de nepotolit. Sînteți foarte precaut,
presupun, cînd e vorba să apară acest resentiment.
― Sînt, spuse el pe un ton hotărît.
―Și nu vă îngăduiți niciodată să vă lăsați orbit de vreo prejudecată?
― Sper c ă nu.
― Este absolut obligatoriu pentru cei care nu -și schimbă niciodată părerile să fie mai
întîi siguri că judecă drept.
― Aș putea întreba ce urmăriți cu acest chestionar?
―Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, răspunse Elizabeth, încercînd să se
scuture de gravitatea ei. Încerc să mi -l clarific.
―Și cu ce rezultat?
Ea clătină din cap.
― Nuînaintez deloc. Aud lucruri atît de diferite des pre dumneavoastră, încît sînt pusă în
mare încurcătură.
― Sînt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte
diferite și mi -aș îngădui, domnișoară Bennet, să vă rog a nu -mi schița caracterul în
momentul de față, pentru că există motive să mă tem că aceasta n -ar arunca o lumină bună
asupra niciunuia dintre noi.
― Dar dac ă nu o fac acum , s-ar putea să nu mai am alt prilej.
― N-aș vrea cu nici un preț să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth
nu mai spuse nimic; sfîrșiră dansul al doilea și se despărțiră în tăcere, nemul țumiți și unul și
celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui Darcy se născuse un sentiment destul de
puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s -o scuze și să -și îndrepte întreaga mînie împotriva
altcuiva.
De abia se despărțiseră cînd domnișoara Bingley veni înspre ea și, cu o expresie de
dispreț politicos, i se adresă astfel:
―Și-așa, domnișoară Eliza, aud că sînteți încîntată de George Wickham. Sora
dumneavoastră mi -a vorbit de e l și mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tînărul a
uitat să vă comunice, între altele, că este fiul bătrî nului Wickham, intendentul defunctului
domn Darcy. Permi teți-mi totuși să vă recomand prietenește să nu dați cre zare, fără rezerve,
tuturor afirmațiunilor lui, căci în ce privește faptul că domnul Darcy s -a purtat rău cu el,
acest lucru este total fals; dînsul a fost, din contră, deo sebit de bun cu el, deși George
Wickham l -a tratat întot deauna în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar știu foarte
bine că domnul Darcy nu este cîtuși de puțin de condamnat; că nu poate nici măcar să audă
de numele lui George Wickham; și că, deși fratele meu a con siderat că nu putea evita să -l
includă în invitația adresată ofițerilor, a fost prea fericit că Wickham s -a dat singur la o parte.
Chiar și venirea lui în localitate este într -adevăr o mare obrăznicie și mă mir cum de a
îndrăznit s -o facă. Vă plîng, domnișoară Eliza, pentru această descoperire a vinovăției
favoritului dumneavoastră; dar, în tr-adevăr, dacă ții seama de originea lui, nu te poți aștepta
la mai mult.
― Vinov ăția și originea lui par, după spus ele dum neavoastră, să se confunde, zise
Elizabeth mînioasă, căci n -am auzit să -l acuzați de ceva mai rău decît că este fiul
intendentului domnului Darcy; și despre aceasta vă pot asigura că m -a informat chiar el.
― Vă cer iertare, replică domnișoara Bingl ey, depăr tîndu-se cu un zîmbet sarcastic.

Scuzați-mi intervenția; a fost făcută cu gînduri bune.
"Insolentă făptură! își spuse Elizabeth. Te înșeli amar nic dacă speri să mă influențezi
printr-un atac atît de meschin. Nu văd în el decît propria și voita d umitale ig noranță și
răutatea domnului Darcy". Elizabeth o căută apoi pe sora ei mai mare care pornise să facă
cercetări pe aceeași temă, pe lîngă domnul Bingley. Jane o întîm pină cu un surîs plin de o
atît de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atît a fericire, încît dovedeau cu pri sosință cît
era de mulțumită de întîmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; și, în clipa
aceea, interesul ei pentru Wickham, resentimentele față de duș manii lui și toate celelalte
pieriră în fața spe ranței că Jane se afla pe drumul cel mai bun către fericire.
― Vreau s ă știu, întrebă ea, cu un chip tot atît de surîzător ca și al sorei sale, ce ai aflat
despre domnul Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gîndești la o a
treia persoană, în care caz poți fi si gură de iertarea mea.
― Nu,îi răspunse Jane, nu l -am uitat, dar nu am nimic mulțumitor, de spus. Domnul
Bingley nu -i cunoaște povestea în întregime și ignoră împrejurările care, în mod special, l -au
nemulțumit pe domnul Dar cy; dar garantează de comportarea, probitatea și cinstea priete –
nului său și este convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului Darcy mai
puțină atenție decît i s -a dat; și -mi pare rău că trebuie s -o mărturisesc, dar, după spusele lui
și ale suro rii sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem că a fost foarte
nesăbuit și că a pierdut stima domnului Darcy.
―Domnul Bingley nu -l cunoaște personal pe dom nul Wickham?
― Nu, nu l -a văzut niciodată pînă acum cîteva zile, la Meryton.
― Acest raport deci este ceea ce a aflat de la dom nul Darcy. Sînt perfect edificată. Dar de
parohie ce -a spus?
― Nu-și amintește cu precizie împrejurările, deși l -a auzit ― și nu numai o dată ― pe
domnul Darcy vor bind despre ele; dar crede că i -a fost testată n umaicondițional.
― Nu am nici o îndoială în privința sincerității dom nului Bingley, spuse Elizabeth cu
căldură. Trebuie să mă ierți însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în
care domnul Bingley și -a apărat prietenul a fost foarte î ndemînatec, dar cum el nu cunoaște
unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le -a aflat numai de la prietenul său, îndrăznesc
să cred despre ambii domni ceea ce am crezut și mai înainte.
Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amîndouă și asupra căruia nu
puteau exista di vergențe de păreri. Elizabeth ascultă încîntată destăinu irea fericitelor și
totuși modestelor speranțe pe care Jane le nutrea în legătură cu intențiile lui Bingley și îi
spuse tot ceea ce putea să -i întărească nădejdile. În clipa în care domnul Bingley se apropie
de ele, Elizabeth se re trase lîngă domnișoara Lucas, căreia de abia apucase să -i răspundă la
întrebările despre amabilitatea ultimu lui ei partener, cînd domnul Collins veni la ele și le po –
vesti, exultînd de bu curie, că avusese fericirea de a face o descoperire grozav de importantă.
― Am descoperit, le spuse el, printr -o ciudată întîm plare, că aici în salon se află o rudă
apropiată a protec toarei mele. S -a întîmplat să -l aud chiar pe acest domn menționînd față de
tînăra domnișoară care face onorurile casei numele verișoarei lui ― domni șoara de Bourgh ―
și a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lu cruri se întîmplă! Cine s -ar fi gîndit că
voi întîlni aici, în această adunare, pe ― probabil ― un nepot de -al Lady-ei Catherine de
Bourgh. Sînt cum nu se poate mai mulțumit că am descoperit acest lucru la timp pentru a -i
prezenta respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, și sper că mă va ierta că nu i le -am
prezentat mai îna inte. Faptul că n -am știut că sîn t rude va pleda în fa voarea scuzelor mele.
― Nu cumva ai de g înd să te prezinți singur domnu lui Darcy?
― Ba da. M ă voi ruga să mă ierte că nu am făcut -o mai din vreme. Cred că este nepotul
Lady-ei Catherine. Îmi stă în putință să -l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri o
săptămînă.
Elizabeth încercă din răsputeri să -l abată de la planul lui, asigurîndu -l că domnul Darcy
ar considera faptul de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o în drăzneală
impertinentă, mai curînd decît un omagi u adus mătușii sale; că nu era deloc necesar să se ia
în seamă unul pe altul; și că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi re venea domnului Darcy
dreptul, celui superior prin ur mare, să facă începutul. Domnul Collins o ascultă hotă rît să-și
urmeze, propria l ui dorință și, cînd ea încetă cu explicațiile, îi răspunse:
― Scump ă domnișoară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta
dumneavoastră judecată în toate chestiunile care sînt de competența dumneavoastră, dar fie –
mi îngăduit a vă spune că neîndo ielnic există o mare diferență între formele de etichetă
stabilite pentru laici și acelea ce privesc clerul; permiteți -mi, deci, să vă aduc la cunoștință că
eu consider funcția de cleric egală, din punct de vedere al demnității, cu rangul cel mai înalt
din regat, cu condiția să fie menținută în același timp o comportare plină de cuvenită

smerenie. Trebuie, prin urmare, să -mi îngăduiți să urmez, în cazul de față, po runcile
conștiinței mele care mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria mea. Iertați-
mă că mi -e imposibil să profit de sfatul dumneavoastră care -mi va fi călăuză nelipsită în orice
altă chestiune, deși, în cazul de față, mă consider, datorită educației și studiilor mele
profesionale, mult mai îndreptățit să hotărăsc ce se cu vine, decît o tînără domnișoară ca
dumneavoastră. Și, cu o adîncă plecăciune, o părăsi pentru a -l ataca pe domnul Darcy, ale
căruia reacții la avansurile lui fură atent urmărite de Elizabeth, și a cărui uimire era foarte
evidentă văzîndu -se astfel interpelat.
Vărul își începu cuvîntarea cu o solemnă plecăciune și, deși Elizabeth n -a putut auzi, o
singură vorbă, i se păru că o aude în întregime și descifră pe buzele lui cu vintele "scuză",
"Hunsford" și "Lady Catherine de Bourgh'". Se simțea vexată văzîndu -l că se dădea în spec –
tacol în fața unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu fățișă uimire; și cînd, în cele din
urmă, domnul Collins îl lăsă și pe el să spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politețe
distantă. Domnul Collins totuși nu se descurajă și începu să vorbească; disprețul domnului
Darcy părea să crească văzînd cu ochii, în proporție cu lungimea celei de a doua cuvîntări, la
sfîrșitul căreia făcu numai o ușoară plecăciune și se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse
la Elizabeth.
― N-am nici u n motiv, vă încredințez, spuse el, să fiu nemulțumit de felul cum am fost
primit. Domnul Darcy a părut încîntat de atenția mea. Mi -a răspuns cu politețea cea mai
desăvârșită și mi -a făcut chiar cinstea de a -mi spune că era atît de convins de discernămîntul
Lady-ei Catherine, încît era sigur că dînsa n -arfi putut niciodată acorda cuiva o favoare
nemeritată. Acesta a fost într -adevăr un gînd foarte frumos. În general sînt foarte mulțumit
de dînsul.
Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, își în dreptă atenția, aproape
exclusiv, înspre sora ei și domnul Bingley; întreg șirul de plăcute gînduri care se născură din
observațiile ei o făcu poate tot atît de fericită cît era și Jane. În mintea ei o văzu stabilită
chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din dragoste;
și se simți în stare, față de această situație, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două
surori ale lui Bingley. Gîndurile doamnei Ben net ― vedea limpede ― erau pornite оn aceea și
direcție ș i se hotărî să nu se aventureze înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe.
Cînd se așezară la cină consideră prin urmare că numai o întîmplare nenorocită le putuse
plasa pe una alături de cealaltă și a fost adînc contrariată să constate că mama ei nu găsise
pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să vorbească, fără nici o reținere, deschis, și
despre nimic altceva, decît despre speranța ei că Jane se va mărita curînd cu domnul
Bingley. Subiec tul era captivant și doamna Bennet părea incapabilă s ă obosească tot
enumerînd avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul Bingley era un tînăr atît de
fermecător, atît de bogat și că locuia la numai trei mile de ele au fost primele puncte pentru
care se felicita; și apoi era așa de plăcut să te gîndești ce mult o iubeau surorile lui pe Jane și
să fii sigură că și ele doreau această înrudire tot atît cît și ea. Pe deasupra, ce perspectivă
pentru cele lalte fiice ale sale, căci Jane, măritîndu -se atît de stră lucit, o să le scoată și pe ele
în calea unor ti neri cu avere; și, în cele din urmă, ce fericire la vîrsta ei, să -și poată lăsa
fiicele încă necăsătorite în grija sorei lor, așa ca ea personal să nu mai fie obligată să iasă mai
mult decît i -ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă că lucrul acesta nu era o plăcere căci,
în asemenea ocazii, așa cerea eti cheta; dar nimeni, desigur, n -ar fi găsit o mai mică bu curie
în a sta acasă decît doamna Bennet și la oricare epocă a vieții sale. Încheie urîndu -i de
nenumărate ori Lady -ei Lucas să aibă și dînsa par te de un asemenea no roc, deși :― evident, și
cu un sentiment de triumf ― era convins ă că nu exista o asemenea șansă.
Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frîna po topul de vorbe al mamei sale, de a o
convinge să -și descrie fericirea în șoapte mai pu țin sonore căci, spre marea ei mîhnire, își
putea da seama că domnul Darcy, care ședea în fața lor, auzea aproape totul. Mama sa o
certă, spu nîndu-i că e absurdă.
―Și ce mi -e mie, rogu -te, domnul Darcy, ca să -mi fie teamă de el? Sînt încredințată că
nu-i datorăm o politețe atît de excesivă încît să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i -ar plăcea
dumnealui s -audă.
― Pentru numele lui Dumnezeu, doamn ă, vorbește mai încet. Ce profit poți avea dacă -l
jignești pe domnul Darcy? N -ai să-l cîștigi niciodată pe prietenul lui, pro cedînd astfel.
Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe același ton.
Elizabeth roșea și tot roșea de rușine și supărare. Nu se putea stăpîni să nu -și întoarcă
mereu ochii către Darcy, deși fiecare priv ire o convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el
nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenția lui se fixase într –
acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreț plin de indignare la o

calmă și neclint ită gravitate.
Pînă în cele din urmă, totuși, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas,
care căsca de mult, tot ascultînd descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o
să aibă și ea parte, a fost lăsată să se con soleze eu șuncă și pui rece. Elizabeth începu să -și
revină. Dar intervalul de liniște nu fu lung deoarece, de cum luă sfîrșit cina, auzi vorbindu -se
de muzică și avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicîndu -se, la foarte sla bele lor
rugăminți, gata să îndatoreze oaspeții. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative și
multe rugăminți să împiedice ceea ce era numai o dovadă de politețe; zadarnic însă. Mary nu
voia să înțeleagă. Prilejul ce i se oferea de a se produce îi era plăcut și -și începu cîntecul.
OchiiElizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau ațintiți asupra ei urmărind -o în timp
ce parcurgea cele cîteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfîrșit, căci Mary, auzind
printre mulțumirile comesenilor și aluzia la speranța lor că se va lăsa î nduplecată să le mai
facă iar favoarea de a cînta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cîntec.
Posibilitățile ei nu erau în nici un fel pe măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică
și o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pămînt. Se uită înspre Jane să vadă
cum reacționează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele
două surori ale acestuia și le văzu schimbînd între ele semne de batjocură; apoi la Darcy care
rămînea totuși grav, de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a -l implora să intervină, fiindu -i
teamă că Mary ar putea cînta toată noaptea. El îi prinse sugestia și, cînd Mary termină și al
doilea cîntec, îi spuse cu glas tare:
― A fost prea destul, feti țo. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă și celorlalte domnișoare rîndul
să se producă.
Mary, deși se făcu a nu -l auzi, se simți totuși descum pănită; și Elizabethei îi păru rău
pentru sora ei, îi păru rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu
dusese la nimic bun. Se făc u apel la alte doamne dintre invitate.
― Dacă eu, spuse domnul Collins, aș avea norocul să știu să cînt, m -aș bucura foarte,
sînt convins, să în datorez societatea cu o melodie, deoarece consider mu zica drept o
petrecere foarte nevinovată și total com patibilă cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun
totuși că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din timpul nostru
muzicii, deoarece mai sînt desigur și alte treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de
îndeplinit. În primul r înd trebuie să stabilească convenția cu zeciuiala în așa fel, încît lui să -i
aducă pro fit, iar protectorului său să nu -i facă supărare. Trebuie să -și scrie predicile, iar
timpul ce -i mai rămîne nu -i va prisosi pentru toate îndatoririle parohiale și pentru în-
treținerea și îmbunătățirea locuinței pe care nu -i va fi iertat dacă n -o face cit mai confortabilă
cu putință. Și nu cred că este de mică importanță ca el să aibă o purtare împăciuitoare și
atentă cu fiecare în parte și, în special, cu cei cărora le da torează situația lui. De această
îndatorire eu nu -l pot absolvi și nici n -aș putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa
să-i scape vreun prilej pentru a -și arăta respectul față de oricine ar fi din fa milia
protectorului său. Și își sfîrși cuvînta rea, care fusese rostită atît de tare, încît să fie auzită de
jumătate din salon, cu o plecăciune către domnul Darcy. Mulți făcură ochii mari, mulți
zîmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decît domnul Bennet însuși, în timp ce soția
lui îl lăuda cu patos pe domnul Collins pentru vorbirea lui atît de cu judecată și remarca, nu
prea în șoaptă, către Lady Lucas, că domnul Collins era un tînăr de soi bun și cum nu se
poate mai deștept.
Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s -ar fi vorbit să se dea în spectacol în
seara aceea cît vor putea mai bine, le -ar fi fost imposibil să -și joace rolurile cu mai mult haz
sau succes; și ce fericire, se gîndea ea, pentru Bingley și sora ei, că lui îi scăpase o parte din
reprezentație și că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie influențate de nerozia la
care ar fi putut fi martor. Era totuși destul de rău că cele două surori ale lui și domnul Darcy
avuseseră un asemenea prilej de a -șibate joc de rudele ei; și nu -și putea da seama ce fusese
maigreu de îndurat, disprețul tăcut al domnului sau surîsurile insolente ale doamnelor.
Restul serii nu -i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sîcîi mereu și se ținu scai de ea;
și cum nu o mai putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situația de a nu mai
dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu altcineva și îi oferi să -l prezinte vreunei alte
domnișoare. El o asigură că dansul nu -i spunea mai nimic și că scopul lui principal era ca
prin atenții delicate să i se facă agreabil și că de aceea își va face un punct de onoare din a
rămîne lîngă dînsa toată seara. Nu mai era nimic de spus față de asemenea proiect. Elizabeth
datoră clipe de mare ușurare prietenei sale, domnișoara Lucas, care veni adesea lîngă ea și,
din drăgălășenie, îl atrase pe do mnul Collins într -o conversație cu ea.
Elizabeth fu cel puțin scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care,
deși se aflase a desea foarte aproape de ea și singur, nu se mai apropiase niciodată atît cît să -i

poată vorbi. Ea își spuse că era poate ur marea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul
Wickham și se bucură.
Cei de la Longbourn rămaseră ultimii și, printr -o manevră a doamnei Bennet, trebuiră
să aștepte trăsura încă un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalți, ceea ce le dăd u timp
să constate cît de călduros doreau o parte din gazde să -i vadă plecați. Doamna Hurst și sora
ei abia dacă mai deschiseră gura și atunci numai ca să se plîngă de obo seală, fiind foarte
nerăbdătoare să rămînă singure. Res pinseră toate încercările de conversație ale doamnei
Bennet, creînd astfel o atmosferă de amorțeală prea puțin înviorată de cuvîntările lungi ale
domnului Collins, care îl omagia pe domnul Bingley și pe surorile sale pentru eleganța
petrecerii și pentru ospitalitatea și politețea co mportării lor față de musafiri. Darcy nu
spunea nimic. Dom nul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă. Domnul Bingley
și Jane își vorbeau, stînd împreună, puțin mai departe de toți ceilalți. Elizabeth păstra o
tăcere tot atît de neclintită c a a doamnei Hurst sau a domnișoarei Bingley ; chiar și Lydia era
prea obosită ca să mai ros tească vreo vorbă, afară doar de cîte o exclamație întîmplătoare ca:
"Doamne, ce obosită sînt! "însoțită de un căscat pînă la urechi.
Cînd în sfîrșit se ridicară pen tru a-și lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de
stăruitoare în politețea cu care își exprimă speranța de a -i primi în curînd pe toți ia
Longbourn, adresîndu -se mai ales domnului Bingley pen tru a-l asigura că i -ar face foarte
fericiți dacă ar lua un d ejun intim la ei, oricînd, fără ceremonia unei invitații formale.
Bingley radia de bucurie și promise, plin de recunoș tință, că se va folosi de primul prilej
pentru a -i prezenta omagiile sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece
chiar a doua zi, pentru scurt timp. Doamna Bennet era pe deplin mulțumită și plecă de acolo
cu încîntătoarea convingere că, lăsînd o margine pentru pregătirile necesare formalităților,
trăsurilor noi și rochii lor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a t rei sau patru luni, fiica
ei va fi instalată la Netherfield. La even tualitatea de a -și mai vedea încă una dintre fiice
măritată cu domnul Collins se gîndea cu tot atîta certitudine și cu o mare, dar nu egală,
plăcere. Elizabeth îi era cea mai puțin dragă dintre fete , și, deși bărbatul și partida erau
destul de bune pentru ea,valoarea și a uneia și a celeilalte erau eclipsate de domnul Bingley
și de Netherfield.
Capitolul XIX
Dimineața următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins își prezentă, oficial,
cererea. Cum se ho tărâse s -o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfîrșit
sîmbătă, și neavînd nici un sentiment de sfială care să -l descumpănească, chiar dac -o făcea
pe nepregătite, se așternu la lucru metodic, ținînd seamă d e toate regulile pe care le socotea
parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu -le împreună pe
doamna Bennet, pe Elizabeth și pe una din tre mezine, se adresă mamei în acest fel:
― Pot spera, doamn ă, un cuvînt din partea dumnea voastră, pe lîngă frumoasa
dumneavoastră fiică, Elizabeth, dat fiind că -i solicit favoarea unei audiențe particulare în
cursul acestei dimineți?
Оnainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decît pentru a roși de uimire,
doamna Bennet răspunse:
― Vai de mine! Da, desigur! Sînt sigură că Lizzy se va simți foarte fericită; sînt sigură că
nu poate avea nici o obiecție. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Și, strîn gîndu-și lucrul, zori
să iasă din cameră în timp ce Eliza beth striga:
― Scump ă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Dom nul Collins trebuie să mă ierte. Nu
poate avea nimic să -mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec și eu.
― Nu! Nu! Asta -i o prostie, Lizzy. Doresc să rămîi pe loc. Și văzînd că Elizabeth,
stînjenită și contrari ată, părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insistsă rămîi și să dai
ascultare domnului Collins.
Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; și o clipă de gîndire făcînd -o să
vadă că era mai cuminte să termine cît mai repede și mai în liniș te cu putință, se așeză și,
străduindu -se din răsputeri, încercă să -și ascundă simțămintele care erau împărțite între
dispreț și haz. Doamna Bennet și Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul
Collins începu:
―Credeți-mă, dragă domnișoară Elizabeth, că mo destia dumneavoastră, departe de a vă
dăuna, se adaugă mai curînd la celelalte calități pe care le aveți. Ați fi fost mai puțin plăcută
în ochii mei, dacă nuați fi arătat această mică opunere; permiteți -mi să vă asigur însă că am
aprobare a onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v -ați putea îndoi de

scopul inter venției mele, oricît de mult pudoarea dumneavoastră fi rească v -ar îndemna să vi -l
ascundeți; atențiile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înșela. Ap roape din clipa
cînd am deschis ușa acestei case v -am ales ca tova rășă a vieții mele în viitor. Dar mai înainte
de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cu minte să vă arăt
motivele pentru care mă însor și, mai mult decît atît, m otivele pentru care am venit în
Hertfordshire cu scopul de a -mi alege o soție, așa cum desigur am și făcut.
Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata
s-o facă pe Elizabeth să pufnească în rîs, așa că nu putu f olosi scurta pauză pe care el și -o
îngădui, încercînd să -l oprească, iar el con tinuă:
― Motivele pentru care m ă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare
preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sînt
convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi
trebuit să -l menționez mai la început, pentru că acesta este sfatul și recomandarea specială a
însăși nobilei doamne pe care am cinstea s -o numesc p rotectoarea mea. De două ori a bine –
voit domnia sa să -mi spună părerea ei (și încă neîntrebată) în această privință; și chiar în
sîmbăta de dinaintea ple cării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe
cînd doamna Jenkinson aranja tabur etul domni șoarei de Bourgh, mi -a spus: "Domnule
Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună,
găsește o femeie de calitate, de dragul meuși aldumitale; să fie dintre cele active, utile, nu
crescută cu pretenții; să fie în stare să facă mult dintr -un venit mic. Acesta e sfatul meu.
Găsește o femeie de acest fel, cît poți de repede, adu -o la Hunsford și am să vin să vă vizitez".
Îngăduiți -mi ― fiindc ă veni vorba ― să vă mărturisesc, frumoasă verișoară , că nu consider
sfaturile și amabilitățile Lady -ei Catherine de Bourgh ca cele mai mici dintre darurile pe care
am putința să vi le ofer. Veți găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar
agerimea și vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special cînd vor fi temperate
de tăcerea și respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atîta,
privitor la intenția mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămîne acum de spus ceea ce
m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mîne înspre împrejurimile parohiei mele, unde,
vă rog să mă credeți, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sînt,
moștenitorul acestei moșii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuși poate să
mai trăiască încă mulți ani), nu m -am putut împăca deloc cu gîndul să nu -mi aleg o soție
dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cît mai mică posibil, atunci cînd va
avea loc tristul eveniment, care totuși, așa cum am mai spus -o, s-ar putea să nu se produ că
încă vreo cîțiva ani. Acesta mi -a fost, scumpă verișoară, motivul; și -mi place să cred că el nu
mă va coborî în stima domniei -voastre. Și acum, nu -mi mai rămîne nimic altceva decît să vă
încredințez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violența senti mentelor mele. Sînt total
indiferent la avere și nu voi adresa tatălui domniei -voastre nici o cerere de acest fel, deoarece
știu prea bine că n -ar putea fi satisfăcută și că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă
va reveni decît după decesul mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veți avea
vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere și puteți
fi încredin țată că de pe buzele mele nu veți auzi vreodată vreun reproș meschin, atunci cînd
vom fi soț și soție.
Era absolut necesar să -l întrerupă, acum.
― Sînteți prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitați că nu v -am dat nici un răspuns.
Dați-mi voie s -o fac, fără să mai pierdem timpul. Primiți mulțumirile mele pentru omagiul pe
care mi l -ați adus. Sînt foarte impre sionată de cinstea cererii ce mi -ați făcut, dar îmi este im –
posibil să fac altfel decît s -o resping.
― Nu aflu acum pentru prima oar ă, replică domnul Collins, cu o fluturare a mîinii, că
printre tinerele domni șoare se obișnuiește a respinge propunerile bărbatului pe care, în
secret, au de gînd să -l accepte, cînd acesta le soli cită mîna pentru întîia oară, și că uneori
refuzul este re petat a doua și chiar a treia oară. Nu sînt deci deloc des cumpănit de ceea ce
mi-ați spus și sper să nu trea că mult și să vă conduc în fața altarului.
― Pe cuv întul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranța dumneavoastră este
extraordinară, după cele ce v -am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere dom –
nișoare (dacă există cumva astfel de tinere domni șoare) care sînt atît de curajoase, încît să -și
pună fericirea în joc, luîndu -și riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărît.
Dumneavoastră nu m -ați putea face fericită și sînt convinsă că eu sînt ultima femeie din
lume care v -ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine,
m-ar cunoaște, am con vingerea că m -ar găsi din toate punctele de vedere ne indicată pentru
această situație.
― Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel… spuse domnul Collins fo arte grav;

dar nu pot să -mi închipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumnea voastră. Și
puteți fi sigură că, atunci cînd voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai
strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră gospod ăresc și alte frumoase însușiri pe
care le aveți.
― Orice laud ă, domnule Collins, va fi într -adevăr inutilă. Trebuie să -mi îngăduiți să
judec singură și să -mi faceți cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiți foarte fericit și
foarte bogat și, refuzîn du-vă mîna, fac tot ce -mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel.
Cerîndu -mă în căsătorie, ați dat probabil satisfacție delicateței senti mentelor dumneavoastră
față de familia mea și puteți intra în posesia moșiei Longbourn cînd va fi cazul, fără să vă
faceți nici un reproș. Chestiunea poate fi deci soco tită complet închisă.
La aceste vorbe se ridică și ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s -ar fi adresat
astfel:
― Cînd voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să pri mesc un
răspuns mai favorabil decît mi -ați dat acum; sînt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în
prezent de cruzime, deoarece știu că așa se obișnuiește printre persoanele de sexul
dumneavoastră ― să respingă bărbatul la prima lui cerere; și poate că mi-ați spus deja atît cît
trebuie, în conformitate cu adevăratul simț de pudoare al firii femeiești, pentru a mă încuraja
în cererea mea.
―Оntr-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oare cum enervată, mă uimiți la culme.
Dacă ceea ce v -am spus pînă ac um vă poate părea o încurajare, nu știu cum să -mi exprim
refuzul într -un mod care să vă poată con vinge că este un refuz.
― Trebuie s ă-mi dați voie, scumpă verișoară, să cred că cererea mea este refuzată numai
de formă. Motivele pentru care cred astfel sîn t, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că
persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că situația pe care v -o
pot oferi ar fi altfel decît foarte dezirabilă. Situația mea, legăturile mele cu familia de Bourgh
și rudenia mea cu famili a dumneavoastră sînt tot atîtea împrejurări foarte favorabile mie; și
ar trebui să mai țineți seama că, în ciuda nume roaselor dumneavoastră farmece, nu este
deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră
este, din nefericire, atît de mică, încît, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălășeniei
dumneavoastră și al bunelor dumneavoastră însușiri. De oarece trebuie să conchid că refuzul
dumneavoastră nu este serios, îmi place să -l atribui dorinței dumneavoast ră de a-mi stîrni și
mai mult dragostea, ținîndu -mă în ne siguranță, în acord cu practica obișnuită printre femeile
distinse.
― Vă asigur, domnule, că n -am nici cea mai mică pre tenție că aș fi dotată cu acest fel de
distincție care constă în a chinui un o m onorabil. Aș prefera să mi se aducă omagiul de a nu
mi se contesta sinceritatea. Vă mulțu mesc iară și iară pentru cinstea ce mi -ați făcut -o, dar
îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsă torie. Din toate punctele de vedere
sentimentele mele mi -o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă considerați acum ca pe o
femele distinsă care are de gînd să vă chi nuie, ci ca pe o făptură rațională care vă spune
adevărul adevărat.
― Sînteți mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemî natică galanterie, și
sînt convins că atunci cînd cererea mea va fi consfințită de autoritatea expresă a ambilor
dumneavoastră excelenți părinți, ea nu va putea fi socotită decît acceptabilă.
Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încă pățînare într -o voită amăgire de sine
și se retrase imediat în tăcere, hotărîtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere
repetatele ei refuzuri drept măgulitoare în curajări, să se adreseze tatălui ei al cărui "nu" ar
putea fi rostit în așa fel, încît să fi e decisiv, și a cărui purtare, cel puțin, nu va putea fi luată
drept mofturi și cochetărie de femeie distinsă.
Capitolul XX
Domnul Collins n -a fost lăsat mult timp să contem ple în tăcere reușita sa în dragoste,
căci doamna Bennet, care -și făcuse de luc ru în hol așteptînd sfîrșitul convor birii, nici n -o
văzu bine pe Elizabeth deschizînd ușa și trecînd cu pași zoriți pe lîngă ea înspre scară, că și
intră în sufragerie ca să se felicite și să -l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita perspectivă
a unei legături mai strînse între ei. Domnul Collins primi și -i întoarse feli citările cu o egală
plăcere, pornindu -se apoi să -i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era
încredin țat că avea toate motivele să fie mulțumit, deoarece re fuzul fer m al verișoarei sale
izvora, în mod natural, din firea -i rușinoasă și din autentica pudoare a caracterului ei.
Pe doamna Bennet, această știre o sperie totuși; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că

fiica sa avusese de gînd să -l încurajez refuzîndu -i cererea în căsătorie, dar nu în drăznea, și
nu se putu stăpîni să nu i -o spună.
― Conta ți, domnule Collins, adăugă ea, că o s -o facem să -și bage mințile în cap. Am să -i
vorbesc despre aceasta chiar eu, imediat. Este foarte încăpățînată și nesăbuită și nu -și
cunoaște propriul interes; dar am s -o fac eu să și -l cunoască.
― Iertați-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul Collins, dar dacă este într -adevăr
încăpățînată și nesă buită, nu știu dacă ar fi o soție cu adevărat potrivită pentru un bărbat în
situația m ea care, firește, caută fericirea în instituția căsătoriei. Dacă deci persistă într –
adevăr să -mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n -o siliți să mă accepte ca soț căci,
dacă are o tendință spre asemenea defecte, n -ar putea face mare lucru pentru fe ricirea mea,
― Domnule, m -ați înțeles foarte greșit, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este
încăpățînată numai în ches tiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s -a mai pomenit o fată cu o
fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Ben net și vom aranja as ta cu ea, sînt sigură.
Nu-i lăsă timp să mai zică ceva și porni în grabă la soțul ei; deschizînd ușa bibliotecii,
exclamă:
― Oh, drag ă domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; sîntem cu toții
înnebuniți. Trebuie să vii s -o convingi pe Lizzy să se mă rite cu domnul Collins, pentru că jură
că nu-l vrea și dacă nu te grăbești, dînsul o să -și schimbe gîndul și n -o să mai vrea el s -o ia.
Cînd doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte și -i fixă pe chipul ei,
cu o calmă indiferență, deloc t ulburată de vestea ce -i aducea.
― Nu am pl ăcerea să te înțeleg, spuse, cînd soția lui își isprăvi tirada. Despre ce este
vorba?
― Despre domnul Collins și Lizzy. Lizzy a declarat că nu -l vrea pe domnul Collins și
domnul Collins a început să spună că nu o v rea pe Lizzy.
―Și ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situație fără ieșire.
― Vorbe ște dumneata însuți cu Lizzy, spune-i că stărui să se mărite cu el.
― Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. Doamna Bennet sună și domnișoara
Elizabeth a fost
somată să vină în bibliotecă.
― Apropie -te, fetițo, exclamă tatăl, cînd Elizabeth își făcu apariția. Am trimis să te cheme
pentru o chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins ți -a făcut o ce rere în căsătorie.
Este adevărat? Elizabeth ră spunse că așa era. Foarte bine. Și această cerere ai refuzat -o?
― Da, domnule.
― Foarte bine. Acum ajungem la punctul esen țial. Mama dumitale stăruie să oaccepți.
Nu este așa, doamnă Bennet?
― Da! Altfel nu vreau s -o mai văd niciodată în ochii mei.
― Elizabeth, ai în față o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină
pentru unul dintre părinții dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă
nute măriți cu domnul Collins, iar eu nu vreau să te mai văd în ochii mei da că ofaci.
Elizabeth nu putu decît să zîmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început;
doamna Bennet însă, care fusese convinsă că soțul său privea chestiunea așa cum dorea ea
însăși, rămase consternată.
― Ce vrei s ă spui, domnule Bennet, cu fe lul acesta de a vorbi? Mi -ai promis să stăruica
ea să se mărite cu domnul Collins.
― Draga mea, îi replică soțul. Am de cerut două mici favoruri: primul, să -mi îngădui, în
împrejurarea de față, liberul uz al propriului meu cap; și al doilea, al ca merei m ele. Voi fi
încîntat să beneficiez singur de biblio tecă, imediat ce va fi cu putință.
Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soțului, doamna Bennet nu
renunță încă la sco pul său. Îi vorbi Elizabethei iară și iară ― cînd cu lin gușiri, cînd cu
amenințări. Încercă s -o atragă pe Jane de partea ei, dar Jane, cu toată blîndețea posibilă,
refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale cîteodată cu toată
seriozitatea și cîteodată cu o veselie ne bunească. Deși felul în c are o făcea varia, hotărîrea ei,
niciodată.
În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întîmplate. Avea o părere prea
bună despre el ca să poată pricepe motivul pentru care verișoara lui putea să -l refuze: și, deși
mîndria -i fusese rănită, nu suferea în nici un alt fel. Înclinația pentru ea era cu totul imagi –
ginară, iar eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei sale îl împiedica să simtă vreun
regret.
Оn timp ce întreaga familie era atît de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petre acă ziua
împreună cu ei. La in trare fu întîmpinată de Lydia care, zburînd către ea, îi spuse mai multă
în șoaptă:

― Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s -a întîmplat azi dimineață? Domnul
Collins a cerut -o pe Lizzy, și ea nu -l vrea.
Charlotte aproape nici n -avu timp să răspundă, căci Kitty se și ivise lîngă ele cu aceleași
vești; și, nici nu in traseră bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Ben net singură, că
aceasta începu și ea același subiect, fă cînd apel la înțelegerea domnișoarei Lucas și
implorînd -o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorin țelor întregii familii.
― Te implor, scump ă domnișoară Lucas, fă acest lu cru, adăugă ea pe un ton melancolic,
căci nimeni nu e cu mine, nimeni nu e de partea mea! Sînt tratată cu atîta cruzime! Nimeni
nu are milă de sărmanii mei nervi.
Charlotte fu scutită de a -i răspunde căci chiar atunci intrară Jane și Elizabeth.
― Da, iat -o că vine, continuă doamna Bennet, iat -o, avînd aerul cel mai indiferent
posibil, fără să -i pese de noi mai mult decît dacă ne -am aflat la York, numai să poată face
după capul ei. Dar să -ți spun eu ceva, domni șoară Lizzy: dacă ți -ai vîrît în cap s -o ții așa,
refuzînd oricare cerere în căsătorie, n -ai să te alegi în viața dumitale cu un soț și nu știu cine
o să te țină cînd s -o prăpădi tatăl dumitale. Eun-am să te pot ține și, de aceea, te aver tizez.
Am terminat cu dumneata din clipa asta chiar. Ți -am spus cînd eram în bibliotecă, știi, că n –
am să-ți mai vor besc în viața mea și ai să vezi că mă țin de cuvînt . Nu-mi face nici o plăcere
să vorbesc cu copiii nesupuși. Nu că mi -ar face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi.
Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu știe nimeni ce
îndur eu! Dar așa se întîmplă întotdeauna. Cei care nu se plîng n -au nicio dată parte de
compătimire.
Fiicele sale ascultară într -o tăcere totală această revărsare de cuvinte, conștiente că
orice tentativă de a argumenta sau de a o consola i -ar fi mărit numai enerva rea. Ea continuă
deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna dintre ele, pînă ce intră domnul Collins, cu
un aer mai important ca de obicei; văzîndu -l, doamna Bennet spuse fetelor:
― Acum, insist s ă tăceți cu toatele din gură și să ne lăsați, pe domnul Collins și pe mine,
să stăm puț in de vorbă.
Elizabeth ieși tăcută; Jane și Kitty ourmară, dar Ly dia nu se mișcă, hotărîtă să audă tot
ce se va putea auzi. Charlotte, reținută în primul rînd de amabilitatea dom nului Collins,
care-i puse întrebări foarte amănunțite în privința ei și a familiei sale, și apoi de o ușoară
curiozitate, se mulțumi să se apropie de fereastră, prefăcîndu -secă nu aude nimic. Doamna
Bennet începu conversația plănuită, pe un ton plîngăreț: "Oh, domnule Collins…".
― Scump ă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta.
Departe fie de mine, con tinuă el imediat pe un ton care -i sublinia nemulțumirea, gîndul de a
avea vreun resentiment față de comporta rea fiicei dumneavoastră. Resemnarea în fața relelor
de neînlăturat este datoria noastr ă a tuturor, datorie mai cu osebire a unui tînăr care a avut,
cum am avut eu, noro cul unei înălțări în grad timpurii; iar eu am credință că sînt resemnat.
Poate că aceasta ― nuîntr-o mică mă sură― din sentimentul de îndoială în privința fericirii
mele certe, dacă frumoasa mea verișoară m -ar fi onorat, acordîndu -mi mîna sa; căci am
băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată atît de perfectă ca în ca zul în care
fericirea refuzată începe să piardă în ochii noștri ceva din valoarea ei. Sper că nu veți lua
drept o lipsă de respect față de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că îmi retrag
pretențiile la mîna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră și dom nului
Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneți auto ritatea în favoare a mea. Conduita mea ar
putea fi ― m ă tem― considerat ă ca neconformă, deoarece am primit refuzul de pe buzele
fiicei dumneavoastră în loc de a -l primi din gura dumneavoastră; sîntem însă toți supuși
greșelii. Am avut tot timpul numai gînduri bune. Scopul m eu a fost să -mi procur o amabilă
tovarășă de viață, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii și, dacă
purtarea mea a fost cît de cît criticabilă, rog să -mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele
mele.
Capitolul XXI
Discuția în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfîrșită, iar Elizabeth
mai avea doar de su portat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, și,
din cînd în cînd, cîte o aluzie morocă noasădin partea mamei sale. Cît privește p e domnul
Collins, el nu -și exprima sentimentele printr -o jenă sau deprimare, sau prin vreo încercare de
a o evita pe Eli zabeth, ci mai ales printr -o atitudine înțepată și o tăcere plină de resentiment.
Abia dacă îi mai vorbea și atențiile insistente de ca re el însuși fusese atît de mîndru fură
îndreptate în restul zilei către domnișoara Lucas, a că rei amabilitate, ascultîndu -l, constitui o

ușurare temporară pentru ei toți și în special pentru prietena ei.
Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proas ta dispoziție sau în sănătatea
doamnei Bennet. Dom nul Collins se afla în aceeași stare de mîndrie înfuriată. Elizabeth
sperase că resentimentele îl vor face să -și scurteze vizita, dar programul lui nu părea să fi
suferit nici o modificare din această cauz ă. Fusese mereu vorba să plece sîmbătă și pînă
sîmbătă avea de gînd să stea.
După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se
întorsese și să -i deplîngă absența de la balul de la Netherfield. El le întîlni la intrarea în oraș
și le conduse la mătușa lor, unde s -a discutat, amplu, regretul și dezolarea lui de a fi lipsit,
precum și chestiunile care -i interesau pe toți. Față de Elizabeth, totuși, el recunoscu de bună
voie că din pro prie inițiativă găsise necesar să -și impună această absență.
― Pe măsură ce se apropia data balului mi -am dat seama, spuse el, că era mai bine să
nu dau ochii cu dom nul Darcy ; că a ne afla în aceeași încăpere, în aceeași so cietate, atîtea
ore împreună, ar fi fost mai mult decît eram în stare să suport; și că s -ar fi putut ivi situații
neplăcute nu numai pentru mine.
Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru și să -și facă
în mod politicos tot felul de complimente, pe drum spre Longbourn, căci dom nul Wickham,
împreună cu un alt ofițer, le conduse acasă și, pe drum, el se ocupă în mod special de dînsa.
Faptul de a le fi însoțit prezenta un dublu avantaj: Eli zabeth simțea ce compliment i se făcea
și apoi, era un prilej foarte nimerit de a -l prezenta mamei și tatălui ei.
Оndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domnișoara Bennet; venea de la
Netherfield și a fost deschisă pe loc. Plicul conținea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată,
acoperită cu scrisul frumos și curgător al unei, mоini de femeie ; Elizabeth observă expresia
de pe chipul surorii sale schimbîndu -se în timp ce citea și o văzu stăruind asupra unor
anumite pasaje. Jane se stăpîni imediat și, punînd scrisoarea de o parte, încercă, cu ve selia
ei obișnuită, să ia parte la c onversația generală; Elizabeth însă se simți neliniștită de această
întîmplare, fapt care o făcu să nu -i mai poată da atenție nici măcar iui Wickham; și nici nu -și
luaseră bine rămas bun, el și prietenul lui, că Jane o pofti din ochi s -o urmeze sus. Cînd
ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea și -i spuse:
― Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m -a surprins nespus de mult. La ora aceasta
sînt cu toții plecați din Netherfield; sînt în drum spre Londra și fără vreo intenție de a se mai
întoarce. Ascu ltă ce scrie.
Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informa ția că se hotărîseră tocmai să -și
urmeze, imediat, fra tele la Londra și că vor lua în ziua aceea dejunul în Gros venor Street,
unde domnul Hurst avea o casă. Următoa rea frază suna astfel: "Nu pretind că regret ceva din
cele ce las la Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă dragă; sperăm însă,
cîndva în viitor, să ne bu curăm de repetate ori de aceleași încîntătoare clipe de apropiere, ca
acelea pe care le -am avut împreună; și, între timp, putem să ne micșorăm mîhnirea
despărțirii prin tr-o corespondență cît mai frecventă și mai sinceră, pen tru care lucru contez
pe dumneata". Elizabeth ascultă cu toată indiferența provocată de neîncrederea în aceste
expresii pompoase și, de și bruschețea plecării o surprin sese, nu văzu nimic într -adevăr de
regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absența lor din Netherfield îl va pu tea împiedica
pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce privește pierderea companiei
doamne lor, era convinsă că în curînd Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi
în compania lui.
― Ce ghinion, spuse dup ă o mică pauză, că n -ai mai putut să -i vezi înainte de plecare.
Dar nu ne e oare în găduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domnișoara Bingley îl
nădăjduiește, ar putea veni mai curînd decît crede ea? Și că încântătoarele clipe de apropiere
pe care le -ați avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă și mai mare plăcere, ca surori? Ele nu
vor reuși să -l rețină pe domnul Bingley la Londra.
― Caroline spune hot ărît că iarna aceasta nici unul dintre ei nu va reveni în
Hertfordshire. Am să citesc mai departe:
"Ieri, cînd am plecat, fratele nostru era încredințat că treburile care -l reclamau la Londra
ar fi putut fi ter minate în trei, patru zile; cum însă sîntem sigure că nu poate fi astfel și, în
același timp, fiind convinse că, odată la Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de
acolo, ne -am hotărît să -l urmăm, ca să nu fie obligat să -și petreacă orele de răgaz într -un
hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoștințele mele sînt deja acolo pentru sezonul de iarnă;
aș dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenția să fii una dintre ele; dar din
acest punct de vedere, mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că sărbătoarea
Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obi cei
acesta le aduce și că numărul curtezanilor dumitale va fi atît de mare, încît te va împiedica să

simți pierde rea celor trei de care noi te vom lipsi" . Reiese limpede de aici, adăugă Jane, că
iarna aceasta el nu se va mai re întoarce.
― Este limpede numai c ă domnișoara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă.
― Ce te face s ă crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărîre; el este propriul lui stăpîn.
Dar nu știi încă totul. Vreau să -ți citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să -ți
ascund nimic: "Domnul Darcy este ne răbdător să -și revadă sora și, ca să -ți mărturisesc ade –
vărul, nici noiînșine nu sîntem mai puțin. Sînt convinsă că Georgiana Darcy nu -și are egal în
frumusețe, eleganță, talente, iar afecțiunea pe care ne -o inspiră, Louizei și mie, se ridică pînă
la ceva încă și mai interesant, dato rită speranței pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină
în viitor sora noastră. Nu știu dacă ț i-am pomenit vreo dată de sentimentele mele în această
privință, dar nu vreau să părăsesc ținutul fără să ți le destăinuiesc și sînt оncredințată că nu
le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea pri –
lejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această unire tot atît de mult
cît și ale lui; și cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă -nșel cînd îl cred pe Charles
în stare să cucerească inima ori cărei femei. Ținînd seama de toate aceste î mprejurări fa –
vorabile unei apropieri căreia nimic nu îi este potriv nic, greșesc oare, scumpa mea Jane, cînd
mă las legănată de speranța într -un eveniment care va aduce fericirea atîtora?".
― Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, d upă ce sfîrși de citit.
Nu este destul de limpede? Nu mărturisește ea oare, în mod expres, că domnișoara Bingley
nici nu așteaptă și nici nu dorește să devin sora ei? Că e total convinsa de indiferența fra telui
ei și că, dacă bănuiește natura sentimentelo r mele pentru el, dorește (foarte amabil!) să mă
pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta?
― Da, mai poate, c ăci părerea mea este total diferită. Vrei s -o auzi?
― Cоt se poate de mult.
― Am să ți-o spun în cîteva cuvinte. Domni șoara Bingley își dă seama că fratele ei este
îndrăgostit de tine și vrea să -l însoare cu domnișoara Darcy. Pleacă deci după el la oraș,
sperînd să -l rețină acolo, și încearcă să te convingă că el nici nu se gîndește la tine.
Jane clătină din cap.
― Jane, trebuie оntr -adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună și să
se poată îndoi de dra gostea lui. Nici domnișoara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atît de
proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate doar atîta dragoste pentru ea, și-
ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu sîntem destul
de bogați sau destul de nobili pentru ei; și ea este cu atît mai dornică s -o cîștige pe
domnișoara Darcy pentru fratele ei, cu cît are con vingerea că, o da tă ce s-a făcut o căsătorie
între familiile lor, ar avea mai puține dificultăți cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare
ingeniozitate și cred că ar reuși dacă domnișoara de Bourgh ar ieși din circuit. Dar, scumpă
Jane, nu -ți poți închipui cu adevăr at că dacă dom nișoara Bingley zice că fratele său are o
mare admirație pentru domnișoara Darcy, el este cît de cît mai puțin sen sibil, la farmecele
taledecît era marți, cînd și -a luat ră mas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să -l con-
vingă că n u este îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgos tit de prietena ei.
― Dacă am avea aceeași părere despre domnișoara Bingley, replică Jane, cele spuse de
tine mi-ar putea ajuta mult. Dar știi că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu este în stare
să înșele cu tot dinadinsul pe cineva, și singurul lucru care -mi mai rămîne de sperat în acest
caz este că ea însăși se înșeală.
― E perfect. N -ai fi putut avea o idee mai fericită, de vreme ce ideea mea nu te
mulțumește; crede ―оn orice caz ― că domnișoara Bin gley se înșeală. Ți -ai făcut acum
datoria față de ea și nu mai trebuie să te fră mînți.
― Dar, surioar ă dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptînd un bărbat
ale cărui surori și ai cărui prieteni doresc, toți, ca el să se căsătoreasc ă cu altcineva?
― Trebuie s ă hotărăști singură, spuse Elizabeth, și dacă după o matură chibzuință vei
găsi că mâhnirea de a le nemulțumi pe cele două surori ale lui este mai mare decît fericirea
de a-i fi soție, te sfătuiesc, desigur, să -l refuzi.
― Cum poți vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zîm bet încîntător. Trebuie să știi că, deși
aș fi grozav de mîh nită din cauza dezaprobării lor, n -aș putea șovăi.
―Știam că n -ai să șovăi și, așa stînd lucrurile, nu te pot compătimi.
― Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de
hotărîrea mea. În șase luni, cîte nu se pot întîmpla?!
Elizabeth nici nu luă în considerație eventualitatea ca el să nu se mai întoarcă. Ei îi
apăreau toate numai ca o insinuare a dorințelor int eresate ale Carolinei și nu -și putu
închipui ― nici m ăcar pentru o clipă ― că dorințele acelea, oricît de direct și oricît de dibaci ar
fi fost ele оnfățișate, ar fi putut influența un bărbat atît de inde pendent.

Îi arătă Janei, cît mai convingător cu put ință, ce credea în privința aceasta și avu curînd
bucuria de a vedea efectul fericit al intervenției sale. Firea Janei nu era plecată spre
descurajare și, încet, încet, îi reveni speranța, cu toate că uneori neîncrederea îi copleșea nă –
dejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield și va răspunde tuturor dorințelor inimii ei.
Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu
despre purtarea dom nului, pentru a nu se alarma; dar chiar și această comu nicare parțială o
neliniști foarte tare și deplînse marele nenoroc care făcuse ca doamnele să trebuiască să
plece tocmai cînd începuseră să devină cu toatele atît de in time.
După ce se lamentă cîtva timp, se consolă totuși cu gîndul că d omnul Bingley se va
întoarce repe de și că în curînd va lua masa la Longbourn; și concluzia finală fu declarația sa
consolatoare că, deși îl invitase numai la un dejun intim, va avea grijă să -i servească două
feluri substanțiale.
Capitolul XXII
Familia Bennet a fost invitată la prînz de familia Lu cas și din nou, mai tot timpul zilei,
domnișoara Lucas se dovedi foarte drăguță, ascultîndu -l pe domnul Collins. Elizabeth profită
de un prilej pentru a -i mulțumi:
― Astaîi menține buna dispoziție, remarcă ea, și n -am cuvinte să -ți spun cît îț i sînt de
recunoscătoare. Charlotte o asigură că e foarte bucuroasă să -i fie de folos, mărturisindu -i că
era astfel, răsplătită din plin pentru micul sacrificiu de timp ce -l făcea. Lucru foarte drăguț
din partea ei, dar drăgălășenia Charlottei mergea mai d eparte decît își închipuia Elizabeth:
scopul ei era, nici mai mult, nici mai puțin, decît s -o salveze de o repetare a omagiilor
domnului Collins, atrăgîndu -și-le pentru sine.
Acesta era planul domnișoarei Lucas și seara, cînd se despărțiră, aparențele era u atît de
surîzătoare, încît s -ar fi simțit aproape sigură de reușită, dacă el n -ar fi trebuit să plece atît
de curînd din Hertfordshire. Dar aici, Charlotte era nedreaptă cu firea lui focoasă și indepen –
dentă care -l îndemnă ― a doua zi de diminea ță― să dispară cu o admirabilă șiretenie de la
Longbourn House și să zorească înspre Lucas Lodge ca să se arunce la pi cioarele ei. Era
foarte îngrijorat să nu fie observat de verișoarele lui, avînd convingerea că, dacă ele l -ar fi vă-
zut plecînd, nu se putea să n u-i ghicească planul, și nu dorea să i se cunoască tentativa decît
o dată cu succe sul ei, deoarece, deși era aproape sigur ―și pe bună drep tate, căci Charlotte
fusese destul de încurajatoare ― se sim țea oarecum timid din cauza aventurii de miercuri. Fu
primit în modul cel mai măgulitor. Domnișoara Lucas îl zări venind către casă, de la o
fereastră de sus, și porni imediat să -l întîlnească pe alee, ca din întîmplare. Dar nu prea
îndrăznise să spere că o așteptau acolo atîta dra goste și elocință.
Într-untimp scurt, pe cît o îngăduiau lungile cuvîn tări ale domnului Collins, totul fu
hotărît între ei, spre satisfacția amîndurora; pe cînd intrau în casă, el o im ploră grav să -i
fixeze ziua care urma să -l facă cel mai fe ricit dintre muritori; și deși o asem enea rugăminte se
cerea respinsă ― pentru moment ― domni șoara nu se simți în stare să se joace cu fericirea
lui. Prostia cu care fusese dăruit de natură îi lipsea "curtea" de orice far mec ar fi putut face
pe o femeie să vrea ca aceasta să se prelungească; și domnișoara Lucas, care îl accepta nu –
mai și numai din dorința pură și dezinteresată de a se căpătui, nu făcea mare caz de graba
cu care i se realiza această dorință.
Sir William și Lady Lucas au fost grabnic solicitați să -și dea consimțământul pe care -l
acordară cu mare entu ziasm. Situația domnului Collins făcea din el o partidă cît se poate de
dorită pentru fiica lor, căreia îi puteau da prea puțină zestre; iar perspectivele averii lui erau
deosebit de bune. Lady Lucas începu pe loc să socotească ― mai interesată de acest subiect
decоt oricоnd оn trecut ― cam c îți ani mai avea domnul Bennet de trăit; iar Sir William își
dete în mod categoric părerea că în dată ce domnul Collins va intra în posesia moșiei Long –
bourri ar fi foarte oportun ca el și soția lui să-și facă apa riția la Palatul Saint James. Întreaga
familie, pe scurt, a fost cu acest prilej copleșită de fericire. Mezinele își făceau vise să fie
scoase în lume cu un an, doi mai devreme decît s -ar fi putut altfel; iar băieții scăpară de
teama că Charlotte va muri fată bătrînă. Cît despre Charlotte, era destul de liniștită.
Câștigase partida și acum avea ră gaz să judece. Reflecțiile ei fură în general mulțumi toare.
Domnul Collins nu era, desigur, nici inteligent, nici simpatic; prezența lui era enervantă, iar
dragostea lui pentru ea nu putea fi decît închipuire. Totuși, va fi soțul ei. Fără să -și închipuie
cine știe ce nici despre bărbați, nici despre căsnicie, măritișul fusese totdeauna ținta ei; era
singura soluție pentru tinerele fete cu educa ție, dar cu avere mică; și oricît de nesigură, sub
raportul fericirii, era mijlocul lor de protecție, cel mai plăcut, împotriva ne voilor. Acest mijloc

de protecție, ea îl dobîndise acum; și la vîrsta de douăzeci și șapte de ani, fără să fi fost vreo –
datăfrumoasă, simțea ce mare noroc avea. Lucrul cel mai puțin plăcut, în toată chestiunea
asta, era surpriza pe care i -o va prilejui Elizabethei Bennet, a cărei priete nie o prețuia mai
presus decît a oricui altcuiva. Eliza beth o să se mire și poate o s -o condamne; și, deși hotă –
rîrea ei era de neclintit, o asemenea dezaprobare ar fi durut -o. Se hotărî să -i mărturisească
personal totul și de aceea îi ceru domnului Collins ca la întoarcerea lui la Longbourn pentru
cină să nu sufle nimănui din familie nimic desp re cele întîmplate. Promisiunea de a păstra
secretul fu desigur conștiincios dată, dar nu putea fi ușor ținută, deoarece curiozitatea
stîrnită de lunga lui absență se manifestă, cînd se întoarse, prin întrebări atît de di recte, încît
a fost nevoie de oar ecare inventivitate pentru a le ocoli și, în același timp, de o mare
abnegație, căci tare mai dorea să le facă tuturor cunoscută dragostea lui încununată de
succes.
Cum urma să plece a doua zi prea devreme pentru a mai da ochii cu vreuna dintre
gazde, cere monia de bun rămas avu loc cînd doamnele se retraseră pentru noapte; doamna
Bennet, plină de politețe și cordialitate, îi spuse cît de fericiți ar fi cu toții să -l vadă iarăși la
Longbourn, oricînd i -ar îngădui celelalte angajamente să vină în vi zită.
― Scumpă doamnă, replică el, invitația dumneavoas tră îmi este deosebit de plăcută, căci
este tocmai lucrul pe care l -am sperat și puteți fi sigură că voi profita de ea cît de curînd
posibil.
Rămaseră cu toții uluiți și domnul Bennet, care nu do rea în nici u n caz o atît de
grabnică revenire a lui, spuse pe loc:
― Dar nu e nici un pericol s ă vă atrageți prin asta dezaprobarea Lady -ei Catherine,
scumpe domn? E mai bine să vă neglijați rudele decît să vă luați riscul de a vă nemulțumi
protectoarea.
― Dragă domnu le, replică domnul Collins, vă rămîn profund îndatorat pentru acest sfat
prietenesc și puteți conta că nu voi face niciodată un pas atît de important, fără aprobarea
senioriei sale.
― Trebuie s ă fiți mereu cu ochii în patru. Riscați orice altceva, mai curî nd decît s -o
indispuneți; și dacă veți simți vreodată îndemnul de a veni la noi, ceea ce cred că este, foarte
probabil, stați cuminte acasă și fiți liniș tit, căci noinu ne vom supăra din cauza asta.
― Crede ți-mă, dragă domnule, că atenția dumnea voastră afectuoasă îmi stîrnește și mai
mult recunoștința; și contați că veți primi curînd din partea mea o scrisoare de mulțumire și
pentru aceasta ca și pentru toate dovezile de atenție pe care mi le -ați arătat în timpul șederii
mele în Hertfordshire. Cît priveș te frumoa sele mele verișoare, deși absența mea s -ar putea să
nu fie destul de lungă pentru a face necesar acest lucru, îmi voi lua libertatea de a le ura
sănătate și fericire, fără a face o excepție nici pentru verișoara Elizabeth.
Doamnele se retraseră a poi cu amabilitățile cuvenite, toate la fel de surprinse, aflînd că
el se gîndea să se re întoarcă în curînd. Doamnei Bennet îi plăcea să înțeleagă din asta că
domnul Collins se gîndea să -și aducă omagiul vreuneia dintre fiicele sale mai mici, și Mary ar
fi putut fi convinsă să -l accepte. Ea îi prețuia însușirile mai mult decît toate celelalte surori;
reflecțiile lui aveau o greutate care adesea o izbea; și deși nu era în nici un caz inteligent ca
dînsa, se gîndea că, dacă ar fi fost încu rajat să citească și să se desăvârșească printr -un
exemplu ca al ei, ar fi putut deveni un tovarăș de viață foarte plă cut. Dar a doua zi de
dimineață, orice speranță de acest fel le -a fost spulberată. Curînd după micul dejun, veni
domnișoara Lucas și relată Elizabethei, î ntr-o scurtă con vorbire între patru ochi, evenimentul
din ajun.
Cu o zi, două mai înainte, Elizabethei îi trecuse prin minte posibilitatea ca domnul
Collins să -și închipuie că era îndrăgostit de prietena ei; dar ca Charlotte să -l poată încuraja
părea tot atît de imposibil, pe cît îi era ei în săși de imposibil să -l încurajeze; uimirea ei fu,
prin urmare, atît de puternică, ―încît în primul moment uită de buna -cuviință și nu se putu
stăpîni să nu exclame:
―Logodită cu domnul Collins! Draga mea Charlotte, imposibil!
Оnfățișarea liniștită pe care o avusese domnișoara Lu cas în timpul povestirii sale se
tulbură o clipă, la auzul unui reproș atît de direct, dar cum se așteptase la așa ceva, își
recăpătă imediat calmul și replică:
― De ce e ști atît de surprins ă, draga mea Eliza? Ți se pare un lucru de necrezut ca
domnul Collins să poată cîștiga buna părere a unei femei, pentru că nu a avut fe ricirea să
reușească în cazul dumitale?
Dar Elizabeth își revenise și, făcînd un mare efort, reuși s -o asigure cu destul ă fermitate
că era foarte bu curoasă de perspectiva înrudirii lor și că îi dorea cea mai desăvîrșită fericire.
― Teînțeleg, replică Charlotte: sigur că ești sur prinsă, foarte surprinsă; e atît de puțin

de cînd dom nul Collins dorea să se căsătorească cu dumneata! Cînd vei avea însă răgazul să
te gîndești bine, sper că vei fi mulțumită de ceea ce am făcut. Eu nu sînt romantică, știi; n –
am fost niciodată. Nu vreau decît un cămin plăcut; și, luînd în considerație firea domnului
Collins, relațiile și situația lui în societate, sînt convinsă că șansa mea de a fi fericită cu el
este la fel de mare ca aceea cu care se pot lăuda cei mai mulți dintre oameni, la căsătoria lor.
Elizabeth răspunse liniștită: "Fără îndoială". Și, după cîteva clipe de stînjeneală, reven iră
în mijlocul celor lalți. Charlotte nu mai stătu mult, și Elizabeth rămase să reflecteze la cele ce
auzise. A trecut mult pînă ce se îm pacă cu ideea unei căsătorii atît de nepotrivite. Ciudă țenia
domnului Collins, care făcuse două cereri de căsă torie în răstimp de trei zile, nu era nimic pe
lîngă faptul că fusese acceptat. Elizabeth simțise totdeauna că păre rea Charlottei asupra
căsătoriei nu era exact la fel cu a ei, dar nu și -ar fi închipuit că era posibil ca, în fapt, prie –
tena ei să -și sacrifice toate sentimentele mai nobile de dragul unor avantaje materiale.
Charlotte, soția domnu lui Collins! Ce tablou umilitor! Și, la mîhnirea de a -și vedea prietena
degradîndu -se și scăzînd în stima ei, se adăuga convingerea dureroasă că acea prietenă nu
va putea să se simtă prea fericită cu ceea ce alesese.
Capitolul XXIII
Elizabeth se afla împreună cu mama și surorile sale, gîndindu -se la cele auzite,
întrebîndu -se dacă îi era în găduit sau nu să le spună și lor, cînd apăru Sir William Lucas
însuși, trimis de Charlotte pentru a anunța prie tenilor logodna ei. Cu multe complimente
pentru gazde și felicitîndu -se copios pentru perspectiva înrudirii din tre casele lor, el își
dezvoltă subiectul în fața unui audi toriu nu numai uimit, ci de -a dreptul incredul: că ci
doamna Bennet îi declară, mai mult insistentă decît amabilă, că se înșela desigur pe de -a-
ntregul; iar Ly dia, întotdeauna imprudentă și adesea nepoliticoasă, ex clamă cu violență:
― Doamne sfinte! Sir William, cum pute ți spune ase menea poveste? Nu ști ți că domnul
Collins vrea să se însoare cu Lizzy?
Numai o politețe de curtean ar fi putut suporta, fără mînie, o asemenea atitudine; buna
creștere a lui Sir William îi ajută să treacă prin toate și, deși rugă să nu se pună la îndoială
adevărul comunicării sale, le ascultă obrăzniciile cu cea mai îngăduitoare politețe.
Elizabeth, simțind că era de datoria ei să -l scoată din tr-o situație atît de neplăcută,
confirmă cele spuse de el, menționînd că fusese deja informată de acest lucru de Charlotte;
încercă să pună capăt exclamațiilor mamei și surorilor sale prin zelul felicitărilor adresate lui
Sir William, fiind secondată inimos de Jane, și printr -o sumedenie de remarci în legătură cu
fericirea care era de aș teptat de la o asemenea căsătorie, și în legătură cu caracterul
admirabil al domnului Collins, și cu distanța convenabilă dintre Hunsford și Londra.
Doamna Bennet fusese prea copleșită ca să spună mare lucru, atîta timp cît Sir William
stătuse la ei; dar nici nu plecase bine, că își dădu frîu liber simț ămintelor. În pri mul rînd,
persista să nu dea crezare întregii chestiuni ;în al doilea, era sigură că domnul Collins căzuse
în cursă; în al treilea, era încredințată că nu vor fi niciodată fe riciți împreună; și, în al
patrulea, că logodna se putea rupe. Din toate acestea, se puteau trage limpede două con –
cluzii: una, că Elizabeth era cauza adevărată a tuturor relelor, și cealaltă, că dînsa personal
fusese tratată în mod barbar de ei toți; și nimic nu -i putu scoate din cap, în tot c ursul zilei,
aceste două idei. Nimic nu o putu con sola, nici liniști. Și nici nu i se istovi indignarea în ziua
aceea; trecu o săptămînă pînă să poată da ochii cu Eliza beth, fără s -o certe; trecu o lună pînă
să poată vorbi cu Sir William sau cu Lady Luca s, fără să fie mojică, și multe luni trecură pînă
s-o poată ierta de tot pe fiica lor.
Sentimentele încercate de domnul Bennet cu acest prilej fură mult mai potolite și de o
natură mai plăcută, căci era mulțumit, spunea dînsul, să descopere că Char lotte Lucas, pe
care se chinuise s -o creadă destul de cu judecată, era tot atît de nesăbuită ca și soția lui și
mai nesăbuită decît fiica lui!
Jane mărturisi că era nițel surprinsă de această că sătorie, dar vorbi mai puțin despre
uimirea ei decît des pre via do rință de a -i ști fericiți; Elizabeth nu o putu de loc convinge să
considere fericirea lor drept improba bilă. Kitty și Lydia erau departe de a o invidia pe dom –
nișoara Lucas, căci domnul Collins nu era decît un pastor și vestea nu le impresionă decît ca
onoutate bună de răs pîndit la Meryton.
Lady Lucas se simțea triumfătoare, fiind acum în stare să -i dea doamnei Bennet riposta:
bucuria ei de a avea o fată măritată bine; venea la Longbourn mai des decît de obicei ca să -i
spună cît era de fericită, deși pri virile acre și remarcile răutăcioase ale doamnei Bennet ar fi
fost suficiente ca să -i strice toată fericirea.

Оntre Elizabeth și Charlotte se strecurase o stinghe reală care le făcea pe amîndouă să
păstreze tăcere pe această temă, și Elizabeth era încredi nțată că între ele nu ar mai putea
exista vreodată o încredere totală. De zamăgirea pe care o încercase cu Charlotte o făcuse să
se îndrepte, cu mai mare dragoste, înspre Jane, sigură că părerea pe care o avea despre
corectitudinea și delicate țea acesteia nu va putea fi niciodată clintită, și de ferici rea căreia era
zi de zi mai îngrijorată, căci Bingley era plecat de o săptămînă și nu auziseră încă nimic
despre în toarcerea lui.
Jane îi trimisese Carolinei un răspuns imediat la scri soarea primită și num ăra zilele
pînă cînd putea spera, în mod rezonabil, să primească știri de la ea. Scrisoarea de mulțumire
promisă de domnul Collins sosi marți; fu sese adresată tatălui lor și era scrisă cu toată
solemna recunoștință pe care ar fi putut -o insufla o găzduire de douăsprezece luni de zile.
După ce -și descărcase con știința pe această temă, trecuse la informația, plină de expresii de
încîntare, privind fericirea de a fi obți nut afecțiunea amabilei lor vecine, domnișoara Lucas,
explicîndu -le că, numai pentru buc uria de a fi lîngă dînsa, acceptase el atît de repede gentila
lor invitație de a re veni la Longbourn, unde spera că se va putea reîntoarce luni, peste două
săptămîni; deoarece, adăuga domnul Collins, Lady Catherine aprobase cu dragă inimă căsă –
toria lor, și dorea să aibă loc îndată ce va fi posibil, ceea ce, era încredințat, va constitui un
argument atît de ho tărîtor pentru amabila lui Charlotte, încît va fixa o dată apropiată pentru
a face din el omul cel mai fericit din lume.
Оntoarcerea domnului Collin s оn Hertfordshire nu mai era un motiv de bucurie pentru
doamna Bennet. Din contră, era tot atît de dispusă ca și soțul ei să se plîngă de acest lucru.
Era foarte ciudat că el venea la Long bourn în loc să se ducă la Lucas Lodge; era de asemeni
foarte stîn jenitor și teribil de incomod. Nu putea suferi să primească oaspeți cînd sănătatea îi
era atît de proastă și, dintre toți oamenii din lume, îndrăgostiții erau cei mai nesuferiți. Așa
sunau blândele murmure ale doam nei Bennet și ele scădeau numai în fața d urerii sale mai
adînci: absența prelungită a domnului Bingley.
Nici Jane și nici Elizabeth nu se simțeau prea liniș tite în legătură cu acest subiect.
Trecea zi după zi fără să aducă vreo altă veste despre el, în afară de zvonul, care în curînd se
răspîndi se la Meryton, că nu se va mai întoarce în iarna aceea la Netherfield ― zvon care o
punea pe doamna Bennet pe jar; și nu scăpa nici un prilej de a -l contrazice ca pe cea mai
revoltătoare min ciună.
Chiar și Elizabeth începuse să se teamă ― nu că Bingley ar fi fost indiferent, dar că
surorile lui vor reuși să -l țină departe de Netherfield. Oricît ar fi dorit să res pingă o idee atît
de distrugătoare pentru fericirea Janei și atît de dezonorantă pentru statornicia admirato –
rului acesteia, ea îi tot revenea în minte. Strădaniile unite ale neîndurătoarelor lui surori și
ale prietenului său atît de influent, ajutate de farmecul domnișoarei Darcy și distracțiile
Londrei, ar putea fi prea mult, se te mea Elizabeth, pentru tăria dragostei lui.
Cоt despre Jane, оngri jorareaeiera, în această în cordată așteptare, mai dureroasă decît
a Elizabethei; dar oricare i -ar fi fost sentimentele, Jane dorea să și le ascundă și, de aceea,
între ea și Elizabeth, acest subiect nu mai fu niciodată pomenit. Dar cum pe mama sa nu o
reținea nici un fel de delicatețe de acest gen, rareori trecea un ceas în care să nu vorbească
de Bingley, să -și exprime nerăbdarea în legătură cu venirea lui sau chiar să -i ceară Janei să
recunoască, în caz că el nu se va mai reîntoarce, că fusese urît tra tată. Jane avea nevoie de
toată neînfrînta ei blîndețe ca să îndure aceste atacuri cu destulă liniște. Domnul Collins
revenise foarte punc tual, luni, peste două săptămîni, dar primirea lui la Longbourn n -a fost
atît de binevoitoare ca atunci cînd se preze ntase pentru întîia oară. Era însă prea fericit ca să
aibă nevoie de multă atenție și norocul celorlalți a fost că ocupația de "a face curte" i -a scutit,
într-o mare măsură, de prezența lui. Cea mai mare parte a zilei o petrecea la Lucas Lodge și
uneori se întorcea la Long bourn tocmai la timp ca să se scuze pentru absența lui, înainte ca
familia să se ducă la culcare.
Doamna Bennet era într -adevăr într -o stare de plîns. Era de ajuns o aluzie referitoare la
această căsătorie ca s -o arunce într -o copleșitoar e proastă dispoziție și, ori unde s-ar fi dus,
era sigură că va auzi vorbindu -se de ea. Prezența domnișoarei Lucas îi era odioasă. Ca succe –
soare a sa în casa aceea, o privea cu o oroare plină de gelozie. Ori de cîte ori venea să -i vadă,
doamna Bennet era convinsă că Charlotte anticipa clipa intrării ei în posesie și ori de cîte ori
vorbea în șoaptă cu domnul Collins, era încredințată că șușoteau despre proprietatea
Longbourn, hotărînd s -o dea pe ea și pe fiicele ei afară din casă, imediat ce domnul Bennet va
fi mort. Se plînse cu mare amărăciune soțului de toate acestea.
―Оntr-adevăr, domnule Bennet, îi spuse, mi -e tare greu să mă gîndesc că Charlotte
Lucas va fi vreodată stăpîna acestei case, că noi vom fi siliți să ne dăm la o parte din fața ei și
c-o să trăiesc ziua s -o văd luîndu -mi locul aici!

― Draga mea, nu te l ăsa pradă unor gînduri atît de negre. Hai să ne gîndim la lucruri
mai bune. Să ne bu curămla gîndul că aș putea fi eu supraviețuitorul.
Aceasta nu însemna cine știe ce consolare pentru doamna Bennet și, de aceea, în loc să
dea un răspuns, continuă în același fel.
― Nu pot suporta c ă vor pune mîna pe toată pro prietatea asta. Dacă nu era testamentul,
nu mi-ar fi păsat de nimic.
― Despre ce nu ți-ar fi păsat?
― Nu mi -ar fi păsat deloc, de nimic,
― Să fim recunoscători că ești scutită de a da do vadă de o asemenea lipsă de simțire.
― Nu voi putea fi niciodat ă recunoscătoare, domnule Bennet, pentru nimic în legătură
cu moștenirea. Cum are cineva inima să lase o moșie să zboare d e sub nasul propriilor sale
fiice, n-o pot înțelege; și totul d e dragul domnului Collins! De ce s -o aibă el și nu oricine alt –
cineva?
― Las asta s -o hotărăști singură, îi răspunse domnul Bennet.
Capitolul XXIV
Scrisoarea domnișoarei Bingley sosi și puse capăt în doielii. Prima propozițiune chiar
transmitea că se stabi liseră cu toții la Londra, pentru iarnă; se încheia cu regretele fratelui
său de a nu fi avut timp să -și prezinte omagiile prietenilor din Hertfordshire, mai înainte de a
fi plecat de acolo .
Speranța era pierdută; total pierdută; și cînd Jane putu citi restul scrisorii, găsi în
cuprinsul ei prea puține lucruri de natură a -i aduce vreo alinare, în afară de măr turisită
afecțiune a celei ce o scrisese. În mare măsură cuprindea laude pentru dom nișoara Darcy. Se
insista din nou asupra multiplelor sale farmece, și Caroline se lăuda, încîntată, de crescînda
lor intimitate și se aventura să prezică împlinirea dorințelor exprimate în scrisoarea pre –
cedentă. Mai scria, de asemeni, cu mare plăcere, des pre fratele ei care era unul dintre intimii
casei domnu lui Darcy și menționa extaziată unele planuri ale aces tuia cu privire la
schimbarea mobilierului în locuința lui.
Elizabeth, căreia Jane îi comunică imediat esențialul din toate acestea, o ascultă î ntr-o
tăcută indignare. Inima îi era împărțită între grija pentru sora ei și resentimentele împotriva
tuturor celorlalți. Nu dădea nici o crezare afir mațiilor Carolinei în privința înclinației fratelui
ei pentru domnișoara Darcy. Nu se îndoia nici acum, mai mult decît altădată, că el era cu
adevărat îndrăgostit de Jane; și oricît de dispusă fusese întotdeauna să -l simpatizeze, nu se
putea gîndi fără mînie, și cu greu fără dispreț la comoditatea firii lui, la lipsa lui de hotărîre,
care-l făceau un sclav a l planurilor concepute de prieteni și îl împingeau la sacrificarea
propriei sale fericiri pentru un ca priciu al lor. Dacă ar fi fost vorba numai de sacrificarea
propriei lui fericiri i -ar fi fost îngăduit să se joace cu ea cum ar fi crezut de cuviință; da r aici
era vorba și de fericirea sorei sale, fapt de care el trebuia să fie con știent, gîndea Elizabeth.
Era, pe scurt, un subiect la care se putea reflecta îndelung; prin forța lucrurilor însă, în
zadar. Nu se putea gîndi la nimic altceva și totuși, fie că afecțiunea lui Bingley murise, ori că
fusese înăbușită de intervenția prietenului său, fie că era conștient de sen timentul Janei
pentru el, sau că acesta îi scăpase, oricum ar fi fost, dacă părerea ei personală se putea
modifica substanțial în funcție de aceste diferențe, situația surorii sale rămînea aceeași;
liniștea ei ― la fel de zdrobit ă. Trecu o zi, două, pînă ce Jane avu curajul să -i vorbească
Elizabethei despre, sentimentele ei, dar în cele din urmă, cînd, după o enervare mai lungă
decît de obi cei pe tema Netherfield și a prietenului de acolo, doamna Bennet le lăsă singure,
ea nu se putu opri să nu spună:
― Oh, dac ă scumpa mea mamă s -ar putea stăpîni mai mult! Nici nu -și poate închipui cît
mă îndurerează reflecțiile pe care le face în privința l ui. Dar nu mă voi plînge. Nu poate dura
mult. Va fi uitat și vom fi cu toții iar ca mai înainte.
Elizabeth o privi cu o grijă plină de neîncredere, dar nu spuse nimic.
― Teîndoiești de mine, exclamă Jane, îmbujorîndu -se ușor; dar să știi că n -ai nici un
motiv. El va trăi în amintirea mea ca omul cel mai încîntător pe care l -am cunoscut, dar
aceasta e tot. Nu am nici ce să sper, nici de ce să mă tem și nici ce să -i reproșez. Mulțumesc
Domnului, durerea aceasta nu o am. Puțin răgaz deci ― voiîncerca desigur să fac cum e mai
bine… Apoi, cu un glas mai vioi, adăugă: Am, cel puțin, mîngîierea că n -a fost mai mult decît
o închipuire fără temei din partea mea și că aceasta nu a provocat nici un rău nimănui în
afară de mine.
― Scumpa mea, exclam ă Elizabeth, eș ti atît de bună! Gingășia și altruismul tău sînt de –

a dreptul îngerești; nici nu știu ce să -ți spun. Mi se pare că niciodată nu te-am prețuit la
adevărata ta valoare și nici nu te -am iubit cît meriți.
Domnișoara Bennet se grăbi să nege că ar avea vreun mer it deosebit și să pună laudele
pe seama dragostei fierbinți a sorei sale.
― Nu, spuse Elizabeth, nu este drept. Tudorești să crezi pe toată lumea cumsecade și te
doare cînd vor besc de rău pe cineva. Eu vreau să cred numai că tuești desăvîrșită, dar te
împotrivești. Nu te teme că voi depăși măsura, că voi încălca privilegiul pe care -l ai de a crede
în bunătatea tuturor. Nu e nevoie. Sînt puțini aceia pe care -i iubesc cu adevărat și mai puțini
încă aceia despre care am o părere bună. Cu cît cunosc lumea ma i mult, cu atît mă
nemulțumește mai mult: fiecare zi îmi întărește credința în nestatornicia firii omenești și mă
convinge de puținul temei care se poate pune și pe ceea ce pare a fi merit și pe ceea ce pare a
fi bun-simț. Am avut în ultimul timp două exem ple: pe unul nu -l voi menționa; celălalt este
căsătoria Charlottei. Este inexplicabil; din toate punctele de vedere inexplicabil.
― Lizzy drag ă, nu te lăsa copleșită de asemenea sentimente. Îți vor distruge fericirea. Nu
ții destul seamă de deosebirile de situație și temperament. Nu uita res pectabilitatea domnului
Collins și firea cumpănită și pru dentă a Charlottei. Amintește -ți că face parte dintr -o familie
numeroasă, că în privința averii e o căsătorie foarte îmbietoare și fii gata să crezi, pentru
binele tuturor, că s -ar putea să simtă pentru vărul nostru ceva ce -ar aduce a considerație, a
stimă.
― Ca să-ți fac plăcere, sînt gata să cred orice, dar asta nu vă aduce nimănui nici un
profit, căci dacă aș fi convinsă că Charlotte are vreo considerație pent ru el, aș avea o părere
mai proastă despre judecata ei decît am acum despre inima ei. Scumpa mea, domnul Collins
este un om închipuit, afectat, îngust la minte și prost; știi că așa e, la fel de bine ca mine; și
sigur că simți, ca și mine, că femeia care s e mărită cu el nu are o jude cată înțeleaptă. Nu
trebuie s -o aperi, deși este vorba de Charlotte Lucas. Nu trebuie de dragul unui singur om să
dai altă interpretare principiilor și integrității și nici să încerci să te convingi pe tine însăți
sau pe mine c ăegoismul înseamnă prudență și inconștiența în fața pe ricolului ― asigurarea
fericirii.
― Folose ști, cred, cuvinte prea tari pentru ei amîndoi, replică Jane, și sper că te vei
convinge de acest lu cru cînd îi vei vedea fericiți împreună. Dar despre asta am spus destul. Ai
făcut aluzie la încă un lucru. Ai men ționatdouăcazuri. Nu pot spune că nu te -am înțeles,
dar te implor, dragă Lizzy, să nu mă îndurerezi crezînd persoana aceea demnă de blam,
spunîndu -mi că buna ta părere despre el a scăzut. Nu trebui e să fim atît de re pede dispuși să
ne închipuim că am fost loviți intențio nat. Nu trebuie să ne așteptăm ca un tînăr plin de viață
să fie totdeauna atît de cumpănit, de circumspect. Foarte adesea nu ne induce în eroare decît
propria noastră vanitate și n imic altceva. Femeile își închipuie că ad mirația înseamnă mai
mult decît simplă admirație.
― Iar bărbații au grijă ca ele să -și închipuie astfel.
― Dacă o fac cu intenție nu este de iertat, dar nu cred că există pe lume atîta intenție cît
își închipuie un ele persoane.
― Sоnt departe de a pune ceva din purtarea dom nului Bingley pe seama intenției, spuse
Elizabeth; dar, se pot produce greșeli și suferințe, fără a plănui să faci rău sau să faci pe alții
nenorociți. Inconștiența, lipsa de atenție față de sent imentele altora și lipsa de hotărîre vor
face ― ele ― treaba.
―Și pui purtarea lui pe seama vreuneia dintre acestea?
― Da.În seama celei din urmă; dar, dacă am să merg mai departe, te voi nemulțumi
spunîndu -ți ceea ce cred despre oamenii pe care tu îi pr ețuiești. Oprește -mă cît mai poți.
― Stărui deci să presupui că este influențat de su rorile lui?
― Da,оn unire cu prietenul lui.
― Nu pot s -o cred. De ce să încerce să -l influențeze? Ei nu -i pot dori decît fericire și,
dacă ține la mine, nici o altă femeie nu i -o va putea da.
― Prima ta premis ă este falsă. Ei pot dori multe alte lucruri în afară de fericirea lui: îi
pot dori o avere mai mare și mai multă importanță; îi pot dori o casătorie cu o fată care are
toată greutatea pe care o repre zintă bani i, relațiile sus puse și mîndria de familie .
― Fără nici o îndoială toți doresc ca el s -o aleagă pe domnișoara Darcy, replică Jane, dar
aceasta din motive mai bune decît crezi tu. O cunosc mai de mult decît pe mine; nu -i deci de
mirare că o iubesc mai mult . Dar, oricare le -ar fi dorințele, nu e deloc probabil să se opună
dorințelor fratelui lor. Care soră și -ar îngădui s -o facă, în afară de cazul că ar fi vorba de ceva
foarte nepotri vit? Dacă ele ar crede că e îndrăgostit de mine, nu ar încerca să ne despa rtă;
dacă ar fi îndrăgostit, nu ar pu tea reuși. Presupunînd existența unei asemenea afecțiuni, dai
o interpretare nefirească și greșită purtării lor; iar pe mine, mă faci tare nenorocită. Nu mă

mîhni cu gîndul acesta. Nu mi -e rușine că m -am înșelat; sau c el puțin e mai ușor ― nu e
nimic în comparație cu ceea ce aș simți dacă aș gîndi rău despre el sau despre surorile lui.
Dă-mi voie să privesc totul în lumina cea mai favo rabilă, în lumina în care totul poate fi
explicat.
Elizabeth nu se putea împotrivi un ei asemenea do rințe; din clipa aceea, numele
domnului Bingley aproape că n -a mai fost rostit de ele.
Doamna Bennet continua să se mire și să se lamen teze că domnul Bingley nu se
reîntorcea; și, deși rar trecea o zi în care Elizabeth să nu -i explice totul limpede, nu părea să
existe vreo șansă ca dînsa să se mire mai puțin. Fiica ei încercă s -oconvingă de ceea ce ea
însăși nu credea, de faptul că atențiile lui față de Jane fuseseră doar rezultatul unei admirații
obișnuite și tre cătoare, care a încetat c înd nu s -au mai văzut; dar, deși doamna Bennet
accepta pe moment această explicație, povestea se repeta zi de zi. Mîngîierea cea mai mare a
doamnei Bennet era gîndul că domnul Bingley se va în toarce iarăși, vara viitoare.
Domnul Bennet trată chestiunea al tfel.
― Așa, Lizzy, spuse el într -o zi, cred că sora ta este dezamăgită în dragoste. O felicit. În
afară de măritiș, unei fete îi place cel mai mult să fie, din cînd în cînd, nițel dezamăgită în
dragoste. Are la ce se gîndi și tot odată e ceva care îi dă u n fel de distincție printre prie tenele
ei. Ție cînd îți vine rîndul? N -ai să prea оnduritu să fii multă vreme depășită de Jane. Acum
e rîndul tău. Iată, la Meryton sînt ofițeri destui ca să dezamă gească pe toate tinerele
domnișoare din ținut. Dă -i voielui Wickham s -o facă. E un individ prezentabil și -o să te
dezamăgească în mod onorabil.
― Mulțumesc, domnule, un tînăr mai puțin prezen tabil însă mi -ar fi de ajuns. Nu
trebuie să ne așteptăm ca toate să avem norocul Janei.
― Adevărat, răspunse domnul Benn et, dar este o mîngîiere să te gîndești că, orice ți s -ar
întîmpla în acest sens, ai o mamă iubitoare care va face totdeauna mare caz de asta.
Prezența domnului Wickham fu de unreal folos pen tru a împrăștia melancolia pe care
ultimele întâmplări neferici te o aruncaseră asupra multora din familia de la Longbourn. Îl
vedeau destul de des și, la celelate me rite pe care le avea, se adăuga acum și acela al unei
totale lipse de rezervă. Toate cele aflate de Elizabeth mai înainte ― plîngerile lui împotriva
domnului Darcy și tot ceea ce suferise din cauza acestuia ― deveniser ă fapte cunoscute de
toți și erau discutate în mod public; și toți erau încîntați cînd se gîndeau că nu -l putuseră
niciodată suferi pe domnul Darcy, înainte chiar să fi știut despre chestiune a aceasta.
Domnișoara Bennet era singura persoană în stare să presupună că puteau exista, în
cazul lor; unele circum stanțe atenuante, necunoscute de societatea din Hert fordshire;
neclintita și blînda ei candoare pleda întot deauna pentru îngăduință și su sținea ideea
posibilității unor greșeli; dar toți ceilalți hotărîră că domnul Darcy era cel mai rău dintre
oameni.
Capitolul XXV
După o săptămînă petrecută în mărturisiri de dra goste și planuri de fericire, domnul
Collins fu smuls de lîngă amabila lui Charlotte de ziua de sîmbătă. Durerea despărțirii putea
fi totuși alinată, în ceea ce -l privea, de pregătirile pentru primirea miresei, căci avea motive să
spere că, imediat după reîntoarcerea lui la Hertford shire, se va hotărî ziua care treb uia să
facă din el cel mai fericit dintre oameni. Își luă rămas bun de la rudele sale din Longbourn cu
aceeași solemnitate ca prima dată; ură iarăși frumoaselor sale verișoare sănătate și fericire și
promise tatălui lor o altă scrisoare de mulțumire.
Lunaurmătoare, doamna Bennet avu plăcerea de a -i primi pe fratele ei cu soția, care
veniseră, ca de obi cei, să petreacă Crăciunul la Longbourn. Domnul Gar diner era un om cu
bun simț, un gentleman, cu mult superior surorii lui, prin fire cît și prin educație. Doamnelor
din Netherfield le -ar fi venit greu să creadă că un om trăind din negoț și ocupîndu -se de
magazinele lui ar putea fi atît de bine crescut și de agreabil. Doamna Gar diner, care era cu
cîțiva ani mai tînără decît doamna Bennet și doamna Philips, era o femeie prietenoasă,
inteligentă, elegantă și tare iubită de nepoatele ei din Longbourn. Între cele două nepoate mai
mari și ea exista o mare afecțiune. Ele stătuseră adesea la mătușa lor, la oraș.
Primul lucru pe care -l făcu doamna Gardiner, după ce sosi, a fost să împartă darurile
aduse și să le descrie ultima modă. După ce termină, rolul ei deveni mai puțin important. Îi
venise rîndul să asculte. Doamna Bennet avea multe necazuri și multe lucruri de care să se
plîngă. Avuseseră parte de atîtea neno rociri de cînd nu o mai văzuse pe cumnata ei. Două
dintre fiicele sale fuseseră gata, gata să se mărite și pînă la urmă nu ieșise nimic.

― Nu-i fac nici o vină Janei, continuă dînsa, căci Jane l -ar fi luat pe domnul Bingley
dacă ar fi putut. Dar Lizzy! Oh, soră dragă! E tare greu să te gîndești că ar fi putut fi acum
soția domnului Collins, dacă n -ar fi fost la mijloc propria ei îndărătnicie. A cerut -o aici, chiar
în camera asta, și ea l -a refuzat. Urmarea este că Lady Lucas își va mărita una dintre fete
înaintea mea și că moșia Longbourn e și -acum testată altuia, ca la început. Lucașii sînt
oameni foarte șireți, crede -mă, soră. Să nu le scape nimic din mînă! Îmi pare rău s -o spun,
dar așa e. Mă enervează, mă îmbolnăvesc cînd mi se zădărni cesc planurile de către propria
mea familie și cînd am vecini care se gîndesc la ei înșiși, mai înainte de orice. Cu toate astea,
venirea dumitale în momentul acesta e cea mai mare alinare a mea și mă bucur foarte mult
de ce ne -ai spus despre mînecile lungi.
Doamna Gardiner , care cunoștea toate aceste vești din corespondența purtată cu Jane
și Elizabeth, spuse o frază fără importanță și, de dragul nepoatelor, schimbă su biectul.
Cînd, mai apoi, rămase singură cu Elizabeth, vorbi mai amănunțit despre toate acestea.
― Se pare că era o partidă bună pentru Jane, spuse ea. Îmi pare rău că n -a ieșit nimic.
Dar lucruri din astea se întîmplă atît de des! Un tînăr, așa cum l -ai descria pe domnul
Bingley se îndrăgostește foarte ușor de o fată frumoasă, pentru cîteva săptămîni; și cînd o
întîmplare îi desparte, o uită tot atît de ușor, încît acest gen de nestatornicii e foarte frecvent.
― Admirabil ă consolare, spuse Elizabeth, dar pe noinu ne încălzește. Noi suferim dintr -o
întîmplare. Nu se întîmplă deseori ca amestecul unor prieteni să-l convingă pe un tînăr cu o
situație independentă să nu se mai gîndească la o fată de care era îndrăgostit nebun, numai
cu cîteva zile mai înainte.
― Expresia aceasta " îndrăgostit nebun" este atît de răsuflată, de îndoielnică, de
nedefinită, încît îmi spune prea puțin. Este tot atît de des folosită pentru senti mente ce se
nasc în urma unei cunoștințe de o oră, cît și pentru o dragoste adevărată, puternică. Mă rog,
cît de "nebun" de îndrăgostit era domnul Bingley?
― N-am văzut niciodată o înclinaț ie mai promiță toare: era din ce în ce mai neatent cu
ceilalți și total preocupat de Jane. De cîte ori erau împreună, aceasta se vedea tot mai hotărît
și mai limpede. La balul dat de el a jignit două sau trei domnișoare pe care nu le -a poftit la
dans; și chiar eu i -am vorbit de două ori și nici măcar nu m -a auzit. Ar fi putut exista semne
mai bune? Nu este lipsa de atenție față de alții esența dragostei?
― Oh, da! A acelui gen de dragoste pe care pre supun că o simțea tînărul. Biata Jane! Îmi
pare rău pentru ea, căci s -ar putea, cu firea ei, să nu -i treacă prea repede. Mai bine ți s -ar fi
întîmplat dumitale, Lizzy; ai fi rîs de asta și ți -ar fi trecut mai repede. Crezi că am putea -o
convinge să vină cu noi la Londra? Schim barea de decor i -ar putea fi de fo los; și poate
plecarea ei de acasă i -ar face mai bine decît orice altceva.
Elizabeth fu extrem de încîntată de această propu nere și era convinsă că sora ei nu va
avea nimic îm potrivă.
― Sper, mai ad ăugă doamna Gardiner, că nu există nici un considerent, în legătură cu
acest tînăr, care să -i influențeze hotărîrea. Locuim într -un cartier atît de dife rit; cercul nostru
de cunoștințe este, și el, atît de diferit, ieșim atît de puțin, încît nu e deloc probabil să se
întîlnească, afară doar dacă nu va veni el s-o vadă.
― Ceea ce este cu totul imposibil, pentru c ă domnul Bingley se află acum în custodia
prietenului său, și domnul Darcy nu -i va îngădui să facă o vizită Janei, în partea aceea a
Londrei! Scumpă mătușică, cum de ți -ar putea măcar trece prin minte? Poate că domnul
Darcy o fi auzitde ceva care se cheamă strada Grace church, dar cu greu ar considera
suficient o lună de ablu țiuni ca să -l spele de impuritățile ei, dacă ar fi călcat vreodată pe
acolo, și nu uita că domnul Bingley nu face un pas fără el.
― Cu at ît mai bine. Sper că nu se vor întîlni deloc. Dar Jane nu e în corespondență cu
sora lui? Domnișoara Bingley nu va avea încotro și va trebui să vină.
― Va renun ța cu totul la relațiile cu Jane.
Dar, în pofida certitudinii pe care Elizabeth pretin dea c-o are asupra acestui punct, cît și
asupra acelui încă și mai interesant, și anume că Bingley va fi împiedicat s -o vadă pe Jane,
subiectul o preocupa într -atît, încît la un examen atent se convinse că de fapt nu socotea
totul pierdut. Era cu putință ș i chiar probabil, credea ea une ori, ca dragostea lui să reînvie,
iar înrîurirea prietenilor să fie combătută cu succes de influența mai firească a farmecului
Janei.
Domnișoara Bennet primi cu bucurie invitația mătușii sale; acum nu se mai gîndea la
cei doi Bingley altfel decît că spera ― deoarece Caroline nu locuia în aceeași casă cu fratele ei
― să petreacă, din cînd în cînd, cîte o dimineață în compania ei, fără riscul de a se întîlni cu
el.
Doamna și domnul Gardiner rămaseră la Longbourn o săptămînă și, ba cu familia

Philips, ba cu familia Lu cas, ba cu ofițerii, nu trecu o zi fără program. Doamna Bennet
aranjase cu atîta grijă distracțiile fratelui și cum natei sale, că nu au putut lua măcar o
singură dată un prînz în familie. Cînd primirea avea loc aca să la ei, tot deauna participau și
cîțiva ofițeri, printre care domnul Wickham era nelipsit; cu aceste prilejuri, doamna Gar diner,
plină de bănuieli, din cauza caldelor recomandări făcute de Elizabeth în favoarea lui, nu -i
slăbea din ochi. Fără să creadă ― după cele ce observase ― că erau tare îndrăgostiți,
înclinația pe care o simțeau unul pen tru celălalt era destul de vădită ca să -i dea o oarecare
neliniște; și se hotărî ca, înainte de a pleca din Hert fordshire, să -i vorbească Elizabethei
despre acest lucru și să -i arate nesăbuința de a încuraja o asemenea afecțiune.
Pentru doamna Gardiner, Wickham prezenta o sin gură atracție, fără nici o legătură cu
farmecul lui în ge neral. Cu vreo zece, doisprezece ani înainte de a se că sători, ea petrecuse
mult timp chiar în partea aceea din Derbyshire de unde era el. Aveau, prin urmare, multe
cunoștințe comune și, deși Wickham, de cînd murise tatăl domnului Darcy, cu cinci ani în
urmă, stătuse pu țin acolo, putea totuși să -i dea despre vechii ei prieteni vești mai noi decît
reușise ea să capete.
Doamna Gardiner vizitase domeniul Pemberley și -l știa foarte bine pe defunctul domn
Darcy, din reputație. Acest lucru constituia, prin urmare, un subiect inepui zabil. Le făcea
plăcere amîndurora cînd doamna Gardi ner își c ompara amintirile de la Pemberley cu
descrierea amănunțită pe care i -o putea da Wickham și cînd își plătea tributul de laude la
adresa proprietarului defunct . Cînd află cum se purtase cu dînsul tînărul domn Darcy,
încercă să -și amintească dacă auzise ceva despre caracterul lui, de pe vremea cînd era
flăcăiandru, care să con corde cu ce i se spunea acum; și, în cele din urmă, se convinse că -și
amintea să fi auzit în trecut vorbin du-se de domnul Fitzwilliam Darcy ca despre un băiat
foarte mîndru și eu un car acter dificil.
Capitolul XXVI
Avertismentul pe care doamna Gardiner i -l dădu Elizabethei, de cum avu prilejul de a fi
singură cu ea, fu precis și binevoitor; după ce -i spuse gîndul ei cinstit, continuă astfel:
― Ești o fată cu prea mult bun simț, Lizzy, ca să te îndrăgostești numai pentru că ai fost
prevenită să n -o faci și, de aceea, nu mă tem să -ți vorbesc deschis. Serios, aș dori să fii cu
grijă. Nu te lăsa tîrîtă și nu în cerca să -l tîrăști și pe el într -o afecțiune pe care lipsa averii o va
face atît de imprudentă. Nu am nimic împo trivalui,este un om deosebit de interesant și,
dacă ar fi avut averea potrivită, cred că n -ai fi putut nimeri mai bine. Dar așa cum stau
lucrurile, nu trebuie să -ți lași închipuirea s -o ia razna. Tu ai cap și ne așteptăm cu toții să ți –
l folosești. Tatăl tău se bizuie pe hotărîrea și buna tacredință, nu mă -ndoiesc. Nu trebuie să –
l dezamăgești.
― Scumpa mea m ătușă, ce -mi spui e un lucru serios, într -adevăr.
― Da,și sper să te conving să fii și tu serioasă.
― Ei bine, nu trebuie să te alarmezi. Voi avea toată grija și de mine și de domnul
Wickham. Nu va fi îndră gostit de mine, dacă o pot împiedica.
― Elizabeth, acum nu e ști serioasă.
― Оți cer iertare. Am să încerc să fiu serioasă. În prezent, nu sîn t îndrăgostită de
domnul Wickham; nu, sigur nu sînt. Dar el este, dincolo de orice comparație, omul cel mai
agreabil pe care l -am întîlnit vreodată; și dacă se va îndrăgosti într -adevăr de mine… cred că
ar fi mai bine să n -o facă! Văd ce nepotrivit lucru ar fi. Oh! Acest oribildomn Darcy! Părerea
tatălui meu despre mine îmi face cea mai mare cinste și aș fi neno rocită să -l decepționez.
Tata îl simpatizează totuși pe domnul Wickham. Pe scurt, mătușică dragă, mi -ar părea rău să
vă mîhnesc pe vreunul dintr e voi; dar cum vedem mereu că, acolo unde este vorba de
dragoste, tinerii sînt rareori împiedicați să se unească din cauza lipsei de avere, cum aș putea
eu promite să fiu mai înțeleaptă decît atîția alți semeni ai mei dacă as fi ispitită s -o fac? Sau,
cumsă știu măcar dacă ar fi mai bine să rezist? Tot ceea ce pot deci promite este să nu mă
pripesc. Nu mă voi pripi să cred că sînt ținta preocupărilor lui. Cînd voi fi în compania lui,
am să mă înfrînez. Pe scurt, voi face cum voi putea mai bine.
― Poate c ăar fi mai bine să nu -l încurajezi să vină atît de des aici; cel puțin n -ar trebui
să-ireamintești mamei să-l invite.
― Așa cum am făcut deunăzi, spuse Elizabeth, cu un zîmbet ștrengar; foarte adevărat,
va fi înțelept să mă abțin de la așaceva. Dar să nu -ți închipui că vine aici prea des.
Săptămîna asta a fost invitat atît de des, de dragul dumitale. Cunoști ideile mamei în privința
necesității de a -și înconjura prietenii, în mod constant, de societate. Dar, în mod serios și pe

cuvîntul meu de onoare, voi încerca să fac tot ce cred că este mai înțe lept; și acum, sper că
ești mulțumită.
Mătușa o asigură că era; Elizabeth îi mulțumi pentru binevoitoarele sugestii și se
despărțiră ― un exemplu minunat de pov ățuire, într -o asemenea chestiune, fără a provoca
resentimente.
Domnul Collins se reîntoarse în Hertfordshire cu rînd după plecarea familiei Gardiner și
a Janei; dar, cum se instală la familia Lucas, sosirea lui nu însemnă nici un deranj pentru
doamna Bennet. Ziua căsătoriei se apropia; și dî nsa se resemnase în cele din urmă s -o
considere inevitabilă și chiar să spună, de repetate ori, pe un ton răutăcios, că "doreaca ei să
poată fi fericiți". Joi, urma să fie ziua cununiei, iar miercuri, domnișoara Lucas le făcu vizita
de rămas bun; și cînd se ridică să plece, Elizabeth, rușinată de felicitările silnice și lipsite de
căldură ale mamei sale, o conduse afară, sincer emo ționată. Pe cînd coborau scările,
Charlotte îi spuse:
― Mă bizui că voi avea foarte des știri de la dum neata, Eliza.
―Levei avea, desigur.
―Și mai am încă o favoare să -ți cer. Ai să vrei să vii să mă vezi?
― Ne vom оntоlni adesea, sper, la Hertfordshire.
― E probabil s ă nu plec din Kent pentru un timp. Făgăduiește -mi deci că vei veni la
Hunsford.
Elizabeth nu o putea refuza, deși prevedea că această vizită nu -i va face cine știe ce
plăcere.
― Tatași Maria vor veni în martie, adăugă Char lotte, și sper că vei fi de acord să vii cu
ei. Eliza, ești într -adevăr tot atît de binevenită ca și ei.
Cununia se celebră și m ireasa și mirele o porniră în spre Kent, chiar de la ușa
bisericii, și ― toată lumea avu de spus și de auzit despre acest eveniment cît se spune și se
aude de obicei. Elizabeth primi curînd vești de la prietena ei și corespondența dintre ele fu tot
atît de frecventă și de regulată ca întotdeauna; dar era cu nepu tință să fie și tot atît de
neconstrînsă. Elizabeth nu i se putu niciodată adresa fără să simtă că toată bucuria in –
timității lor pierise; și deși era hotărîtă să nu neglijeze să scrie, o făcea de dragul a ceea ce
fusese, mai curînd decît pentru ceea ce era. Așteptă cu mare nerăbdare primele scrisori de la
Charlotte; era tare curioasă să afle cum va vorbi despre căminul ei, cum îi va plăcea Lady
Catherine și cît de fericită va îndrăzni să afirme că este; totuși, citind scrisorile, Elizabeth
simțea că Char lotte se exprima, în totul, exact așa cum prevăzuse ea. Scria plină de veselie,
părea că este înconjurată de bel șug și nu menționa nimic ce n -ar fi putut lăuda. Casa,
mobilierul, împrejurimile, dru murile, toate erau pe gus tul ei, iar comportarea Lady -ei
Catherine cît se poate de prietenoasă și îndatoritoare. Era tabloul făcut de domnul Collins
despre Hunsford și Rosings, adus la pro porții rezonabile; și Elizabeth băgă de seamă că va
trebui să aște pte să se ducă ea însăși acolo ca să afle și restul.
Jane îi trimisese surorii sale cîteva rînduri, ca să anunțe că sosiseră cu bine la Londra,
și Elizabeth spera că, atunci cînd îi va scrie din nou, va putea să -i spună ceva despre familia
Bingley.
Nerăbda rea cu care așteptase această a doua scrisoare îi fu răsplătită așa cum este
răsplătită nerăbdarea în general: trecuse o săptămînă de cînd Jane era în capi tală, fără ca ea
să fi primit ceva de la Caroline, său s -o fi văzut. Găsise totuși o justificare în presupunerea că
ultima ei scrisoare trimisă din Longbourn către prietena sa se pierduse, din întîmplare.
"Mătușa, scria Jane, se duce mîine prin partea aceea a orașului și voi profita de acest
prilej pentru a face o vizită în strada Grosvenor".
Jane scrise se din nou după ce făcuse vizita și o vă zuse pe domnișoara Bingley. "Caroline
nu mi s-a părut prea bine dispusă ― acestea erau cuvintele ei ― dar s -a bucurat cînd m -a
văzut și mi -a reproșat că nu îi dădu sem nici un semn despre venirea mea la Londra. Am a vut
dreptate deci; ultima mea scrisoare nu -i parvenise. Am întrebat, bineînțeles, de fratele ei. Era
bine, dar atît de prins de domnul Darcy, încît deabia dacă -l mai vedea. Am aflat c -o așteptau
pe domnișoara Darcy la masă. Aș fi vrut s -o fi putut vedea și eu. Vizita mea nu a fost lungă
căci Caroline și doamna Hurst trebuiau să iasă. Sper să le văd în curînd aici, la noi".
Elizabeth clătină din cap la această scrisoare, care o convinse că numai o întîmplare ar
fi putut face ca dom nul Bingley să afle că sor a ei era la Londra.
Trecuseră patru săptămîni și Jane nici nu -l zărise măcar. Încerca să se convingă
singură că nu -i pare rău; dar nu mai putea închide ochii asupra nedelicateței dom nișoarei
Bingley. După ce o așteptase acasă în fiecare dimineață, timp de două săptămîni, inventînd
în fiecare seară o nouă scuză pentru faptul că nu venise, mu safirul își făcu în sfîrșit apariția;
dar scurtimea vizitei și, mai mult decît aceasta, schimbarea din atitudinea ei nu -i mai

îngăduiră Janei să continue a se înșela. Scrisoarea trimisă surorii sale, cu acest prilej, e o
dovadă de ceea ce simțea:
Sînt sigură că scumpa mea Lizzy va fi inca pabilă să triumfe asupra mea pentru a fi
judecat mai bine decît mine, acum cînd recunosc că m -am înșelat complet în privința
afecțiunii domnișoa rei Bingley. Dar, surioară dragă, deși această în tîmplare dovedește că
ai avut dreptate, nu mă so coti încăpățînată cînd afirm, în continuare, că, luînd în
considerație purtarea ei în trecut, încre derea mea a fost tot atît de normală cît și
suspiciu nea ta. Nu înțeleg deloc motivul pentru care do rea să se apropie de mine; dar
sînt sigură că, dacă aceleași împrejurări s -ar ivi din nou, m -aș înșela din nou. Carolina
nu mi-a întors vizita pînă ieri și, între timp, nu am primit de la ea nici un bilet, nici un
rînd. Vizita, era foarte limpede, nu -i făcea deloc plăcere. S -a scuzat puțin, de formă, că
nu a venit mai curоnd; n -a spus nici un cuvоnt despre o eventua lă revedere și -a fost,
din toate punctele de vedere, atît de schimbată, încît, cînd a plecat, eram ferm hotărîtă
să nu mai continui această le gătură. O compătimesc, deși nu mă pot împiedica să n -o
condamn. A greșit mult alegîndu -mă; pot să spun liniștită că fiecare pas pentru
apropierea noastră a fost făcut întîi de ea. O compătimesc însă deoarece, fără îndoială,
își dă seama că n -a făcut bine și pentru că, sînt convinsă, motivul este nu mai grija
pentru fratele ei. Nu este nevoie să mai continui să mă explic. Și deși știam că această
grijă este neîntemeiată, dacă ea o simte totuși, purta rea față de mine este explicabilă; și
cum, pe bună dreptate, el îi este atît de drag, îngrijorarea pe care o simte pentru dînsul
este firească. Nu pot totuși să nu mă mir că mai are încă asemenea te meri, căci dacă el
ar fi ținut la mine cîtuși de pu țin, noi ar fi trebuit să ne fi văzut de mult, de mult de tot.
Sînt sigură, din unele lucruri pe care le -a spus chiar dînsa, că el știe că mă aflu în oraș
și totuși, din felul cum vorbește, s -ar părea că dorește să se convingă singură că fratele
ei ține cu adev ărat la domnișoara Darcy. Nu mă pot lămuri. Dacă nu m -aș teme că judec
cu asprime, aș fi aproape tentată să spun că toate astea au o mare doză de duplicitate.
Dar voi încerca să gonesc orice gînd dureros și să mă gîndesc numai la lucruri care mă
fac feric ită; dragostea ta și neclintita bunătate a dragilor mei unchi și mătușă. Dă -mi
vești foarte curînd. Domnișoara Bingley a spus ceva în sensul că el nu se va mai
întoarce la Netherfield, că va re nunța la casă, dar fără să pară sigură. Am face mai bine
să nu pomenim despre asta. Sînt extrem de bucuroasă că ai știri atît de plăcute de la
prietenii noștri din Hunsford. Te rog du -te la ei cu Sir Wil liam și Maria. Sînt sigură că te
vei simți foarte bine acolo.
Scrisoarea o mîhni întrucî tva pe Elizabeth, dar la gîndul că Jane nu se va mai lăsa
înșelată, de soră cel pu țin, îi reveni buna dispoziție. Orice speranță din partea fratelui era
acum total pierdută. Nici nu mai dorea mă car o reînnoire a atențiilor lui. Scădea în ochii ei,
ori de cîte ori se gîndea la dînsul; și ca o pedeapsă pentru el, ca și pentru a -i face dreptate
Janei, Elizabeth spera ca el să se însoare într -adevăr curînd cu sora domnului Darcy care,
după relatările lui Wickham, îl va face să regrete din plin ceea ce zvîrlis e la o parte.
Cam tot atunci, doamna Gardiner îi reaminti Eliza bethei de promisiunea făcută în
legătură cu acest domn și ceru să i se trimită știri; Elizabeth avea de trimis vești de natură a
o mulțumi mai curînd pe mătușă decît pe ea însăși. Vădita lui î nclinație pălise; atențiile lui
luaseră sfîrșit; era admiratorul alteia. Elizabeth avusese ochii destul de deschiși ca să vadă
totul, dar putea privi și scrie despre lucrul acesta fără prea mare suferință. Inima îi fusese
numai ușor atinsă și mîndria îi er a satisfăcută de convingerea că ea ar fi fost aleasa lui, dacă
averea ar fi îngăduit -o. Dobîndirea, pe neașteptate, a zece mii de lire era farmecul cel mai
vădit al tinerei domnișoare a cărei simpatie încerca s -o cîștige; Elizabeth însă, mai puțin
clarvăză toare în acest caz decît în al Charlottei, nu -l ținude rău pentru dorința lui de
independență. Din contră, nimic nu putea fi mai firesc; și cum era în stare să pre supună că
pentru a renunța la ea trebuise să dea o luptă cu el însuși, fu gata să admită că era o măsură
înțeleaptă și bună pentru amîndoi și -i putu face foarte sincere urări de fericire.
Toate acestea au fost aduse la cunoștința doamnei Gardiner și, după ce -i povesti
împrejurările, Elizabeth continuă astfel:
Sînt încredințată acum, mătușică dr agă, că nu am fost niciodată tare îndrăgostită,
pentru că, dacă aș fi încercat sentimentul acesta pur și înălțător, ar trebui acum să -i
urăsc și numele și să -i doresc tot răul. Sentimentele mele, însă, nu sînt numai cor diale
față de el, dar sînt și imparț iale față de dom nișoara King. Nu pot descoperi în mine nici
cea mai mică ură, cea mai neînsemnată dorință de a crede că nu este o fată bună. Asta

nu poate fi iu bire. Prudența mi -a fost de folos; și deși ar fi pen tru toate cunoștințele mele
un subiect cu mult mai interesant dacă aș fi îndrăgostită la nebunie de el, nu pot spune
că regret relativa mea lipsă de importanță. Faima poate fi dobîndită uneori prea scump.
Kitty și Lydia sînt afectate mai mult decît mine de dezertarea lui. Nu cunosc viața și nu -s
pregătite încă pentru convingerea adînc umilitoare că tinerii frumoși trebuie să aibă din
ce trăi ca și cei urîți.
Capitolul XXVII
Ianuarie și februarie trecură pentru familia de la Longbourn fără alte evenimente mai
importante și, de altfel, fără prea multă variație în afară de plimbările la Meryton, uneori pe
noroi, alteori pe frig. În martie, Eli zabeth urma să plece la Hunsford . La оnceput nu se
gîndise prea serios să se ducă, dar și -a dat curînd seama că Charlotte conta pe vizita ei și,
încet-încet, a început și ea să se gândească la aceasta, cu mai mare plăcere și cu mai multă
certitudine. Despărțirea îi mărise dorul de a o re vedea pe Charlotte și îi micșorase dezgustul
pentru dom nul Collins. Proiectul însemna ceva nou și, cum cu o ast fel de mamă și cu surori
atît de neinteresante casa lor nu putea fi plăcută, o mică schimbare ar fi fost binevenită,
chiar și numai de dragul schimbării. Călătoria îi dădea și prilejul s -o vadă în treacăt pe Jane,
așa că, pe măsură ce se apropia data plecării, ar fi fost foarte tristă dacă s -ar fi produs vreo
amînare. Toate au mers însă ca pe roate și s -au desfășurat după planul făcut inițial de
Charlotte. Eli zabeth urma să -i însoțească pe Sir William și pe cea de a doua lui fiică.
Proiectului i se adăugă, la t imp, încă o îm bunătățire ― o noapte la Londra ― devenind astfel
cоt se poate de perfect.
Singura mîhnire era că -și părăsea tatăl, care îi va simți, desigur, lipsa, și care, în clipa
despărțirii, era atît de in dispus de plecarea ei, încît o rugă să -i scrie și aproape că îi promise
să-i și răspundă.
Despărțirea de domnul Wickham a fost foarte prie tenoasă; de partea lui chiar mai mult
decît atît. Preocu parea prezentă nu -l putea face să uite că Elizabeth fusese prima care îi
stîrnise și -i meritase atenția, prima care îl ascultase și -l compătimise, prima pe care o
admirase; în felul în care îi ură drum bun, dorindu -i numai bucurii, amintindu -i de ceea ce
trebuie să se aștepte să găsească în Lady Catherine de Bourgh, încredințat fiind că păre rea
lui și a ei d espre dînsa ― părerea lor despre oricine ― va fiîntotdeauna aceeași, se vedea o
solicitudine, un in teres care, simțea Elizabeth, o vor lega întotdeauna de el cu afecțiunea cea
mai sinceră; se despărți avînd convin gerea că, însurat, sau holtei, va fi înt otdeauna pentru ea
chintesența amabilității și a farmecului.
Tovarășii ei de drum din ziua următoare nu erau din tre cei care s -o facă să se gîndească
la el cu mai puțină plăcere. Sir William Lucas și fiica sa Maria, o fată ve selă, dar cu un cap
tot atîtde gol ca și al tatălui ei, nu aveau nimic de spus care să merite să fie auzit și au fost
ascultați cu tot atîta plăcere cît și huruitul trăsurii. Pe Elizabeth o amuzau absurditățile, dar
pe ale lui Sir William le știa de prea multă vreme. El nu -i mai pute a spune nimic nou despre
prezentarea lui la palat și înnobilarea lui, iar amabilitățile îi erau răsuflate ca și cunoștințele.
Era o călătorie de numai douăzeci și patru de mile și porniseră la drum atît de devreme,
încît să ajungă, pînă la prînz, în strada Gracechurch. Оn clipa оn care cupeu l trase la ușa
doamnei Gardiner, Jane aștepta la fereastra salonului, iar cînd ajunseră la intrare, era deja
acolo pen tru a le ura bun sosit; Elizabeth îi cercetă chipul și fu bucuroasă văzîndu -i-l
sănătos și frumos ca întotdeauna. Pe scări, se -nșiruia o ceată de băieți și fetițe pe care ne –
răbdarea s -o vadă pe verișoara lor îi scosese din salon, dar pe care sfiala, căci nu o mai
văzuseră de un an de zile, îi împiedicase să coboare mai jos. Totul fu numai bu curie și
gentilețe. Ziua se scurse cît se poate de plăcut, dimineața cu forfotă și cumpărături, iar seara
la un teatru.
Acolo, Elizabeth manevră în așa fel încît să se așeze lîngă mătușa ei. Primul subiect a
fost sora sa și se în tristă, mai mult decît se miră, cînd a uzi răspunsul la în trebările ei
amănunțite, că deși Jane se lupta continuu să se stăpînească, avea și perioade de deprimare.
Era totuși cuminte să spere că acestea nu vor mai dura mult. Doamna Gardiner îi dete de
asemeni detalii în privința vizitei domni șoarei Bingley în strada Gracechurch și -i reproduse
convorbirile pe care dînsa le avusese în repe tate rînduri cu nepoata ei și care dovedeau că
Jane și-o scosese pe domnișoara Bingley din inimă.
Doamna Gardiner o tachină pe Elizabeth pentru de zertarea lu i Wickham și o lăudă că
suportase totul atît de bine.
― Dar, scumpa mea, ad ăugă ea, ce fel de fată este dom nișoara King? Mi -ar părea rău să

cred că amicul nos tru este interesat.
― Te rog, m ătușică scumpă, care este diferența în tre interes și prudență în chestiunile
matrimoniale? Unde sfîrșește chibzuința și unde începe zgîrcenia? De Cră ciun, te speriaseși
la gîndul căsătoriei lui cu mine pen tru că ar fi fost o imprudență și acum, cînd încearcă să ia
o fată care are numai zece mii de lire, vrei să -l crezi un om interesat.
― Dacă ai vrea numai să -mi spui ce fel de fată este domnișoara King aș ști ce să cred.
― E o fat ă foarte cumsecade, cred. Nu știu nimic rău despre ea.
― Dar nu i -a dat nici cea mai mică atenție pînă ce moartea bunicului n -a făcut-o
moștenitoarea averii lui?
― Nu. De ce i -ar fi dat? Dacă nu -i era îngăduit să -mi cîștige mie inima, pentru că nu
aveam bani, ce rost avea să facă curte unei fete de care nu -i păsa și care era tot atît de
săracă?
― Pare totu și nedelicat din partea lui că și -a îndreptat atenția către ea atît de repede
după această întîmplare.
―Un om într -o situație precară n -are timp pentru tot ceremonialul elegant pe care alții îl
pot observa. Dacă eanu are nimic împotrivă, de ce am avea noi?
― Faptul c ăeanu era nimic împotr ivă nu este o justi ficare pentru el. Asta dovedește
doar că ei îi lipsește ceva: judecata sau sensibilitatea.
― Prea bine, exclam ă Elizabeth, crede -i cum vrei dum neata. Pe el,interesat; pe ea, o
zănatecă.
― Nu, Lizzy, asta este cum nu vreau eu. Aș fi mîhnită, știi bine, să am o părere rea
despre un tînăr care a trăit atîta timp în Derbyshire.
― Oh, dac ă asta e tot, am o părere foarte proastă des pre tinerii domni care trăiesc în
Derbyshire, iar prietenii lor intimi, care locuiesc î n Hertfordshire, nu -s mult mai buni. Sînt
sătulă de toți. Slavă cerului! Mîine voi pleca acolo unde voi găsi un bărbat care nu are nici o
însușire plăcută, care nu are nici maniere și nici o minte cu care să se poată lăuda. Proștii
sînt, pînă la urmă, sing urii bărbați pe care merită să -i cunoști.
― Ai grij ă, Lizzy, cuvîntarea ta are un puternic iz de dezamăgire.
Оnainte ca sfîrșitul spectacolului să le despartă, Eliza beth avu neașteptata bucurie de a
fi invitată să meargă îm preună cu unchiul și mătușa ei într-o călătorie de plăcere, pe care
intenționau s -o facă în vara aceea.
―Оncă nu ne -am hotărît pînă unde vom merge, spuse doamna Gardiner, poate pînă la
Lacuri.
Pentru Elizabeth nu putea fi proiect mai plăcut; acceptă invitația imediat și cu mare
recunoștință.
― Dragă, dragă mătușică, exclamă ea extaziată, ce încîntare, ce fericire! Îmi dai viață și
puteri noi. Adio dezamăgire și mоnie. Ce sînt bărbații în comparație cu stîncile și munții? Ce
ore de încîntare vom trăi! Și cînd vomfi înapoi, nu se va întîmpla, cum se întîmplă cu cei lalți
călători: să nu fie în stare să povestească ceva exact. Noi vom știpe unde am fost; noi ne vom
aminticeea ce am văzut. Lacurile, munții și rîurile nu se vor amesteca talmeș -balmeș în
mintea noastră ș i nici nu vom începe să ne certăm, cînd va fi vorba să descriem vreo scenă
mai deosebită, în privința locului relativ unde s -a petrecut. Și să avem grijă ca primele
noastre explozii de entuziasm să fie mai puțin insuportabile decît ale majorității călă torilor.
Capitolul XXVIII
Tot ce văzu Elizabeth a doua zi, în timpul călătoriei, i se păru nou și interesant. Era în
culmea bucuriei pentru că o văzuse pe sora ei arătînd atît de bine, încît putea goni orice
teamă pentru sănătatea ei; iar proiectul călător iei înspre Nord era o nesecată sursă de
bucurie.
Cînd lăsară șoseaua și apucară pe drumul către Huns ford, ochii tuturor începură să
caute cu nerăbdare casa parohială, așteptîndu -se ca fiecare cotitură să le -o scoată înainte.
Gardul parcului Rosings hotărn icea drumul pe o latură. Elizabeth surîse, amintindu -și de tot
ce auzise despre cei ce locuiau acolo.
În cele din urmă se zări și parohia. Grădina ce cobora înspre drum, casa din mijloc,
țărușii verzi și dafinii gar dului viu, totul ședea mărturie că se ap ropiau. Domnul Collins și
Charlotte apărură în prag; printre zîmbetele tuturor și saluturile de la distanță, trăsura opri
în fața porții mici din dreptul unei alei presărate cu pietriș, care ducea pînă la intrare. Într -o
clipă săriră toți din trăsură, bucu roși să se revadă. Doamna Collins le ură bun sosit, cu o vie
plăcere; și cînd Elizabeth se văzu primită cu atîta dragoste, se bucură cu adevărat că venise.

Constată ime diat că felul de a fi al vărului ei nu se schimbase deloc în urma căsătoriei:
politețea lui plină de formalism era exact ce fusese mai înainte; dînsul o reținu cîteva minute
la poartă, ca s -o asculte și să -și satisfacă curiozitatea cu pri vire la întreaga familie. Apoi, fără
să zăbovească mai mult decît era necesar pentru a le atrage atenția asupra eleganței intrării,
fură conduși în casă; și cum ajunseră în salon, le ură a doua oară, cu un formalism
ostentativ, bun venit în umila sa locuință și repetă cuvînt cu cuvînt invitațiile soției sale la o
gustare.
Elizabeth era pregătită să -l vadă în toată gloria și nu se putu stăpîni să nu -și închipuie
că ei i se adresa mai ales, cînd le atrase atenția asupra aspectului și a proporții lor perfecte
ale camerei precum și asupra mobilierului ― de parc ă ar fi dorit s -o facă să simtă ceea ce
pierduse, atu nci cînd îl refuzase. Dar deși totul părea ordonat și îmbietor, tînăra fată nu fu în
stare să -l fericească cu vreun suspin de regret; și o privi ― cu destul ă uimire ― pe prietena ei
care putea avea un aer atît de vesel lîngă un astfel de tovarăș de viață. Cînd domnul Collins
spunea ceva de care soția lui s -ar fi putut ― pe bun ă dreptate ― jena, ceea ce desigur nu se
întîmpla rar, ochii ei se îndrep tau, fără voie, către Charlotte. O dată sau de două ori i se păru
că discerne pe chipul ei o ușoară roșeață, d ar în general Charlotte ― înțeleaptă ― nu auzea.
După ce răma seră în cameră de ajuns ea să admire fiecare mobilă în parte de la bufet și pînă
la grilajul de la gura căminului, și ca să povestească despre călătoria lor și despre tot ce
văzuseră la Londra, domnul Collins îi invită să dea o raită prin grădina care era mare și
frumos rînduită și de care se ocupa el, personal. A lucra în grădină era una dintre cele mai
respectabile plăceri ale sale; și Elizabeth admiră gra vitatea cu care vorbea Charlotte desp re
faptul că era atît de sănătos să faci mișcare, recunoscînd că dînsa încuraja, cît putea, acest
lucru. Conducîndu -i pe fiecare alee și potecă, abia lăsîndu -le timpul pentru exclamațiile de
laudă pe care le aștepta de la ei, domnul Collins le scoase în re lief fiecare priveliște atît de
amănunțit, încît farmecul frumosului rămînea complet în afară. Putea enumera exact cîte
lanuri erau în fiecare direcție și putea spune cîți copaci erau în pîlcul cel mai îndepărtat. Dar
dintre toate priveliștile cu care se p utea mîndri grădina sa, ți nutul sau regatul, nici una nu
se putea compara cu pri veliștea ce se vedea înspre Rosings printr -o deschidere intre copacii
care hotărniceau parcul, chiar în fața casei sale. Era o clădire modernă, arătoasă, bine
plasată pe o ri dicătură de teren.
Din grădină, domnul Collins i -ar fi dus să -i plimbe pe cele două pajiști ale sale, dar cum
doamnele nu aveau pantofi potriviți pentru bruma ce mai stăruia încă, se în toarseră acasă și,
în timp ce Sir William continua să -l însoțească, C harlotte arăta surorii și prietenei sale
locuința, extrem de încîntată probabil că avea prilejul s -o facă fără ajutorul soțului. Casa era
destul de mică, dar bine cons truită și comodă; și totul era aranjat cu o ordine și un gust pe
care Elizabeth le atrib ui în întregime Charlottei. Cînd domnul Collins putea fi uitat, plutea
într-adevăr peste tot o ambianță foarte plăcută și din aerul de evi dență mulțumitoare pe care
acest confort îl dădea Char lottei, Elizabeth presupuse că el trebuia să fie adeseori uita t.
Aflase că Lady Catherine era încă acolo. Lucrul acesta fu din nou discutat în timpul
prînzului, cînd domnul Col lins, amestecîndu -se în vorbă, remarcă:
― Da, domni șoară Elizabeth, duminica viitoare, la bi serică, veți avea cinstea de a o vedea
pe Lady C atherine de Bourgh și nu mai este nevoie să spun că veți fi încîntată de domnia sa.
Este amabilitatea și bunăvoința personifi cată și nu mă îndoiesc că, la sfîrșitul serviciului
divin, veți fi onorată cu oarecare atenție din partea domniei -sale. Nu șovăi a proape deloc să
spun că vă va include, pe dum neata și pe cumnata mea Maria, în toate invitațiile cu care ne
va onora, pe durata rămînerii dumneavoastră aici. Pur tarea sa față de draga mea Charlotte
este minunată. De două ori pe săptămînă luăm masa la Ros ings și niciodată nu ni se
îngăduie să ne întoarcem acasă pe jos. Întotdeauna dă poruncă să ne conducă trăsura
senioriei sale. Ar trebui să spun una dintre trăsurile senioriei sale, pentru că ar e cоteva.
― Lady Catherine este într-adevăr o femeie foarte re spectabilă și cu multă judecată,
adăugă Charlotte, și o vecină cum nu se poate mai atentă.
― Foarte adev ărat, scumpa mea; este exact ceea ce spun și eu. Este dintre acele femei
pentru care nu poți avea tot respectul care li se cuvine.
Seara trecu mai ales cu discutarea veștilor din Hertfordshire și cu repovestirea celor ce –
și comunicaseră deja prin scris; apoi, în singurătatea camerei sale, Elizabeth, stînd să
mediteze asupra gradului de mulțumire a Char lottei, trebui să recunoască îndemînarea cu
care-și conducea soțul și calmul cu care -l suporta și să constate că totul era foarte bine
făcut. Se mai gîndi, de asemenea, la felul cum se va desfășura vizita ei, la desfășurarea liniș –
tită a ocupațiilor lor zilnice, la amestecul supărător al domnului Collins și la amuzamentele
datorite relațiilor lor cu Rosings. Via ei închipuire stabili repede totul.
A doua zi, cam pe la amiază, pe cînd se pregătea în ca mera ei pentru o plimbare, se iscă

deodată, de jos, o zarvă de parcă luase casa foc și, după ce ascultă o cl ipă, auzi pe cineva
gonind în mare grabă pe scări și strigînd -o cu glas tare. Deschise ușa și o văzu pe Maria care,
cu respirația tăiată de tulburare, striga de pe odihna scării:
― Oh, Eliza drag ă, te rog grăbește -te și vino în sufra gerie; de acolo se ved e ceva
extraordinar! Nu -ți spun ce. Grăbește -te și coboară chiar acum.
Zadarnice fură întrebările ei; Maria nu voi să -i mai spună nimic, așa că fugiră amîndouă
în sufrageria care dădea înspre drum ca să vadă minunea: două doamne într -un faeton
scund, care oprise la poarta grădinii.
―Și asta e tot? strigă Elizabeth. M -am așteptat ― cel pu țin― să fi intrat porcii în
grădină și nu e nimic alt ceva în afară de Lady Catherine și fiica ei!
― Auzi vorb ă! Draga mea, spuse Maria, revoltată de greșeala ei, nu este Lady Catherine.
Doamna în vîrstă este doamna Jenkinson care locuiește cu ele; cealaltă este domnișoara de
Bourgh. Uită -te numai la ea. E doar o bucățică de om. Cine s -ar fi gîndit că poate fi atît de
slabă și de mică?
― Esteîngrozitor de prost crescută s-o țină pe Char lotte afară, pe vîntul ăsta. De ce nu
intră în casă?
― Oh! Charlotte spune c ă n-o face mai niciodată. Cînd domnișoara de Bourgh intră, este
unul dintre cele mai mari favoruri.
―Оmi place cum arată, spuse Elizabeth, fulgerată de alte gînd uri. Are un aer
bolnăvicios și îmbufnat. Da, e tocmai ce îi trebuie. O să fie o nevastă foarte potrivită pentru
el.
Domnul Collins și Charlotte, ambii la poartă, ședeau de vorbă cu doamnele, iar Sir
William, spre marele haz al Elizabethei, rămăsese în prag ul ușii, într -o gravă contem plare a
măreției din fața lui, înclinîndu -se mereu, ori de cîte ori domnișoara de Bourgh se uita în
direcția aceea.
Оn cele din urmă, nu mai avură ce -și spune; doamnele mînară mai departe și ceilalți se
întoarseră în casă. Nici nu dădu bine cu ochii de cele două fete, că domnul Col lins se și porni
să le felicite pentru marele lor noroc, pe care li -l lămuri Charlotte, aducîndu -le la cunoștință
că fuseseră invitați cu toții să ia masa la Rosings, a doua zi.
Capitolul XXIX
Ca urmare a acestei invitații, triumful domnului Collins nu mai avu margini. Putința de –
a face paradă, față de musafirii săi uimiți, de grandoarea protectoarei sale și de a le atrage
atenția asupra amabilității acesteia față de el și de soția lui era tot c e-și dorise mai mult; iar
prilejul ce i se oferea atît de curînd era o astfel de dovadă de bu năvoință din partea Lady -ei
Catherine, încît nu găsea destule cuvinte de admirație.
― Vă mărturisesc, spuse el, că nu m -ar fi surprins de loc dacă senioria -sa ne-ar fi poftit
pentru duminică să bem o ceașcă de ceai și să petrecem seara la Rosings. Cu noscîndu -i
amabilitatea, m -am cam așteptat la așa ceva .Dar cine ar fi putut prevedea o atenție ca
aceasta? Cine și -ar fi putut închipui că o să fim invitați să luăm c hiar masa acolo (și încă o
invitație în care să fim cuprinși cu toții) atît de curînd după sosirea dumneavoastră .
― Eu sînt cel mai puțin surprins de cele petrecute, replică Sir William, date fiind
cunoștințele pe care po ziția mea în lume mi -a îngăduit să le dobîndesc cu privire ia manierele
celor cu adevărat mari. La curte, asemenea exemple de frumoasă creștere nu sînt deloc
neobișnuite .
Aproape toată ziua aceea și dimineața următoare nu se mai vorbi despre altceva dec оt
despre vizita la Rosings ; Domnul Collins îi instrui cu grijă asupra a ceea ce tre buiau să se
aștepte, pentru ca aspectul unor astfel de în căperi, sau numărul servitorilor, sau prînzul atît
de fastuos să nu -i copleșească de tot.
Cînd doamnele plecară să se îmbrace, el îi spuse Eliza bethei:
― Să nu te simți prost, scumpă verișoară, din cauza toaletei. Lady Catherine este
departe de a pretinde de la noi eleganța aceea în îmbrăcăminte care i se potrivește domniei –
sale și fiicei ei. Te -aș sfătui numai să -ți pui cea mai bună dintre rochiile dumitale; nu e cazul
de mai mult decît atît. Lady Catherine nu va gîndi mai rău despre dumneata pentru că vei fi
îmbrăcată simplu. Domniei -sale îi place să se păstreze deosebirea de rang.
Оn timp ce se schimbau, veni de două -trei ori la ușile camerelor lor , recomandîndu -le să
se grăbească, deoarece Lady Catherine se enerva grozav dacă trebuia să aștepte peste ora ei
de prînz. Relatările atît de fantastice despre senioria sa și despre felul ei de viață o speriaseră
rău pe Maria Lucas, care fusese prea puțin obișnuită să iasă în lume și care -și aștepta

prezentarea la Rosings cu tot atî tea temeri cîte avusese și tatăl ei cînd fusese prezentat la
palatul Saint James.
Cum vremea era frumoasă, făcură o plăcută plimbare de aproximativ o jumătate de
milă, străbătîn d parcul. Fie care parc are frumusețea și priveliștile lui; și Elizabeth văzu multe
în acel parc de care să fie încîntată, cu toate că nu putu cădea în extaz, atît cît se așteptase
domnul Collins s -o facă, în fața peisajului, și fu doar prea puțin impresio nată de numărul
ferestrelor de la fațada casei și de prețul plătit la origine, pentru toate acele geamuri, de către
Sir Lewis de Bourgh.
Оn timp ce urcau treptele spre hol, spaima Mariei creș tea cu fiecare pas și chiar Sir
William nu părea prea calm. Eliz abeth nu -și pierdu cumpătul. Nu auzise despre Lady
Catherine nimic care s -o facă impresionantă pentru cine știe ce haruri nemaipomenite sau
virtuți miraculoase, iar cît privește grandoarea banilor și a rangului, ea se cre dea în stare să
le privească fără a se tulbura.
Din holul de la intrare, unde domnul Collins le atrase atenția, cu un aer transportat,
asupra proporțiilor fru moase și a ornamentelor desăvîrșite, ei urmară servitorii, trecînd
printr-o antecameră, pînă în încăperea unde se aflau Lady Cather ine, fiica domniei sale și
doamna Jen kinson. Senioria sa se ridică, plină de o mare bunăvoință, pentru a -i primi; iar
doamna Collins, care stabilise cu soțul său ca formalitatea prezentării să -i revină ei, făcu
acest lucru într -un mod potrivit, fără nici una dintre acele scuze și mulțumiri pe care el le -ar
fi crezut necesare.
În ciuda faptului că fusese la Palat, Sir William fu atît de uluit de măreția din jur încît
avu numai atît curaj cît să facă o adîncă plecăciune și să se așeze, fără să spună un cuvîn t;
fiica sa, pierită de spaimă, ședea pe margi nea scaunului, neștiind încotro să -și îndrepte
privirile. Eli zabeth, simțindu -se la înălțimea situației, putu observa cu sînge rece pe cele trei
doamne din fața ei. Lady Catherine era o femeie înaltă, masivă, cu trăsături puternic contu –
rate, care poate să fi fost cîndva frumoase. Nu avea un aer îngăduitor și felul în care îi
primise nu fusese de natură să -i facă pe musafiri să -și uite inferioritatea rangului. Nu
tăcerea o făcea impresionantă, ci orice spunea ― totul fiind rostit pe un ton at ît de autoritar,
încît accentua importanța ce -și acorda; Elizabeth își aminti imediat de domnul Wickham și,
din toate cîte le observase în ziua aceea, își dădu seama că Lady Catherine era întocmai cum
o descrisese dînsul.
După ce o examină pe mamă, pe chipul și în compor tarea căreia descoperi îndată o
oarecare asemănare cu domnul Darcy, își întoarse ochii înspre fiică și rămase și ea uimită, la
fel ca și Maria, de cît de slabă și de firavă era. Nu exista nici o asemănare, n ici între chipurile,
nici între siluetele celor două doamne. Domnișoara de Bourgh era palidă și bolnăvicioasă;
trăsăturile ei, deși nu urîte, erau șterse; dînsa vorbi foarte puțin, exceptînd ceea ce -i spunea
cu glas scăzut doamnei Jenkinson, care nu avea n imic deosebit în înfățișare și care era tot
timpul ocupată să asculte cele ce i se șopteau și să așeze un paravan în direcția potrivită
pentru a -i proteja ochii.
După ce șezură cîteva minute, fură trimiși cu toții la una dintre ferestre ca să admire
priveliștea― domnul Collins însoțindu -i cu scopul de a le releva frumusețile acesteia și Lady
Catherine informîndu -i, binevoitoare, că merita cu mult mai mult să fie privită vara.
Masa a fost cum nu se poate mai desăvîrșită și se aflau acolo toți servitorii și toată
argintăria pe care le -o promisese domnul Collins; acesta, după cum prevăzuse, se așe zase în
capul mesei ― la dorin ța senioriei sale ―și arăta ca și cînd ar fi simțit că viața n -ar fi putut
oferi ceva mai grandios. Tăie carnea, mîncă și elogie cu u n entuziasm plin de încîntare; și
fiecare fel fu lăudat mai întîi de dîn sul și apoi de Sir William, care -și revenise îndeajuns ca să
fie ecoul a tot ceea ce spunea ginerele său, într -un mod pe care Elizabeth se miră că Lady
Catherine îl putea su porta. Da r Lady Catherine părea mulțumită de excesiva lor admirație și
împărțea zîmbete pline de bunăvoință, mai cu seamă cînd vreun fel de bucate se dovedea a fi
noutate pentru ei. Comesenii nu prea făcură multă conver sație. Elizabeth era dispusă să
vorbească or i de cîte ori i se ivea un prilej, dar se afla așezată între Charlotte și domnișoara
de Bourgh; prima era numai urechi, ascul tînd-o pe Lady Catherine, iar cea de a doua nu -i
adresă un cuvînt, cît ținu prînzul. Doamna Jenkinson se ocupa, în special, de mic uța
domnișoară de Bourgh, supraveghind puținul ce -l mînca, insistînd pe lîngă dînsa să încerce
vreun alt fel de bucate, plină de temeri să nu se simtă rău. Maria gîndea că nici nu putea fi
vorba să deschidă gura, iar domnii nu făcură altceva decît să mănîn ce și să laude.
Cînd doamnele se reîntoarseră în salon, nu prea avură ce face în afară de a o asculta pe
Lady Catherine cuvîn tînd, ceea ce dînsa făcu fără încetare, pînă ce fu servită cafeaua,
exprimîndu -și părerea în fiecare chestiune, într -un mod atît d e categoric, încît dovedea că nu
era deloc obișnuită să -și vadă opiniile controversate. Se informă indiscret și amănunțit

despre treburile casnice ale Charlottei, dîndu -i o mulțime de sfaturi cum să le soluționeze pe
toate; îi spuse cum trebuia rînduit fi ecare lucru în tr-o familie atît de mică și -i dădu
instrucțiuni pentru în grijirea vacilor și a păsărilor din curte. Elizabeth descoperi că nimic nu
era prea neînsemnat pentru preocupările înal tei doamne, dacă constituia un prilej pentru a
dicta celor lalți. Cînd se mai oprea din vorbăria adresată doamnei Col lins, punea tot felul de
întrebări Mariei și Elizabethei, și mai ales acesteia din urmă, despre familia căreia știa prea
puțin― menționîndu -i doamnei Collins că era o fată dră guță și foarte manierat ă. O întrebă în
diferite rînduri cîte surori avea, dacă erau mai mari sau mai mici decît ea, dacă era vorba ca
vreuna dintre ele să se mărite, dacă erau frumoase, unde fuseseră educate, ce fel de trăsură
avea tatăl lor și care era numele de domnișoară al m amei sale. Elizabeth simți toată
impertinența acestor întrebări, dar răspunse cu foarte multă stăpînire de sine. Apoi Lady
Catherine remarcă:
― Moșia tatălui dumitale este testată domnului Col lins, nu -i așa? Și, întorcîndu -se către
Charlotte: Mă bu cur pentru dumneata; dar altfel nu văd rostul testării moșiilor în
detrimentul urmașilor în linie feminină. În fa milia lui Sir Lewis de Bourgh nu s -a găsit că era
necesar acest lucru. Cînți din gură și la pian, domnișoară Bennet?
― Puțin.
― Oh! Atunci, într-una din zile, vom fi fericiți să te ascultăm. Pianul nostru este
extraordinar, probabil supe rior… trebuie să -l încerci într -o zi. Surorile dumitale cîntă?
― Una dintre ele.
― De ce nu a ți învățat toate? Trebuia să fi învățat cu toatele. Domnișoarele Webb c întă
toate; și tatăl lor nu are un venit atît de bun ca tatăl dumitale. Pictezi?
― Nu, deloc.
― Cum, nici una dintre dumneavoastr ă?
― Nici una.
―Foarte ciudat. Dar presupun că nu ați avut nici prilejul. Mama ar fi trebuit să vă
aducă în fiecare pri măvară la Londra pentru profesori.
― Mama nu ar fi avut nimic împotrivă, dar tata nu poate suferi Londra.
― Nu mai ave ți guvernantă?
― Nu am avut niciodat ă guvernantă.
― Niciodat ă guvernantă! Cum a fost cu putință? Cinci fete, crescute acasă, fără
guvernantă ! N-am mai auzit de așa ceva. Mama dumitale trebuie să fi fost o adevărată sclavă
în slujba educării dumneavoastră.
Elizabeth își stăpîni cu greu surîsul în timp ce o asi gura că nu fusese așa.
― Atunci cine v -a învățat? Cine s -a îngrijit de dum neavoastră ? Fără guvernantă, sigur că
ați fost neglijate .
― Prin compara ție cu unele familii, cred că da; dar acelora dintre noi, cărora le -a plăcut
să învețe, nu le -au lipsit mijloacele. Am fost întotdeauna îndemnate să ci tim și am avut toți
profesorii de care a f ost nevoie. Ace lea cărora le-a plăcut să lenevească, au putut -o desigur
face.
― Da, fără îndoială, dar o guvernantă împiedică toc mai lucrul acesta; dacă aș fi
cunoscut -o pe mama dum neavoastră aș fi sfătuit -o, cu toată energia, să angajeze una. Am
spus întotdeauna că în educație nu se poate face nimic fără o învățătură solidă și sistematică
pe care nimeni, în afară de o guvernantă, nu o poate da. E minu nat cîte familii au fost ajutate
în direcția asta prin in termediul meu. Sînt totdeauna fericită să aju t unei tinere să se plaseze
bine. Patru nepoate ale doamnei Jenkinson au o situație splendidă datorită mie; și nu -s decît
cîteva zile de cînd am recomandat o altă tînără de care mi s -ar vorbit numai întîmplător, iar
familia aceea este absolut încîntată de ea. Doamnă Collins, ți -am spus că Lady Mettcalff a
venit ieri să -mi mulțumească? Găsește că domnișoara Pope este o comoară "Lady Catherine,
mi-a spus ea, mi -ați dăruit o comoară". Dintre surorile dum neavoastră mai mici, a fost
vreuna scoasă în lume, dom nișoară Bennet?
― Da, doamn ă, toate.
― Toate! Vai de mine! Toate cinci deodat ă? Foarte ciudat! Și dumneata nu ești decît a
doua! Cele mai mici, scoase în lume înainte ca acelea mai mari să se fi măritat. Surorile
dumitale mai mici trebuie să fie foarte tin ere.
― Da, cea mai mic ă nu a împlinit șaisprezece ani. Poate că eaeste prea tînără pentru a
ieși mult în lume. Da, într -adevăr, doamnă, cred că ar fi o cruzime față de surorile mai mici
să nu se poată bucura și ele de dis tracții și societate, numai pentr u că surorile mai mari n -ar
avea mijloace sau dorința să se mărite tinere. Ul tima născută are tot atîta drept la bucuriile
tinereții ca și prima. Și să fii ținută acasă pentru un astfel de motiv! Cred că asta nu prea ar
încuraja dragostea între surori și delicatețea sufletească.

― Pe cinstea mea, exclam ă Lady Catherine, îți spui cuvîntul foarte hotărît pentru o fată
atît de tînără. Mă rog, ce vîrstă ai?
― Cu trei surori mai mici, fete mari deja, replic ă Elizabeth zîmbind, senioria voastră se
poate cu greu aștepta s -o mărturisesc.
Lady Catherine păru foarte uimită că nu i se dăduse un răspuns direct; și Elizabeth
bănui că era prima făp tură care îndrăznise vreodată să nu ia în seamă atîta demnă
impertinență.
― Nu po ți avea mai mult de douăzeci de ani, sînt s igură; nu e nevoie, deci, să -ți ascunzi
vîrsta.
― Nu am împlinit încă douăzeci și unu.
După ce veniră și domnii în salon și după ce se servi ceaiul, se întinseră mesele de joc.
Lady Catherine, Sir William, domnul și doamna Collins se așezară pentru o parti dă de cadril
și cum domnișoara de Bourgh voia să joace un cassino cele două fete avură cinstea ca, îm –
preună cu doamna Jenkinson, să -i completeze partida. Masa lor fu stupidă la superlativ.
Aproape că nu se rosti o silabă care nu avea legătură cu jocul, af ară doar de te merile
exprimate de doamna Jenkinson să nu -i fie dom nișoarei de Bourgh prea cald sau prea frig și
să nu aibă prea multă sau prea puțină lumină. La cealaltă masă fu mult mai multă animație.
Lady Catherine vorbea fără întrerupere, arătîndu -le celorlalți trei greșelile sau po vestind vreo
întîmplare despre dînsa. Domnul Collins era ocupat cu aprobarea a tot ceea ce spunea
senioria sa, mulțumindu -i pentru fiecare fisă cîștigată și scuz оndu-secînd credea că luase
prea multe. Sir William nu spune a mare lucru. Își înmagazina în memorie povestiri și nume
nobile.
Cînd Lady Catherine și fiica sa se saturară de cărți, s -a spart jocul; doamnei Collins i se
oferi trăsura; aceasta fu acceptată cu recunoștință și se dădu porunca să tragă imediat la
scară.Se strînseră apoi în jurul focului ca s -o audă pe Lady Catherine hotărînd cum va fi
vremea a doua zi. Fură smulși de la acest colocviu de sosirea tră surii și, cu multe mulțumiri
din partea domnului Collins și tot atîtea plecăciuni ale lui Sir William, ple cară. Cum porni
trăsura, vărul îi ceru Elizabethei să -și dea părerea asupra tot ceea ce văzuse la Rosings și, de
dragul Charlottei, părerea exprimată fu mai favorabilă decît era în realitate. Dar laudele ei ―
deși o costau un efort ― nu putur ă în nici un c az să-l mulțumească pe domnul Col lins care
se simți, foarte curînd, dator să ia asupra lui sarcina de a o elogia pe senioria sa.
Capitolul XXX
Sir William stătu la Hunsford numai o săptămînă, dar vizita fu suficient de lungă ca să
se încredințeze că fi ica sa se instalase extrem de confortabil și că avea parte de un soț și de
vecini cum nu întîlneai prea des. Cît timp stătu acolo, domnul Collins îi închină diminețile,
conducîndu -l cu cabrioleta ca să -i arate ținutul; dar cînd dînsul plecă, întreaga famil ie își
reluă vechile obiceiuri. Elizabeth fu fericită că schimbarea aceasta nu le obliga să stea mai
mult împreună cu vărul ei, căci acesta își petrecea cea mai mare parte a timpului dintre
micul de jun și prînz ori în grădină, ori scriind și citind, ori p rivind pe fereastra camerei lui de
lucru care dădea spre drum. Camera unde stăteau doamnele era spre spatele casei. La
început, Elizabeth se cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria mică pentru a -și petrece
timpul acolo; era o cameră mai bine proporț ionată și cu un aspect plăcut. Dar își dădu
curînd seama că prietena ei avea un motiv bine întemeiat, căci domnul Collins ar fi petrecut
mult mai puțin timp la el în cameră, dacă ele ar fi stat într -o odaie tot atît de plăcută; și a
apreciat -o pe Charlotte pentru acest aranjament.
Din salon, ele nu puteau vedea nimic înspre drum și îi erau îndatorate domnului Collins
pentru că le informa despre trăsurile care treceau și, mai ales, de cîte ori trecea în faeton
domnișoara de Bourgh ― ceea ce nu omitea nicioda tă să vină să le spună, deși întâmplarea
avea loc aproape zilnic. Adeseori dînsa se oprea la paro hie și stătea cîteva minute de vorbă cu
Charlotte, dar cu greu putea fi vreodată convinsă să coboare.
Erau foarte puține zilele în care domnul Collins să nu s e ducă la Rosings și nu multe
acelea în care soția sa să nu considere că era necesar să meargă și ea; și, pînă cînd
Elizabethei nu -i trecu prin minte că, datorită Lady -ei Catherine s -ar mai putea ivi și alte
venituri parohiale de care să se dispună, nu put u înțelege de ce îi sacrifi cau atîtea ore. Din
cînd în cînd, erau onorați cu cîte o vizită din partea senioriei sale, căreia nimic din cele ce se
petreceau în salon, în timpul acestor vizite, nu -i scăpa neobservat. Le controla ocupațiile, se
uita la lucru l lor de mînă și le sfătuia să -l facă altfel; găsea greșeli în aranjamentul mobilelor
sau descoperea neglijențe la fata de serviciu și, dacă accepta vreo gustare, părea s -o facă

numai ca să remarce că în familia doamnei Collins se făcea risipă de carne.
Elizabeth băgă repede de seamă că, deși această înaltă doamnă nu făcea parte din
comitetul de împăciuire al ținutului, era un aprig judecător în parohia ei, ale cărei treburi ―
chiar și cele mai ne оnsemnate ―îi erau aduse la cunoștință de către domnul Colli ns; și ori de
cîte ori lo calnicii aveau poftă de ceartă, erau nemulțumiți sau prea săraci, dînsa se deplasa
imediat în sat ca să le aranjeze neînțelegerile, să -i oblige să -și înghită nemulțumirile și să -i
mustre pînă ce -i făcea să se simtă împăcați și îm belșugați.
Distracția prînzurilor de la Rosings se repetă cam de două ori pe săptămînă și, în afară
de faptul că lipsea Sir William și că seara nu se forma decît o singură masă de joc, fiecare
dintre aceste petreceri a fost copia fidelă a primei. Nu prea m ai avură alte invitații, deoarece
nivelul de viață al celor din jurul lor era, în general, peste posibilitățile familiei Collins.
Aceasta nu a fost totuși de loc rău pentru Elizabeth și, în totul, își petrecu timpul în mod
destul de agreabil. Avu ore de p lăcută conversa ție cu Charlotte și, vremea fiind atît de
frumoasă pentru acel anotimp al anului, profită să iasă de multe ori în aer liber. Plimbarea
preferată, pe care o făcea adesea în timp ce toți ceilalți erau în vizită la Lady Catherine, era
de-a lungul unui crîng care mărginea o latură a par cului, unde se găsea o plăcută cărare
umbroasă pe care nimeni, în afară de ea, nu părea s -o prețuiască și unde simțea că n -o poate
atinge curiozitatea Lady -ei Catherine. Primele două săptămîni ale vizitei se scur seră repede,
în felul acesta liniștit. Se apropia Paștele, și săptămîna dinaintea Paștelui urma să aducă
familiei de la Rosings un adaus care, pentru un cerc atît de restrîns, avea mare însemnătate.
Curînd după sosirea ei, Elizabeth auzise că în cîteva săp tămîni era așteptată sosirea
domnului Darcy; și deși printre cunoștințele ei erau puține acelea pe care să nu i le fi
preferat, venirea lui însemna un ele ment relativ nou pentru petrecerile lor la Rosings, și -și
spunea că va avea poate prilejul să se amuz e văzînd, din purtarea acestuia față de verișoara
căreia îi fusese evi dent destinat de către Lady Catherine, cît de zadarnice erau proiectele
domnișoarei Bingley în privința lui; se nioria sa vorbea despre sosirea nepotului cu cea mai
mare mulțumire și de dînsul personal cu cea mai mare admi rație și păru aproape furioasă
cînd află că el se întâlnise adesea cu domnișoara Lucas și cu Elizabeth.
Venirea lui fu imediat aflată la parohie, pentru că domnul Collins se plimbase toată
dimineața, supraveghind intră rile ce dădeau în Hundsford Lane, pentru a se asi gura din
primul moment că sosise; și după ce -i făcu o plecăciune, în timp ce trăsura intra în parc, zori
înapoi spre casă, cu vestea cea mare. A doua zi dimineață se grăbi să se ducă la Rosings ca
să-și prezinte respectele. Găsi acolo doi nepoți de -ai Lady-ei Catherine, îndreptățiți să le
primească; domnul Darcy venise împreună cu un domn colonel Fitzwilliam, fiul mai mic al
unchiului său, lordul ―și, spre marea uimire a tuturor, dom nul Collins fu însoțit la
întoarcerea acasă de cei doi domni. Charlotte îi văzuse din camera soțului său tre cînd
drumul și dădu repede fuga să le spună fetelor la ce onoare se puteau aștepta, adăugînd:
―Ție trebuie să -ți mulțumesc, Eliza, pentru această dovada de amabilitate. Domnul
Darcy n -ar fi venit alt fel, atît de curînd, să -mi prezinte omagii.
Elizabeth nici nu avu bine timpul să respingă acest compliment că se și auzi clopoțelul
de la ușă anunțîn du-le sosirea și, după cîteva minute, cei trei domni in trară în cameră.
Colonelul Fitzwilliam, care intră pri mul, avea aproximativ treizeci de ani, nu era un bărbat
frumos, dar ca înfățișare și ținută era incontestabil un adevărat gentleman. Domnul Darcy
arăta la fel ca la Hertfordshire; își prezentă, cu obișnuita -i rezervă, o magiile: doamnei Collins
și, oricare ar fi fost sentimen tele ce le avea pentru prietena acesteia, păru în fața ei foarte
stăpîn pe sine. Elizabeth îi făcu numai o reverență, fără să spună un cuv оnt.
Colonelul Fitzwilliam începu îndată o conversație, cu pr omptitudinea și ușurința unui
om cu educație, vorbind foarte degajat; vărul său însă, după ce -i adresă doam nei Collins o
remarcă fără importanță în legătură cu lo cuința și grădina, stătu un timp fără să vorbească
cu nimeni. În cele din urmă, totuși, își aduse aminte de po litețe atît cît s -o întrebe pe
Elizabeth de sănătatea fami liei sale. Ea îi răspunse cum se cuvenea și, după o pauză de o
clipă, adăugă:
― Sora mea mai mare se afl ă de trei luni la Londra. Nu vi s -a întîmplat s -o întîlniți
acolo?
Era absolut sigură că nu o întîlnise deloc, dar dorea să vadă dacă nu va lăsa să -i scape
ceva din cele ce se întîmplaseră între familia Bingley și Jane; și i se păru că avea un aer puțin
încurcat cînd îi răspunse că nu avu sese norocul s -o întîlnească pe d omnișoara Bennet. Lă –
sară subiectul să cadă și domnii plecară curînd după aceasta.
Capitolul XXXI

Manierele domnului colonel Fitzwilliam au fost mult admirate la parohie și toate
doamnele au simțit că pre zența lui va contribui enorm ca vizitele la Rosi ngs să devină foarte
plăcute. Trecură totuși cîteva zile pînă să primească o altă invitație căci, atîta vreme cît se
aflau oaspeți acolo, ei nu mai erau prea necesari; și numai în ziua Paștelui, aproape la o
săptămînă după sosirea domnilor, fură onorați cu o asemenea atenție și atunci fură invitați,
abia în momentul plecării de la biserică, să poftească pe seară la Rosings. În timpul ultimei
săptămîni aproape că nu le mai văzuse nici pe Lady Catherine, nici pe fiica ei. Între timp
colonelul Fitzwilliam tre cuse, și nu numai o dată, pe la parohie, dar pe domnul Darcy nu -l
văzuseră decît la biserică .
Invitația a fost desigur acceptată și la ora potrivită își făcură apariția în salonul Lady -ei
Catherine. Senioria sa îi primi cu politețe, dar era limpede că soci etatea lor nu -i mai era deloc
atît de plăcută ca atunci cînd nu o putea avea pe a altora, și de fapt se ocupă aproape ex –
clusiv de nepoții săi, vorbind cu ei, în special cu Darcy, mult mai mult decît cu oricare altă
persoană din salon.
Colonelul Fitzwillia m păru cu adevărat bucuros să -i vadă: la Rosings orice variație
însemna pentru dînsul o binevenită ușurare și, în plus, îl interesa foarte mult drăgălașa
prietenă a doamnei Collins. Se așeză acum lîngă dînsa și îi vorbea atît de frumos despre Kent
și Hertfordshire, despre plăcerea de a călători și cea de a sta acasă, despre cărți noi și
muzică, încît Elizabeth nu avusese niciodată în salonul acela o conversație nici pe jumătate
atît de agreabilă; vorbeau cu atîta bună dis poziție și vioiciune, încît atraser ă în aceeași
măsură aten ția Lady -ei Catherine și a domnului Darcy. Curînd ochii luise îndreptară de
repetate ori către ei, cu o căutătură plină de curiozitate; și, după puțin timp, se văzu limpede
că și senioria sa îi împărtășea sentimentul, căci strigă fără nici o șovăială:
― Ce spui acolo, Fitzwilliam? Despre ce vorbe ști? Ce tot îi spui domnișoarei Bennet?
Vreau să aud despre ce este vorba.
― Discutam despre muzic ă, doamnă, răspuns e el cоnd nu mai fu cu putin ță să evite un
răspuns.
― Despre muzic ă! Atunci, vă rog vorbiți mai tare. Dintre toate subiectele, acesta mă
încîntă. Trebuie să iau și eu parte la conversație dacă vorbiți despre mu zică. În Anglia există,
presupun, puțini oameni cărora muzica să le facă o mai mare plăcere decît mie, sau care să
fie înzestrați de la natură cu mai mult bun gust. Dacă aș fi învățat vreodată, aș fi fost o mare
maestră. Și la fel ar fi fost Anne dacă sănătatea i -ar fi îngăduit să studi eze. Sînt încredințată
că ar fi fost o minunată executantă. Ce progrese face Georgiana , Darcy?
Domnul Darcy avu cuvinte de afectuoasă laudă pentru măiestria surorii sale.
― Sînt foarte bucuroasă să aud asemenea lucruri despre ea, zise Lady Catherine, și te
rog spune -i din partea mea că nu se poate aștepta să se desăvîrșească dacă nu exersea ză
mult de tot.
― Vă asigur, doamnă, răspunse el, că nu are nevoie de un astfel de sfat. Exersează cu
perseverență.
― Cu at ît mai bine. Nu este niciodată prea mult și data viitoare cînd îi voi scrie îi voi
atrage atenția să nu neglijeze acest lucru, sub ni ci un motiv. Eu spun mereu tinerelor
domnișoare că nu se poate dobîndi perfecțiunea în muzică fără a exersa cu perseverență. I –
am spus de cîteva ori domnișoarei Bennet că nu va cînta niciodată cu adevărat bine dacă nu
exersează mai mult și, cum doamna Coll ins nu are pian, este foarte binevenită, așa cum i -am
spus-o adesea, să poftească la Rosings în fie care zi și să cînte la pianul din camera doamnei
Jenkinson. Nu va deranja pe nimeni ― înțelegi ―оn partea aceea a casei.
Domnul Darcy se simți ușor jenat din cauza proastei creșteri a mătușii lui și nu mai
răspunse nimic.
După ce luară cafeaua, colonelul Fitzwilliam îi rea minti Elizabethei că îi promisese să
cînte, și ea se așeză imediat la pian. Colonelul își trase un scaun alături. Lady Catherine
ascultă jumătate dintr -un cîntec și apoi continuă convorbirea cu celălalt nepot al ei pînă ce
acesta plecă de lîngă dînsa și, îndreptîndu -se, cu siguranța lui obișnuită înspre pian, se
așeză așa încît să aibă în în tregime sub ochi chipul frumoasei cîntărețe. Eli zabeth îl
observase și, la prima pauză potrivită, se întoarse cu un zîmbet malițios către el și -i spune:
― Vreți să mă intimidați, domnule Darcy, venind atît de solemn să mă ascultați. Dar nu
mă voi tulbura, deși sora dumneavoastră cîntă într-adevăratît de bine. Există în mine o
încăpățînare ce nu -mi îngăduie să mă las intimidată cînd o vor alții. Curajul meu crește
întotdeauna ori de cîte ori cineva încearcă să mă intimideze.
― Nu vă voi spune că vă înșelați, răspunde Darcy, pentru că nu puteți crede cu adevărat
că aș avea cea mai mică intenție să vă tulbur; am plăcerea să vă cu nosc de un timp destul de

lung ca să știu că găsiți o mare bucurie în a mărturisi ocazional opinii pe care de fapt nu le
aveți.
Elizabeth rîse din toată inima de portretul pe care i-l făcu și -i spuse colonelului
Fitzwilliam:
― Vărul dumneavoastră mă va prezenta într -o frumoasă lumină și vă va învăța să nu
credeți un cuvînt din ce spun. Am un mare ghinion să dau peste cineva care este în stare să
dezvăluie adevărata -mi fire într -un colț de lume unde speram să trec drept o persoană cu
oarecare calități. Domnule Darcy, e într -adevăr cu totul lipsit de generozitate din partea
dumneavoastră să menționați în Hertfordshire tot ce știați că este în dezavantajul meu și,
dați-mi voie să vă s pun că nu este o politică bună fiindcă mă provocați la represalii și s -ar
putea să iasă la iveală lu cruri care să scandalizeze urechile rudelor dumneavoastră.
― Nu mă tem de dumneavoastră, spuse el sur оzоnd.
― Vă rog permiteți -mi să aud ce acuzații î i aduceți, exclamă colonelul Fitzwilliam. Mi -ar
plăcea să știu cum se poartă printre străini.
― Le veți auzi atunci, dar pregătiți -vă pentru ceva înspăimîntător. Prima oară cînd l -am
văzut la Hertford shire, trebuie să știți, era la un bal; și ce credeți c ă a făcut la acel bal? A
dansat numai patru dansuri! Regret că vă mîhnesc, dar așa este. A dansat patru dansuri,
deși erau acolo domni puțini; și știu foarte bine că mai multe tinere doamne ședeau pe
scaune, din lipsă de parteneri. Domnule Darcy, nu puteț i nega acest fapt.
― Nu am avut cinstea de a cunoa ște nici o altă doamnă din sala aceea, în afară de cele
din grupul meu.
― Adevărat! Și nimeni nu poate fi prezentat nimă nui, la un bal. Ei bine, domnule colonel
Fitzwilliam, ce doriți să mai cînt? Degetele mele așteaptă ordinul dum neavoastră.
― Poate, spuse Darcy, a ș fi făcut mai bine dacă aș fi cerut să fiu prezentat, dar mă simt
incapabil de a mă pre zenta singur unor necunoscuți.
― Să cerem vărului dumneavoastră să ne spună mo tivul, răspunse Elizabeth,
adresîndu -se tot colonelului Fitzwilliam. Să -l întrebăm de ce un bărbat cu judecată și
educație și care trăiește în societate este incapabil de a se prezenta singur unor necunoscuți.
― Pot să vă răspund la întrebare, spuse Fitzwilliam, fără să facem apel la dînsu. Din
cauză că nu vrea să -și dea osteneala.
― Cu siguran ță nu am talentul pe care -l au alții, spuse Darcy, de -a face ușor conversație
cu cei pe care nu i -am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra ușor în con versația lor și
nici nu pot să par că mă interesez de pro blemele lor, cum văd că se face adesea.
― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu m ăiestria pe care văd că
o au degetele altor femei. Nu au aceeași forță sau rapiditate și nici aceeași putere de expresie,
dar am pr esupus întotdeauna că vina este numai a mea, pentru că nu -mi dau osteneala de a
exersa. Nu este din cauză că nu оmicred degetele atît de înzestrate cum sînt ale oricărei alte
femei care cîntă cu măiestrie.
Darcy zîmbi și spuse:
― Aveți perfectă dreptate. V -ați folosit timpul mult mai bine. Nimeni dintre cei care se
pot bucura de privi legiul de a vă auzi nu poate crede că aveți vreo lipsă. Dar nici unul dintre
noi nu ne producem în fața necunoscuților.
Fură iar întrerupți de Lady Catherine care voia din nou să știe despre ce vorbeau.
Elizabeth începu imediat să cînte. Lady Catherine se apropie și după ce ascultă cî teva minute
se adresă lui Darcy:
― Domni șoara Bennet n -ar cînta deloc rău dacă ar exersa mai mult și dacă ar putea
dispune de un prof esor de la Londra. Cunoaște foarte bine digitația, dar gustul ei nu -l
egalează pe al Annei. Anne ar fi fost o execu tantă minunată dacă sănătatea i -ar fi îngăduit să
studieze.
Elizabeth se uită la Darcy pentru a vedea cu cîtă cor dialitate aproba lauda adu să
verișoarei lui, dar nici în clipa aceea și nici în vreo altă clipă nu putu descoperi la dînsul
vreun simptom de dragoste; și din toată compor tarea lui față de domnișoara de Bourgh ea
deduse această mîngîiere pentru domnișoara Bingley: că Darcy ar fi pu tut tot atît de bine să
se însoare cu dоnsadacă ar fi fost rudă cu el.
Lady Catherine își continuă observațiile asupra felu lui de a cînta ai Elizabethei,
amestecîndu -le cu multe in dicații de execuție si bun gust. Elizabeth le primi cu toată
îngăduința c erută de politețe și, la rugămintea domni lor, rămase la pian, pînă ce trăsura
senioriei sale fu gata să -i ducă pe toți acasă.

Capitolul XXXII
În dimineața următoare, Elizabeth era singură și îi scria Janei ― doamna Collins și
Maria fiind plecate în sa t cu treburi ― c înd fu deranjată de clopotul de la intrare, semn sigur
că venise un musafir. Cum nu auzise zgomot de trăsură, se gîndi că nu era imposibil să fie
Lady Catherine și, temîndu -se de acest lucru, își punea tocmai deoparte scrisoarea scrisă
doar pe jumătate ca să evite orice întrebări impertinente cînd se deschise ușa și, spre marea
ei mirare, domnul Darcy și nimeni altul decît domnul Darcy intră în cameră.
El de asemeni păru surprins găsind -o singură și se scuză că o deranja, explicîn du-i că
înțelesese că doam nele erau acasă. Luă apoi loc și, după ce Elizabeth sfîrși de pus toate
întrebările privind pe cei de la Rosings, păreau să fie în pericol de a se scufunda într -o totală
tăcere. Era deci absolut necesar să se gîndească la un subi ect de conver sație; și față de
această nevoie stringentă, amintindu -și de data cоndîl văzuse pentru ultima oară la
Hertfordshire și fiind curioasă să afle ce va spune el despre plecarea lor zorită de acolo,
remarcă:
― Cît de neașteptat ați plecat cu toți i de la Nether field în noiembrie trecut, domnule
Darcy! Trebuie să fi fost o surpriză nespus de plăcută pentru domnul Bingley să vă vadă pe
toți pornind după el atît de curînd; pen tru că, dacă -mi amintesc bine, el plecase doar cu o zi
înainte. Sper că do mnul Bingley și surorile sale erau cu toții bine cînd ați părăsit Londra?
― Cît se poate de bine, mulțumesc.
Оși dădu seama că nu va mai primi alt răspuns, așa că, după o mică pauză, adăugă:
― Amînțeles, cred, că domnul Bingley nu se mai gîn dește să se r eîntoarcă vreodată la
Netherfield.
― Nu l-am auzit niciodată spunînd așa ceva, dar este probabil ca în viitor să petreacă
foarte puțin din timpul lui acolo. Are mulți prieteni și este la o vîrstă cînd numă rul prietenilor
și obligațiilor crește necontenit.
― Dacă are de gînd să stea la Netherfield numai pu țin timp ar fi mai bine pentru cei din
vecinătate dacă ar renunța cu totul la casă, pentru că atunci am putea avea acolo o familie
stabilă. Dar poate că domnul Bingley nu a luat casa atît de mult pentru p lăcerea vecinilor cît
pentru a sa proprie și trebuie să ne așteptăm s -o țină sau s -o lase după același criteriu.
― Nu m-ar surprinde deloc, spuse Darcy, dacă ar renunța la ea, de îndată ce i s -ar oferi
ceva convenabil.
Elizabeth nu răspunse nimic. Se teme a să vorbească în continuare de prietenul lui și,
nemaiavînd ce spune, se hotărî să -l lase pe el sa se frămînte pentru a găsi un subiect.
Darcy își dădu seama de intenția ei și spuse îndată:
― Locuin ța aceasta pare foarte confortabilă. Lady Catherine, cred , a făcut mult pentru
casa asta cînd dom nul Collins s -a instalat la Hunsford.
― Cred c ă da și sînt convinsă că nu și -ar fi putut re vărsa bunăvoința asupra cuiva mai
recunoscător.
― Domnul Collins pare s ă fi avut mare noroc în ale gerea soției sale.
― Da, într-adevăr; prietenii lui se pot bucura din plin de faptul că a dat peste una dintre
foarte puținele femei cu judecată care l -ar fi luat de bărbat sau care, dacă l -ar fi luat, l -ar fi
făcut fericit. Prietena mea are foarte multă minte, deși nu sînt sigu ră că socotesc mă ritișul ei
cu domnul Collins drept lucrul cel mai cuminte pe care l -a făcut vreodată. Pare to tuși foarte
fericită și, din punct de vedere al prudenței, este o căsătorie foarte bună pentru dînsa.
― Trebuie s ă-i fie foarte plăcut să locuias că la o dis tanță atît de convenabilă de familie și
prietenii ei.
― O numi ți o distanță atît de convenabilă? Sînt aproape cincizeci de mile.
―Și ce sînt cincizeci de mile pe o șosea bună? Nițel mai mult decît o călătorie de o
jumătate de zi. Da, o nu mesc o distanță foarte convenabilă.
― N-aș fi considerat niciodată distanța unul dintre avantajele acestei căsătorii, exclamă
Elizabeth. N -aș fi zis niciodată că doamna Collins s -a stabilit în aproprie reafamiliei sale.
― Aceasta este dovada ata șamentului dumneavoastră față de Hertfordshire. Orice loc
care depășește imediata vecinătate a proprietății Longbourn, îmi imaginez, vi s -ar părea
departe.
Pe cînd vorbea, avu un surîs pe care Elizabeth își închipui că -l înțelege. Desigur, el
presupunea că ea se gîndește la Jane și Netherfield și roși cînd îi răspunse:
― Nu vreau s ă spun că o femeie nu se poate instala niciodată destul de aproape de
familia ei. Depărtarea și apropierea sînt, desigur, relative și depind de multe și variate
împrejurări. Acolo unde, din fericire, cheltuiala drumului este neînsemnată, distanța nu
constituie nici un rău. Nu acesta este însă cazul aici. Domnul și doamna Collins au un venit

frumos, dar nu atît de mare cît să -și îngăduie călătorii dese, și sînt convinsă că prietena m ea
nu ar considera că se află în apropiere de familia ei, decît la o distanță mai mică de jumătate
din cea actuală.
Domnul Darcy își trase scaunul puțin mai aproape de ea și spuse:
―Dumneavoastră nu puteți fi îndreptățită să vă sim țiți atît de puternic l egată de un loc.
Nu se poate ca dumneavoastră să fi stat tot timpul la Longbourn.
Elizabeth păru surprinsă. Domnul trecea printr -o schimbare de sentimente; își trase
scaunul înapoi, luă un ziar de pe masă și cu ochii pe el spuse pe un ton mai rece:
― Vă place în Kent?
Acesta le prilejui un mic dialog pe tema regiunii, un dialog calm și concis și din partea
unuia și a celuilalt și care luă curînd sfîrșit, căci Charlotte și sora ei, care se întorseseră
tocmai de la plimbare, intrară în cameră. Tete-в-tete-ullor le surprinse. Domnul Darcy le
explică gre șeala care -l făcuse s -o inoportuneze pe domnișoara Bennet și, după ce mai rămase
cîteva minute fără să spună mare lucru, plecă.
― Ce poate s ă însemne asta? se miră Charlotte, ime diat după ieșirea lui. Dragă El iza,
este sigur îndrăgostit de tine; altfel n -ar fi venit la noi, în modul acesta fa miliar.
Dar după ce Elizabeth le povesti despre tăcerea lui, nu li se mai păru plauzibil ― cu
toată marea dorință a Charlottei ― să fie așa; și după multe presupuneri, în cele din urmă
puseră vizita lui pe seama dificultății de a găsi ceva de făcut, ceea ce era foarte probabil pen –
tru anotimpul acela. Sezonul sporturilor în aer liber se închisese. Acasă se aflau Lady
Catherine, cărți și o masă de biliard; dar domnii nu pot sta tot timpul în casă; și distanța
mică pînă la parohie, sau plăcerea de a se plimba pînă acolo, sau de a -i vedea pe cei ce
locuiau acolo erau tentații pentru cei doi veri să se îndrepte spre parohie zil nic. Veneau în
cursul dimineții, la ore diferite, c îteodată separat, cîteodată împreună și, din cînd în cînd,
însoțiți de mătușa lor. Era limpede pentru toți că domnul colo nel Fitzwilliam venea pentru că
se simțea bine în socie tatea lor ― convingere care -l făcu și mai simpatic; Eli zabeth era
înviorată d e plăcerea pe care i -o dădea atît societatea lui cît și evidenta lui admirație pentru
favoritul ei de odinioară, George Wickham; și deși cînd îi com para găsea în felul de a fi al
colonelului Fitzwilliam o gen tilețe mai puțin captivantă, acesta din urmă e ra, avea ea
impresia, cel mai citit dintre ei doi.
Dar motivul pentru care domnul Darcy venea atît de des la parohie era mai greu de
înțeles. Nu putea fi socie tatea lor, căci adesea rămînea acolo zece minute fără să deschidă
gura și, cînd vorbea, părea s -o facă de nevoie mai curînd decît de bunăvoie ― un sacrificiu
adus bunei -cuviințe, nu o plăcere pentru el. Rareori părea cu adevă rat prezent. Doamna
Collins nu știa ce să creadă despre el. Colonelul Fitzwilliam, făcînd uneori haz de stupidita tea
lui, afirma că de obicei era altfel, ceea ce nu s -ar fi putut spune după cele ce constata ea
însăși; și cum l -ar fi plăcut să creadă că schimbarea se datora dragostei și că obiectul acelei
iubiri era prietena ei Eliza, se așternu serios la lucru pentru a descoperi adevărul. Îl observa
ori de cîte ori se aflau la Rosings și ori de cîte ori venea el ia Hunsford, dar fără mare succes.
Desigur, Darcy se uita mereu la prietena ei, dar expresia din ochii lui era dis cutabilă. Era o
privire gravă, stăruitoare, dar Charlot te se îndoia adesea că ar fi exprimat o mare admirație;
cîteodată părea doar o privire absentă.
O dată sau de două ori îi sugeră Elizabethei posibili tatea ca Darcy să aibă o înclinație
pentru ea, dar prietena ei rîse de această idee, iar doamna Collins și -a spus că nu are dreptul
să insiste, de teamă să nu stîrnească speranțe care ― probabil ― s -ar fi sfîrșit doar cu o
dezamăgire, pentru că, după părerea ei, nu exista nici o îndoială că toată antipatia tinerei
fete s-ar fi topit dacă și -ar fi putut închipu i că Darcy era vrăjit de ea.
Оn planurile ei pline de bunăvoință, doamna Collins o vedea uneori pe Elizabeth
măritîndu -se eu colonelul Fitzwilliam. Acesta era, dincolo de orice comparație, omul cel mai
drăguț cu putință; o admira pe Elizabeth și si tuațialui era foarte îmbietoare dar, pentru a
contraba lansa toate aceste avantaje, domnul Darcy avea o deo sebită influență în cadrul
bisericii, iar vărul lui nici una .
Capitolul XXXIII
Nu numai o singură dată în timpul hoinărelilor ei prin parc, îl întî lni Elizabeth, din
întâmplare, pe domnul Darcy. O necăjea ironia destinului care mîna pașii lui într -acolo unde
nu-i mîna pe ai nimănui altuia; și ca să prevină repetarea acestui lucru în viitor, avu grijă să –
i spună, de prima dată, că aceea era una dintre plimbările ei preferate. Cum de s -a mai
întîmplat și a doua oară, deci, era foarte ciudat. Dar s -a întîmplat totuși și a doua, chiar și a

treia oară. Părea să fie din partea lui o premeditată nepolitețe sau o penitență pe care și -o
impunea căci, cu aceste prilejuri, nu se mulțumea numai să -i pună întrebări de poli tețe, să
tacă stîngaci și apoi să -și continue singur plimba rea; dînsul credea cu adevărat că era
potrivit să se în toarcă din drum și s -o însoțească. Nu spunea niciodată mare lucru și nici ea
nu-și dădea osteneala să vorbească sau să asculte mult; dar o izbi faptul că la a treia lor
întîlnire îi puse niște întrebări ciudate, fără nici o legă tură între ele: dacă îi făcea plăcere că
se află la Huns ford, despre pasiunea ei pentru plimbări singura tice, ce părere avea despre
fericirea domnului și doamnei Col lins ―și, vorbind despre Rosings și despre faptul că Eli –
zabeth nu înțelegea în totul viața din casa aceea, el păru să se aștepte ca și ea să locuiască
tot acolo oricînd ar mai reveni în Kent. Din cuvintele lui reieșea că aceasta era de la sine
înțeles. Se putea oare să -l aibă în vedere pe colonelul Fitzwilliam? Elizabeth presupunea că,
dacă dîn sul vorbise cu vreo intenție, voise probabil să facă o alu zie la ce s -ar putea ivi din
partea aceea. Faptul o întrista puțin și fu foarte bucuroasă cînd ajunseră la poarta gar dului
din fața parohiei.
Оntr-o zi, cînd se plimba recitind cu mare atenție ul tima scrisoare de la Jane, stăruind
asupra unor pasaje care dovedeau că sora ei nu scrisese într -un moment de bună dispoziție,
în loc să aibă din nou surpriza de a -l vedea pe domnul Darcy, cînd ridică ochii îl văzu în fața
ei pe domnul colonel Fitzwilliam. Puse îndată scrisoarea de o parte și, silindu -se să
zîmbească, spuse:
―Nu știam că vi se -ntîmplă să vă plimbați prin par tea aceasta.
― Am făcut înconjurul parcului, răspunse colonelul, așa cum fac în general în fiecare an
și aveam de gînd să -mi închei plimbarea cu o vizită la parohie. Mergeți mult mai departe?
― Nu, voiam s ă mă întorc.
Și, așa cum spus ese, se întoarse și porniră împreună înspre parohie.
― Plecați sigur din Kent, sîmbătă? întrebă ea.
― Da, dac ă Darcy nu va amîna din nou. Dar sînt la dispoziția lui. El aranjează lucrul
acesta cum îi place.
―Și dacă nu este întotdeauna mulțumit de aranja mentul lui, are cel puțin satisfacția de
a-și alege singur ce vrea. Nu cunosc pe nimeni căruia posibilitatea de -a face ce vrea să -i facă
mai multă plăcere decît domnului Darcy.
―Оi face mare plăcere să facă ce vrea, răspunse colo nelul Fitzwilliam. Dar as ta ne place
tuturor. El are însă posibilități mai mari decît mulți alții de a proceda astfel, pentru că este
bogat și mulți alții sînt săraci. Sînt subiec tiv. Știți bine că un fiu mai mic trebuie să se
obișnuiască cu renunțarea și dependența.
― După părerea mea, fiul mai mic al unui conte poate cunoaște foarte puțin și dintr -una
și dintr-alta. Și acum, serios, ce ați știut dumneavoastră vreodată despre renun țare și
dependență? Cînd v-a împiedicat vreodată lipsa de bani să mergeți oriunde ați vrut, sau să vă
procurați orice v -a trecut prin minte?
― Acesta este un atac direct ― și nu pot spune că am îndurat multe greutăți de acest fel.
Dar în chestiuni de o mai mare importanță s -ar putea să sufăr din lipsa ba nilor. Fiii mai mici
nu se pot оnsura cu cine le place.
― Afară de cazul cînd le plac femeile cu stare, ceea ce cred că li se întâmplă foarte des .
― Felul nostru de via ță ne face foarte dependenți și nu sînt mulți, în situația mea, care
să-și poată îngădui să se însoare fără să dea oarecare atenție averi i.
"Aceasta, se întrebă Elizabeth, este oare la adresa mea?" și gîndul o făcu să se
îmbujoreze; dar, revenin du-și, spuse cu glas vioi:
―Și, mă rog, care este prețul obișnuit pentru fiul mai mic al unui conte? Afară de cazul
că fratele mai mare este foarte bolnăvicios, presupun că n -ați cere peste cincizeci de mii de
lire.
El îi răspunse pe același ton și subiectul căzu. Pentru a curma tăcerea care l -ar fi putut
face să-și închipuie că era afectată de cele ce se petrecuseră, Eli zabeth spuse curînd după
aceea:
―Оmi închipui că vărul dumneavoastră v -a luat cu el mai ales ca să aibă pe cineva la
dispoziție. Mă mir că nu se căsătorește ca să -și asigure un privilegiu perma nent de acest fel.
Dar poate că deocamdată sora sa în deplinește destul de bine rolul acesta; și cum se află ex –
clusiv în grija lui, domnul Darcy poate face ce vrea cu ea.
― Nu, răspunse colonelul Fitzwilliam, este un privi legiu pe care trebuie să -l împartă cu
mine. Și eu sînt, alături de el, tutorele domnișoarei D arcy.
― Sînteți într -adevăr? Și, mă rog, ce fel de tutori sîn teți dumneavoastră? Pupila
dumneavoastră vă dă mult de lucru? Domnișoarele de vîrsta ei sînt uneori greu de dirijat; și
dacă are caracterul unui Darcy, poate că -i place și ei să facă ce vrea.

Оn timp ce vorbea, Elizabeth observă că dînsul o privea grav; și modul în care o întrebă
îndată ce a făcut -o să presupună că domnișoara Darcy ar putea să le facă greutăți o convinse
că, într-un fel sau altul, era foarte aproape de adevăr. Răspunse pe loc:
―Nu trebuie să vă temeți. N -am auzit niciodată ni mic rău despre dînsa; și cred că este
una dintre ființele cele mai docile din lume. Este prietena favorită a unor doamne pe care le
cunosc, doamna Hurst și domnișoara Bingley. Cred că v -am auzit spunînd că l e cunoașteți și
dumneavoastră.
― Le cunosc pu țin. Fratele lor este un bărbat plăcut și distins; este un bun prieten al lui
Darcy.
― Oh! Da! exclam ă Elizabeth, sec. Domnul Darcy este neobișnuit de drăguț cu domnul
Bingley și l -a luat sub aripa lui ocrotitoa re.
― "Aripa lui ocrotitoare"! Da, cred cu adev ărat că Darcy îl ocrotește în chestiunile în care
prietenul său are foarte mare nevoie de ocrotire. Judecînd după ceva ce mi -a spus în timpul
călătoriei noastre încoace, am motive să cred că Bingley î i este foarte îndatorat. Dar ar trebui
să-i cer iertare, căci nu am nici un drept să cred că Bingley era persoana despre care vorbea.
N-a fost decît o presu punere.
― La ce v ă referiți?
― Este vorba de o оmprejurare pe care Darcy, desigur, n -ar putea dori s-o cunoască
toată lumea, pentru că, dacă ar ajunge la urechile celor din familia domnișoarei, ar fi un
lucru neplăcut.
― Puteți conta pe discreția mea.
― Aminti ți-vă, de asemeni, că nu am multe motive să cred că e vorba de Bingley. Ceea ce
mi-a spus se re duce la atît: că se felicita pentru că nu de mult salvase un prie ten de la
neplăcerile unei căsătorii foarte imprudente, fără să menționeze însă nume sau alte detalii; și
am bănuit că era Bingley, numai pentru că îl cred în stare să intre într -o încurcăt ură de
acest fel și pentru că știam că au fost împreună toată vara trecută.
― Domnul Darcy v -a mărturisit motivele interven ției sale?
― Amînțeles că împotriva domnișoarei erau unele obiecții foarte puternice.
―Și ce vicleșuguri a folosit ca să -i despart ă?
― Nu mi -avorbitdespre vicleșugurile pe care le -a folosit, spuse Fitzwilliam zîmbind. Mi -a
spus numai ceea ce v -am povestit adineauri.
Elizabeth nu răspunse nimic și continuă să meargă alături de el, cu inima clocotind de
indignare. După ce o privi cît eva clipe, Fitzwilliam o întrebă de ce căzuse pe gînduri.
― Mă gîndesc la cele ce mi -ați spus, răspunse ea. Purtarea vărului dumneavoastră mă
contrariază. De ce trebuia să se erijeze în judecător?
― Sînteți dispusă să considerați intervenția lui mai curînd ca un exces de zel?
― Nu văd ce drept avea domnul Darcy să hotărască dacă sentimentul prietenului său
era sau nu oportun; sau de ce, bazîndu -se numai pe judecata sa era chemat să hotărască și
să dirijeze modul în care prietenul acela trebuia să -și găseasc ă fericirea. Dar, continuă ea
stăpînindu-se, cum nu cunoaștem nici un detaliu, nu este cin stit să-l condamnăm. E de
presupus că nu exista dragoste puternică în cazul de care ați vorbit.
― Presupunerea dumneavoastr ă nu este lipsită de logică, spuse Fitzwi lliam, dar
micșorează în modul cel mai trist triumful vărului meu.
Toate acestea fuseseră rostite în glumă, dar ei i se păru că fac o imagine a domnului
Darcy, atît de fidelă, încît se temu să nu se trădeze cu vreun răspuns; și de aceea, schimbînd
brusc su biectul, vorbi despre lucruri indiferente pînă ce ajunseră la parohie. Îndată ce colo –
nelul Fitzwilliam plecă, închisă în camera ei, Elizabeth se putu gîndi fără încetare la tot ce
auzise. Era greu de imaginat că ar putea fi vorba de altcineva în afară de aceia pe care îi știa
ea. Nu puteau exista în lume d oibărbați asupra cărora domnu l Darcy să poată avea o
influență atît de nelimitată. Niciodată nu se îndoise de faptul că el nu era străin de măsurile
luate pentru a -l despărți pe Bingley de Jane; dar plăn uirea și aplicarea acestor măsuri le
pusese în primul rînd în seama domni șoarei Bingley. Dacă însă domnul Darcy nu se lăsase
înșelat de propria -i vanitate, elera cauza ― m îndria și capriciu l său erau cauzele ― pentru tot
ceea ce Jane suferise și continua încă să sufere. El distrusese, pentru un timp, orice
speranță de fericire a celei mai afectuoase și mai generoase inimi din lume; și nimeni nu ar fi
putut spune cît de persistent era răul pe care l -a putut pricinui.
"Erau unele obiecții foarte puternice î mpotriva dom nișoarei" fuseseră cuvintele
colonelului Fitzwilliam și aceste "puternice obiecții" erau probabil cei doi unchi: unul avocat
la țară și celălalt neguțător la Londra.
"Janei, exdamă Elizabeth, nu i se poate imputa ceva ― e numai dr ăgălășenie, n umai
bunătate, are o ju decată perfectă, o minte luminată și maniere cuceritoare. Și nici împotriva

tatălui meu nu se poate spune nimic căci, cu toate ciudățeniile sale, are însușiri pe care nici
chiar domnul Darcy nu le poate disprețui și o respecta bilitate pe care el nu o va atinge
probabil niciodată".
Cînd se gîndi la mama ei, încrederea Elizabethei se clă tină puțin, desigur; dar nu voi să
admită că obiecțiunile оmpotriva ei aveau mare greutate în fața domnului Darcy a cărui
mîndrie, era convinsă , ar fi fost mai greu rănită de lipsa de importanță a rudelor prietenului
său decît de lipsa bunului simț; și, în cele din urmă, fu încredin țată că domnul Darcy se
lăsase condus, în parte, de acest gen de oribilă mîndrie și, în parte, de dorința de a -l păstra
pe domnul Bingley pentru sora lui.
Tulburarea ce i -o provocară aceste gînduri și lacrimile vărsate îi dădură o durere de cap
care se înrăutăți că tre seară într -atît încît, adăugată la neplăcerea de a -l vedea pe domnul
Darcy, o hotărî să nu -i însoțească pe verii ei la Rosings, unde erau poftiți să ia ceaiul.
Doamna Collins, văzînd că Elizabeth se simțea într -adevăr rău, nu stărui să meargă și -l
împiedică, atît cît fu posibil, pe soțul ei de a insista; dar domnul Collins nu -și putu as cunde
teama că L ady Catherine va fi destul de nemulțu mită pentru că ea rămăsese acasă.
Capitolul XXXIV
După plecarea lor, Elizabeth, ca și cînd ar fi dorit să se îndîrjească tot mai mult
împotriva domnului Darcy, hotărî să recitească toate scrisorile pe care i le scr isese Jane, de
la venirea ei în Kent. În aceste scrisori Jane nu se plîngea de nimic, nu reînvia întâmplări
trecute, nici nu pomenea ceva despre vreo nouă suferință; dar оntoate, și aproape în fiecare
rînd din fiecare scrisoare, se simțea lipsa acelei voi oșii care îi caracteriza stilul și care,
izvorînd din seninătatea unui spirit împăcat cu sine și binevoitor față de toată lumea, nu era
mai niciodată înnorată. Elizabeth se opri asupra fiecărei propoziții care sugera ideea unei
nemulțumiri, cu o atenție pe care nu o avusese la prima lectură. Felul nerușinat în care se
lăudase domnul Darcy eu suferințele pe care fusese în stare să le pricinuiască îi dădură o
idee mai vie despre durerea surorii sale. Simți o oarecare mîngîiere la gоndul că peste două
zile vizita lui la Rosings va lua sfîrșit și o mai mare mîngîiere la gîndul că în mai puțin de
două săptămîni va fi din nou cu Jane și se va strădui s -o ajute cu toată puterea dragostei ei
să-și recapete liniștea.
Nu se putu gîndi la plecarea lui Darcy din Kent fă ră să nu -și aducă aminte că vărul lui
urma să plece împre ună cu el; dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede că nu avea nici un
fel de intenții, și oricît de simpatic i -ar fi fost, Elizabethei nu -i trecea prin gînd să se întris teze
din cauza lui.
Pe cоnd lua această hotărîre, fu trezită de sunetul clopotului de la intrare; se simți puțin
emoționată la gîndul că putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le făcuse o dată o vizită
seara, tîrziu, și care poate venise acum pentru a se interesa în mod special de ea. Gîndul
acesta fu însă imediat gonit și dispoziția ei suferi o mare schimbare cînd, complet uluită, îl
văzu pe domnul Darcy intrînd. Acesta începu imediat s -o întrebe grăbit despre sănătate,
punînd vizita lui în seama dorinței de a afla că se simțea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o
politețe rece. Domnul Darcy luă loc cîteva clipe, apoi, ridi cîndu-se, merse de colo pînă colo
prin cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvînt. După o tăcere de cîteva
minute, Darcy veni în fața ei și, foarte tulburat, оncepu astfel:
― Zadarnic m -am luptat. N -am reușit. Sentimentele mele nu s -au lăsat învinse. Trebuie
să-mi îngăduiți să vă mărturisesc admirația și dragostea mea arzătoare.
Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roș i, deveni bănuitoare și
rămase tăcută. El luă totul drept o suficientă încurajare și îi mărturisi, în continuare, tot ce
simțea și simțise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, în afară de simțămintele inimii, mai
erau și altele de menționat și nu fu mai el ocvent pe tema afecțiunii lui decît pe aceea a
mîndriei. Conștiința inferiorității ei și a faptului că ― aceasta însemna o de gradare pentru el,
obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna rațiunea înaintea sentimentului,
fură dezbătute cu o căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să -i
susțină cererea.
Оn pofida antipatiei sale profund înrădăcinate, nu putu rămîne insensibilă la omagiul
ce-l reprezenta dra gostea unui asemenea om; și, deși intențiile ei nu se schimb ară nici un
moment, îi păru rău ―în prima clipă ― de durerea pe care Darcy urma s -o resimtă; dar lim –
bajul folosit în continuare îi stîrni indignarea și toată compătimirea i se prefăcu în mînie.
Încercă totuși să se liniștească pentru a -i răspunde cu răbd are cînd va sfîrși de vorbit. El
încheie, arătîndu -i tăria afecțiunii pe care, în ciuda încercărilor făcute, îi fusese cu neputință

s-o înfrîngă și își exprimă speranța că dragostea îi va fi răsplătită acordîndu -i mîna ei. În
timp ce vorbea, Eli zabeth își putu da seama că el nu avea nici o îndoială în privința unui
răspuns favorabil. Vorbeadespre teamă și neliniște, dar chipul lui exprima o totală siguranță.
O astfel de atitudine nu putea decît s -o irite și mai tare și cînd Darcy sfîrși, Elizabeth îi spus e
cu tot sîngele năvălindu -i în obraji:
―Оn împrejurări ca aceasta de față, cred că regula sta bilită cere să arăți cît de
îndatorată ești pentru sentimen tele mărturisite, oricît de inegal ai răspunde acestor sen –
timente. Este firesc să te simți îndatora t și dacă aș putea simțivreo recunoștință, v -aș
mulțumi. Dar nu pot. Nu am dorit niciodată prețuirea dumneavoastră și mi -ați acordat -o,
desigur, cu totul fără să vreți. Îmi pare rău să fi prilejuit cuiva o suferință. S -a întîmplat însă
absolut fără să vre au și va fi, sper, de scurtă durată. Consideren tele care v -au împiedicat
multă vreme să acceptați sen timentul de dragoste ce -l aveți pentru mine vor putea, fără prea
multă greutate, să -l înăbușe, după această ex plicație.
Domnul Darcy, care stătea rezema t de cămin, cu ochii fixați pe chipul ei, păru că -i
primește cuvintele cu tot atîta indignare cît și uimire. Chipul îi păli de mînie și pe fie care
trăsătură i se putea vedea tulburarea ce -i cuprin sese mintea. Se luptă să pară stăpîn pe sine
și nu-și dezlipi buzele pînă nu i se păru că reușise că se stăpînească. Pentru Elizabeth,
tăcerea ce urmă fu groaznică. În cele din urmă, cu un glas voit calm, el spuse:
―Și acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă aștept. Aș putea eventual dori
să fiu in format de ce ― cu un at оt de mic efortde politețe ― sînt astfel res pins. Dar este de
mică importanță.
― Aș putea și eu tot atît de bine întreba, replică Elizabeth, de ce, cu scopul atît de vădit
de a mă jigni și insulta, v -ați gîndit să -mi spuneți că m -ați îndrăgit împotriva voinței,
împotriva rațiunii și chiar împotriva firii dumneavoastră. Nu este aceasta întrucîtva o scuză
pentru lipsa mea de politețe, dacă am fost nepoliticoasă? Dar mai am și alte motive. Știți că
am. Dacă propriile mele sentimente nu v-ar fi potrivnice, dacă ar fi indife rente, sau chiar
dacă v-ar fi favorabile, credeți că ar exista vreun considerent care să mă înduplece să accept
ca soț pe omul care a distrus, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult
iubită?
Cоnd Eli zabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se schimbă la față; emoția îi fu însă
de scurtă durată și o ascultă fără s -o întrerupă în timp ce ea continuă:
― Am toate motivele din lume s ă gîndesc rău despre dumneavoastră. Nu există scuză
pentru rolul nejustif icat și lipsit de generozitate pe care l -ați jucat оn cazul lor. Nu puteți
îndrăzni, nu puteți nega că ați fost factorul principal, dacă nu singurul, care i -a despărțit pe
unul de celălalt, expunîndu -l pe unul dintre ei criticii oamenilor pentru capriciu ș i
nestatornicie, iar pe celălalt, rîsului lumii pentru speranțele sale înșelate, și lăsîndu -i pe
amîndoi pradă unei suferințe dintre cele mai cumplite.
Se întrerupse și remarcă, adînc indignată, că o asculta cu un aer ce dovedea că
rămăsese cu totul străi n de vreun sentiment de remușcare. O privea chiar cu un surîs ce
afecta neîncrederea.
― Puteți nega că ați făcut aceasta? repetă ea.
Darcy răspunse atunci cu o liniște simulată:
― Nu doresc deloc s ă neg că am făcut tot ce mi -a stat în putință pentru a -l despărți pe
prietenul meu de sora dumneavoastră, sau că mă bucur de reușita mea. Cu el am fost mai
bun decît cu mine însumi.
Elizabeth trată cu dispreț această reflecție politicoasă; sensul ei însă nu -i scăpă și fu de
natură a -i cîștiga bună voința.
― Dar ac easta nu este singura circumstanță pe care se bazează antipatia mea. Cu mult
înainte îmi formasem părerea despre dumneavoastră. Caracterul dumneavoas tră îmi fusese
dezvăluit acum cîteva luni de domnul Wick ham. Ce aveți de spus în chestiunea aceasta? Prin
ce act imaginar de prietenie vă puteți apăra în cazul acesta? Sau prin ce denaturări puteți
induce pe alții în eroare în chestiunea asta?
― Arătați un viu interes pentru necazurile acestui domn, spuse Darcy pe un ton mai
puțin liniștit și cu fața mai inte ns colorată.
― Cine cunoa ște nenorocirile prin care a trecut, nu se poate să nu -i poarte un viu
interes.
― "Nenorocirile prin care a trecut!" repet ă Darcy cu dispreț, da, nenorocirile lui au fost
mari, într -adevăr.
―Și aceasta datorită dumneavoastră , exclamă Eliza beth cu hotărîre. Dumneavoastră l –
ați adus în starea de sărăcie, sărăcie relativă, în care se află astăzi. L -ați lipsit de avantajele
ce-i fuseseră destinate, și dumneavoastră știați să -i fuseseră destinate. L -ați lipsit în anii cei

mai frumoși ai vieții de acea independență care i se cuvenea, și pe care o merita. Ați făcut
toate astea și îi mai și luați nenorocirile în derîdere și le tratați cu dispreț.
―Și aceasta, strigă Darcy, străbătînd camera cu pași repezi, este părerea
dumneavoastră despre mine! În felul acesta mă apreciați? Vă mulțumesc pentru a mi -o fi ex-
plicat atît de clar. Greșelile mele, după aceste raționa mente, sînt într -adevăr grele. Dar poate
că, adăugă el oprindu -se din mers și întorcîndu -se către ea, poate că aceste culp e ar fi fost
trecute cu vederea dacă mîndria nu v -ar fi fost rănită de mărturisirea cinstită a scrupulelor
care m-au împiedicat, mult timp, de a lua vreo hotărîre serioasă. Poate că v -ați fi înăbușit
aceste amare acuzații dacă v -aș fi ascuns cu mai multă d iplomație luptele pe care le -am dat
și v-aș fi măgulit, încredințîndu -vă că am fost mînat de o pornire totală, imposibil de stăpînit
prin rațiune, prin judecată, prin orice. Dar am oroare de as cunzișuri de orice fel. Și nici nu
mi-e rușine de senti mentele despre care v -am vorbit. Erau firești și drepte. V -ați fi putut
aștepta să fiu bucuros de inferioritatea ru delor dumneavoastră? Să mă felicit pentru speranța
de a avea rude a căror poziție în societate este atît de net sub nivelul meu?
Elizabeth simțea cum îi creștea mînia cu fiecare clipă; totuși, încercă din răsputeri să fie
liniștită, cînd îi spuse:
― Vă înșelați, domnule Darcy, dacă presupuneți că modul în care v -ați făcut declarația
m-a impresionat în vreun alt fel, decît că m -a dispensat de mîhnire a pe care aș fi putut -o
simți refuzîndu -vă, dacă v -ați fi purtat ca un gentilom.
La aceste vorbe, Darcy tresări; dar nu spuse nimic, și ea continuă:
― Nu mi -ați fi putut face cererea dumneavoastră în căsătorie în nici un mod care m -ar fi
putut tenta s -o accept.
Uimirea lui fu iarăși vădită și o privi cu o expresie în care se amestecau neîncrederea și
jignirea cea mai adîncă. Elizabeth continuă:
― Chiar de la оnceput ― aș putea să spun chiar din clipa cînd v -am cunoscut ― purtarea
dumneavoastră, con vingîndu -mă pe deplin de aroganța, înfumurarea și dis prețul egoist ce -l
aveți pentru simțămintele celorlalți, a fost de natură să formeze baza dezaprobării pe care
întîmplările ce au urmat au clădit o antipatie atît de neclintită; și nu trecuse nici o lună de
cînd vă cunoșteam cînd am simțit că sînteți ultimul om din lume cu care m -aș fi hotărît
vreodată să mă căsătoresc.
― Ați spus destul, doamnă. Vă înțeleg perfect simță mintele și nu -mi rămîne decît să mă
simt rușinat de ale mele. Iertați -mă pentru a vă fi ră pit atît de mult timp și primiți, vă rog,
urările mele cele mai bune de sănătate și fericire.
Și, cu aceste cuvinte, părăsi grăbit camera, iar Eliza beth îl auzi în clipa următoare deschizînd
ușa de la intrare și ieșind.
Vоltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se mai putu ține în picioare și, de
slăbiciune, se așeză și plînse timp de o jumătate de oră. Uimirea, în legătură cu cele
întîmplate, creștea pe măsură ce se gîn dea. Era aproape de necrezut ca domnul Darcy să -i fi
cerut mîna ; ca el să fi fost îndrăgostit de ea timp de at оtea luni ― atît de îndrăgostit, încît să
dorească să se însoare cu ea, în pofida tuturor obiecțiunilor care -l făcuseră să -și împiedice
prietenul să se însoare cu sora ei, obiecțiuni care aveau, desigur, cel p uțin aceeași greutate și
în propriul lui caz. Era îmbucurător să fi inspirat fără să vrea o dra goste atît de puternică.
Dar mîndria lui, oribila lui mîn drie, mărturisirea fără de rușine a ceea ce făcuse în cazul
Janei, siguranța de neiertat cu care recun oscuse totul, deși nu -și putuse justifica fapta,
insensibilitatea cu care pomenise de domnul Wickham și cruzimea lui față de acesta, cruzime
pe care nici nu încercase s -o nege, înăbu șiră curînd înduioșarea stîrnită, pentru o clipă, de
gîndul la dragostea lui.
Nu încetă să se gîndească la cele întîmplate, într -o stare de mare agitație, pînă ce
huruitul trăsurii Lady -ei Catherine o făcu să -și dea seama că nu era deloc în stare să facă
față privirii cercetătoare a Charlottei și se grăbi să fugă în camera ei.
Capitolul XXXV
Elizabeth se trezi a doua zi dimineața cu aceleași gîn duri și același subiect de meditație
cu care, în cele din urmă, adormise. Nu -și putea încă reveni din surpriza ce lor întîmplate; îi
era imposibil să -și schimbe gîndurile și, cum nu s e simțea deloc dispusă să se ocupe de ceva,
imediat după micul dejun, se hotărî să -și îngăduie puțină mișcare în aer curat. Se îndreptă
direct către locul ei pre ferat cînd, amintindu -și că domnul Darcy venea uneori pe acolo, se
opri și, în loc să intre î n parc, o luă pe drumul care ducea dincolo de răscruce. Îngrăditura
parcului ho tărnicea încă drumul pe o latură și curînd ea depăși una dintre porțile parcului.

După ce se plimbă de două -trei ori în lungul acelei părți a drumului, frumusețea
dimineții o î mbie să se oprească la poartă și să privească parcul. În cele cinci săp tămîni pe
care le petrecuse în Kent se produseseră mari schimbări în natură și fiecare zi adăuga ceva la
verdele copacilor tineri. Era pe punctul de a -și continua plimba rea cînd avu i mpresia că
zărește silueta unui domn în crîngul care mărginea parcul. Venea în direcția ei și, temîndu -se
să nu fie domnul Darcy, se retrase imediat. Dar persoana care avansa se afla acum destul de
aproape ca s -o vadă și, înaintînd nerăbdătoare, îi pronunț ă numele. Elizabeth se îndepărtase;
dar auzindu -se chemată, deși de un glas care îi dovedea că este domnul Darcy ,se apropie din
nou de poartă. În același timp ajunsese și dînsul acolo și, întinzîndu -i o scrisoare pe care ea o
luă instinctiv, spuse cu o p rivire plină de calm distant:
― M-am plimbat un timp prin crîng, în speranța de a vă întîlni. Vreți să -mi faceți
onoarea de a citi această scrisoare?
Apoi, cu o ușoară plecăciune, se reîntoarse în parc și curînd se făcu nevăzut. Fără să se
aștepte la vreo bucurie, dar cu cea mai mare curiozitate, Elizabeth deschise scrisoarea și,
spre mai marea ei mirare, văzu că plicul con ținea două coa le de hîrtie acoperite cu un scris în
rînduri foarte dese. Chiar și plicul era scris în întregime. Continuînd să meargă în lungul
drumului, începu s -o citească. Era datată de la Rosings la ora opt de dimineață și suna
precum urmează:
"Nu vă neliniștiți, doamnă, la primirea acestei scrisori, de teamă că ea ar cuprinde
vreo repetare a declarării sen timentelor sau vreo reî nnoire a propunerii care, ieri seară,
v-au dezgustat atît de mult. Vă scriu fără cea mai mică intenție de a vă supăra pe
dumneavoastră sau de a mă umili pe mine, stăruind asupra unor dorințe care, pentru
fericirea amîndurora, nu vor putea fi destul de curî nd uitate; iar efortul pe care
conceperea și lectura acestei scrisori îl prilejuiesc putea fi evitat, dacă n -aș fi simțit
imperios nevoia să fie scrisă și citită. Va trebui deci să -mi iertați îndrăzneala cu care vă
solicit atenția; dacă ar fi după simțămin tele dumneavoastră, știu, ea mi -ar fi acor dat
fără bunăvoință; o cer însă de la spiritul dumnea voastră de dreptate.
Aseară mi -ați pus în seamă două culpe de natură foarte diferită și, desigur, la fel de
grave. Prima a fost că, fără să țin seama de sentim entele nici unuia dintre ei, l -am
despărțit pe domnul Bingley de sora dumneavoas tră; și a doua că, sfidînd orice
comandamente, sfi dînd onoarea și omenia, am ruinat bunăstarea prezentă și am distrus
viitorul domnului Wickham. A fi zvîrlit departe, cu bună știință, dintr -un capriciu, pe
tovarășul tinereții mele, favoritul recunoscut al tatălui meu, un tî năr care cu greu se
putea sprijini pe altceva decît pe pro tecția noastră și care a fost crescut în speranța că
va beneficia de ea, ar fi o ticăloșie față de care despărțirea a doi tineri a căror afecțiune
putea fi numai o mlădiță de cîteva săptămîni n -ar suferi comparație.
Sper însă că, după ce veți fi citit următoarea relatare a faptelor mele și a motivelor
acestor fapte, voi fi scutit în viitor de blamul atît de grav ce mi -a fost acordat aseară cu
atîta generozitate, pentru fiecare dintre aceste cazuri. Dacă pentru a le lămuri, ceea ce
este o datorie față de mine însumi, voi fi nevoit să vorbesc despre sim țăminte care ar
putea să le jignească pe ale dumn eavoastră, pot numai să spun că regret. Trebuie să ne
supunem necesității, și a continua să mă scuz ar fi absurd.
Nu mă aflam de multă vreme în Hertfordshire cînd am băgat de seamă, ca și alții,
că Bingley o prefera pe sora dumneavoastră mai mare multor a ltor tinere din ținut. Dar
pînă în seara cînd au dansat împreună la Netherfield nu mi -am dat seama că la el era
vorba de ceva serios. Îl văzusem deseori îndrăgostit, mai înainte. La balul acela, pe cînd
aveam cinstea de a dansa cu dum neavoastră, am aflat, din remarca întîmplătoare a lui
Sir William Lucas, că atențiile lui Bingley pentru sora dum neavoastră treziseră, la toată
lumea, speranța că ei se vor căsători. Domnia sa a vorbit despre acest lucru ca despre
un eveniment sigur ― c ăruia numai data îi răm ăsese încă nefixată. Din clipa aceea am
urmărit cu atenție purtarea prietenului meu și am putut observa că preferința lui pen tru
domnișoara Bennet depășea ceea ce constatasem vreo dată la el. Am observat -o și pe
sora dumneavoastră. Pri virea și felul ei d e a fi erau deschise, vesele, seducătoare ca
întotdeauna, dar fără vreun simptom de afecțiune mai deosebită; observațiile mele din
seara aceea m -au convins că, deși dînsa îi primea atențiile cu plăcere, nu le încuraja
răspunzînd sentimentelor lui. Dacă dumneavoastră nu v-ați înșelat în chestiunea
aceasta, trebuie să fi greșit eu. Cum o cunoașteți pe sora dumneavoastră mai bine decît
mine, alternativa a doua este mai probabilă. Dacă așa s -aоntâmplat, dacă datorită
greșelii mele i -am pricinuit o durere, rese ntimentul dumneavoastră nu este lipsit de ra –
țiune. Nu voi șovăi să afirm însă că seninătatea de pe chipul și din înfățișarea surorii

dumneavoastră erau de natură să -i dea unui observator atent convingerea că, oricît de
blîndă este din fire, nu -i ușor, se pare, să ajungi la inima ei. Cu siguranță că doream să
cred că e indife rentă, dar cutez să spun că cercetările și hotărîrile mele nu sînt de obicei
înrîurite de speranțele sau temerile pe care le am. N -am crezut că e indiferentă pentru că
așa doream; am c rezut acest lucru dintr -o convingere impar țială, la fel de sincer pe cît o
doream cu rațiunea. Obiec țiile mele la această căsătorie nu au fost numai acelea care ―
am recunoscut ieri seară ― cereau toat ă forța pasiunii pentru a fi trecute cu vederea, în
propriul meu caz; lipsa unor rude onorabile nu putea fi pentru prietenul meu un rău atît
de mare ca pentru mine. Mai erau însă și alte cauze de nepotrivire, cauze pe care ― deși
existînd încă și existînd în mod egal în ambele cazuri ― amîncercat să le uit pentru că
nu erau de actualitate pentru mine. Aceste cauze se cer menționate, deși pe scurt.
Situația în ceea ce privește familia mamei dumneavoastră, deși criti cabilă, nu înseamnă
nimic în comparație cu lipsa totală de bună -cuviință, atît de frecvent, ap roape atît de
constant vizibilă la ea însăși, la cele trei surori mai miei ale dumneavoastră și ocazional,
chiar și la tatăl dumneavoas tră. Iertați -mă; mă doare că vă jignesc. Dar pentru dum –
neavoastră și sora dumneavoastră mai mare, necazurile pe care l e aveți din cauza
defectelor rudelor dumneavoastră cele mai apropiate și neplăcerea de a le vedea etalate
pot fi alinate de gîndul că a vă fi purtat astfel încît să evitați o cît de neînsemnată critică
de acest fel este un elogiu ce vi se aduce și care nu e mai puțin general acordat decît o
merită judecata sănătoasă și caracterul amîndurora. Voi mai spune numai, în
continuare, că tot ce s -a petrecut în seara aceea a confirmat părerea mea despre fiecare
în parte, și toate motivele care m -ar fi putut îndemna mai înainte să -mi apăr prietenul
de ceea ce socoteam că este o legătură cît se poate de nefericită au devenit și mai pu –
ternice. A doua zi, el a plecat din Netherfield la Londra, așa cum, sînt sigur, vă amintiți,
avînd intenția să se în toarcă repede. Acum trebuie lămurit rolul pe care l -am avut eu.
Sora lui era tot atоt de о ngrijorată ca și mine. Am descoperit curînd coincidența dintre
simțămintele noastre și, conștienți în aceeași măsură că nu era vreme de pierdut pentru
a-l îndepărta pe fratele ei, am ho tărît pe loc să -l urmăm imediat la Londra. În consecință
am plecat acolo și mi -am luat fără ezitare sarcina să -i arăt prie tenului meu relele
evidente ale unei astfel de alegeri. I le-am descris și subliniat cu seriozitate. Dar, oricît ar
fi putut aceste observații să -i zdruncine sau să -i amîne hotă rîrea, presupun că ele nu ar
fi împiedicat pînă la urmă căsătoria, dacă nu ar fi fost întărite de asigurarea pe care nu
am șovăit să i -o dau cu privire la indiferența surorii dumneavoastră. El crezuse înainte
că dînsa răspundea dra gostei lui cu o afecțiune sinceră, dacă nu egală. Bingley, însă, e
foarte modest din fire și contează pe judecata mea mai mult decît pe a sa proprie. A -l
convinge deci că se înșelase nu a fost lucru greu. A -l hotărî să nu se mai întoa rcă în
Hertfordshire, după ce -l convinsesem, a fost treabă de o clipă. Nu mă pot considera
vinovat pentru ceea ce am făcut. În toată această întîmplare există însă un singur aspect
al comportării mele la care nu mă gîn desc cu mulțumire; acesta este faptul că mi-am
îngăduit să folosesc o șiretenie, și nu i -am spus că sora dumnea voastră se află la
Londra. Eu știam acest lucru, după cum știa și domnișoara Bingley; fratele ei însă îl
ignoră chiar și în prezent. Poate că ei s -ar fi putut întîlni fără vreo urma re gravă, dar
dragostea lui nu mi s -a părut destul de potolită ca s -o poată vedea fără un oarecare
pericol. Poate că faptul de a -i fi ascuns ceea ce știam, poate că această disimulare n -a
fost demnă de mine. Am făcut -o, și am făcut -o cu cea mai bună intenț ie. Pe tema
aceasta, nu mai am nimic de spus și nici de prezentat vreo altă scuză. Dacă am rănit -o
pe sora dumneavoastră în senti mentele sale, am făcut -o fără să știu; și deși motivele
care m-au mînat s -ar putea să vi se pară în mod firesc insuficiente, n u m-am putut
convinge încă de faptul că sînt condamnabile.
Оn privința celeilalte ― mult mai grave ― acuz ări, aceea de a -l fi păgubit pe domnul
Wickham, nu pot decît s-o resping, arătîndu -vă în întregime legăturile ce au exis tat între
familia mea și dînsu l. Nu știu de ce anumem-a acuzat, dar pentru dovedirea adevărului
celor ce voi re lata, pot aduce nu numai un singur martor de toată în crederea. Domnul
Wickham este fiul unui om foarte ono rabil care a avut timp de mulți ani conducerea
întregii proprietă ți Pemberley și a cărui bună purtare în îndepli nirea sarcinilor lui de
încredere l -a determinat, firește, pe tatăl meu să -i fie de folos; mărinimia tatălui meu s -a
revărsat de aceea generos asupra lui George Wickham, care era finul său. Tatăl meu l -a
întreținut la școală și apoi la Cambridge ― un ajutor extrem de important deoarece
propriul său tată, veșnic sărac din cauza extravaganțelor soției sale, ar fi fost incapabil
să-i dea o educație de gen tilom. Tatăl meu nu aprecia numai societatea acestui tî năr, ale
cărui maniere au fost totdeauna fermecătoare; avea și o părere cît se poate de bună

despre el, și, sperînd că profesiunea lui va fi slujirea bisericii, avea de gînd să -i ajute în
acest scop. În ceea ce mă privește, sînt mulți, mulți ani de cînd am început să am despre
el o cu totul altă părere. Depravarea lui, lipsa de scrupule, pe care avea grijă să le
ascundă față de cel mai bun prieten al său, nu puteau scăpa observației unui tînăr cam
de aceeași vîrstă și avînd prilejul, pe care domnul Darcy nu -l avea, să -l vadă în clipe în
care nu se mai controla. Acum vă voi în durera din nou; în ce măsură, numai
dumneavoastră o puteți spune. Dar oricare ar fi sentimentele pe care vi le -a stîrnit
domnul Wickham, bănuiala mea în privința naturii acestor sentimen te nu trebuie să mă
împiedice de a dez vălui adevăratul său caracter. Ea constituie chiar un mo tiv în plus.
Bunul meu tată a murit acum cinci ani și afecțiunea sa pentru domnul Wickham a
rămas pînă la urmă atît de neclintită încît, în testamentul său, mi -a recomandat în mod
special să îl ajut să avanseze în modul cel mai bun pe care i l -ar putea permite profesia
sa, iar dacă va intra în ordinul preoțesc, dorea să i se ofere o parohie bogată, îndată ce
se va ivi vreuna vacantă. Îi mai lăsa în plus și o mie de lire. Tatăl lui nu a supraviețuit
mult tatălui meu și, la șase luni după aceste evenimente, domnul Wickham mi -a scris
pentru a mă informa că, de oarece se hotărîse în cele din urmă să renunțe la preoție,
spera că nu voi socoti că e o lipsă de rațiune d in partea lui lui să se aștepte la ceva mai
multe avantaje bănești ime diate, în locul patronajului de care nu putea beneficia. Avea
oarecari intenții, adăuga el, să studieze dreptul și trebuia să -mi dau seama că dobînda
la o mie de lire în semna un ajutor cu totul insuficient pentru acest lucru. Doream să fie
sincer, mai curînd decît credeam că este, dar, în tot cazul, eram dispus să accept
propunerea lui . Știam că domnul Wickham n~avea nici o vocație pentru preoție. Această
chestie a fost d eci repede tranșată. El a renunțat la orice pretenție de ajutor pentru
cariera de preot ― dac ă s-ar fi întîmplat să se afle vreodată în situația de a -l primi ― și în
schimb a acceptat trei mii de lire. Orice relații dintre noi păreau rupte. Aveam o părere
prea proastă despre el pentru a -l invita la Pemberley sau pentru a accepta societatea lui
în oraș. Locuia, cred, mai mult la Londra, dar studiul dreptului era numai un pre text și,
fiind acum liber de orice constrîngere, ducea o viață de trîndăvie și risip ă. Timp de
aproximativ trei ani am auzit prea puțin despre el dar, cînd a murit deținătorul parohiei
ce-i fusese desemnată lui, a făcut iar apel ia mine, în scris, cerîndu -mi recomandarea.
Situația lui ma terială, mă asigura el ―și nu-mi venea greu s -o cred ― era extrem de
proastă. Găsea că dreptul era un studiu cu totul nefolositor și era acum hotărît pentru
preoție, dacă l -aș fi recomandat pentru parohia de care fusese vorba ― lucru de care nu
se putea îndoi, fiind sigur că nu aveam pe nimeni altul de pr opus și cu neputință ca eu
să fi uitat de intențiile veneratului meu părinte. Cu greu m -ați putea condamna pentru
că am refuzat să satisfac această cerere sau pentru că am rezistat la fiecare repetare a
ei. Resenti mentele lui erau direct proporționale cu dezastrul situației în care se, afla și,
fără îndoială, punea tot atîta patimă în a -mi denatura faptele în fața altora, cît și în
reproșurile ce mi le făcea direct. După această perioadă, orice legătură dintre noi a fost
ruptă. Cum trăia, nu știu, dar vara trecută s-a impus din nou, în modul cel mai dureros,
atenției mele. Sînt silit acum să menționez o împrejurare pe care aș dori s -o uit eu
însumi și pe care o obligație mai puțin însemnată decît cea prezentă nu m -ar putea face
să o dezvălui vreunei făptu ri omenești. Spunîndu -vă acest lu cru, nu am nici o îndoială
că veți păstra secretul. Sora mea, este cu zece ani m ai mica decît mine, a fost lăsată sub
tutela nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, și a mea. Cam acum un an a fost
luată de la școală ș i instalată la Londra; iar vara trecută a plecat la Ramsgate împreună
cu doamna care se ocupa d e casaei. Și tot acolo s -a dus și domnul Wickham, cu un
scop anume, fără în doială, căci s -a dovedit că o cunoștea mai de mult pe doamna
Younge, al cărei carac ter a fost pentru noi o cruntă decepție; de conivență cu ea și cu
ajutorul ei, s -a făcut atît de agreabil Georgianei ― a cărei inimă afectu oasă păstrase o
amintire vie a gentileții lui față de dînsa, din anii copilăriei ―încît s-a lăsat convinsă să
se creadă îndrăgostită și să consimtă să fugă cu el. Avea atunci nu mai cincisprezece ani,
ceea ce este desigur o scuză pentru ea; și după ce v -am arătat cît de imprudentă s -a
dovedit sînt fericit să adaug că am aflat despre acest lucru chiar de la dînsa. Le -amfăcut
întâmplător o vizită cu o zi -două înainte de fuga plănuită și atunci Georgiana, nefiind în
stare să suporte gîndul de a îndurera și ofensa un frate pe care îl considera aproape ca
pe un tată, mi -a mărtu risit totul. Vă puteți imagina ce am simțit și ce măsuri am luat.
Grija pentru reputația și simțămintele surorii mele a împiedicat orice acțiune publică; i –
am scris însă domnului Wickham care a părăsit imediat localitatea; doamna Younge a
fost, bineînțeles, concediată din postul ei. Ținta principală a domnului Wickham era,
fără îndo ială, averea surorii mele, care este de treizeci de mii de lire, dar nu pot să nu

mă gîndesc că speranța de a se răz buna pe mine fusese de asemenea un puternic mobil.
Răzbunarea i -ar fi fost, într -adevăr, totală. Aceasta e ste, doamnă, relatarea cinstită a
tuturor faptelor în care am fost amestecați amîndoi; și, dacă nu o veți respinge cu totul
drept falsă, sper că mă veți absolvi pe viitor de acu zația de cruzime față de domnul
Wickham . Nu știu în ce mod și cu ce minciuni v -a indus în eroare; dar reușita lui nu
este surprinzătoare, dat fiind că nu știați nimic des pre toate lucrurile care ne privesc pe
amîndoi. N -aveați cum să le aflați și bănuiala, desigur, nu este în firea dumneavoastră.
V-ați putea întreba de ce nu vi s -au spus toate acestea seara trecută. Nu m -am simțit
destul de stăpîn pe mine pentru a alege ce se putea sau ce trebuia dezvăluit. Pentru
confirmarea adevărului tuturor celor scrise aici, pot face apel, îndeosebi, la mărturia
colonelului Fitzwilliam care, da torită strînsei noastre înrudiri și intimității neîn trerupte
dintre noi și, mai mult, ca unul dintre executorii testamentari ai tatălui meu, a
cunoscut, firește, toate amă nuntele acestor tranzacții. Dacă oroarea pe care v -o inspir v –
ar face să nu dați cr ezare afirmațiilor mele, nu puteți fi împiedicată de același motiv să
aveți încredere în vărul meu; și pentru a vă da posibilitatea de a -l consulta, voi încerca
în cursul acestei dimineți să găsesc prilejul de a vă înmîna această scrisoare. Voi adăuga
numai: Dumnezeu să vă binecuvînteze.
Fitzwiliam Darcy"
Capitolul XXXVI
Cînd Domnul Darcy îi dădu scrisoarea, Elizabeth nu se așteptase să găsească în ea o
reînnoire a propunerii lui, dar nici nu -și făcuse vreo astfel de speranță în pri vința
conținutului. Dar așa cum suna, se poate ușor pre supune cu cîtă nerăbdare a parcurs -o și ce
emoții contrarii a trezit în ea. Impresiile ei, în timp ce -o citea, erau greu de definit. La început
înțelese, cu mare uimire, că el cre dea a-i fi cu putință să se sc uze în vreun fel; și era ferm
convinsă că Darcy n -ar fi putut găsi nici o explicație pe care un justificat simț de pudoare să
nu-l facă s-o ascundă. Stăpînită de puternice prejudecăți împotriva a tot ceea ce ar fi putut el
spune, începu să citească relatar ea despre cele întîmplate la Netherfield. Citea cu o
nerăbdare care abia îi lăsa posibilitatea de a înțelege ceva și, din pricina grabei de a afla ce va
mai aduce fraza următoare, era in capabilă să se concentreze asupra sensului celei de sub
ochii ei. Con vingerea lui cu privire la indiferența surorii ei, hotărî dînsa pe loc, era falsă; iar
înșiruirea adevăra telor și celor mai urîte obiecțiuni la căsătorie o mîniară prea tare pentru a
mai dori cîtuși de puțin să fie dreaptă cu el. Pentru cele ce făcuse, Da rcy nu exprima nici un
regret care s -o mulțumească; stilul lui nu era spășit, ci distant. Era tot numai mîndrie și
insolență.
Dar cоnd acest subiect fu urmat de relatarea privi toare la domnul Wickham ― c înd citi
cu o mai mare atenție povestirea unor fapt e care, dacă erau adevărate, trebuiau să răstoarne
tot ceea ce -i fusese drag să creadă despre meritele lui, povestire care prezenta asemănări atît
de alarmante cu ceea ce spusese chiar el ― sim țămintele ei fură și mai dureroase, și mai greu
de definit. O copleșiră uimirea, teama, groaza chiar. Dorea să discredi teze această scrisoare
în întregime, exclamînd mereu; "Asta trebuie să fie fals! Asta nu se poate! Nu poate fi decît
falsul cel mai grosolan!" ― și după ce o parcurse în întregime, deși abia dacă ș tia ceva din
cuprinsul ulti mei pagini sau al ultimelor două, o puse grabnic deoparte, spunîndu -și că n-o
s-o mai citească niciodată, că nici n -o să-și mai arunce vreodată ochii pe ea.
Continuă să se plimbe, în această stare de tulburare, cu gînduri care n u se puteau opri
la nimic. Dar era în za dar. Nu trecu nici un minut, că desfăcu din nou scrisoa rea și,
concentrîndu -se cît putu mai bine, reîncepu ana liza umilitoare a tot ceea cese referea la
Wickham și încercă să se stăpînească așa ca să fie în stare să prindă sen sul fiecărei
propozițiuni. Prezentarea legăturilor lui Wick ham cu familia de la Pemberley coincidea
întocmai cu cele povestite de el însuși; și bunătatea defunctului domn Darcy, deși ea nu -i
cunoscuse mai înainte amploarea, se potrivea la f el de bine cu cele spuse de el. Pînă aici, o
relatare o confirma pe cealaltă; dar cînd ajunse la testament, diferența era mare. Avea
limpede în minte ceea ce spu sese domnul Wickham în legătură cu parohia; și deoarece își
amintea întocmai vorbele lui, era imposibil să nu simtă că există o flagrantă duplicitate din
partea unuia sau a celuilalt și, timp de cîteva momente, se mîngîie cu gîndul că nu se
înșelase în așteptările ei. Dar cînd citi și reciti cu cea mai mare atenție detaliile ce urmau cu
privire la renunțarea lui Wickham la toate pretențiile relative la parohie și cu privire la

primirea, în schimb, a unei sume atît de importante ca trei mii de lire, fu din nou si lită să
șovăie. Lăsă scrisoarea deoparte, cumpăni fiecare împrejurare cu ceea ce voia să fie
imparțialitate, judeca probabilitatea fiecărei afirmații, dar fără mare succes.
De ambele părți erau simple afirmații. Citi iarăși mai departe. Dar fiecare rînd dovedea
tot mai limpede că acolo unde ea crezuse că nu putea exista născocire care să pr ezinte
purtarea domnului Darcy altfel decît infamă, era posibilă o întorsătură în stare să -l scoată cu
totul nevinovat.
Risipa și desfrînarea pe care el nu șovăise să le pună în sarcina domnului Wickham o
izbiră în mod deosebit ― cu atît mai mult cu cît nu putea aduce nici o dovada că erau
nejustificate. Nu auzise niciodată despre el îna inte de a fi intrat în regimentul de miliție din
comitatul X,unde se angajase la stăruința tînărului care, întîlnindu -l întîmplător în oraș,
reînnoise cu el o cu noștință su perficială. În Hertfordshire nu se știa nimic despre felul lui de
viață de mai înainte, afară doar de ceea ce povestise el însuși. În privința adevăratului său
caracter, chiar dacă ar fi putut lua informații, nu simțise niciodată dorința s -o facă. Chipul,
vocea și felul lui de a fi îl făcuseră din tr-o dată posesorul tuturor virtuților. Încercă să -și
amintească vreo dovadă de bunătate, vreo deosebită trăsătură de integritate sau bunăvoință
ce l-ar putea salva de atacu rile domnului Darcy, sau c eva care cel puțin să com penseze prin
virtuți precumpănitoare acele greșeli întîm plătoare ― cum ar fi încercat ea să califice ceea ce
domnul Darcy descrisese drept trîndăvie și viciu de ani în șir. Dar nici o amintire de acest fel
nu veni s -o aline. Și -l putea aduce înaintea ochilor cu tot farmecul din înfăți șarea și ținuta
lui, dar nu -și putea aminti despre el ni mic mai bun decît aprobarea generală a celor din loca –
litate și considerația pe care o dobîndise la popotă, datorită sociabilității lui. După ce stărui
asupra acestui punct mai mult timp continuă să citească. Dar vai! Povestea despre intențiile
lui cu privire la domnișoara Darcy îi era întru cîtva confirmată de conversația avută, cu o zi
înainte nu mai, cu colonelul Fitzwilliam; la sfîrșitul sc risorii i se re comanda să se adreseze,
pentru a se convinge de adevă rul fiecărui detaliu în parte, chiar domnului colonel Fitzwilliam
de la care primise deja informația că se ocupa în deaproape de toate chestiunile verișoarei sale
și de caracterul cărui a nu avea nici un motiv să se îndoiască. La un moment dat aproape că
se hotărî să apeleze la el, dar înlătură acest gînd, simțindu -se stânjenită s -o facă și în cele
din urmă și -l goni cu totul din minte, avînd convingerea că domnul Darcy n -ar fi riscat o
asemenea propunere, dacă nu ar fi fost sigur că vărul său va confirma totul.
Elizabeth își amintea perfect tot ce fusese spus în tim pul discuției dintre ea și domnul
Wickham în prima lor seară, la domnul Philips. Multe dintre expresiile folo site de el îi erau
încă proaspete în minte. Acumfu izbită de indecența unor asemenea mărturisiri, față de o
străină și se minună că n -o remarcase mai înainte. Își dădu seama de nedelicatețea lui de a
se așeza pe primul plan și de nepotrivirea dintre declarațiile și com portarea lui. Își aminti
cum se fălise că nu se temea să dea ochii cu dom nul Darcy, că domnul Darcy putea să plece
din regiune ― dar c ăelnu se va clinti; totuși evitase balul de la Ne therfield, chiar în
săptămîna următoare. Își aminti de asemenea că ma i înainte de plecarea celor de la Nether –
field, el nu -și istorisise povestea nimănui altuia în afară de ea; dar că după plecarea lor
povestea lui era cunoscută de toată lumea, că nu mai avusese nici o rezervă, nici un scrupul
în a-l ponegri pe domnul Darcy , deși ei îi dăduse asigurări că respectul ce -l avea pentru tată
îl va împie dica întotdeauna să -l discrediteze pe fiu.
Cît de diferit apăreau acum toate! Atențiile lui față de domnișoara King reieșeau a fi
urmarea unor scopuri exclusiv și dezgus tător mercantile; iar mediocritatea zes trei acesteia
nu mai dovedea modestia dorințelor lui, ci pofta de a pune mîna pe orice. Comportarea față
de ea însăși nu mai putea avea nici o justificare acceptabilă: ori fusese dezamăgit de zestrea
ei, ori își sati sfăcuse va nitatea, încurajînd o preferință pe care ― credea ea ― i -o arătase în
modul cel mai imprudent cu putință. Fiecare șovăielnică luptă dată în favoarea lui slăbi din
ce în ce mai mult; și spre și mai marea justificare a domnului Darcy, fu nevoită a recunoaște
că atunci cînd fusese în trebat de Jane, domnul Bingley afirmase că prietenul lui nu avea nici
o vină în chestiunea ca Wickham; că oricît de orgolioase și respingătoare fuseseră manierele
domnului Darcy, ea nu observase în tot cursul cunoștinț ei lor ― c înd fuseseră mult
împreună, mai ales în ultima vreme și se obișnuise cu felul lui de a fi ― nimic care s ă de-
monstreze că era lipsit de principii sau nedrept, nimic care să -l arate ca pe un om fără
credință sau imoral; că printre cunoscuții lui e ra stimat și prețuit; că Wickham însuși îi
recunoscuse calități de frate și că ea îl auzise adesea vorbind atît de afectuos despre sora lui,
încît dovedea că era capabil de unele sentimente frumoase; că dacă faptele lui ar fi fost așa
cum le prezenta Wick ham, cu greu s -ar fi putut ascunde lumii o violare atît de gro solană a
tot ceea ce este drept; și că o prietenie între un om în stare de asemenea lucruri și unul atît
de cumse cade ca domnul Bingley ar fi fost de neînțeles.

Elizabethei îi era cumplit de r ușine de ea însăși. Nu se putea gîndi nici la Darcy și nici la
Wickham fără să simtă că fusese oarbă, părtinitoare, absurdă, plină de prejude căți.
"Ce josnic m -am purtat, exclamă Elizabeth ― eu care m ă mîndream cu discernămîntul
meu, eu care mă prețu iampentru agerimea mea, care am disprețuit adesea can doarea
generoasă a surorii mele și mi -am satisfăcut va nitatea, fiind inutil și condamnabil
neîncrezătoare! Cît de umilitoare este această descoperire! Totuși, ce dreaptă umilință! Dacă
aș fi fost îndrăgos tită, n-aș fi putut fi mai nenorocit de oarbă. Vanitatea însă, nu dragostea a
fost nebunia mea. Încîntată de preferința unuia și jignită de indiferența celuilalt, chiar de la
începutul cunoștinței noastre, am cochetat cu idei preconcepute și cu ignoranța ș i ara gonit
rațiunea din toate împrejurările în care era implicat vreunul dintre ei. Pînă în clipa aceasta,
nu m-am cunoscut pe mine însămi".
De la ea la Jane, de la Jane la Bingley, gîndurile ei luară un drum care -i aminti curînd
că explicația domnu lui Darcy în cazul lori se păruse foarte insuficientă și o citi din nou. Tare
deosebit fu rezultatul celei de a doua lecturi. Cum putea oare refuza să acorde credit afirma –
țiilor lui într -un caz, cînd era obligată să i -l acorde în ce lălalt? Domnul Darcy decla ra că nu
bănuise deloc sen timentele surorii ei; și ea nu putu să nu -și amintească părerea pe care o
avusese întotdeauna Charlotte. Nu pu tea nega nici exactitatea portretului Janei, făcut de
Darcy. Își dădu seama că, deși sentimentele Janei erau calde, ea și le manifesta foarte puțin
și că în aerul ei, în felul ei de a fi se vedea o constantă liniște interioară, rar însoțită de o
mare emotivitate.
Cînd ajunse la partea aceea a scrisorii în care se adu ceau familiei ei reproșuri, în
termeni atît de umilitor i și totuși atît de meritați, se simți adînc rușinată. Justețea acuzărilor
o izbi prea puternic pentru a le mai putea nega; și întîmplările la care Darcy făcea aluzie
îndeosebi, fiind cele petrecute la balul de la Netherfield, și care au confirmat în totul prima
lui dezaprobare, nu putuseră face asupra lui o impresie mai puternică decît făcuseră asupra
ei.
Nu rămase indiferentă la omagiul ce -i fusese adus ei și surorii sale. O mîngîia, dar nu o
putea consola pentru disprețul pe care restul familiei lor și -l atrăsese într -o asemenea
măsură; și cînd se gîndea că dezamăgirea Janei se datora de fapt rudelor ei celor mai
apropiate și își dădea seama cît de substanțial trebuia să sufere bunul nume al amîndurora
din cauza necuviinței comportării lor, se simți mai deprimată decît oricînd pînă atunci.
După ce rătăci timp de două ore de -a lungul drumului, lăsîndu -se invadată de tot felul
de gînduri, cântărind iarăși cele întîmplate, analizînd probabilitățile și căutînd să se împace
cum putea mai bine cu o schimbare at ît de bruscă și de importantă, începu să simtă
oboseala și -și aduse aminte că era plecată de mult timp; așa că, în cele din urmă, se întoarse;
intră în casă vrînd să pară veselă ca de obicei și hotărîtă să alunge gîndurile care ar fi putut –
o împiedica să s usțină o conversație.
Ise spuse imediat că cei doi domni de la Rosings tre cuseră pe la dînșii, în absența ei:
domnul Darcy, numai cîteva momente, ca să -și ia rămas bun; colonelul Fitzwil liam însă
stătuse cu ei cel puțin o oră, în speranța că ea se va re întoarce, și fusese aproape gata să se
ducă s-o caute. Elizabeth pretinse doar că era dezolată de a nu -l fi întîlnit; în realitate se
bucura de acest lucru. Colone lul Fitzwilliam nu mai prezenta interes. Nu se mai putea gîndi
decît la scrisoarea primită.
Capitolul XXXVII.
A doua zi dimineața, cei doi domni părăsiră domeniul Rosings, și domnul Collins, care
stătuse în așteptare lîngă căsuța portarului pentru a -i saluta de plecare, dădu acasă plăcuta
veste că păreau a fi într -o excelentă stare de sănă tate și într -o dispoziție acceptabilă, atît cît
era de așteptat după melancolica scenă de despărțire prin care abia trecuseră la Rosings.
Către Rosings zori dînsul apoi ca să le consoleze pe Lady Catherine și pe fiica sa; și cînd se
întoarse, aduse din par tea senioriei sale, cu mare sa tisfacție, vestea că se simțea atît de
abătută, încît dorea să -i aibă pe toți la masa.
Elizabeth nu putea s -o vadă pe Lady Catherine fără să nu -și aducă aminte că, dacă ar fi
vrut, poate că i -ar fi fost pînă acum prezentată d rept viitoarea sa nepoată; și nu se putea
gîndi fără să zîmbească la felul în care s -ar fi manifestat indignarea senioriei sale. "Ce -ar fi
zis? Ce-ar fi făcut?". Acestea erau întrebările cu care se amuza.
Primul subiect atacat a fost micșorarea familiei de la Rosings.
― Vă asigur că o resimt nespus, exclamă Lady Cathe rine. Cred că nimeni nu simte mai
mult decît mine tristețea despărțirii. Sînt deosebit de legată de tinerii aceștia și știu că și ei

sînt tot atît de legați de mine. Le -a părut tare ră u că pleacă. Dar așa se întîmplă întotdeauna.
Scumpul nostru colonel s -a ținut bine pînă la urmă; Darcy însă părea că suportă despărțirea
foarte greu, mai greu, cred, decît anul trecut. Atașamentul lui față de Rosings este desigur în
creștere.
Aici, domnu l Collins plasă o aluzie și un compliment la care mama și fiica zîmbiră cu
amabilitate.
După masă Lady Catherine observă că domnișoara Bennet părea indispusă; și, găsind
imediat singură moti vul în presupunerea că nu dorea să se întoarcă acasă atît de curî nd,
adăugă:
― Dar dac ă lucrurile stau astfel, trebuie să scrii mamei dumitale și s -o rogi să te mai
lase puțin. Sînt sigură că doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania dumitale.
― Sînt foarte îndatorată pentru amabila invitaț ie a senioriei voastre, replică Elizabeth,
dar nu pot s -o accept. Trebuie să fiu în oraș sîmbăta viitoare.
― Darîn felul acesta vei fi stat aici numai șase săp tămîni. M -am așteptat să rămîi două
luni. I-am spus lu crul acesta doamnei Collins, înainte de venirea dumitale. Nu poate fi deloc
necesar să pleci atît de curînd. Doamna Bennet se mai poate desigur lipsi de dumneata încă
două săptămîni.
― Dar tat ăl meu nu poate. Mi -a scris săptămîna tre cută pentru a mă grăbi să mă întorc.
― Oh, dac ă mama poate, de sigur că și tatăl dumitale se va putea lipsi de dumneata.
Fiicele nu înseamnă nicio dată atît de mult pentru un tată. Și dacă vei mai rămîne încă o lună
întreagă, îmi va fi posibil să iau pe una dintre dumneavoastră pînă la Londra, căci mă duc
acolo ia în ceputul lui iunie, pentru o săptămîna; și cum Dawson n -are nimic împotrivă să ne
ducă cu cabrioleta, va fi destul loc pentru una dintre dumneavoastră; și, bineînțeles, dacă se
va întîmpla să fie răcoare, n -aș avea nimic de zis să vă iau pe amîndouă, căci n ici una dintre
dumneavoastră nu e voluminoasă.
― Sînteți numai bunăvoință, doamnă, dar cred că trebuie să rămînem la planul nostru
inițial.
Lady Catherine păru resemnată .
― Doamn ă Collins, trebuie să trimiți un servitor cu dînsele. Știi că eu spun totdeau na ce
gîndesc; nu pot suporta ideea ca două tinere femei să călătorească cu poș talionul, neînsoțite.
Este cu totul nepotrivit. Trebuie să -aranjezi să trimiți pe cineva. Îmi displace mai mult decît
orice pe lume acest gen de lucruri. Tinerele femei ar tre bui întotdeauna păzite și însoțite
conform cu situația lor în lume. Cînd nepoata mea, Georgiana, a plecat vara tre cută la
Ramsgate, am socotit că era un punct de onoare să fie însoțită de doi servitori. Domnișoara
Darcy, fiica dom nului Darcy de Pemberley și a Lady -ei Anne, n -ar fi putut călători cuviincios
în alt mod. Sînt extrem de atentă latoate lucrurile astea. Doamnă Collins, trebuie să -l trimiți
pe John cu tinerele domnișoare. Mă bucur că mi -a venit în minte să vă atrag atenția, pentru
că n-ar fi fost spre cinstea dumitale să le lași să plece neînsoțite.
― Unchiul meu urmeaz ă să trimită servitorul după noi.
― Oh! Unchiul dumitale! Are un servitor? Da? S înt foarte bucuroasă că aveți pe cineva
care se gîndește la lucrurile acestea. Unde veți schimba ca ii? Oh! la Brom ley, desigur. Dacă
veți pomeni de numele meu la Bell, vi se va da toată atenția.
Lady Catherine avea multe alte întrebări de pus în pri vința călătoriei lor; și, cum nu -și
răspundea singură chiar la toate, trebuia să fii atent a, ceea ce, îș i spuse Elizabeth, era un
noroc pentru ea; altfel, cu mintea atît de plină de gînduri, ar fi putut să uite unde se afla.
Meditația tre buia rezervată pentru ore de singurătate. Ori de cîte ori se afla singură, era cea
mai mare ușurare a ei sa se lase în vo ia gîndurilor; și n -a trecut zi fără să nu facă o plim bare,
singură, în timpul căreia își putea oferi marea plă cere a amintirilor neplăcute.
Scrisoarea domnului Darcy o învățase aproape pe di nafară. Îi studia fiecare frază; și
simțămintele sale pen truautor erau uneori foarte diferite. Cînd își amintea de stilul cererii
lui, se simțea încă plină de indignare; cînd însă considera cît de nedrept îl condamnase și -l
mustrase, mîndria se întorcea asupra ei însăși, iar sentimentele lui înșelate deveneau obiec t
de compătimire. Iubirea lui îi stîr nea recunoștință; caracterul lui, respect; dar nu -l putea
aproba, nici nu se putea căi măcar o clipă de refuzul ei și nu putea simți nici cea mai mică
dorință de a -l mai reve dea vreodată. În propria ei purtare din tre cut găsea o sursă nesfîrșită
de contrarietate și regret; iar în nenoro citele defecte ale familiei sale, un motiv de mîhnire și
mai grea. Cu familia ei nu era nimic de făcut. Tatăl său, mul țumindu -se să rîdă de surorile
mai mici, nu se va strădui niciodat ă să pună stavilă sălbaticei lor zvăpăieli; iar mama, atît de
lipsită de maniere ea însăși, era total inconștientă de aceste rele. Elizabeth se unise adesea
cu Jane, încer cînd să stăvilească imprudențele Catherinei și ale Lydiei; dar atîta vreme cît ele
erau încurajate de indulgența ma mei lor, ce șanse de îndreptare existau? Catherine, puțin –

tică la minte, iritabilă și cu totul sub influența Lydiei, se simțise totdeauna jignită de sfaturile
lor; iar Lydia, vo luntară și nechibzuită, nu voia să le dea delo c ascultare. Erau ignorante,
leneșe și îngîmfate. Cîtă vreme se mai afla un ofițer la Meryton, erau gata să flirteze cu el; și
cîtă vren Meryton se afla la cale de o plimbare de Longbourn, erau gata să se ducă acolo la
nesfîrșit.
Îngrijorarea ei p entru Jane era o altă temă precumpănitoare; explicația domnului
Darcy, restabilindu -l pe Bingley în cinstea în care ea îl ținuse mai înainte, scotea în evidență
pierderea suferită de Jane. Afecțiunea lui se dovedea a fi fost sinceră; purtarea lui, fără de
vină, afară doar dacă i s -ar fi putut face vreuna din încrederea ce -o avea în prietenul lui. Ce
dureros era deci gîndul că Jane fusese lipsită de o situație atît de îmbietoare, atît de
avantajoasă, atît de promițătoare de fericire, din cauza zăpăcelii și l ipsei de ținută a propriei
sale familii!
Cînd la aceste amintiri se adăuga și dezvăluirea ca racterului lui Wickham, se poate ușor
înțelege că buna ei dispoziție, rareori umbrită mai înainte, era acum zdrun cinată, într -atît,
încît să-i fie aproape imposib il să pară cît de cît voioasă.
Invitațiile la Rosings, în timpul ultimei săptămîni, ai fost tot atît de dese ca la început.
Ultima seară au pe trecut-o acolo; și senioria sa se interesă din nou cu de -amănuntul despre
călătoria lor, le indică cea mai bună metodă de a împacheta lucrurile; a fost atît de stărui –
toare asupra necesității de a așeza rochiile într -un fel anume, singurul potrivit, încît Maria se
simți obligată, la întoarcerea acasă, să strice tot ce făcuse în timpul dimi neții și să -și aranjeze
geamantanul din nou.
Cînd s-au despărțit, Lady Catherine, cu o mare bună voință, le ură drum bun și le invită
să vină din nou la Hunsford anul viitor, iar domnișoara de Bourgh își dădu marea osteneală
de a le face chiar o reverență și de a în tinde mîna amîn durora.
Capitolul XXXVIII
Sîmbătă dimineața, Elizabeth și domnul Collins s -au întîlnit pentru micul dejun, cîteva
minute înainte de apa riția celorlalți; el folosi această ocazie pentru a -și prezenta, cu prilejul
despărțirii, omagiile pe care le consi dera absolut necesare.
― Nuștiu, domnișoară Elizabeth, spuse el, dacă doamna Collins v -a exprimat deja cele
cuvenite pentru amabili tatea dumneavoastră de a fi venit la noi; sînt însă foarte convins că
nu ne veți părăsi fără să primiți mulțumirile dînsei pentru aceasta. Favoarea prezenței
dumneavoastră a fost mult simțită. Noi știm ce puține sînt lucrurile care ar tenta pe cineva
să vină în umila noastră locuință. Felul nostru simplu de trai, încăperile noastre mici,
numărul mic de servitori și lumea puțin ă pe care o vedem fac de sigur din Hunsford un loc
extrem de plicticos pentru tînără domnișoară ca dumneavoastră; sper însă că sînteți
încredințată de recunoștința noastră pentru bunăvoința ce ați avut și că am făcut tot ceea ce
ne-a stat în putință ca să împiedicăm să vă petreceți timpul în mod neplăcut.
Elizabeth se grăbi să -i mulțumească și să -l asigure că fusese fericită. Petrecuse șase
săptămîni foarte agreabile; iar plăcerea de a fi cu Charlotte și atențiile pline de ama bilitate pe
care le primise o făceau pe easă se simtă cea îndatorată. Domnul Collins era încîntat și cu o
solemnitate mai zîmbitoare replică:
― Sînt nespus de încîntat să aud că nu v -ați petre cut timpul în mod neplăcut. Noi am
făcut, desigur, cum am putut mai bine; și avînd, din feri cire, posibilitatea să vă prezentăm
unei societăți foarte înalte și datorită legătu rilor noastre cu Rosings, mijlocul de a schimba
adesea de corul familial, cred că ne putem mîndri cu faptul că vizita dumneavoastră la
Hunsford n -a putut fi prea plic ticoasă. Situația noastră față de familia Lady -ei Cathe rine
reprezintă, într -adevăr, un extraordinar avantaj și o binecuvîntare, cu care puțini se pot
lăuda. Vedeți doar cît de intimi sîntem. Vedeți cît de des sîntem invitați acolo. La drept
vorbind, trebuie s ă recunosc că, oricare ar fi dezavantajele acestei umile parohii, nu l-aș
considera demn de compătimit pe acela care s -ar abate la noi, atîta vreme cît împarte
intimitatea noastră cu Rosings.
Nu găsea cuvinte pentru sentimentele lui atît de înalte și se vă zu silit să se plimbe de
colo pînă colo prin cameră, în timp ce Elizabeth încerca să îmbine, în cîteva scurte
propozițiuni, politețea și adevărul.
― De fapt, pute ți duce la Hertfordshire un raport foarte favorabil despre noi, scumpă
verișoară. Mă fălesc, c el puțin, că veți putea face acest lucru. Zi de zi ați fost martoră la
marile atenții pe care Lady Catherine le are față de doamna Collins; și sînt încredințat că, în
totul, nu puteți avea impresia că prietena dumneavoastră a tras un număr necîștigător ― dar

pe acest punct e mai bine să păstrăm tăcerea. Dați -mi voie numai să vă asigur, scumpă
domnișoară Elizabeth, că pot să vă urez din toată inima și cu toată cordialitatea aceeași
fericire în căsnicie. Draga mea Charlotte și cu mine avem aceleași păreri și același fel de a
gîndi. Există, în toate, o mare și remarca bilă asemănare de caracter și de idei între noi.
Părem a fi fost făcuți unul pentru celălalt.
Elizabeth răspunse liniștită că era o mare fericire cînd se întîmpla să fie așa și, cu
aceeași sinceri tate, putu să adauge că era ferm încredințată de fericirea lui conjugală și că se
bucura pentru el. Nu îi păru rău totuși cînd pre zentarea acestei fericiri fu întreruptă de
intrarea doam nei de la care ele izvorau. Biata Charlotte! Ce trist era s -o lași în asemenea
companie. Dar și -o alesese cu ochii des chiși și, deși regreta desigur plecarea musafirilor, nu
părea să aibă nevoie de compătimirea lor. Căminul și gospo dăria, parohia și găinile, ca și
toate preocupările ce izvo rau din acestea nu -și pierduse ră încă farmecul.
Оn cele din urmă cupeul trase la scară, geamantanele fură fixate deasupra, pachete
puse înăuntru și totul fu declarat gata de drum. După un afectuos bun rămas între prietene,
Elizabeth fu condusă pînă la trăsură de domnul Collins; și î n timp ce treceau prin grădină, el
îi dădu mi siunea de a transmite respectele lui întregii ei familii, fără să uite mulțumiri pentru
gentilețea cu care fusese primit în timpul iernii la Longbourn, precum și complimente
doamnei și domnului Gardiner, deși n u-i cunoștea. Apoi o ajută să se uree în cupeu; Maria o
urmă și tocmai se închidea ușa cînd, brusc, le reaminti cu oarecare consternare că uitaseră
să lase un mesaj pentru doamnele de la Ro sings.
― Dar, adaug ă el, doriți desigur să li se prezinte din partea dumneavoastră
respectuoase omagii și mulțumiri pline de recunoștință pentru amabilitatea ce vi s -a arătat în
timpul șederii dumneavoastră aici.
Elizabeth nu se împotrivi; ușa a putut fi apoi închisă și trăsura porni.
― Doamne, Dumnezeule! strig ă Maria după cîteva minute de tăcere, parc -ar fi trecut o
zi-două de la venirea noastră aici și totuși ce multe s -au mai întîmplat!
― Foarte multe, într-adevăr, răspunse tovarășa ei de drum, cu un suspin.
― Am fost de dou ă ori la masă la Rosings, în afară de faptul că am băut de două ori
ceaiul acolo. Cîte voi avea de povestit!
Elizabeth adăugă în sinea ei: "Și eu, cîte de ascuns!"
Călătoria decurse fără multă conversație și fără neplă ceri; și în patru ore de la plecarea
din Hunsford au ajuns acasă la domn ul Gardiner, unde trebuiau să rămînă cîteva zile.
Jane arăta bine și Elizabeth, în viitoarea programe lor variate pe care buna lor mătușă le
rezervase pentru ele, nu prea avu prilejul să -i cerceteze starea de spirit. Jane însă urma să se
întoarcă acasă împ reună cu ea și la Longbourn va avea destul timp pentru a o observa.
Оntre timp, nu fără efort, va aștepta ― fie chiar și pînă la Longbourn ― pentru a -i
povesti surorii sale des pre cererea în căsătorie a domnului Darcy. A ști că avea putința de a
dezvălui ceea ce o va uimi atît de mult pe Jane și, în același timp, va fi o satisfacție atît de
mare pentru ce mai persista din propria ei vanitate neînlăturată încă, de rațiune, constituia o
tentație atît de mare să i se destăinuie, încît nimic n -ar fi putut -o face să-i reziste, afară de
nehotărîrea în care se afla încă asupra cît anume să spună, și teama că, o dată anagajată în
acest subiect, ar fi obligată să repete, în legătură cu Bingley, cîte ceva care ar putea numai s –
o îndurereze pe sora ei.
Capitolul XX XIX
Era în a doua săptămînă a lunii mai, cînd cele trei ti nere domnișoare porniră împreună
din strada Gracechurch pentru a merge în orașul…, în Hertfordshire; și pe cînd se apropiau
de hanul unde urmau să găsească trăsura dom nului Bennet, zăriră, ca d ovadă că vizitiul
tatălui lor era punctual, pe Kitty și pe Lydia, privind de la fereastra unei săli de mese de la
etaj. Cele două fete erau acolo de mai bine de o oră; își petrecuseră timpul foarte plăcut,
făcînd o vizită modistei de peste drum, privind se ntinela de serviciu și preparînd sosul la o
salată de castraveți.
După ce au urat surorilor bun venit, le -au prezentat triumfătoare o masă întinsă și, pe
masă, friptură rece, din cea de care se poate găsi de obicei într -o cămară de han, exclamînd:
― Nu e d răguț? Așa -i că este o surpriză plăcută?
―Și avem de gînd să vă tratăm pe toate, adăugă Ly dia, dar trebuie să ne împrumutați
bani, fiindcă pe -ai noștri i-am cheltuit la magazinul de colo. Apoi, arătîndu -le cumpărăturile
făcute: Uite, mi -am cumpărat bone ta asta. Nu cred că e prea drăguță, dar m -am gîndit că nu
strică să mi -o cumpăr. Cum vom ajunge acasă, am s -o desfac în bucăți să văd dacă nu pot s –

o fac din nou ceva mai bine. Și cînd surorile îi spuseră că era oribilă, ea adăugă, perfect
liniștită: Oh, d ar în prăvălie erau două -trei mult mai urîte; după ce voi cumpăra niște saten,
o culoare mai frumoasă, ca s -o garnisesc din nou, cred că va fi foarte acceptabilă; de altfel,
nu va mai avea importanță ce voi purta la vară, după ce regimentul… n -o să mai f ie în
Meryton; și ei pleacă peste două săptămîni.
― Vor pleca, într-adevăr? întrebă Elizabeth foarte mulțumită.
― Se duc l îngă Brighton, în cantonament, și teribil aș vrea să ne ducă tata pe toate acolo
pentru vară! Ar fi un plan minunat și cred că ar cost a mai nimic. Și mamei i -ar plăcea să
meargă, mai mult ca orice! Gîndiți -vă numai ce jale ar fi altfel, la vară.
― Da, se g оndi Elizabeth, acestaar fi un plan cu ade vărat încîntător și, în același timp,
ni s-ar potrivi de minune. Cerule mare! Brighton și un întreg campament de soldați, pentru
noi care am fost deja dați peste cap de un biet regiment de miliție și de balurile lunare de la
Meryton!
―Și acum am vești pentru voi, spuse Lydia, în timp ce se așezau la masă. Ce părere
aveți? Sînt vești extra ordinare, vești grozave și, pe deasupra, despre o anumită persoană care
ne place la toate.
Jane și Elizabeth se uitară una la alta și îi spuseră chelnerului că nu aveau nevoie de el.
Lydia rîse și con tinuă:
― Da! Formalismul și discreția voastră! V -ați gîndi t că ospătarul nu trebuie să audă; ca
și cînd i -ar fi păsat! Cred că aude adeseori lucruri mai rele decît am eu de gînd să spun. Dar
e un tip urît! Mă bucur că a plecat . N-am văzut în viața mea o bărbie așa de lungă. Ei, și
acum, veștile mele sînt despre s cumpul Wickham; prea gro zave pentru chelner, nu? Nu mai
este nici un pericol ca Wickham să se însoare cu Mary King. Ei! Asta -i pentru tine! Ea a
plecat la unchiul ei la Liverpool ― a plecat s ă rămînă acolo. Wickham e salvat!
―Și e salvată ș i Mary King! adăugă Elizabeth, a scă pat de o căsătorie imprudentă cît
privește averea.
― E o mare proast ă că a plecat, dacă îl place.
― Sperînsă că nu e vorba de o dragoste puternică, nici din partea unuia, nici a celuilalt,
spuse Jane.
― Din partea lui,sînt sigură că nu. Garantez pentru el; nu i -a păsat niciodată nici cît
negru sub unghie de ea. Cui i-ar păsa de un moft așa de scîrbos și pistruiat?
Elizabeth fu zguduită cînd se gîndi că, deși ea era in capabilă de o expresie atît de
grosolană ― aceasta se de osebea prea puțin de grosolănia sentimentului pe care îl adăpostise
în inima ei, crezînd că era generozitate.
Оndată ce terminară de mîncat și surorile mai mari făcură plata, au cerut trăsura și,
după oarecare chibzu ială, tot grupul împreună cu geamantanele, cutiile de lucru, pachetele și
surplusul inoportun de cumpărături fă cute de Kitty și Lydia încăpură înăuntru.
― Ce drăguț ne-am îndesat aici! strigă Lydia. Mă bucur că mi -am cumpărat boneta,
chiar dacă n -ar fi decît pentru hazul de a mai ave a o cutie de pălării în plus! Ei! și acum, hai
să ne simțim bine și comod și să vorbim și să rîdem cît o ține drumul pînă acasă. Și în
primul rînd să auzim ce vi s -a întîmplat vouă de cînd ați plecat. Ați întîlnit bărbați drăguți?
Ați flirtat? Am avut mari speranțe că una dintre voi o să -și găsească un soț înainte de a se
întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci
și trei de ani. Doamne! Ce rușinată m -aș simți dacă nu m -aș mărita înainte douăzeci și trei
de ani. Nici nu vă închipuiți ce tare vrea mătușa Philips să vă găsiți soți. Zice că Lizzy ar fi
făcut bine să -l ia pe domnul Col lins dar eu nu cred că ar fi avut vreun haz. Doamne! Ce mi -ar
plăcea să mă mărit înaintea vreuneia dintre voi; și atunci eu v -aș scoate la toate balurile.
Doamne, Dumne zeule! Ce ne -am mai făcut de cap deunăzi la colonelul Forster! Kitty și cu
mine trebuia să ne petrecem ziua acolo, iar doamna Forster ne promisese că vom dansa nițel
seara (fiindcă veni vorba, doamna Forster și cu m ine sîntemprietene la toartă) și le-a invitat
pe cele două Harring ton. Dar Harriet era bolnavă, așa că Pen a trebuit să vină de una
singură; și atunci ce credeți c -am făcut? L -am îmbrăcat pe Chamberlayne în haine de femeie,
anume, ca să treacă drept o doamnă. Gîndiți -vă numai ce nostim! În afară de doamna și
domnul colonel Forster, de Kitty și de mine, n -a știut nimeni de asta decît mătușa noastră, că
a trebuit să împrumutăm o rochie de la ea. Și nu vă puteți închipui ce bine arăta! Cînd au
sosit Denny și Wickham și Pratt și încă alți doi -trei bărbați, nu l -au recunoscut de loc.
Doamne! Ce -am mai rîs. Și doamna Forster, la fel. Am crezut c -o să mor, nu alta. Și astai-a
făcut pe bărbați să bănuie ceva și au descoperit curînd despre ce era vorba .
Cu astfe l de povestiri despre petrecerile și farsele lor încercă Lydia, ajutată de aluzii și
completări din partea lui Kitty, să -și amuze surorile, tot drumul pînă la Long bourn. Elizabeth
asculta cît putea mai puțin, dar era greu să scape de numele lui Wickham, a tît de des

pomenit.
Acasă li se făcu o primire foarte bună. Doamna Bennet se bucură s -o vadă pe Jane tot
atît de frumoasă cum o știa; iar domnul Bennet, în timpul mesei, îi spuse Eliza bethei,
spontan și de repetate ori:
― Mă bucur că te -ai întors acasă, L izzy.
Cum mai toți membrii familiei Lucas veniseră s -o întîmpine pe Maria și să afle noutăți,
se strînsese multă lume în sufragerie; iar subiectele discutate au fost de tot felul.
Lady Lucas o întreba tot timpul pe Maria, pe deasupra mesei, despre prosper itatea și
găinile fiicei sale mai mari , doamna Bennet era angajată în două părți; într -o parte primea
raportul as upra ultimei mode, de la Jane, care ședea la o oarecare distanță de dînsa, și în
cealaltă îl re peta în amănunt celor mai mici dintre domnișoar ele Lucas; iar Lydia, pe un to n
mai ridicat declt al tuturor, înșira, oricui voia s -o asculte, plăcerile călătoriei din dimineața
aceea.
― Vai, Mary, strig ă ea, aș fi vrut să fi fost și tu cu noi, pentru că a fost așa de amuzant!
La ducere, Kitty și cu mine am tras toate perdeluțele, pretizînd că nu e nimeni în trăsură, și
eu aș fi mers tot drumul așa dacă nu i s -ar fi făcut rău lui Kitty. Și cînd am ajuns la hanul
lui George, sînt convinsă că ne -am purtat foarte frumos pentru că le~am tratat pe celelalte
trei cu cea mai grozavă gustare rece; și dacă ai fi venit și tu, te -am fi tratat și pe tine. Și pe
urmă, cînd am plecat de acolo, ce haz! A m crezut că nu vom încăpea în ruptul capului în
trăsură. Eram cît p -aci să mor de rîs. Și -am fost așa de vesele tot dr umul pînă acasă! Am
vorbit și am rîs așa de tare, că oricine ne -ar fi putut auzi de la zece mile!
La aceasta, Mary răspunse gravă :
― Departe de mine g îndul, scumpă soră, să dispre țuiesc asemenea plăceri. Ele s -ar
potrivi, neîndoielnic, majorității mințilo r femeiești. Dar mărturisesc că n -ar avea nici un
farmec pentru mine. Eu aș prefera, infinit mai mult, o carte.
Dar din acest răspuns Lydia nu auzi nici un cuvînt. Rareori asculta pe cineva mai mult
de o jumătate de minut, iar pe Mary, niciodată și deloc.
După amiază, Lydia insistă pe lîngă celelalte fete să facă împreună o plimbare la
Meryton ca să vadă ce mai era pe acolo; dar Elizabeth se opuse cu îndărătnicie aces tui plan.
Nu trebuia să se spună că domnișoarelor Bennet le e cu neputință să se afle acas ă de o
jumătate de zi și să nu plece în goană după ofițeri. Mai avea și un alt motiv să se opună. Îi
era groază să -l vadă din nou pe Wickham și era hotărîtă să evite acest lucru cît va putea.
Pentruea,apropiata deplasare a regimentului era cu adevărat o mare ușurare. Acesta
trebuia să plece în două săptămîni și odată plecat, spera ea, nu mai putea exista în legătură
cu Wickham nimic care s -o chinuie.
Nu trecuseră multe ceasuri de cînd sosise acasă, cînd băgă de seamă că proiectul de
vacanță la Brighton, d e care pomenise Lydia la han, era mereu discutat de părinții ei.
Elizabeth își dădu imediat seama că tatăl lor nu avea deloc intenția de a ceda; răspunsurile
lui însă erau atît de vagi și îndoielnice, încît doamna Bennet, deși adesea descurajată, nu
pierduse încă nădejdea că, pînă la urmă, va reuși.
Capitolul XL
Elizabeth nu -și mai putea stăpîni nerăbdarea de a o pune pe Jane la curent cu cele
întîmplate; și, în cele din urmă, hotărîndu -se să elimine orice detaliu în care era amestecată
sora ei ș i prevenind -o că va avea surprize, a doua zi de dimineață îi povesti cea mai mare
parte din scena ce avusese loc între domnul Darcy și ea.
Mirarea domnișoarei Bennet scăzu repede din cauza părtinirii sale de soră, care făcea să
i se pară firească orice adresare ar fi avut cineva pentru Elizabeth; repede, însă, mir arealăsă
loc altor simțăminte, li părea rău că Darcy își an aliza sentimentele într -un mod atît de puțin
potrivit pentru a -i asigura succesul; dar și mai mîhnită era din cauza durerii pe care refuz ul
surorii ei i -o pricinuise, fără îndoială.
― Faptul de a fi fost at оt de sigur de succes i -a dăunat, spuse ea, și desigur că n -ar fi
trebuit să lase să se facă acest lucru; gîndește -te însă cît de mult îi mă rește acum
dezamăgirea.
―Оntr-adevăr, replic ă Elizabeth, îmi pare sincer rău pentru el; dar alte sentimente îi vor
goni probabil,curînd, afecțiunea pentru mine. Nu mă condamni totuși pentru faptul de a -l fi
refuzat?
― Să te condamn? O, nu!
― Mă condamni însă pentru că am vorbit cu atîta căldură desp re Wickham.

― Nu, nu știu dacă ai greșit spunînd ceea ce ai spus.
― Dar ai săștii,după ce -ți voi fi povestit ceea ce s -a оntоmplat chiar a doua zi.
Elizabeth îi vorbi apoi despre scrisoare, relatîndu -i doar ce era în legătură cu George
Wickham. Ce lovitură pentru biata Jane care ar fi străbătut, senină, lumea în treagă, fără să
poată crede că în tot neamul omenesc exista atîta ticăloșenie cîtă se strînsese aici într -un
singur om. Și nici reabilitarea lui Darcy, deși îmbucurăto are pentru inima ei, nu o putu
consola de o asemenea descoperire.
Se strădui din toate puterile să dovedească probabili tatea unei erori și încercă să -l
absolve pe unul, fără să -l implice pe celălalt.
― Asta nu merge, spuse Elizabeth. Niciodat ă și cu nici un preț nu vei reuși să -i scoți
buni pe amîndoi. Alege, dar trebuie să te mulțumești numai cu unul. În ei sînt numai atîtea
calități cît să -ți ajungă să faci un singur om cumsecade; iar în ultimul timp aceste calități s –
au mutat dintr -o parte într -alta cam mult. În ce mă privește, înclin să cred că sînt toate de
partea domnului Darcy; dar trebuie să decizi cum crezi.
Trecu totuși cîtva timp pînă să poată smulge de la Jane un surîs.
― Nuștiu cînd am fost mai zguduită, exclamă ea. Wickham, atît de rău! Este aproape de
necrezut! Și bietul domn Darcy. Dragă Lizzy, gîndește -te numai cît trebuie să fi suferit. O
asemenea dezamăgire! Și, pe deasupra, să mai afle și proasta ta părere despre el! Și să fie
silit să povestească asemenea lucru despre sora lui! Este în tr-adevăr prea dureros! Sînt
sigură că trebuie să simți și tu la fel.
― Oh, nu! Regretul și mila mea s -au sfîrșit cu totul, văzînd cît de intens le resimți tu pe
amîndouă. Știu că îi vei face în întregime dreptate, așa că devin, cu fiecare clipă, tot mai
indiferentă și mai puțin interesată. Risipa ta mă face econoamă și, dacă mai continui mult să
te tîngui din cauza lui, inima mea o să devină ușoară ca un fulg.
― Bietul Wickham! E at îta bunătate în înfățișarea lui, și felul lui de a fi e atît de deschis
șiblînd!
― S-a făcut desigur o mare greșeală în educația aces tor doi tineri domni. Unul e
înzestrat cu toată bunăta tea, iar celălalt cu toată aparența ei.
― Mie nu mi s -a părut niciodată, în măsura în care ți s -a părut ție, că domnului Darcy i –
ar lipsiaparențaei.
―Și totuși mi -am închipuit că sînt neobișnuit de deș teaptă cînd am hotărît, fără nici un
motiv, că -mi este antipatic. E un imbold grozav pentru inteligența cuiva, o invitație la
sarcasm, să ai o astfel de antipatie. Poți fi mojic tot timpul, fă ră să spui nimic adevărat; dar
nu poți rîde mereu de cineva fără să dai peste un cuvînt spiritual cînd și cînd.
― Lizzy, c оnd ai citit întîia oară scrisoarea aceea, sînt sigură că n -ai putut lua lucrurile
cum le iei acum.
― Оntradevăr, n -am putut. M-am simțit destul de prost. M -am simțit foarte prost ― pot
spune, nenorocită. Și nimeni alături, cu care să vorbesc despre ceea ce simțeam, nici o Jane
care să mă mîngîie și să -mi spună că nu fusesem atît de groaznic de slabă, și îngîmfată, și
absurdă pe cît știam că fusesem! Oh! Cît mi -ai lipsit.
― Ce nenorocire c ă ai folosit expresii atît de t ari cоnd i -ai vorbit domnului Darcy despre
Wickham! Căci ele par acum cu totulnemeritate.
― Desigur. Dar nenorocirea de a fi vorbit cu patim ă este o urmare cî t se poate de firească
a prejudecăților pe care le aveam. Există un punct asupra căruia vreau să -ți cer sfatul. Aș
vrea să știu dacă sînt sau nu datoare să le dezvălui cunoscuților noștri, în general,
adevăratul ca racter al lui Wickham.
Domnișoara Bennet se gîndi puțin și apoi răspunse:
― Cu siguran ță, nu este cazul să fie dat în vileag atît de groaznic. Tu ce crezi?
― Că nici nu trebuie încercat. Domnul Darcy nu m -a autorizat să comunic și altora
ceea ce mi -a spus. Dimpo trivă, absolut tot ce era în legătură cu sora lui trebuia, pe cît
posibil, să păstrez numai pentru mine; și dacă voi încerca să arăt oamenilor adevărul în
privința celorlalte aspecte ale purtării lui, cine mă va crede? Prejudecata generală împotriva
domnului Darcy este atât de put ernică, încît încercarea de a -l pune într -o lumină favora bilă
ar însemna să dai gata jumătate din oamenii cumse cade din Meryton. Nu mă simt în stare de
așa ceva. Wickham va pleca în curînd și, prin urmare, ceea ce este el, în realitate nu va mai
însemna nimic pentru oamenii de aici. După o vreme se va da totul în vileag și atunci vom
putea rîde de prostia celor ce n -au știut -o mai di nainte. Acum însă nu voi spune nimic.
― Ai perfect ă dreptate. A -i dezvălui în mod public greșelile l -ar putea distruge pe viață.
Poate eă acum îi pare rău de ceea ce a făcut și e dornic să se îndrepte. Nu trebuie să -l facem
să deznădăjduiască.
Conversația aceasta a mai potolit vî ltoarea din min tea Elizabethei. Scăpase de două

dintre secretele care o apăsaseră timp d e două săptămîni și era sigură că Jane o va asculta
cu bunăvoința, ori de cîte ori ar mai dori să vorbească despre vreunul dintre ele. Dar mai
rămînea un lucru ascuns pe care prudența nu îngăduia să -l scoată la lumină. Nu îndrăznea
să vorbească de cealaltă lumătate a scrisorii domnului Darcy și nici să -i spună surorii sale cît
de sincer o prețuise prietenul lui. Era vorba acolo de lucruri pe care nu le putea împărtăși ni –
mănui și era conștientă de faptul că numai o perfectă înțelegere între cele două părți ar fi
putut-o îndreptăți să azvîrle și povara acestui ultim secret.
"Și apoi, își spuse ea, dacă acest eveniment foarte improbabil s -ar produce vreodată, eu
nu voi fi în stare să spun decît ceea ce Bingley va putea spune într -un fel mult mai plăcut
decît mine. Dreptul de a divulga lucrul acesta nu -mi poate reveni mie, decît atunci cînd își va
fi pierdut întreaga însemnătate".
Acum, că. erau acasă, putea să observe în voie adevă rata stare de spirit a surorii sale.
Jane nu era fericită. Nutrea însă pentru Bi ngley o foarte caldă afecțiune! Cum înainte nu -și
închipuise niciodată că ar fi îndrăgos tită, sentimentul ei avea toată căldura primei iubiri și,
datorită vârstei și caracterului ei, o putere mai mare decît aceea cu care se fălesc adesea
primele iubiri; i ar amintirea lui îi era atît de scumpă și -l prefera atît de mult oricărui alt
bărbat, încît avea nevoie de toată în țelepciunea și de toată atenția față de sentimentele ce lor
dragi pentru a se stăpîni și a nu se lăsa pradă unor regrete care ar fi fost des igur dăunătoare
sănătății ei și liniștii lor.
― Ei, Lizzy, spuse doamna Bennet într-o zi, ce părere ai acumde chestia asta nenorocită
cu Jane? Din partea mea, sînt hotărîtă să nu mai vorbesc de astacu nimeni, niciodată. I -am
spus același lucru și soră -mi Philips, mai deunăzi. Dar n -am putut să mă lămuresc dacă
Jane o fi dat ochii cu el la Londra. Eh, e un om fără nici un merit și acum nu cred să mai fie
nici cea mai slabă nădejde ca Jane să -l mai ia vreodată. Nu mai zice nimeni nimic de venirea
lui la Net herfield, la vară, și -am întrebat pe fiecare dintre cei care ar putea să știe.
― Nu cred c ă va mai veni vreodată să se stabilească la Netherfield.
― Ei bine, fac ă așa cum i -o plăcea. Nu dorește ni meni să vină; dar am să spun cîte zile oi
avea că s -a purtat urît cu fiica mea, și dacă eram în locul ei n -o lăsam baltă. Așa! Mîngîierea
mea e că sînt sigură că Jane o să moară de inimă rea, și atunci o să -i pară lui rău de ce a
făcut.
Dar cum pe Elizabeth n -o putea mîngîia o astfel de speranță, nu -i dădu nici u n răspuns.
― Ei, Lizzy, continu ă maică -sa imediat, și zici că fa milia Collins trăiește foarte
confortabil, nu? De! De! Numai să dureze. Și cum mănîncă? Charlotte este o ex celentă
gospodină, îmi închipui. Dacă e pe jumătate așa de strînsă la mînă ca mamă -sa,
economisește destul. Sînt sigură că în casa lornu se face risipă.
― Nu, deloc.
― O bun ă chibzuială, poți fi sigură. Da! Da! Au eigrijă să nu -și depășească veniturile; ei
n-au să aibă ni ciodată griji din cauza banilor. De! Să le fie de bine! Și -așaîmi închipui că
vorbesc adesea c -or să ia Longbourn -ul cînd o muri tata. Cred că îl socotesc ca al lor cînd o
să fie.
― Este un subiect pe care nu -l puteau atinge în fața mea.
― Nu; ar fi fost ciudat dac -o făceau. Dar nu mă în doiesc că vorbesc des de asta , între ei.
Eh, dacă pot fi liniștiți cu o proprietate care nu e legal a lor, cu atît mai bine. Mie mi -ar fi
rușine să am o avere care mi -a picat prin clauză testamentară.
Capitolul XLI
Prima săptămînă după întoarcerea lor trecu repede; a doua începu. E ra ultima în care
regimentul mai rămînea la Meryton și toate tinerele domnișoare din vecină tate se întristau
văzînd cu ochii. Deprimarea era aproape generală. Domnișoarele Bennet cele mari erau
singurele în stare încă să mănînce, să bea, să doarmă și să -și vadă de treburile lor obișnuite.
Kitty și Lydia, care se chinuiau cumplit și care nu înțelegeau cum cineva din familia lor putea
avea o inimă atît de împietrită, le reproșau într -una insensibilitatea.
― Cerule mare! Ce -o să se întîmple cu noi? Ce -o să ne facem? exclamau adesea, amărîte
de această ne norocire. Lizzy, cum poți zîmbi astfel?
Mama lor, afectuoasă, le împărtășea mîhnirea; își amintea ce îndurase ea însăși într -o
împrejurare asemă nătoare, cu douăzeci și cinci de ani mai оnainte.
― Sînt sigură, spuse ea, c -am plîns două zile întregi cînd a plecat regimentul
colonelului Miliar. Am crezut că o să mi se frîngă inima.
― Sînt sigură că a meao să se frîngă, spuse Lydia.

― Dacă măcar am putea pleca la Brighton! remarcă doamna Bennet.
― Oh! Da! dacă măcar am putea pleca la Brighton! Dar tata este atît de nesuferit.
― Cîteva băi de mare m -ar pune pe picioare pentru totdeauna!
―Și mătușa Philips e convinsă că miemi-ar face foarte bine, adăugă Kitty.
Acestea erau tоnguieli le care răsunau fără întrerupere prin Longbourn House. Elizabeth
încerca să se amuze, dar toată plăcerea i se transforma în rușine. Simți din nou justețea
acuzărilor domnului Darcy și niciodată mai îna inte nu fusese atît de dispusă să -l ierte pentru
că se amestecase în v iața prietenului său.
Dar perspectivele înnourate ale Lydiei se limpeziră curînd, căci doamna Forster, soția
domnului colonel al regimentului, o invită s -o însoțească la Brighton. Această prietenă de
neprețuit era o foarte tînără femeie, căsă torită de puț in timp. Asemănarea dintre ea și Lydia,
căci aveau amîndouă o fire veselă, le făcuse să se simpati zeze reciproc și, din cele treiluni de
cînd se cunoșteau, de douăluni erau prietene intime.
Оncîntarea Lydiei, cu acest prilej, adorația ei pentru doamna F orster, bucuria doamnei
Bennet și suferința lui Kitty ar putea fi cu greu descrise. Total absentă față de simțămintele
surorii sale, Lydia zburda prin casă într -un entuziasm nestăvilit, cerînd fiecăruia s -o felicite,
rîzînd și vorbind mai zgomotos decît de obicei, în timp ce în salon Kitty cea fără de noroc se
tot tînguia de soarta ei, în termeni tot mai exagerați pe cît îi era și tonul de arțăgos.
― Nu pot înțelege de ce doamna Forster nu m -ar invita și pe mineca pe Lydia, spunea
ea, deși nu sînt prieten a ei intimă. Am și eu dreptul să fiu invitată tot atît ca și ea; ba chiar
mai mult, pentru că sînt cu doi ani mai mare.
Zadarnic încercă Elizabeth s -o facă mai înțeleaptă și Jane s -o facă se se resemneze. În
ceea ce o privește pe Elizabeth, aceast ă invitație era atît de departe de a trezi în ea aceleași
sentimente ca în mama ei și în Lydia, încît o considera ca pe o sentință de moarte a oricărei
posibilități pentru Lydia de a căpăta nițel bun -simț; si cu riscul de a deveni nesuferită dacă
s-ar fi știut ce face, nu se putut abține să nu -l sfătuiască pe tatăl ei în secret, să n -o lase pe
Lydia să plece. I -a arătat toată lipsa de cuviință din purtarea Lydiei în general, puținul profit
pe care l -ar putea trage din prietenia cu o femeie ca doamna Forster și probabilitatea de a fi
și mai imprudentă, într -o astfel de companie, la Brighton, unde ispi tele erau desigur și mai
mari decît acasă. El o ascultă cu atenție și apoi îi spuse:
― Lydia nu se poate sim ți bine pînă ce nu se face de rîs în mod public, și nu ne-am
putea niciodată aștepta s -o facă cu o cheltuială și cu neplăceri mai mici pentru familia ei ca
în împrejurimile de față.
― Dacă ți-ai da seama, răspunse Elizabeth, de deza vantajele foarte mari, pentru noi toți,
care s-ar isca în cazul cînd purtar ea nesăbuită și imprudentă a Lydiei ar deveni cunoscută în
mod public ― nu, cele care s -au și iscat ― sînt sigură că ai judeca lucrul acesta оn alt fel,
― "S-au și iscat", repetă domnul Bennet. Ce spui? A pus pe goană, speriindu -i, pe
vreunii dintre admira torii voștri? Sărmană, micuță Lizzy! Nu te lăsa dărîmată. Astfel de tineri
delicați care nu suportă să aibă de -a face cu nițică zăpăceală nu merită nici un regret. Hai,
arată-mi lista acestor indivizi jalnici care au fost ținuți la distanță de nebuniile Ly diei.
― Teînșeli; nu am avut de îndurat asemenea ofense. Nu mă plîng acum de un rău în
mod special, ci în mod general. Bunul nostru nume, onorabilitatea noastră în lume suferă,
desigur, din cauza ușurinței fără stavilă, a aroganței și a dispreț ului pentru orice fel de
stăpînire de sine care caracterizează firea Lydiei. Scuză -mă, dar tre buie să vorbesc deschis.
Dacă dumneata, scumpul meu tată, nu -ți vei da osteneala să -i înfrînezi exuberanța și să o
înveți că ceea ce urmărește în prezent nu sînt lucrurile cu care -și va umple viața, curînd nu
se va mai putea face nimic cu ea. La șaisprezece ani va avea ca racterul format, iar ea va fi în
mod definitiv tipul de flirt care se face de rоs ― atît pe sine cît și întreaga ei familie. Și, pe
deasupra, u n flirt în sensul cel mai prost al cuvîntului; fără vreun farmec, în afară de tinerețe
și de o înfățișare acceptabilă; și, datorită ignoranței și vi dului din mintea ei, total incapabilă
să se apere cît de puțin de disprețul general pe care -l va provoca po fta ei turbată de a fi
admirată. Același pericol o paște și pe Kitty. Ea va păși pe urmele Lydiei. Îngîmfată,
ignorantă , leneșă, total incapabilă să se controleze. Oh! tată dragă, îți închipui că va fi posibil
să nu fie criticate și disprețuite oriunde vor fi cunoscute și că asupra surorilor lor nu se va
răsfrînge adesea rușinea aceasta?
Domnul Bennet văzu că -și pune toată inima în această chestiune; și, luîndu -i afectuos
mîna, îi spuse:
― Nu te nec ăji, draga tatii. Oricine vă va cunoaște, pe tine și pe Jan e, vă va respecta și
prețui; și nu veți apărea dezavantajate din cauză că aveți două ― sau a ș putea spune trei ―
surori foarte nesăbuite. Nu vom avea pace la Longbourn dacă Lydia nu se duce la Brighton.
Să se ducă deci. Colonelul Forster este un om cu bun simț și o s -o păzească să nu facă vreo

prostie; și este, din fericire, prea săracă pentru a tenta pe cineva. La Brigh ton va avea, chiar
și ca flirt de duzină, mai puțină cău tare decît aici. Ofițerii vor găsi femei mai demne de aten –
ția lor. Să sperăm dec i că șederea ei acolo o să-i dezvăluie propria -i neînsemnătate. În orice
caz, nu poate deveni mult mai rea decît este acum, fără să ne îndreptă țească s -o punem sub
cheie, pentru tot restul vieții.
Elizabeth trebui să se mulțumească cu acest răspuns; opin ia ei însă rămase aceeași, și
plecă de la el dezamăgită și întristată. Nu -i stătea în fire, totuși, să dea amploare supărărilor,
stăruind asupra lor. Era încredințată că -și făcuse datoria și n -avea obiceiul să se frămînte
pentru relele inevitabile sau să l e amplifice, neliniștindu -se.
Dacă Lydia și mama sa ar fi cunoscut tema conversa ției dintre ea și domnul Bennet,
volubilitatea lor reunită nu le -ar fi ajuns pentru a -și exprima indignarea. În în chipuirea
Lydiei, o vizită la Brighton însemna fericirea pe pămînt. Văzu cu ochiul creator al fanteziei
străzile acelei vesele stațiuni balneare mișunînd de ofițeri. Se văzu pe ea însăși ca obiect al
admirației a zeci și zeci dintre ei, deocamdată încă necunoscuți. Văzu toate splendorile
cantonamentului ― corturile înălțate într -o superbă uni formitate de rînduri, ticsite de tineret,
răsunînd de ve selie și strălucind de stacojiul tunicilor; și pentru a completa imaginea, se
văzu și pe ea sub un cort, flirtînd plină de tandrețe cu cel puțin șase ofițeri deodată.
Ce-ar fi simțit oare dacă ar fi știut că sora ei urmă rește s-o lipsească de asemenea
perspective și realități? Numai mama ei, care ar fi simțit poate aproape același lucru, ar fi
putut-o înțelege. Vizita Lydiei la Brighton era singura consolare în trista -i convingere că soțul
său nu intenționa să meargă și el vreodată acolo.
N-au aflat însă nimic din cele petrecute și încîntarea lor a continuat, prea puțin
întreruptă, pînă în ziua cînd Lydia p lecă.
Elizabeth trebuia să -l vadă acum pe domnul Wickham pentru ult ima oară. Cum de cînd
se întorsese acasă se aflase adesea în compania lui, nu mai avea aproape nici o emoție;
emoțiile trecutei ei preferințe pentru el dis păruseră cu totul. Învățase chiar să întrevadă pînă
și în blîndețea lui, care la început o încîntase , o afectare și o lipsă de fantezie obositoare și
dezgustătoare. Mai mult încă, în purtarea lui actuală față de dînsa găsea un izvor de
neplăceri; căci tendința lui de a reînnoi atențiile care marcaseră începutul cunoștinței lor,
după cele ce se întîmplase ră, nu putea decît s -o irite. Elizabeth pierdu orice interes pentru el
cînd se văzu aleasă astfel drept țintă a unei galanterii atît de frivole și banale și, respingîndu –
i-o mereu, nu se putea împiedica să nu simtă repro bare față de convingerea lui că ― oricît de
îndelung și indiferent din ce cauză o lipsise de atențiile lui ― vanitatea ei ar fi satisfăcută și
preferința ei dobîndită, desigur, printr -o reînnoire a acestor atenții.
În chiar ultima zi de ședere a regimentului la Meryton, el luă masa, î mpreună cu alți
ofițeri, la Longbourn; Eli zabeth se simțea atît de puțin dispusă să se despartă prie tenos de
dînsul încît, la o întrebare a lui despre felul cum își petrecuse timpul la Hunsford, îi pomeni
de colonelul Fitzwilliam și d e domnul Darcy, car e fuseseră trei săptămîni la Rosings, și -l
întrebă dacă -l cunoștea pe cel dintîi.
Wickham păru surprins, nemulțumit, alarmat; dar, după ce se reculese o clipă, îi
înapoie zîmbetul și -i răspunse că în trecut îl văzuse adesea; apoi menționă că era un
adevărat gentleman și o întrebă cum i -a plăcut. Răspunsul ei favorabil a fost dat cu multă
căldură. Curînd după aceasta Wickham adăugă indiferent:
― Cоt timp spune ți că a stat la Rosings?
― Aproape trei s ăptămîni.
―Și l-ați văzut adesea?
― Da, aproape оn fiecar e zi.
― Felul s ău de a fi este foarte deosebit de al vărului său.
― Da, foarte deosebit; dar cred c ă domnul Darcy cîștigă atunci cînd îl cunoști mai bine.
―Оntr-adevăr! strigă Wickha m cu o privire care lui Elizabeth nu -i scăpă. Și, vă rog, pot
întreba… dar, stâpînindu -se, adăugă pe un ton mai vesel: Cîștigă oare în ce privește
manierele? A consimțit să adauge o oarecare politețe felului său obișnuit de a fi? Căci nu
îndrăznesc să sper, continuă el pe un ton mai scăzut și mai grav, că a cîștigat în lucrur ile
esențiale.
― Oh! Nu! spuse Elizabeth. În lucrurile esențiale cred că este întocmai așa cum a fost
întotdeau na.
Оn timp ce vorbea, Wi ckham avu aerul că nu prea știa dacă trebuie să se bucure de
cuvintele ei sau să se îndoiască de sensul lor. Era pe chip ul Elizabethei ceva care -l făcu să
asculte cu o atenție plină de teamă și ne liniște în timp ce ea adăuga:
― Cînd am afirmat că domnul Darcy cîștigă atunci cînd îl cunoști mai bine, n -am vrut să
spun că judecata sau purtarea sa s -au schimbat în bine, ci că atunci cînd îl cunoști mai

îndeaproape, îi înțelegi mai bine firea.
Pe chipul mai aprins al lui Wiekham și în privirile lui neliniștite se vedea că era alarmat;
rămase cîteva minute tăcut, apoi, scuturîndu -se de jena ce -l cuprinsese, se întoarse iar către
ea și-i spuse pe, tonul cel mai bla jin posibil:
― Dumneavoastr ă, care cunoașteți atît de bine sen timentele mele față de domnul Darcy,
veți înțelege ime diat cît de sincer mă bucur că este destul de înțelept pen tru a simula cel
puținaparența a ceea ce se cuvine. În acest sens, mîndria lui poate fi de folos, dacă nu lui,
multor altora, pentru că îl împiedică, desigur, de a avea o purtare odioasă ca aceea de pe
urma căreia am avut eu de suferit. Mă tem numai că felul acela de prudență la care
presupun că ați făcut aluzie este adoptat numai în timpul vizitelor la mătușa lui, căci are un
nețărmurit respect pentru părerea bună a acesteia despre el. Cînd eram împreună, teama de
ea, știu, își făcea întotdeauna efectul; .și multe trebuie puse pe seama dorinței l ui de a realiza
căsătoria cu domnișoara de Bourgh, căsătorie la care, sînt sigur, ține mult.
La auzul acestor cuvinte, Elizabeth nu -și putu stăpîni un surîs, dar îi răspunse numai
printr-o ușoară înclinare a capului. Înțelese că el dorea s -o atragă pe pant a vechiu lui subiect
al mîhnirilor lui și nu avea deloc dispoziție să i -o îngăduie. Restul serii a trecut cu o aparentă
voioșiedin partea lui, dar fără vreo altă încercare de a se ocupa de Elizabeth; s -au despărțit,
la urmă, cu o poli tețe reciprocă și, probabil, cu o dorință reciprocă de a nu se mai întîlni
vreodată.
Cînd petrecerea s -a spart, Lydia s -a reîntors împre ună cu doamna Forster la Meryton,
de unde trebuiau să pornească a doua zi dimineață, devreme. Despărțirea ei de familie a fost
mai curînd zgomotoasă decît înduioșă toare. Numai Kitty vărsă lacrimi; dar ea plînse de su –
părare și invidie. Doamna Bennet făcu risipă de urări de fericire pentru fiica sa, impresionînd
prin îndemnurile pe care i le dădu să nu scape vreun prilej de a se distra cît m ai mult posibil,
și existau toate motivele să se creadă că acest sfat va fi urmat; și, în fericirea zgomotoasă a
Lydiei, care -și lua rămas bun, urările de plecare, făcute pe un ton moderat de către surorile
ei, fură rostite fără să fie auzite.
Capitolul XLII
Elizabeth nu și -ar fi putut face o părerea prea favora bilă despre fericirea conjugală sau
plăcerile casnice, dacă s -ar fi luat numai după cele ce vedea în familia ei. Tatăl său, captivat
de tinerețe și de frumusețe și de aerul acela de bună dispoziț ie pe care îl au tinerețea și
frumusețea în general, se căsătorise cu o femeie a cărei minte slabă și spirit necultivat au
pus capăt, foarte curînd după căsătorie, oricărei afecțiuni adevărate. Res pectul, stima și
încrederea pieriseră pentru tot deauna; ș i tot ce crezuse el în privința fericirii casnice i -a fost
răsturnat. Domnul Bennet însă nu era o fire care să caute mîngîieri pentru dezamăgirea
provocată de propria lui imprudență într -una din plăcerile cu care se consolează atît de des
cei nefericiți di n vina neseriozi tății sau a viciului lor. Î lîncîntau viața la țară și cărțile; și din
aceste plăceri izvorîseră bucuriile lui cele mai mari. Față de soție, era prea puțin îndatorat, în
afară de faptul că ignoranța și zăpăceala ei îl amuzau. Acesta nu est e genul de fericire pe care
un bărbat ar dori, în general, să -l datoreze soției sale; dar acolo unde lipsesc alte po sibilități
de distracție, adevăratul filozof va scoate un profit din ceea ce are la îndemînă.
Elizabeth nu fusese totuși niciodată oarbă fa ță de com portamentul nepotrivit al tatălui
ei, ca soț. O duruse în totdeauna acest lucru; din respect însă pentru însușirile lui și
recunoscătoare pentru modul lui afectuos de a o trata, încerca să uite ceea ce nu -i putea
trece cu vederea și să -și goneasc ă din minte acea continuă încălcare a în datoririlor și bunei –
cuviințe conjugale care, expunîndu -o pe soția sa disprețului propriilor ei copii, era atît de
condamnabilă. Dar niciodată nu simțise mai tare decît acum dezavantajele pe care le aveau
copiiii rezultați dintr -o căsătorie atît de nepotrivită și nici nu fusese vreodată atît de perfect
conștientă de relele ce izvorau dintr -o folosire atît de greșită a unor însușiri care, bine
utilizate, ar fi pu tut cel puțin asigura fiicelor sale respectabilitatea , chiar dacă nu puteau
dezvolta inteligența soției lui.
Elizabeth se bucură de plecarea lui Wickham, dar mu tarea regimentului îi dădu prea
puține motive de satis facție.
Petrecerile lor în afară erau mai puțin variate ca înainte; iar acasă avea o mamă și o soră
ale căror neconte nite tînguieli pentru plictiseala din jurul lor așterneau o reală melancolie
asupra cercului lor familial; și deși cu timpul Kitty ar fi putut să -și recapete bunul simț natu –
ral, pentru că aceia care -i tulburau mintea plecaseră, e ra mai mult decît probabil că cealaltă
soră, de la care te pu teai aștepta la prostii și mai mari, va exagera cu neserio zitatea și

îndrăznelile, aflîndu -se într-o situație de două ori periculoasă, fiind vorba de o stațiune
balneară și de un cantonament. C înd consideră toate acestea, Elizabeth constată ―
constatare ce mai fusese făcută și altădată ― că un eveniment pe care -l dorea din toată inima
nu-i aducea, cînd se realiza, toată bucuria sperată. Era deci ne voie să fixeze o dată drept
început al unei ad evărate fe riciri; să -și fixeze un alt obiectiv pentru dorințele și spe ranțele ei
și, bucurîndu -se din nou cu anticipație de fericirea ce -și promitea, să se consoleze pentru
prezent și să se pregătească pentru o altă dezamăgire. Călătoria la Lacuri forma acum
obiectul preocupărilor sale cele mai fericite și era cea mai bună mîngîiere pentru toate orele
neplăcute pe care nemulțumirea mamei și a lui Kitty le făceau de neînlăturat; și dacă în
planul său ar fi putut s -o includă și pe Jane, totul ar fi fost des ăvîrșit.
"Dar ce fericire, își spunea, că am ce să -mi doresc! Dacă tot aranjamentul ar fi perfect,
aș fi sigură că voi avea o dezamăgire. Dar așa, purtînd cu mine un izvor nesfîrșit de regrete
din cauza absenței surorii mele, pot spera în mod rațional ca n ădejdile mele de bucurie să sa
împlinească. Un plan în care fiecare punct promite o încîntare nu poate fi niciodată o reușită;
și o dezamăgire totală poate fi parată numai apărîndu -te printr -o mică și neînsemnată
mîhnire".
Înainte de plecare Lydia promisese să scrie mamei și lui Kitty foarte des și foarte
amănunțit; scrisorile ei însă se lăsau mult așteptate și erau totdeauna foarte scurte. Acelea
adresate mamei conțineau prea puțin în afară doar de faptul că se întorseseră d e la bazar,
unde fuseseră în soțite de cutare și cutare ofițer și unde văzuseră podoab e atît de frumoase că
era înnebunită; că avea o rochie sau o umbreluță nouă, pe care ar fi descris -o mai
amănunțit, dar trebuia să plece în mare grabă, căci o chema doamn a Forster pentru că se
duceau la un cantonament; iar din corespondența cu sora sa se putea afla și mai puțin deoa –
rece, deși scrisorile către Kitty erau ceva mai lungi, erau mult prea pline de cuvinte subliniate
pentru a putea fi văzute și de alți ochi.
După două sau trei săptămîni de la plecarea Lydiei, să nătatea, buna dispoziție și
veselia începură iarăși să -și facă apariția la Longbourn. Totul avea o înfățișare mai feri cită.
Familiile care plecaseră la oraș pentru iarnă se în torseseră și apăr ură toaletele și distracțiile
de vară. Doamna Bennet își recăpătă obișnuita sa seninătate certăreață; iar pe la mijlocul lui
iunie Kitty își revenise într -atît, încît era în stare să intre în Meryton fără lacrimi ― eveniment
promițător, care o făcu pe Eli zabeth să spere că pînă la Crăciunul viitor, va fi destul de
cuminte ca să nu mai pomenească de ofițeri mai des decît o dată pe zi, afară doar dacă, în
urma vreunei dispoziții crude și răuvoitoare a ministerului de război, nu s -ar încartirui un
regiment la Meryton.
Data fixată pentru începutul călătoriei lor spre nord se apropia repede; nu mai erau decît
două săptămîni, cînd sosi o scrisoare de la doamna Gardiner, care îi amîna în ceputul și îi
scurta durata. Domnul Gardiner nu putea pleca, fiind împ iedicat de treburi, decît peste două
săptămîni, în iulie, și în mai puțin de -o lună trebuia să fie îna poi la Londra; și cum aveau la
dispoziție puțin timp ca să ajungă atît de departe și să vadă atît cît își propuse seră, pe
îndelete și comod cum sperase ră, erau acum obli gați să renunțe la Lacuri și să facă un voiaj
mai mic; după ultimele planuri, urmau să meargă către nord, nu mai departe de Derbyshire.
În ținutul acela erau destule de văzut ca să le umple cea mai mare parte din cele trei
săptămîni; iar pentru doamna Gardiner, locul prezenta o atracție deosebit de puternică.
Orașul în care locuise mai demult cîțiva ani și unde urmau să petreacă vreo cîteva zile era
probabil pentru curiozitatea ei tot atît de atră gător ca și faimoasele splendori de la Ma tlock
Chatsworth, Dovedale sau Peak.
Elizabeth era extrem de dezamăgită; visase tot tim pul să vadă Lacurile și încă mai
credea că ar fi fost des tul timp pentru acest lucru. Era însă de datoria ei să fie mulțumită și
avea o fire optimistă; așa că totul fu , curînd, iarăși bine.
Multe gînduri se legau de Derbyshire. Îi era imposibil să audă acest, cuvînt fără să se
gîndească la Pemberley și la proprietarul acelui loc. "Dar e sigur, își spuse, că pot să intru în
comitatul în care locuiește el și să fur de aco lo cîteva spaturi fără să mă observe și fără să fiu
pedepsită pentru asta".
Timpul de așteptare era acum dublu. Trebuiau sătreacă patru săptămîni pînă la sosirea
unchiului și mătuș ii sale. Dar au trecut; și domnul și doamna Gardiner, cu cei patru copii ai
lor, apărură în cele din urmă la Longbourn. Copiii, două fetițe de șase și opt ani și doi băieți
mai mici, urmau să rămînă în grija specială a verișoarei lor Jane, favorita tuturor, care cu un
bun-simț nedezmințit și cu blîndețea firii sale era perfect in dicată să se ocupe de ei în tot
felul ―învățîndu -i, jucîndu -se cu ei și iubindu -i.
Domnul și doamna Gadiner rămaseră la Longbourn numai o noapte și a doua zi de
dimineață porniră îm preună cu Elizabeth în căutare de noutăți și de amuza ment. O bucurie

era sigură, aceea că tovarășii de drum se potriv eau; erau dotați cu sănătate și calm pentru a
face față inconvenientelor, cu veselie pentru a le spori orice placere și cu dragoste și
inteligență care puteau să o în locuiască, dacă din afară s -ar; fi ivit dezam ăgiri.
Tema acestei lucrări nu este descrierea ținutului Derbyshire și nici a altuia din locurile
remarcabile prin care trecea drumul lor; Oxford, Blenheim, Warwick, Kenilworth,
Birmingham etc, sоnt de ajuns de cunoscute. Tot cene preocupă în prezent este o mică
porțiune din Derbyshire. După ce vizitară locurile cele mai frumoase ale ținutului, își
îndreptară pașii către orășelul Lambton, unde locuise odinioară doamna Gardiner și unde,
auzisede mult, se mai, aflau încă niște cunoștințe de -aleei; și Elizabeth înțelese de la
mătușa sa că Pemberley era situat la mai puțin de cinci mile de Lambton. Nu se afla
chiar în drumul lor, dar nici la o distanță mai mare de o milă, două. Cu o seară înainte, pe
cînd discutau ruta, doamna Gardiner își exprimase dorința de a revedea acel loc. Domnul
Gardiner se declarase de acord și s -au adresat Elizabeth-ei pentru a -i cere și ei
consimțămîtul.
―Iubita mea, nu ți -ar plăcea să vezi un loc despre care ai auzit atîta? o întrebă mătușa,
un loc care, în plus, îț i va aminti de atîția dintre cunoscuții dumitale. Știi că Wickham și -a
petrecut acolo toată tinerețea.
Elizabeth era disperată. Simțea că nu avea ce căuta la Pemberley și se văzu silită să
pretindă că nu ținea să -l vadă. Trebuia să le spună că era sătulă d e locuințe arătoase: după
ce trecuse prin atîtea nu mai găsea nici o plăcere în covoare fine și draperii de satin.
Doamna Gardiner îi spuse că era o prostuță.
― Daca ar fi vorba numai de o casă bogat mobilată, spuse ea, nu m -ar interesa nici pe
mine; dar p arcul e în cîntător. Și au acolo păduri dintre cele mai frumoase din ținut.
Elizabeth nu mai spuse nimic; dar nu putea fi de acord, оi trecu prin minte posibilitatea
de a-l оntвlni pe d omnul Darcy în timpul vizitei lor. Ar fi îngrozitor! Numai acest gînd o făcu
să roșească; și -și spuse că era mai bine să -i vorbească deschis mătușii sale decît să -și ia un
asemenea risc. Erau însă obiecții serioase împotriva acestui lucru; și in cele din urmă hotărî
ca aceasta să fie ultima soluție la care să recurgă, în caz c ă investigațiile sale cu privire la
absența familiei de la Pemberley vor căpăta un răspuns nefavorabil.
Prin urmare, cînd se retrase pentru noapte, întrebă camerista dacă Pemberley era un loc
încîntător, care era numele proprietarului și, cu destulă îngrij orare, dacă fa milia se afla acolo
pentru vară. La ultima întrebare primi un răspuns negativ, cît se poate de binevenit; panica
fiind astfel înlăturată, se lăsă în voia marii curiozități de a vedea și ea casa; iar în dimineața
următoare, cînd se dis cută din nou acest subiect și i se ceru din nou părerea, putu răspunde
prompt și cu un potrivit aer de indiferență că nu avea într -adevăr nimic împotriva acestui
plan.
Urmau deci să plece la Pemberley.
Capitolul XLIII
О n timp ce înaintau pe ș osea, Elizabeth, oarecum tul burată, căuta să zărească
apărînd pădurea de la Pember ley; și cînd, în sfîrșit, intrară pe lîngă casa portarului se simți
extrem de agitată.
Parcul era foarte mare și se întindea pe un teren ex trem de variat. Intrară printr-unul
dintre locurile cele mai joase și mînară un timp printr -o frumoasă pădure ce se întindea pe o
mare suprafață.
Mintea Elizabethei era prea preocupată pentru a face conversație, dar văzu și admiră
fiecare locșor și fiecare priveliște mai deosebi tă. Urcară treptat o jumătate de milă și se aflară
în vîrful unei coline unde pădurea înceta și ochiul era prins imediat de Pemberley House,
așezată da cealaltă parte a unei văi, pe unde șerpuia un drum oare cum abrupt. Era o clădire
de piatră mare și frum oasă, bine așezată pe o ridicătură a terenului, proiectîndu -se pe cres –
tele unor dealuri împădurite; iar în față, o apă curgătoare destul de mare se umfla, devenind
și mai abundentă, dar fără nimic artificial în aspectul ei. Malurile nu erau nici îndreptat e,
nici ornamentate. Elizabeth rămase încîntată. Nu mai văzuse niciodată un loc pentru care
natura să fi făcut mai mult, sau unde frumusețea naturii să fi fost atît de puțin modificată de
gustul nepriceput al cuiva. Erau toți plini de admirație; și în clip a aceea Elizabeth simți că a
fi stăpînă la Pemberley însemna ceva.
Coborîră dealul, traversară podul și traseră la scară; și pe cînd cerceta mai de aproape
casa, îi reveniră toate temerile ca nu cumva să -l întîlnească pe proprietar. Îi era groază să nu
sefi înșelat camerista. La cererea lor de a vizita locuința, au fost conduși în hol; iar Elizabeth

avu răgaz, în timp ce o așteptau pe menajera casei, să se mi nuneze că se afla acolo unde se
afla.
Menajera apăru ― o femeie în vîrstă, respectabilă, mult mai puțin arătoasă, dar mult
mai amabilă decît își închipuise că va fi. O urmară în sala de mese. Era o în căpere mare,
proporționată ca dimensiuni și frumos mo bilată. După ce Elizabeth se uită puțin în jur, se
duse la o fereastră, ca să se bucure d e priveliște. Dealul, încunu nat de pădurea pe unde
coborîseră, părînd de la distanță mai abrupt, era splendid. Fiecare bucățică de teren era
armonioasă; privi cu încîntare întreaga panoramă ― rîul, copacii împrăștiați pe maluri și, cît
putea cuprinde cu o chii, șerpuitul văii. În timp ce străbăteau celelalte în căperi, toate acestea
apăreau din unghiuri diferite; dar de la fiecare fereastră se puteau vedea adevărate minuni.
Camerele erau înalte și frumoase, cu mobile pe măsura averii stăpînului; și Elizabet h
remarcă, plină de admirație pentru gustul lui, că nu erau nici bătătoare la ochi ,nici inutil de
prețioase; mai puțin impresionante și mai autentic elegante decît cele de la Rosings.
"Și așfi putut fi stăpîna acestui loc, se gîndi. Aș fi putu t fi acum familiarizată cu
aceste încăperi. În loc să le privesc ca o străină, m -aș fi putut bucura de ele ca de bunul meu
și aș fi putut primi aici, ca oaspeți, pe unchiul și pe mătușa mea. Dar nu, se reculese ea
repede, asta nu s -ar fi putut întîmpla; un chiul și mătușa n -ar mai fi exis tat pentru mine; nu
mi s-ar fi îngăduit să -i invit".
Acesta a fost un gînd binevenit; a salvat -o de ceva ce semăna a regret.
Dorea s-o оntrebe pe menajer ă dacă stăpînul era cu -adevărat absent, dar nu avu
curajul. Î n cele din urmă, întrebarea o puse unchiul ei, iar ea se îndepărtă speriată, în timp
ce doamna Reynolds răspundea că așa era, adău gînd: "Dar îl așteptăm să vină mîine, cu un
grup mare de prieteni". Ce bucuroasă era Elizabeth că vizita lor nu fusese amînat ă cu o zi!
Mătușa ei o chemă pentru a -i arăta un tablou. Se apro pie și văzu portretul domnului
Wickham, atîrnat deasu pra căminului, printre alte cîteva miniaturi. Mătușa o întrebă
zîmbind dacă îi plăcea. Menajera se apropie și le spuse că era portretul u nui tînăr domn, fiul
intendentului defunctului ei stăpîn, care -l crescuse pe propria lui chel tuială. "A intrat acum
în armată, adăugă menajera, dar mă tem că a luat apucături rele".
Doamna Gardiner își privi nepoata cu un surîs pe care Elizabeth nu i -l putu înapoia.
―Și acesta, spuse doamna Reynolds, arătînd spre o a ltă miniatură, este stăpînul meu;
și seamănă foarte bine. A fost pictat în același timp cu celălalt ― acum aproape opt ani.
― Am auzit multe despre înfățișarea distinsă a stăpî nului dumitale, spuse doamna
Gardiner, privind por tretul; are un chip frumos. Dar, Lizzy, dumneata ne poți spune dacă
seamănă sau nu.
Respectul doamnei Reynolds față de Elizabeth păru să crească aflînd că -l cunoștea pe
stăpînul ei.
― Tînăra domnișoară îl cunoaște pe domnul Darcy?
Elizabeth se îmbujoră și răspunse:
― Puțin.
―Și nu credeți, ma'am, că este un gentilom foarte chipeș?
― Da, foarte chipe ș.
―Eu,una, sînt sigură că nu cunosc un altul așa de chipeș; dar în galeria de sus o să
vedeți un alt portr et al lui, mai mare și mai bun decît acesta. Camera asta era ca mera
preferată a defunctului meu stăpîn și miniaturile au rămas chiar în locul unde se aflau și
atunci. Ținea mult la ele.
Elizabeth înțelese acum de ce printre ele era și por tretul domnului Wickham.
Doamna Reynolds le atrase apoi atenția asupra unui portret al domnișoarei Darcy,
desenat pe cînd avea nu mai opt ani.
―Și domnișoara Darcy este tot atît de frumoasă ca și fratele ei?! întrebă domnul
Gardiner.
― Oh! Da! Cea mai frumoas ă tînără dom nișoară ce s -a văzut vreodată; și atît de
desăvîrșită! Cîntă la pian și din gură, cît e ziua de lungă. În camera de alături este un pian
nou care de abia a fost adus pentru dînsa ― un dar din partea st ăpînului meu; va veni și
dînsa mîine, aici.
Domnul Gard iner, care avea un fel de a fi degajat și plăcut, îi încuraja
comunicativitatea, punîndu -i întrebări și făcînd tot felul de remarci. Doamnei Reynolds, fie
din mîndrie, fie din dragoste, îi făcea mare plăcere să vor bească despre stăpînul ei și despre
soraacestuia.
― Stăpînul dumitale stă mult la Pemberley în tim pul anului?
― Nu at ît cît aș dori eu, domnule; dar cred că pot să vă spun că petrece aici jumătate din
timpul său, iar dom nișoara Darcy vine întotdeauna pentru lunile de vară.

"În afară de cazul c ă se duce la Ramsgate", își spuse Elizabeth.
― Dacă stâpînul dumitale s -ar căsători l -ați avea mai multă vreme aici.
― Da, domnule, dar nu știu cînd se va întîmpla asta. Nu știu cine ar fi destul de bună
pentru dоns ul.
Domnul și doamna Gardiner zîmbiră. El izabeth nu se putu stăpîni să nu spună:
― Faptul c ă dumneata gîndești astfel este spre cins tea lui, sînt sigură.
― Nu spun dec ît adevărul adevărat, și același lucru l -ar spune oricine îl cunoaște,
replică cealaltă. Elizabeth se gîndi că asta însemna mult; și o ascultă cu o uimire crescîndă,
în timp ce adăuga: în toată viața mea nu am auzit de la dînsul un singur cuvînt rău, și -l știu
de cînd era de patru ani.
Lauda aceasta i se păru a fi cea mai extraordinară din tre toate și cea mai contrară
părerilor ei.
Fusese ferm încredințată că domnul Darcy nu era blînd din fire. Asculta cu cea mai
mare atenție; tînjea să afle și mai multe și fu recunoscătoare unchiului care spuse:
― Există foarte puțini oameni despre care se poate spune atît de mult. Aveți noroc cu u n
astfel de stăpîn.
― Da, domnule, știu că am. Dacă ar fi să străbat lu mea în lung și -n lat, n-aș putea da de
un altul mai bun. Am băgat mereu de seamă că aceia care au o fire bună de mici o au și cînd
se fac mari; și dînsul a fost întotdeauna copilul cel mai blînd și cel mai generos din lume.
Elizabeth o privi uluită. "E cu putință să fie vorba de domnul Darcy?" se întrebă ea.
― Tatăl său era un om admirabil, spuse doamna Gardiner.
― Da, ma'am, a șa era cu adevărat; dar fiul îi sea mănă în totul ― e tot at ît de bun cu cei
săraci!
Elizabeth asculta, se minuna, se îndoia și dorea cu ne răbdare să afle cît mai multe.
Pentru ea, doamna Rey nolds nu prezenta nici un alt interes. În zadar vorbea despre
conținutul tablourilor, despre dimensiunile camerelor și desp re prețul mobilelor. Domnul
Gardiner, ex trem de amuzat de acest gen de prejudecăți familiale, pe seama cărora punea el
laudele exagerate aduse stăpînului ei, deschise din nou același subiect; și ea stărui cu ener –
gie asupra numeroaselor lui merite, în tim p ce urcau îm preună scara impunătoare.
― Este cel mai perfect mo șier și cel mai perfect stă pîn care a existat vreodată; nu ca
tinerii sălbatici din zi lele noastre, care nu se gîndesc la nimic decît la ei. Nu e unul din
arendașii sau servitorii săi care să nu-l vorbească de bine. Unele persoane ziccă e mîndru;
dar e sigur că eu n-am văzut niciodată așa ceva la dînsul. Îmi închipui că se spune așa din
cauză că lui nu -i turuie gura într -una, ca altor tineri.
"Оn ce lumin ă favorabilă î l arată tot ce spune ea", gîndi Elizabeth.
― Aceast ă splendidă dare de seamă asupra lui, șopti mătușa în timp ce mergeau mai
departe, nu se prea po trivește cu purtarea față de bietul nostru prieten.
― Poate c ă ne-am înșelat.
― Nu prea pare probabil; sursa noastr ă de informa ții era prea bună.
Cînd au ajuns sus, în spațiosul vestibul, au fost con duși într -un agreabil salonaș,
mobilat de curînd, mai elegant și mai vesel decît cele de jos, și -au fost informați că fusese
tocmai aranjat pentru a -i face plăcere domniș oarei Darcy, care îndrăgise această încăpere
cînd venise ultima oară la Pemberley.
― E desigur un frate bun, spuse Elizabeth, îndreptîndu -se către una dintre ferestre.
Doamna Reynold se gîndea cu plăcere la încîntarea domnișoarei Darcy c оnd va intra оn
camera aceea.
―Și așa este dînsul totdeauna, adăugă ea. Orice îi poate face plăcere surorii sale, e sigur
că va fi îndeplinit, cît ai bate din palme. Nu există ceva să nu facă pentru ea.
Nu mai rămăsese de vizitat decît galeria de tablouri și două sau trei d ormitoare
principale. În cea dintîi se aflau multe picturi bune, dar Elizabeth nu se pricepea deloc la
pictură: în schimb s -ar fi întors bucuroasă să revadă câteva desene în creion ale domnișoarei
Darcy, expuse jos, mai interesante în general și de asemene a mai ușor de înțeles.
Оn galerie se aflau multe portrete de familie, dar nu prezentau atîta interes, încît să
capteze atenția unui străin.
Elizabeth trecu mai departe în căutarea singurului chip ale cărui trăsături оi erau
cunoscute. În cele din urmă se opri în fața lui; și constată izbitoarea asemănare a portretului
cu domnul Darcy, avînd chipul lumina t de un anu mit zîmbet care îi amintea de zîmbetul cu
care o privea pe ea, cîteodată. Rămase cîteva minute în fața portretului, în gravă
contemplar e, și tot la el se mai întoarse o dată, în ainte de a părăsi galeria. Doamna Reynolds
îi informă că tabloul fusese pictat pe cînd tatăl domnului Darcy era încă în viață.
Оn clipa aceea în inima Elizabethei își fă cu desigur loc un sentiment mult mai cald

pentru originalul portretului decît simțise ea vreodată, chiar în cele mai bune momente ale
cunoștinței lor. Laudele cu care -l copleșise doamna Reynolds nu erau o bagatelă. Ce prețuire
este mai valo roasă decît cea a unui servitor inteligent? Se gîndi la fe ricirea atîtor oameni care
se aflau în grija lui, ca frate, moșier, stăpîn; cîtă bucurie și cîtă durere îi stătea în pu teri să
împartă; cît bine sau cît rău putea face el! Fiecare gînd pe care -l exprimase menaje ra fusese o
prețuire a caracterului său; și cum stătea acum în fața pînzei care -l reprezenta cu ochii
asupra ei, privind -o parcă, se gîndi la afecțiunea ce i -o purta, cu un sentiment de
recunoștință mai adînc decît stîrnise aceasta vreodată în trecut ―își aminti de căldura iubirii
lui și avu îngăduință pentru modul în care fusese exprimată.
După ce au văzut tot ce era deschis pentru vizitatori, au coborît, și -au luat rămas bun
dela menajeră și au fost lăsați în grija grădinarului care -i aștepta la ușa de la intrare.
Pe cînd străbăteau pajiștea, în drum spre rîu, Elizabeth se întoarse să mai vadă casa
încă o dată; unchiul și mătușa se opriră de asemeni și, în timp ce primul făcea presupuneri
asupra datei cînd fusese construită, proprie tarul însuși se ivi deodată pe drumul care ducea
în spatele casei, înspre grajduri.
Se aflau la douăzeci de iarzi unul de altul și apariția lui fusese atît de bruscă, încît era
imposibil să -l evite. Ochii lor se întîlniră imediat și obrajii amîndurora se îmbu jorară.
Darcy rămase cu ochii ațintiți asupra ei și timp de o clipă păru împietrit de uimire, dar,
revenindu -și repede, înaintă înspre grupul lor și se adresă Elizabethei, dacă nu foarte calm,
cel puțin foarte politicos.
Ea se оntoarse instinctiv pentru a pleca; dar la a propierea lui se opri și îi primi salutul
cu o stânjeneală imposibil de învins. Dacă pentru ceilalți doi apariția lui sau asemănarea cu
tabloul pe care tocmai îl văzuseră n -ar fi fost de ajuns pentru a -i convinge că se aflau în fața
domnului Darcy, ar fi putut-o înțelege imediat, după expre sie de surpriză a grădinarului, la
vederea stăpînului său. Se ținură nițel deoparte în timp ce dînsul vorbea cu ne poata lor care,
uimită și încurcată, aproape că nu îndrăz nea să-și ridice privirile spre chipul lui și nu știa
nici ce să răspundă amabilelor întrebări despre sănătatea familiei ei. Uluită de schimbarea
intervenită în comportarea lui, de cînd se despărțiseră, fiecare frază pe care o rostea îi mărea
și mai mult stînjeneala; și fiecare gînd ce -i trecea prin minte în legătură cu faptul nepotrivit
de a fi fost gă sită acolo, făcu ca cele cîteva minute în care rămaseră împreună să fie cele mai
neplăcute din viața ei. Nici el nu părea să se simtă mai bine; cînd vorbea, glasul nu avea
nimic din calmul lui obșnuit și a întrebat -o atît de des și pe un ton atît de grăbit de cînd se
afla în Derbyshire și de cînd plecase de la Longbourn, încît era evident că min tea lui era într –
altă parte.
Оn cele din urmă, păru că nu -i mai vine nici o idee; și, după ce stătu cîteva mi nute fără
să scoată un cuvînt, se adună deodată și -și luă bun rămas.
Domnul și doamna Gardiner se apropiară atunci de Elizabeth și își exprimară admirația
pentru înfățișarea lui; dar ea nu auzi nici un singur cuvînt și, absorbită de propriile ei
simțăminte, îi urmă tăcută. Era copleșită de rușine și mîhnire. Venirea ei acolo era lucrul cel
mai nefericit, cel mai necugetat din lume. Ce ciudat trebuie să -i fi părut lui! Și ce urît ar
putea interpreta totul unora atît de înfumurat! Ar putea să aibă im presia că ea îi ie șise din
nou, intenționat, în cale. Oh! De ce venise? Sau de ce a venit el cu o zi mai devreme decît era
așteptat? Dacă ei s -ar fi grăbit numai cu zece minute, nu s -ar fi întîlnit; pentru că el sosise în
clipa aceea, că -n clipa aceea cob orîse de pe cal sau din trăsură. Ea continuă să ro șească din
cauza acestei nefericite întîlniri. Și purtarea lui atît de izbitor schimbată ― ce putea s ă
însemne? Era uimitor chiar și faptul că îi vorbise; dar să vorbească atît de amabil, să întrebe
de familia ei? Nu -l văzuse nicio dată purtîndu -se atît de puțin distant, niciodată nu vor bise cu
gentilețea pe care o avusese cu prilejul acestei neașteptate întîlniri. Ce contrast față de ultima
lor întrevedere, la Rosings Park, cînd îi înmînase scrisoarea! Nu știa ce să mai creadă, sau
cum să-și explice totul.
Mergeau acum pe o frumoasă cărare de -a lungul apei ; fiecare pas le scotea înainte o și
mai impozantă încli nare a terenului, o și mai frumoasă priveliște a pădurii de care se
apropiau, dar trecu un timp pînă ce Elizabeth fu în stare să -și dea seama de toate acestea și,
deși răspundea mecanic chemărilor repetate ale unchiului și mătușii sale și părea că -și
îndreaptă ochii către lucrurile pe care ei i le arătau, nu văzu nimic din peisaj. Toate gîndurile
i se concentrau pe locșorul acela din Pemberley House, oricare ar fi fost el, unde se afla оn
clipa aceea domnul Darcy. Tînjea să știe ce se petrecea, în momentul acela, în mintea lui; ce
credea despre dînsa; și dacă, în pofida a tot ce se întîmplase, îi mai era încă dragă. Poate că
fusese amabil numai pentru că se simțea liniștit; totuși, în gla sul lui sunase ceva ce nu
semăna a liniște. N -ar fi putut spune dacă dînsul se bucurase sau se întristase văzînd -o; dar
e sigur că nu o văzuse fără oarecare emoție.

Pînă la urmă remarcile tovarășilor de drum, în legă tură cu lipsa ei de atenție, o treziră
făcînd-o să înțeleagă trebuie să se comporte firesc.
Intrară în pădure și, luîndu -și pentru un timp rămas bun de la rîu, urcară niște coline
mai înalte, pe unde, în punctele în care deschiderile dintre copaci lăsau ochiul să
pribegească, apăreau încîntătoare vederi asupra văii și dealurilor din față, cu lungul șir de
păduri răspîndite pe multe dintre ele și, din cînd în cînd, porțiuni din rîu. Domnu l Gardiner
își exprimă dorința de -a face înconju rul întregului parc, dar în același timp se temea că lu –
crul acesta ar putea să depășească o plimbare obișnuită. Li se spuse, cu un surîs triumfător,
că înconjurul parcu lui reprezenta zece mile. Răspunsul a cesta a fost hotă -rîtor și urmară
circuitul obișnuit care -i aduse din nou, după un timp, pe o pantă, printre copaci pletoși,
lîngă marginea apei, la unul dintre punctele ei cele mai înguste. Trecură de partea cealaltă pe
un podeț care se potrivea cu întreg ul peisaj. Era locșorul cel mai puțin împodobit din tre toate
cele pe care le vizitaseră; și valea, strîngîndu -se într-o vîlcea, lăsa loc numai pentru rîu și
pentru o cărare îngustă, printre copacii sălbatici din păduricea care mărgi nea apa. Elizabeth
arfi dorit să -i exploreze cotiturile; dar după ce trecură puntea și văzură la ce distanță se
aflau de casă, doamna Gardiner, care nu mergea ușor pe jos, n -a mai putut continua
plimbarea și vru să ajungă la tră sură, cît mai repede cu putință. Nepoata ei, pri n urmare, a
fost obligată să se supună și se îndreptară pe drumul cel mai scurt către casă de partea
cealaltă a rîului; înain tau însă încet căci domnul Gardiner, care adora pescui tul, deși își
putea permite rareori această bucurie, era atît de atent să v adă vreun păstrăv ivindu -se în
apă și atît de prins de discuția despre lucruri de acest fel cu înso țitorul lor, încît înainta
foarte încet. În timp ce mergeau astfel, fără grabă, au fost din nou surprinși ―și mirarea
Elizabethei a fost aproape tot atît d e mare ca întîia dată ― văzîndu-l, nu prea departe, pe
domnul Darcy care se apropia de ei. Cărarea fiind aici mai descoperită decît de partea
cealaltă, putură să -l zărească înainte de a se întîlni. Elizabeth, deși uimită, era cel puțin mai
pregătită decît înainte să stea de vorbă, și se hotărî să vorbească și să pară liniștită, dacă el
avea cu adevărat de gînd să -i în-tîlnească. Timp de cîteva minute a fost totuși sigură că el va
apuca pe vreo altă cărare. Această impresie dură a tоatimp cît o cotitură a po tecii îl ascunse
privirii lor. Cînd depășiră curba, Darcy se afla în fața lor. Dintr -o privire, Elizabeth observă că
nu pierduse nimic din noua lui politețe; și pentru a -i răspunde cu aceeași politețe începu
imediat să admire frumusețea locului; dar nici n u spusese bine cuvintele "încîntător" și
"fermecător" că îi tre cură prin minte unele amintiri nefericite și își spuse că laudele aduse
domeniului Pemberley puteau fi greșit in terpretate. Se schimbă la față și nu mai zise nimic.
Doamna Gardiner rămăsese p uțin în urmă; cînd Elizabeth tăcu, el o întrebă dacă -i va
face cinstea de a -l prezenta prietenilor săi. Aceasta era o dovadă de politețe pen tru care ea nu
era deloc pregătită; și cu greu își putu opri un surîs la gîndul că dînsul dorea să facă
cunoștință chiar cu unii dintre aceia împotriva cărora mîndria lui se revoltase atît, atunci
cînd o ceruse în căsătorie. "Ce uimit va fi, gîndi Elizabeth, cînd va afla cine sînt! Îi ia drept
persoane din lumea bună".
Prezentarea a fost totuși făcută imediat; și în t imp ce-i spunea cum se înrudeau, ea îi
aruncă o privire furișă pentru a vedea cum va primi acest lucru, așteptîndu -se s-o ia la goană
cît va putea mai repede din fața unor cunoștințe atît de dezonorante. A fost, neîndoielnic,
surprins. Dara suportat totul cu fermitate; și, departe de a pleca, se întoarse împreună cu ei
și începu o conversație cu domnu1 Gardiner. Elizabeth nu putea fi decît încîntată; nu putea
fi decît triumfătoare. Gîndul că Darcy constata acum că ea avea și unele rude pentru care nu
trebuia să roșească era consolator. Ascultă atentă ce vorbeau și se simți mîndră de fiecare
cuvînt, fiecare propozițiune a unchiului ei, care scoteau în evidență inteligența, gustul sau
buna lui creștere.
Conversația se fixă în curînd asupra pescuitului și Elizabeth îl auzi pe domnul Dar cy
invitоndu -l cu cea mai mare amabilitate să vină acolo la pescuit ori de cîte ori îi va face
plăcere, cît timp se va afla în împrejurimi, oferindu -seîn același timp să -i pună la dispoziție
uneltele necesare si să -i arate locurile din rоu unde erau, de obicei, cele mai mari șanse.
Doamna Gardiner, care mergea braț la braț cu Elizabeth, îi aruncă o privire plină de mirare.
Elizabeth nu spuse nimic, dar era fericită; omagiul îi era adresat în totul. Mirarea ei totuși
era imensă și -și repeta mereu: "De ce este atît de schimbat? De unde poate proveni
schimbarea? Nu se poate să fie din cauza mea;nu se poate ca purtarea lui să fi devenit atît
de amabilă de dragul meu.Nu se poate ca mustrările mele de la Hunsford să fi adus o
asemenea schimbare. Este cu neputință să mă mai iubească".
Merseră un timp astfel, cele două doamne înainte, cei doi domni în urmă, apoi coborîră
malul rîului pentru a ve dea mai bine o plantă de apă mai neobișnuită; iar cînd să -și reia
locurile, se făcu o mică schimbare, din cauza doamnei Gardiner care, obosită de efortul de

dimineața aceea, găsea brațul Elizabethei prea slab pentru a o susține și -l preferă, în
consecință, pe al soțului său.
Domnul Darcy îi luă locul lîngă nepoata ei și merseră mai departe împreună. După o
mică tăcere, tînăra fată a fost prima care a vorbit. Dorea ca dînsul să știe că înainte de a veni
acolo primiseră asigurarea că era absent și, prin urmare, începu prin a spune că sosirea lui
fusese foarte neașteptată, "căci menajera dumne avoastră, adăugă ea, ne -a informat că în
mod cert nu veți fi aici decît mîine; și am înțeles într -adevăr, înainte de a pleca din Bakewell,
că nu erați așteptat chiar atît de curînd". Darcy recu noscu că așa era și -i mai spuse că venise
cu cîteva ore nai în ainte decît grupul cu care călătorea, pentru că avea treburi cu logofătul
lui.
― Ceilal ți vor sosi mîine, devreme, continuă el, și printre dînșii sînt cîteva persoane care
au privilegiul să vă cunoască: domnul Bingley și surorile sale.
Elizabeth răspunse n umai cu o ușoară оnclinare. Gоn durile îi fugiră înapoi la clipa cînd
numele acestuia fusese rostit pentru ultima oară între ei; și, judecînd după cum îi arăta
chipul, nici gîndul luinu era într -altă parte.
― Mai este printre d înșii o altă persoană, contin uă Darcy după o pauză, care dorește, în
mod special, să vă cunoască. Îmi veți permite ― sau vă cer prea mult ― să vă prezint pe sora
mea, în timpul șederii dumneavoastră la L ambton?
Surpriza unei astfel de cereri era într -adevăr mare; prea mare ca să -și poată da seama
cum ajunsese ea la această favoare, își dădu imediat seama că dorința, mai mare sau mai
mică, pe care o avea domnișoara Darcy de a o cunoaște era desigur opera fratelui e i și― fără
altă cercetare ― era un lucru îmbucurător. Îi făcu plăcere să constate că resentimentele nu -l
făcuseră să gîndească cu adevărat rău despre ea.
Merseră mai departe tăcuți, ambii adîncîți în gînduri. Elizabeth nu se simțea în largul ei
― acest lucru i -ar fi fost imposibil; era însă măgulită și mulțumită. Dorința lui d e a-i prezenta
sora era un omagiu cu totul neașteptat. Curînd îi depășiră pe ceilalți; și cînd ajunseră la
trăsură, domnul și doamna Gardiner rămăseseră aproape cu un sfert de milă înapoi.
Darcy o invită atunci să poftească în casă; dar ea îi răspunse că n u era obosită și au
rămas unul lîngă altul pe peluză. În astfel de clipe, s -ar fi putut spune multe și tăcerea lor
era stînjenitoare. Eiizabeth ar fi voit să spună ceva, dar fiece subiect părea a fi sub un
embargo. În cele din urmă, ea își aminti de călăto ria făcută și vor biră stăruitor despre
Matlock și Dovedale. Totuși timpul și mătușa înaintau încet, iar răbdarea și ideile ei aproape
că se epuizaseră, înainte ca tete-а-tete-ullor să fi luat sfîrșit.
Cînd domnul și doamna Gardiner i -au ajuns, fură pof tiți cu toții în casă pentru a lua
ceva răcoritor, dar invitația a fost refuzată și s -au despărțit cu cea mai desăvîrșită politețe de
ambele părți. Domnul Darcy ajută d oamnelor să se urce în trăsură și cînd porniră Elizabeth
îl văzu pășind încet spre casă.
Atunci începură să curgă remarcile unchiului și mătușii sale; fiecare dintre ei declara
că-l găsise mai presus de toate așteptările.
― Este perfect de binecrescut, politicos și lipsit de pretenții, spuse unchiul.
―Esteceva în el puțin cam ceremonios, des igur, răs punse mătușa, dar se limitează doar
la aerul lui și nu -i stă rău. Spun acum ca menajera lui că, deși oamenii îl pot crede mîndru,
eunu am observat să fie așa.
― Niciodat ă n-am fost mai surprinsă decît acum văzî nd cum s -a purtat cu noi. A fost
mai mult decît poli ticos, a fost de -a dreptul plin de atenții; și n -avea nici o nevoie să dea
dovadă de asemenea atenții. Cunoștința lui cu Elizabeth era foarte superficială.
― Desigur, Lizzy, interveni m ătușa, nu e tot at ît de frumos ca Wickham, sau mai curînd
nu are ținuta lui Wickham, căci trăsăturile lui sînt foarte armonioase. Dar cum de -ai ajuns
să ne spui că este atît de dezagreabil?
Elizabeth se scuză cum putu mai bine; spuse că atunci cînd se întîlniseră în Kent îi
plăcuse și ei mai mult decît prima dată și că nu -l văzuse niciodată atît de dră guț ca în
dimineața aceea.
― S-ar putea să fie capricios cu amabilitățile, replică unchiul; oamenii importanți sînt
adesea astfel; nu con sider deci sigură invitația la pescui t, căci mîine s -ar putea să-și schimbe
gîndurile și să-mi ceară să ies din par cul lui.
Elizabeth simțea că dînsul se înșela total asupra ca racterului domnului Darcy, dar nu
zise nimic.
― Văzîndu-l, continuă doamna Gardiner, n -ai crede în ruptul capului că s-ar putea
purta cu cineva atît de crud cum s -a purtat cu bietul Wickham. Nu are o înfă țișare de om
rău. Din contră, cînd vorbește, este ceva ce -ți place la el, o expresie frumoasă a gurii. Și are o
demnitate care te face să nu te îndoiești nici un mom ent că are o inimă bună . Dar, într –

adevăr, femeia aceea cum secade care ne -a arătat casa a vorbit cu înflăcărare des pre el! Abia
de-mi puteam ține rîsul uneori. Presupun însă că este un stăpîn generos și acest lucru, în
ochii unui servitor, cuprinde toate virtuțile.
Elizabeth se simți obligată să spună ceva pentru a -i justifica purtarea față de Wickham
și de aceea le dădu să înțeleagă, cît de discret putu, că, după cele ce aflase de la rudele sale
din Kent, faptele sale puteau fi interpre tate foarte difer it; și că nu era deloc atît de vinovat și
nici Wickham atît de nevinovat cum se credea în Hertfordshire. Pentru a -și întări spusele, le
povesti detaliile tranzacțiilor pecuniare ce avuseseră loc între dînșii, fără însă a indica precis
care era sursa inform ațiilor, afirmînd doar că era cît se poate de serioasă.
Doamna Gardiner fu surprinsă și ar fi dorit să afîe mai mult; dar, cum se apropiau de
locurile unor întîmplări plăcute din trecutul ei, toate celelalte gînduri ale sale fură alungate
de farmecul amint irilor; era prea pre ocupată să -i arate soțului său toate colțurile interesante
din împrejurimi, pentru a se mai gîndi la altceva. Deși plimbarea din cursul dimineții o
obosise, nici nu prînziră bine că o și porniră iar la drum în căutarea vechilor cu noștințe și își
petrecură seara bucuroși de a -și fi reluat niște relații de atîția ani întrerupte.
Întîmplările din ziua aceea fuseseră mult prea intere sante pentru ca Elizabeth să mai
poată da atenție acestor prieteni noi, și nu putu face altceva decît să se gîndească și iar să se
gîndească plină de uimire la amabilitatea dom nului Darcy și, mai presus de toate, la dorința
lui de a i -o prezenta pe sora sa.
Capitolul XLIV
Elizabeth se așteptase ca domnul Darcy să vină cu sora lui să -i facă o vizită a doua zi
după sosirea domni șoarei Darcy la Pemberley și, în consecință, se hotărîse să nu se
îndepărteze de han, în tot cursul acelei dimineți. Concluzia ei se dovedise însă greșită, căci
musafirii se prezentară chiar în dimineața următoare sosirii lor în Lambt on. Făcuseră o
plimbare prin localitate împreună cu unii dintre noii lor prieteni și tocmai se reîntorseseră la
han pentru a se schimba ca să ia prînzul cu familia aceea, cînd fură atrași la ferestre de
zgomotul unei trăsuri și văzură un domn și o doamnă î ntr-un docar venind în susul străzii.
Elizabeth, recunoscînd îndată livreaua, în țelese despre ce era vorba și nu mică fu mirarea
rudelor sale cînd le aduse la cunoștință onoarea care o aștepta. Unchiul și mătușa fură
complet uluiți; iar stînjeneala ,comportareaei, în timp ce le spunea aceasta, pusă alături de
faptul în sine și de multe altele din ziua pre cedentă, le deschise ochii. Nu băgaseră nimic de
seamă mai înainte, dar acum înțeleseră că nu exista altă explicație pentru asemenea atenții,
venind de la un astfel de om, decît presupunerea că nutrea un sentiment pentru ne poata lor.
În timp ce erau preocupați de aceste gînduri noi, tulburarea Elizabeth -ei creștea cu fiece
clipă. Era foarte uimită de propria -i neliniște; printre alte motive de îngrijorar e îi mai era și
teamă că, din cauza înclinației ce -o avea pentru ea, fratele să n -o fi prezentat prea fa vorabil;
și dorind mai mult decît oricînd să placă, îi era firește frică să nu fi pierdut capacitatea de a
plăcea.
Se retrase de la fereastră, îngrijor ată să nu fie văzută, și, în timp ce umbla de colo pînă
colo prin cameră, încercînd să se calmeze, remarcă pe chipurile unchiului și mătușii atîta
uimire încît se tulbură și mai mult.
Domnișoara Darcy și fratele său își făcură apariția și formidabila preze ntare avu loc.
Elizabeth văzu cu uimire că noua sa cunoștință era cel puțin tot atît de stingherită cît și ea.
De cînd sosise în Lambton auzise că domnișoara Darcy era nespus de mîndră, dar cîteva
minute de ob servație o convinseră că era numai nespus de s fioasă. Îi fu greu să -i smulgă mai
mult decît răspunsuri mono silabice.
Domnișoara Darcy era înaltă și mai voinică decît Elizabeth; și deși abia trecuse de
șaisprezece ani, trupul i se rotunjise și avea o înfățișare plină de feminitate și grație. Era mai
puțin frumoasă decît fratele său, dar pe chip i se putea citi inteligență și bună dispoziție și
felul său de a fi era lipsit de pretenții și prietenos. Elizabeth, care se așteptase să găsească în
ea un observator tot atît de pătrunzător și de nestînjenit cu m fusese totdeauna domnul
Darcy, se liniști mult întrevăzînd simțăminte atît de diferite.
Curînd după sosire, Darcy îi spuse că va veni și Bingley pentru a -i prezenta omagiile,
iar de-abia avu timp să -și exprime plăcerea și să se pregătească pentr u a primi un astfel de
oaspete, că se și auzi pe scări pasul grăbit al domnului Bingley care, după o clipă, intră în
cameră. Toată mînia Elizabethei împotriva lui pierise de mult dar, dacă ar mai fi simțit cît de
cît așa ceva, cu greu ar fi rezistat în faț a cordialității sincere pe care o manifestă cînd o
revăzu. O întrebă, într -un fel prietenos, deși nu mai în general, despre familia ei, și o privi și

vorbi cu aceeași voioasă naturalețe din totdeauna.
Pentru domnul și doamna Gardiner domnul Bingley nu era un personaj mai puțin
interesant decît pentru ea însăși. Doreau de mult să -l vadă. Tot grupul din fața lor le stîrnea
într-adevăr un viu interes. Bănuielile pe care tocmai începuseră să le aibă în legătură cu
domnul Darcy și Elizabeth îi făcură să -și îndrepte observațiile și asupra unuia și a celuilalt
cu o atenție cercetătoare, dar totuși rezervată; și din aceste observații se convinseră curînd și
deplin că cel puțin unul dintre ei știa ce înseamnă a iubi. În privința sentimentelor
domnișoarei, aveau încă oarecari îndoieli; dar că domnul era plin de cea mai vie admirație nu
mai încăpea nici o îndoială.
Elizabeth avea și ea multe de făcut. Dorea să cunoască, în mod cert, sentimentele
fiecăruia dintre oaspeți, dorea să le lămurească pe ale sale și să se facă plăcută tuturor; cît
privește această ultimă dorință, în legătură cu care avea cele mai mari temeri că nu va reuși,
succesul ei era asigurat pentru că cei cărora se străduia să le facă plăcere erau predispuși în
favoarea ei. Bingley era gata, Georgiana ner ăbdătoare și Darcy hotărît să se lase încîntat.
Cоndîl văzu pe Bingley, gînduriie îi zburară, firește, spre sora ei; și oh! ce mult dorea să
știe dacă vreun gînd de -al lui luase aceiași drum! În unele momente i se părea că Bingley
vorbea mai puțin și o da tă, de două ori, cînd o privi, se bucură la gîndul că încearcă poate să
găsească o asemănare. Dar, dacă aceasta putea fi numai o închipuire, purtarea lui față de
domnișoara Darcy, care fusese prezentată ca o rivală a Janei, n -o decepționă deloc. Nu văzu
nici la unul, nici la celălalt o singură pri vire care să trădeze un interes deosebit. Între dînșii
nu se petrecu nimic care să justifice speranțele surorii lui. Din acest punct de vedere, ea se
simți curînd satisfăcută; iar înainte de a se despărți, se întî mplară două -trei lucruri mărunte
care, după interpretarea ei plină de te meri, dovedea că dînsul își amintea de Jane cu o
nuanță de tandrețe și cu dorința de a spune ceva care să aducă vorba despre ea, dacă ar fi
îndrăznit. La un moment dat, cînd ceilalți discutau între ei, Bingley îi spuse pe un ton în care
se simțea parcă un real regret că "era foarte mult de cînd nu mai avusese plăcerea s -o vadă",
și înainte ca ea să -i poată răspunde, adăugase: "Sînt mai mult de opt luni. Nu ne -am văzut
de la 26 noiembr ie, cînd am fost cu toții la bal la Netherfleld".
Elizabeth constată, mulțumită, precizia cu care își amintise această dată; și apoi, fără
legătură aparentă profită de prilej ca să întrebe dacă toatesurorile ei se aflau la Longbourn.
Întrebarea nu spunea multe; și nici remarca de mai înainte; dar privirea și felul în care
fuseseră rostite dădeau vorbelor un anume sens.
Elizabeth nu -și putea întoarce des ochii către dom nul Darcy dar, de cîte ori îl zărea,
vedea pe chipul lui o expresie binevoitoare ș i tot ce spunea era rostit pe un ton atît de puțin
"distant" sau disprețuitor față de cei din jur, încît se convinse că ameliorarea manierelor lui,
pe care o remarcase cu o zi înainte, oricît de temporară s -ar dovedi a fi, depășise ― cel pu țin
― durata une i zile. Cînd îl văzu dorind compania unor oameni cu care orice relații i s -ar fi
părut, cu cîteva luni înainte, compromiță toare, și făcînd totul pentru a le cîștiga simpatia;
cînd îl văzu atît de politicos, nu numai cu dînsa, dar chiar și cu rudele ei pe care le
disprețuise pe față, și își reaminti ultima lor scenă atît de agitată din casa parohială de la
Hunsford, constată că deosebirea, schimbarea erau atît de mari și o izbiră atît de puternic,
încît greu se stăpîni ca să nu i se ghicească uimirea. Nu -lvăzuse niciodată, nici în mijlocul
prietenilor lui dragi la Netherfield, nici ală turi de înaltele lui rude de la Rosings, atît de dornic
de a se face plăcut, atît de lipsit de orice pretenții, de orice rezervă, ca acum, cînd nimic
important nu putea să re zulte din succesul efortului lui și cînd pînă și faptul de -a face
cunoștință cu aceia către care se îndreptau atențiile lui ar fi provocat bătaia de joc și blamul
din partea doam nelor de la Netherfield cît și a celor de la Rosings.
Oaspeții au stat cam o jumătate de oră; și cînd s -au ridicat să plece, domnul Darcy o
rugă pe sora lui ca îm preună cu el să -și exprime dorința de a avea pe domnul și doamna
Gardiner cît și pe domnișoara Bennet la masă, la Pemberley, înainte ca aceștia să părăsească
ținutul. Do mnișoara Darcy, deși cu o sfială care arăta neobișnuința de -a face invitații, se
execută imediat. Doamna Gardiner se uită la nepoata ei, dorind să știe cît era de dispusă ea
― pe care invita ția o privea în primul rînd ― să o accepte, dar Elizabeth întoars e capul.
Presupunînd totuși că acest gest intenționat dovedea o stinghereală de mo ment, mai curînd
decît faptul că nu -i convenea propune rea, și observînd la soțul ei, căruia îi plăcea societatea,
marea dorință de a o accepta, îndrăzni să primească in vitația, care rămase stabilită pentru a
treia zi.
Bingley își exprimă marea bucurie de a o re vedea pe Elizabeth, căci mai avea atîtea să -i
spună și atîtea s -o întrebe despre prietenii lor din Hertfordshire. Elizabeth, punînd toate
astea în seama dorinței de a vorbi despre sora ei, fu mulțumită; din această cauză, ca și din
altele, după plecarea oaspeților, ea se putu gîndi cu oarecare satisfacție la ultima jumătate de

oră deși, în timpul vizitei, nu prea fusese încîntată. Dornică de a rămîne singură, temîndu -se
de întrebări sau de aluzii din partea unchiului și mătușii, stătu cu ei numai atît cît să audă
buna lor părere despre Bingley și apoi se duse în grabă să se schimbe.
Dar nu avea motive să se teamă de curiozitatea dom nului și doamnei Gardiner; ei nu
doreau s-o silească să spună ceva. Pentru ei, era evident că Elizabeth îl cunoștea pe domnul
Darcy mai bine decît crezuseră; era limpede că el era foarte îndrăgostit de ea. Observaseră
multe lu cruri demne de interes, dar nimic care să justifice o cer cetare.
A avea o bună părere despre domnul Darcy era acum o dorință arzătoare și, atît cît îl
cunoșteau, nu -i puteau găsi nici un cusur. Nu puteau rămîne indiferenți la politețea lui; și
dacă s-ar fi luat, pentru a -și face o opinie, după propriile lor simțăminte și după spusele
menajerei, fără să țină seama de nimic altceva, societatea din Hertfordshire, care îl cunoștea,
nu l-ar fi recunoscut drept dom nul Darcy. Erau acum interesați a crede spusele menaje rei;
și, în curînd, își dădură seama că mărturia unei servitoare care оl știa de cînd era de patru
ani și a cărei comportare era demnă de respect nu trebuia respinsă î nmod pripit. Și nici la
urechile prietenilor lor din Lambton nu ajunsese nimic care să scadă greutatea spuselor
menajerei. Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie. Mîndrie probabil că avea și, chiar
dacă n-ar fi avut, tot i s -ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orășel co mercial, cu care
familia lui nu era în vizită. Se recunoștea totuși că era generos și că ajuta mult pe săraci.
Оn privința lui Wickham, călătorii aflaseră curînd că nu prea era bine văzut; căci, deși
cea mai mare parte din raporturile lui cu fiul stăpînului nu puteau fi perfect înțelese, era
totuși fapt binecunoscut că, la plecarea din Der byshire, lăsase o mulțime de datorii, pe care
le onorase, după aceea, domnul Darcy.
Cît despre Elizabeth, în seara aceea gîndurile îi zbu rară la Pemberley mai stăruitor decît
în ajun; și deși seara ce trecea îi părea lungă, n -a fost îndeajuns de lungă pe ntru a se lămuri
asupra sentimentelor ei față de cinevade acolo; rămase trează două ore întregi, încercînd să
și le limpezească. Desigur, nu -l ura. Nu; ura pierise de mult și aproape tot de atunci se
simțea rușinată de a fi avut vreodată față de el un sim țămînt care s -ar fipututnumi astfel.
Respectul față de el, născut din convingerea că avea mari calități, deși cu greu acceptat la
început, încetase de la un timp să -l mai considere incompatibil cu simțămintele ei; iar acum,
acest respect crescuse, se sch imbase, devenise de o natură mai prietenoasă, din cauza
mărturiilor atît de favorabile lui și a luminii atît de bune în care se plasase în ziua aceea. Dar,
mai presus de toate, mai presus de respect și stimă, mai avea un motiv să fie plină de
bunăvoință, care nu putea fi trecut cu vederea . Era recunoștința ― recuno ștința nu numai
pentru că o iubise cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată
agresivitatea și aroganța cu care îl refuzase și toate nedreptele acuzări ce însoțiseră acest
refuz. Fu sese convinsă că el o va evita ca pe cel mai mare dușman al lui și, dimpotrivă,
păruse, atunci cînd se întîlniseră întîmplător, cît se poate de dornic de a -i păstra prietenia și,
fără nici o manifestare deplasată de atenții, fără vreo ostentație î n purtarea lui cînd era vorba
de ceva care -i privea doar pe ei doi, căuta aprecierea prietenilor ei și dorea ca sora lui s -o
cunoască. O asemenea schimbare la un om atît de mîndru trezea nu numai uimire, ci și
recunoștință; căci ea nu putea fi pusă pe sea ma iubirii, a iu birii arzătoare, și astfel fiind,
impresia ce o făcea asupra ei era dintre acelea ce trebuie încurajate, nefiind de loc neplăcută,
deși greu de definit. Îl respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea tot binele; ar fi vrut
numai să -și poată da seama cît de mult dorea ca binele acela să depindă de ea și în ce
măsură ar fi fost spre fericirea amândurora să -și folosească puterile ― pe care își închipuia că
le mai are încă ― pentru a -l face să -și repete cererea.
Seara, mătușa și nepoa ta hotărîră că o amabilitate atît de deosebită ca aceea pe care o
avusese domnișoara Darcy, venind să le viziteze chiar în ziua sosirii sale la Pemberley ― unde
nu avusese decоt timpul necesar pen tru a lua micul dejun ― trebuia imitat ă, deși nu putea fi
egală, printr -o manifestare de politețe din partea lor; și că, în consecință, ar fi fost foarte
oportun să -i facă o vi zită la Pemberley, a doua zi dimineața. Și așa a rămas stabilit. Elizabeth
era încîntată deși, cînd se întreba care era motivul, nu prea ș tia ce să -și răspundă.
Domnul Gardiner le părăsi îndată după micul dejun. Fusese invitat cu o zi înainte să
vină să pescuiască și se stabilise definitiv ca dînsul să -i întîlnească pe unii din tre domni la
Pemberley, către prînz.
Capitolul XLV
Fiind acum convinsă că antipatia domnișoarei Bingley față de ea se datora geloziei,
Elizabeth nu putea să nu -și dea seama ce neplăcut impresionată va fi aceasta cînd ea își va

face apariția la Pemberley și era curioasă să vadă cîtă politețe va manifesta doamna, cînd
relațiile dintre ele vor fi reluate.
Sosind la Pemberley, au fost conduse prin hol în salo nul care, fiind orientat către nord,
era foarte plăcut pen tru vară. Ferestrele dădeau spre parc și se deschideau asupra unei
priveliști odihnitoare, înspre dealuri le înalte și împădurite din spatele casei și înspre stejarii
mîndri și castanii de Spania împrăștiați în poiana dintre casă și dealuri.
Оn această încăpere au fost primite de domnișoara Darcy, care se afla acolo împreună
cu doamna Hurst și domnișoara Bingl ey și cu doamna cu care locuia la Londra .
Georgiana le primi foarte politicos, dar cu o jenă care, deși izvora din sfială și teama de a
nu face ceva greșit, putea da celor care se simțeau ei înșiși inferiori convin gerea că era
minară și rezervată. Doamna Gardiner și nepoata sa o înțeleseră însă și avură toată
îngăduința pentru ea.
Doamna Hurst și domnișoara Bingley le onorară numai cu o reverență; și după ce se
așezară urmă o tăcere de cîteva clipe, stînjenitoare cum sînt desigur întotdeauna tăcerile de
acest fel. Prima care vorbi a fost doamna Annsley, o femeie amabilă, plăcută la vedere și care,
încercînd să înlesnească o conversație, dovedea că era într -adevăr mai bine crescută decît
oricare dintre celelalte doamne; convorbirea a fost dusă de ea și doam na Gardiner, cu cîte un
ajutor ocazional din partea Elizabethei. Domnișoara Darcy făcea impresia că -și insuflă curaj
pentru a participa și dînsa, și uneori, cînd riscul de a fi auzită era minim, cuteza să spună și
ea cîte ceva.
Elizabeth își dete repede s eama că era atent urmărită de domnișoara Bingley și că nu
putea spune o vorbă, mai ales domnișoarei Darcy, fără să nu atragă atenția celeilalte.
Constatarea aceasta nu ar fi împiedicat -o să încerce să vorbească cu Georgiana, dacă nu ar fi
fost așezate pre a departe una de alta; nu -i părea însă rău că era scutită de obligația de -a face
conversație, căci era preo cupată de propriile ei gînduri. Se aștepta, în fiecare clipă, să vadă pe
unii dintre domni intrînd în salon; dorea ― se temea ― ca st ăpînul casei să nuse afle printre
ei; și îi era greu să spună dacă mai mult dorea, sau mai mult se temea de acest lucru. După
se stătu astfel un sfert de oră, fără să audă glasul domnișoarei Bingley, Elizabeth fu trezită
de o întrebare rece a acesteia, care se interesa de sănătatea familiei sale. Îi răspunse cu o
egală indife rență și la fel de scurt, și cealaltă nu mai spuse nimic.
Următoarea variație din timpul vizitei lor fu produsă de intrarea servitorilor aducînd
carne rece, prăjituri și o întreagă varietate din ce le mai frumoase fructe de sezon; dar acest
lucru nu s -a produs decît după ce, prin zîmbete și priviri semnificative, doamna Annsley îi
reamintise domnișoarei Darcy rolul ei de gazdă. Acum toate doamnele aveau o ocupație; căci,
dacă nu toate puteau convers a, toate puteau mînca; și frumoasele piramide de struguri,
nectarine și piersici le -au atras repede în ju rul mesei. În timp ce erau astfel ocupate,
Elizabeth avu prilejul să decidă dacă mai mult se temea sau mai mult dorea apariția
domnului Darcy, după se ntimentul care o stăpîni cînd acesta intră în salon; și atunci, deși
cu o clipă înainte crezuse că dorința de a -l vedea predomina, începu să -i regrete venirea.
Dînsul stătuse un timp cu domnul Gardiner, care îm preună cu alți doi -trei domni de -ai
casei era la pescuit, și îl părăsise numai cînd aflase că doamnele din familia lui intenționau
să-i facă Georgianei o vizită, în cursul dimineții . Nici nu apăruse bine că Elizabeth și luase
hotărîrea înțeleaptă de a fi degajată și nestînjenită, hotărî re foarte necesară, dar poate nu și
foarte ușor de ținut, pentru că își dădu seama că treziseră bănuielile tuturor și că nu era ochi
să nu-i urmărească lui Darcy toate ges turile, de cum intrase în cameră. Nimeni însă nu trăda
o curiozitate mai mare decît domnișoara Bingley, în ciuda surîsurilor pe care le arbora ori de
cîte ori se adresa vreunuia dintre cei care -i stîrniseră această curiozitate; căci gelozia nu o
dusese încă la disperare și nu încetase, în nici un fel, cu atențiile față de domnul Darcy. La
intrarea fratelui său, domnișoara Darcy se strădui mult mai mult să participe la conversație;
și Elizabeth văzu că el era dornic ca sora lui să se împrietenească cu ea și încuraja, pe cît era
cu putință, orice încercare de con versație și din partea unei a și din partea celeilalte. Dom –
nișoara Bingley observă și ea toate acestea și, de necaz, făcu imprudența să folosească
primul prilej pentru a spune cu o politețe batjocoritoare:
― Spune -mi, te rog, domnișoară Elizabeth, a plecat într -adevăr regimentul de miliție din
Meryton? Este de sigur o mare pierdere pentru familia dumneavoastră.
Nu îndrăznise să pronunțe numele lui Wickham, în prezența lui Darcy; dar Elizabeth
înțelese imediat că la el se gîndise în primul rînd, și amintirile de tot felul în legătură cu
Wickham o făcură să se simtă, o clipă, neno rocită; dar străduindu -se din răsputeri să
respingă acest atac dușmănos, răspunse pe un ton destul de indiferent. În timp ce vorbea, se
uită fără să vrea la Darcy și -l văzu aprins la față, privind -ograv, iar pe sora lui copleșită de
consternare, incapabilă să -și ridice ochii din pămînt. Dacă domnișoara Bingley ar fi știut ce

durere îi provoacă dragului ei prieten, ar fi renunțat, fără îndoială, de a mai face această
insinuare; avusese numai intenția s-o tulbure pe Elizabeth, aducînd în discuție numele unui
bărbat pentru care credea că avea o preferință, s -o facă să trădeze o susceptibilitate care s -o
scadă în ochii lui Darcy, și poate să -i amintească acestuia de toată stupiditatea și
absurditatea re lațiilor întreținute de unii membri ai fa miliei ei cu acea unitate militară. La
urechile domnișoarei Bingley nu ajunsese nici un cuvînt despre proiectul de fugă al
domnișoarei Darcy.
Nu fusese dezvăluit nimă nui, atît timp cît secretul putuse fi păstrat ― singura ex cepție
era Elizabeth; și fratele avea în primul rînd grijă să -l ascundă de toate rudele lui Bingley,
tocmai din do rința pe care Elizabeth i -o atribuise de mult și anume ca acestea să devină mai
tîrziu rudele surorii lui. El își făcuse, desigur , un astfel de plan; și fără să însemne că planul
avea vreo legătură cu încercarea lui de a -l despărți pe Bingley de domnișoara Bennet,
probabil că acesta con tribuia cu ceva la viul interes ce -l nutrea pentru binele prietenului său.
Purtarea stăpînită a E lizabethei îl liniști, însă, repede; și cum domnișoara Bingley,
vexată și dezamăgită, nu îndrăznea să continue pe tema lui Wickham, cu timpul își reveni și
Georgiana, deși nu de ajuns pentru a fi în stare să mai spună ceva. Fratele său, căruia se
temea să -i întîlnească ochii, de -abia își mai amintea că ea fusese ames tecată în această
chestiune; iar incidentul care trebuia să -l facă să -și mute gîndurile de la E lizabeth păru că i
le fixează asupra ei, cu o bucurie mereu crescîndă.
Vizita nu se prelungi mult după întrebarea și răs punsul menționate mai sus; și în timp
ce domnul Darcy le însoțea la trăsură, domnișoara Bingley dădu frîu liber simțămintelor sale,
criticînd persoana, comportarea și toaleta Elizabethei. Dar Georgiana refuză să i se alăture.
Recoma ndările fratelui său fuseseră suficiente pentru a -i cîștigă favoarea; judecata lui nu
putea greși; iar el vor bise despre Elizabeth în termeni care nu -i lăsau Georgianei posibilitatea
s-o găsească altfel decît încîntătoare și gentilă. Cînd Darcy reveni în salon, domnișoara
Bingley nu se putu stăpîni să nu -i repete, în parte, cele ce -i spusese surorii lui.
― Ce rău arăta azi Eliza Bennet, domnule Darcy! exclamă ea. N -am văzut în viața mea
pe nimeni care să se fi schimbat atît, de iarna trecută pînă acum. Is-a înnegrit fața și s -a
urîțit! Louisa și cu mine sîntem de pă rere că nici n -am fi recunoscut -o.
Oricît de puțin i -ar fi plăcut domnului Darcy aseme nea comentarii, se mulțumi să
răspundă cu răceală că nu remarcase altă schimbare, în afară de faptul că se bronzase
oarecum ― nici o mirare dup ă călătoria din vara aceea.
―Оn ce mă privește, reluă ea, trebuie să mărturisesc că n -am găsit niciodată nimic
frumos la ea. Are o față prea îngustă, tenul fără nici o strălucire și trăsăturile nu -i sînt deloc
frumoase. Nasul nu are nimic caracteristic; linia lui nu e perfect conturată. Dinții îi sînt
acceptabili, dar cu totul obișnuiți; iar ochii, despre care se spunea uneori că sînt foarte
frumoși, nu i -am găsit niciodată extraordinari. Au o privire ascuțită, răutăc ioasă, care nu -mi
place deloc; și în toată atitudinea ei este un amestec de suficiență și lipsă de stil
insuportabilă .
Cum domnișoara Bingley era atît de convinsă că Darcy o admira pe Elizabeth, nu
aceasta era metoda cea mai bună pentru a se impune atenț iei lui; dar oamenii mînioși nu
sînt totdeauna înțelepți; și, văzîndu -l în cele din urmă oarecum iritat, consideră că obținuse
succesul la care se așteptase. El rămase totuși, cu hotărîre, tăcut; iar ea, încăpățînîndu -se
să-l facă să vorbească, continuă:
― Mi-amintesc ce uimiți am fost cu toții, cînd am cunoscut -o întîi la Hertfordshire, aflînd
că era o frumu sețe renumită; și mi -aduc în special aminte că v -am auzit spunînd, într -o
seară, după ce luaseră masa la Netherfield: "Ea,o frumusețe! Aș putea mai c urînd s-o nu-
mesc bunul -simț înnăscut". Dar mai tîrziu s -a părut că v -a cîștigat favoarea și cred c -ați
considerat -o destul de frumușică, într -un timp.
― Da, replic ă Darcy, care nu se mai putea stăpîni, dar aceasta a fostnumai la început,
cînd am făcut cu noștință, deoarece sînt multe luni de cînd mi se pare una dintre cele mai
frumoase femei pe care le cunosc.
Apoi se îndepărtă și domnișoarei Bingley îi rămase toată satisfacția de a -l fi silit să -i
spună ceea ce nu în durera pe nimeni altul decît pe ea îns ăși.
La întoarcere, doamna Gardiner și Elizabeth discu tară despre toate cele întîmplate în
timpul vizitei, în afară de ceea ce le interesa în mod special pe amîndouă. Au discutat despre
înfățișarea și comportarea fiecăruia, cu excepția persoanei care le c aptiva cel mai mult
atenția.
Au vorbit despre sora lui, prietenii lui, casa lui, fructele oferite, de toate, în afară de el; și
totuși Elizabeth era nerăbdătoare să afle ce credea doamna Gardiner despre dînsul, iar
doamna Gardiner ar fi fost prea recunoscă toare nepoatei sale dacă ar fi deschis dînsa acest

subiect.
Capitolul XLVI
Elizabeth fusese grozav de dezamăgită cînd, sosind la Lambton, nu găsise o scrisoare de
la Jane; această dezamăgire se accentua în fiecare dimineață petrecută acolo. A treia zi î nsă
mîhnirea ei luă sfîrșit și Jane fu justificată, căci sosiră două scrisori deodată, una dintre ele
purtînd însă mențiunea că fusese trimisă greșit, în altă localitate. Elizabeth nu se miră deloc
de acest lucru, căci Jane scrisese greșit adresa.
Cînd sos iră scrisorile, erau toți gata de plimbare; unchiul și mătușa plecară singuri,
lăsînd-o să se bucure în liniște de ele. Scrisoarea cu adresa greșită trebuia deschisă prima;
fusese scrisă cu cinci zile înainte. Începea cu o relatare a tuturor micilor petrec eri și invitații
la care fuseseră, cuprinzînd știri de genul celor pe care le oferă provincia; dar jumătatea a
doua, datată cu o zi mai tîrziu și scrisă cu o vădită tulburare, comunica lucruri mai
importante. Ea suna astfel:
De cоnd a m scris cele de mai s us, scumpa mea Lizzy, s -a întîmplat ceva teribil de
neașteptat și de grav; mă tem însă să nu te alarmez. Fii încredințată că sîntem cu toții
sănătoși. Ceea ce am de spus se referă la biata Lydia. Noaptea trecută, la orele do –
uăsprezece, imediat după ce ne culcasem, a sosit un curier din partea colonelului
Forster pentru a ne in forma că Lydia a plecat în Scoția cu unul dintre ofițerii lui; ca să -ți
spun adevărat, cu Wickham! Închipuie -ți surprinderea noastră. Lui Kitty, totuși,
acest lucru nu i s -a părut cu totul neașteptat. Sînt foarte, foarte mîhnită. O căsătorie
atît de imprudentă,
de ambele părți! Vreau să sper, însă, tot ce se poate mai bine și că firea lui a fost
rău înțeleasă. Nu -mi vine deloc greu să -l cred inconștient și imprudent, dar pasul a cesta
(și trebuie să ne bucurăm de el) nu -l arată deloc rău la suflet. Alegerea îi este, cel puțin,
dezinteresată, pentru că trebuie că știe că tata nu -i poate da nimic. Biata mama este
tare nenoro cită. Tata suportă acest lucru mai ușor. Ce fericită sînt că nu le -am relatat
niciodată ceea ce se spune despre el. Și noi amîndouă trebuie să uităm. Se bănuie că au
pornit sîmbătă, pe la miezul nopții, dar nu li s -a observat lipsa pînă ieri dimineața, la
orele opt. Am fost imediat înștiințați. Scumpa mea Lizzy e i trebuie să fi trecut la zece
mile de casa noastră. Colonelul Forster crede că ne putem aștepta să vină aici, curînd.
Lydia i-a lăsat soției sale cîteva rînduri în care o informa de intenția lor. Trebuie să
închei, căci nu pot lipsi mult de lîngă biata mama. Mă tem că n -ai să fii în stare să
înțelegi scrisoarea mea; abia dacă știu ce ți -am scris.
Fără să-și ia răgazul să judece, dîndu -și cu greu seama de ceea ce simțea, cînd termină
de citit scrisoarea Elizabeth puse mîna pe cealaltă și, deschizî nd-o cu cea mai mare
nerăbdare, citi cele ce urmează. Fusese scrisă o zi după ex pedierea primei scrisori.
Pînă acum trebuie să fi primit, scumpă suri oară, scrisoarea mea scrisă în graba.
Doresc ca aceasta să fie mai ușor de înțeles; deși nu lipsa timpul ui mă stingherește,
capul îmi este atît de zăpăcit, încît nu pot garanta că voi fi limpede. Prea scumpă Lizzy,
abia dacă știu ce ar trebui să scriu; am însă vești proaste pentru tine, vești care nu pot
fi amînate. Oricît de imprudentă ar fi căsătoria dintr e domnul Wickham și biata noastră
Lydia, așteptăm acum ne răbdători știrea că a avut loc, deoarece sînt prea multe motive
să ne temem că nu au plecat în Sco ția. Colonelul Forster a venit ieri ― plecase din
Brighton alaltăieri, cîteva ore după curierul său . Deși scurta scrisoare lăsată de Lydia
pentru doamna Forster le dădea a înțelege că plecau la Gretna Green, Denny a lăsat să -i
scape o vorbă, în legătură cu con vingerea lui că W. n -a avut niciodată intenția să plece
acolo și nici să se însoare cu Lydia, ceea ce, ajungînd la urechile colonelului F., l -a
alarmat și l -a făcut să plece din Brighton ca să le dea de urmă. Le -a luat ușor urma pînă
la Clapham, dar nu mai departe; pentru că, ajunși acolo, au închiriat o tră sură de piață,
concediind cupeul care -iadusese de la Epsom . Tot ceea ce se știe despre ei după aceea
este că au fost văzuți continuîndu -și drumul spre Londra . Nu știu ce să cred. După ce a
făcut toate cercetările posibile în direcția Londrei, colonelul F. s -a îndreptat spre
Herfordshire, contin uîndu-și, plin de îngrijorare, cercetările la toate barierele și ha nurile
din Barnet și Hatfield, dar fără succes. Ni meni, avînd semnalmentele lor, nu fusese
văzut pe acolo. Plin de cea mai caldă înțelegere, a venit la Longbourn pentru a ne

împărtăși tem erile sale, în tr-un mod care -i face cea mai mare cinste. Îmi pare sincer rău
pentru dînsul și doamna F., dar nimeni nu le poate aduce nici o vină. Disperarea
noastră, draga mea Lizzy, este foarte mare. Tata și mama se gîndesc la tot ce poate fi
mai rău, d ar eu nu -l pot crede atît de neomenos. Poate că, dintr -o mulțime de motive, ei
consideră că e mai potrivit să se căsăto rească în secret, la oraș, decît să se țină de
proiectul inițial: și chiar dacă elar fi capabil să aibă aseme nea intenții față de o fa tă
tînără, cu o situație socială ca a Lydiei, ceea ce nu pare probabil, pot oare s -o consider
pe ea atît de total pierdută? Cu neputință! Mă doare totuși că domnul colonel F. nu este
înclinat să creadă că se vor căsători: a clătinat din cap cînd i -am mărt urisit nădejdile
mele și mi -a spus că se teme că W. nu este un om în care să ai încredere. Biata mama
este într -adevăr bolnavă și nu iese din camera ei. Dacă ar putea face un efort să se
stăpînească ar fi mai bine, dar nu te poți aștepta la asta; cît despr e tata, nu l -am văzut
în viața mea atît de afectat. Sărmana Kitty e disperată că ne -a ascuns dragostea lor;
cum era însă o chestiune de încre dere, nu -i de mirare. Sînt sincer bucuroasă, dragă
Lizzy, că ai fost cruțată oarecum de scenele acestea dureroase; și acum, că primul șoc a
trecut, să -ți mărturisesc oare cît mi -este de dor să vii оnapoi? Nu s înt totuși atît de
egoistă încît să insist, dacă este vreun inconvenient. La revedere! Pun iarăși mîna pe
condei pentru a face ceea ce ți -am spus că nu voi face , dar împrejurările sînt de așa
natură că nu mă pot stăpîni să nu vă rog din toată inima, pe toți, să vă reîntoarceți cît
mai curînd cu putință. Îi cu nosc pe unchiul și mătușa atît de bine, încît nu mă tem să
le-o cer, deși am o rugăminte în plus pentru u nchiul nostru. Tata va pleca imediat cu
colonelul Forster la Londra, să încerce s -o găsească. Ce are de gînd să facă, într -adevăr
nu știu, dar marea lui mîhnire îl va împiedica să ducă la capăt o hotărîre; în modul cel
mai bun și mai sigur, iar colonelul F orster este obligat să fie mîine seara din nou la
Brighton. La o astfel de nevoie sfatul și ajutorul unchiu lui nu se pot compara cu nimic
în lume; dînsul va înțelege imediat în ce stare mă aflu; contez pe bu nătatea lui.
― Oh! unde, unde este un chiul? strigă Elizabeth în clipa cînd sfîrși scrisoarea, țîșnînd
ca o săgeată de pe scaun, nerăbdătoare să -l găsească fără să piardă o clipă din timpul atît de
prețios; cînd însă ajunse la ușă, aceasta fu deschisă de un servitor și în față îi apăru domnul
Darcy. Chipul ei palid, impetuozitatea ei îl făcură să tresară și ,înainte ca el să -și fi revenit de
ajuns pentru a -i vorbi, Elizabeth ― în mintea căreia orice gînd era înlăturat de gîndul la
situația Lydiei ― exclam ă:
― Vă cer iertare, dar trebuie să vă las. Trebuie să -l găsesc imediat pe domnul Gardiner,
pentru o chestiune care nu poate suferi amînare; nu am o clipă de pierdut.
― Doamne sfinte! Ce s -a întîmplat? exclamă Darcy, cu mai multă afecțiune decît politețe.
Apoi, revenindu -și: Nu vă voi reține n ici măcar o clipă, dar îngăduiți -mi miesau lăsați
servitorul să se ducă după domnul și doamna Gardiner. Nu sînteți într -o stare prea bună; nu
puteți merge singură.
Elizabeth șovăi, dar îi tremurau genunchii și înțelese ce puțin s -ar cîștiga prin
încercare a ei de a -i găsi. Chemă deci înapoi servitorul și îi dădu poruncă, deși atît de fără
suflare încît abia dacă putu fi înțeleasă, să -i caute și să -i aducă imediat acasă pe stăpînul și
stăpîna lui.
După ce acesta ieși, Elizabeth se așeză, incapabilă să se mai țină pe picioare; arăta ca
un om atît de bolnav, încît lui Darcy îi fu imposibil s -o lase singură sau să se abțină de a -i
spune pe un ton plin de blîndețe și compă timire:
―Оngăduiți -mi să chem camerista dumneavoastră. Nu puteți lua ceva care să vă ajute ?
Un pahar cu vin ― s ă vă aduc un pahar? Vă este foarte rău.
― Nu, mul țumesc, replică ea, încercînd să -și revină. Mie nu mi s -a întîmplat nimic rău.
Mă simt destul de bine; sînt însă copleșită de niște vești îngrozitoare p e care le-am primit,
acum chiar, d in Longbourn.
Spunînd acestea, izbucni în plîns și timp de cîteva minute nu mai putu scoate un
cuvînt. Darcy, nenorocit și emoționat, putu doar îngăima ceva despre părerea lui de rău,
privind-o într-o tăcere compătimitoare. În cele din urmă, Elizabeth vorb i din nou:
― Am primit chiar acum de la Jane o scrisoare cu știri atît de groaznice! Ele nu pot fi
ascunse nimănui. Sora mea cea mică și -a lăsat toți prietenii… a fugit cu… s -a azvîrlit în
brațele lui… ale domnului Wickham. Au plecat împreună din Bri ghton.Dumneavoastră îl
cunoașteți prea bine pentru a nu avea îndoieli asupra urmării. Ea nu are bani, nici relații,
nimic care să -l ispitească să… Este pe veci pierdută.
Darcy rămase împietrit de uimire.
― Cînd mă gîndesc, adăugă Elizabeth cu un glas ș i mai tulburat, că euaș fi putut

împiedica acest lucru, eu care știam cine este el! Dacă aș fi spus familiei mele o parte numai,
o parte din ceea ce știam! Dacă firea lui ar fi fost cunoscută, aceasta nu s -ar fi putut
întîmpla. Dar acum este totul, totul prea tîrziu.
― Sînt foarte mîhnit, strigă Darcy… mîhnit… re voltat. Dar este sigur, absolut sigur?
― Vai! Da! Au plecat împreună din Brighton, du minică noaptea, și li s -a luat urma pînă
la Londra, dar nu mai departe. E sigur că n -au plecat în Scoția.
―Și ce s-a făcut, ce s -a încercat pentru a o regăsi?
― Tatăl meu a plecat la Londra și Jane a scris pen tru a-l ruga pe unchiul să ne dea
îndată ajutor; într -o jumătate de oră sper să fim plecați. Dar nu se poate face nimic; știu
foarte bine că nu este n imic de făcut. Ce se poate face cu un astfel de om? Cum să -i poți
măcar descoperi? Nu am nici cea mai mică speranță. Oricum ai lua -o, este îngrozitor.
Darcy clătină din cap în semn de tăcută încuviințare.
―Și doar mie,ochii mi -au fost deschiși asupra ade văratei lui firi! Oh! De -aș fi știut
numai ce era nece sar, ce trebuia să -ndrăznesc să fac! Dar n -am știut… m -am temut să nu
fac prea mult. Cumplită, cumplită greșeală.
Darcy nu răspunse nimic. Părea că nici n -o aude și umbla de colo pînă colo prin
încăpere, într -o adîncă me ditație, cu fruntea încrețită și cu un aer posomorit. Curînd
Elizabeth remarcă acest lucru și îl înțelese imediat. Puterile o părăseau; totul trebuiasă se
prăbușească sub dovada unei asemenea rușini î n familie, sub certitudinea totalei dezonorări.
Elizabeth nu putea nici să se mire, nici să condamne; și gîndul că el se va învinge pe el în suși
n-aduse inimii ei nici o mîngîiere, iar durerii ei nici o alinare. Era, dimpotrivă, exact
împrejurarea care s -o facă să -și înțeleagă propriile -i dorințe; și nicicînd nu sim țise mai
limpede că l -ar fi putut iubi, ca acum, cînd toată iubirea ei trebuia să fie zadarnică.
Dar preocupările personale, deși năvăleau, nu putură pune stăpînire pe ea. Lydia,
umilința, neno rocirea pe care aceasta le revărsa asupra tuturor înghițiră curînd orice
preocupare personală; acoperindu -și fața cu batista, Elizabeth nu -și mai dădu seama de
nimic și, după cîteva minute, fu chemată la realitate de glasul domnului Darcy care -i spuse,
cuun ton plin de compasiune, dar în ace lași timp și rezervat.
― Mi-e teamă că de mult doreați să rămîneți sin gură și nu am nici o scuză pentru faptul
de a nu fi ple cat, în afară de mîhnirea mea reală, deși nefolositoare. Facă cerul să pot spune
sau face c eva care să vă aducă alinare într -o asemenea nenorocire. Dar nu vă voi mai chinui
cu zadarnicele mele urări care ar putea părea ex primate anume pentru a solicita mulțumiri
din partea dumneavoastră. Nenorocirea aceasta o va împiedica, mă tem, pe sora mea d e a
avea plăcerea să vă vadă astăzi la Pemberley.
― Oh! Da! Fi ți vă rog atît de bun și scuzați -ne față de domnișoara Darcy. Spuneți -i că
trebuie să ne întoar cem imediat a casă din cauza unei chestiuni foarte urgente. Ascundeți -i
cît veți putea tristul adev ăr. Știu că mult timp nu va fi posibil.
Darcy o asigură imediat că va păstra secretul și își exprimă din nou mîhnirea pentru
nenorocirea ei și do rința ca această întîmplare să aibă un sfîrșit mai bun decît se putea spera
deocamdată; apoi, rugînd -o să pre zinte complimente rudelor ei, o privi cu gravitate ca pen tru
a-și lua rămas bun și se îndepărtă.
Оn timp ce Darcy ieșea din cameră, Elizabeth simți cît de puțin probabil era să se mai
revadă în termenii atît de cordiali care marcaseră cele cîteva întîlnir i ale lor la Derbyshire; și,
aruncînd o privire restrospectivă asupra timpului de cînd se cunoșteau, atît de bogat în
contradicții și variații, suspină din cauza absurdității sentimentelor care acum ar fi
îndemnat -o la continuarea acestei apropieri, iar în trecut la încetarea ei.
Dacă recunoștința și stima sînt temelii puternice pen tru o dragoste, schimbarea de
sentiment a Elizabethei nu va fi nici surprinzătoare, nici criticabilă. Dar, dacă lucrurile stau
altfel ― dac ă afecțiunea pornind din asemenea izvo are este absurdă sau nefirească prin
comparație cu ceea ce a fost descris atît de des ca țîșnind la prima întîlnire cu ființa iubită,
chiar înainte ca două vorbe să fie schimbate ― atunci nimic nu poate fi spus în apărarea ei,
afară de faptul că Elizabet h făcuse oarecum o încercare cu cea de a doua metodă, simțindu –
se atrasă de Wickham; și că insuccesul acesteia o îndreptățea, poate, să încerce prima
metodă, mai puțin interesantă. Oricum o fi, ea îl văzu plecînd, cu părere de rău, și acest prim
exemplu al urmărilor pe care le -ar putea avea in famia Lydiei îi oferi, reflectînd la întîmplarea
aceea ne norocită, încă un motiv de durere.
După ce citise cea de -a doua scrisoare a Janei, ea nu nutrise nici un moment speranța
că Wickham ar avea intenția s ă se însoare cu Lydia. Nimeni, în afară de Jane, credea ea, nu
se putea amăgi cu o astfel de nădejde. Surprinderea era cel mai neînsemnat dintre toate sim –
țămintele pe care le încerca în legătură cu cele petre cute. Atîta timp cît cunoscuse numai
conținutu l primei scrisori, fusese foarte mirată, foarte uimită; i se părea de neînțeles ca

Wickham să se însoare cu o fată pe care era imposibil s -o ia pentru bani; și de neînțeles că
Lydia reușise să -l atragă. Acum totul îi apărea din cale -afară de firesc. Pentr u o legătură de
acest fel, ea avea probabil destul farmec; și deși era imposibil să -și închipuie că Lydia se
hotărîse în mod deliberat să fugă cu el, fără intenția de a se căsători, nu-i era greu să creadă
că nici virtutea și nici judecata nu o vor împied ica să cadă ușor pradă.
Nu băgase niciodată de seamă, atîta vreme cît regi mentul se aflase în Hertfordshire, că
Lydia ar fi avut vreo preferință pentru el; era însă convinsă că Lydia n -avea nevoie decît de
încurajare, pentru a se atașa de oricine. Cînd un ul, cînd altul dintre ofițeri fusese pre feratul
ei, după cum o atrăgeau atențiile lor. Afecțiunile ei erau în continuă fluctuație, dar niciodată
fără obiect. Prostia de a o fi scăpat din ochi și greșita îngăduință față de o astfel de fată ― vai!
cît de vi u le resimțea acum!
Era înnebunită să ajungă mai repede acasă, să audă, să vadă, să fie la fața locului, să
împartă cu Jane grijile care cădeau acum în întregime pe umerii ei, într -o familie atît de
dezorganizată ― un tat ă absent, o mamă incapabilă de vre un efort și avînd tot timpul nevoie
de atențiile cuiva; și, deși era convinsă că nu se putea face nimic pentru Lydia, intervenția
unchiului părea să fie de cea mai mare importanță, și pînă cînd acesta intră în cameră,
nerăbdarea o chinui amarnic. Domnul și doamna Gardiner se grăbiseră să se întoarcă,
alarmați, presupunînd din spusele servitorilor că nepoata lor se îmbolnă vise subit; dar,
liniștindu -i imediat din acest punct de vedere, Elizabeth le comunică nerăbdătoare cauza
pentru care -i chemase, citindu -le cele două scrisori, cu glas tare, stăruind asupra post –
scriptumului dintr -a doua cu o energie plină de temeri, fiindcă Lydia nu fusese nicio dată una
din preferatele lor. Domnul și doamna Gardiner nu puteau fi decît adînc îndurerați ― nu
numai Lydia, c i ei toți erau amestecați în această poveste; și după primele exclamații de
surpriză și oroare, domnul Gardiner promise din toată inima întreg ajutorul ce -i stătea în
putință. Elizabeth, deși nu se așteptase la altceva, îi mulțumi cu lacrimi de recunoștinț ă; și
toți trei fiind în suflețiți de același gînd, hotărîră grabnic totul pentru plecare. Urmau să plece
cît mai curînd posibil.
― Dar ce facem cu vizita la Pemberley? strig ă doamna Gardiner. John ne -a spus că
domnul Darcy se afla aici cînd ai trimis după noi. E adevărat?
― Da;și i-am spus că nu ne vom putea ține promi siunea. Lucrul acesta este stabilit.
― Ce este stabilit? repet ă mătușa, în timp ce fugea în cameră pentru a se pregăti de
drum. Sînt ei oare în asemenea termeni încît ea să -i spună tot adev ărul? Oh! Dacă aș ști cum
s-au petrecut lucrurile!
Dorințele însă erau zadarnice sau, în cazul cel mai bun, puteau servi numai ca s -o amuze în
zorul și vî ltoarea orei ce urmă.
Dacă Elizabeth ar fi avut răgazul să se destindă, ar fi rămas convinsă că ci neva atît de
nenorocit ca ea nu mai era bun de nimic; dar a avut, ca și mătușa, partea ei de treburi și,
printre altele, trebuia să scrie tuturor prietenilor din Lambton scrisori cu scuze născocite
pentru grabnica lor plecare. Totuși, într -o oră erau toat e gata; cum între timp domnul
Gardiner plătise contul la han, nu le mai rămînea nimic de făcut decît să plece; și Elizabeth,
după tot chinul din dimineața aceea, se văzu, într -un timp mai scurt decît și -ar fi putut
închipui, instalată în trăsură și în dru m spre Longbourn.
Capitolul XLVII
― M-am gоndit din nou la toate, Elizabeth, spuse un chiul, pe cînd ieșeau afară din oraș,
și, într-adevăr, după o matură gîndire, sînt mult mai înclinat să judec po vestea așa cum
judecă sora dumitale mai mare. Mi se pa re atît de neverosimil ca un tînăr să aibă asemenea
intenții față de o fată care nu este în nici un caz lipsită de protecție sau singură pe lume și
care era în momen tul acela invitata soției colonelului lui, încît sînt foarte înclinat să sper
numai bine. S-ar putea el oare aștepta ca familia ei să nu intervină? S -ar putea el oare
aștepta să mai aibă loc în regiment după un astfel de afront făcut colonelului Forster?
Tentația nu este pe măsura riscului.
― Crezi cu adev ărat asta? exclamă Elizabeth, înviorînd u-se pentru o clipă.
― Pe cuv întul meu, interveni doamna Gardiner, în cep să fiu de părerea unchiului
dumitale. Este într -adevăr o prea mare încălcare a decenței, a onoarei, a interesului ca el să
se facă vinovat de așa ceva. Nu pot avea o pă rere atît de proastă despre Wickham. Dar tu,
Lizzy, îl poți oare desconsidera într -atît, încît să -l crezi în stare de așa ceva?
― Poate c ă nu într -atît, încît să -și uite propriul lui interes. Dar de toate celelalte, pot să -l
cred în stare. Dacă într -adevăr s -ar putea s ă fie așa! Dar nu îndrăznesc să sper. De ce nu și –

au continuat drumul spre Scoția, dacă ar fi așa?
―Оn primul rînd, răspunse domnul Gardiner, nu există nici o dovadă absolută că n -au
plecat în Scoția.
― Oh! Dar faptul c ă au schimbat cupeul pe o tră sură de piață constituie o dovadă foarte
serioasă! Și în afară de asta, nu s -a dat de urma lor pe drumul către Barnet!
― Ei bine, atunci s ă presupunem că sînt la Londra. S -ar putea să se fi dus acolo numai
pentru a se ascunde ― nu cu vreun alt scop mai special. Probabil că n -au cine știe ce bani
nici unul, nici celălalt; și s -ar putea să li se pară mai economic, deși mai puțin expeditiv, să
se căsătorească la Londra, decît în Scoția.
― Dar de ce tot acest secret? De ce teama de a fi descoperi ți? De ce trebuie să se
căsătorească în ascuns? Oh! Nu, nu, nu pare plauzibil. Prietenul lui cel mai apro piat, se vede
din relatarea Janei, era convins că nu avea nici o intenție să se însoare cu ea. Wickham nu se
va căsători niciodată cu o femeie fără avere. Nu și -o poate î ngădui. Și ce calități are Lydia, ce
farmece în afară de tinerețe, sănătate și o fire veselă, care să -l determine ca, de dragul ei, să
piardă șansa de a se căpătui printr -o căsătorie avantajoasă. Cît privește neplăcerile de care s –
ar putea teme pentru fap tul că regimentul cu noaște fuga lui dezonorantă cu ea, nu sînt în
stare să spun nimic pentru că nu știu nimic despre consecințele ce le -ar avea un astfel de
pas. Dar în privința celeilalte obiecții a dumitale, mă tem că nici nu intră în discuție. Lydia
nu are frați care să intervină; și el și -ar putea închipui, din comportarea tatălui meu, din
indolența și lipsa de atenție pe care părea întotdeauna s -o aibă față de cele ce se întîmplau în
familia lui, că dоnsulva face la fel de puțin și se va preocupa de toate astea la fel de puțin ca
oricare alt tată.
― Dar po ți să crezi că Lydia e atît de desprinsă de toate, în afară de dragostea ei pentru
el, încît să consimtă să trăiască cu el altfel decît măritată?
― Pare a fi și este într -adevăr cît se poate de revol tător, replică Elizabeth cu ochii plini de
lacrimi, să fii silit să ai îndoieli asupra cinstei și decenței surorii tale, în ce privește acest
aspect. Dar într -adevăr nu știu ce să spun. Poate că nu sînt dreaptă cu ea. Este însă foarte
tînără; n -a fost nic iodată învățată să se gîndească la lu cruri serioase; și, în ultimele șase luni
― nu, in ultimul an de zile ― nu s -a ocupat decît de distracții și frivolități.Is-a îngăduit să -și
folosească timpul la modul cel mai trândav și cel mai ușuratic cu putință și să-și însușească
drept bună orice părere îi ieșea în cale. De cînd regimentul a fost încartiruit la Meryton, n -a
mai avut în minte altceva decît dragostea, flirtul și ofițerii. Afăcut tot ce i -a stat în putință,
vorbind și gîndindu -se numai la aceste lucruri, ca să dea ― cum s ă-i spun? ― o mai mare
amploare pornirilor ei care sînt, în mod firesc, destul de exuberante. Și știm cu toții că
Wickham are tot farmecul și toată dibăcia care pot cuceri o femeie.
― Veziînsă că Jane, spuse mătușa ei, nu are o p ărere atît de rea despre Wickham, încît
să-l creadă în stare de această tentativă.
― Despre cine crede Jane vreodat ă ceva rău? Și pe cine oare ― oricare i -ar fi fost
comportarea anterioară ― l-ar crede ea în stare de o astfel de tentativă, pînă la proba
contrarie? Jane însă știe, tot atît de bine ca și mine, cine este Wickham în realitate. Știm și
ea și eu că este un depravat, în toate sensurile cuvântului; că nu este nici integru, nici om de
onoare; că este tot atît de fals și de înșelător pe cît este de insinuant.
―Și știi cu adevărat toate astea? întrebă doamna Gardiner care ardea de curiozitate să
afle sursa de in formații a Elizabethei.
―Știu sigur, răspunse Elizabeth, roșind. Ți -am povestit mai deunăzi despre purtarea lui
infamă față de domnul Darc y; și dumneata însăți ai auzit, cînd ai fost ultima oară la
Longbourn, în ce fel vorbea despre omul care s -a purtat cu el cu atо ta îngăduință și
generozitate. Și mai sînt și alte lucruri pe care nu -mi pot îngădui ― care nu merit ă să fie
relatate; dar minci unile lui în legătură cu toată familia de la Pemberley nu au sfîrșit. Din cele
ce-mi spusese despre domnișoara Darcy, eram pregătită să văd o fată mîndră, distantă,
dezagreabilă. Totuși, el știa că este tocmai contrariul. Știa desigur că este prietenoasă ș i
lipsită de pretenții, așa cum am constatat noi.
― Dar Lydia nu știe nimic din toate astea? E cu neputință ca ea să nu cunoască lucruri
pe care dumneata și Jane le știți atît de bine.
― Oh! Da! Acesta este lucrul cel mai r ău dintre toate. Pînă la vizita m ea în Kent, unde i –
am văzut atît de des pe domnul Darcy și ruda lui, colonelul Fitzwilliam, nu cunoșteam nici eu
adevărul, iar cînd m -am întors acasă, regimentul urma să plece din Meryton într -o
săptămînă -două. Așa stînd lucrurile, nici Jane, căreia îi pov estisem totul, nici eu nu am
crezut că era necesar să dăm în vileag ceea ce știam; căci cui i -ar fi putut fi de folos ca buna
părere generală despre el să fie răsturnată? Chiar și atunci cînd s -a hotărît ca Lydia să plece
cu doam na Forster, nu mi s -a părut deloc necesar să -i deschid ochii asupra lui. Ca ea să fie

în pericol pentru că i -am ascuns adevărul, nu mi -ar fi trecut niciodată prin minte. Ca acest
lucru să aibă o asemenea consecință, vă puteți închipui că era destul de departe de gîndul
meu.
― Cînd au plecat cu toții la Brighton deci nu aveai nici un motiv, presupun, să crezi că
se iubeau.
― Nici cel mai ne оnsemnat. Nu -mi pot aminti vreun semn de afecțiune din partea unuia
sau a celuilalt; și dacă am fi băgat de seamă așa ceva, trebuie să știi că familia noastră nu
este dintre acelea care lasă să -i scape un asemenea prilej. Când Wickham a intrat în acest re –
giment, Lydia a fost destul de dispusă să -l admire; dar așa am fost toate. Toate fetele din
Meryton sau din îm prejurimi își ieșiseră din minți din cauza lui, în primele două luni; el însă
nu i-a acordat Lydiei nici o atenție specială; și, ca urmare, după ce l -a admirat cu înflăcă rare
un timp, capriciul pentru el a slăbit și alți ofițeri din regiment, care i -au acordat mai multă
atenție, au deve nit preferații ei.
E ușor de închipuit că orîcît de puține elemente noi se mai adăugau la temerile,
speranțele și presupunerile lor, prin dezbaterea acestui subiect pasionant, nici un altul nu le –
a putut reține multă vreme atenția, tot timpul cî t a durat călătoria. Din gîndurile Eiizabethei
n-a dispărut nici o clipă. Țintuit în mintea ei de cei mai aprig dintre chinuri ―învinuirile ce
singură și le aducea ― ea nu g ăsi o clipă de răgaz sau de uitare.
Au călătorit cît s -a putut de repede; și, cu o noapte dormită pe drum, au ajuns la
Longboum a doua zi, pe la vremea mesei. Elizabeth se mîngîia cu gîndul că Jane nu obosise
de prea lungă așteptare.
Micuții Gardiner, atrași de vederea unei trăsuri, se aflau pe treptele casei, cînd aceasta a
intrat pe a lee; și cînd s -a oprit în fața ușii principale, uimirea fericită care le -a iluminat
chipurile și le -a cuprins toată făptura, manifestîndu -se în sărituri și zbenguieli, a fost primul
semn de bucuros "bun veni t".
Elizabeth sări jos; și după ce -i sărută în gr abă, zori înspre vestibul, unde o întîmpină
imediat Jane care, ve nind din camera mamei lor, coborîse scările în goană.
Elizabeth o îmbrățișă cu dragoste, ochii amîndurora fiind plini da lacrimi, și -o întrebă,
fără să piardă o clipă, dacă aflaseră ceva des pre fugari.
― Nuîncă, replică Jane, dar acum, că scumpul meu unchi a venit, sper că totul va fi
bine.
― Tata e la ora ș?
― Da, a plecat mar ți, așa cum ți -am scris.
―Și ați primit des vești de la el?
― Numai o singur ă dată. Mi -a scris miercuri cîteva rîndu ri ca să ne comunice că a ajuns
cu bine și să -mi spună ce măsuri a luat, căci îi rugasem în mod special. A adăugat numai că
nu-mi va scrie pînă ce nu va avea ceva important de anunțat.
―Și mama, ce face mama? Ce faceți voi, toate?
― Mama este destul de bi ne, cred, deși teribil de abătută. Este sus și se va bucura
grozav să vă vadă. Nu iese încă din camera ei. Mary și Kitty, slavă cerului, s оnt foarte bine,
― Dar tu? Ce faci tu? întrebă Elizabeth. Ești palidă. Prin cîte trebuie să fi trecut!
Sora ei o asigură totuși că se simțea foarte bine; și conversația, care avusese loc în timp
ce domnul și doamna Gardiner se ocupau de copiii lor, luă sfîrșit, căci se apro piau de ele toți
ceilalți. Jane alergă la unchiul și mătușa ei; le ură bun sosit și le mulțumi printre zîmbete și
lacrimi.
După ce intrară cu toții în salon, întrebările pe care Elizabeth le pusese deja au fost ―
bineînțeles ― repetate de ceilalți și văzură imediat că Jane nu le putea da nici o știre. Totuși,
optimismul ei, întreținut d e inima-i plină de bunăvoință, nu o părăsise încă; aștepta mereu
să se sfîrșească totul cu bine și spera că în dimineața ur mătoare vasosi o scrisoare, fie de la
Lydia, fie de la ta tăl ei, care să -i informeze despre felul cum mergeau lu crurile și poate chiar
să le anunțe căsătoria.
Doamna Bennet, în apartamentul căreia se du seră după cîteva minute de conversație, le
primi așa cum era de așteptat; cu lacrimi, regrete și lamentații, invective la adresa purtării
ticăloase a lui Wickham și plîngeri despre n edreptatea și suferințele îndurate de ea, acuzînd
pe toată lumea, cu excepția persoanei a cărei dezastruoasă indulgență era cauza principală a
erorilor fiicei sale.
― Dacă aș fi putut să -mi impun punctul de vedere, spuse ea, și să plec la Brighton cu
toată familia, astanu s-ar fi întîmplat; dar scumpa și sărmana Lydia nu a avut pe nimeni
care să-i poarte de grijă. De ce au scăpat -o Forsterii din ochi? Sînt convinsă că a fost din
partea lor o mare nebăgare de seamă, sau așa ceva, pentru că ea nu este genul de fată care
să facă una ca asta, dacă ar fi fost bine păzită. Am fost tot timpul convinsă că nu sînt deloc

indicați s -o aibă în grijă; dar, ca de obicei, nu s -a ținut seama de mine. Biata, draga copilă! Și
iată că domnul Bennet a plecat și știu că are să se bată în duel cu Wickham, pe unde l-o
găsi, și o să fie ucis, și ce -o să se-ntîmple cu noi toate? Familia Collins o să ne dea afară,
înainte ca el să fi apucat să se răcească bine în groapă; și dacă n -ai să fii bun cu noi, dragă
frate, nu știu ce -o să ne facem.
Toți protestară vehement împotriva unor idei atît de îngrozitoare; iar domnul Gardiner,
după ce o asigură cum putu mai bine de toată dragostea ce i -o purta ei și întregii familii, îi
spuse că avea de gînd să fie la Londra chiar a doua zi și că -l va ajuta pe domnul Bennet în
toate încercările de a o găsi pe Lydia.
― Nu te l ăsa pradă unor îngrijorări inutile, adăugă el. Cu toate că sînt motive să ne
așteptăm la tot ce poate fi mai rău, nu este cazul să luăm asta drept sigur. N -a trecut nici o
săptămîn ă de cînd au plecat la Brighton.În cîteva zile s -ar putea să căpătăm ceva vești de la
ei; și pînă ce nu vom afla că nu s -au căsătorit și că nu au de gînd să se căsătorească, să nu
socotim totul pierdut. Cum voi ajunge în oraș, mă voi duce la cumnatul meu ș i-am să-l fac să
vină cu mine acasă, în strada Gracechurch, și pe urmă ne vom sfătui ce avem de făcut.
― Oh! Drag ă frate! replică doamna Bennet. Asta e exact ce am dorit din inimă. Și cînd ai
să ajungi la oraș, fă orice și găsește -i oriunde s -or fi aflînd și dacă nu s -au căsătorit încă fв-i
să se căsătorească. Iar în privința trusoului, nu -i lăsa să întîrzie pentru asta; spune -i Lydiei
că o să capete cîți bani o să vrea ca să și -l cumpere după ce se vor căsători. Și mai presus de
toate, împiedică -l pe domnu l Bennet să se bată. Spune -i în ce stare îngrozi toare mă aflu ― că
mi-am ieșit din minți de spaimă și că simt așa niște neliniști și tremurături peste tot, așa
niște spasme într -o parte și dureri de cap, și așa niște bătăi de inimă, încît n -am pic de
odihnă, nici noaptea și nici ziua. Și spune -i dragei mele Lydia să nu ia nici o hotărîre în
privința trusoului pînă ce nu ne -om vedea, pentru că nu știe care sînt magazinele cele mai
bune. Oh! dragă frate, ce bun ești! Știu că ai să le aranjezi pe toate.
Domnul Gardiner însă, deși o asigură din nou de toată grija lui pentru cauza
încredințată, nu putu să n -o sfătuiască să fie cumpătată în speranțele ca și în teme rile ei; și
după ce tot vorbi cu ea în felul acesta pînă ce bucatele fură aduse la masă, o lăsară s ă-și
descarce ner vii pe menajera care se ocupa de dînsa, cînd fiicele lip seau.
Deși fratele și cumnata ei erau convinși că nu era ca zul ca dînsa să se izoleze astfel de
restul familiei, nu în cercară să se opună, fiindcă știau că nu era destul de pru dentă pentru a
nu vorbi în fața servitorilor, în timp ce aceștia serveau la masă, și considerară că era mai
bine ca numai una dintre femeile de serviciu, și anume aceea în care puteau avea mai multă
încredere, să -și arate înțelegerea pentru toate temerile și dorințele ei, în această chestiune.
Curînd intrară în sufragerie Mary și Kitty, care fu seseră prea ocupate în camerele lor
pentru a -și face apa riția mai înainte. Una venea de la cărțile ei și cealaltă de la oglinda ei.
Chipurile amîndurora erau totuși destul de calme și la nici una dintre ele nu se vedea vreo
schimbare, afară de faptul că pierderea surorii preferate, ori furia ce -o resimțea din această
cauză, pusese în glasul lui Kitty un timbru ceva mai arțăgos decît de obicei . Cît despre Mary,
era destul de stăpînă pe ea pentru a -i șopti Elizabeth -ei, cu un aer de gravă cugetare, cînd se
așezară la masă:
― Aceasta este o оntвmplare c ît se poate de nefericită și se va vorbi probabil mult despre
ea. Dar trebuie să stă vilim valul de răutate și să ne turnăm una alteia balsamul mîngîierii de
soră pe inimile noastre rănite. Apoi, cum nu remarcă la Elizabeth nici cea mai mică dorință
de a-i da un răspuns, adăugă: Oricît de nenorocită ar fi această întîmplare pentru Lydia,
putem trage din ea următoarea lecție folositoare: că la o femeie, pierderea virtuții este de
nereparat, că un pas greșit o duce la dezonoare definitivă, că reputația ei este un lucru tot
atоt de fragi l pe cît este de frumos și că nu se poate comporta niciodată îndeajuns de prudent
față de cei nedemni, de sex opus.
Elizabeth își ridică ochii la aer de uimire, dar era prea amărîtă pentru a da vreun
răspuns. Mary continuă to tuși să se consoleze singură cu acest gen de învățături mo rale
deduse din nenorocirea prin care treceau.
În cursul după -amiezii, cele două domnișoare Bennet mai mari reușiră să fie singure
timp de o jumătate de oră și Elizabeth profită imediat de această ocazie pentru a pune
întrebări la care Jane era tot atît de nerăbdătoare să răspundă. După ce deplînseră îm preună
groaznicele ur mări ale întîmplării, urmări pe care Elizabeth, ca toți cei lalți, le considera drept
sigure și despre care domnișoara Bennet n -ar fi putut spune ca erau cu totul imposibile, cea
dintîi continuă, rugînd -o:
― Dar spune -mi absolut tot, tot ce n-am aflat încă. Dă -mi și alte amănunte. Ce a zis
colonelul Forster? N -a avut nici un fel de bănuială înainte ca fuga lor să fi avut loc? Trebuie
să-ifi văzut mereu nedespărțiți.

― Colonelul Forster a recunoscut c ă bănuise adesea că exista o oareca re înclinație,
îndeosebi din partea Lydiei; nimic însă care să -l alarmeze. Sînt atît de mîhnită pentru el.
Purtarea lui a fost extrem de atentă și amabilă. Intenționa să vină la noi pentru a ne asigura
de simpatia sa, înainte de a fi avut cea mai vagă idee că ei nu plecaseră în Scoția .Cum a
auzit acest zvon s -a grăbit să vină încoace.
―Și Denny era convins că Wickham nu avea de gînd să se însoare? Cunoștea intenția
lor de a fugi împreuna.? Colonelul Forster a vorbit chiar el cu Denny?
― Da, dar оntrebat f iind dedоnsul, Denny a negat că ar fi știut ceva despre planul lor și
s-a ferit să -și spună părerea. Nu și -a reafirmat convingerea că ei nu se vor că sători și lucrul
acestamă face sa sper că s -ar putea să fi fost înțeles greșit, mai înainte .
―Și, pînă la sosirea colonelului Forster, nici unul din trevoin-a avut vreo îndoială în
privința faptului că se căsătoriseră cu adevărat?
― Cum s -ar fi putut să netreacă prin minte așa ceva? Am fost puțin îngrijorată, mi -a
fost oarecum teamă pen tru fericirea sur orii mele ca soție a lui Wickham, pentru că știam că
purtarea lui nu fusese întotdeauna foarte corectă. Tata și mama nu știau nimic despre asta;
simțeau numai că această căsătorie era o imprudență. Apoi Kitty ne -a mărturisit, cu un
sentiment firesc de triu mf, fiindcă știa mai mult decît noi ceilalți, că în ultima ei scrisoare
Lydia o pregătise că va face acest pas. Ea știa, se pare, că erau îndrăgostiți unul de altul, de
cîteva săptămîni.
― Dar nu dinainte de a pleca la Brighton?
― Nu, cred c ă nu.
― Crezi cumva că și colonelul Forster are o părere proastă despre Wickham? Cunoaște
adevăratul lui carac ter?
― Trebuie s ă-ți mărturisesc că nu a mai vorbit des pre Wickham atît de bine ca în trecut.
Îl crede imprudent și risipitor. Și de cînd cu această tr istă întîmplare, se spune că a plecat
din Meryton dator vîndut; sper să nu fie însă adevărat .
― Oh! Jane, dac ă n-am fi păstrat secretul, dacă am fi spus ce știam despre el, nu s -ar fi
putut întîmpla așa ceva!
― Poate c ă ar fi fost mai bine, replică Jane. D ar a da în vileag vechile greșeli ale cuiva,
fără să știi care -i sînt gîndurile în prezent, părea un lucru nejustificat. Noi am procedat astfel
cu cele mai bune intenții.
― V-a putut repeta colonelul Forster amănunte din bilețelul Lydiei către soția lui?
― Ni l-a adus să -l vedem.
Și Jane își scoase punguța din buzunar și îi dădu Elizabethei biletul, care suna astfel:
Scumpa mea Harriet,
O să rîzi cînd vei afla unde am plecat, și nu mă pot stăpîni să nu rîd eu însămi
de surpriza voastră, mîine dimi neață, cînd se va observa lipsa mea. Plec la Gretna Green
și dacă nu poți ghici cu cine, am să cred că ești o prostuță, pentru că există un sin gur
om pe lume pe care -l iubesc, și el e un înger. Fără el n -aș putea fi fericită, așa că nu
socoti plecarea mea drept o nenorocire. Dacă nu -ți place, nu e nevoie să le trimiți vorbă
la Longbourn despre ple carea mea, fiindcă surpriza o să fie și mai mare cînd am să le
scriu și am să -mi pun semnătura: Lydia Wickham. Ce glumă grozavă o să fie! De -abia
pot să-ți scriu de rîs. Te rog, scuză -mă față de Pratt că nu -mi pot ține făgăduiala de a
dansa cu el astă -seară. Spune -i că nădăjduiesc c -o să mă scuze cînd va afla totul și
spune-i că am să dansez cu el, cu cea mai mare plăcere, la balul viitor la care ne vom
întîlni. A m să trimit după lucrurile mele cînd am să ajung la Longbourn, dar aș dori să -i
spui lui Sally să cîrpească o ruptură mare la rochia de muselină înainte de a mi -o
împacheta. La revedere. Transmite colonelului Forster toată dragostea mea. Sper că veți
ciocni un pahar pentru plăcuta noastră călă torie.
Prietena ta afectuoasă,
Lydia Bennet.
― Oh! zăpăcita, ce zăpăcită e! strigă Elizabeth, cînd sfîrși de citit. Asta e scrisoare s -o
scrii într -o asemenea clipă! Biletul dovedește însă că, cel puțin ea,privea cu seriozitate
scopul călătoriei. Indiferent de ce ar fi putut -o el convinge după aceea, în ceea ce o privește n –
a fost vorba de un planrușinos. Bietul tata! C оt l-o fi durut!
― Nu am v ăzut în viața mea pe nimeni atît de lovit. Timp de zece minute n-a putut
scoate o vorbă. Mamei i s -a făcut rău, pe loc, și toată casa era înnebunită.

― Oh! Jane, întrebă Elizabeth, a mai rămas vreunul dintre servitori care să nu fi aflat
întreaga poveste, mai înainte de căderea serii?
― Nuștiu; sper că a mai rămas. D ar în asemenea îm prejurare, este foarte greu să te
stăpînești. Mama a făcut o criză de isterie și, deși am încercat să -i dau tot ajuto rul ce-mi
stătea în putere, mă tem că n -am făcut tot ce ar fi trebuit să fac. Dar groaza de ceea ce se
putea întâmpla ap roape că -mi luase mințile.
―Оngrijirile pe care a trebuit să i le dai au fost prea mult pentru tine! Nu arăți bine!
Dacă aș fi fost cu tine! Ai purtat singură toată grija și neliniștea.
― Mary și Kitty au fost foarte drăguțe și sînt con vinsă că ar fi împ ărțit cu mine toată
oboseala, dar nu am crezut că este bine, nici pentru una, nici pentru cealaltă. Kitty este
slăbuță și delicată, iar Mary studiază atît de mult că nu trebuie să i se ia din orele de odihnă.
Mătușa Philips a venit la Longbourn marți, după plecarea tatii, și -a fost atît de bună încît a
rămas cu mine pînă joi. Ne -a fost tuturor de mare folos și ajutor. Și Lady Lucas a fost foarte
drăguță; miercuri dimineața a venit pe jos pînă aici ca să deplîngă, alături de noi, cele
întîmplate și să -și ofere serviciile ei sau ale oricăreia dintre fiicele sale, dacă ne -ar fi putut fi
de ajutor.
― Făcea mai bine să stea acasă la ea strigă Elizabeth. Poate a fost bine intenționată, dar
într-o nenorocire ca asta, e recomandabil să -ți vezi, cît mai puțin, vecini i. Ajutorul este
imposibil; mîngîierea, de nesuferit. Lasă -i să fie satisfăcuți și să triumfe asupra noastră, de la
distanță.
Eiizabeth continuă apoi să se intereseze de măsurile pe care tatăl lor avea de gînd să le
ia la oraș, pentru a o aduce înapoi pe fiica sa.
― Cred c ă avea de gînd, răspunse Jane, să se ducă la Epsom, unde au schimbat caii
ultima oară, să -i găsească pe surugii și să încerce să scoată ceva de la ei. Voia în primul rînd
să afle numărul trăsurii de piață care i -a luat de la Clapham. Acea sta sosise din Londra cu
un pasager; și cum dînsul își închipuie că trecerea dintr -o trăsură într -alta a unui domn și a
unei doamne poate fusese re marcată, avea de gînd să facă cercetări la Clapham. Dacă putea
descoperi cumva unde îl lăsase vizitiul pe că lătorul precedent, era hotărît să facă acolo
cercetări și spera să nu fie imposibil să afle locul de staționare și numărul tră surii. Nu știu să
fi făcut alte planuri; dar era atît de zo rit să plece, și atît de descumpănit, încît de -abia am
reușit să afl u și atît .
Capitolul XLVIII
A doua zi de dimineață, sperau, cu toții să primească o scrisoare de la domnul Bennet,
dar poșta sosi fără să aducă un singur rînd din partea lui. Toată familia știa că de obicei el
era corespondentul cel mai neglijent și cel mai leneș; dar într -o astfel de împrejurare,
nădăjduiseră că va face un efort. Au fost siliți să tragă concluzia că nu avea nici o veste
plăcută de comunicat, dar ar fi fost bucuroși să fie siguri chiar și de asta.Domnul Gardiner
așteptase numai poșta pe ntru a porni la drum.
După plecarea lui, avură, cel puțin siguranța că vor primi mereu știri despre cele ce se
petreceau; și la des părțire, unchiul promisese să -l convingă pe domnul Ben net să se întoarcă
la Longbourn cît mai curînd va putea, spre marea u șurare a doamnei Bennet care considera
că e singura garanție pentru ca soțul ei să nu fie ucis în duel.
Doamna Gardiner, fiind sigură că prezența ei ar putea fi de folos nepoatelor sale, urma
să rămînă împreună cu copiii, încă vreo cîteva zile, la Hertford shire. Participa la îngrijirile pe
care fetele le dădeau doamnei Bennet și, în orele libere, era pentru ele o adevărată
binecuvîntare. Cealaltă mătușă le vizita și ea destul de des și întotdea una, după cum spunea,
cu scopul de a le îmbărbăta deși, cum nu venea niciodată fără să le raporteze vreun nou
exemplu de extravaganță sau incorectitudine a lui Wickham, rareori pleca de acolo fără să le
lase mai descurajate decît le găsise.
Întregul Meryton părea că se străduiește să -l ponegrească pe acela care, cu t rei luni mai
înainte, fusese, pen tru ei, aproape ca un înger al luminii. Se susținea că avea datorii la toți
negustorii din localitate; și își extinsese in trigile amoroase, onorate toate cu titlul de seducție,
asupra fiecărei familii de negustor. Toț i declarau că era tînărul cel mai ticălos din lume; și
toți începură să descopere că fuseseră întotdeauna neîncrezători în aparența lui de om
cumsecade. Deși Elizabeth nu acorda încredere la mai mult de jumătate din cele ce se
spuneau, credea destul pentru ca prima ei convingere cu privire la nenorocirea Lydieî să
devină și mai certă; chiar și Jane, care credea și mai puțin din cele ce auzea, pierduse
aproape orice nă dejde, mai ales că, după toate probabilitățile, era timpul, dacă ei s -ar fi dus

în Scoția ― ceea ce ea nu încetase nici un moment să spere ― să fi primit ceva vești de la ei.
Domnul Gardin er plecase din Longbourn duminică. Marți, doamna Gardiner primi o
scrisoare de la el. Îi in forma că, imediat după sosire, îl găsise pe cumnatul lui și -l convinsese
să vină în strada Gracechurch; că înainte de sosirea lui, domnul Bennet fusese la Epsom și
Clapham, fără a obține însă vreo informație mulțumitoare; și că acum era hotârît să întrebe
la toate hotelurile mai mari din oraș, deoarece domnul Bennet cred ea că fugarii au tras poate
la unul dintre ele, cum au ajuns la Londra, îna inte de a găsi o locuință. Domnul Gardiner nu
se aștepta la vreun succes de pe urma acestei investigații, intenționa însă să -l ajute,
cumnatul lui fiind ferm hotărît să procedeze a stfel. Adăuga că domnul Bennet părea că nici
nu se gîndește să părăsească în acel moment Londra, și promitea să scrie din nou, în curînd.
Mai era și un post -scriptum, după cum urmează:
I-am scris colonelului Forster, rugîndu -l să afle, dacă este posibil, de la vreunul
dintre intimii tînărului, din regiment, dacă Wickham are vreo rudă sau cunoștință care
să știe în ce parte a orașului s -ar putea ascunde acum. Dacă s -ar găsi cineva la care să
apeleze pentru a afla vreun fir conducător de acest fel, ar fi de foarte mare ajutor. În
momentul de față, nu avem nici un fel de indicii. Colonelul Forster, cred, va face tot ce -i
va sta în putință ca să ne ajute în această chestiune. Dar după ce m -ammai gîndit,
poate că Lizzy ne -ar putea spune, mai bine decît oricine altul, ce rude în viață are el
acum.
Elizabethei nu -i era greu să înțeleagă de unde venea acest respect pentru cele ce -ar fi
știut ea; dar nu -i era cu putință să dea vreo informație atît de mulțumitoare pe cît o merita
acest omagiu.
Nu auzise niciodată ca el să fi avut vreo rudă, în afară de tată și mamă, ambii fiind morți
de ani de zile. Era to tuși posibil ca vreunul dintre tovarășii de regiment să fie în stare să dea
mai multe informații; și, deși ea nu era prea optimistă, era o încercare ce merita s ă fie făcută.
Fiecare zi la Longbourn era acum plină de neliniște; dar neliniștea creștea la maximum
în jurul orei cînd tre buia să vină poșta. Sosirea scrisorilor era primul mare motiv de
nerăbdare în fiecare dimineață. Prin scrisori urma să se comunice o rice ar fi fost, bun sau
rău, și se așteptau ca fiecare zi să le aducă vreo veste importantă.
Dar оnainte de a mai primi ceva de la domnul Gardiner, sosi o scrisoare pentru domnul
Bennet dintr -altă parte ― de la domnul Collins; iar Jane, care primise dis poziția să deschidă
toată corespondența care ar sosi în lipsa tatălui său, o citi; Elizabeth, știind ce ciudățenie
constituia întotdeauna o scrisoare a lui Collins, citi și ea peste umărul Janei cele ce urmează :
Scumpul meu domn,
Mă simt chemat, datorită legăturilor dintre noi, și poziției mele în lume, să deplîng
alături de dum neavoastră durerea de care ați fost lovit și despre care am fost informați
ieri, printr -o scrisoare din Hertfordshire. Fiți sigur, scumpe domn, că doamna Collins și
cu mine persona l vă compătimim sincer, pe dumneavoastră și toată onorabila
dumneavoastră familie, în nenorocirea în care vă aflați și care este desigur una dintre
cele mai amare, deoarece provine dintr -o cauză pe care timpul nu o poate repara. Din
partea mea, nu vor lips i nici una dintre acele dovezi care ar putea alina o nenorocire atît
de îngrozitoare, sau care v -ar putea mîngîia într -o împrejurare ce trebuie să fie, dintre
toate, cea mai întristătoare pentru sufletul unui părinte. Moartea fiicei dumneavoastră
ar fi fost o binecuvîntare în comparație cu aceasta. Și este cu atît mai regretabil, cu cît
sînt temeiuri de a presupune, după cîte mă informează scumpa mea Charlotte, că
libertinajul din purtările fiicei dumneavoastră își are originea într -o vinovată indulgență
față de ea deși, în același timp, spre mîngîierea dumneavoastră și a doamnei Bennet,
sînt tentat să cred că înclinațiile ei sînt rele de la natură, altfel nu s -ar fi putut face
vinovată de o asemenea grozăvie, la o vîrstă atît de fragedă. Oricare ar fi cauz a, sînteți în
mod jalnic demn de milă, părere la care se alătură nu numai doamna Collins, ci și Lady
Catherine și fiica sa, cărora le -am povestit întîmplarea. Ele sînt de acord cu mine că
acest pas greșit, al uneia dintre fete, va fi nimicitor pentru noroc ul tuturor celorlalte;
căci cine, așa cum spune cu mare condescendență Lady Catherine însăși, va mai vrea să
intre într -o asemenea familie? Și această considerație mă face să mă gîndesc și mai
mult, cu o mai mare satisfacție, la un anumit eve niment din no iembrie trecut; căci dacă
ar fi fost altfel, ar fi trebuit să fiu amestecat în toată jalea și dezonoarea dumneavoastră.
Dați-mi voie deci să vă sfătuiesc, scumpul meu domn, să vă consolați atît cît este cu
putință, să izgoniți pe veci din inima dumneavoast ră această fiică nedemnă și s -o lăsați

să culeagă fructele oribilului său păcat.
Rămîn, scumpe domn etc. etc.
Domnul Gardiner nu le mai scrise nimic оnainte de a primi un r ăspuns din partea
colonelului Forster, și nici atunci nu avu nimic bun de împărtăși t. Nu s-a găsit nici o singură
persoană cu care Wickham să fi avut relații și era sigur că nu avea nici o rudă mai apropiată
în viață. Avusese înainte un cerc larg de cunoștințe; dar de cînd intrase în miliție, se părea că
nu legase nici o prietenie mai st rînsă cu nimeni din regiment . Nu exista deci nici o persoană
la care să se poată apela pentru a obține vreo știre despre el. Și, în starea financiară
nenorocită în care se afla, avea toate motivele să se ascundă căci, în afară de teama de a fi
descoperit d e rudele Lydiei, mai transpirase și vestea că ar fi lăsat în urma lui datorii de
onoare, care se ridicau la o sumă considerabilă. Colonelul Forster credea că era nevoie de
mai mult de o mie de lire pentru a se acoperi cheltuielile lui de la Brighton. Dator a o mulțime
de bani în oraș, dar datoriile lui de onoare erau și mai mari.
Domnul Gardiner nu încercă să ascundă familiei din Longbourn aceste detalii. Jane le
auzi îngrozită:
―Un cartofor! exclamă ea. La asta nu mă așteptam; habar n -am avut de acest lucr u!
Domnul Gardiner adăuga în scrisoare că se puteau aștepta să -l vadă acasă în ziua
următoare, adică sîmbătă. Descurajat de nereușita tuturor încercărilor făcute, cedase
rugăminții cumnatului său de a se întoarce acasă și de a -l lăsa pe dînsul să facă, pentru
continuarea urmăririi, tot ceea ce împrejurările vor cere. Cînd doamna Bennet fu informată
că soțul ei se va întoarce nu se arătă atît de mulțumită cum se așteptau copiii judecînd după
îngrijorarea pe care o avusese pentru viața lui.
― Cum? S e întoarce acasă, fără biata mea Lydia? strigă ea. Sigur, n -o să plece din
Londra înainte de a -i fi găsit. Dacă se reîntoarce, cine o să se bată cu Wickham și cine o să -l
facă să se însoare cu ea?
Cum doamnei Gardiner începuse să -i fie dor de că minul ei, hotărî să plece împreună cu
copiii la Londra con comitent cu întoarcerea domnului Bennet de acolo. Trăsura se duse deci,
împreună cu copiii, pînă la prima etapă a călătoriei și se întoarse înapoi la Longbourn cu
stăpînul casei.
Doamna Gardiner pleca de la dînșîi cu totul nedume rită în privința Elizabethei și a
prietenului ei din Derbyshire, care se ocupase de ea prin acea parte a lumii. Nepoata ei nu -i
pronunțase niciodată din proprie iniția tivă numele în fața lor; iar licărul de nădejde pe care îl
avusese doamna Gardiner că va veni o scrisoare din partea lui nu dusese la nimic. De cînd se
reîntorsese, Elizabeth nu primise nici una care să fi putut fi de la Pemberley.
Starea nenorocită în care se afla familia ei făcea inu tilă orice altă explicație a faptu lui că
era abătută: din aceasta, deci, nu se putea deduce nimic; deși Elizabeth, care -și cunoștea
acum destul de bine sentimentele, era perfect conștientă că, dacă n -ar fi știut de existența lui
Darcy, ar fi putut îndura ceva mai ușor grozăvia dezonoarei L ydiei. Ar fi dispensat -o, își
spunea, de o noapte nedormită din două.
Cînd domnul Bennet sosi, avea aerul său obișnuit, de calm filozofic. Fu tot atît de puțin
vorbăreț ca de obicei, nu pomeni nimic de chestiunea pentru care fusese ple cat și trecu un
timp pînă ce fiicele sale avură curajul să vorbească despre acest lucru.
Numai după amiază, cînd veni și dînsul la ceai, se aventură Elizabeth să atace
subiectul; și atunci, cînd dînsa își exprimă, pe scurt, mîhnirea pentru cele prin care de sigur
trecuse, el replică:
― Nu-mi vorbi despre asta. Cine altul trebuia să su fere dacă nu eu? Eu singur mi -am
făcut-o și e drept s -o îndur.
― Nu trebuie s ă fii prea aspru cu dumneata, replică Elizabeth.
― Esteși cazul să mă pui în gardă împotriva acestui rău! Natura omen ească este atît de
înclinată să fie aspră cu ea însăși! Nu, Lizzy, lasă ca măcar o dată în viața mea să simt cît de
condamnabil m -am purtat. Nu mă tem că voi fi zdrobit de durere. Va trece destul de repede.
― Crezi c ă sînt la Londra?
― Da!Оnce altă parte s-ar putea ascunde atît de bine?
―Și Lydia voia mereu să se ducă la Londra, adăugă Kitty.
― E fericit ă atunci, replică tatăl său sec; iar șede rea ei acolo va fi probabil de oarecare
durată. Apoi, după o scurtă tăcere, continuă: Lizzy, nu -ți port p ică pentru că ai avut dreptate
în ce privește sfatul pe care mi l -ai dat în luna mai; și, luînd în considerație cele întîmplate,
aceasta dovedește oarecare maturitate în gîndire.
Fură întrerupți de domnișoara Bennet care venise să ia ceaiul și să -l ducă mamei sale.
― Iată o demonstrație care are partea ei bună! ex clamă dînsul; dă atîta eleganță

nenorocirii! Într -o zi voi face și eu la fel; voi sta în bibliotecă, cu tichia de noapte pe cap și în
halat de casă, și vă voi da de lucru cît voi putea mai mult ; sau, aș putea amîna pînă ce va
fugi și Kitty.
― N-am să fug, papa, se repezi Kitty arțăgoasă. Dacă eumă voi duce vreodată la
Brighton, am să mă port mai bine decît Lydia.
―Dumneata, la Brighton! Nu aș avea încredere să te las nici pînă la Eastbourne; ș i nici
pentru cincizeci de lire! Nu, Kitty, am învățat cel puțin să fiu cu ochii în patru și -ai să simți
efectul. Nici un ofițer să nu mai in tre vreodată în casa mea și nici prin sat să nu mai treacă.
Balurile vor fi cu totul interzise, afară doar dacă ve i merge cu una dintre surorile dumitale. Și
n-ai să te mai miști afară din casă, pînă ce nu vei putea dovedi că ai petre cut cel puțin zece
minute pe zi într -un mod rațional.
Kitty, care lua toate aceste amenințări în serios, în cepu să plîngă.
― Lasă, lasă, spuse el, nu fi amărîtă. Dacă ai să fii cuminte în următorii zece ani, am să
te iau la o paradă militară, la sfîrșitul acestui termen.
Capitolul XLIX
La două zile după reîntoarcerea domnului Bennet , pe cînd Jane și Elizabeth se plimbau
împreună print re boschetele din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptîndu -se către ele
și, crezînd că venea să le cheme din partea mamei lor, îi ieșiră în întîmpinare; dar în loc de
convocarea la care se așteptau, cînd se apropiară, ea spuse domnișoarei Bennet:
― Vă cer iertare, domnișoară, că vă deranjez, dar spe ram că aveți, poate, ceva vești bune
de la oraș, așa că am îndrăznit să vin și să vă întreb.
― Ce vrei s ă spui, Hill? N -am primit nimicde la oraș.
― Dragă domnișoară, strigă doamna Hill tare mirată, nu știți că a sosit din partea
domnului Gardiner un curier pentru stăpînul meu? A sosit de o jumătate oră și i -a adus
stăpînului meu o scrisoare.
Fetele o rupseră la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în casă pentru a mai avea vreme
de vorbit. Alergară prin ve stibul spre sufrageria mică; de acolo în bibliotecă.
Tatăl lor nu se afla nicăieri; și erau tocmai pe punctul de a de a -l căuta sus, la mama
lor, cînd se întîlniră cu feciorul care le informă:
― Domni șoarelor, dacă -l căutați pe stăpînul meu, a plecat să se plimbe înspre crîng.
Cînd aflară aceasta, străbătură din nou holul și fugiră peste peluză, după tatăl lor, care –
și urma hotărît drumul spre o pădurice pe o latură a aleii.
Jane, care nu era nici așa ușoară și nici nu avea, ca Elizabeth, obiceiu l să alerge,
rămase în urmă, în timp ce sora ei, gîfîind, îl ajunse și -i strigă plină de nerăbdare:
― Oh, papa, ce ve ști? Ce vești? Ai primit o scrisoare de la unchiul?
― Da, am primit o scrisoare de la d оnsul, printr -un curier.
― Ei bine, ce ve ști a adus? Bune sau rele?
― Le ce bine te po ți aștepta? spuse el, scoțînd scrisoarea din buzunar. Dar poate ai vrea
s-o citești.
Elizabeth i -o luă cu nerăbdare din mînă. Jane îi ajunse și ea.
―Citește-o tare, zise tatăl lor, pentru că aproape nu ș tiu nici eu ce cuprinde.
Gracechurch Street
Luni, august 2
Scumpul meu cumnat,
Pot în sfîrșit să -ți trimit unele știri despre nepoata mea , știri care, în general, sper
că te vor mulțumi. Sîmbătă, imediat după plecarea dumitale, am avut norocul de a
descoperi în ce parte a Londrei se aflau. Amănuntele le rezerv pentru cînd ne vom vedea.
Este destul că știm că au fost descoperiți. I -am văzut pe amîndoi…
― Atunci, este a șa cum am nădăjduit mereu, strigă Jane. Sînt căsătoriți.
Elizabeth continuă să citeasc ă:
I-am văzut pe amîndoi. Nu s -au căsătorit și nici n -am avut impresia c -ar intenționa
s-o facă; dar dacă ești de acord să îndeplinești angajamentele pe care am îndrăznit să le
iau în numele dumitale, sper că nu va trece mult și se vor căsători. Tot ceea ce țise cere
este să-i asiguri fiicei dumitale, printr -o foaie dotală, partea care i se cuvine din cele

cinci mii de lire ce revin fiicelor, la decesul dumitale și al surorii mele; și, în plus, să -ți
iei angajamentul de a -i acorda, cît vei fi în viață, un a sută lire per annum. Acestea sînt
condițiile pe care, luînd totul în considerație, nu am șovăit să le accept în numele
dumitale, atît cît m -am simțit îndrituit a o face. Voi trimite scrisoarea aceasta prin
curier, pentru a nu se pierde deloc timpul cu ră spunsul. Poți, prin ur mare, înțelege din
aceste date că situația financiară a domnului Wickham nu este atît de disperată cum s -a
crezut în general. Lumea s -a înșelat în privința asta; și sînt fericit să spun că vor mai
rămîne cîțiva bani, chiar după plata tuturor datoriilor, bani care să se adauge la dota
nepoatei mele. Dacă, așa cum cred că va fi cazul, îmi vei trimite împuternicirea de a
acționa în numele dumitale în toată acestă chestiune, voi da imediat instrucțiuni lui
Haggerston să redacteze foaia do tală cuvenită. Nu va fi deloc cazul să vii iarăși la oraș;
rămîi deci liniștit la Longbourn și contează pe diligența și grija mea. Trimite -mi răspuns
cît poți mai repede și ai grijă să scrii limpede. Am considerat că cel mai bun lucru ar fi
ca nepoata mea să se căsătorească aici, la noi, ceea ce sper că vei aproba. Ea va veni aici
astăzi. Îți voi scrie din nou, îndată ce se va mai hotărî ceva.
Al dumitale etc.,
Edw.Gardiner
― Este cu putin ță? strigă Elizabeth, cînd sfîrși de citit. Poate fi adevărat că vre a s-o ia de
soție?
― Wickham nu este deci at ît de rău pe cît l -am crezut, spuse sora ei. Dragă tată, te
felicit.
― Ai răspuns la scrisoare? întrebă E lizabeth.
― Nu, dar trebuie s ă răspund cît mai cur оnd.
Оlimploră, foarte stăruitor, să nu mai piardă timp și s-o facă imediat.
― Oh! drag ă tată, strigă ea, întoarce -te și răspunde imediat. Gîndește -te cît de
importantă este fiecare clipă într -o asemenea împrejurare.
― Dă-mi voie să scriu eu în locul dumitale, spuse Jane, dacă îți displace s -o faci.
―Оmi displace foarte mult, replică el, dar trebuie făcut.
Și, cu aceste vorbe, porni cu ele înapoi către casă.
― Aș putea să te întreb? spuse E lizabeth… Dar con dițiile, presupun, trebuie acceptate.
― Acceptate! M ă simt rușinat, numai, că cere atît de puțin.
―Și eitrebuiesă se căsătorească! Totuși știm ce fel de om este.
― Da! Da! Trebuie s ă se căsătorească. Nu este altceva de făcut. Dar sînt două lucruri pe
care doresc foarte mult să le știu. Unul este cîți bani a pus unchiul jos pentru a reuși acest
lucru, ș i celălalt, cum am să -i pot achita vreodată.
― Bani! Unchiul meu! exclam ă Jane, ce vrei să spui, domnule?
― Vreau s ă spun că nici un bărbat cu mintea întreagă nu s -ar însura cu Lydia pentru o
momeală atît de neîn semnată ca o sută pe an, cît timp voi trăi eu, și cincizeci după ce nu voi
mai fi.
― Asta e foarte adev ărat, spuse, E lizabeth, deși nu mi -a trecut prin cap mai înainte. Să i
se achite datoriile și să mai rămînă încă ceva! Oh! Unchiul este, desigur, la mijloc! Ce om bun
și generos! Mă tem că s -a nenorocit. Lucrul acesta nu s -ar fi putut face cu o sumă mică.
― Nu,încuviință tatăl ei, Wickham ar fi un prost dacă ar lua -o cu un ban mai puțin
decît zece mii de lire.Mi -ar părea rău să -mi fac o părere atît de proastă despre el, chiar de la
începutul rela țiilor noastre.
― Zece mii de lire! Doamne fere ște! Cum să înapoiezi măcar jumătate dintr -o asemenea
sumă?
Domnul Bennet nu răspunse nimic; și continuară să meargă în tăcere, fiecare adîncit în
propriile gînduri, pînă ce au ajuns lîngă casă. Tatăl se duse în bibliotecă pen tru a scrie, iar
fetele intrară în salonaș.
―Și se vor căsători cu adevărat! exclamă Elizabeth imediat ce au fost singure. Ce ciudat!
Și pentru astatrebuie să fim și mulțumite! Sîntem silite să ne bucurăm că se căsă toresc, cu
tot caracterul lui infam, cu toată neînsemnata șansă de fericire pe care o au. Oh, Lydia!
―Mă consolez cu gîndul, replică Jane, că dacă n -ar ține cu adevărat la Lydia, cu
siguranță că n -ar lua-o. Deși bunul nostru unchi a făcut ceva ca să -l scape de datorii, nu pot
să cred că a avansat zece mii de lire, sau așa ceva. Dînsul are copii și s -ar putea să mai aibă.
Cum să se dispenseze măcar de jumătate din suma asta?
― Dacă vom reuși vreodată să aflăm la cît s -au ridicat datoriile lui Wickh am, spuse
Elizabeth, și ce sumă s -a depus pe numele lui din partea surorii noastre, vom ști precis cît a
făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham nu are nici cinci bani ai lui. Nu vom putea

niciodată răsplăti bunătatea unchiului și a mătușii noas tre. A o lua acasă la ei, a -i oferi
protecție și sprijinul lor personal înseamnă un sacrificiu atît de mare făcut pen tru ea, încît
ani întregi de recunoștință nu sînt de ajuns pentru a -i răsplăti. În clipa asta, ea se află la
dînșii. Dacă atîta bunătate nu o va face să se simtă nenorocită, nu -și va merita niciodată
fericirea. Ce clipă pentru ea cînd a dat ochii cu mătușa!
― Trebuie s ă uităm cele ce s -au petrecut și de -o parte și de cealaltă, spuse Jane. Sper și
sînt încredințată că vor fi totuși fericiți. Cons imțămîntul lui de a se căsă tori cu Lydia, vreau
să cred, este o dovadă că a ajuns să judece cum se cuvine. Dragostea lor reciprocă îi va face
mai cumpăniți; și îmi place să cred că se vor instala atît de tihnit și vor trăi atît de cuminte
încît, cu timpul , se va uita, poate, nebunia lor din trecut.
― S-au purtat în așa fel, replică Elizabeth, încît nici tu, nici eu , nici nimeni nu va putea
să uite vreodată. Este inutil să mai vorbim despre asta.
Fetele își aduseră aminte că, după toate probabilită țile, mama lor nu aflase nimic despre
cele întîmplate. Se duseră deci în bibliotecă și -l întrebară pe tatăl lor dacă nu dorea s -o
anunțe ele. Dînsul scria și, fără să -și ridice capul, replică indifent:
― Cum dori ți.
― Putem lua scrisoarea unchiului ca s ă i-o citim?
― Luați ce vreți și plecați de aici.
Elizabeth luă scrisoarea de pe birou și se duseră sus împreună. Mary și Kitty erau cu
doamna Bennet: o sin gură comunicare deci ajungea pentru toate. După ce o pregătiră pentru
vești bune, scrisoarea a fost citită cu glas tare. Doamna Bennet de -abia putea să se
stăpînească. Și cînd Jane ajunse la pasajul în care domnul Gardiner își exprima speranța că
Lydia se va căsători curînd, bu curia mamei sale izbucni nestăvilită și fiecare nouă frază îi
mărea exuberanța. Era acu m atît de agitată de încîntare pe cît fusese mai înainte de panică
și indignare. Îi era de ajuns să știe că Lydia sa se va mărita. Nu se sim țea tulburată de vreo
îngrijorare pentru fericirea ei, nici umilită de vreo amintire a relei ei purtări.
― Scumpa, scumpa mea Lydia! strigă ea, este în tr-adevăr încîntător. Va fi măritată! Am
s-o văd iarăși! Va fi măritată la șaisprezece ani! Dragul, bunul meu frate! Știam eu c -așa o să
se întîmple ―știam eu că o să se aranjeze totul! Ce dor îmi este s -o văd și să -lvăd și pe
dragul de Wickham! Dar rochiile, rochiile de nuntă! Am să scriu imediat soră -mi Gardiner
despre asta. Lizzy, drăguța mea, fugi jos la tata și întreabă -l cît îi va da. Stai, stai; mă duc eu
singură ― sun-o pe Hill, Kitty. Mă îmbrac într -o clipă―scumpa, scumpa mea Lydia! Ce
fericite vom fi împreună, cînd ne vom reîntîlni!
Fiica sa cea mai mare încercă să -i domolească explo zia entuziasmului, îndreptîndu -i
gîndurile către obligațiile pe care comportarea domnului Gardiner le cre ease pentru ei toți.
― Căci datorăm acest fericit sfîrșit, adăugă ea, într-o mare măsură bunătății lui. Sîntem
convinse că a ga rantat personal că -l va ajuta pe domnul Wickham cu bani.
― Ei bine, strig ă mama ei, așa și trebuia să facă. Cine altul s -o fi făcut dacă nu propriul
ei unchi? Dacă nu ar fi avut propria lui familie, știți că toți banii lui trebuiau să -mi revină
mie și copiilor mei; și este prima oară că am primit ceva de la el, în afară de cîteva daruri.
Vai! Sînt atît de fericită! În scurt timp voi avea o fat ă măritată. Doamna Wickham! Ce bine
sună! Și de -abia a împlinit șaisprezece ani, în iunie, anul ăsta. Scumpa mea Jane, sînt atît de
tulburată, încît sînt sigură că nu pot să scriu; așa că am să dictez și ai să scrii tu pentru
mine. Aranjăm noi cu tata în privința banilor, după aceea; dar trusoul trebuie comandat
imediat.
Pe urmă, trecu în revistă toate amănuntele cu privire la pînzeturi, museline, batist și ar
fi fost gata să dicteze imediat niște comenzi foarte copioase dacă Jane, deși cu oarecare
greutate, n-ar fi convins -o să aștepte pînă ce tata va avea răgaz pentru a fi consultat. "O zi de
întîrziere, remarcă ea, nu va avea importanță". Mama ei era prea fericită pentru a se mai
încăpățîna ca de obicei. Și -i mai trecură prin minte și alte planuri.
― Am să plec la Meryton, zise ea, de îndată ce voi fi îmbrăcată, și -am să-i duc soră -mi
Philips veștile bune, bune. Și la înapoiere, voi merge în vizită la Lady Lucas și la doamna
Long. Kitty, fugi jos și comandă trăsura. O plimbare la aer o să -mi facă groz av de bine.
Fetelor, aveți vreun un comision pentru Meryton? Oh! Uite -o pe Hil! Draga mea Hill, ai auzit
veștile bune? Se mărită dom nișoara Lydia; și -ai să primești o cupă de punchca să te
veselești, la nuntă.
Doamna Hill о și exprimă pe loc bucuria. Eliz abeth îi primi împreună cu ceilalți
felicitările și apoi, scîrbită de această nebunie, se refugie în camera ei pentru a se gîndi în
voie. Situația bietei Lydia era neîndoielnic, în cel mai bun caz, destul de proastă; totuși
trebuia să fie recu noscătoare c ă nu era și mai proastă. Așa simțea ea; și deși, cînd privea în
viitor nu se putea aștepta, pe bună dreptate, ca sora ei să se bucure nici de fericire și nici de

o situație socială bună, cînd privea înapoi la ceea ce se temuseră numai cu două ore în urmă,
era conștientă de toate avantajele cîștigate.
Capitolul L
Domnul Bennet dorise adesea, înainte de această pe rioadă a vieții sale, ca în loc să -și
cheltuiască tot venitul, să pună anual deoparte o sumă, pentru ca fiicele și soția sa, dacă
aceasta i -ar supraviețui, să fie mai bine asigu rate. Acum o dorea mai mult decît întotdeauna.
Dacă și-ar fi îndeplinit această obligație, nu ar fi fost nevoie ca Lydia să rămînă îndatorată
față de unchiul său, pentru tot ce va fi dobîndit drept garanție morală ori mate rială.
Satisfacția de a fi cucerit ca soț pe cel mai nevrednic din tre tinerii din Marea Britanie ar fi
revenit atunci celui în drept.
Era adînc mîhnit că o chestiune atît de puțin avan tajoasă pentru oricine trebuia să fie
încheiată numai pe cheltuiala cu mnatului său; și era hotărît, dacă va fi cu putință, să afle la
cît se urca ajutorul acestuia și să ono reze obligația cît va putea mai repede.
La începutul căsătoriei domnului Bennet, economia fusese considerată cu totul inutilă,
pentru că, bineînțeles, u rmau să aibă un fiu. Acest fiu ar fi însemnat desființa rea clauzei
testamentare, imediat ce va fi atins majoratul, iar văduva și copiii mai mici ar fi fost, în acest
fel, asigurați. Veniră pe lume cinci fiice, la rînd, dar fiul se lăsa încă așteptat; și mulți ani
după nașterea Lydiei, doamna Bennet fusese sigură că va veni. În cele din urmă, au disperat
tot așteptînd, dar era prea tîrziu pentru a mai face economii. Doamna Bennet n -avea nici un
talent pen tru așa ceva și numai dragostea de independență a s oțului său îi împiedicase să
depășească venitul ce -l aveau.
Printr-o foaie dotală se alocase doamnei Bennet și co piilor săi suma de cinci mii de lire.
Dar proporția în care urma să fie atribuită copiilor fusese lăsată la latitudinea părinților.
Acest pun ct urma să fie stabilit acum, cel pu țin în privința Lydiei, iar domnul Bennet nu
putea să aibă nici o șovăială în acceptarea propunerii pe care o avea în fața lui.
Оn cuvinte de recunoscătoare gratitudine pentru bună tatea cumnatului său ― deși
exprimată cît se poate de concis ― el așternu pe hîrtie totala sa aprobare pentru tot ceea ce
făcuse și consimțămîntul de a onora angaja mentele luate în numele lui. Nu își închipuise
niciodată mai înainte că, în cazul cînd Wickham s -ar fi lăsat con vins să se însoa re cu fiica sa,
s-ar fi putut face totul cu atît de puține inconveniente pentru dînsul, ca prin aran jamentul de
față. Suta de lire pe care trebuia să le -o plătească anual nu însemna pentru el decît o
pierdere de vreo zece lire, deoarece cheltuielile Lydi ei, însumînd în treținerea, banii ei de
buzunar și darurile în bani care ajungeau la ea prin mîinile mamei sale, fuseseră foarte puțin
sub această cifră.
O altă surpriză foarte binevenită era că totul se fă cea cu un efort minim din partea lui;
căci singur a lui dorință, în momentul de față, era să se deranjeze cu această treabă cît se
putea mai puțin. După ce primele accese de furie provocate de căutarea Lydiei se potoliseră,
el revenise în mod firesc la indolența din trecut. Scrisoa rea a fost expediată re pede căci, deși
leneș cînd trebuia să se apuce de un lucru, o dată ce -l începea, era grăbit să -l termine. Rugă
să i se comunice și alte amănunte în privința datoriei pe care o avea față de cumnatul său,
dar era prea supărat pe Lydia pentru a -i trimite și e i vreun mesaj.
Vestea bună se întinse repede în toată casa și, cu aceeași rapiditate, printre vecini.
Aceștia din urmă o pri miră cu o decentă filozofie. Desigur, comentariile ar fi putut fi mai
interesante dacă domnișoara Lydia Bennet ar fi dus o viață uș uratică la oraș ori, în cea mai
fericită alternativă, ar fi fost izolată de lume, la vreo fermă în depărtată. Totuși erau multe de
spus în legătură cu fap tul că o măritau; și binevoitoarele urări ca totul să se termine cu bine,
exprimate mai înainte de bă trîneledoamne veninoase din Meryton, pierdură prin această
schimbare doar prea puțin din ardoarea de la început, deoarece, cu un astfel de soț,
nefericirea era considerată drept sigură.
Trecuseră două săptămîni de cînd doamna Bennet nu mai coborîse în suf ragerie, dar în
această fericită zi își reluă locul în capul mesei, într -o dispoziție copleșitor de bună. Nici un
simțămînt de rușine nu -i umbri triumful. Căsătoria uneia dintre fiice, primul obiectiv al
dorințelor sale, de cînd Jane împlinise șaisprezece ani, era acum pe punctul de a se îndeplini,
și toate gîndurile și vorbele se învîrteau numai în jurul acelor detalii ce țin de cere moniile
nupțiale elegante ca: muselinuri fine, cupeuri noi și servitori. Era ocupată cu căutarea unei
locuințe convenabile pentru fiica sa, prin vecinătate; și, fără să țină seama sau să știe ce
venituri aveau, respinse multe dintre ele drept nepotrivite ca dimensiuni și importanță.
― Haye Park ar merge, spuse ea, dac ă famalia Goulding s -ar muta, sau casa mare de la

Stoke, dac ă salonul ar fi mai spațios; Ashworth este prea departe. N -aș putea îndura s -o am
la zece mile de mine; și cît privește Purvis Lodge, mansarda e oribilă.
Soțul său îi îngădui să -i dea înainte fără contenire, cîtă vreme slujitorii fură de față. Dar
cînd ace știa se re traseră, îi spuse:
― Doamn ă Bennet, înainte de a lua vreuna din toate aceste case pentru fiica și ginerele
dumitale, să judecăm lucrurile așa cum trebuie. Într -oanumecasă de pe melea gurile acestea
ei nu vor avea niciodată acces. Sînt hotărît să nu-i primesc la Longbourn pentru a nu mai
încuraja imprudența cuiva.
Această declarație a fost urmată de o lungă dispută, dar domnul Bennet rămase ferm. În
curînd, discuția aceasta duse la o alta și doamna Bennet află cu uimire și groază că soțul său
nu voia să avanseze o singură guinee ca să cumpere trusoul fiicei sale. El declară că, din
partea lui, Lydia nu va primi cu acest prilej nici un fel de semn de afecțiune. Doamna Bennet
putea cu greu înțelege așa ceva. Ca mînia lui să fie atît de neiertătoare , încît să -i refuze fiicei
sale un privilegiu fără de care căsătoria abia dacă putea părea valabilă, depășea tot ceea ce
credea dînsa posibil. O chinuia mai mult dezonoarea pe care lipsa unui trusou nou ar fi
aruncat -o asupra ceremoniei nupțiale, decît vre un simțămînt de rușine pentru că Lydia
fugise și trăise cu Wickham două săptămâni înainte de celebrarea cununiei .
Elizabeth regreta acum din toată inima că disperarea din primul mpment o făcuse să
vorbească domnului Darcy despre temerile lor în legătură cu Lydia; de vreme ce căsătoria
urma să aducă, atît de curînd, un sfîrșit cuviin cios fugii ei, ar fi putut spera să ascundă
începutul ne fast tuturor celor care nu fuseseră în stricta lor apropiere.
Nu-i era deloc teamă că dînsul va răspîndi ceea ce -i destăinuise. Erau puțini aceia pe
discreția cărora putea conta cu mai multă încredere; dar, în același timp, nu exista nimeni în
fața căruia să se simtă mai umilita de faptul că ușurința surorii ei era cunoscută. Nu însă de
teama vreunui dezavantaj ce s -ar fi putut răsfrânge asupra ei însăși, căci între dînșii părea
să existe oricum o pră pastie de netrecut. Chiar dacă s -ar fi făcut căsătoria Lydiei în condițiile
cele mai onorabile, tot nu se putea presupune că domnul Darcy ar fi vrut să intre într -o fa-
milie că reia, în afară de toate celelalte obiecții, i se mai imputa acum înrudirea și relații
dintre cele mai strînse cu omul pe care dînsul, pe bună dreptate, îl disprețuia.
Nu s-ar fi mirat ca Darcy să dea înapoi din fața unei asemenea înrudiri. Dorința de a se
apropia de el ― și Elizabeth era încredințată că dînsul o simțise cînd erau în Derbyshire ― nu
putea, în mod rațional, să supra viețuiască unei astfel de lovituri. Se simțea umilită, în –
durerată; se căia, deși abia dacă știa de ce. Rîvnea la stima lui, acu m cînd nu mai putea
spera să se bucure de ea. Dorea să aibă vești de la el, acum cînd părea să aibă șansele cele
mai mici de a le dobîndi. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el, acum cînd nu părea
probabil să se mai întîlnească vreodată.
Ce triumf pentru el, se gîndea ades, dacă ar fi știut că cererea în căsătorie căreia,
mîndră, îi dăduse cu piciorul numai cu patru luni mai înainte, ar fi fost acum primită cu
bucurie și recunoștință. Era generos ― nu se mai оndoia―, unul dintre b ărbații cei mai
generoși. Dar pentru că era totuși un muritor, trebuia să se simtă triumfător.
Оncepea acum să înțeleagă că el era tocmai bărbatul care, prin temperament și însușiri,
i s-ar fi potrivit cel mai bine. Judecata și firea lui, deși deosebite de -ale ei, ar fi cor espuns
întru totul dorințelor sale. Era o unire care ar fi fost spre profitul amîndurora; prin firea ei
vioaie și degajată, spiritul lui ar fi devenit mai larg, manierele i s -ar fi ameliorat; și datorită
rațiunii, faptului că era un om instruit și cunoaște rii pe care o avea despre lume, dînsa ar fi
dobîndit desigur un cîștig de o și mai mare însemnătate.
Acum însă nu va mai avea loc o astfel de căsătorie reușită, care să învețe mulțimile pline
de admirație ce este adevărata fericire conjugală. În familia lo r urma să se realizeze o
căsătorie diferită ca perspectivă și care excludea posibilitatea celeilalte.
Elizabeth nu -și putea închipui cum vor izbuti să se întrețină Lydia și Wiekham într -o
decentă independență. Dar ușor își închipuia la ce scurtă durată de fericire se puteau aștepta
doi oameni care se uniseră numai pentru că patima le era mai puternică decît virtutea.
Domnul Gardiner scrise în curînd, din nou, cumnatului său. Răspundea pe scurt la
mulțumirile adresate de dom nul Bennet, asigurîndu -l că era g ata oricînd să contribuie la
binele oricărui membru al familiei și sfîrșea cu rugă mintea de a nu i se mai vorbi despre
recunoștință. Scopul principal al scrisorii era să le aducă la cunoștință că dom nul Wickham
se hotărîse să iasă din miliție.
A fost în mare parte dorința mea să facă acest lucru, adăuga dînsul, îndată ce
căsătoria a fost hotărîtă. Și cred că veți fi de acord cu mine în a con sidera schimbarea
lui din acea unitate ca foarte re comandabilă, atît pentru el, cît și pentru nepoata mea.

Domnul Wickham are intenția să intre în cadrele armatei active și, printre vechii săi
prieteni, sînt încă unii care pot și doresc să -l ajute mai departe în carieră. Is-a promis
postul de ofițer stegar în re gimentul generalului…, încartiruit acum în nordul ț ării. Este
un avantaj că regimentul se află la o asemenea distanță de partea aceasta a regatului. El
face promisiuni sincere, și sper că printre străini, unde și unul și celălalt vor trebui să
facă față bună, vor fi mai prudenți. I -am scris colonelului For ster, pentru a -l informa de
aranjamentele noastre pre zente și pentru a -i cere să dea asigurări tuturor cre ditorilor
domnului Wickham din Brighton și îm prejurimi, că vor fi grabnic plătiți, luîndu -mi
personal angajamente în acest sens. Vrei să fii bun ș i să dai aceleași asigurări
creditorilor săi din Meryton, a căror listă, redactată după informațiile lui, o ane xez? Ne-a
mărturisit toate datoriile; sper, cel puțin, că nu ne -a indus în eroare. Haggerston a
primit indicații din partea noastră și, într -o săptămînă, totul se va aranja. Vor pleca apoi
la regimentul lui, afară de cazul că vor fi invitați întîi la Longbourn; și am înțeles de la
doamna Gardiner că nepoata mea dorește mult să vă vadă pe toți înainte de a pleca din
sud. Dînsa e bine și mă roagă să transmit ta tălui și marnei sale expresia respectului său
filial.
Al dumitale etc.
Domnul Bennet și fiicele sale văzură tot atît de lim pede ca și domnul Gardiner multiplele
avantaje ale mu tării lui Wickham din vechiul lui regiment. Doamna Ben net, însă , nu era tot
atît de mulțumită. Faptul că Lydia se instala în nordul țării, tocmai cînd dînsa aștepta să se
mîndrească și să se bucure alături de ea ― deoarece nu renun țase deloc la planul ca tinerii
căsătoriți să se sta bilească în Hertfordshire ― era o m are dezamăgire; și, în plus, ce păcat că
Lydia era silită să se despartă de un regiment în care se cunoștea cu toată lumea și avea
atîția favoriți.
― O iube ște atît de mult pe doamna Forster, spuse doamna Bennet; este scandalos că
trebuie să plece de acolo ! Și mai sînt și cîțiva tineri care îi plac foarte mult. S -ar putea ca
ofițerii din regimentul generalului… să nu fie atît de simpatici.
Cererea fiicei lui ― c ăci așa putea fi considerată do rința ei ― de a fi din nou primit ă în
mijlocul familiei, înaint e de a porni spre nord, primi la început un răspuns absolut negativ.
Jane și Elizabeth însă, dorind amîndouă, de dragul surorii lor și pentru prestigiul ei, să se
vadă că Lydia s -a căsătorit cu consimțămîntul părinților, îl rugară pe domnul Bennet atît de
insistent și totuși atît de rezo nabil și cu atîta blândețe să -i primească, pe ea și pe soțul ei, la
Longbourn, imediat ce se vor căsători, încît îl con vinseră să gîndească și dînsul ca ele și să
facă precum le era voia. Iar mama lor avu satisfacția de a afla că va putea prezenta vecinilor
pe fiica ei măritată, înainte ca ea să fie surghiunită în nord. Deci, cînd domnul Bennet scrise
din nou cumnatului său, le trimise vorbă că le îngă duie să vină acasă; și se stabili ca imediat
ce se va fi terminat ceremo nia, să pornească spre Longbourn. Eliza beth era totuși surprinsă
că Wickham putea fi de acord cu acest plan; și, dacă ar fi ținut seama numai de ceea ce
simțea ea, o întîlnire cu dînsul ar fi fost ultimul lucru pe care l -ar fi dorit.
Capitolul LI
Sosiși ziua nunții surorii lor; Jane și Elizabeth erau probabil mai impresionate decît
mireasa însăși. Cupeul a fost trimis să -i ia de la… și urmau să se întoarcă cu el, înainte de
ora mesei. Sosirea lor era așteptată cu groază de cele două domnișoare Bennet mai mari, iar
Jane, în special, atribuind Lydiei simțămintele pe care le -ar fi avut dacă ea ar fi fost vinovata,
era nenorocită gîndindu -se la ce trebuia să îndure sora ei.
Veniră. Întreaga familie se strînsese în salo naș pentru a -i primi. Cînd cupeul op ri în fața
intrării, doamna Bennet era toată numai zîmbete; soțul ei avea un chip grav, de nepătruns;
fiicele lor era alarmate, îngrijorate, stînjenite.
Auziră glasul Lydiei, în vestibul; ușa fu zvîrlită în lături și dînsa intră în cameră
alergînd. Mama e i păși înainte, o îmbrățișa și îi ură, extaziată, bun venit; întinse mîna, cu un
surîs afectuos, lui Wickham, care venea în urma doamnei sale, și le făcu ambilor calde urări,
cu o vioiciune care nu arăta nici o îndoială în privința feri cirii lor.
Domnul B ennet, către care se întoarseră apoi, nu le făcu o primire tot atît de cordială.
Chipul lui deveni și mai sever și abia dacă -și dezlipi buzele. Ușuratica sigu ranță de sine a
tinerei perechi era într -adevăr de ajuns ca să -l irite. Elizabeth era dezgustată, pînă și
domnișoara Bennet era revoltată. Lydia era tot Lydia, nepotolită, săl batică, nestingherită,
zgomotoasă, netemătoare. Trecu de la o soră la cealaltă, pretinzîndu -le felicitări; și cînd, în

sfîrșit, luară loc cu toții, privi nerăbdătoare în jur, bă gă de seamă unele mici schimbări din
cameră și remarcă, rîzînd, că trecuse o mulțime de timp de cînd nu mai intrase acolo.
Nici Wickham nu era mai nenorocit decît ea; dar pur tările lui erau totdeauna atît de
plăcute încît, dacă firea, și căsătoria lui ar fi fost întocmai ceea ce s -ar fi cuvenit să fie,
zîmbetele și naturalețea cu care solicita să fie con siderat drept unul dintre ai lor i -ar fi
încîntat pe toți. Elizabeth nu -l crezuse mai înainte atît de sigur de el; luă loc, hotărînd în
sinea ei să nu mai creadă, pe viitor, că insolența unui om insolent are limite. Ea roși, și Jane
roși; dar obrajii celor doi care stîrniseră această conster nare nu suferiră nici o schimbare de
culoare.
Conversația nu stagna. Mireasa și mama ei se între ceau vorbind; iar Wi ckham, care se
întâmplase să șadă lîngă Elizabeth, începu s -o întrebe despre cunoștințele lui din vecinătate,
cu o ușurință plină de bună dispoziție, pe care ea nu se simți în stare s -o egaleze în
răspunsu rile ce le dădea. Amîndoi soții păreau să aibă ami ntirile cele mai fericite din lume.
Nimic din trecut nu fu po menit cu mîhnire; iar Lydia atacă de bunăvoie subiecte la care
surorile ei nu ar fi făcut aluzie pentru nimic în lume.
― Gîndiți-vă numai că sînt trei luni, strigă ea, de cînd am plecat de aici! Vă mărturisesc
că parcă au tre cut numai două săptămîni; și totuși, cîte nu s -au întîmplat între timp!
Doamne sfinte! Cînd am plecat, credeți -mă, nici nu -mi trecea prin minte că am să mă mărit
înainte de a mă întoarce, deși credeam că ar fi tare nos tim dacă s-ar întîmpla așa.
Tatăl ei își ridică ochii la cer, Jane se simțea neno rocită, Elizabeth privea semnificativ la
Lydia, dar ea, care nu auzea și nu vedea niciodată ceea ce nu voia, con tinuă cu veselie:
― Ah, mam ă! Știu oamenii de pe aici că m -am măritat azi? Mi -a fost teamă că nu știu; l –
am depășit pe William Goulding în docarul lui și eram foarte hotărîtă s -o afle; așa că am
coborît geamul din dreptul lui și mi -am scos mănușa și mi -am lăsat mîna să se sprijine pe
rama ferestrei, ca să -mi poată vedea inelul; și pe urmă m -am înclinat și i -am zîmbit cu gura
pînă la urechi.
Elizabeth nu mai putea suporta. Se ridică și fugi din cameră și nu se mai întoarse pînă
ce nu-i auzi trecînd prin hol înspre sufragerie. Atunci se alătură grupului lor, destul de
devreme ca să o vadă pe Lydia mergînd, ca la paradă, în dreapta mamei lor și să o audă
spunîndu -i surorii sale mai mari:
― Ah, Jane, îți iau acum locul, și tu trebuie să co bori în rang, pentru că eu sînt femeie
măritată.
Nu era de presupus că timpul î i va aduce Lydiei acea rezervă de care fusese atît de total
lipsită de la început. Dezinvoltura și buna ei dispoziție erau în creștere. Do rea să vadă pe
doamna Philips, pe cei din familia Lucas și pe toți ceilalți vecini ai lor și să se audă numită de
fiecare dintre ei "doamna Wickham"; și, între timp, se duse după masă sa -și arate inelul și să
se fălească cu măritișul ei față de doamna Hill și cele două fete în casă.
― Așa, mamă, spuse ea cînd se reîntoarseră cu toții în salonaș, și ce crezi de soțul meu ?
Nu e un bărbat fermecător? Sînt sigură că toate surorile mele mă invidiază. Sper să aibă și
ele parte măcar de jumătate din norocul meu. Trebuie să se ducă toate la Brighton. Acolo e
locul unde se pot găsi soți. Ce păcat, mamă, că nu ne -am dus cu toate a colo.
― Foarte adev ărat; dacă era după mine, ne -am fi dus. Dar, scumpa mea Lydia, nu -mi
place deloc că pleci atît de departe. Trebuie neapărat?
― Oh, Doamne! Da; dar asta nu -i nimic. O să -mi placă mai mult decît orice. Dumneata,
și tata, ș i surorile mele trebuie să veniți la noi să ne vedeți. Vom fi la Newcastle toată iarna, și
sînt sigură că vor fi și acolo ceva baluri, și am să am grijă să fac rost de parteneri buni
pentru toate.
― Asta mi -ar plăcea mai mult decît orice! spuse mama.
―Și, pe urmă, cînd ai să te -ntorci acasă, poți să lași la mine una -două dintre surorile
mele; și îndrăznesc să spun că înainte să treacă iarna am să fac rost de soți și pentru ele.
―Оți mulțumesc pentru partea mea din favoarea ce vrei să ne faci, spuse Elizab eth, dar
nu-mi place, în mod deosebit, felul tău de a procura soți.
Oaspeții nu puteau rămîne mai mult de zece zile. Îna inte de a pleca din Londra, domnul
Wickham primise numirea și în două săptămîni trebuia să se prezinte la regiment.
În afară de doamna Bennet, nimeni nu regreta că vor sta atît de puțin; dînsa folosi cea
mai mare parte din timp făcînd vizite cu fiica sa și organizînd dese petreceri acasă la ei.
Aceste petreceri conveneau tuturor; a evita cercul strict familial era pentru cei cu judecată u n
lucru și mai de dorit decît pentru cei fără judecată.
Dragostea lui Wickham pentru Lydia nu era egală cu cea a Lydiei pentru el, adică
întocmai așa cum se aștep tase Elizabeth. N -avu nevoie de actualele ei observații ca să
înțeleagă, din desfășurarea luc rurilor, că fuga lor fusese determinată de dragostea Lydiei mai

curînd decît de a lui; și s -ar fi întrebat de ce, fără s -o iubească la ne bunie, se hotărîse să fugă
cu ea, dacă nu ar fi fost con vinsă că pentru el fuga devenise necesară din motive disperat e;
așa stînd lucrurile, el nu era tînărul care să reziste prilejului ce i se oferea de a avea o
companie.
Lydia era grozav de îndrăgostită. El era cu orice pri lej "dragul meu Wickham"; nimeni nu
putea fi compa rat cu dînsul. El făcea totul ca nimeni altul ; și eră sigură că dînsul va împușca
la întîi septembrie mai multe pă sări decît oricare altul din tot ținutul.
Оntr-o dimineața, curînd după venirea lor, pe cînd se afla cu cele două surori mai mari.
Lydia se adresă Elizabethei:
― Lizzy, țienu ți-am pove stit încă niciodată despre nunta mea. Cînd le -am povestit
mamei și celorlalți, nu erai de față. Nu ești curioasă să afli cum au fost aran jate toate?
― Nu,într-adevăr, replică Elizabeth; cred că este un subiect despre care niciodată nu se
va putea vorbi p rea puțin .
― Na! Ce ciudat ă ești! Dar trebuie să -ți spun cum a decurs totul. Ne -am cununat, știi, la
biserica Sfîntul Clement, pentru că locuința lui Wickham era în pa rohia aceea. Și era hotărît
să fim cu toții acolo pe la ora unsprezece. Mătușa, unchiul și cu mine trebuia să ne ducem
împreună; iar ceilalți trebuiau să ne aștepte la biserică. Bine! A venit și dimineața de luni și
eu eram într -o agitație! Șiii, mi -era o teamă grozavă să nu se întîmple ceva și să se amîne, că
atunci aș fi înnebunit, nu alta. Și mai era și mătușa care tot timpul cît m -am îmbrăcat m -a
moralizat și i -a turuit gura de parcă citea o predică. Oricum, eu tot n -am auzit mai mult de
un cuvînt din zece pentru că mă gîndeam, îți închipui, la dragul meu Wickham. Tare voiam
să știu dacă o să vină la nuntă în tunica albastră.
Bine! Și cum îți spun, am luat gustarea la ora zece, ca de obicei. Credeam că n -o să se
mai sfîrșească; pen tru că, acum că veni vorba, trebuie să -ți spun că un chiul și mătușa au
fost oribil de dezagreabili, tot timpu l cît am stat la ei. Dac -ai să mă crezi, n -am ieșit o singură
dată afară din casă, deși am stat la ei două săptămîni. Nici o petrecere, nici un aranjament,
nimic. Recunosc, Londra era aproape goală; dar totuși Teatrul Mic era deschis . Bine… și așa,
tocmai cînd trăsese cupeul la scară, unchiul a fost chemat pentru treburi de oroarea aia de
domnul Stone. Și apoi, înțelegi, o dată ce sînt împreună, nu se mai termină cu discuțiile.
Bine! Eram atît de spe riată că nu mai știam ce să fac, fiindcă unchiul trebui a să mă conducă
la altar; și dacă treceam peste ora stabi lită, nu ne mai puteam cununa toată ziua. Dar, din
fericire, în zece minute a fost înapoi și atunci am pornit cu toții. Totuși, mi -am amintit mai pe
urmă că dacă un chiul ar fi fostоmpiedicat s ă vină n-ar fi fost nevoie să se amîne nunta,
pentru că putea foarte bine să -i țină locul domnul Darcy.
― Domnul Darcy! repet ă Elizabeth, total uluită.
― Oh! da! El trebuia s ă vină la nuntă cu Wickham, știi. Dar, vai de mine, am uitat de tot!
Nu trebuia să suf lu un cuvînt despre asta. Le -am promis atît de tare! Ce -o să zică Wickham?
Trebuia să fie un secret așa de mare!
― Dacă trebuia să fie un secret, interveni Jane, nu mai spune nici un cuvînt. Din partea
mea, poți fi liniștită, că nu voi încerca să aflu mai mult.
― Oh! desigur, întări Eîizabeth, deși ardea de cu riozitate; nu -ți vom pune nici o
întrebare.
― Mulțumesc, spuse Lydia, căci dacă ați face -o v-aș povesti desigur totul și atunci
Wickham s -ar supăra rău de tot.
Оn fața unui asemenea îndemn de a pune î ntrebări, Elizabeth se văzu nevoită să fugă
pentru a rezista ispi tei.
Dar să trăiască fără să cunoască asemenea detalii îi era cu neputință; ori, cel puțin, îi
era imposibil să nu încerce să capete informații. Domnul Darcy fusese la nunta surorii ei. Era
exact împrejurarea și exact socie tatea în care, după toate aparențele, el nu avea nici ce căuta
și nici nu era tentat să meargă. Îi trecură fulgerător și sălbatic prin minte fel de fel de
presupuneri, dar nu fu mulțumită cu nici una. Cele care o satisfăce au mai mult, pentru că
aruncau asupra con duitei lui o lumină cît se poate de favorabilă, îi păreau cu totul
improbabile. Nu mai putu îndura atîta nesigu ranță; și, luînd în grabă o foaie de hîrtie, scrise
mătușii sale o scurtă scrisoare, cerîndu -i să i se dea explicații la ceea ce lăsase Lydia să -i
scape, dacă lucrul acesta nu era incompatibil cu secretul pe care voiseră să -l păstreze.
Оnțelegi, cred, adăugă ea, cît de curioasă sînt să știu cum de s -a putut afla în
mijlocul dumneavoastră, la un asemenea e veniment, o persoană fără nici o legătură cu
vreunul dintre noi și oarecum străină de familie. Te rog scrie -mi imediat și fă -mă să
înțeleg acest lucru ― doar dac ă, din motive foarte serioase, nu trebuie să păstrezi
secretul pe care Lydia pare să -l socoteas că necesar; atunci, va trebui să mă mulțu mesc

cu ignoranța.
"Ceea ce totuși nu se va întâmpla", își spuse în sinea ei, și sfîrși scrisoarea:
Și, scumpă mătușica, dacă nu -mi vei spune totul, ca să aflu în mod cinstit, voi fi
desigur nevoită să uzez de trucuri și stratageme pentru a afla.
Delicata ei concepție despre cinste o împiedica pe Jane să -i vorbească Elizabethei, între
patru ochi, despre ceea ce lăsase Lydia să -i scape. Elizabeth era foarte mulțumită de acest
lucru. Pînă se va vedea dac ă întrebările ei vor primi vreun răspuns, prefera să nu aibă nici o
confidentă.
Capitolul LII
Elizabeth avu satisfacția de a căpăta răspunsul aștep tat, cît s -a putut de repede. Cum
primi scrisoarea, se pierdu în mica pă durice unde cu greu ar fi deranjat -o cineva, se așeză pe
o bancă și se pregăti să fie fericită; lungimea scrisorii o convinsese că nu cuprindea un refuz.
Strada Gracechurc h
Septembrie 6
Scumpa mea nepoată,
Am primit chiar acum scrisoarea dumitale și voi consacra toată dimineața aceasta
răspunsului, fiindcă prevăd că o scrisoare mică nu va cuprinde ceea ce am a -ți spune.
Trebuie să -ți mărturisesc că rugămintea pe care mi -ai făcut-o mă surprinde; nu m -am
așteptat la ea din partea dumitale. Cu toate acestea, să nu crezi că sînt supărată; nu
vreau să -ți spun decît că nu mi -am închipuit că era necesar ca dumneatasă-mi pui
asemenea întrebări. Dar dacă preferi să nu mă înțelegi, iartă -mi impertinența. Unchiul
este tot atît de surprins cît și mine și dacă n -ar fi avut convingerea că ești parte
interesată, nu și -ar fi îngăduit să procedeze așa cum a făcut. Dar, dacă în chestiunea
aceasta ești într -adevăr inocentă și ne știutoare, trebuie să fiu mai explicită. Chiar în
ziua în care m -am întors de la Longbourn unchi ul dumitale a primit o vizită cît se poate
de neașteptată. A venit domnul Darcy și au stat amîndoi, închiși, timp de cîteva ore.
Totul se terminase înainte de sosirea mea; în acest fel, curiozitatea mea n -a fost atît de
îngrozitor de exasperată cît pare s ă fi fost a dumitale. Venise să -i spună domnului
Gardiner că desco perise locul unde se aflau sora dumitale și domnul Wickham, că îi
văzuse și vorbise cu amîndoi ― cu Wickham de repetate ori, cu Lydia o dat ă. După cîte
am înțeles, plecase din Derbyshire nu mai o zi după noi, și venise la oraș cu hotărîrea de
a-i urmări. Mo tivul mărturisit era convingerea că, din vina lui, ne trebnicia lui Wickham
nu fusese cunoscută atît de bine, încît să împiedice pe oricare tînără fată de carac ter să
se îndrăgostească sa u să aibă încredere în el. Dînsul a dat, cu generozitate, întreaga
vină pe greșita sa mîndrie și a mărturisit că înainte considerase că nu era de demnitatea
lui să supună lumii întregi proble mele sale personale. Firea lui Wickham trebuia să
grăiască de la sine. Considera deci că avea datoria să intre în acțiune și să încerce să
remedieze un rău provocat din vina lui. Dacă a avut și vreun alt motiv, sînt convinsă că
nu e decît spre cinstea lui. Era de cî teva zile în oraș cînd a reușit să -i descopere; avea
însă un indiciu care l -a ajutat în cercetări, ceea ce noi nu aveam, și acesta constituise
un temei în plus pentru hotârîrea lui de a ne urma. Se pare că există o per soană, o
anume doamnă Younge, care a fost acum cîtva timp guvernanta domnișoarei Darcy, și
pe care a concediat -o din cauza unor nemulțumiri, dar n -aspus de ce fel. Ea a luat,
după aceea, o casă mare în strada Edward și se întreține, de atunci dînd camere cu
chirie. Domnul Darcy știa că această doamnă Younge era o cunoștință intimă a dom –
nuluiWickham și, cum a ajuns în oraș, s -a dus la ea pentru informații. Dar au trecut
două-trei zile pînă a putut scoate de la dînsa ceea ce dorea. Ea a refuzat să trădeze
secretul ce i se încredințase, îna inte de a fi coruptă cu bani, căci de fapt știa unde pu tea
fi găsit prietenul ei. Wickham, într -adevăr, se dusese la ea imediat, ce au sosit la Londra;
și dacă ar fi avut loc, s -ar fi stabilit la ea. În cele din urmă, buna noastră amică a
procurat adresa dorită. Se aflau în strada… Domnul Darcy l -a văzut pe Wickham și apoi
a insistat s -o vadă și pe Lydia. Scopul lui, măr turisise dînsul, fusese s -o convingă să
abandoneze si tuația dezonorantă în care se afla și să se reîntoarcă la familia ei, îndată

ce aceasta va fi fost convinsă s -o primească înapoi, oferind u-se s-o ajute cît îi va sta în
puteri. Pe Lydia a găsit -o însă absolut hotărîtă să rămînă pe loc. Nu -i păsa de nici una
dintre rudele ei; nu dorea nici un ajutor de la el; nici nu voia să audă să -l părăsească pe
Wickham . Era sigură că o dată și o dată se vor căsători și pentru ea n -avea impor tanță
cînd. Acestea fiindu -i sentimentele, nu mai rămînea, crezuse dînsul, decît să -i asigure și
să grăbească o căsătorie care, așa cum aflase fără nici o greutate la prima lui întrevedere
cu Wickham, nu fu sese nici odată în intențiile acestuia. Îi mai mărtu risise și că era silit
să părăsească regimentul din cauza unor datorii de onoare foarte urgente și nu se sfiise
să pună toate urmările rele ale fugii nu mai pe seama nesăbuinței Lydiei. Avea de gînd
să-și dea imed iat demisia; iar în privința situației lui în viitor, nu întrevedea mare lucru.
Trebuia să plece undeva, dar nu știa unde; știa însă că nu va avea din ce trăi. Domnul
Darcy l-a întrebat de ce nu se în soară imediat eu sora dumitale. Deși nu era de pre –
supus ca domnul Bennet să fie foarte avut, ar fi pu tut totuși face ceva pentru el și
situația lui s -ar fi îmbunătățit treptat prin această căsătorie. Wickham i-a răspuns, însă,
că mai nutrea speranța de a -și face efectiv o situație prin căsătorie, în vreun al t ținut.
Totuși, date fiind împrejurările prin care trecea, era mai mult ca sigur că n -ar fi rezistat
ispitei unui aranjament imediat. S -au întîlnit de cîteva ori, căci erau multe de discutat.
Wickham dorea, bineînțeles, mai mult decît putea căpăta dar, pî nă la urmă, a trebuit să
fie rezonabil. După ce au stabilit totul între ei,pasul următor al domnului Darcy a fost
să-l pună la curent pe unchiul dumitale și a venit atunci, pentru prima oară, în strada
Gracechurch, cu o seară înainte de a mă întoarce eu acasă. Dar nu l -a găsit pe domnul
Gardiner; și tot interesîndu -se de el, domnul Darcy află că tatăl dumitale era încă la
dînsul, dar că va pleca din oraș a doua zi de dimineață. A so cotit că tatăl dumitale nu
era omul pe care să -l poată consulta cu acelaș i succes ca pe unchiul și, prin urmare, și –
a amînat imediat vizita pînă după plecarea lui. Nu și -a lăsat numele și pînă a doua zi nu
s-a știut decît că venise un domn pentru afaceri. Sîmbătă a revenit. Tatăl dumitale ple –
case, unchiul era acasă și, așa cum am mai spus, au avut multe de vorbit. S -au întîlnit
din nou sîm bătă și atunci l -am văzut și eu.Abia luni s -a stabilit totul: imediat ce
amănuntele au fost fixate, s -a trimis un curier la Longbourn. Dar oaspetele nostru era
foarte îndărătnic. Cred, Lizz y, că pînă la urmă îndărătnicia este adevăratul defect al
caracterului său. A fost acuzat în diferite rînduri de multe păcate, dar acesta este cel
adevărat. N -a lăsat pe nimeni să se ocupe de nimic și a făcut totul singur, deși sînt
sigură (și n -o spun ca să primesc mulțumiri, așa că nu vorbi despre acest lucru) că
unchiul dumitale ar fi făcut totul, cu dragă inimă. S -au războit împreună mult timp,
ceea ce era mai mult decît o meritau atît dom nul cît și doamna interesați în chestiunea
aceasta. Pînăla urmă , însă, unchiul dumitale a fost silit să cedeze și, în loc să i se
îngăduie să fie de folos ne poatei sale, a fost silit să se împace numai cu meritul aparent
de a fi făcut -o, ceea ce era un supărător non sens; cred într -adevăr că scrisoarea
dumitale de az i-dimineață l -a bucurat foarte mult, căci face nece sară o explicație care îi
va răpi penele de împrumut și va îndrepta prețuirea către cine o merită. Dar, Lizzy,
acestea nu trebuie să treacă dincolo de tine sau, cel mult, de Jane. Știi prea bine, cred,
ce s-a făcut pentru cei doi tineri. Trebuiau plătite datoriile lui care se urcă, presupun, la
mai mult de o mie de lire, mai trebuie adăugată o altă mie la cea acordată Lydiei ca dotă
și obținut brevetul lui de ofițer. Moti vul pentru care el singur voia să facă totul ți l -am
expus mai sus. El purta vina; rezerva lui și modul greșit în care judecase au făcut ca
firea lui Wickham să fie atît de puțin înțeleasă și, în consecință, să fie primit și luat în
seamă așa cum fusese. Poate că era un pic de adevăr în asta,totuși, mă întreb dacă re –
zervaluisau a oricui altcuiva putea fi făcută răspunzătoare de o asemenea întâmplare.
Dar, în pofida acestor vorbe frumoase, draga mea Lizzy, poți fi absolut sigură că unchiul
dumitale nu ar fi cedat în ruptul capului, dacă n-am fi considerat că dom nul Darcy mai
are și un alt interes în această ches tiune. După ce s -a soluționat totul, els-a întors la
prietenii săi care se aflau încă la Pemberley; dar a rămas stabilit că va reveni la Londra
încă o dată, pen tru nuntă, și at unci urmau să fie lichidate toate prob lemele bănești.
Acum, cred că ți -am povestit to tul. Este o relatare care, după cîte spui, te va mira foarte
mult; sper, cel puțin, că nu te va nemulțumi în nici un fel. Lydia a venit la noi; lui
Wickham i s -a îngădui t să vină în casă cînd dorea. Els-a purtat оntocmai ca atunci
cоnd l-am cunoscut оn Hertfordsh ire; nu ți -aș spune cît de nemulțumită am fost de
purtare eiîn timpul cît a stat la noi dacă n -aș fi băgat de seamă, din scrisoarea Janei, de
miercurea trecut ă, că purtarea ei cînd a venit acasă a fost la fel cu cea de aici și deci
ceea ce îți voi povesti acum nu îți va provoca o nouă mîhnire. I -am vorbit de nenumărate
ori, în modul cel mai serios, arătîndu -i toată imoralitatea comportării ei și toată

nefericir ea pe care o adusese familiei sale. Dacă m -a auzit cumva, a fost din întîmplare,
căci sînt sigură că nu mă asculta. Am fost uneori de -a dreptul indignată; dar atunci îmi
aminteam de scumpele mele Elizabeth și Jane și de dragul lor am avut răbdare cu ea.
Domnul Darcy a revenit, punctual, și, așa cum v -a spus Lydia, a participat la cununie. A
doua zi a luat masa la noi și urma să plece iarăși din oraș, miercuri sau joi. Ai să fii
foarte supărată pe mine, scumpa mea Lizzy, dacă profit de acest prilej pentru a -ți spune
(ceea ce n -am îndrăznit pînă acum să -ți spun) cît de mult îmi place? Purtarea lui față de
noi a fost, în toate privințele, tot atît de încîntătoare ca atunci cînd eram în Derbyshire.
Judecata și părerile lui, toate, mă încintă; nu -i lipsește nimi c în afară de puțin mai
multă veselie și aceasta, dacă se va însura în mod înțelept, ar putea-o învăța de la soția
lui. L-am socotit foarte șiret; de -abia dacă ți -a pomenit vreodată numele. Dar șiretenia se
pare că este la modă. Iartă -mă, te rog, dacă am îndrăznit prea mult, sau cel puțin nu mă
pedepsi atît de rău, încît să mă excluzi de la P. Nu voi fi cu totul fericită pînă ce nu voi fi
făcut înconjurul parcului. Un docar scund cu o mi cuță și drăguță pereche de ponei ar fi
tocmai ce se potrivește. Dar t rebuie să închei; de o jumătate de oră mă cheamă mereu
copiii.
A dumitale, cu toată dragostea,
M. Gardiner
Conținutul acestei scrisori o aruncă pe Elizabeth în tr-o viitoare de simțăminte în care
era greu să hotărască dacă predomina bucuria sau durerea.
Vagile și incertele ei bănuieli, izvorîte din faptul că nu știa exact ce făcuse domnul Darcy
în favoarea căsăto riei surorii ei, bănuieli pe care se temuse să le încurajeze, socotindu -le ca o
dovadă de prea mare bunătate pentru a fi plauzibile, și îngrozin du-se, în același timp, că ar
putea fi juste, din cauza dureroasei obligații astfel create, se do vedeau adevărate, depășind
chiar orice închipuire. Dînsul îi urmase intenționat la oraș; luase asupra lui tot zbu ciumul și
toată umilința impuse de o astfel de cercetare, fiind obligat să se roage de o femeie de care
avea, desigur, oroare și pe care o disprețuia; trebuise să se întîlneas că, să se întîlnească des,
să argumenteze, să convingă și, în sfîrșit, să mituiască omul pe care dorise întotdeauna ș i
din toate puterile să -l evite, fiindcă numai faptul de a -i pronunța numele era pentru el o
pedeapsă. Făcuse toate aces tea pentru o fată față de care nu putea avea nici consi derație,
nici stimă. Inima îi șoptea că o făcuse de dragul ei. Dar speranța îi fu repede înăbușită de alte
considerente și curînd își dădu seama că întreaga ei vanitate nu era suficientă pentru a o
face să creadă în dragostea lui pentru ea ― pentru o femeie care -l respinsese ― și că, stăpînit
de această dragoste, ar fi în stare să -și înăbușe un simțămînt atît de firesc ca sila în fața unei
înrudiri cu Wickham. Cumnatul lui Wickham! Orice fel de mîndrie trebuia să se revolte în
fața unei asemenea înrudiri. Dînsul făcuse neîndoielnc mult ―îi era rușine cînd se gîndea cît
de mult ― da r dăduse intervenției lui un motiv care nu cerea un efort special pentru a fi
crezut. Era firesc să simtă că greșise; era generos și dispunea de mijloace să -și exercite
generozitatea; și cu toate că Eli -zabeth refuza să se considere mobilul principal al ac țiunilor
lui, putea totuși crede că afecțiunea ce -o mai avea pentru dînsa îl stimulase poate în
încercările pe care le făcuse pentru o cauză în care era substanțial vorba de liniștea ei
sufletească. Era dureros, nespus de dureros să știe că erau obligați f ață de o persoană care
nu putea, în nici un caz, primi o despăgubire. Lui îi datorau reabilitarea Lydiei, numele ei,
totul. Oh! Cît de rău îi părea de toate resentimentele împotrivă lui, pe care și le încurajase
vreodată, de toate cuvintele urîte pe care i le adresase! În sinea ei se simțea umilită; dar era
mîndră de el ― mîndră pentru că, într -o cauză în care fusese vorba de compasiune și onoare,
fusese în stare să se învingă pe sine. Reciti laudele ce i le aducea mătușa ei. Abia dacă erau
suficiente, dar îi făceau plăcere. Simți oarecare bucurie, deși amestecată cu păreri de rău,
constatînd cît de convinși erau și unchiul și mătușa că între domnul Darcy și dînsa existau
dragoste și încredere.
Fu trezită din gînduri și gonită de pe locul ei de apro pierea c uiva; și înainte să apuce pe
o altă potecă, o ajunse din urmă Wickham.
― Mă tem că îți întrerup plimbarea solitară, scumpă soră, zise el, apropiindu -se.
― Chiar a șa, replică Elizabeth zîmbind, dar asta nu înseamnă că întreruperea trebuie să
fie supărătoare .
― Mi-ar părea foarte rău, dacă ar fi. Noiam fost оn totdeauna prieteni buni, iar acum
sоntem mai mult decоt atоt.
―Оntr-adevăr. Ies și ceilalți la plimbare?
― Nuștiu. Doamna Bennet și Lydia se duc la Meryton, cu cupeul. Și așa, scumpă soră ,

am aflat de la unchiul și mătușa că ați vizitat domeniul Pemberley.
Elizabeth răspunse afirmativ.
― Aproape c ă te invidiez pentru plăcerea avută; dar pentru mine, cred c -ar fi prea mult,
căci altfel m -aș putea opri acolo, în drum spre Newcastle. Și ai vă zut-o și pe bătrîna
menajeră, îmi închipui? Biata Reynolds! A ținut întotdeauna foarte mult la mine. Dar,
desigur, nu v -a pomenit de numele me u.
― Ba da.
―Și ce-a spus?
― Că ai intrat în armată, dar se teme că… ai luat apu cături rele. La o depărtare ca
aceea,îțiоnchipui, lucrurile ajung ciudat de denaturate.
― Desigur, replic ă el, mușcîndu -și buzele.
Elizabeth spera să -i fi închis gura; curînd după aceea el spuse însă:
― M-am mirat văzîndu -l pe Darcy în oraș, luna tre cută. Am trecut de cîteva ori unu l pe
lîngă celălalt. Mă întreb ce o fi făcînd acolo.
― Poate preg ătiri în vederea căsătoriei sale cu dom nișoara de Bourgh, răspunse
Elizabeth. Trebuie să fie ceva special ca să se ducă el acolo în această perioadă a anului.
―Fără îndoială. L -ați văzut în timp ce vă aflați la Lambton? Cred că așa am înțeles de la
familia Gard iner.
― Da. Ne -a prezentat surorii lui.
―Și v-a plăcut?
― Foarte mult.
― Am auzit c ă a cîștigat într -adevăr neobișnuit de mult în ultimii doi ani. Cînd am văzut –
o pentru ultima oară,nu promitea prea mult. Mă bucur că v -a plăcut. Sper că va deveni o
fată foarte reușită.
― Cred c ă așa va fi; a depășit vîrsta ingrată.
― Ați trecut pe lîngă satul Kympton?
― Nu-mi amintesc să fi trecut.
― V-am pomenit de el pentru că acolo este parohia pe care trebuia s -o capăt eu. Un loc
cît se poate de frumos! O casă parohială splendidă! Mi -ar fi convenit din toate punctele de
vedere.
― V-ar fi plăcut să țineți predici?
― Deosebit de mult. A ș fi considerat că face parte din datoria mea și, curînd, efortul n -ar
mai fi contat. Omul nu trebuie să se plîngă; dar, la drept vorbind, ar fi însem nat atît de mult
pentru mine! Liniștea, izolarea spe cifice acestui fel de viață ar fi corespuns tuturor idealuri lor
mele de fericire! Dar n -a fost să fie. L -ați auzit pe Darcy vorbind vreodată de acest lucru, cînd
erați în Kent?
―Am auzit, dintr-o sursă pe care -o credtot atît de bună, că v-a fost lăsată numai
condițional, și în funcție de hotărîrea moștenitorului de azi.
― Ați auzit! Da, este cev a înasta; așa v-am spus și eu de la început, dacă vă amintiți.
―Și-ammaiauzit că a fost o vreme cînd a ține pre dici nu era atît de mult pe gustul
dumneavoastră, cît se pare că este în prezent; că v-ați fi exprimat hotărît in tenția de a nu
intra în or dinul preoțesc și că s -a ajuns la un compromis, în acord cu dorința
dumneavoastră.
― Ați auzit! Și nu este în întregime neîntemeiat. Cred că vă amintiți ce v -am spus în
chestiunea aceasta cînd am vorbit prima oară despre ea.
Se aflau acum aproape de uș a casei, căci Elizabeth mersese repede pentru a scăpa de el;
și, nedorind să -l supere, de dragul surorii ei, răspunse, cu un zîmbet voios, doar atît:
― Haide, domnul Wickham; s întem frate și soră, știi bine. Să nu ne certăm pentru
trecut. Pe viitor, sper să fim totdeauna de aceeași părere.
Оi întinse mîna; el i -o sărută cu o galanterie afectu oasă, deși nu prea știa ce atitudine să
ia, și intrară în casă.
Capitolul LIII
Domnul Wickham a fost atît de mulțumit de această conversație, încît niciodată nu s -a
mai necăjit nici el și nici n -a mai supărat -o pe draga lui soră Elizabeth, deschizînd acest
subiect; iar ea era încîntată că spusese destul ca să -l fi potolit.
Ziuaplecării lui și a Lydiei veni curînd și doamna Bennet fu silită să se supună unei
despărțiri care, din cauză că soțul ei nu voia pentru nimic în lume să accepte proiec tul de a
se duce cu toții la Newcastle, părea probabil să dureze cel puțin un an de zile.

― Oh! Lydia mea drag ă, strigă ea, cînd ne vom vedea iară?
― Ah! Doamne! Nu știu. Poate că peste doi -trei ani.
―Scrie-mi foarte des, draga mea.
―Cоt de des voi putea. Dar știi, femeile măritate n -au niciodată mult timp pentru scris.
Surorile mele însă pot să -mi scrie, n -au să aibă nimic altceva de făcut.
Urările de bun rămas ale domnului W ickham fură mult mai calde decît ale soției sale. El
zîmbea, arăta frumos și spuse multe lucruri drăguțe.
― E cel mai splendid cavaler pe care l -am văzut vreo dată, exclamă domnul Bennet,
imediat ce se închise ușa în urma lui. Zîmbăreț și izmenit și drăgăs tos cu noi toți. Sînt
extraordinar de mîndru de el. Desfid chiar și pe Sir William Lucas să poată produce un ginere
mai valoros.
Despărțirea de fiica sa o indispuse mult pe doamna Bennet, timp de cîteva zile.
― Mă gîndesc mereu, spuse ea, că nimic nu este mai rău decît să te desparți de cei
dragi; te simți atît de pier dută fără ei.
― Vezi, doamn ă, aceasta este consecința căsătoriei unei fiice, spuse Elizabeth. Trebuie
să te facă să te simți mai mulțumită de faptul că celelalte patru sînt celibatare.
― Nu este vorba de asta. Lydia nu mă părăsește pen tru că s -a măritat, ci numai pentru
că s-a întîmplat ca regimentul soțului ei să fie atît de departe. Dacă ar fi fost mai aproape, nu
ar fi plecat atît de curînd.
Dar starea de indispoziție în care o arun case acest eveniment nu dură mult și inima i se
deschise pentru noi speranțe, datorită unui zvon cate începuse tocmai, să cir cule. Menajera
de la Netherfield primise ordinul să facă pregătiri în vederea sosirii stăpînului ei care, în
două-trei zile, urma să vină acolo la vînătoare, pentru cîteva săptămîni. Doamna Bennet
stătea ca pe ghimpi. O tot privea pe Jane, zîmbea și -și clătina capul.
― Ia te uit ă, ia te uită! Domnul Bingley va veni din nou, soră dragă (căci doamna Philips
era prima care îi adu sese vestea). Ei, cu atît mai bine. Nu că mi -ar păsa. El nu înseamnă
nimic pentru noi, înțelegi, iar eu, ce să -ți spun, nu vreau să mai dau ochii cu el. Totuși, e
foarte binevenit la Netherfield, dacă -i face plăcere. Și cine știe ce se mai poateîntîmpla! Dar
nu înseamnă nimic pentru noi. Știi, soră dragă, ne -am înțeles de mult să nu mai spunem o
vorbă despre asta. Și zi, e absolut sigur c -o să vină?
― Poți fi sigură, replică cealaltă, căci doamna Nichols a fost aseară în Meryton. Am
văzut-o trecînd și -am ieșit și eu, anume ca să aflu adevărul; și mi -a spus că era absolut
adevărat. Vine cel mai tîrziu joi; mai curînd miercuri. Se ducea la măcelărie, mi -a spus,
anume ca să comande niște carne pentru miercuri și luase trei perechi de rațe, tocmai bune
de tăiat.
Cînd auzi despre venirea lui, domnișoara Bennet se schimbă la față. Erau multe luni de
cînd nu -i mai rostise numele în prezența E lizabeth-ei; dar acum, imediat ce rămaseră
singure, spuse:
― Lizzy, am v ăzut că te uitai la mine astăzi, cînd mă tușa ne-a vorbit despre zvonul care
circulă, și știu că aveam un aer nenorocit; dar să nu -ți închipui că era din cine știe ce cauză
prostească. M -am simțit numai încurcată, timp de o clipă, pentru că știam că voifi privită. Te
asigur că vestea nici nu mă bucură, nic i nu mă întristează. Îmi face plăcere un singur lucru
și anume că, venind sin gur, îl vom vedea mai puțin. Nu că mă tem pentru mine însămi, dar
am groază de comentariile celorlalți.
Elizabeth nu știa cum să interpreteze venirea lui. Dacă nu l -ar fi văzut l a Derbyshire, ar
fi putut presupune că se reîntorcea fără vreun alt scop decît cel mărturisit; dar ea tot îl mai
credea îndrăgostit de Jane și oscila între presupunerea, mai probabilă, că el venea cu
autorizația prie tenuluisău și cea că era destul de îndr ăzneț pentru a veni fără ea.
"Este totuși greu, se gîndea ea uneori, că bietul om nu poate veni într -o casă pe care a
închiriat -o legal, fără să dea naștere la toate aceste supoziții! Din partea mea, să facă așa cum
îi place".
În ciuda celor afirmate de Jane, convinsă fiind că era exact ceea ce simțea cu prilejul
venirii lui Bingley, Elizabeth își putea da ușor seama că starea ei de spirit suferea din această
cauză. Era mai tulburată, mai inegală decît o văzuse vreodată.
Subiectu l, care acum aproape un an fusese atît de călduros discutat de părinții lor, a
fost din nou adus pe tapet.
― Cum o sosi domnul Bingley, dragul meu, ai s ă te duci, desigur, să -i faci o vizită,
declară doamna Bennet.
― Nu, nu! M -ai silit să -i fac o vizită an ul trecut și mi -ai promis că dacă mă duc o să se
însoare cu una dintre fiicele mele. Dar n -a fost așa; ș i nu vreau să fiu trimis din nou, cu un
mesaj prostesc.

Soția sa îi demonstră cît de necesară era o astfel de atenție din partea tuturor domnilor
din vecinătate, la întoarcerea lui la Netherfield.
― E oetichetă de care mi -e silă, răspunse domnul Bennet. Dacă el dorește societatea
noastra, n -are decît s -o caute. Știe unde locuim. N -am să-mi irosesc eutimpul alergînd după
vecinii mei de cîte ori pleacă și vin iar înapoi.
― Ei bine, tot ce știu este că o să fie o cumplită groso lănie dacă n -ai să te duci. Totuși,
asta n-o să mă împiedice să -l poftesc să ia masa aici; sînt hotărîtă. Trebuie să -l poftim în
curând și pe Gouldingi și pe doamna Long. Asta face î mpreună cu noi treisprezece, așa că va
fi la masă tocmai bine un loc pentru el .
Mîngîindu -se cu această hotărîre, i -a fost mai ușor să suporte lipsa de politețe a soțului;
totuși, era foarte su părător să știe că toți vecinii ei puteau, prin urmare, să -i vadă pe domnul
Bingley înaintea lor. Cum ziua sosirii lui se apropia, Jane spuse surorii sale:
―Оncepe să -mi pară rău că vine. Nu mi -ar fi greu ― l -aș putea vedea cu toată
indiferența ― dar abia dac ămai pot răbda să aud vorbindu -se fără încetare despre as ta.
Mama are intenții bune, dar nu știe ― nimeni nu poate ști― cît sufăr din cauza celor ce
spune. Ce fericită o să fiu c оnd va pleca de la Netherfield!
― Aș vrea să pot spune ceva care să te mîngîie, răs punse Elizabeth, dar este cu totul
peste puterile mele. Tre buie să-ți dai seama de asta; și satisfacția obișnuită de a recomanda
răbdare unuia care suferă îmi este refuzată, pentru că tu ai întotdeauna atît de multă!
Domnul Bingley sosi. Prin intermediul servitorilor, doamna Bennet reuși să fie
înștiința tă înaintea tuturor, pentru ca timpul de neliniște și agitație să fie, pentru ea, cît mai
lung cu putință. Număra zilele ce trebuiau să treacă pînă să -i poată trimite o invitație,
neavînd speranța de a -l vedea înainte. Dar în a treia dimineață de la sosire a lui în
Hertfordshire îl văzu, de la fereastra budoarului ei, intrînd pe alee și venind călare înspre
casa lor.
Оși chemă imediat fiicele pentru a le împărtăși această bucurie. Jane își păstră,
hotărîtă, locul la masă; dar Eli zabeth se apropie de fereast ră, pentru a -i face plăcere ma mei
sale. Privi: îl văzu pe domnul Darcy însoțindu -l și se așeză la loc lîngă sora ei.
― E un domn cu el, mam ă, spuse Kitty; cine poate să fie?
― Vreunul din cunoscu ții lui, presupun, draga mea. Nu știu deloc cine e.
― Ia teuită! strigă Kitty, parcă ar fi domnul acela care era mereu cu el, mai înainte.
Domnul… cum îi zice… omul acela înalt și mîndru.
― Dumnezeule mare, domnul Darcy! A șa este, jur. Ei bine, orice prieten de -al domnului
Bingley va fi, fără îndoială , totdeauna binevenit la noi; dar altfel, trebuie să spun că am
oroare chiar și de umbra lui.
Jane se uită la Elizabeth, surprinsă și interesată. Știa prea puține despre întîlnirea lor
din Derbyshire și de aceea o compătimea pe sora ei pentru stînjeneala p e care tre buia s-o
simtă acum, cînd îl vedea aproape pentru întîia oară, după scrisoarea lui explicativă. Ambele
surori erau destul de stingherite. Fiecare se înduioșa pentru cealaltă și desigur și pentru ea
însăși; iar mama lor continua să vorbească de a ntipatia ei pentru domnul Darcy și de
hotărîrea de a fi politicoasă cu el, numai pentru că era prie tenul domnului Bingley, fără ca
vreuna dintre ele s -o audă. Elizabeth avea însă motive de stînjeneală care nu puteau fi
bănuite de Jane, căci nu avusese pîn ă atunci cu rajul să-i arate scrisoarea doamnei Gardiner,
sau să-i vorbească despre schimbarea propriilor ei sentimente față de domnul Darcy. Pentru
Jane, el nu putea fi decît un bărbat respins de sora ei și ale cărui însușiri ea le subapreciase;
dar, după toate informațiile primite de Eliza beth, el era omul față de care întreaga ei familie
era îndatorată, pentru cea mai mare binefacere posibilă, omul pe care ea însăși îl privea cu
un interes, dacă nu tot atît de cald, cel puțin tot atît de îndreptățit și firesc ca acela pe care
Jane îl avea pentru Bingley. Uimirea Elizabethei la venirea lui la Netherfield, la Longbourn ―
pentru a o căuta din nou, din proprie voință, era aproape tot atît de mare ca și cea care o
cuprinsese la Derbyshire cînd obser vase pri ma oară schimbarea din atitudinea lui.
Sîngele, după ce îi fugise din obraji, urcă iarăși pen tru o clipă, cu o mai mare strălucire,
și un surîs de încîntare îi lumină ochii, în scurtul răstimp în care se gîndi că dragostea și
năzuințele lui trebuie să fi rămas ne clintite: dar nu voia să -și îngăduie să fie sigură.
"Mai întîi trebuie să văd cum se va purta, își spuse ea; va fi atunci destul de devreme
pentru a nădăjdui".
Se concentră asupra broderiei, străduindu -se să fie calmă, fără să îndrăznească să -și
ridice ochii, pînă ce o curiozitate plină de neliniște îi îndreptă privirile spre chi pul surorii sale,
în timp ce servitoarea se apropie de ușă. Jane arăta ceva mai palidă decît de obicei, dar mai
liniștită decît se așteptase Elizabeth. La intrarea domnil or, chipul i se rumeni; îi primi totuși
cu destulă naturalețe și cu o cuviință în comportare, în care nu se vedea nici un semn de

resentiment sau de exagerată complezență.
Elizabeth spuse și unuia și celuilalt numai atît cît o cerea politețea și se așeză i arăși la
lucru, cu o sîrguință pe care nu o avea deseori. Cutezase să -i arunce lui Darcy o singură
privire. Arăta serios, ca de obicei, și, se gîndi ea, era mai mult așa cum fusese tot timpul la
Hertfordshire decît cum îl văzuse ea la Pemberley. Dar, poate că în pre zența mamei sale el nu
putea fi ceea ce fusese față de unchiul și mătușa ei. Presupunerea era dureroasă, dar nu
improbabilă.
Pe Bingley îl privise numai o clipă, dar fu destul ca să vadă că arăta și mulțumit și
stînjenit. Doamna Bennet îl primi cu o politețe excesivă, care le făcu pe cele două fiice ale
sale să se simtă rușinate, mai ales din pricina contras tului cu politețea rece și ceremonioasă
a reverenței și cuvintelor adresate prietenului său.
Elizabeth, mai ales, care știa că lui îi datora mama ei salvarea fiicei sale preferate de la o
mare și iremediabilă rușine, se simți vexată și nenorocită în cel mai înalt grad, din cauza unei
discriminări atît de prost plasată.
După ce Darcy întrebă ce mai făceau domnul și doamna Gardiner ―întrebare l a care ea
îi răspunse încurcată ― abia dac ă mai spuse ceva. Nu ședea lîngă dînsa ― poate aceasta era
cauza tăcerii lui; dar în Derbyshire nu fusese astfel. Acolo vorbise cu rudele ei cînd nu
putuse vorbi cu ea. Acum însă trecuseră cîteva minute fără să -i audă glasul; și cînd, din
întîmplare, incapabilă să -și stăpînească curiozitatea, își ridica ochii înspre dînsul, îl vedea
privind-o pe Jane tot atît de des cît și pe ea și adesea nu se uita decît în podea. Era, în mod
vădit, mai îngîndurat și mai puțin dor nic de-a face plăcere decît fusese cînd se întîlniseră
ultima oară. Elizabeth era dezamăgită și furi oasă pe ea însăși că era astfel.
"Puteam să mă aștept să fie altfel? se întreba ea. To tuși, de ce a venit?"
Nu avea chef de conversație cu nimeni în afară de dînsul, dar abia avea curajul să -i
vorbească.
Оntrebă de sora lui, dar mai mult nu putu.
― E mult, domnule Bingley, de c оnd ați plecat de aici, spuse doamna Bennet.
Bingley recunoscu acest lucru, cu promptitudine.
―Оncepusem să mă tem că nu o să mai veniți nicio dată înapoi. Lumea afirmacă de
Sfîntul Mihail aveți de gînd să plecați definitiv; totuși sper că nu este adevărat. De cînd ați
plecat s -au întîmplat o mulțime de schimbări prin vecini. Domnișoara Lucas s -a măritat și e
la casa ei, și una dintre fetele mele, la fel. Cu siguranță că trebuie să fi aflat din ziare. Știu că
a fost și în The Times și înThe Courier; deși nu era pus așa cum ar fi trebuit să fie. Scria
numai "… De curînd George Wickham, Esq.,… cu dom nișoara Lydia Bennet", fă ră să scrie o
vorbuliță despre tatăl ei, sau unde locuia, sau orice altceva. Unde mai pui c -a fost redactarea
fratelui meu, Gardiner, și mă mir cum de s -a întîmplat să facă așa o bălmăjeală din treaba
asta. Ați văzut anunțul?
Bingley îi răspunse că da și î i prezentă felicitări. Elizabeth nu îndrăznea să -și ridice
ochii. N-ar fi putut deci spune ce expresie avea domnul Darcy.
― Este minunat, desigur, s ă ai o fiică bine măritată, continuă doamna Bennet; dar, în
același timp, mi -e foarte greu, domnule Bingley, că mi-a fost smulsă de lîngă mine. Au plecat
tocmai la Newcastle, o localitate destul de de parte către nord, se pare, unde vor trebui să
rămînă nu știu cîtă vreme. Acolo e regimentul lui; bănuiesc că ați auzit că a ieșit din miliție și
a intrat în armata activă. Slavă Domnului! Are el cîțiva prieteni, deși poate nu atîția cît
merită.
Elizabeth, care știa că ținta acestui atac era domnul Darcy, era atît de copleșită de
rușine, încît abia mai putea să stea locului. Lucrul acesta îi dezlegă însă limba, ceea ce nimic
nu reușise s -o facă pînă atunci; și îl întrebă pe Bingley dacă avea de gînd să rămînă la țară
pentru mo ment. Cîteva săptămîni, credea d оnsul.
― După ce veți fi omorît toate păsările dumneavoas tră, domnule Bingley, spuse doamna
Bennet, vă rog pof tiți și împușcați cîte vreți pe domeniul domnului Bennet. Nu mă îndoiesc că
va fi imens de fericit să vă îndatoreze și va rezerva, pentru dumneavoastră, stolurile cele mai
bune.
Elizabeth se simți și mai nefericită în fața unei ama bilități atît de inutil e, atît de
deplasate. Dacă frumoasele pespective care îi măguliseră cu un an în urmă s -ar fi ivit din
nou, era convinsă că totul ar fi mers către același sfîrșit descumpănitor. În clipa aceea simți
că ani întregi de fericire nu le -ar putea răsplăti, pe Jan e și pe ea însăși, pentru asemenea
clipe de dureroasă consternare.
"Prima dorință a inimii mele, își spusese ea, este să nu mai dau vreodată ochii cu nici
unul dintre ei. Compania lor nu poate aduce nici o bucurie care să compenseze pe nibilul
clipei de fa ță. De nu i -aș mai vedea vreodată, nici pe unul, nici pe celălalt!"Totuși penibilul pe

care ani întregi de fericire nu l-ar fi putut compensa se alină curînd, simțitor, cînd observă că
frumusețea Janei reaprindea pasiunea fostului ei admirator. Cînd intras e în cameră, el îi
vorbise doar puțin, dar cu fiecare minut ce trecea tînăra fată păru că îi atrage tot mai mult
atenția. O găsea tot atît de frumoasă ca și anul trecut, tot atît de bună și de naturală, deși nu
chiar atît de vorbăreață. Jane dorea mult să nu se observe la ea nici o schimbare, și era cu
adevărat convinsă că v orbea ca întotdeauna; dar mintea îi era prea preocupată și nu își
dădea întotdeauna seama cînd tăcea.
Domnii se sculară să plece și doamna Bennet, obsedată de politețea ei voită, îi poft i să
vină să ia masa la Longbourn, peste cîteva zile.
―Оmi sînteți dator o vizită, domnule Bingley, adăugă ea, pentru că iarna trecută, cînd
ați plecat la oraș, îmi promiseserăți să luați un prînz intim la noi îndată ce vă veți întoarce.
Nu am uitat, vede ți bine; și vă asigur că am fost foarte dezamăgită că nu v -ați mai înapoiat să
vă țineți promisiunea.
La aceste cuvinte, Bingley avu un aer puțin încurcat și spuse ceva despre regretul lui de
a fi fost împiedicat de treburi. Apoi plecară.
Doamna Bennet fus ese gata -gata să-i poftească să rămînă la dejun chiar în ziua aceea;
dar, deși avea întot deauna o masă foarte bună, își închipuia că mai puțin de două feluri
înainte de friptură nu era destul de frumos pentru un om în privința căruia își făcuse planuri
atît de serioase, sau că nu ar fi putut satisface apetitul și mîndria cuiva care avea un venit de
zece mii pe an.
Capitolul LIV
Imediat după plecarea lor, Elizabeth ieși din casă pen tru a încerca să -și recapete
dispoziția sau, cu alte cuvinte, pentru a s tărui fără contenire asupra unor teme care să i-o
strice și mai rău. Purtarea domnului Darcy o uimea și o contraria.
"De ce a mai venit oare, dacă a venit numai pentru a sta mut, grav și indiferent?" se tot
întreba.
Nu putu să -și răspundă î n vreun fel care s -o mulțu mească.
"A continuat să fie amabil, agreabil cu unchiul și mă tușa mea cînd era în oraș; de ce nu
și cu mine? Dacă se teme de mine, de ce a venit aici? Dacă nu -i pasă de mine, de ce a stat
tăcut? Ce om sîcîitor! Sîcîitor! Nu vrea u să mă mai gîndesc la el".
Fără să vrea își respectă hotărîrea puțin timp pentru că Jane, care venise după ea, se
apropia cu o privire ve selă ce dovedea că dînsa era mai mulțumită decît Elizabeth de
musafirii lor.
― Acum, c ă a trecut această primă întîln ire, spuse ea, mă simt perfect liniștită. Îmi
cunosc puterile și venirea lui nu mă va mai stingheri niciodată. Mă bucur că va lua masa la
noi, marți. Atunci se va vedea în mod public că, de ambele părți, ne vedem numai ca niște
cunoștințe obiș nuite și ind iferente.
― Da, foarte indiferente, într-adevăr, spuse Eliza beth rîzînd. Oh! Jane, ai grijă!
― Scumpa mea Lizzy, nu m ă poți crede atît de slabă încît să mai fiu, acum, în pericol.
― Cred c ă te afli în marele pericol de a -l face să fie mai îndrăgostit de t ine decît oricînd.
Nu i-au mai văzut pe domni pînă marți; și, în acest răstimp, doamna Bennet lăsă frîu
liber tuturor proiectelor de fericire pe care gentilețea și amabilitatea obișnuite ale domnului
Bingley le reînviaseră în cursul unei vizite de o jumăta te de oră.
Marți se adunaseră la Longbourn foarte mulți invi tați; și cei doi domni, care erau
așteptați cu cea mai mare nerăbdare, sosiră, spre cinstea lor de sportivi, foarte exact. Cînd se
îndreptară spre sufragerie, Elizabeth urmări ne răbdătoare, să vadă dacă Bingley se va așeza
la locul care îi revenise în toate petrecerile din trecut, lîngă sora ei. Mama sa, prudentă,
stăpînită de aceleași gînduri, se abținu să -l poftească să se așeze lîngă dînsa. Cînd intrară în
cameră, el păru să șovăie; dar s -aîntîmplat ca Jane să privească în jurul ei și să surîdă.
Hotărîrea fu luată. Bingley se așeză singur lîngă dînsa.
Elizabeth privi către prietenul lui cu un sentiment de triumf. Darcy suporta cele
petrecute cu o nobilă indife rență; iar dînsa ar fi avut mot ive să-și închipuie că Bingley
primise încuviințarea lui de a fi fericit, dacă nu l -ar fi văzut întorcîndu -și privirile înspre
domnul Darcy, cu o expresie de panică pe jumătate rîzătoare.
Purtarea lui față de Jane, în timpul prînzului, era de natură să dov edească o admirație
care, deși mai rezervată decît înainte, o convinse pe Elizabeth de faptul că, dacă ar depinde
numai de dînsul, fericirea Janei și a lui ar fi grabnic realizată. Deși nu îndrăznea încă să
conteze pe urmări, se bucura totuși observîndu -ipurtarea. Era sin gura bucurie cu care se

putea lăuda, căci nu era deloc într -o bună dispoziție. Domnul Darcy se afla departe de ea, la
celălalt capăt al mesei. Ședea lîngă mama ei. Știa că această situație nu putea să le facă
plăcere nici unuia din tre ei și nici să -i pună într -o lumină favorabilă. Nu era destul de
aproape pentru a auzi ceva din conversația lor; dar vedea cît de rar își vorbeau și ce rece și
ceremonioasă le era atitudinea, de cîte ori o făceau. Lipsa de gentilețe a mamei sale o făcea pe
Elizabeth să simtă și mai dureros tot ce -i datorau; și uneori ar fi dat orice pe lume pentru
privilegiul de a -i spune că bunătatea lui nu era nici ne cunoscută și nici neapreciată de toți
membrii familiei sale.
Spera că în seara aceea vor găsi prilejul să se apropie unul de altul; că vizita nu se va
termina fără să -și poată spune ceva mai mult decît puținele cuvinte pe care le rostise la
sosire. Momentele de neliniște, penibile, pe trecute în salon înainte de venirea domnilor, fură
atît de stupide și plictic oase, încît deveni aproape nepoliti coasă. Aștepta clipa cînd vor intra
ca pe singura șansă de care depindea toată mulțumirea ei din seara aceea.
"Dacăacumnu va veni către mine, își spunea Elizabeth, voi renunța la dînsul pentru
totdeauna".
Domnii intrar ă; și el păru că va răspunde așteptări lor fetei, dar vai! doamnele se
grămădiseră prea strîns în jurul mesei unde domnișoara Bennet prepara ceaiul și Elizabeth
turna cafeaua, încît lîngă dînsa nu era un singur loc în care să poată încăpea un scaun. Iar
cînd domnii se apropiară, una dintre fete se așeză și mai lipit de ea și -i spuse în șoaptă:
― N-am să las domnii să ne despartă; sînt hotărîtă. N -avem nevoie de nici unul dintre ei,
nu este așa?
Darcy se îndreptă către un alt colț al camerei. E lizabeth îl u rmări cu ochii, pizmui pe toți
acei cărora le vor bea, abia avu răbdare să servească pe careva cu cafea și apoi se supără
îngrozitor pe ea însăși pentru eă era atît de stupidă.
"Un bărbat care a fost respins o dată! Cum am putut să fiu atît de nebună încît să
aștept ca dragostea luisă revină? Există oare vreun bărbat care să nu se revolte îm potriva
unei astfel de slăbiciuni cum ar fi a doua cerere în căsătorie adresată aceleiași femei? Nu
există jignire mai oribilă pentru sentimentele lor".
Se învioră to tuși puțin cînd îl văzu aducîndu -și singur înapoi ceașca de cafea și se folosi
de prilej pentru a -l întreba:
― Sora dumneavoastr ă încă se află la Pemberley?
― Da; va r ămîne acolo pînă la Crăciun.
―Și e singură de tot? Prietenii domniei sale au ple cat toți?
― Doamna Annesley este cu d însa. Ceilalți au plecat de trei săptămîni la Scarborough.
Elizabeth nu mai găsi nimic de spus; dar dacă el do rea să stea de vorbă cu dînsa, poate
că ar avea mai mult succes. Rămase totuși cîteva minute lîngă ea, tăcut; în c ele din urmă,
cum tînăra de lîngă E lizabeth începuse iar să -i șoptească ceva, se îndepărtă.
După ce s -a strîns serviciul de ceai și s -au aranjat me sele de cărți, toate doamnele s -au
ridicat și E lizabeth speră din nou să -l vadă apropiindu -se de ea, dar spe ranțele i -aufost toate
răsturnate cînd îl văzu căzînd victima doamnei Bennet, în goana ei după jucători de whist și,
după cîteva clipe, așezat la masa de joc. Pierdu orice speranță de a mai avea vreo bucurie.
Erau fixați pentru toată seara la mese de joc diferite și nu mai avea nimic de nădăjduit decît
ca ochii lui să se îndrepte atît de des către colțul unde se afla dînsa, încît să joace tot atît de
prost ca și ea.
Doamna Bennet plănuise să -i oprească pe cei doi domni din Netherfield pentru cină;
dar, din nefericire, trăsura lor trăsese la scară înaintea tuturor celorlalte și nu avu prilejul
să-i rețină.
― Ei bine, fetelor, exclam ă dînsa, cum rămaseră între ele, ce aveți de zis de ziua de azi?
Cred că s -au petrecut toate cît se poate de bine, vă asigur. Pr înzul s-a prezen tat cum n -am
mai pomenit de mult. Vînatul a fost fript tocmai la țanc și toți au spus că n -au mai văzut
vreodată o pulpă atît de grasă. Supa a fost de cincizeci de ori mai bună decît cea pe care au
avut-o săptămîna trecută la fa milia Luca s; chiar și domnul Darcy a recunoscut că
potîrnichile erau remarcabil de bine pregătite și îmi închi pui că el are cel puțin doi -trei
bucătari franțuji. Și Jane, draga mea, nu te -am văzut niciodată mai frumoasă. Doamna Long
spunea și ea la fel, fiindcă am întrebat -o dacă era adevărat sau nu. Și ce crezi că a mai spus?
"Ah! Doamnă Bennet, o s -o vedem la Netherfield pînă la urmă!". Așa a spus, într -adevăr. Sînt
convinsă că doamna Long este una dintre cele mai bune făpturi care au existat vreodată; iar
nepoate le ei sînt fete foarte binecrescute și deloc fru moase. Îmi plac enorm.
Pe scurt, doamna Bennet era într -o dispoziție extra ordinară. Văzuse în purtarea lui
Bingley față de Jane atît cît să fie convinsă că, pînă la urmă, fiica ei îl va lua; și cî nd era bine
dispusă, speranțele pe care le nutrea pen tru familia ei erau atît de departe de orice rațiune,

încît se simți dezamăgită cînd nu -l văzu venind, în ziua urmă toare, pentru a -și prezenta
cererea în căsătorie.
― A fost o zi tare pl ăcută, spuse do mnișoara Bennet Elizabeth -ei. Musafirii păreau să fie
atît de bine aleși, atît de potriviți. Sper că vom mai putea fi des împreună.
Elizabeth zоmbi.
― Lizzy, nu trebu ie să faci asta. Nu trebuie să mă bănuiești . Asta mă umilește. Te asigur
că m-am obișnuit să mă bucur de conversația lui ca de a unui tînăr agreabil și cu bun -simț,
fără să mai doresc altceva în afară de asta. Sînt perfect convinsă, din purtarea lui de acum,
că nu a avut niciodată intenția să -mi solicite dragostea. Totul se datorează numai fapt ului că
este binecuvîntat cu atîta ama bilitate și că e mai dornic de -a face p lăcere celor din jur decît
oricare alt om.
― Ești foarte cruda, îi răspunse Elizabeth, nu -mi dai voie să zîmbesc, dar mă provoci tot
timpul s -o fac.
― Cît de greu este să fii cre zută uneori! Și cît de im posibil, alteori! Dar de ce -oi fi voind
să mă convingi că simt mai mult decоt recunosc eu?
―Iată o întrebare la care cu greu aș ști cu m să răspund. Tuturor ne face plăcere să dăm
lecții, cu toate că nu -i putem învăța pe ceilalți decît ceea ce nu merită să fie știut. Iartă -mă; și
dacă stărui în indiferența ta, nu mă lua pe mine drept confidentă.
Capitolul LV
La cîteva zile după aceasta vizită, domnul Bingley veni din nou, dar singur. În aceeași
dimineață prietenul lui plecase la Londra, dar urma să se reîntoarcă după zece zile. Rămase
la ei mai mult de o oră și era într -o dispoziție excelentă. Doamna Bennet îl invită să i a prînzul
la dînșii; dar, cu multă părere de rău, el îi mărturisi că era angajat în altă parte.
― Cînd veți m ai veni rîndul viitor, sper să avem mai mult noroc.
El se va simți deosebit de onorat oricînd… altădată… etc. etc.: și dacă domnia sa îi va
îngădui, va profita de primul prilej pentru a -i prezenta omagiile.
― Puteți veni mîine?
Da; nu avea nici un fel de angajament pentru ziua următoare; și invitația a fost
acceptată cu plăcere.
Bingley a venit, și încă atît de devreme, încît nici una dintre doamne nu era îmbrăcată.
Doamnp Bennet fugi, în capot și cu părul pe jumătate pieptănat, la fiica sa și îi strig ă:
― Scumpa mea Jane, gr ăbește-te și fugi jos. A venit ― a venit domnul Bingley. A venit cu
adevărat. Grăbeș te-te, grăbește -te. Ei! Sarah! Vino imediat la domnișoara Bennet și ajut -o să-
și pună rochia. Lasă coafura domni șoarei Lizzy.
― Vom cobor î cît vom putea de repede, spuse Jane; dar Kitty cred că este mai avansată
decît oricare dintre noi pentru că a urcat în camera ei de o jumătate de oră.
― Oh! Las -o оncolo pe Kitty! Ce leg ătură are ea cu el? Haide, mai iute, mai iute! Unde îți
este eșarfa, draga me a?
Cînd însă mama sa ieși din cameră, Jane nu se lăsă convinsă să coboare neînsoțită de
una dintre surori.
Aceeași grijă de a -i lăsa singuri se făcu din nou ob servată în timpul serii. După ceai,
domnul Bennet se re trase în bibliotecă, așa cum îi era obic eiul, iar Mary urcă sus la pianul
ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlă turate, doamna Bennet stătu mult timp, uitîndu -se
la Elizabeth și Catherine și făcîndu -le semne din ochi, dar fără să reușească să le
impresioneze. Elizabeth nu voia s -o înțelea gă; și cînd în cele din urmă Kitty îi observă
semnele, o întrebă cu toată nevinovăția:
― Ce este, mam ă? De ce -mi faci semne cu ochiul? Ce trebuie să fac?
― Nimic, feti țo, nimic. Nu ți -am făcut nici un semn.
Mai stătu atunci liniștită cinci minute; dar, inc apabilă sa lase să -i scape un prilej atît de
prețios, se ridică brusc și, spunîndu -i lui Kitty: "Vino încoace, inimioara mea; vreau să -ți
spun ceva", o scoase afară din cameră. Jane îi aruncă Elizabethei imediat o privire în care se
citea toată disperarea ei în fața acestui vădit aranjament și rugămintea ca dоnsasă nu
cedeze. În cîteva minute, doamna Bennet deschise ușa pe jumătate și o chemă.
― Lizzy, scumpa mea, vreau s ă-ți vorbesc.
Elizabeth fu silită să iasă.
― Am putea foarte bine s ă-i lăsăm ș i singuri, înțe legi, îi spuse mama, îndată ce ajunse în
hol. Kitty și cu mine ne ducem sus în camera mea.
Elizabeth nu făcu nici o încercare de a discuta cu maică -sa, dar rămase liniștită în hol

pînă ce plecă împreună cu Kitty; apoi se reîntoarse în salon .
Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea răma seră infructuoase. Bingley a fost tot ce
se poate închipui mai fermecător, în afară de logodnic oficial al fiicei sale. Degajarea și veselia
lui făcură din el un partener extrem de agreabil pentru a petrece seara; și el a suportat
atențiile deplasate ale mamei și i -a ascultat toate remarcile pros tești, cu o răbdare și o
stăpînire de sine deosebit de agrea bile pentru fiică.
Aproape că nici nu a fost nevoie de o invitație pentru ca să rămînă la cină; și înai nte de
a pleca, s -a stabilit și un aranjament ― mai mult între dînsul și doamna Bennet ― ca să
poftească a doua zi de dimineață să vîneze îm preună cu soțul ei.
După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre indiferența ei. Între surori nu se mai
spuse n ici un cuvînt despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare fericită pentru că era
încredințată că totul trebuia să se desăvîrșească în curînd, cu condiția ca domnul Darcy să
nu se în toarcă înaintea termenului fixat. Dar, în fond, era aproape convinsă că toate aveau,
desigur, loc cu concursul acelui domn.
Bingley a fost punctual la întîlnire; el și domnul Ben net și-au petrecut dimineața
împreună, așa cum se sta bilise. Tatăl Janei era cu mult mai agreabil decît se aș teptase
tovarășul lui de vînătoare. Nu găsi la Bingley nici înfumurare, nici lipsă de judecată, ca să -i
stîrnească iro nia sau să -l dezguste și să -l facă tăcut, și domnul Bennet a fost mai
comunicativ și mai puțin ciudat decît îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, bineînțeles, se
întoarse c u ella masă; și seara, doamna Bennet își folosi din nou in ventivitatea cu scopul de
a-i înlătura pe toți din preajma lui și a fiicei sale. Curînd după ceai, Elizabeth trecu în salon,
căci avea de scris o scrisoare; cum toți ceilalți ur mau să se așeze la cărți, nu putea fi nevoie
de ea pentru a contracara planurile mamei sale.
Dar după ce sfîrși scrisoarea și se reîntoarse în salon constată, spre nesfîrșita ei mirare,
că avea motive să creadă că mama ei fusese prea isteață pentru ea. Cînd deschise ușa, vă zu
pe sora ei și pe Bingley stînd împreună în fața căminului și avînd aerul să fie angajați într -o
serioasă con versație; și dacă acest lucru nu ar fi iscat nici o bănuială, chipurile amândurora,
cînd se întoarseră, depărtîndu -se în grabă unul de altul, ar fi dovedit -o tuturor. Situația lor
era destul de penibilă; dar a eipersonal, se gîndi Elizabeth, încă și mai rea. Nici unul nu
spuse un cuvînt și Elizabeth era pe punctul de a se retrage cînd Bingley, care se așe zase, ca
și sora ei, se ridică deodată, î i șopti Janei cîteva cuvinte și fugi afară din cameră.
Jane nu putea să aibă rezerve față de Eîizabeth cînd știa că o mărturisire îi va face
plăcere; și, îmbrățisînd -o imediat, recunoscu, viu emoționată, că era ființa cea mai fericită
din lume.
― E prea mu lt, adăugă ea ― mult prea mult. Nu o merit! Oh! de ce nu este toat ă lumea
atît de fericită?
Eîizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură și o încîntare pentru care cuvintele sînt
prea sărace ca să le exprime. Fiecare frază afectuoasă fu un proaspă t izvor de fericire pentru
Jane. Dar nu -și îngădui ― pentru moment ― s ă stea cu sora ei sau să -i povestească nici ju –
mătate din ceea ce avea însă de spus.
― Trebuie s ă fug imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, pentru nimic în lume, să
nesocotesc grija ei p lină de dra goste sau s -o las să afle de la altcineva decît de la mine. El s -a
și dus la tata. Oh! Lizzy, să știi că ceea ce ai de po vestit va face atîta plăcere întregii tale
familii! Cum să îndur atîta fericire?
Se grăbi apoi să ajungă la maică -sa care spărsese, anume, partida de cărți și ședea sus
cu Kitty.
Rămasă singură, Elizabeth zîmbi de rapiditatea și ușu rința cu care se rezolvase, în
sfîrșit, un lucru ce le dă duse atîtea luni de zile de incertitudine și necazuri.
"Și acesta este, își spuse ea, r ezultatul circumspecției pline de îngrijorare a prietenului
său, al falsității și unel tirilor surorii sale ― rezultatul cel mai fericit, mai înțelept și mai logic".
Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă și mersese la țintă, se reîntoarse î n
cîteva minute.
― Unde este sora dumitale? o întrebă grăbit în timp ce deschidea ușa,
― Cu mama, sus. Va cobor î într-o clipă, cred.
El închise atunci ușa și, apropiindu -se de dînsa, o rugă să -l felicite și să -i acorde
afecțiunea ei de soră. Elizabeth își exprimă sincer și din toată inima încîntarea față de
perspectivele lor de înrudire. Își strînseră mîinile cu mare căldură; și apoi, pînă la
reîntoarcerea surorii ei, trebui să asculte tot ceea ce avea el de spus despre fericirea lui și
despre perfecțiunea Janei; și, în ciuda faptului că avea în față un îndrăgostit, Elizabeth era
cu adevărat încre dințată că toate speranțele lui de fericire erau bine înte meiate, căci se bazau
pe mintea frumoasă și caracterul mai mult decît frumos al Janei și, în general, pe o simi-

litudine de simțăminte și gusturi ale amîndurora.
A fost o seară de neobișnuită încîntare pentru toți; bucuria din sufletul domnișoarei
Bennet pusese pe chi pul ei o strălucire atît de dulce și de însuflețită, încît era mai frumoasă
decît oricînd. Kitty surîdea și zîmbea pros tește și spera că -i va veni și ei repede rîndul.
Doamna Bennet nu era în stare să găsească pentru consimțămîntul și aprobarea ei cuvinte
destul de calde ca să -și poată exprima așa cum ar fi vrut sentimentele, deși timp de o
jumătate de oră nu -i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar cînd domnul Bennet se
alătură grupului lor, la masa de seară, glasul și comportarea lui arătau limpede cît de fe ricit
era într-adevăr.
Totuși, de pe buzele sale nu ieși un singur cuvînt în leg ătură cu eveniment ul zilei pînă
ce musafirul lor nu -și luă rămas bun pentru noapte; dar imediat ce acesta plecă se întoarse
către fiica lui și -i spuse:
― Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericit ă.
Jane se duse imediat la dînsul, îl sărută și îi mul țumi pentru toată dragostea ce i -o
purta.
― Ești o fată bună, replică el, și mă bucur la gîndul că tu vei face o căsătorie atît de
fericită. N -am nici o în doială că vă veți înțelege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc
deloc. Sînteți atît de comple zenți amîndoi, încît tot cedînd unul în favoarea celuilalt, nu veți
putea lua niciodată o hotărîre; atît de creduli încît toți servitorii vă vor înșela și atît de
generoși, încît vă veți depăși în totdeauna veniturile.
― Sper c ă nu. Imprudența și neglijenț a în materie de bani ar fi de neiertat din partea
mea.
― Să-și depășească veniturile! Dragul meu Bennet, exclamă soția lui, ce tot spui? Păi are
patru sau cinci mii pe an, și poate chiar mai mult. Apoi, adresîndu -se fiicei sale: Oh, draga
mea Jane, sînt at ît de fericită! Sînt si gură că n -am să închid ochii toată noaptea. Știam eu
cum se vor întîmpla lucrurile. Întotdeauna am spus că, pînă la urmă, așa va fi. Am fost
sigură că nu degeaba ești atît de frumoasă! Mi -aduc aminte că în clipa în care l -am văzut,
anul trecut cînd a venit pentru prima oară în Hertfordshire, m -am gîndit că aveți toate
șansele să vă uniți. Oh! Este tînărul cel mai chipeș care a existat vreodată.
Wickham, Lydia fuseseră uitați cu desăvîrșire. Jane era, în afară de orice competiție,
copilul ei preferat. În clipa aceea nu -i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură să
o privească cu interes pentru bucuriile pe care Jane va fi poate în stare să le reverse asupra
lor, оn viitor.
Mary se rugă pentru accesul la biblioteca de la Net herfield, iar Kitty, tare de tot, pentru
cîteva baluri acolo, în fiecare iarnă.
Din acel moment, Bingley deveni un ospete de fiecare zi la Longbourn, sosind adesea
оnainte de micul dejun și rămînînd întotdeauna pînă după cină ― afară doar dacă vreun
barbar de vecin, pe care nu îl puteau detesta îndeajuns, nu -l poftea pentru prînz, invitație pe
care dînsul se simțea obligat s -o primească.
Elizabeth nu mai avea acum decоt foarte pu țin timp pentru a sta de vorbă cu sora ei
căci, atîta vreme cît Bingl ey era la ei, Jane nu avea ochi pentru nimeni altul; dar le era
amîndurora de mare folos, în timpul orelor de des părțire, care trebuiau să intervină uneori.
În absența Janei, el era totdeauna lîngă Elizabeth pentru plăcerea de a vorbi despre
logodnica lui ; iar cînd pleca Bingley, Jane căuta și ea același mijloc de alinare.
― Ce bine mi -a părut, mărturisi Jane într -o seară, cînd mi -a spus că nici n -a știut că eu
am fost la Londra, primăvara trecută. N -aș fi crezut că e posibil.
― Eu am b ănuit că așa a fost, răspunse Elizabeth, dar ce justificare ți -a dat?
― Trebuie s ă fi fost manevrele surorilor lui. Ele nu vedeau cu ochi buni apropierea
noastră, și nu mă mir, căci ar fi putut face o alegere cu mult mai bună, din multe puncte de
vedere. Cînd însă vor vedea, lucru de care sînt încredințată, că fratele lor e fericit cu mine,
vor înțelege că este cazul să fie mulțumite și vom fi ia răși în termeni buni, deși între noi
nimic nu va mai pu tea fi niciodată cum a fost în trecut.
― Asta e cuv întarea cea mai neiertăto are, spuse Eli zabeth, pe care te -am auzit vreodată
ținînd-o… Bravo, fată! Într -adevăr, m -ar durea să te văd iarăși lăsîndu -te înșelată de pretinsa
afecțiune a domnișoarei Bingley.
― Ai putea oare s ă crezi, Lizzy, că în noiembrie tre cut, cînd a plecat l a oraș, era cu
adevărat îndrăgostit de mine și că, în afară de convingerea că eu eram indife rentă, nimic nu
l-ar fi împiedicat să se întoarcă?
― A făcut o mică greșeală, desigur, dar asta e o do vadă de modestie din partea lui.
Afirmația aceasta a dus, fi rește, la un panegiric din partea Janei asupra neîncrederii în
el însuși și asupra puținului preț pe care îl punea pe propriile lui însușiri.

Elizabeth a fost mulțumită să descopere că dînsul nu trădase intervenția făcută de
prietenul lui; căci, deș i Jane avea inima cea mai generoasă și iertătoare din lume, știa că
acest lucru ar fi făcut -o să aibă prejudecăți îm potriva lui Darcy.
― Sînt cu siguranță ființa cea mai fericită care a existat vreodată! exclamă Jane. Oh!
Lizzy, de ce am fost aleasă eu, s ingura dintre toți ai mei, și binecuvîntată mai presus decît
toți ceilalți? Dacă aș putea să te văd și pe tine tot atît de fericită! Dacă ar exista, numai, încă
un asemenea bărbat și pentru tine!
― Dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbați, n -aș putea fi , în nici un caz, atît de
fericită cît ești tu. Atîta timp cît nu am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată
fericirea ta. Nu! Nu! Lasă -mă să mă descurc singură; și, dacă voi avea foarte mult noroc, s -ar
putea să mai dau de un alt domn Collins, în timp util.
Desfășurarea evenimentelor în familia de la Longbourn nu putea rămîne multă vreme în
secret. Doamna Bennet era bucuroasă de privilegiul de a -l șopti doamnei Philips care cuteză,
fără nici o permisiune, să facă același lucru la urechea tuturo r vecinilor ei din Meryton.
Familia Bennet a fost urgent declarată cea mai noro coasă familie din lume, deși numai
cu cîteva săptămîni în urmă, cînd Lydia fugise cu Wickham, fusese fapt do vedit pentru toți că
ei erau sortiți nenorocirii.
Capitolul LV I
Într-o dimineață, cam la o săptâmînă după ce se hotărîse logodna dintre Bingley și Jane,
în timp ce el și doamnele din familia Bennet se aflau împreună în sufragerie, clinchetul unei
trăsuri le îndreptă atenția spre fereastră și zăriră un cupeu tras de pa tru cai, înaintînd în
lungul aleii. Era prea devreme pentru vizite și, în afară de asta, echipajul nu părea să fie al
nici unuia dintre vecinii lor. Erau cai de poștă; și atît cupeul, cît și livreaua servitorului care
îl preceda călare, nu le erau cunoscut e. Cum era totuși sigur că venea cineva la ei, Bingley o
convinse pe domnișoara Bennet să evite de a rămîne sechestrați de vreun musafir nepoftit și
să se ducă să se plimbe împreună prin grădină. Plecară, iar celelalte trei doamne continuară
să se întrebe cine putea fi, pînă ce ușa fu dată în lături și musafirul intră. Era Lady
Catherine de Bourgh.
Desigur că se așteptau la o surpriză; dar uimirea lor depăși așteptările și, cea a doamnei
Bennet și a lui Kitty, deși musafirul le era cu totul necunoscut, a f ost chiar mai mică decît
cea resimțită de Elizabeth.
Intrase în cameră cu un aer mai dezagreabil decît de obicei, nu răspunsese la salutul
Elizabethei decît cu o im perceptibilă înclinare a capului și luase loc, fără să spună un cuvînt.
La intrarea seniori ei sale, Elizabeth îi men ționase numele către mama ei, deși nu fusese
exprimată nici o dorință de a se face prezentări.
Doamna Bennet, toată numai uimire, totuși măgu lită să aibă un oaspete de o asemenea
importanță, a pri mit-o cu deosebită politețe. Dup ă ce a stat cîteva minute în tăcere, aceasta i
se adresă foarte țeapăn Elizabethei:
― Sper c ă ești bine, sănătoasă, domnișoară Bennet. Doamna aceasta, presupun, este
mama dumitale.
Elizabeth оi r ăspunse foarte scurt că da.
―Și aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale.
―Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să vorbească cu o doamnă ca Lady
Catherine. Este, dintre fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s -a măritat de
curînd, iar cea mai mare este undeva în parc, plimbîndu -se cu un tînăr care cred că va
deveni, în curînd, unul dintre membrii familiei noastre.
―Aveți un parc foarte mic aici, i -o întoarse Lady Catherine după o mică tăcere.
―E o nimica toată, cred, în comparație cu Rosings, my lady , dar vă asigur că este mult
mai mare decît al lui Sir William Lucas.
―Încăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru serile de vară; ferestrele dau de –
a dreptul spre apus.
Doamna Bennet o asigură că nu rămîneau niciodată acolo după -amiaza și adăugă:
― Pot să-mi iau libertatea de a întreba pe senioria voastră dacă domnul și doamna
Collins sînt bine?
― Da, foarte bine. I -am văzut alaltăieri seara.
Elizabeth se aștepta acum s -o vadă scoțînd o scrisoare de la Charlotte, acesta părîndu -i-
se singurul motiv probabil al vizitei sale. Dar nu apăru nici o scrisoare și ea rămase foarte

nedumerită.
Doamna Bennet adresă, cu o mare politețe, senioriei sale, rugămintea de a lua o
gustare; dar Lady Catherine, foarte hotărîtă dar nu și foarte politicoasă, refuză să ia ceva,
după care, ridicîndu -se, îi spuse Elizabethei:
― Domni șoară Bennet, pare să fie un colțișor sălba tic, destul de drăguț, pe o latură a
peluzei. M -ar bucura să fac o plimbare acolo, dacă mi -ai oferi compania dumitale.
― Du-te, draga mea, strigă doamna Bennet, ș i condu pe senioria sa pe toate aleile. Cred
că îi va place colțișo rul nostru retras.
Elizabeth ascultă și fugi în camera ei pentru a -și lua umbreluța; apoi o conduse pe
nobila doamnă jos. În timp ce treceau prin hol, Lady Catherine deschise ușile de la s ufragerie
și salon, declarînd, după o scurtă cerce tare, că erau camere cuviincioase, după care își
continuă drumul.
Cupeul rămase la ușă și Elizabeth văzu că înăuntru se afla doamna de companie. Pășiră
tăcute în lungul aleii cu pietriș, care ducea spre pă durice; Elizabeth era hotărîtă să nu facă
nici un efort pentru a lega o conversație cu o persoană care se purta mai dezagreabil și mai
insolent decît de obicei.
"Cum de -am putut crede că seamănă cu nepotul său?" își spuse privindu -i chipul.
Imediat ce intr ară în pădurice, Lady Catherine începu în felul următor:
― Desigur, nu -ți vine deloc greu, domnișoară Ben net, să înțelegi motivul călătoriei mele
aici. Propria dumitale conștiință trebuie să -ți spună de ce am venit .
Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire .
― Vă înșelați, doamnă; nu sînt deloc în stare să -mi dau seama care este prilejul pentru
care am cinstea de a vă vedea aci.
― Domni șoară Bennet, replică senioria sa pe un ton mînios, ar trebui să știi că nu se
glumește cu mine. Dar oricît de lipsită de si nceritate ai hotărît dumneata să fii, pe minen-ai
să mă găsești astfel. Firea mea a fost tot deauna renumită pentru sinceritate și franchețe și,
într-o chestiune atît de importantă ca aceasta, cu siguranță că nu -mi voi schimba felul de a
fi. Acum două zil e mi-a ajuns la ureche un zvon cît se poate de alarmant. Mi s -a spus că nu
numai sora dumitale este pe punctul de -a face o căsătorie foarte avantajoasă, ci că
dumneata, că domni șoara Elizabeth Bennet, după toate probabilitățile, se va uni curînd după
aceasta cu nepotul meu, cu propriul meu nepot, domnul Darcy. Cu toate că știucă trebuie să
fie o minciună sfruntată, cu toate că lui nu -i pot face marea ofensă de a presupune că e
posibil să fie adevărat, m -am hotărît să pornesc încoace pentru a -ți face cunos cute sim –
țămintele mele.
― Dacă ați crezut că este imposibil să fie adevărat, replică Elizabeth, îmbujorîndu -se de
uimire și dispreț, mă mir că v -ați deranjat să veniți atît de departe. Ce și -ar fi putut propune
senioria voastră cu acest demers?
― Să insist ca imediat un astfel de zvon să fie con trazis în mod public.
― Venirea dumneavoastr ă la Longbourn, pentru a mă vedea pe mine și familia mea,
spuse Elizabeth cu ră ceală, va constitui mai curînd o confirmare ― dacă, într-adevăr, există
un astfel de zvon .
― Dacă! Pretinzi deci că nu ai cunoștință de el! Nu a fost el lansat, în mod stăruitor,
chiar de dumneata? Nu ai cunoștință de răspîndirea unui asemenea zvon?
― Nu am auzit niciodat ă că ar circula.
―Și poți declara de asemeni că nu are nici un temei?
―Nu am pretenția de a poseda o franchețe egală cu a senioriei voastre. Domnia voastră
puteți pune între bări la care euaș putea să nu doresc să răspund.
― Asta nu se poate suporta. Domni șoară Bennet, in sist să mi se răspundă. Ți -a făcut el,
ți-a făcut nep otul meu o cerere în căsătorie?
― Senioria voastr ă a declarat că lucr ul acesta este imposibil.
― Așa ar trebui să fie; trebuie să fie așa, atîta vreme cît are încă uzul rațiunii. Dar
vicleșugul și ademenelile dumitale au putut să -l facă să uite, într -un moment de rătăcire, ce –
și datorează lui însuși și întregii sale familii. L -ai fi putut împinge la asta.
― Dacă am făcut -o, aș fi ultima făptură care s -o mărturisescă.
― Domni șoară Bennet, dumneata știi cine sînt eu? N -am fost obișnuită cu un asemenea
limbaj. Sînt cea mai apropiată rudă pe care o are pe lume și am căderea să -i cunosc
preocupările cele mai intime.
― Dar nu ave ți căderea să le cunoașteți pe ale mele;și o purtare ca aceea de față nu mă
va face, în nici un caz, să fiu mai explicită.
― Dă-mi voie să mă fac bine înțeleasă. Căsătoria aceasta, la care ai îndrăzneala să
aspiri, niciodată nu va avea loc ― nu, niciodat ă. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea.

Acum,ce ai de spus?
― Numai at оt― că dacă este așa, nu puteți avea nici un motiv să presupun eți că-mi va
face mie o cerere în căsătorie?
Lady Catherine șovăi o clipă și apoi replică:
― Logodna dintre ei este de o natur ă foarte spe cială. Au fost destinați unul altuia din
copilărie. A fost dorința specială a mamei lui,ca și a mamei ei. Am fă cutplanuri pentru
unirea lor, de cînd erau în leagăn; și acum, cînd dorința ambelor surori ar putea să se îm –
plinească prin căsătoria lor, acest lucru să fie împiedicat de o tînără fată inferioară prin
naștere, fără nici o greu tate în societate și fără nici o legătură cu familia! Nu ai nici o
considerație pentru dorința familiei sale ― pentru logodna sa tacită cu domnișoara de
Bourgh?? Ești oare total lipsită de orice simț de bună -cuviință și pudoare? Nu m -ai auzit
spunînd că din primele ceasuri ale vi eții lui a fost sortit verișoarei sale?
― Ba am auzit. Dar ce m ă privește pe mine? Dacă nu există nici o altă piedică la
căsătoria mea cu nepotul domniei voastre, desigur că nu mă va reține faptul că mama și
mătușa lui au dorit ca dînsul să se însoare cu d omnișoara de Bourgh. Ați făcut amîndouă
atît cît ați putut, plănuind această căsătorie. Realizarea ei depinde de alții. Dacă domnul
Darcy nu este legat de verișoara sa nici printr -o datorie de onoare, nici printr -o înclinație, de
ce nu poate face o altă al egere? Și dacă eu sînt cea aleasă, de ce să nu -mi fie îngăduit să -l
accept?
― Deoarece onoarea, eticheta, pruden ța― ba chiar interesul o interzic. Da, domni șoară
Bennet, interesul: pentru că să nu te aștepți să fii luată în seamă de fami lia sau prietenii lui,
dacă, în mod voit, lucrezi împotriva dorințelor tuturor. Vei fi criticată, disprețuită, ignorată de
toți din jurul lui. Căsătoria dumitale va constitui o rușine; numele nu va fi nici măcar
pomenit vreodată de nici unul dintre noi.
―Acestea sînt mari nenorociri, replică Elizabeth. Dar soția domnului Darcy trebuie să
aibă motive atît de extraordinare de fericire, izvorîte în mod firesc din si tuația ei încît, luînd
totul în considerație, să nu aibă da ce să se plîngă.
―Fată încăpățîna tă, îndărătnică! Mi -e rușine pen tru dumneata! Asta ți -e recunoștința
pentru atenția ce ți -am arătat, primăvara trecută? Nu -mi datorezi nimic pentru acest lucru?
Să stăm jos. Trebuie să înțelegi, domnișoară Bennet, că am venit aici cu hotărîrea neclin tită
de a-mi atinge scopul; nu mă voi lăsa deci abătută de la realizarea lui. Nu sînt obișnuită să
mă supun ca priciilor nimănui. Nu obișnuiesc să suport înfrîngeri.
―Aceasta va face situația actuală a senioriei voastre și mai jalnică; asupra meaînsă, nu
vaavea nici un efect.
― Nu permit s ă fiu întreruptă. Ascultă -mă în tăcere. Fiica și nepotul meu sînt făcuți
unul pentru altul. Co boară, în linie maternă, din aceeași viță nobilă; iar de partea tatălui, din
familii respectabile, onorabile și stră vechi, deși fără titluri de noblețe. Averea lor, de ambele
părți, este splendidă. Sînt sortiți unul altuia prin glasul fiecărui membru al caselor
respective; și ce urmează să -i despartă? ― preten țiile de parvenire ale unei tinere fete fără
familie, fără relații sau a vere! Se poate suporta așa ceva? Dar nu trebuie, nu va fi suportat!
Dacă ți-ai cunoaște propriul dumitale interes, n -ar trebui să dorești să ieși din sfera în care
ai fost crescută.
― Prin c ăsătoria mea cu nepotul domniei voastre n -aș socoti că ies din ace astă sferă.
Dînsul este un genti lom, iar eu sînt fiica unui gentilom; pînă aici sîntem egali.
― Adevărat.Eștifiica unui gentilom. Dar ce a fost mama dumitale? Ce sînt unchii și
mătușile dumitale? Să nu -ți imaginezi că nu le cunosc situația.
― Orice ar f i rudele mele, replică Elizabeth, daca nepotul domniei voastre nu are nimic
împotriva lor, ei nu vă pot interesa pe dumneavoastră.
― Spune -mi, odată pentru totdeauna, ești logodită cu dînsul?
Cu toate că Elizabeth n -ar fi răspuns la această în trebare, fie și numai pentru a nu o
îndatora pe Lady Catherine, ea nu putu răspunde, după o clipă de gîndire, decît:
― Nu sоnt.
Lady Catherine păru mulțumită.
―Și vrei să -mi promiți că nu vei face niciodată un asemenea pas?
― Refuz s ă fac o promisiune de acest fel.
― Domnișoară Bennet, sînt revoltată și uimită. M -am așteptat să găsesc o tînără femeie
mai rezonabilă. Dar nu te amăgi cu gîndul că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca de aici pînă
ce nu-mi vei da asigurarea pe care o pretind de la dumneata.
― Iar eu, desi gur, nu o voi da niciodată. Nimeni nu mă va intimida într -atît, încît să fac
ceva irațional. Se nioria voastră dorește ca domnul Darcy să se căsătorească cu fiica domniei
voastre; dar dacă v -aș da promisiunea dorită, lucrul acesta ar face oare căsătoria lo r mai pro –

babilă? Presupunînd că dînsul ține la mine, refuzul meude a-l accepta l -ar face oare să
dorească s -o ia pe verișoara lui? Îngăduiți -mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele pe
care le-ați adus în sprijinul acestei cereri extraordinare au fo st tot atît de neserioase pe cît de
nesocotită a fost și cererea. Vă înșelați total asupra carac terului meu dacă vă imaginați că
pot fi influențată de insistențe ca acestea. Cît de mult ar încuviința nepotul domniei voastre
acest amestec оn treburile sale,n-aș putea-o spune, dar nu aveți, cu siguranță, nici un drept
să vă amestecați într -ale mele. Mă văd deci silită să vă rog să nu mai fiu inoportunată pe
această temă.
― Nu te pripi, te rog. Nu am terminat încă. La obiecțiunile asupra cărora am insistat
pînă acum, mai am de adăugat încă una. Nu -mi sînt necunoscute amănuntele fugii infame a
celei mai mici dintre surorile dumitale. Știu totul; știu că măritișul ei a fost o afacere cîrpită,
pe cheltuiala tatălui și a unchiului dumitale. Și o astfel de fată să fie cumnata nepotului
meu? Iar soțul ei, care este fiul administratorului defunctului său părinte, să -i fie cumnat?
Cerule mare! Ce -ți trece prin gînd? S -ar putea ca umbrele de la Pemberley să fie astfel
pîngărite?
―Acumnu mai puteți avea nimic să -mi spuneți, răs punse Elizabeth plină de
resentimente. M -ați insultat în toate felurile posibile. Trebuie să vă rog să -mi îngăduiți să mă
întorc în casă.
Și cu aceste vorbe, se ridică. Lady Catherine se ridică și dînsa și reveniră către casă.
Senioria sa era extrem de enervată .
― N-ai deci nici o considerație pentru cinstea și reputația nepotului meu! Fată egoistă și
lipsită de sim țire! Nu ții seama că înrudirea cu dumneata trebuie să -l dezonoreze în ochii
tuturor?
― Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. Îmi cunoașteți sentimentele.
― Ești hotărîtă deci să -l iei?
― N-am spus deloc așa ceva. Sînt hotărîtă numai să acționez așa cum, după părerea
mea, voi putea fi fericită, fără a ține seama de dumneavoastră sau de oricare altă persoană
atît de total străină de mine.
― Prea bine. Refuzi deci s ă mă îndatorezi. Refuzi să asculți de imperativele datoriei,
onoarei și recunoștinței.Ești hotărîtă să -l dezonorezi în ochii tuturor prietenilor săi și să faci
din, el obiectul de dispreț al lumii.
― Nici datoria, nici o noarea, nici recunoștința, replică Elizabeth, nu au nimic a -mi
impune în cazul de față. Nici un principiu de acest fel nu ar fi violat prin căsătoria mea cu
domnul Darcy. Iar în privința resentimentelor familiei sale, sau a indignării lumii întregi:
dacă familiaar finemulțumită de însurătoarea lui cu mine, acest lucru nu mi -ar produce nici
un moment de supărare; și lumea, în general, va avea prea multă minte ca să participe la
acest dispreț.
― Va să zică așa gîndești dumneata! Asta este ho tărârea, dumita le definitivă! Foarte
bine. Voi ști acum ce trebuie să fac. Să nu -ți închipui, domnișoară Bennet, că îți vei satisface
vreodată ambiția. Am venit să te în cerc. Am sperat să te găsesc rezonabilă; dar, fii sigură, îmi
voiurmări scopul.
În felul acesta vorb i Lady Catherine pînă ce ajunseră lîngă portița cupeului, unde,
întorcîndu -se grabnic pe loc, adăugă:
― Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domnișoară Bennet. Nu îi trimit complimente
mamei dumitale. Nu meriți astfel de atenție. Sînt cît se poate de nemulț umită.
Elizabeth nu răspunse nimic; și, fără să încerce S-Oconvingă pe senioria sa să poftească
în casă, intră numai ea, liniștită. În timp ce urca scările, auzi cupeul depărtîndu -se. Mama ei
o aștepta la ușa budoarului, nerăbdă toare s-o întrebe de ce La dy Catherine nu voise să vină
iarăși înăuntru și să se odihnească.
― N-a dorit asta, răspunse fiica sa, a dorit să plece.
― E o femeie foarte fin ă. Și faptul că ne -a făcut o vizită este fantastic de politicos,
deoarece a venit, cred, ca să ne spună că fam ilia Collins este bine. Se duce un deva, probabil,
și-așa, trecînd prin Meryton, s -a gîndit să profite și să vină să te vadă. Presupun că nu a avut
ceva anume să -ți spună, Lizzy.
Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci îi era cu neput ință să
mărturisească ce discutase cu Lady Catherine.
Capitolul LVII

Această vizită extraordinară o zvîrli pe Elizabeth în tr-o mare tulburare care nu putu fi
ușor învinsă și, ore în șir, nu fu în stare să se gîndească la altceva. Se părea că Lady
Catherine își dăduse într -adevăr osteneala de a veni de la Rosings cu scopul unic de a rupe
presupusa ei logodnă cu domnul Darcy. Planul fusese, cu siguranță, rezonabil; dar Elizabeth
nu-și putu închipui de unde pornise acest zvon, pînă ce nu -și aminti că Darc y era prietenul
intim al lui Bingley și ea, sora Janei, ceea ce fusese de ajuns pentru a sugera această idee,
atunci cînd așteptarea unei căsătorii îi făcea pe toți nerăbdători s -o vadă și pe a doua. Ea
însăși nu uitase că prin căsă toria surorii sale ei u rmau să fie mai des împreună. Și vecinii de
la Lucas Lodge deci (căci prin comunicările lor cu familia Collins, conchise ea, zvonul
ajunsese la urechile Lady -ei Catherine) nu făcuseră decît să prezinte drept lucru aproape cert
și imediat ceea ce dînsa nădă jduia să fie cu putință cîndva, în viitor.
Cumpănind însă cuvintele Lady -ei Catherine, Elizabeth nu se putu împiedica să nu se
simtă neliniștită în privința consecințelor probabile, dacă senioria se perse vera în intervenția
ei. Din cele ce spusese în leg ătură cu hotărârea de a -i împiedica să se căsătorească, Elizabeth
deduse că dînsa intenționa, desigur, să se adreseze nepo tului; și cam cum ar lua el o
asemenea expunere a re lelor legate de o căsătorie cu dînsa. Elizabeth nu îndrăz nea să
prevadă. Nu ști a exact cît ținea la mătușa lui și nici cît de mult se lăsa influențat de
raționamentele ei, dar era firesc să presupună că avea o părere mai înaltă despre senioria sa
decît putea avea ea;și era sigur că, înșirîndu -i dezavantajele legate de o căsătorie cu cineva
ale cărei rude apropiate erau atît de nepotrivite cu pro priile lui rude, mătușa îi va atinge
coarda cea mai sim țitoare. Dată fiind ideea lui despre demnitate, va simți probabil că
argumentele, care Elizabeth -ei i se păruseră slabe și ridicole, co nțineau mult bun -simț și o
judecată sănătoasă.
Dacă înainte el avusese șovăieli în privința a ceea ce trebuie să facă, și probabil că
avusese deseori, sfatul și rugămintea unei rude atît de apropiate puteau să -i spulbere orice
îndoială și să -l hotărască, pe loc, să fie fericit atît cît îl putea face o demnitate fără pată .În
acest caz, nu se va mai întoarce. S -ar putea ca Lady Catherine să -l vadă în trecerea ei prin
oraș; iar promisiunea făcută lui Bingley de a reveni la Netherfield să nu mai fie res pectată.
"Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste cîteva zile un cuvînt de scuză pentru că
nu-și poate ține pro misiunea, își spuse Elizabeth, voi ști ce trebuie să înțeleg. Voi renunța
atunci la orice nădejde, la orice dorință de statornicie din partea lui. Dacă se mulțumește
numai să mă regrete, cînd ar fi putut obține iubirea și mîna mea, voi înceta repede de tot să -l
regret".
Mare a fost surpriza celorlalți din familie cînd au auzit cine îi vizitase; dar au trebuit să
se mulțumească cu același fel de presupuneri care liniștiseră și curiozitatea doamnei Bennet,
iar Elizabeth fu scutită de multă sîcîială pe această temă.
A doua zi de dimineață, pe cînd cobora, o întîmpină tatăl ei care ieșise din bibliotecă
ținînd o scrisoare în mînă.
― Lizzy, spuse el, voiam să te caut. Vino în cameră.
Ea îl urmă acolo; și curiozitatea de a afla ce avea dînsul să -i spună era mărită de
presupunerea că trebuia să fie ceva în legătură cu scrisoarea aceea.
Оi fulgeră prin minte gîndul că putea fi de la Lady Catherine ș i reflectă, plină de
neliniște, la toate explica țiile pe care trebuia să le dea.
Оl urmă pe tatăl ei pînă lîngă cămin, unde se așezară. Atunci el spuse:
― Azi-dimineață am primit o scrisoare care m -a uimit peste măsură. Cum te privește mai
ales pe tine, ar trebui să -i cunoști cuprinsul. N -am știut că am douăfete gata să se mărite.
Dă-mi voie să te felicit pentru o cuce rire foarte importantă.
Sîngele năvăli în obrajii Elizabethei, fiind pe dată con vinsă că era o scrisoare de la nepot
și nu de la mătușă; și nu știa dacă să fie foarte mulțumită pentru faptul că el se explica, sau
jignită că scrisoarea nu îi fusese adresată mai curînd ei, direct, cînd domnul Bennet urmă:
― Pari a ști despre ce e vorba. Tinerele fete au o mare perspicacitate în chestiuni de
acest fel; cred însă că pot desfide chiar și subtilitatea ta; n -ai să fii în stare să des coperi
numele adoratului tău. Scrisoarea este de la dom nul Collins.
― De la domnul Collins? Și ce poate avea elde spus?
― Ceva foarte potrivit, desigur. Începe cu f elicitările pentru apropiata cununie a fiicei
mele celei mai mari, de care a fost, se pare, informat de unul dintre blînzii și bîrfitorii Lucas.
N-am să mă joc cu nerăbdarea ta, citindu -țice spune, în acest punct. Ceea ce te privește
sună precum urmează:
După ce v -am prezentat sincere felicitări din partea doamnei Collins și a mea
însumi, pentru acest fericit eveniment, dați -mi voie să adaug o mică lămu rire pe tema

altui eveniment de care am fost încunoștințați, din aceeași sursă. Fiica dumneavoastră
Elizabeth, se presupune, nu va mai purta multă vreme numele de Bennet, după ce sora
sa mai mare va fi renunțat la el; și partenerul ales de destin pentru dînsa poate fi privit,
pe bună dreptate, ca una din tre cele mai ilustre personalități din țara aceasta.
―Poți, Lizzy, să ghicești, la cine face aluzie?
Acest tînăr domn este dăruit, într -un mod spe cial, cu tot ceea ce o inimă de muritor
poate să do rească mai mult ― splendide propriet ăți, neamuri de viță nobilă și – o mare
influență. Totuși, în ciuda tu turor acestor tentații, dați -mi voie să vă atrag aten ția, atît
dumneavoastră cît și verișoarei Elizabeth, asupra relelor la care vă puteți expune printr –
o acceptare pripită a cererii acestui domn, cerere de care ați fi desigur ispitiți să profitați
imediat,
― Ai idee, Lizzy, cine e acest domn? Dar iese și asta acum.
Motivul pentru care vă pun în gardă este pre cum urmează: avem rațiuni să credem că
mătușa sa, Lady Catherine de Bourgh, nu privește această că sătorie cu ochi buni.
―Domnul Darcy, vezi, el este omul! Hai, Lizzy, cred că ești într -adevăr surprinsă. Ar fi
putut să pescuiască el, sau Lucașii, în cercul cunoștințelor noastre, vreun bărbat al cărui
nume să facă în mod mai desăvîrșit dovada min ciunii pe care o difuzează? Domnul Darcy,
care nu se uită niciodată la vreo femeie, decît pentru a -i găsi un cusur și care, probabil, nu s –
a uitat în viața lui la tine!E splendid!
Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu fu în stare să schițeze decît
un surîs foarte silnic. Niciodată umo rul lui nu -și alesese o țintă mai puțin plă cută pentru ea.
― Nu te amuz ă?
― Oh, da. Cite ște, te rog, mai departe.
După ce, seara trecută, am pomenit senioriei sale de probabilitatea acestei
căsătorii, dînsa, îndată, cu obișnuita sa condescendență, a spus ceea ce simțea cu
această ocazie; și atunci s -a văzut limpede că, avînd unele obiecții împotriva familiei
verișoarei mele, nu -și va da niciodată consimțămîntul la ceea ce domnia sa numește o
căsătorie atît de dezono rantă. Am considerat că este de datoria mea s-o încunoștințez pe
verișoara mea, în cea mai mare grabă, despre acest lucru, pentru ca dînsa și nobilul său
admirator să știe cum stau și să nu se pripească în nici un caz cu o căsătorie care nu a
primit încuviințarea necesară.
― Domnul Collins ma i adaugă:
Mă bucur sincer că trista întîmplare cu veri șoara mea Lydia a fost atît de bine
mușamalizată și sînt mîhnit numai că faptul de a fi trăit împreună, înainte de căsătorie,
este atît de general cunoscut. Nu trebuie totuși să trec peste îndatoriril e legate de po ziția
mea, sau să mă abțin de a -mi mărturisi uimirea, aflînd că ați primit tînăra pereche în
casa dumnea voastră, imediat după ce s -au căsătorit. A fost o în curajare la viciu; și dacă
eu aș fi vicar la Longbourn, m -aș fi opus cu toată străș nicia la așa ceva, în calitate de
creștin trebuia desigur să -i iertați, dar nu să permiteți să apară vreodată în fața
dumneavoastră sau să se pomenească numele lor în auzul dumnea voastră.
― Asta este ideea lui despre iertarea cre știnească! Restul scrisor ii este numai în legătură
cu situația scumpei lui Charlotte și cu speranțele pe care le are în legături cu dobândirea
unei tinere ramuri de măslin. Dar, Lizzy, arăți de parcă nu te -ai fi amuzat. Nu ai de gînd să
faci pe dom nișoara, sper, și să pretinzi că ești jignită de un zvon fără noimă. Pentru ce altceva
trăim decît să petrecem pe socoteala vecinilor și să rîdem de ei, la rîndul nostru?
― Oh, exclam ă Elizabeth. Sînt grozav de amuzată. Dar este atît de ciudat!
― Da,astaface totul atоt de amuzant. Dac ă ar fi ales pe oricine altul, n -ar fi fost nimic;
dar perfecta luiindiferență și antipatia taacută face totul atît de încîntător de absurd! Oricîtă
oroare am de scris, n -aș renunța la co respondența mea cu domnul Collins, pentru nimic în
lume. Nu, cînd citesc o scrisoare de -a lui nu mă pot stăpîni să nu -l prefer chiar și lui
Wickham, cu toată prețuirea ce -o am pentru insolența și ipocrizia ginerelui meu. Și te rog,
Lizzy, ce -a spus Lady Catherine despre acest zvon? A venit ea să -și refuze consimțămîntul?
La această întrebare, fiica sa răspunse doar rîzînd; și cum întrebarea fusese pusă fără

cea mai mică suspiciune, ea nu se simți mîhnită cînd dînsul o repetă. Elizabeth nu fusese
niciodată mai încurcată decît acum, cînd încerca să -și disimuleze sentimentel e. Trebuia să
rîdă, cînd îi ve nea mai mult să plîngă. Tatăl ei o îndurerase, în modul cel mai crud, cu cele ce
spusese despre indiferența domnului Darcy; și nu putu decît să se mire de această lipsă de
pătrundere din partea lui, sau să se teamă că, poate, în loc ca dînsul să fi observat prea
puțin,să nu-și fi închi puit ea prea mult.
Capitolul LVIII
În loc să primească vreo scrisoare de scuze de la prietenul lui, așa cum se cam așteptase
Elizabeth, Bingley, dimpotrivă, veni la Longbourn însoț it de Darcy, nu multe zile după vizita
Lady-ei Catherine. Domnii sosiră devreme și, înainte ca doamna Bennet să aibă timp să -i
spună dom nului Darcy că o văzuseră pe mătușa lui, lucru de care fiica ei se îngrozea,
Bingley, dorind să rămînă singur cu Jane, propuse să iasă cu toții la plimbare. Toată lumea a
fost de acord. Doamna Bennet nu obișnuia să meargă pe jos, Mary nu putea niciodată să -și
facă timp, dar ceilalți cinci porniră împreună. Totuși Bingley și Jane îi lăsară pe toți să le -o ia
înainte. Ei răm aseră în urmă în timp ce Elizabeth, Kitty și Darcy trebuiră să se amuze între
ei. Nu s-a vorbit însă decît foarte puțin: Kitty era prea speriată de el pentru a vorbi; Elizabeth
lua în secret o hotărîre disperată și poate că și dînsul făcea același lucru.
Porniră înspre Lucas Lodge, deoarece Kitty dorea să -i facă o vizită Mariei; și, cum
Eiizabeth nu credea că este oportun să meargă cu toții, cînd Kitty îi părăsi, ea conti nuă cu
îndrăzneală să meargă mai departe, numai cu el. Acum venise momentul să -și pună în
aplicare hotărîrea; și, profitînd de curajul pe care -l simțea în clipa aceea, spuse imediat:
― Domnule Darcy, s înt o făptură foarte egoistă și, de dragul de a -mi liniști propriile mele
simțăminte, nu țin seama cît de mult le -aș putea răni pe ale dumnea voastră. Nu mă pot opri
să nu vă mulțumesc pentru bunătatea fără precedent pe care ați avut -o pentru biata mea
soră. Chiar din clipa cînd am aflat acest lucru, am dorit din tot sufle tul să vă mărturisesc
toată recunoștința de care sînt în suflețită. Dacă și restul familiei mele ar cunoaște adevărul,
n-aș fi nevoită să vă exprim numai gratitudinea mea.
― Regret, spuse Darcy pe un ton surprins și emoționat, regret nespus de mult că ați fost
încunoștințată despre un lucru care ― văzut într -o lumină greșită ― v-a putut stînjeni. Nu
am crezut că se poate avea atît de pu țină încredere în doamna Gardiner.
― Nu trebuie s -o acuzați pe mătușa mea. O vorbă ne cugetată a Lydiei m -a făcut, întîi, să
aflu că ați fost ames tecat în această chestiune; și, desigur, n -am putut avea liniște pînă ce n –
am cunoscut amănuntele. Dați -mi voie să vă mulțumesc din nou, în numele întregii mele
familii, pentru generoasa înțelegere care v -a făcut să vă dați atîta osteneală și să îndurați
atîtea umilințe pentru a da de urma lor.
― Dacădorițisă-mi mulțumiți, replică Darcy, s -o faceți numai în numele
dumneavoastră. Nu voi încerca să neg că, la celelalte motive care m -au îndemnat, s -a
adăugat dorința de a vă ști fericită. Dar familiadumneavoastră nu -mi datorează nimic. Oricît
de mult o respect, cred că m -am gîndit numai la dumneavoastră.
Elizabeth era prea stînjenită pentru a spune ceva. După o scurtă pauză, to varășul ei de
plimbare adăugă: Sînteți prea generoasă pentru a glumi cu mine. Dacă sentimentele
dumneavoastră sînt încă ceea ce erau în aprilie trecut, spuneți -mi-o imediat. Dragostea și
dorințele melesînt neschimbate; dar, un cuvînt din partea dumneavoastră mă va reduce la
tăcere pe acest subiect, pentru totdeauna.
Elizabeth, simțind cît e de stînjenit și de neliniștit, se str ădui să vorbească și îi dădu a
înțelege imediat, deși nu prea curgător, că sentimentele ei suferiseră o schimbare atît de
substanțială, din perioada la care se referea dînsul, încît o făceau să -i primească asigurările
cu recunoștință și bucurie. Fericirea provocată de acest răspuns fu proba bil ceva ce nu mai
simțise el niciodată pînă atunci; și, cu acest prilej, se exprimă cu tot atîta emoție și căldură
ca orice om îndrăgostit nebunește. Dacă Elizabeth ar fi fost în stare să -i întîlnească privirea,
ar fi putut vedea cît de bine îi ședea expresia de sinceră încîntare ce se răspîndise pe chipul
lui; dar, cu toate că nu putea privi, putea as culta; și Darcy îi vorbi despre sentimente care,
demonstrîndu -i ce însemna ea pentru el, făceau ca dragostea lui să fie clipă de clipă mai
prețioasă.
Continuau să meargă fără să știe încotro. Prea erau multe de gîndit, multe de spus,
multe de simțit pentru a mai putea fi atenți la altceva. Elizabeth află curînd că înțelegerea lor
de acum se datora eforturilor mătușii lui; a ceastaîntr-adevărîi făcuse o vizită cînd trecuse

prin Londra și îi vorbise despre călătoria ei la Longbourn, des pre motivul acestei călătorii și
despre convorbirea avută cu Elizabeth, stăruind cu emfază asupra fiecărei expresii a tinerei
fete ce dovedea , după concepția senioriei sale ―оn mod special ― siguran ță de sine și
îndărătnicie, avînd con vingerea că o asemenea relatare trebuia s -o ajute să ob țină de la
nepotul ei promisiunea pe care ea refuzase să i -o dea. Dar, din nefericire pentru senioria sa ,
efectul fusese exact contrar.
― M-a învățat să sper așa cum nu -mi îngăduisem să sper vreodată pînă acum, spuse
Darcy. Vă cunoșteam fi rea de ajuns pentru a fi convins că, dacă ați fi fost absolut și
irevocabil împotriva mea, i -ați fi spus -o mătușii mele deschis, cu franchețe.
Elizabeth îi răspunse îmbujorîndu -se și rîzînd:
― Da,îmi cunoașteți de ajuns franchețea pentru a mă crede capabilă de acest lucru.
După ce v -am jignit în fața atît de groaznic, nu puteam avea scrupule să vă jignesc și față de
toaterudele dumneavoastră.
― Ce ați spus despre mine, care să nu fi meritat? Căci, deși acuzațiile dumneavoastră
erau greșit întemeiate, pornind de la premise eronate, purtarea mea față de dum neavoastră,
la vremea aceea, merita cea mai severă do jana. Era de n eiertat. Nu mă pot gîndi la ea fără
oroare.
― Nu ne vom certa pentru partea cea mai mare de vin ă din seara aceea, spuse Elizabeth.
La o cercetare atentă, comportarea nici unuia dintre noi nu a fost ireproșabila , dar de
atunci, sper că am cîștigat ambii în politețe.
― Nu mă pot împăca atît de ușor cu mine însumi. Amintirea celor ce -am spus atunci, a
purtării mele, a to nului, a expresiilor folosite în tot acel timp mi -a fost luni de zile și îmi este
și acum nespus de dureroasă. Nu voi uita niciodată mustrar ea dumneavoastră atît de
oportună: "Dacă v -ați fi purtat ca un gentilom…". Acestea au fost cuvintele dumneavoastră.
Nu puteți ști, cu greu dacă vă puteți închipui, cît m -au torturat; deși, trebuie s -o măr-
turisesc, a trecut un timp pînă ce am devenit des tul de rezonabil pentru a recunoaște cît de
întemeiate erau.
― Eram, desigur, foarte departe de a m ă aștepta ca vorbele mele să facă o impresie atît
de puternică. Nici un
moment nu mi -am închipuit că vor fi resimțite în felul acesta.
― Nu-mi vine greu s -o cred. Erați atunci convinsă că sînt lipsit de orice fel de sentiment
omenesc ― s înt sigur că așa credeați. Nu voi uita niciodată expresia pe care ați avut -o cînd
mi-ați spus că nu aș fi putut să mă adresez dumneavoastră în vreun mod care să vă facă să
măacceptați.
― Oh, nu repeta ți ceea ce am spus atunci! Aceste amintiri nu -s deloc potrivite. Vă asigur
că e mult de cînd mă simt rușinată pînă în adîncul inimii din cauza lor.
Darcy pomeni de scrisoarea lui.
― V-a făcut, întrebă el, v -a făcut conținutul ei s ă vă schimbați repedepărerea despre
mine? După ce ați ci tit-o ați acordat vreo încredere celor cuprinse în ea?
Elizabeth îi explică efectul ce -l avusese asupra ei și cum îi dispăruseră, treptat, toate
prejudecățile împo triva lui.
―Știam, spuse el, că c eea ce-am scris trebuia să vă mîhnească, dar era necesar s -o fac.
Sper că ați distrus scrisoarea. Era o parte, în special începutul; m -aș îngrozi dacă l -ați putea
citi din nou. Îmi amintesc unele expresii care ar putea, pe bună dreptate, să vă facă să mă
urîți.
― Scrisoarea va fi desigur ars ă dacă credeți că este absolut esențial pentru păstrarea
stimei mele; dar, cu toate că avem amîndoi motive să credem că părerile mele nu sînt total
inalterabile, ele nu se schimbă, sper, atît de ușor cum vrea să insinuez e teama
dumneavoastră.
― Cînd am scris scrisoarea aceea, replică Darcy, cre deam că sînt calm și cu sînge rece;
dar de atunci m -am convins că o scrisesem într -o stare de spirit de groaznică înverșunare.
― Scrisoarea a fost începută astfel, dar nu a fost ter minată în același fel. Încheierea ei
este caritatea însăși. Dar nu vă mai gîndiți la scrisoare. Sentimentele persoa nei care a scris -o
și ale aceleia care a primit -o sînt acum atît de profund diferi te de ceea ce erau atunci, оncо t
toate lucrurile neplăcute în legătură cu ea trebuie uitate.
Trebuie să învățați nițel din filozofia mea: "Gîndește -te la trecut numai în măsura în care
amintirea lui îți aduce bucurie".
― Nu pot s ă accept nici o filozofie de acest fel. Amin tiriledumneavoastră trebuie să fie
atît de curate și fără reproș, încît mulțumirea ce izvorăște din ele nu ține de filozofie ci, ceea
ce este mult mai bine, dintr -o totală ig norare a răului. Cu mineînsă nu e așa. Vin pe
nepoftite amintiri dureroase care nu pot, nu trebuie să fie respinse. Am fost toată viața un

egoist ― în practică, deși nu în prin cipii. Cînd eram copil, am fost învățat ce este drept,dar n-
am fost învățat să -mi îndrept caracterul. Mi -au fost recomandate principii bune, dar am fost
lăsat să le aplic într -un spirit plin de mîndrie și înfumurare. Din neno rocire, fiu unic (ani
îndelungați unicul copil), am fost răs fățat de părinții mei care, deși buni (tatăl meu în special,
chintesență de bunăvoință și amabilitate), au îngăduit, au încura jat, aproape că m -au învățat
să fiu egoist și domi nator, să nu -mi pese de nimeni în afară de cercul meu familial, să am o
părere mediocră despre tot restul lumii, să doresc,cel puțin, să am o părere mediocră despre
inteligența și valoarea celorlalți, în comparație cu inteligența și valoarea mea. Așa am fost de
la opt la douăzeci și opt de ani; și așa aș fi putut să fiu încă, dacă nu ați fi fost
dumneavoastră, prea scumpă și fermecătoare Elizabeth! Cît de mult vă datorez! Mi -ați dat o
lecție, la început î ntr-adevăr dură, dar cît de folositoare! Prin dumneavoas tră am învățat să
fiu modest. Am venit în fața dumnea voastră absolut convins că voi fi acceptat. Mi -ați arătat
cît de neîndestulătoare erau toate pretențiile mele de a mulțumi o femeie demnă de a f i
mulțumită.
― Erați deci convins că vă voi accepta?
―Într-adevăr, eram. Ce veți crede despre vanitatea mea? Am crezut că doriți, că
așteptați omagiile mele.
― Comportarea mea trebuie s ă fi fost de vină, dar nu în mod intenționat, vă asigur. N –
am avut nic iodată intenția de a vă decepționa, dar starea mea de spirit mă poate face adesea
să cad în greșeală. Cît trebuie să mă fi urît după seara aceea!
―Să vă urăsc! Am fost mînios probabil, în primul mo ment; dar imediat mînia a început
să ia o altă direcție.
― Aproape c ă mă tem să vă întreb ce ați crezut des pre mine cînd ne -am întîlnit la
Pemberley. M -ați deza probat pentru că venisem acolo?
― Nu, cu adev ărat nu; n -am fost decît surprins.
― Surpriza dumneavoastr ă nu o putea întrece pe a mea, cînd am văzut că îmi dădeați
atenție. Conștiința îmi spunea ca nu meritam să fiți prea politicos cu mine și mărturisesc că
nu m-am așteptat să primesc mai mult decоt mi se cuvenea.
― Scopul meu, atunci,răspunse Darcy, a fost să vă arăt, prin orice amabilitate ce -mi
stătea în putere, că nu eram at оt de mic la suflet încît să fiu supărat pentru trecut; și speram
să obțin iertarea dumneavoastră, să diminuez reaua impresie pe care v -o lăsasem,
dovedindu -vă că mustrările dumneavoastră au avut efect. Cît de curînd se vor fi ivit și alte
dorințe, cu greu aș putea -o spune dar, presupun, cam la o jumătate de oră după ce v -am
revăzut.
I-a vorbit apoi despre încîntarea Georgianei, după ce se cunoscuseră, și despre
dezamăgirea ei din cauza între ruperii bruște a relațiilor lor; ajungîn du-se astfel cu discuția
оn mod firesc la cauza оntreruperii . Elizabeth află atunci că mai înainte de a fi părăsit hanul
el se și hotărîse să plece din Derbyshire, imediat după ea, ca s -o caute pe Lydia, și că dacă
fusese grav și îngîndurat asta se da tora doar preocupărilor legate, inevitabil, de un asemenea
scop.
Elizabeth își exprimă din nou recunoștința, dar era un subiect prea dureros pentru
amîndoi ca să mai stăruie asupra lui.
După ce merseră la voia întîmplării vreo cîteva mile, prea ocupați pentru a-și da seama
de acest lucru, uitîndu -se la ceas descoperiră, în sfîrșit, că era timpul să se întoarcă acasă.
― Ce-or fi devenit domnul Bingley și Jane? fu ex clamația care aduse în discuție cazul lor.
Darcy era încîntat de logodna lor; prietenul lui i -o adusese la cunoș tință din primul moment.
― Trebuie s ă vă întreb dacă v -a surprins, spuse Elizabeth.
―Nicidecum. Cînd am plecat, simțisem că era pe cale de a se întîmpla curînd.
― Acesta e un fel de a spune c ă primise învoirea dumneavoastră. Am gh icit acest lucru.
Și, deși el avu o exclamație de protest la auzul cuvîntului folosit, ea era sigură că probabil
așa se petrecuse.
―Оn seara de dinaintea plecării mele la Londra, spuse el, i -am făcut o mărturisire pe
care cred că ar fi trebuit să i -o fi făcut cu mult înainte. I -am povestit despre toate cele
întîmplare, care au făcut ca amestecul meu în tre burile lui personale să fie o impertinență și
o absurdi tate. A fost uluit. Nu avusese niciodată nici cea m ai slabă bănuială. I -am mai spus,
în plus, că eram convins că mă înșelasem presupunînd, așa cum făcusem, că sora
dumneavoastră nu simțea nimic pentru el; și cum am putut ușor să -mi dau seama că
dragostea lui pentru ea era neschimbată, nu am avut nici o îndoială că vor fi fe riciți
împreună.
Elizabeth nu -și putu stăpîni un surîs constatînd ușu rința cu care își dirija prietenul .
― I-ați vorbit din propria dumneavoastră convingere cînd i -ați spus că sora mea îl

iubește, îl întrebă ea, sau numai după cele ce v -am relatat eu primăvara trecută?
―Din propria mea convingere. Am urmărit -o de aproape în timpul celor două vizite pe
care le-am făcut acum în urmă aici și m -am convins de dragostea ei.
―Și certitudinea dumneavoastră l -a convins imediat și pe el?
― Da. Bingley este, f ără nici o afectare, m odest. Neоncrederea оn sine l -a împiedicat să
se bazeze pe propriul său discernămînt într -un caz atît de serios, iar încrederea în judecata
mea a făcut totul mai ușor. M -am simțit obli gat să-i mărturisesc un lucru care, pentru un
timp, și nu fără dreptat e, l-a vexat. Nu mi -am putut îngădui să -iascund că sora
dumneavoastră fusese iarna trecută, timp de trei luni, la oraș, că am știut asta și nu i -am
spus-o intenționat. S -a înfuriat, dar furia lui, sînt convins, nu a durat mai mult decît pînă în
clipa cînd i-au pierit în doielile în privința sentimentelor surorii dumneavoastră. Acum m -a
iertat din toată inima.
Tare ar mai fi dorit Elizabeth să remarce că domnul Bingley era un prieten dintre cei mai
încîntători ― atît de ușor de condus, încît n -avea pereche; dar se înfrînă. Își aminti că el mai
trebuia încă să învețe să se lase iro nizat, dar era cam prea devreme pentru a se face în –
ceputul.
Comentînd anticipat fericirea lui Bingley care, de sigur, nu putea fi depășită decît de
propria lui fericire, Darcy con tinuă conversația pînă ce au ajuns acasă. În hol s -au despărțit.
Capitolul LIX
― Dragă Lizzy, pe unde te -ai plimbat? o întrebă Jane pe E lizabeth în clipa cînd aceasta
intră în cameră; toți ceilalți îi puseră aceeași întrebare, cînd se așezară la masă . Ea răspunse
numai că rătăciseră prin împrejurimi pînă ce nu -și mai dăduse nici ea seama unde se afla.
Cînd vorbi se înroși; dar nici asta, nici altceva nu trezi vreo bănuială în privința adevărului.
Seara trecu în liniște, fără nimic deosebit. Logodnicii recunoscuți vorbeau și rîdeau; cei
neștiuți încă tăceau. Darcy nu era omul la care fericirea să se reverse în ve selie; iar E lizabeth,
tulburată și confuză, mai curînd știa decît simțea cît este de fericită, căci, în afară de
stînjeneala de moment, mai av ea de făcut față și altor greu tăți. Se întreba ce vor simți cei din
familie cînd situația ei va fi cunoscută. Era conștientă că, în afară de Jane, nimeni nu -l
simpatiza și se temea chiar că la ceilalți era
vorba de o antipatie pe care toată averea și impo rtanțalui nu o vor putea șterge.
Noaptea își deschise inima către Jane . Deși suspiciu nea nu intra cît de cît în firea
domnișoarei Bennet, ea nu putu în ruptul capului crede cele ce auzea.
― Glume ști, Lizzy. Este eu neputință! Logodită cu domnul Darcy! Nu , nu, n-ai să mă poți
păcăli; știu că este imposibil.
― Ceînceput nenorocit, într -adevăr! Singurul meu sprijin erai tu și sînt sigură că dacă
tu nu mă crezi, ni meni altul nu mă va crede. Totuși, sînt cum nu se poate mai serioasă. Nu
spun decît adevărul. Mă iubește încă, și sîntem logodiți.
Jane o privi cu îndoială.
― Oh! Lizzy, nu e cu putin ță. Știu cît de nesuferit îți e.
― Nuștii absolut nimic. Acestea toate trebuie ui tate. Poate că nu l -am iubit totdeauna
ca acum; dar în cazuri de felul acesta, o mem orie bună este de neiertat. E pentru ultima oară
că mi-o amintesc eu însămi.
Domnișoara Bennet tot nu -și revenise din uimire. E lizabeth o asigură din nou, mai
stăruitor, de adevărul celor spuse.
― Cerule mare! Se poate s ă fie așa, cu adevărat? Totuși acum trebuie să te cred, strigă
Jane. Scumpă, scumpă Lizzy, aș vrea, vreau să te felicit; clar ești si gură― iartă-mi întrebarea
― ești absolut sigură că ai să poți fi fericită cu el?
― Nuîncape nici o îndoială. Este lucru gata stabilit între noi că vom fi pe rechea cea mai
fericită din lume. Dar ești bucuroasă, Jane? O să -ți placă să ai un astfel de cumnat?
― Foarte, foarte mult. Nimic nu ne -ar putea încînta mai mult atît pe Bingley cît și pe
mine. Dar ne -am gîndit la asta, am vorbit despre asta ca despre o im posibilitate. Și îl iubești
cu adevărat destul de mult? Oh ! Lizzy, fă orice mai curînd decît să te măriți fără să iubești.
Ești absolut sigură că simți ceea ce ar trebui să simți?
― Oh! Da! C înd am să -ți povestesc totul ai să gîndești chiar că s imtmai mult decоt
trebuie.
―Ce vrei să spui?
― Ei bine, trebuie s ă mărturisesc că îl iubesc mai mult decît pe Bingley. Mă tem că ai să
te superi.

― Surioara mea drag ă, fii serioasă acum. Vreau să vorbim foarte serios. Spune -mi tot ce
trebuie să știu, făr ă întîrziere. Vreau să -mi spui de cînd îl iubești.
― M-am îndrăgostit atît de treptat, încît aproape că nu știu cînd a început; dar cred că
ar trebui să iau ca dată clipa în care am văzut pentru prima oară frumosul parc de la
Pemberley.
O nouă rugăminte de a fi serioasă produse totuși efectul dorit și, declarîndu -i solemn că
îl iubea, reuși repede s -o mulțumească pe Jane. Cînd se convinse de acest lucru, domnișoara
Bennet nu mai avut nimic de dorit.
― Acum s înt chiar fericită, spuse ea, căci vei fi tot atît de fericită ca și mine. Întotdeauna
l-am apreciat. Dacă nu ar fi pentru altceva decît pentru dragostea ce -ți poartă și trebuia să -l
prețuiesc; dar acum, ca prieten al lui Bingley și soț al tău, numai Bingley și tu îmi pu teți fi
mai dragi decît el. Dar, L izzy, ai fost foarte șireată, foarte rezervată cu mine. Cît de puțin mi –
ai spus din tot ce s -a întîmplat la Pemberley și Lambton! Da torez tot ce știu în privința asta
altuia și nu ție.
Elizabeth îi dădu motivele pentru care păstrase se cretul. Nu dorise s ă aducă vorba
despre Bingley, iar sta rea neclară a propriilor ei sentimente o făcuse să evite, tot atît de mult,
și numele prietenului lui; acum însă nu mai voia să ascundă rolul jucat de el în căstoria
Lydiei. Îi împărtăși totul și petrecură jumătate din noaptea aceea discutînd.
― Doamne Dumnezeule, exclam ă doamna Bennet de la fereastra la care ședea, a doua zi
de dimineață, pe cin stea mea dacă nesuferitul acela de Darcy nu vine din nou cu scumpul
nostru Bingley! Ce -o fi vrînd de ne tot plic tisește veni nd mereu pe capul nostru? N -am idee,
dar ar putea să se ducă să vîneze, sau să facă una sau alta și să nu ne mai deranjeze cu
prezența lui. Ce să facem cu el? Lizzy, trebuie să -l iei din nou la plimbare ca să nu mai stea
în calea lui Bingley.
Elizabeth se stăpîni cu greu să nu rîdă la auzul unei propuneri atît de îmbietoare, totuși
se simțea cu adevărat jignită de epitetul pe care mama ei îl arunca mereu lui Darcy.
Cum intrară, Bingley o privi atît de expresiv și -i strînse mîna cu atîta căldură, încî t nu
mai rămînea nici o îndoială că era bine informat; apoi spuse cu glas tare:
― Doamn ă Bennet, nu mai aveți și alte poteci prim prejur, pe unde Lizzy să se poată
rătăci astăzi, din nou?
― Sfătuiesc pe domnnul Darcy și pe Lizzy și pe Kitty, spuse doamna B ennet, să facă
astăzi o plimbare înspre Oakham Mount. Este o plimbare lungă și plăcută și dom nul Darcy
n-a văzut încă priveliștea aceea.
― Este foarte potrivit pentru ceilal ți, replică Bing ley, dar sînt sigur că ar fi prea obositor
pentru Kitty; nu -i așa, Kitty?
Kitty recunoscu că ar prefera să rămînă acasă. Darcy manifestă o mare curiozitate să
vadă priveliștea de la Oakham Mount și Elizabeth consimți în tăcere. Pe cînd urca să se
îmbrace, doamna Bennet o urmă, spunîndu -i:
―Оmi pare foarte rău, Lizzy, c ă trebuie să rămîi singură de tot cu omul ăsta atît de
nesuferit; sper însă că n -ai să te superi. E numai de dragul Janei, înțelegi; și nu e nevoie să
vorbești cu el decît din cînd în cînd, așa că nu te amărî.
În timpul plimbării, hotărîră ca în cursul ser ii să se ceară consimțămîntul domnului
Bennet; Elizabeth își luă sarcina să -i vorbească mamei sale. Nu putea preciza cum va lua
doamna Bennet lucrurile, întrebîndu -se uneori dacă întreaga lui avere și grandoare vor fi de
ajuns pen tru a învinge oroarea pe care i-o inspira acest om; dar, fie că va fi extrem de
potrivnică acestei căsătorii, fie că va fi extrem de încîntată, un lucru era sigur: atitudinea ei
va fi la fel de nepotrivită, dovedind o totală lipsă de judecată; și Elizabeth n -ar fi suportat ca
domnul Darcy să audă nici prima explozia a bucuriei, nici prima explo zie a dezaprobării sale.
Seara, imediat ce domnul Bennet se retrase în biblio tecă, ea -i văzupedomnul Darcy
ridicîndu -se și urmîndu -l, ceea ce o tulbură nespus. Nu se temea de o împo trivire din partea
tatălui ei, dar știa că dînsul se va simți nefericit; și ca lucrul acesta să se întîmple din cauza
ei ― caea,fiica lui preferată, să -l mîhnească cu bună -știință, să -l copleșească de temeri și
păreri de rău cu hotărîrile ei ― era pentru Eliz abeth un gînd dureros, și așteptă nenorocită
pînă cînd domnul Darcy reapăru; atunci, privindu -l, surîsul lui îi aduse puțină liniște. După
cîteva minute el se apropie de masa la care dînsa ședea cu Kitty și, prefăcîndu -se că-i admiră
lucrul, îi șopti:
― Duceți-vă la tatăl dumneavoastă; vă așteaptă în bibliotecă. Elizabeth plecă în aceași
clipă.
Tatăl ei se plimba prin cameră, avînd un aer grav și neliniștit.
― Lizzy, exclam ă el, ce faci? Ți -ai ieșit din minți de -l accepți pe omul ăsta? Nu l -ai urît
tu, întotdeauna?

Cоt de mult dorea ea оn momentul acela ca p ărerile ei din trecut să fi fost mai
cumpănite, expresiile ei mai moderate! Ar fi scutit -o de explicații și mărturisiri care erau atît
de penibil de dat; acum însă erau necesare și îi asigură, destul de î ncurcată, de atașamentul
ei pentru domnul Darcy.
― Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că ești hotărîtă să -l iei. Este bogat, ce să zic, și -ai
să poți avea mai multe toalete elegante și mai multe trăsuri frumoase decît va avea Jane. Te
vor face ele însă fericită?
― Mai ai și alte obiecții, întrebă Elizabeth, în afară de convingerea că -mi este indiferent?
― Nici una. Știm cu toții că este un om mîndru, de zagreabil; dar asta nu ar fi nimic,
dacă într -adevăr ai ține la ei.
―Țin, țin la el, replică El izabeth, cu lacrimi în ochi. Îi iubesc. Într -adevăr, n -are mîndrii
nejustificate. Este de o perfectă gentilețe. Nu -l cunoști cu adevărat; așa că, te rog, nu mă mai
mîhni vorbind despre el în astfel de termeni.
― Lizzy, spuse domnul Bennet, i -am dat consimț ămîntul meu. Este într -adevăr omul
căruia n -aș îndrăzni niciodată să -i refuz ceva din ceea ce mi -ar face cinstea să -mi ceară.
Acum îți dau țieconsimțămîntul, dacă ești hotărîtă să -l iei de soț. Dar lasă -mă să te sfătuiesc
să te gîndești mai bine. Lizzy, î ți cunosc firea și știu că nu te -ai putea simți nici fericită și nici
demnă dacă nu ți -ai respecta cu adevărat soțul, dacă nu l -ai privi ca fiindu -ți superior.
Vioiciunea minții tale te -ar pune într -un foarte mare pericol, în cazul unei căsătorii
nepotriv ite. Cu greu ai putea evita rușinea și suferința. Copila mea, nu -mi provoca mîhnirea
de a vedea că îți este cu neputință să -ți respecți tovarășul de viață. Nu -ți dai seama ce faci.
Elizabeth, încă și mai emoționată, îi răspunse solemnă și gravă; și î n cele din urmă,
asigurîndu -l de repetate ori că domnul Darcy era cu adevărat alesul ei, explicîndu -i
schimbarea treptată prin care -i trecuse stima față de dînsul, mărturisindu -i totala convingere
că dragostea lui nu era lucru de o zi, ci că rezistase la î ncercarea pe care o reprezentau multe
luni de nesiguranță, și enumerîndu -i cu energie toate bunele lui însușiri, învinse in –
credulitatea tatălui și -l făcu să se împace cu gîndul aces tei căsătorii.
― Bine, draga mea, spuse el c înd Elizabeth încetă să vorbe ască. Nu mai am nimic de zis.
Dacă așa stau lucru rile, te merită. Nu m -aș fi putut despărți de tine, Lizzy a mea, pentru
cineva mai puțin valoros.
Pentru a completa frumoasa prezentare pe care i -o făcuse, dînsa îi povesti tot ceea ce
domnul Darcy între prinsese, din proprie inițiativă, pentru Lydia. Domnul Bennet o ascultă
uluit.
― Asta este seara minunilor, într-adevăr. Prin ur mare Darcy a făcut totul ― a aranjat
căsătoria, a dat banii, a plătit datoriile individului și a obținut numirea pentru el! Cu at ît mai
bine. Asta mă scutește de un ocean de griji și de economii. Dacă unchiul ar fi fost cel care a
făcut-o, trebuia să -i restitui și i-așfi restituit totul; dar acești tineri îndrăgostiți la nebunie
fac numai după capul lor. Mîine mă voi oferi să -i dau înapoi totul; el va tuna și fulgera despre
dragostea lui pentru tine și astfel vom pune capăt acestei chestiuni.
Dînsul își aminti apoi de stînjeneala ei, cu cîteva zile mai înainte, cînd îi citise scrisoarea
domnului Collins; și după ce o luă nițel în rî s, îi îngădui în sfîrșit să plece, spunîndu -i în timp
ce părăsea camera:
― Dacă mai vin ceva tineri pentru Mary sau Kitty, dă -le drumul la mine, fiindcă mă simt
foarte în formă.
Elizabeth -ei i se luase o piatră de pe inimă; și după o jumătate de oră de gîn dire liniștită
în camera ei, fu în stare să apară în fața celorlalți, destul de stăpînă pe ea. Totul era prea
proaspăt ca să poată fi veselă, dar seara se scurse calm; nu mai era nimic serios de care să
se teamă și, cu timpul, va veni și balsamul tihnei și al obișnuinței.
Seara, cînd mama ei urcă în budoar, să se dezbrace, Elizabeth o urmă și îi făcu
importanta comunicare. Efectul a fost extraordinar; căci auzind vestea, doamna Bennet
rămase nemișcată și incapabilă să scoată o vorbă. Numai după multe, multe minute putu ea
pricepe ceea ce auzise deși, în general, nu întîrzia să dea crezare la tot ce era spre profitul
fiicelor sale, sau cuiva care ar fi apărut în chip de logodnic pentru vreuna dintre ele . Pînă la
urmă începu să -și revină, să se foiască pe scau n, să se ridice, să se așeze din nou, să se mire
și să se binecuvînteze.
― Doamne Dumnezeule! Doamne miluie ște-mă! Imaginați -vă!Vai de mine Domnul
Darcy! Cine ar fi crezut? Și e chiar adevărat? Lizzy, dulceața mea, ce bo gată și ce doamnă
mare ai să fii! Ce bani de buzunar, ce bijuterii, ce trăsuri o să mai ai! Jane nu e nimic în
comparație cu toate astea ― absolut nimic. S înt atît de mul țumită―- de fericită. Ce om
fermecător! Atît de chipeș, de înalt! Oh! Scumpa mea Lizzy! Te rog, scuză -mă că-mi displ ăcea
atît de tare mai înainte. Sper că mi -o va trece cu vederea. Scumpă, scumpă Lizzy! O casă la

oraș! Tot ce e mai minunat! Trei fete măritate! Zece mii pe an! Oh, Doamne! Ce -o să se
întîmple cu mine? Am să înnebunesc.
Acestea toate erau o dovadă suficientă că în privința consimțămîntului ei nu încăpea
îndoială; și Elizabeth, bucurîndu -se că asemenea efuziuni fuseseră numai pentru urechile ei,
ieși repede. Dar nici nu se afla de trei minute în camera ei, că maică -sa veni după ea.
― Scumpa mea copilă, nu mă mai pot gîndi la alt ceva. Zece mii pe an și foarte probabil
și mai mult. E cît un lord! Și o autorizație specială ― trebuie, ai s ă te măriți cu o autorizație
specială. Dar, scumpa mea iubită, spune -mi ce mîncare îi place domnului Darcy cel mai
mult, ca să i -o pot servi mîine.
Aceasta era o proastă prevestire despre atitudinea pe care o va putea avea mama ei față
de domnul Darcy; și Elizabeth își dădu seama că, deși era sigură de toată dra gostea lui și nu
avea nici o grijă în privința co nsimțămîntului părinților, îi mai rămînea încă ceva de dorit.
Dar ziua următoare trecu mai bine decît se așteptase; căci doamna Bennet avea, din fericire,
atît venerație pentru viitorul ei ginere, încît nu cuteza să -i vorbească decît dacă putea să aibă
vreo atenție față de el, sau să -și arate respectul pentru părerea lui.
Elizabeth avu plăcerea de ă -și vedea tatăl straduindu -se să se apropie de logodnicul ei;
și domnul Bennet o asigură curînd că Darcy creștea în stima lui cu fiecare ceas.
― Am o mare admira ție pentru cei trei gineri ai mei, spuse el. Wickham, poate, este
favoritul meu; dar cred că -mi va plăcea soțul tău tot cît și al Janei.
Capitolul LX
Elizabeth, căreia îi revenise repede buna dispoziție, dorea ca domnul Darcy să -i spună
motivele pentru care se în drăgostise de ea.
― Cum a ți început? îl întrebă. Pot să înțeleg că, înce putul odată făcut, ați mers ca
fermecat înainte; dar ce v -a putut stîrni, la început?
― Nu pot s ă stabilesc ora, sau locul, sau privirea, sau cuvintele care au pus temelia .
Este prea mult de atunci. Eram în miezul lucrului înainte de a ști că mă pornisem.
― Laînceput ați fost ostil frumuseții mele; cît despre maniere, purtarea mea față de
dumneavoastră a fost întot deauna la marginea nepoliteții și nu v -am vorbit niciodată fără să
nu doresc mai degrabă să vă rănesc. Fiți sincer acum; m -ați plăcut pentru impertinența mea.
― Pentru vioiciunea min ții dumneavoastră.
― Ați putea foarte bine să -i spuneți de -a dreptul im pertinență; a fost doar un pic mai
puțin decît atît. În rea litate erați sătul de politețe, deferență, de atenții inopor tune. Erați
dezgustat de femeile care vorbeau și priveau și cugetau mereu numai pentru a f i aprobate de
dumnea voastră. V-am stîrnit și interesat pentru că eram atît de deosebită de ele.Dacă nu ați
fi fost într -adevăr bun, m -ați fi urît din cauza aceasta; dar, în ciuda ostenelii ce vă dădeați ca
să nu se vadă, sentimentele dumneavoastră au fost totdeauna nobile și drepte, și în adîncul
inimii îi disprețuiați total pe aceia care, cu atîta asiduita te, vă adulau. Iată! V -am scutit de
oboseala de a -mi spune motivele; și, într -adevăr, dacă ținem seama de toate, încep să cred că
este perfect logic. La drept vorbind, nu știați nimic bun des pre mine, dar nimeni nu se
gîndește la asta cînd se îndră gostește.
― N-a fost nimic bun în purtarea dumneavoastră afec tuoasă față de Jane, cînd era
bolnavă la Netherfield?
― Draga de Jane! Cine ar fi putut s ă nu facă ceea ce am făcut eu pentru ea? Dar, în
orice caz, faceți o virtute din asta. Bunele mele însușiri sîn t sub protecția dumnea voastră și
trebuie să le exagerați cît mai mult cu putință; mie, în schimb, îmi revine sarcina să găsesc
prilejuri pentru a vă necăji și a mă certa cu dumneavoastră cît mai des posibil; și voi începe
imediat întrebîndu -vă ce v-a făcut atît de îndărătnic în a merge drept la țintă, în ultimul
timp. Ce v -a făcut atît de timid față de mine cînd ne -ați făcut prima vizită și apoi cînd ați luat
masa aici? De ce ați avut aerul, mai ales cоnd ați venit să ne faceți vizita, că nici nu vă pasă
de mine?
― Pentru c ă erați gravă și tăcută și nu m -ați încura jat deloc.
― Dar m ă simțeam stînjenită.
―Și eu la fel.
― Mi-ați fi putut vorbi mai mult, cînd ați venit la masă.
― Un om care ar fi sim țit mai puțin ar fi putut.
― Ce nenorocire c ă aveți un ră spuns înțelept de dat și că eu sînt atît de înțeleaptă încît
să-l accept! Mă întreb cît ar mai fi mers așa dacă am fi lăsat totul pe seama dum neavoastră.

Mă întreb cînd ați fi vorbit, dacă nu v -aș fi întrebat eu. Hotărîrea mea de a vă mulțumi pentru
bunătatea pe care ați avut -o față de Lydia a avut desigur mare efect ―prea mare, mă tem;
căci ce se întîmplă cu morala, dacă fericirea noastră izvorăște din călcarea unei promi siuni?
Fiindcă nu eram încuviințată să ating acest subiect. Asta nu se face niciod ată.
― Nu trebuie s ă fiți mîhnită. Morala este perfect satisfăcută. Încercările de nejustificat
făcute de Lady Catherine pentru a ne despărți au fost factorii care mi -au înlăturat toate
îndoielile. Nu datorez fericirea mea de azi ne răbdării dumneavoastră de a vă exprima
recunoștința. Nu aveam de gînd să aștept să faceți primul pas. Ceea ce -mi spusese mătușa
mea îmi dăduse speranțe și eram hotărît să aflu îndată totul.
― Lady Catherine a fost de un infinit folos; ceea ce ar trebui s -o fericească, deoarece
adoră să fie de folos. Dar spuneți -mi de ce ați venit la Netherfield? Numai ca să călăriți pînă
la Longbourn și să vă simțiți stînjenit? Ori aveați intenții mai serioase?
― Scopul meu real era s ăvăvăd și să încerc să -mi dau seama dacă mai era vreo
speranță să vă fac cîndva să mă iubiți. Scopul mărturisit sau ceea ce -mi mărturi seam mie
însumi era să constat dacă sora dumneavoastră mai ținea încă la Bingley și, în caz afirmativ,
să-i fac prietenului meu destăinuirea pe care i -am și făcut -o.
― Veți avea vr eodată curajul s -o încunoștințați pe Lady Catherine de ceea ce o așteaptă?
― Se pare c ă ceea ce -mi lipsește este timpul, mai curînd decît curajul, Elizabeth. Dar
lucrul acesta trebuie în făptuit; și dacă -mi dai o foaie de hîrtie, va fi executat pe loc.
―Și, dacă n -aș avea și eu de scris o scrisoare, aș putea sta lîngă dumneata pentru a -ți
admira rîndurile drepte, precum a făcut -o cîndva o altă domnișoară. Dar am și eu o mătușă
pe care am cam neglijat -o.
Elizabeth nu răspunsese încă la lunga scrisoare a doa mnei Gardiner, fiindu -i neplăcut
să-i dezvăluie în ce mă sură supraestimase dînsa intimitatea dintre domnul Darcy și ea; acum
însă, avînd de comunicat ceva ce știa că -i va bucura nespus, se simțea aproape rușinată,
dîndu-și seama că unchiul și mătușa ei p ierduseră deja trei zile de fericire, și le scrise
imediat precum urmează:
Ți-aș fi mulțumit mai de mult, scumpă mătușă, așa cum ar fi trebuit să fac, pentru
lunga, amabila și satisfăcătoarea înșiruire a amănuntelor; dar, ca să spun adevărul, am
fost prea supărată pentru a scrie. Presupun eai mai mult decоt era оn realitate. Acum
însă, presupune cît dorești; dă frîu liber fanteziei, lasă -ți închipuirea să zboare cum îi va
permite această temă și, afară de cazul că mă crezi deja măritată, nu poți greși cu mu lt.
Trebuie să -mi scrii din nou, foarte curînd, și să -l lauzi cu mult mai mult decît în ultima
scrisoare. Îți mulțumesc iar și din suflet că nu ne -am dus la Lacuri. Cum de -am putut
să fiu atît de proastă, încît s -o fi dorit? Ideea dumitale cu poneii este î ncîntătoare. Vom
înconjura parcul, în fiecare zi. Sînt ființa cea mai fericită din lume. Poate că au mai
spus-o și alții înaintea mea, dar nimeni cu atîta te mei! Sînt mai fericită chiar decît Jane;
ea surîde numai; eu rîd. Domnul Darcy vă trimite toată dr agostea ce -i mai rămîne
disponibilă de la mine. Trebu ie să veniți cu toții la Pemberley, de Crăciun.
A dumitale etc. etc.
Scrisoarea domnului Darcy pentru Lady Catherine avea un stil diferit, dar și mai diferită
încă decît aceste două scrisori a fost ace ea trimisă de domnul Bennet domnului Collins, ca
răspuns la ultima lui misivă.
Scumpe domn,
Trebuie să vă deranjez încă o dată pentru feli citări. Elizabeth va fi în curînd soția
domnului Darcy. Consolați -o pe Lady Catherine cum veți putea mai bine. Dar d acă aș fi
în locul dumneavoastră, aș rămîne de partea nepotului . Are mai mult de oferit.
Al dumneavoastră sincer etc. etc.
Felicitările trimise de domnișoara Bingley fratelui său pentru apropiata lui căsătorie au
fost cît se poate de afec tuoase și de nes incere. Cu acest prilej dînsa i -a scris chiar și Janei,
pentru a -și exprima încîntarea și pentru a -i reînnoi toate mărturisirile de afecțiune de mai
înainte. Jane nu s -a lăsat înșelată, dar a fost impresionată; și, deși nu avea nici cea mai mică
încredere în ea, nu s -a putut îm piedica să nu -i trimită un răspuns mult mai amabil decît știa
că merită.
Bucuria domnișoarei Darcy, cînd primi o veste similară, a fost tot atît de sinceră ca și a
fratelui său, cînd o trimise. Patru pagini de hîrtie au fost neîndes tulătoare pentru a -i
cuprinde toată bucuria, ca și dorința expresă de a fi iubită de cumnata ei.

Оnainte să sosească vreun răspuns de la domnul Collins sau felicitări pentru Elizabeth
din partea soției acestuia, familia de la Longbourn află că domnul și do amna Collins sosiseră
la Lucas Lodge. Motivul acestei grabnice călătorii deveni curînd cunoscut. Lady Catherine
fusese atît de fu rioasă de conținutul scrisorii nepotului său, încît Charlo tte, sincer bucuroasă
de această căsătorie, dorise să plece de acolo pînă ce furtuna va fi trecut. Venirea prietenei
sale într -o astfel de clipă era pentru Elizabeth o adevărată plă cere, deși, în cursul întâlnirilor
dintre ei, era silită să o con sidere scump plătită, văzîndu -l pe domnul Darcy expus la toată
politețea ost entativă și solemnă a soțului Charlottei. El o suporta totuși cu un admirabil
calm. Și îl asculta cu un aer foarte decent chiar și pe Sir William Lucas, cînd acesta îl
complimenta, spunîndu -i că duce cu sine giuvae rul cel mai de preț din ținut și cînd își
exprima speranța că se vor întîmi adesea la palatul St. James. Dacă ridica din umeri, nu o
făcea înainte ca Sir William să se fi în depărtat.
Vulgaritatea doamnei Philips era o altă încercare și poate și mai mare pentru răbdarea
lui și, deși doamna Phi lips, ca și sora ei, era prea plină de respect pentru a i se adresa lui
Darcy cu familiaritarea pe care o încuraja vo ioșia lui Bingley, totuși, ori de cîte ori deschidea
gura,era fără excepție vulgară. Și, deși deferența pe care o avea pen tru el o făcea m ai tăcută,
nu era deloc cu putință s -o facă mai distinsă. Elizabeth se străduia din răsputeri să -l ocro-
tească de atențiile asidue ale tuturor, fiind mereu dornică să -l păstreze pentru ea și pentru
acei membri ai familiei cu care putea sta de vorbă fără să se simtă umilită; dacă simțămintele
dezagreabile provocate de aceste împrejurări răpeau perioadei de logodnă multe dintre
bucuriile ei fi rești, Elizabeth își punea mari speranțe în viitor; și aș tepta cu încântare vremea
cînd vor fi părăsit societatea at ît de puțin plăcută amîndurora, pentru tot confortul și
eleganța cercului lor familial de la Pemberley.
Capitolul LXI
Fericită a fost, pentru sentimentele sale materne, ziua în care doamna Bennet a scăpat
de cele două fiice ale sale ― cele mai merituoase. Nu e greu de ghicit cu ce mîndrie plină de
încîntare o vizita ea, mai apoi, pe doamna Bingley și vorbea despre doamna Darcy.
De dragul familiei sale, aș dori să pot spune că îm plinirea dorinței ei celei mai fierbinți ―
aceea de a -și vedea la casele lor trei dintre fiice ― a avut un efect at оt de fericit, оncоt a f ăcut
din dînsa o femeie cu judecată, bine voitoare, bine informată pentru tot restul vieții sale; deși
pentru soțul său, care poate n -ar fi gustat o fericire conju gală de o formă atît de neobișnuită,
era un noroc că dînsa continua să fie, ocazional, nervoasă și, invariabil, proastă. Domnului
Bennet îi lipsea extraordinar cea de a doua fiică; dragostea pentru ea îl gonea de acasă, mai
des decît orice altceva. Adora să se duc ă la Pemberley, mai ales cînd era cel mai puțin
așteptat.
Domnul Bingley și Jane rămaseră la Netherfield nu mai un an. O vecinătate atît de
apropiată de mama și ru dele lor de la Meryton nu era de dorit nici măcar pentru firea lui
îngăduitoare sau pentru inima ei afectuoasă. Do rința atît de scumpă a surorilor lui a fost
astfel satisfă cută; Bingley a cumpărat o proprietate într -un ținut vecin cu Derbyshire; iar
Jane și Elizabeth, în completarea celor lalte izvoare de fericire, se aflau la treizeci de mile una
de alta.
Kitty, spre realul ei profit, își petrecea majoritatea timplui cu cele două surori mai mari.
Într-o societate atît de superioară celei pe care o cunoscuse în general, progre sele ei erau
apreciabile. Nu avea o fire atît de nestăpînită ca a Lyd iei; și, scoasă de sub influența
exemplului aces teia, ea deveni, datorită atenției și îndrumărilor potrivite, mai puțin iritabilă,
mai puțin ignorantă și mai puțin insi pidă. Era, desigur, ținută cu grijă departe de compania
dăunătoare a Lydiei; și, deși doamna Wickham o poftea adesea să vină să stea cu dînsa,
promițîndu -i baluri și tineri domni, tatăl ei nu consimțea niciodată s -o lase să se ducă.
Mary, singura dintre fete care rămăsese acasă, era ine vitabil împiedicată să -și
continue instruire a din cauză că doamna Bennet nu suporta să stea singură. Mary era obli –
gată să vină mai mult în contact cu lumea, dar putea încă, după fiecare vizită din timpul
dimineții, să facă considerațiuni morale; și cum nu se mai simțea umilită de comparații între
frumusețea surorilor sale și a ei, domnul Bennet bănuia că se supunea schimbării cu destulă
plăcere. Cît despre Wickham și Lydia, caracterele lor nu sufe riră schimbări radicale în urma
căsătoriilor surorilor ei. El suporta filozofic convingerea că Elizabet h cunoștea acum, desigur,
tot ceea ce îi rămăsese mai înainte necunos cut din ingratitudinea și falsitatea lui și, în pofida
acestui fapt, nu pierduse de tot speranța că Darcy s -ar putea to tuși lăsa convins să -i asigure
o situație. Scrisoarea de felicităr i pe care Elizabeth o primise la nuntă, de la Lydia, o lămurise

că, dacă nu chiar el, cel puțin soția lui nutrea o astfel de speranță. Scrisoarea era scrisă cu
acest scop:
Scumpa mea Lizzy,
Îți doresc numai bucurii. Dacă -l iubești pe dom nul Darcy pe jum ătate cît îl iubesc
eu pe dragul meu Wickham, trebuie să fii foarte fericită. Este o mare mîngîiere să te știm
atît de bogată; și cînd nu vei avea altceva de făcut, sper că ai să te gîndești la noi. Sînt
convinsă că lui Wickham i -ar plăcea enorm o slujba l a palat; și nu cred că am avea
destui bani pentru a o scoate la capăt fără un oarecare ajutor. Orice post de aproximativ
trei-patru sute pe an ar merge: totuși nu -i vorbi domnului Darcy despre asta dacă
preferi să n -o faci.
A ta etc. etc.
Cum s-a întâmpla t ca Elizabeth să prefere să n -o facă, a încercat în răspunsul ei să
pună capăt oricăror rugă minți și speranțe de acest fel. Le trimitea totuși adeseori ajutoarele
pe care și le putea îngădui, făcînd, ceea ce s -ar putea numi, economii în cheltuielile ei
personale. Pentru dînsa fusese totdeauna evident că un venit ca al lor, în mîna a doi oameni
cu dorințe atît de extravagante și fără grijă pentru viitor, trebuia să fie cu totul insuficient
pentru a se întreține; și ori de cîte ori schimbau garnizoana, Jane sauea erau sigure că vor fi
solicitate să -i ajute cu ceva ca să -și achite datoriile. Felul lor de trai, chiar și atunci cînd
încheierea păcii i -a silit să se instaleze într -un cămin al lor, era extrem de nestabil. Se mutau
din loc în loc în căutarea unei locuințe mai ieftine și cheltuiau tot timpul mai mult decît ar fi
trebuit. Afecțiunea lui Wickham pentru Lydia scăzu repede pînă la indiferență; a ei dură nițel
mai mult și, la ciuda tinereții și apucăturilor sale, își păstră toate pretențiile la importan ța pe
care i-o dăduse căsătoria.
Deși pe Wickham, Darcy nu -l putea primi la Pemberley, totuși, de dragul Elizabethei, l -a
ajutat mai departe în carieră. Lydia venea din cînd în cînd acolo, cînd soțul ei era plecat să se
amuze la Londra sau Bath; iar la fa milia Bingley rămîneau amîndoi deseori atît de îndelung,
încît îl exasperau și pe Bingley care, cu toată buna lui dispoziție, mergea atît de departe, încît
spunea c -o să le su gereze să -și facă bagajele.
Domnișoara Bingley era profund jignită de căsătoria lui Darcy; dar cum credea că e
cuminte să -și păstreze dreptul de a -i vizita la Pemberley, trecu peste orice re sentiment, fu cu
Georgiana mai drăgăstoasă decît oricînd și cu Darcy tot atît de atentă ca și pînă atunci; iar
pe Elizabeth o răsplăti cu toate r estanțele ei de politețe.
Căminul Georgianei era acum la Pemberley; și dragos tea dintre soră și cumnată era
exact ceea ce nădăjduise Darcy. Ele s -au atașat una de alta exact așa cum spera seră.
Georgiana avea despre Elizabeth părerea cea mai bună cu putin ță; deși, la început,
privea cu o mirare ce se apropia de panică felul ei deschis, vioi de a vorbi cu fra tele său. Pe el,
care îi inspirase totdeauna un respect ce aproape depășea afecțiunea, îl vedea acum obiect de
glumă, pe față. Mintea i se îmbogățea d e cunoștințe neîntîlnite încă pînă atunci. Datorită
sfaturilor Elizabethei, începu să înțeleagă că o femeie poate să -și ia față de so țul ei libertăți
pe care un frate nu le va îngădui totdeauna unei surori cu zece ani mai mică decît dînsul.
Lady Catherine a fost cum nu se poate mai indignată de căsătoria nepotului el; și cum
dînsa dădu frîu liber la întreaga și înnăscuta franchețe a firii sale, răspunsul la scrisoarea ce
îi anunța acest lucru îl scrise într -unun timp, orice legătură fu întreruptă între ei . Dar, în
cele din urmă, la insistențele Elizabethei, Darcy se lăsă convins să -i treacă cu vederea
jignirile și să caute o re conciliere; și, după încă puțină rezistență din partea mătușii sale,
resentimentul ei cedă, fie în fața dragostei ce -o avea pentru dînsul, fie a curiozității de a
vedea cum se purta soția lui; așa că binevoi să vină în vizită la Pem -berley, în ciuda pîngăririi
suferite de parcul de acolo, nu numai datorită prezenței unei astfel de stăpîne, ci și prin
vizitele unchiului și mătușii ei de la oraș.
Cu familia Gardiner, rămaseră întotdeauna în termenii cei mai intimi. Darcy, ca și soția
lui, îi iubea cu adevărat; și erau mereu însuflețiți de cea mai fierbinte recunoștință pentru
aceia care, aducînd -o pe Elizabeth la Derbyshire, fuseseră mi jlocul prin care ei se uniseră.
Sfîrșit