Este plagiatul cea mai mare problemă morală a mediului universitar Da. Și nu numai a [606890]

Tema Etică și Integritate academic ă
Student: [anonimizat]? Da. Și nu numai a
celui românesc, chiar dacă acesta din urmă a fost subiectul investigațiilor etice ale revistei
Nature, cea mai importantă publicație științifică din lume. Nu în orice zi un prim -ministru, fost
cadru universitar și procuror, este deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în drept.
Când zicem „cea mai mare” ne referim la vasta sa întindere și la complexitatea metodelor și
tehnicilor. În fond, o întreaga „industri e”, cu „economia” sa, se ascunde sub termenul -umbrelă de
plagiat. Care este doar un mod în care poți produce o fraudă academică, dar e cel mai însemnat.
Până acum, sunt mai dese cazurile de plagiat decât cele de falsificare a datelor. Și acest lucru fără
a lua în considerare și lucrările scrise ale studenților. Cu ele, volumul de plagiate ar putea inunda
ușor toate bibliotecile universitare. În care, desigur, se găsesc și cărți care la rândul lor sunt
„impure”, de la compilații grosolane la plagiate complex e, după tehnici avansate, care le fac
uneori nedetectabile. Acestea tind să fie mai degrabă teze de doctorat. Alteori, chiar și cărți ale
unor maeștri venerabili.
Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin legal. El a
devenit o problemă de -abia când s -au împlinit două condiții: s -a constituit instituția autoratului,
adică oamenii au fost recunoscuți în funcția lor de autori, și când lumea universităților și
cercetării s -a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării și publicării intensive de articole și
cărți, o lume bazată pe aplicații de finanțare. Toate se fac în numele reputației, singura monedă
care poate fi convertită de universitate și profesori într -un număr mare de studenți (buni) sau într –
un buget de cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri politice). „Publish or perish!”
(„publică sau vei pieri!”) este un dicton contemporan care funcționează ca indicator pentru lupta
aprigă dată între universități. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie a pub licațiilor și
rezultatelor, într -o atmosferă internaționalizată, în care domină limba engleză. Această
globalizare a complicat și mai mult lucrurile, mai ales pentru cei care vin din afara lumii anglo –
saxone. În plus, universitatea a devenit, în secolul XX , și un garant pentru societate, o parte din
misiunea ei este de a produce oameni instruiți, capabili, buni cunoscători ai unor date și
informații esențiale, metode, idei, teorii, modele și autori din specialitățile lor. Cum ar putea ea
să-și ducă ea la în deplinire misiunea dacă în locul exercițiilor de documentare, formulare de
ipoteze, strângere de date, raționare, deliberare și scriere originală ar permite copiatul,
compilarea din surse fără referințe, reproducerea mecanică și încercările de fraudă intel ectuală?
Faptul că există un curent, nu numai în societatea românească, care e critic, neîncrezător și chiar
anti-intelectualist la adresa universităților nu e deloc întâmplător. Chiar dacă a copia este ceva
uman și tolerat moral în multe medii, așa cum af irmam în capitolul precedent, de la oamenii
lumii universitare se așteaptă un comportament integru, responsabil, chiar în opoziție cu
practicile comune. Pare a funcționa un dublu canon moral aici, dar miza sa îl face potrivit: dacă
am deveni un centru tip „Xerox”, de copiere (și falsificare sau fraudare), s -ar pierde nu numai

ordinea cunoașterii, cu sursele sale, ci și orice șansă a inovației și îmbunătățirii, a descoperirii și
a construcției unor idei în viitor.
A încerca să definești plagiatul nu pare foa rte greu. Cu toate acestea, diversitatea
practicilor, exprimată chiar prin sintagma „cultura copy/paste”, ar trebui să ne facă atenți spre a
nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum le -ar numi Ludwig Wittgenstein), adică
gradele de apropiere sau d epărtare între plagiate. Definiția apare într -o singură lege românească,
206/2004, la art. 4, alin. 1, lege care privește buna conduită în cercetarea științifică: „Plagiatul –
expunerea într -o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electro nic, a unor texte,
expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face
trimitere la sursele originale”. Așa cum s -a mai observat, legea nu ar putea să -i vizeze și pe
studenții din ciclurile de licență sau master, ci doar pe cei care lucrează deja ca profesori și
cercetători. Nici cei din alte cicluri educaționale sau școli preuniversitare nu sunt vizați. Mai
poate fi rezolvată problema atunci când practica e deja curentă, încetățenită printre oameni?
Definiția ne lasă să credem că plagiatul s -ar reduce doar la preluarea în propria operă
(semnată, asumată) a unor elemente intelectuale (de la text integral la concepții, teorii sau
rezultate etc.), fără a recunoaște sau fără a recunoaște adecvat, că provin dintr -o lucrare sau operă
a unui alt autor. Acest lucru lasă „portițe deschise” unor forme mai complexe de plagiat, care se
pot realiza cu recunoașterea adecv ată a contribuției altcuiva. Totodată, din definiție nu putem
afla dacă plagiatul presupune o intenție sau nu. E posibil ca acesta să fie făcut și din ignoranță
sau dintr -o eroare de documentare. Stabilirea intenției e necesară pentru a face diferența într e
cazurile în care responsabilitatea revine integral celui care a înfăptuit plagiatul sau în care ea
poate fi împărtășită. De exemplu, nu e drept să facem responsabili doar elevii sau studenții
pentru referatele lor copiate din surse online dacă profesorii nu le explică normele de scriere,
citare și trimitere la alți autori.
Ar trebui să recunoaștem că ne place să copiem, că simțim instant nevoia de a avea o
copie a unei informații (muzică sau cărți, filme, jocuri etc.) sau să deprindem, prin imitare, un
anume stil1. Viața fără meme, fără astfel de conținuturi pe care le dăm de la unii la alții, ar fi mai
tristă. Suntem „vânători -culegători digitali”, o specie care copiază și multiplică conținuturile pe
care le descoperă online, de la adrese de pagini web și referințe bibliografice la documente.
Internetul este un dar al zeilor, dar pentru o omenire încă în adolescența sa, care de foarte puțin
timp beneficiază, în principiu, de acces public la educație. Mai mult, omenirea citește și scrie
cotidian, în număr d in ce în ce mai mare, de numai cinci -șase secole, de când a apărut tiparul
(prin ceea ce numim „mașina lui Gutenberg”). Istoric, acest fapt este foarte recent, iar la scara
istoriei naturale trece drept echivalentul unor biete secunde.
„Cultura copy -paste ” în care trăim nu este decât răspunsul reactiv firesc, natural, dar
deloc rafinat, la cerințele unei civilizații care ne vrea pe aproape toți intelectuali, gânditori
autonomi prin limbaj(e). Intelectuali care au, în ambele sensuri, proprietatea termenilor ,

expresiilor și atitudinilor lor. Care poartă o responsabilitate pentru expresiile lor. Ea se manifestă
și ca angajament față de difuzarea ideilor, din generație în generație. Sistemul referințelor este
unul care asigură o mai bună selecție și supraviețui re a ideilor în timp, de aceea lumea academică
are atât de multă nevoie de el. Intelectualii trebuie să fie, ca și în cazul genelor, simple gazde
trecătoare, care participă la transmisiune, circulație, și uneori mai inovează. Dacă așa stau
lucrurile, cei c are plagiază nu fac decât să -și bată joc de lumea ideilor și de ingeniosul ei sistem
de a ne pune la treabă. Acesta ar fi argumentul epistemic în favoarea onestității intelectuale.
Este, în acest context, rațional să plagiezi? Da, dacă nu vei fi prins sau pedepsit. Plagiatul
devine o strategie ușoară de supraviețuire acolo unde nu există un interes pentru emanciparea
intelectuală. Intenția de a plagia nu este generată nici de abundența informației și nici de aparenta
ușurătate a actului. Ea are cauze în vi ața din mediul dat. Este școala un mediu în care poți acorda
timp fiecărui elev sau student? Se insuflă și cultivă încrederea în propriile forțe intelectuale
subiecților educației? Se explică de ce canonul legăturilor, referințelor și notelor de subsol, cu tot
chinul său, este necesar? Se coroborează virtuțile etice cu cele dianoetice, care țin de calitatea
cogniției și raționamentului? Doar dacă avem răspunsuri pozitive la toate întrebările acestea are
sens să dăm verdicte de plagiat. Plagiatorii nu o fac din lipsă de respect față de o utopică lume a
ideilor, ci pentru că nu au fost convinși să trăiască ca și cum ea ar exista. Nimeni nu i -a motivat
să respecte norme și să urmeze principii într -un „imperiu al scopurilor”, cum ar numi Kant lumea
moralității. Sau poate acestora le lipsește o altă resursă necesară unei munci bine făcute: timpul.

Exemplu concret
Un caz concret îl reprezintă situația întălnită la Universitatea din Craiova în ceea ce
privește sesizarea domnului prof . I.I împotriva domnului conf. Univ.dr. N.C. Astfel domnul
prof. univ. dr . I. I. a sesizat Rectoratului Universității din Craiova fapte de p lagiat/autoplagiat și
raportări false ale domnului conferențiar universit ar doctor N. C. . În caz au fost audiați martorii
d-na conf. univ. C.M.V. , d-nul lect. univ. dr. S. D. , d-na asist. un iv. dr. Ț.O.A. și părțile implicate
și s-a dispus efectuarea unor expertize de către profesorul M.C. de la Universitatea din Ljubljana ,
profesorul G.M.B. de la Universitatea Reggio Cal abria, prof. univ. dr. D.C. de la Universitatea
”Alexandru Ioan Cuza” di n Iași , C.S.I T.B.de la Institutul de Informatică Teoretică al Academiei
Române – filiala Iași
Concluziile la care a ajuns Comisia de Etică a Universității din Craiova au fost
următoarele :
Nu se face dovad a faptului că domnul conferențiar universitar doctor N.C. a trimis spre
publicare lucrarea incriminată ca autoplagiat, Pseudorandom Numbers , după cum rezult ă din
declarația reclamantului p rof. univ. dr. I. I. din data de 4 iunie 2019 , coroborată cu declara țiile
martorilor C.M.V. , S. D. și nota exp licativă (din dosar, fila 81) dată în octombrie 2012 de

domnul conferențiar universitar doctor N. C. . De altfel, eventualul demers în acest sens era inutil
neservindu -i în cariera didactică , deoarece, așa cum se șt ia, volumul nu era punctat.
În legătură cu acuzația de autoplagiat . În sesizare se susține că articolul ”Combining
Linear Feedback Shift Registers” (Mathematics and Compute r Science Series , Volume 36( 2),
2009 ) din Analele Universității din Craiova este reprodus după articolul ”Linear Feedback Shift
Register Optimizations” (Math. Comp. Sci. Ser. Volume 36(1), 2009 ) din Analele Universității
din Craiova.
Fără a cerceta în fond acest capăt de acuzare, Comisia constată că la data invocării
presupusului autoplagiat (anul 2009) această abatere disciplinară nu era sancționată în România.
În această privință, este de menționat faptul că autoplagiatul a fost incriminat prin Ordonanța de
Guvern nr. 28/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 206/2004 privind buna conduită
în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare ce a intrat în vigoare la 5 septembrie
2011. În concluzie, acuzațiile de autoplagiat pot fi cerce tate numai dacă faptele ar fi fost
săvârșite după 5 septembrie 2011.
Acuzația de autoplagiat este infirmată de către experții G.M.B. , M.C. și C.S. I T. B. . În
ceea ce privește raportul domnului prof. univ. dr. D.C. , concluziile nu sunt suficient de
concludente, în sensul că nu se afirmă clar că în speță ar fi vorba de un plagiat/autoplagiat, ci
numai de „o greșeală de etică academică”. În aprecierea ponderi i raportului de expertiză al
profesorului D.C. față de celelalte trei rapoarte, Comisia are în vedere afirmația domniei sale
conform căreia , competențele sale științifice „sunt disjuncte domeniului abordat în cele două
lucrări, ceea ce trebuie să incu mbe din partea dumneavoastră o mare prudență în considerarea
opiniei mele drept una calificată”.
Comisia constată că acuzația de la punctul 5 privind raportările false ale categoriilor unor
conferințe științifice nu p oate fi luată în considerare întrucât, pe de o parte, eventualele abateri
disciplinare comise în 2015 și 2017 sunt prescrise conform art. 252 din Codul muncii și art. 13
din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Comisiei de Etică. Pe de altă parte, p e fond, așa
cum reiese chiar din sesizare, în CV -ul domnului conf. univ. dr. N.C. existent pe pagina WEB a
facultății, nu apar mențiunile incriminate, ceea ce implică , în eventualitatea săvârșirii faptelor de
care este acuzat , lipsa efectelor juridice care ar fi putut sa justifice tragerea la răspundere
disciplinară.