Eshatologii Seculare Si Sectare Si Combaterea Lor din Perspectiva Misionarismului Ortodox
Eshatologii seculare și sectare
și combaterea lor din perspectiva misionarismului ortodox
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – Eshatologia creștină ortodoxă
1. Sensul eshatologic al creației
2. Eshatologie și istorie
3. Prezența vie și reală a lui Hristos și a Duhului Sfânt în Biserică
până la a doua venire
4. Texte biblice-suport pentru „eshatologii variate
5. Eshatologia Sfinților Părinți și spaima eshatologică a sectelor
CAPITOLUL 2 – Parusia sau a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos
1. Semnele sfârșitului lumii
2. Importanța Parusiei pentru teologia creștină
3. Eshatologia după cărțile de cult ortodoxe
CAPITOLUL 3 – Misiunea creștină ortodoxă într-o lume secularizată;
adevărul eshatologic
1. Eshatologia neopreotestantă și de manipulare colectivă
2. Eshatologie seculară și politică
3. Psihoza eshatologică – mijloc de denaturare a învățăturii adevărate
4. Principii ermeneutice comune în interpretarea profețiilor: privire comparativă
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Motto:
„Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm
înaintea scaunului de judecată a lui Hristos,
ca fiecare, după faptele sale cele săvârșite în trup,
să primească ori bine ori rău.”
(II Cor. V, 10)
INTRODUCERE
În viziunea creștină, viața de dincolo se definește prin viața în Dumnezeu și cu Dumnezeu: „vom fi cu Domnul în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (1 Tesaloniceni 5, 17). Această viață cu Domnul a fost inaugurată prin venirea Fiului printre oameni. Prin viața Sa, prin moartea și învierea Sa, s-a instaurat Împărăția lui Dumnezeu. Crezând în Hristos, creștinul trăiește încă din timpul vieții terestre viața Împărăției lui Dumnezeu.
De aici și termenul de „îndumnezeire”, pe care Părinții Bisericii l-au dezvoltat pornind de la această instaurare a Împărăției lui Dumnezeu și a vieții divine în oameni prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această viață divină se desfășoară în timp. Timpul este, așadar, extensia acestei mântuiri deja împlinite în Hristos, a acestei vieți dumnezeiești inaugurate pe pământ prin Fiul lui Dumnezeu. Efortul creștinilor tinde astfel să răspândească în lume această viață dumnezeiască, această viață de iubire, în rândul oamenilor.
Cuvântul lui Dumnezeu este de inspirație divină și ceea ce Dumnezeu a spus că se va întâmpla la o vreme anumită aceea chiar trebuie să se întâmple.
Dumnezeu, prin Cuvântul Său, vorbește despre vremea de acum mai mult decât a vorbit despre orice altă perioadă istorică a lumii noastre. Cuvântul Său trebuie să se împlinească, și nu numai că trebuie, ci el se împlinește în jurul nostru. Nimic din ce se întâmplă în jurul nostru nu se petrece la întâmplare, ci toate se nasc ca efect al unei cauze raționale și sub imperiul unei necesități.
Eshatologia (în limba greacă veche: εσχατολογια, cuvânt compus din τα εσχατα: ultimile lucruri și λογοs: învățătura despre…) este o doctrină filosofică și teologică privind posibilitatea existenței individuale după moarte (eshatologie individuală sau particulară) și destinul final al lumii (eshatologie universală sau generală). Eshatologia individuală derivă din doctrina imortalității personale sau, cel puțin, din ideea supraviețuirii într-o formă oarecare după moartea fizică, urmărește să lămurească condiția, temporară sau eternă, a sufletului fiecărui individ în parte și modul în care după această moarte această condiție depinde de viața prezentă. Eshatologia universală are ca obiect ultimile evenimente ale istoriei omenirii, destinul final al genului uman, numit în mod curent sfârșitul lumii, precum și evenimente presupuse sau acceptate de diverse religii, ca învierea și judecata universală. Extrapolând definiția, se poate spune că eshatologia se coupă cu ultimile speranțe în nemurire în cadrul unei religii sau a unui sistem filozofic.
Problemele apocaliptice au strâns în jurul lor mari discuții și foarte multe păreri. Aceste discuții întotdeauna sunt privite cu mare interes de orice persoană, indiferent de natura confesională sau religioasă din care face parte, deoarece acest subiect se regăsește în toate filosofile religioase și în toate culturile. Fiecare cultură, trib, religie, confesiune, sectă, și așa mai departe, își are speranța purificării ei și a salvării ei într-o vreme apocaliptică.
Curentul apocaliptic al anilor 2000 s-a făcut resimțit și în mass-media românească. La 4 februarie 1998 „România liberă” scria „Vine Armaghedonul”; „Evenimentul zilei” la 31 mai 1999 scria „Sfârșitul lumii”; „Psihoza sfârșitului de mileniu în Evenimentul zilei din 28 decembrie 2000 oferea un ton înfricoșător asupra noului mileniu.
Aceste interpretări cum că apocalipsa creștină este de fapt o groază, o înfrângere, ceva de temut nu fac altceva decât să denatureze mesajul divin. Apocalipsa creștină nu este altceva decât speranța realizată a neprihănitului, victoria câștigată a dreptului, și biruința promovată a sfințeniei. Este speranța că moartea va fi distrusă, victoria prin pedepsirea raăului și biruința sfințeniei asupra realității păcatului.
Ca de fiecare dată când se apropie un ceas al delimitărilor vremii, apar tot felul de supoziții privind sfârșitul lumii. Aceste fenomene s-au întamplat mereu, în special atunci când a fost un termen de mileniu sau când lumea a fost zguduită de mari evenimente tragice – cutremure, epidemii, războaie etc. – care creșteau mizeria generală, suferința și disperarea în lume. Este sigur că evenimentele tragice universale – calamități, războaie, cu tot ce înseamnă suferința umană, sunt, într-un fel sau altul, semne ale vremii, dar asta nu înseamnă că atunci va fi sfârșitul.
În ceea ce privește sorocul anilor, în special al mileniilor, este în afara oricărei îndoieli că a lega sfârșitul lumii de aceste termene înseamnă a-I aplica lui Dumnezeu măsurile omenești. Numărarea anilor și dimensiunea lor este o măsură omenească, pe care Dumnezeu ne-a dat-o în clipa în care începe istoria văzută, adică la începutul Creației. Aceasta se desfașoară în timpul și spațiul create de Dumnezeu o dată cu apariția universului văzut. El a rânduit stelele, luna și soarele spre măsura vremilor noastre, dar nu Și-a condiționat lucrarea Sa în funcție de aceste termene. Dumnezeu nu trăiește în timp și nu are nevoie, ca noi, de împlinirea sorocului de o mie sau de două mii de ani pentru a-Și pune în aplicare planul de desăvârșire a lumii, hotărât din eternitate.
CAPITOLUL I
Eshatologia creștină ortodoxă
1.Sensul eshatologic al creației
Existența creației are trei trepte, pentru cei care au primit și cred în Hristos: de la creație până la Hristos, de la Hristos până la sfârșitul formei actuale a lumii și cea care urmează după acest sfârșit. Etapa din urmă nu înseamnă că după ea urmează sfârșitul total al existenței, ci sensul că această etapă durează veșnic.
„Creștinismul afirmă că acest chip actual al lumii va avea un sfârșit. Judecata universală de la sfârșitul lumii își păstrează o însemnătate proprie, aducând printr-un plus important întregimea fericirii sau nefericirii pentru sufletele trecute prin judecata particulară. De aceea și sfârșitul actual al lumii, de care este legată judecata din urmă, nu este așteptat numai de cei vii, cum se așteaptă moartea obișnuită, ci se așteaptă și de cei vii și de cei morți cu un interes suprem. Nimic din totalitatea vieții pământești de pe pământ nu va rămâne acoperit, nebăgat în seamă, nevalorificat, neapreciat, neosândit ci pentru toate vor răspunde în sens bun sau rău toți, de toate se vor împărtăși cu o înțelegere nouă toți. Numai la acea judecată se va descoperi sensul istoriei omenești, adică numai în lumina descoperită a slavei lui Hristos, se va arăta spre ce a trebuit să tindă viața omenească pe pământ și toate faptele din ea și în ce măsură au tins.”
Creștinismul distinge între firea necreată a lui Dumnezeu și firea necreată a lumii. Nu există o continuitate ontologică între Dumnezeu și lume. Ființa creată este un dar al lui Dumnezeu și, deoarece darul divin nu se mai ia înapoi, ea dobândește veșnicia, prin faptul că ea se împărtășește continuu de puterea lui Dumnezeu. Prin actul providenței divine sau prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, întreaga fire creată subzistă. Creația nu apare ca o lipsă, ci ca expresia unui preaplin de iubire de iubire a lui Dumnezeu. Pentru o înțelegere mai adecvată a lumii ca dar al lui Dumnezeu, este esențial să menționăm caracterul iconic al creației. Dimensiunea iconică a creației, din creștinism, ne ajută să percepem lucrurile ca daruri care trimit la Dăruitor. Caracterul iconic al creștinismului se reflectă în relația dinamică dintre Dăruitor și dar, prin care se concretizează dialogul învăluit de iubire dintre Dumnezeu și creație. Înțelegerea lumii ca dar ne arată adevăratul motiv al creării cosmosului. Ea ne sensibilizează și pe noi în dialogul cu Dumnezeu. Este foarte important că lumea are un început și un sfârșit, deoarece aceasta ne arată sensul eshatologic al creației. Chiar dacă acest început și sfârșit al lumii scapă uneori simțurilor noastre, nu înseamnă că ele nu există, fiind rânduite de Dumnezeu Creator al întregului univers”.
Eshatologia este învățătura despre lucrurile ultime, momentul ultim al creației, întâlnită în toate marile religii, sub o formă sau alta, cu nuanțe particulare, toate incluzând concepțiile referitoare la viața după moarte, rai, iad, nemurirea sufletului, învierea morților, renaștere, judecata ultimă și transfigurarea lumii. Eshatologia a influențat întotdeauna conduita umană în viață. Într-o eshatologie individuală, conduita din această viață va determina destinul ultim al omului după moarte, în timp ce o eshatologie universală-destinul întregii umanități și al cosmosului luat în considerare. Eshatologia cosmică, bazată pe conceptul de timp ciclic, recunoaștele că perioadele istoriei se repetă: de la o reă desăvârșită la declinul unei perioade de criză și în final, reîntoarcerea la o condiție de purificare și reînnoire.
A existat în trecut o impunătoare imagine mitică a unui univers static în trei niveluri, adică un cosmos alcătuit din cer, pământ, abis. Conform învățăturilor biblice și patristice, avem o imagine a unui univers în mișcare și evoluție, adică o imagine a unei creații în evoluție și a unei istorii explozive. Aceasta se întâmplă deoarece universul pe trei niveluri este pătruns de și se extinde în slava, puterile și energiile lui Dumnezeu, singurul stăpânitor după fire și creator autonom al acestuia. Sfinții Părinți ne prezintă un univers istoric, dinamic și în evoluție, un parcurs istoric care tinde spre o desăvârșire evolutivă. Avem în față imaginea unui univers armonios și limpede pe care îl ține în mâinile Sale Dumnezeu Creatorul, și cum l-a adus la existență din neființă și îl menține în existență, creându-l continuu. Toate făpturile binecuvântate îl slăvesc și gustă din bucuria vieții creatoare și desăvârșitoare.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Iarăși, ființele înțelegătoare sunt împărțite în firea necreată, care este și făcătoarea ființelor, cea care este pururea așa cum este, și ființa cea adusă la existență prin creație, care pururea privește către primul cauzator și prin împărtășirea de cel ce cuprinde toate, se menține totdeauna în bine și într-un fel este creată neîncetat, schimbându-se prin creșterea în bine spre ceea ce este superior. Dar nu este numai creația continuă, ci și calea evolutivă a universului și a omului. Istoria dobândește o dinamică limitată. Numai Dumnezeu cel în Treime, care este necreat, nu evoluează, pentru că este desăvârșit, în timp ce creația s-a săvârșit inițial, prin creația seminală. Astfel, universul întreg și omul întreg, înaintează de la facerea seminală pe calea fără de sfârșit a evoluției și a desăvârșirii. Aceasta este adevărata eshatologie, creaționistă și istorică.”
„De la cuvântul creator și lumina creației până la mărturia strălucitoare a dimineții, adică Hristos, conform ultimului capitol al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, într-un parcurs cu adevărat dram cea adusă la existență prin creație, care pururea privește către primul cauzator și prin împărtășirea de cel ce cuprinde toate, se menține totdeauna în bine și într-un fel este creată neîncetat, schimbându-se prin creșterea în bine spre ceea ce este superior. Dar nu este numai creația continuă, ci și calea evolutivă a universului și a omului. Istoria dobândește o dinamică limitată. Numai Dumnezeu cel în Treime, care este necreat, nu evoluează, pentru că este desăvârșit, în timp ce creația s-a săvârșit inițial, prin creația seminală. Astfel, universul întreg și omul întreg, înaintează de la facerea seminală pe calea fără de sfârșit a evoluției și a desăvârșirii. Aceasta este adevărata eshatologie, creaționistă și istorică.”
„De la cuvântul creator și lumina creației până la mărturia strălucitoare a dimineții, adică Hristos, conform ultimului capitol al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, într-un parcurs cu adevărat dramatic, primul și ultimul cuvânt îl are Dumnezeu. Primul capitol al Facerii consemnează creația, în timp ce Apocalipsa slăvește creația din nou a omului. La început prin creație se împlinește biruința asupra nimicului și haosului. La sfârșit, eshatologia împlinește nimicirea puterilor diavolului. Cu toate acestea, cele ale începutului și ale sfârșitului merg împreună în aceeași axă comună, în aceeași matcă a istoriei.”
Sfântul Vasile cel Mare mărturisește: „Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfârșitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deșertăciune pentru care se muncește atât, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă de aceste științe au gândit lumea văzută că este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială și mărginită la aceeași slavă cu firea cea neînțeleasă și nevăzută a dumnezeirii și nici atâta nu au putut gândi că, dacă părțile unui întreg sunt supuse stricăciunii și schimbării, trebuie neapărat ca și întregul să sufere aceleași schimbări la care sunt supuse părțile lui.”
Lumea întreagă nu este nici unică și nici veșnică. Această lume, forma ei istorică, are un termen, și nu numai după trecerea acesteia, forma ei eshatologică va apărea. Istoria și creația în cele șapte zile așteaptă ziua a opta, care prefigurează timpul eshatologic, veșnicia, care urmează timpului. Viața corporală, istoria prezentă are o semnificație capitală pentru veacul eshatologic. Viața viitoare nu înseamnă o ruină a creației actuale, ci o înnoire, o transfigurare, plinătate a vieții. De aici, caracterul indisolubil și indivizibil al creației noi în Hristos și depășirea oricărui dualism între istorie și eshatologie, între trup și suflet. Această mutare spre noua creație, spre viața în deplinătatea și infinitatea ei, este posibilă numai datorită învierii lui Hristos. Trecerea de la moarte la viață spre împărăția veșnică, se face prin schimbarea învierii. Nemurirea sau supraviețuirea sufletului nu ține de natura lui ci este un dar al învierii. Restituirea eshatologică este o transcendere pascală. Există nu numai trecere eshatologică a acestei lumi spre viața veșnică, ci și o venire istorică a împărăției, aici și acum. Dimensiunea eshatologică a lucrării lui Hristos este evidentă în tot ceea ce face El”.
„Scopul măreț al lui Dumnezeu târăște întreg universul spre punctul final al planului său suveran. În fiecare epocă succesivă, El a adus la Sine urmași devotați din orice națiune; acum El aduce întreaga creațienspre eshaton. Numai Dumnezeu Care rămâne, Dumnezeu care triumfă, determină și asigură rezultatele eshatologice. Astfel eshatologia se impune ca doctrină sau logosul despre Sfârșit. Hristos este logosul acesta. Ca scop și țintă a creație, a Universului, El guvernează chiar și acum istoria care se îndreaptă spre sfârșitul veacurilor, El nu este doar un Stăpân absolut al finalităților. El este Omega în persoană, Cuvântul cu adevărat ultim. Creația așteaptă un apogeu grandios, unul care la început suplimentează creația cu o istorie, dar apoi la rândul ei, aduce istoria aceasta la punctul ei final, adăugând istoriei ceva etern. Creația primară este prolegomena cerului nou și pământului nou care va veni; ca și creator al al creației cosmice prezente pe care o păstrează, Dumnezeul eternității și al sfârșitului își desfășoară etern Glorias. Noua creație nu va diferi de prima creație în ceea ce privește perfecțiunea morală; dar ea va subjuga pe deplin puterile cât și condițiile care periclitează intergitatea etică a creației prezente. În scopul final al lui Dumnezeu este cuprinsă perfecțiunea creației Lui inițiale, salvare comprehensivă a omenirii penitente de la groaznicele consecințe ale păcatului. Eternitatea este un paște nesfârșit în care Domnul înviat domnește rscumpărător în mijlocul poporului Său. Întocmai cum căderea lui Adam a marcat sfârșitul unei ere imaculate, tot așa învierea celui de al doilea Adam a marcat sfârșitul unei noi ere și dezvăluirea unei noi creații. Domnul înviat a înclinat balanța revelației profetice spre finalitățile istorice.”
Numai ducând-o la desăvârșire prin înaintarea ei către sfârșit, Dumnezeu împlinește planul creației lumii și îndumnezeirea ei în Hristos. Învierea cu trupul a persoanei umane individuale nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacarea întregii substanțe a cosmosului, la sfârșitul actual al lumii. Hristos a înviat singur pentru a pune în fața noastră perspective și nădejdea Învierii și pentru a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului întreg. Nu există mesianism creștin, ci eshatologie creștină. Învățătura ortodoxă despre judecată și sfîrșitul lumii dă o importanță deosebită istoriei, ca operă comună a întregii omeniri, în care fiecare ins își are importanța și răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu pentru creație.
Transfigurarea cosmului arată legătura internă dintre Hristos și creație. În Hristos ni se dezvăluie caracterul dialogal existent la nivelul creației și totodată aspirația spre o profundă comuniune intratreimice. Este important de subliniat faptul că, în concepția creării lumii din nimic, mișcarea este structurată firii create și ea exprimă dorul întregii creații după Creatorul ei, tensiunea cosmosului spre o țintă carețl depășește ontologic, chiar în momentul când sensul creației se împlinește eshatologic. Taina eshatologică a teandriei este reflectată în concepția ce-l prezintă pe om ca microcosmos. Sfântul Maxim Mărturisitorul promovează ideea de microcosmos, pentru că era preocupat de înțelegerea relației dintre unitate și multiplicitate, dar și datorită interpretării hristologice a cosmosului. Omul este considerat ca microcosmos nu doar pentru faptul că recapitulează în el elementele creației, ci și datorită vocației lui de mediere între cosmos și Dumnezeu. În acest sens putem vorbi de om ca preot al creației, ce are menirea de a se ridica pe sine împreună cu to cosmosul către Dumnezeu.
„Astfel Împărăția lui Dumnezeu va veni după ce creația va fi realizat pentru totalitatea lumii, structuri corespunzătoare cu acea Împărăție a dreptății, păcii, egalității și pentru unii, trăirea cât mai avansată a acestor relații cu Dumnezeu. Perfecțiunea eshatologică va veni după ce omenirea se va fi străduit să facă tot ce a putut pentru a se apropia de ea. Când acea perfecțiune va apărea, ea va înțelege că tocmai aceasta îi trebuie, adică se va fi pregătit pentru primirea ei cu înțelegere. Dacă Hristos ajută la conducerea aceasta a creației spre El și o împlinește în El, la sfârșitul ei, nu numai ca factor ce lucrează înlăuntrul ei, în totalitatea ei, într-un fel necunoscut, iar în creștini într-un fel mai conștient, ci și ca judecător final al ei. Însăși conștiința unei judecăți finale la care ne vom prezenta, dă creștinilor puterea activității în istorie, pentru conducerea ei spre Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare va fi judecat la sfârșit în fața tuturor, în fața rezultatului final al istoriei.
Așadar fiecare fiecare avem datoria de a contribui la buna dezvoltare a istoriei și dintr-o responsabilitate pentru înaintașii noștri, știind că ei vor fi judecați din nou la sfârșit, pentru rezultatul la care a ajuns creația și istoria ca întreg.
2. Eshatologie și istorie
Pentru ființa umană, în care se realizează legătura dintre veșnicie și stricăciune, libertatea este unul dintre cele mai importante daruri din partea lui Dumnezeu, deoarece, datorită ei, omul are posibilitatea alegerii între bine și rău, își croiește calea spre mântuire, luând parte la procesul salvării personale, într-o conlucrare permanentă cu harul dumnezeiesc. Aceasta înseamnă o facultate ontologică a făpturii raționale umane. Pentru credinciosul creștin, răscumpărarea lumii și a omului s-a realizat o singură dată pentru totdeauna în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Mesia cel profețit de către proorocii vechitestamentari și despre Care, mai târziu, Sfinții Apostoli și întreaga Biserică vor propovădui, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Destinul omului va fi fericit numai dacă el ăși dezvoltă în această viață comuniunea cu Iisus Hristos și prin El cu aproapele său, astfel încât, viața de aici nu poate fi privită fără continuarea ei în veșnicie. Măsura în care a înaintat omul pe calea acestei comuniuni se va vedea în momentul prezentării la judecata particulară, imediat după despărțirea sufletului de trup, după care va avea parte de fericire sau durere până la judecata universală. Speranța într-o reînnoire a lumii, o re-creare, care comportă restaurarea omului în intergritatea sa originară, constituie un concept fundamental în religiozitatea arhaică, dar dus la împlinirea sa în mariel tradiții. Eshatologia nu trebuie confundată cu marile și diferitele evenimente ce vor preceda și vor însoți a doua venire a Domnului. Venirea în slavă și judecata finală sunt momente ce vor aduce o transformare a omului și a lumii într-un proces de theosis, de unire a omului cu Dumnezeu, ca participare la viața divină care implică dimensiunea spirituală cu toate valențele ei axiologice. O concepție ce străbate întreaga spiritualitate răsăriteană este aceea că împărăția eshatologică poate fi experiată ca stare dinamică într-un anumit fel chiar în viața aceasta terestră. Viziunea eshatologică se bazează pe contrastul între prezentul terestru și viitorul veacului celui veșnic.
Biserica are de înfruntat, în pelerinajul ei istoric, forțele întunericului tot mai amenințătoare, dar aceasta nu înseamnă că omul și creația și-au pierdut aspirația lor eshatologică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul are o viziune profundă și optimistă despre raportul dintre eshatologie și istorie, în Iisus Hristos; potrivit planului său veșnic „a împărțit veacurile cu înțelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu. Căci dacă Domnul nostru Iisus Hristos, începutul, mijlocul și sfârșitul tutror veacurilor, trecute, prezente și viitoare, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea credinței, sfîrșitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, ce se va arăta după har în viitor.”
„Hristos este Dumnezeu și om care pune în evidență relația dintre istorie și eshatologie. Hristos este începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor pentru că pin opera Sa mântuitoare a prefăcut chipul trecător al lumii actuale în chipul netrecător al Împărăției lui Dumnezeu. Sfârșitul veacurilor a ajuns la noi, în virtualitatea credinței, deoarece Împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă în istorie, în chip potențial, ca să devină actuală la Parusia Domnului, ca cer nou și pământ nou. Viitorul eshatologic al omului și creației este deja prezent în istorie, astfel că Biserica poate să înfrunte forțele întunericului și să înainteze cu creația spre scopul ei final, în Hristos. Forțele întunericului vor deveni mereu agresive în istorie și în creație, dar ele nu vor putea anula aspirația creației către plinirea ei finală, fiindcă această aspirație este înscrisă în consituția ontologică a creației de Creatorul ei. Prin ordinea rațională a creației, care se află la baza omului și a cosmosului, creștinismul răsăritean depășește dulismul radical dintre lumea naturală și supranaturală și face posibilă întâlnirea reciprocă dintre eshatologie și istorie în Hristos. Hristos este Pantocratorul care caută din cer către lumea pe care a zidit-o dreapta Sa și o călăuzește spre transfigurarea ei eshatologică, prin puterea Sa dumnezeiească, după planul etern al Tatălui, prin lucrarea Duhului Sfânt”.
De-a lungul timpului, au apărut diverse teorii care introduc o separație radicală între om și Dumnezeu. Istoria este împărțită în doi eoni, care coexistă permanent, unul care face parte din istorie și unul care este dincolo de istorie, care se indentifică cu viața spirituală în Hristos, deși este concomitent cu istoria, dar fără să se influențeze reciproc. Astfel istoria nu înaintează spre sfârșit. Dacă avem în vedere ordinea rațională a întregii creații în Hristos ca Logos întrupat, atunci putem înțelege că El îmbrățișează și călăuzește omul și creația, în totalitatea ei, în mod necunsocut nouă ci și prin Biserică și creștini, într-un mod conștient, ca să aibă răspuns la judecata de pe urmă. Așadar, creația înaintează în Hristos, către sfârșitul veacurilor, fiindcă Hristos se află la începutul creației, ca Logos Creator”.
„Eshatologia va constitui un eveniment care nu se va afla în partea finală a istoriei, ci în eonul viitor. Istoria este, prin ființa ei, nu odihna finală, ea este tensiune neajunsă la capăt. O oarecare continuitate va exista între lumea prezentă și cea care va veni. Istoria și veșnicia nu trebuie concepute ca două dimensiuni distincte ale realității, separate net una de cealaltă.”
Că sensul sitoriei creației se va dezvălui abia pein revelația deplină a lui Iisus la a doua Sa venire, de abia prin judecata ce o va rosti El asupra ei și că abia această judecată va arăta deplin importanța p care o are istoria, este just. Dar pe ce temei se deduce că această descoperire a sensului deplin al ei, deci această clarificare a poziției lui Dumnezeu față de tot ce s-a săvârșit în ea, trebuie să fie și ea un eveniment în această istorie, când orice eveniment în această istorie trebuie să împrumute caracterul ei relativ. Sensul istoriei nu se poate descoperi în istorie, judecata asupra ei nu se poate rosti în cuprinsul ei, căci aceasta ar însemna că e a ajuns la capăt cât ea încă durează, ceea ce este imposibil.”
Creștinismul nu a înțeles istoria ca o realitate autonomă, văzută în sine și redusă doar la orizontala existenței. Deși trăiește în istorie, creștinul are conștiința că identitatea lui este dată de apartenența la Împărăția lui Dumnezeu. O asemenea perspectivă permite întrepătrunderea eshatonului cu istoria. Actualizarea eshatologiei în istorie devine posibilă în momentul în care opțiunea omului pentru Împărăția lui Dumnezeu este foarte clasră, aceasta implicând o angajare totală în asaltul împărăției dumnezeiești. Tensiunea eshatologică, autentic creștină, datorată aspirației profunde și sincere de a deveni fii ai Împărăției lui Dumnezeu, a fost adesea distorsionată. Viziunea eshatologică asupra istoriei ne impune o nouă profunzime în viața noastră, o decizie tranșantă care să reflecte categoric în opțiunea noastră pentru un modede a fi. Răscumpărarea timpului și transfigurarea lui în eternitate ne dă șansa de a trăi eshatologic în istorie.
Numai o recapitulare a întregii istorii în Hristos poate da sens adecvat dinamicii istoriei. Dar dinamica istoriei este dată tocmai de împletirea ei cu eshatologicul, de faptul că sensul ei este supraistoric și acest scop metaistoric se concretizează printr-o așteptare nerăbdătoare a lui Hristos. Toate veacurile sunt purtate de Hristos, Care a coborât la ele. Hristos conduce istoria de sus, dar și din mijlocul ei, ducând întreaga fire creată spre îndumnezeire ș desăvârșire, în lumina eshatonului.
Acum, în istorie vedem nedeslușit, ca prin oglindă, în ghicitură, cunoaștem numai în parte și în parte proorocim; însă dincolo când va veni ceea ce este desăvârșit, vom vedea față către față. Totuși, omul este chemat și trebuie să tindă a trăi încă din această lume starea eshatologică a Împărăției.
3.Prezența vie și reală a lui Hristos și a Duhului Sfânt în Biserică până la a doua venire
Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ. Biserica lui Hristos nu este o instituție; ea este o viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt. Lumina îănvierii lui Hristos strălucește peste Biserică și o umple de bucuria Învierii, a triumfului asupra morții. Mântuitorul înviat trăiește cu noi, iar viața noastră în sânul Bisericii este o viață tainică în Hristos. Biserica, în calitatea ei de Trup al lui Hristos, trăind din viața lui Hristos, este prin acest fapt domeniul, în care este prezent și în care lucrează Sfântul Duh. Biserica este viața prin Sfântul Duh, deoarece ea este Trupul lui Hristos.
Pe bolta centrală a fiecărui locaș de cult ortodox, fie ea de dimensiuni mai mari sau mai mici, se află icoana pantocratorului, ca simbol al prezenței Sale și unității pe care Biserica și lumea le are în Hristos, Logos creator și Mântuitor. Dacă Biserica răsăriteană păstrează legătura interioară dintre aspectul văzut și nevăzut al ei, iar urmașii apostolilor sunt împreună slujitori cu Hristos în Biserică, aceasta se datorează faptului că Hristos este prezent în viața Bisericii Sale până la sfârșitul veacurilor. Conform constituției Sale teandrice, Hristos rămâne unit, după firea dumnezeiească, cu tatăl și cu Duhul Sfânt, iar după firea omenească rămâne unit cu oamenii”.
„Învierea și Înălțarea lui Hristos cu trupul actualizează, prin sălășluirea Lui în noi, prin Duhul Sfânt, calitatea de cap al Bisericii, care își ia începutul existenței reale prin aceasta, în mod special prin faptul că face comunitatea bisericească să primească în Capul-Hristos începutul vieții de veci și să vadă perspectiva nesfârșită a acestei vieți cu trupul, ba chiar să guste ceva din ea. Biserica are imprimată virtualitatea învierii, dar nu numai în trupul personal al lui Hristos sălășluit în ea, ci și în ființa celor ce o constituie ca trup tainic al Lui. Căci sufletele lor se umplu de puterea Duhului lui Hristos, plin de puterile trupului jertfit și înviat al lui Hristos, prin tainele Bisericii, prin viețuirea lor animată de Duhul lui Hristos cel jertfit și de puterea trupului Lui înviat. Iar aceasta are un efect și asupra trupului lor încă din această viață, care îl va duce la încviere la sfârșitul lumii.”
Dar chiar și înainte de întruparea Logosului a existat o legătură între Dumnezeu Creatorul și istorie, a existat o apropiere a lui de istorie, neîntreruptă, căci istoria nu este autonomă, ci este providențială, apropiere care atinge gradul maxim în Întruparea Cuvântului și se continuă și după Înălțarea Mântuitorului la cer, în Biserică, în Duhul Sfânt, care permanentizează Cuvântului lui Dumnezeu și-L face eficient. Relația cea mai intimă dintre Dumnezeu și om se realizează în Biserică. Hristos este prezent în fircare comunitate din fiecare timp al istoriei. Biserica unește veșnicul cu efemerul în istorie, timpul istoric cu eternitatea, divinul cu umanul. Între Hristos înălțat la cer și Biserică este o strânsă legătură, o permanentă comuniune, explicabilă prin atotoprezența în cer și pe pământ, precum și prin lucrarea Sfântului Duh, care-L face pe Hristos prezent în Biserică și dă mărturie despre El și cuvântul Său dumnezeiesc.
Dimensiunea eshatologică a lucrării lui Hristos este evidentă în tot ceea ce face El. Împărăția a fost inaugurată cu Întruparea Sa, manifestată în minunile Sla eși mai ales în Învierea Sa. Cu venirea Duhului Sfânt la Cinzecime, darurile Împărăției sunt împărtășite tuturor celor ce vor crede, ca apoi aceștia să devină martori ai Împărăției. Deoarece Biserica primește ca arvună prezența Duhului Sfânt, Împărăția fiind astfel printre noi, sfîrșituș-eshaton – este deja accesibil lumii. Duhul sfânt este Cel Care leagă Biserica actuală de comunitatea istorică a Apostolilor și de adunarea Mielului la sfârșitul timpului, când El va strânge vulturii în jurul trupului Său (Matei 24, 28). Aici și acum Biserica participă în mod liturgic, sacramental și spiritual la realitatea Împărăției viitoare.
Ca o consecință a unității interpersonale care este între Hristos și Biserică, avem unitatea care se stabilește între aspectul văzut și nevăzut al Bisericii, între cele două aspecte ale Bisericii, de Biserică luptătoare și triumfătoare. Acestei tendințe spre unitate, ale cărei premize sunt realizate prin Persoana lui Hristos și a Duhului Sfânt, datorită energiilor necreate care trec prin mădularele Bisericii, atât sub aspectul ei văzut și nevăzut, ca Biserică luptătoare dar triumfătoare, eshatologia se regăsește în unitatea aceasta interpersonală, de răspuns al creației, al omului la smerenia Persoanei lui Dumnezeu Cuvântul, Care făcându-Se și ipostas al firii umane asumate, în Duhul Sfânt, a revărsat energiile necreate în creație.
Întrepătrunderea eshatonului cu istoria face posibilă transformarea continuității istorice într-o prezență a Duhului Sfânt, de Viață Făcătorul. Hristos Se prelungește în timp prin lucrarea Duhului Sfânt, iar lumea este asumată. Hristos Se extinde asumând lumea. Biserica nu este o realitate statică. Ea reprezintă o mișcare, o dinamică transfiguratorie. Modul în care se realizează această transfigurare sunt Sfintele Taine, deoarece ele reprezintă prelungirea Întrupării și a faptelor mântuitoare ale Domnului. Unirea deplină a creatului și necretului în Sfintele Taine biruie limitele spațiului și ale timpului fără să le zdrobească și le oferă noi dimensiuni. Creația reconstituită sacramental, care se numește Biserică, are noi dimensiuni, noi funcții și o nouă viață. Dimensiunile, funcțiile și viața Trupului Domnului celui înviat. Logosul a îndumnezeit natura umană pe care a luat-o, iar Fericitul trup care s-a zămislit de la Duhul Sfânt și Feciara Maria este izvorul și spațiul trăirii vieții spirituale. Pâinea Euharistiei este cu adevărat și în mod real Trupul Domnului în care lumea se altioește și se transformă în Biserică prin taine. Aceste Trup, adică trupul lui Iisus cel istoric care este Pâinea Euharistiei și totodată Trupul Bisericii, va străluci la a doua venire ca marele trup cosmis al lui Hristos.
Putem vorbi astfel de manifestarea unui nou dinamism, a energiei Duhului, a puterii Sale de a zidi o realitate nouă în și printre oameni, adică Biserica. Dacă, în perioada dintre Înălțare și Cinzecime, există adunarea fizică a ucenicilor, ea nu este totuși constituită eclesiologic: este încă un timp al așteptării plenitudinii eshatologice.
Așadar se ivește o nouă epocă a Bisericii, iluminată de razele luminii care îi luminează pe oameni odată cu venirea a doua a Domnului. Eshatologia are prin urmare un aspect de bucurie, de împlinire, îndreptat către Hristos care vine, și care este prezent în Duhul Sfânt în Biserică prin Sfintele Taine până la sfârșitul veacurilor. A doua venire a lui Hristos, nu este numai un moment de înfricoșare ci și unul de glorie, de preamărire a lumii și de plenitudine a întregii creații.
4. Texte biblice-suport pentru „eshatologii variate”
Eshatologia creștină cuprinde învățătura despre ultimele momente din istoria mântuirii ; moartea fizică a omului și judecata particulară; venirea a doua a Domnului Hristos și semnele ei premergătoare; învierea morților și judecata obștească; eliberarea firii din robia stricăciunii și înnoirea ei; trecerea pentru veșnicie a celor buni în fericirea raiului și a celor răi în chinurile iadului. În preocupările eshatologice ale creștinului, intră astfel mai întâi grija pentru sfârșitul apropiat al vieții sale pământești: decesul fizic, pe care Sfânta Scriptură îl consideră pedeapsa și urmarea păcatului strămoșesc (Rom. V, 12) și poarta de intrare în viața cea veșnică (Ioan XII, 24; I Cor. XV, 36).
Antichitatea admite veșnicia lumii iar Eshatologia îi determină un sfârșit. În Vechiul Testament, de la întoarcerea din exil, în secolul VI î.e.n., evreii așteaptă o înnoire a universului – “ceruri noi și pământ nou” Isaia 65, 17. Această speranță se exprimă în apocalipse: cea a lui Isaia – cap. 24 și cea a lui Daniel – cap. 10-12. În Noul Testament, discursul așa zis eshatologic al lui Iisus (Matei 24) atinge în același timp trei teme: nimicirea Ierusalimului, sfârșitul acestei lumi și sosirea plină de slavă a Fiului omului. Imaginile stilului apocalyptic nu fac precizări nici asupra epocii când se va petrece. Nici asupra modalităților sfârșitului lumii.
De aceea Biserica povățuiește pe credincioși ca, mai înainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului și de judecata de apoi, să se îngrijească de cel mai apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodată și cel mai important moment de răscruce din viața fiecăruia, și anume de despărțirea sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). Ea îndeamnă pe credincioși să se pregătească din vreme pentru intâlnirea cu Hristos la judecata particulară, care urmează îndată după moarte.
Eshatologia Noului Testament este mai clară și plină de nădejde. Sfântul Apostol Pavel, în Evrei XIII, 14, spune: „Noi nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe cea care va să fie”, iar in II Corinteni V, 1-10, declară: „Știm că, de se va strica această locuință a noastră de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefăcută de mână, veșnică, în ceruri… Căci noi trebuie să ne înfățișăm înaintea lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău”. De asemenea, Sfântul Apostol Petru, în a II-a sa Epistolă sobornicească, scrie: „Noi asteptăm ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea”.
Cuvântul eshatologie se referă la învățătura despre lucrurile de pe urmă, în special la consumarea istoriei și la evenimentele asociate în mod direct cu aceasta. Caracteristic evangheliilor este nota împlinirii eshatologice și centrarea speranței eshatologice în persoana lui Iisus Hristos. Contribuția principală a cercetării moderne asupra Noului Testament a fost probabil demonstrarea faptului că eshatologia constituie miezul propovăduirii lui Iisus și al Noului Testament.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre urmările păcatului strămoșesc, afirma că, din pricina neascultării primilor oameni, „toată faptura a fost supusă deșertăciunii” și că și ea „împreună suspină și este până acum ca în dureri de naștere, spre nădejdea că va fi izbavită de robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. VIII, 18-25; Facere III, 17-18). A spune că lumea este „supusă deșertăciunii”, nu înseamnă însă a afirma că ea este netrebnică și vrednică de dispreț. După cum se știe, Biserica a osândit, în epoca veche, pe gnostici și pe manihei, care susțineau că lumea este rea și că va fi nimicită complet de Dumnezeu. Biserica a osândit, cu aceeași asprime, în evul mediu, pe cei ce susțineau că s-ar fi apropiat sfârșitul lumii și că credincioșii ar trebui să-și părăsească munca, spre a se pregăti, prin rugăciune și priveghere, pentru venirea a doua a Domnului și judecata universală. Trăsătura centrală a eshatologiei lui Pavel, învierea lui Hristos din morți, reprezintă o declarație teologică, fapt care poate fi demonstrat de modurile în care afirmă că Dumnezeu este activ în învierea lui Hristos.
Nouă, ca teologi, ne sunt bine cunoscute, din studiul istoriei bisericești, cauzele care au prilejuit nașterea rătăcirilor eshatologice din primele veacuri ale creștinismului: lipsa de cultură a credincioșilor, violența persecuțiilor din partea statului roman, neputința maselor de credincioși de a se elibera de jugul exploatării sclavagiste și de a scăpa de mizerie, dezgustul celor obijduiți de a mai trăi într-o lume împărțită în liberi și robi, bogați și săraci, sătui și flămânzi, dorința celor deznădăjduiți de a afla dreptatea și liniștea măcar după moarte, în împărăția cerească a lui Iisus Hristos. Ne sunt cunoscute, desigur, și cauzele care stau la obârșia rătăcirilor eshatologice din evul mediu; înapoierea culturală și religioasă a credincioșilor, apăsarea nemiloasă a exploatării feudale, abuzurile săvârșite de ierarhia romano-catolică și de inchiziție, desele migrații de popoare și războaiele nesfârșite, care epuizează răbdarea celor năpăstuiți și-i făceau să dorească mai degrabă nimicirea întregii lumi, decât o viață plină numai de nedreptăți și suferințe. Astfel de rătăciri, astăzi, pot totuși să mai tulbure pe alocuri liniștea sufletească a unor credincioși și să-i abată de la îndatoririle lor bisericești;
Probleme teologice ridicate de eshatologie sunt numeroase și complexe. Se pune întrebarea dacă ar trebui tradus limbajul eshatologic în categorii existențiale. Trebuie luate de asemenea luate în considerare patru aspecte: profețiile Evangheliei nu au fost menite niciodată să fie înțelese într-un mod strictliteral, lipsit de imaginație, dacă sfârșitul este cel care dominăînțelesul celor petrecute înainte atunci cei preocupați de înțelesul istoriei și al existenței umane trebuie să fie preocupați de concluzia istoriei și de modul de raporttasre al acesteia la prezent, istoria salvării nu este o schemă predetermintă ci o relație dinamică între Dumnezeu și oameni, miezul eshatologiei nu este prezentat de cândi sau ce, ci de cine, nu de un orar sau plan, ci de o persoană. Evangheliile ne motivează să contemplăm viitorul nu oferindu-ne o schiță a acestuia ci raportând totul la Iisus.
Combaterea greșitelor interpretări ale eshatologiei biblice constituie o îndatorire pastorală permanentă pentru slujitorii sfintelor noastre altare. În vederea împlinirii acestei îndatoriri, sunt necesare următoarele precizări teologice în legătură cu Sfânta Scriptură: este adevărat că Sfânta Scriptură vorbește adesea despre „sfârșitul lumii” (Ps. CII, 26-27; Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu înțelege prin acest sfârsit, în chip pesimist, nimicirea, dispariția sau întoarcerea lumii în neant. Dimpotrivă, prin sfârșitul lumii, eshatologia biblică înțelege, în mod pozitiv și optimist, purificarea ei de orice imperfecțiune, înnoirea ei totală, desăvârșirea ei. Astfel, Mântuitorul vorbește despre înnoirea lumii în Matei XIX, 28, iar Sfântul Apostol Petru scrie: „Noi (creștinii) asteptăm, potrivit făgăduințelor Domnului, ceruri noi și pământ nou, în care va locui dreptatea” (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, referindu-se, într-una din vedeniile sale profetice, la viața veacului ceva să fie, spune: „Și am văzut un cer nou și un pământ nou; căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut… Și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. XXI, 1-5). Una dintre trăsăturile distincte ale evangheliein lui Ioan este accentul pus pe eshatologia realizată. Nu se vorbește foarte mult despre viitorul eshatologic dar există o zi de apoi inevitabilă – Ioan 6, 39 – a cărei trăsătură caracteristică este învierea. În gândirea ioaneică, viața eternă – Ioan 6, 47, apa vie – Ioan 4, 14, pâinea din cer – Ioan 6, 25-34, calitatea de fiu al lui Dumnezeu – Ioan 1, 12, Învierea – Ioan 5, 25, toate asociate în mod tradițional cu eshatonul pot fi experimentate acum. Despre Evanghelia lui Ioan Dodd spunea că: „Toate speranțele Bisericii legate de cea de-a doua venire a lui Hristos sunt deja împlinite în experiența ei actuală cu Hristos, prin Duhul.”
Credința creștină că lumea va fi înnoită de Dumnezeu stă în strânsă legătură, în Sfânta Scriptură, cu învățătura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre învierea morților și despre judecata din urmă (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes.IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.). Sfânta Scriptură nu ne spune însă când anume va veni a doua oară Domnul Hristos și când se va produce înnoirea lumii și nu ne furnizează nici un fel de informații care să ne îngăduie a calcula cu anticipație data. Tot ce se spune în Sfânta Scriptură în legătură cu data sfârșitului lumii acesteia și a începutului lumii viitoare, se rezumă la afirmația că această dată va coincide, cronologic, cu venirea a doua a lui Hristos, eveniment numit, mai pe scurt, Parusia Domnului (cuvântul grecesc parusie înseamnă: prezență, sosire). Profeții Vechiului Testament au scris foarte puțin despre Parusia Domnului Hristos (IsaiaLXVI, 15-18, Sofonie I, 14-18). Faptul acesta este absolut explicabil, deoarece nu era potrivit să se vorbească în mod amănunțit, despre a doua venire a lui Mesia, înainte de a se fi realizat prima. În Vechiul Testaiment, se vorbește puțin și despre dogma învierii morților (Isaia XXVI, 19; Ezechiel XXXVII 1-14), în care, cu excepția saducheilor, credeau toți evreii de pe vremea Mântuitorului (Ioan XI, 24). În schimb, în Noul Testament se vorbește în repetate rânduri și cu deosebită claritate atât despre venirea a doua a Domnului, cât și despre învierea morților. Astfel, Mântuitorul declara solemn că, după ce se va înapoia la Tatăl ca să gătească loc ucenicilor Săi (IoanXIV, 3), va veni din nou în lume, pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe când Mântuitorul se înălța la cer, îngerii spun sfinților Apostoli: „Bărbați galileeni, ce stați căutând spre cer? Acest Iisus, care s-a înălțat de la voi la cer, așa va și veni, precum l-ați văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor I, 11). Apocalipsa cuprinde câteva repere: venirea lui Hristos, promisiunile și biruitorii, referințe temporale, sfera temporală a seriilor de șapte sigilii, trompete și potire.
Sfântul Apostol Pavel – vorbind despre Parusia Domnului Hristos și despre învierea morților și prefacere” viilor – scrie: „Însuși Domnul … se va pogorî din cer și cei morți vor învia întâi; după aceea noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți în nori împreună cu ei, întru întâmpinarea Domnului în vazduh, și așa vom fi pururea cu Domnul”, (I Tes. IV, 16-17). Sorocul Parusiei Domnului – de care depind înnoirea lumii și învierea morților pentru judecata din urmă – îl cunoaște dinainte numai Dumnezeu-Tatăl (Matei XXIV, 36, Marcu XIII, 32), iar Mântuitorul nu numai că n-a voit să-l descopere, dar a și oprit categoric pe sfinții Săi Apostoli și ucenici să se preocupe de aflarea lui și să-i mai pună vreo întrebare în legătură cu această problemă: „Nu este treaba voastră ca să cunoașteți vremurile sau soroacele pe care Tatăl le-a pus într-a Sa stăpânire” (Fapte I, 7).Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul că El va veni pe neașteptate, așa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul în puterea nopții, cum sosesc durerile facerii pentru femeia însărcinată și cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; MarcuXIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; Potrivit acestei învățături, Sfântul Apostol Pavel scrie :”Iar despre vremi și despre ani, fraților, nu aveți trebuință să vă scriem, pentru ca voi înșivă știți bine că ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca și durerea femeii care are în pântece” (I Tes, V, 1-3). La fel scrie și Sfântul Apostol Petru: “Iar ziua Domnuluiva veni ca un fur” (II Petru III, 10).Ceea ce Mântuitorul a voit să ne descopere cu anticipație, au fost doar unele indicațiigenerale cu privire la câteva dintre semnele premergătoare parusiei Sale: unele dintre aceste semne sunt anterioare, altele sunt concomitente. Anterioare sunt: predicarea Evanghelieila tuturor popoarelor (Matei XXIV, 14); ivirea de prooroci, taumaturgi și hristoși mincinoși între creștini (Matei XXIV, 24); înmulțirea fărădelegii și răcirea iubirii frătești între credincioși (Matei XXIV, 10, 12). Semne concomitente sunt : întunecarea soarelui, căderea aștrilor, perturbări grave în legile naturii (Matei1 XXIV, 7, 29), arătarea pe cer a”semnului Fiului Omului” (Matei XXIV, 30), adică a Sfintei Cruci.
Sfinții Apostoli – completând, după revelația dată lor, această eshatologie “- ne mai descoperă căteva alte semne premergătoare Parusiei Domnului, dar și acestea au tot un caracter general: Convertirea la creștinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) și lepădarea multora de creștinism (II Tes. II, 3) și activitatea desfasurata în cadrul Bisericii de un personaj religios sinistru – numit “omul păcatului”, “fiul pierzării”, “cel fără de lege”, “potrivnicul” -, care va săvârși minuni false, se va instala la cârma Bisericii și se va da pe sine însuși drept Dumnezeu suprem, cerând credincioșilor adorare (II Tes. II, 3-10 ;of. Matei XXIV, 15).Unii comentatori au dat acestui personaj numele de “Antihrist” și au încercat să acrediteze ideea că el va fi o persoană din afara Bisericii și ostilă ei. Dar trebuie precizat că, după I Ioan I, 18, 22 ; I1V, 3 si II Ioan 7, numele de “antihrist!” este dat de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan docheților, cerintienilor și nicolaiților – eretici” de la finele,veacului apostolic – adică unor oameni dinlăuntrul Bisericii, nu din afara ei. Alți comentatori identifică acest personaj cu cel descris simbolic de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în Apoc. XX, 7-10, dar stilul acestei scrieri biblice este cu totul simbolic și nu îngăduie nicidecum o interpretare, literală. De fapt, cele câteva texte referitoare la acest personaj nu se pretează la nici o actualizare și nu se referă la persoane din afara Bisericii sau la evenimente istorice-obișnuite. Din cuprinsul acestor texte, rezultă clar că atât Mântuitorul (Matei XXIV), cât și Sfântul Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se referă doar la viața internă a Bisericii și la activitatea religioasă desfășurată între creștini, de unii invățători mincinoși sau eretici, ori de unii clerici nedemni de chemarea lor. Din felul cum sunt anunțate în textele biblice, rezultă că toate aceste semne se vor întâmpla înainte de Parusia Domnului Hristos și de înnoirea lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur și indiscutabil. În toate pericopele biblice cu semnificație eshatologică, aghiografii se folosesc fie de imagini poetice și de figuri retorice, fie de expresii vagi și de indicații generale, din care este cu neputință să se scoată o învățătură precisă asupra datei venirii a doua a Domnului Hristos și asupra epocii înnoirii finale a lumii. Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos, în marea sa cuvântare profetică și eshatologică aflată în Evangheliile sinoptice (Matei XXIV si XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20-37 și XXI, 5-26), descrie în sens literal numai dărâmarea Templului, pustiirea Ierusalimului și desființarea inevitabilă a Statului iudaic de pe vremea Sa de către armatele romane, în timp ce despre evenimentele, cu mult mai îndepărtate cronologic, care vor preceda Parusia Sa și “sfârșitul” lumii, vorbește în figuri profetice și simbolice menite să sublinieze doar grandoarea lor. Ceva mai mult Mântuitorul, în răspunsul la întrebarea Apostolilor cu privire la data dărâmării Templului, la data Parusiei Sale și la data “sfârșitului” lumii și a inaugurării vieții viitoare (Matei XXIV 3; Marcu XIII, 3-4; Luca XVII, 20 și XXI, 7) nu anunță nici măcar sorocul catastrofei religioase și naționale a poporului iudeu, deși se servește de evenimentele din Iudeea dintre anii 68-70 ca de un tip (model, preînchipuire) pentru descrierea evenimentelor generale care vor preceda Parusia Sa.
De-a lungul întregii Sale cuvântări profetice și eshatologice din Evangheliile sinoptice, intenția Mântuitorului este, în mod vădit, aceea de a da Apostolilor câteva sfaturi morale și religioase: “Vedeti, să nu vă amăgească cineva… Luați aminte, să nu vă spăimântați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu va veni sfârșitul… Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri… Drept aceea și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți va veni Fiul Omului” (Matei XXIV, 4, 6, 36, 44), sau : “Privegheați deci, că nu știți ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni” (Matei XXV, 13), și iarăși: “Luați așadar aminte de voi înșivă, ca să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare și de băutură peste măsură și de grijile lumii și fără veste să vină asupra voastră ziua aceea. Privegheați, dar, în toata vremea rugându-vă, ca să vă învredniciți să scăpați de toate ce vor să fie și să stați înaintea Fiului Omului”(Luca XXI,34-36). La fel procedează, în activitatea lor misionară și pastorală, și Sfinții Apostoli. Astfel, după ce amintește credincioșilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului, Sfântul Apostol Pavel scrie : “Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunericului. Deci dar să nu dormim, ca și ceilalți, ci să priveghem și să fim treji…, îmbrăcându-ne cu platoșa credinței și a dragostei și cu coiful nădejdii de mântuire” (I Tes.V, 5-8), sau : “Și vă rugăm, fraților, cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos și la adunarea noastră cu El, să nu vă clintiți degrabă cu mintea, nici să vă spăimântați… Și să nu vă amăgească nimeni în nici un chip”, (II Tes. II, 1-3); “Deci, dar, fraților, stați bine și țineti predaniile pe care le-ați învățat fie din cuvântul, fie din epistola noastră” (IITes. II, 15). La rândul său, Sfântul Apostol Petru scrie: “Pentru aceea, iubiților, așteptând acestea, sârguiți-vă să fiți aflați de Domnul (Hristos) fără vină, fără prihană, în pace. Și îndelunga răbdare a Domnului nostru drept mântuire socotiți-o… Și știind aceasta de mai înainte, păziți-vă, ca nu cumva, lăsându-vă duși de rătăcirea celor nelegiuiți, să cădeți din întărirea voastră” (II Petru III, 14-17). Confirmarea adevărului că textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei Parusiei Domnului Hristos și “sfârșitului” lumii vine si din partea istoriei.
Probleme teologice ridicate de eshatologie sunt numeroase și complexe. Se pune întrebarea dacă ar trebui tradus limbajul eshatologic în categorii existențiale. Trebuie luate de asemenea luate în considerare patru aspecte: profețiile Evangheliei nu au fost menite niciodată să fie înțelese într-un mod strictliteral, lipsit de imaginație, dacă sfârșitul este cel care dominăînțelesul celor petrecute înainte atunci cei preocupați de înțelesul istoriei și al existenței umane trebuie să fie preocupați de concluzia istoriei și de modul de raporttasre al acesteia la prezent, istoria salvării nu este o schemă predetermintă ci o relație dinamică între Dumnezeu și oameni, miezul eshatologiei nu este prezentat de cândi sau ce, ci de cine, nu de un orar sau plan, ci de o persoană. Evangheliile ne motivează să contemplăm viitorul nu oferindu-ne o schiță a acestuia ci raportând totul la Iisus.
Curgerea firească a vremii și mersul mereu înainte al istoriei au dezmințit, în decursul veacurilor, toate interpretările greșite și pesimiste ale eshatologiei biblice și se vor dezminți, fără îndoială, și în viitor. Astfel, la jumătatea veacului apostolic, istoria a dat de rușine pe aceia dintre creștinii tesalonicieni care, socotind că Parusia Domnului Hristos era apropiată, își părăsiseră lucrul, tulburau liniștea celorlalți credincioși cu sumbre prevestiri eshatologice și așteptau cu înfrigurare, clipă de clipă, sfârșitul lumii. Dacă Sfântul Pavel n-ar fi intervenit la vreme și cu toată autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romană ar fi răsunat de scandalul unei întregi grupări religioase pauperizate prin fals iluminism eshatologic, dar prestigiul creștinismului ar fi fost grav compromis. De fapt, absurditatea credinței că s-ar fi apropiat sorocul Parusiei Domnului Hristos și al”sfârșitului” lumii rezultă limpede din însăși revelația biblică despre menirea credincioșilor. Cel ce crede cu adevărat în cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură,trebuie să fie absolut sigur, în inima lui, că lumea aceasta nu se va sfârși mai înainte de împlinirea binecuvântării – cu caracter și de poruncă – pe care Dumnezeu cel atotputernic și atotbun a adresat-o, la creație, protopărinților neamului omenesc și tuturor urmașilor acestora, când le-a spus : “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și supuneți-l”(Facere I, 28).
Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a dat oamenilor mai întâi porunca și binecuvântarea de “a crește”. Cine ar putea susține că neamul omenesc a crescut deja până la măsura plinătății capacității sale? Dumnezeu a mai dat oamenilor, la creație, porunca și binecuvântarea de “a se înmulti și de a umple pământul”. Cine poate afirma, în cunoștință de cauză, că neamul omenesc a atins deja sau că va atinge, într-un viitor apropiat, gradul maxim al înmulțirii sale numerice, ori că el este în perspectiva apropiată să umple tot globul ? În același timp Dumnezeu, când a binecuvântat pe oameni, la creație, le-a dat și porunca de “a supune pământul și a stăpâni peste peștii mării și peste păsările cerului, peste toate vietătile ce se mișcă pe pământ, peste toate ierburile și peste toți pomii” (Facere I, 28-30). Cine poate pretinde, în deplină cunoștință de cauză și cu respect pentru adevăr, că neamul omenesc și-a îndeplinit ori că este pe punctul de a-și îndeplini integral o astfel de menire? Mările și oceanele alcătuiesc, precum se știe, un izvor uriaș și practic inepuizabil de resurse alimentare și de bogății dintre cele mai prețioase, care, până acum, n-au fost puse la dispoziția omului decât într-o măsură cu totul neînsemnată. Aceste câteva sumare considerații teologice și raționale ne fac mai întâi să nu înțelegem absolut deloc cum ar putea un creștin să împace învățătura biblică despre înțelepciunea, bunătatea și pronia dumnezeiască, cu ideile pesimiste, negative și catastrofale despre viitorul omenirii și al universului. Ele ne fac, în al doilea rând, să ne mirăm cum pot unii credincioși să mărturisească, pe de o parte, dogma despre bunătatea lui Dumnezeu și să se dedea, pe de altă parte, la interpretări pesimiste asupra eshatologiei biblice. De aceea, aceste considerații ne obligă – și aceasta este foarte important pentru îndatoririle noastre pastorale și misionare- să combatem orice actualizări subiective, neștiințifice și tendențioase ale profețiilor biblice cu caracter eshatologic și să ferim pe credincioși de influența lor păgubitoare. De fapt, Sfântul Duh ne-a descoperit pe calea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, numai ceea ce ne este de trebuință pentru mântuire, nu știința însăși. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție cuprind adevărul religios descoperit de Dumnezeu, iar știința pe cel material descoperit prin strădania omului:”întru sudoarea frunții tale iți vei dobandi hrana” (Facere III, 19).
Prin inspirația biblică, Dumnezeu n-a dat omului, în Sfânta Scriptură, date de știința pozitivă, ci învățături religioase și morale. De aceea Sfânta Scriptură nu poate fi privită – în felul romano-catolicilor din Evul mediu -ca o enciclopedie a tuturor cunoștințelor despre lume și viață. Fiind o carte religioasă, Sfânta Scriptură atinge numai incidental unele probleme științifice, iar când se referă la ele, le privește nu după realitate, ci potrivit stadiului cultural, mentalității, limbajului și mediului vremii în care a fost scrisă. Din această cauză, nici un text biblic nu trebuie luat ca bază pentru a contrazice afirmațiile oamenilor de știință că pe planeta noastră vor putea duce o viață interesantă, rodnică și fericită, pe o perioadă de mii și de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce în ce mai mare de oameni. Tot astfel, nici una din învățăturile de credință ale Bisericii nu de dă dreptul să privim cu scepticism speranța oamenilor de știință că omenirea, va ști să găsească, până la urmă, căile care să-i asigure o dezvoltare multilaterală nelimitată și să supună astfel complet natura. Omenirea nu stă deci pasivă în așteptarea unui cer nou și a unui pământ nou. Dimpotrivă, ea se străduiește să le realizeze, atât cât îi permit puterile, sau măcar să se apropie de momentul înfăptuirii lor, pe diferite căi. Astfel, medicina luptă pentru vindecarea bolilor și preîntampinarea bătrâneții. Arta luptă pentru realizarea frumosului. Știința luptă pentru cunoașterea tuturor, lucrurilor și energiilor din univers, iar tehnica luptă pentru continua extragere a energiei (materiei și ușurarea muncii omului. Toate acestea se cuvine a fi privite de creștini ca mărturii că chiar pe plan material tindem spre desăvârșire, spre o lume nouă și superioară, spre ceea ce Revelația biblică ne sugerează, pe plan spiritual, prin expresiile un pământ nou și un cer nou. Pesimismul eshatologic al acelora care orbecăie în căutarea de analogii între unele semne eshatologice descrise simbolic în Sfânta Scriptură și anumite situații de moment din istoria bisericească sau universală, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastră. Să nu uităm că, dacă în primele veacuri se punea mare preț, în creștinism, pe viața ascetică, iar în evul mediu pe pietismul individual și pe viața mistică, în secolul nostru Biserica prețuiește și cultivă cu predilecție virtuțile care contribuie: la înnobilarea și întărirea vieții sociale: dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, într-ajutorarea. Cei ce cad în rătăciri se elimină singuri atât din disciplina vieții creștine, cât și din normele generale de conviețuire socială. Împărăția de o mie de ani.
Împotriva înțelegerii împărăției lui Iisus ca o societate în continuă evoluție, concepțiiie populară odinioară, J. Weiss și A. Schweitzer au argumnetttat la sfârșitul secolului XX, că Iisus aștepta sfârșitul apropiat al istoriei. Diun perspectiva lor, Iisus era un predicator al pocăinței în fața judecății iminente. În mare parte, ca replică la această imagine a lui Iisus ca un vizionar apocaliptic care S-a înșelat, C. H. Dodd a dezvoltat teoria eshatologiei realizate. După Dodd, Iisus credea că profețiile Vechiului Testament fuseseră deja împlinite, că Ziua Domnului sosise. Majoritatea specialiștilor conteporani consideră acești trei autori reprezintă două extreme între care se regăsește o a treia: Iisus crdea că Împărăția lui Dumnezeu venise deja într-un anume fel; El vorbea despre evenimente eshatologice care urmau să se întâmple: deja dar nu încă.
Între rătăcirile cu caracter eshatologic, se numără și credința unor culte neoprotestante ca între cele două momente (considerate-distincte): Parusia Domnului Hristos și sfârșitul lumii, când Iisus Hristos va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani, în care El va domni împreună cu cei aleși ai Săi. Originea acestei credințe este foarte veche. Se știe că credincioșii iudei de odinioară, după exilul babilonic, înțelegând greșit unele profeții mesianice din Vechiul Testament, sperau că Mesia, când va veni, va întemeia, numai pentru ei și în detrimentul celorlalte popoare, o împărăție pământească și că, după această împărăție, va urma sfârșitul lumii și Judecata de apoi.
Între credincioșii iudei din epoca precreștină a predominat ideea că această împărăție mesianică va dura o mie de ani și că ea va încheia cele șase milenii scurse de la facerea lumii, toată durata vieții oamenilor pe pământ fiind concepută ca o perioadă sabatică de șapte mii de ani. Credința că sfârșitul lumii va fi precedat de o era de o mie de ani de fericire pământească pentru cei drepți și de mari suferințe și înfrângeri pentru cei nedrepți, era răspândită în mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au împrumutat-o și unii scriitori creștini și Părinți bisericești din primele veacuri. Sub influența ei, autorul Epistolei atribuite Sfântului Varnava (XV, 4-9) credea că istoria omenirii pe pământ va dura șapte mii de ani – care corespund celor șapte zile ale creației – și că ultimul mileniu va fi de fericire mesianică. Sub influența eshatologiei iudaice și mai ales pentru întreținerea nădejdii creștine în vreme de persecuție, au susținut milenarismul sau hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, XXXIX, 11-13), Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-LXXXI), Sfântul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus Marcionem III, 24), Sfântul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactanțiu, Sulpiciu-Sever, Victorin de Pictavi, Sfântul Ambrozie de Mediolan și alții. Dar, deși a fost susținut de atâția scriitori creștini și Părinți bisericești și cu toate că n-a fost condamnat de nici o hotărâre oficială a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit să influențeze gândirea creștină. În Răsărit, el a fost combătut cu hotărâre mai întâi de către Origen și apoi de către episcopul Dionisie al Alexandriei. În Apus, hiliasmul sau milenarismul a fost combătut mai întâi de preotul roman Oaius – care, în toiul polemicii, a săvârșit greșeala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenariștii – și apoi de Fericitul Ieronim și mai cu seamă de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintâi, un sistem de interpretare largă a simbolismului Apocalipsei. Erezia hiliastă sau milenaristă, dispărută pe nesimtite în veacurile IV și V, a reapărut apoi în sânul protestantismului, după douăsprezece secole. Milenarismul literal a fost predicat, în cadrul Reformei, de către secta Anabaptiștilor și apoi de către Russeliști și Adventiști, precum și de către unii comentatori protestanti. Câțiva dintre aceștia din urmă susțin că, din moment ce Biserica luptătoare nu poate înfăptui integral prezicerea din Apoc. XX, 1-10, despre legarea diavolului și despre întemeierea împărăției lui Hristos și a aleșilor săi pe pământ, trebuie să admitem că Iisus Hristos va veni să împărățească într-adevăr cu sfinții pe pământ timp de o mie de ani, însă doar în sens nevăzut, sufletesc, spiritual. Dar nici sub această formă milenarismul n-a devenit acceptabil.
Mileniștii (sau Russeliștii), Adventiștii, reformiștii și ceilalți adepți ai ereziei milenariste pretind că învățătura lor și-ar avea temeiul în pericopa din Apocalipsă XX, 1-10, pe care o interpretează în sens cu totul literal, fără nicio legătură cu simbolismul general al acestei scrieri biblice și în dezacord atât cu contextul, cât și cu eshatologia celorlalte cărți ale Noului Testament. Ei pretind că Apocalipsa ar prezice două învieri din morți: una a drepților, la începutul acestei mii de ani, când Domnul Hristos va veni a doua oară, și alta a nedrepților, la sfârșitul acestei mii de ani, când se va încheia faza pământească a împărăției lui Dumnezeu și când satan și slujitorii săi vor fi aruncați pentru totdeauna în chinurile înfricoșate ale iadului. Textul biblic din Apocalipsă XX, 1-10 este următorul: 1. „Apoi am văzut un înger coborându-se din cer și având cheia adâncului și lanț mare în mâna lui; 2. Și a prins pe balaur și pe șarpele cel vechi, care era diavolul și satana, și l-a legat pe o mie de ani; 3. Și l-a aruncat în adânc și l-a închis și-a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amagească popoarele până se vor sfârși cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme. 4. Și am văzut tronuri, și celor ce ședeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Și am văzut sufletele celor tăiați cu securea pentru numele lui Iisus și pentru cuvantul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei și nu au primit semnul ei pe fruntea și pe mâna lor. Și au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalți morti nu înviază până nu se vor sfârși cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. 6. Fericit și sfânt este cel ce are parte de întâia înviere. Peste aceștia moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.7. Și când se vor sfârși cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. 8. Și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, și să le adune la razboi, iar numărul lor este ca nisipul mării. 9. Și s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită, dar s-a coborât foc din cer și i-a mistuit. 10. Și diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc și de pucioasă, unde se află și fiara și proorocul mincinos; și vor fi chinuiți acolo zi și noapte, în vecii vecilor”.
Adepții milenarismului ignoră faptul că, pentru înțelegerea acestei pericope, trebuie să se țină seamă de câteva considerente esențiale, și anume: a) Toate vedeniile din Apocalipsă sunt descrise în simbolic și nu se pretează la interpretări literale; b) Cifrele și numerele din Apocalipsă exprimă, simbolic, doar noțiuni abstracte și însușiri generale, nu cantități definite; c) Vedenia din Apocalipsă XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci descrie, simbolic, activitatea misionară a Bisericii creștine de la întemeierea ei până la Parusia lui Hristos. De fapt, pericopa din Apocalipsă XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :
1. Vers. 1-3, în care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioadă de o mie deani; 2. Vers. 4-6, în care este amintită împărăția lui Hristos și a celor aleși ai Lui, timp de o mie de ani; 3. Vers. 7-10, care anunță totala înfrângere a lui satan și a uneltelor lui văzute și nevăzute, după trecerea acestei mii de ani. Trebuie să observăm însă că primele două tablouri sunt sincronice, descriind, profetic, fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane și cu cele anunțate în XIX, 11-12. Ele privesc conflictul dintre forțele divine și forțele diabolice, în desfășurarea lui de la întrupare la Parusia lui Hristos. După învățătura Sfintei Scripturi prăbușirea puterii lui satan se desfășoară în două etape principale. La întruparea Fiului lui Dumnezeu și la întemeierea Bisericii creștine, satan și îngerii răi au fost loviți de arătarea lui Hristos și de lucrarea harului divin, care le-au limitat considerabil influența asupra credincioșilor și au scos pe creștini de sub tirania lor. Atunci, îngerii răi au primit o pedeapsă prealabilă condamnării lor finale (XX, 10), puterea lor a fost neutralizată și ei au fost puși în situația unor prizonieri care se mai bucură de o libertate cu totul redusă și relativă (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Diavolul va rămâne în această situație până la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toți îngerii răi, în frunte cu satan, vor fi aruncați pentru veșnicie în chinurile iadului; tot aci sunt aruncați, îndată după moarte (XIX, 20, XX, 10), și uneltele sau adepții lor dintre oameni. Epoca restrângerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitentă cu aceea a împărăției lui Hristos cu cei aleși ai Săi. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune că durata acestei epoci va fi de o mie de ani cifra rotundă însemnând, în limbaj profetic, o epoca foarte lungă și nedeterminată (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isaia LXIII, 4). Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifică această epocă cu toată faza pământească a împărăției lui Dumnezeu, de la întrupare la Parusia lui Hristos. Spre sfârșitul acestei perioade, satan va încerca un ultim asalt împotriva Bisericii, dar și acesta va fi zdrobit cu totul, când va veni a doua oară Domnul Hristos. Încercările diavolului și ale uneltelor lui vor dura, pe pământ, atât cât vor dura ereziile și falsele învățături religioase susținute între creștini de eretici și de schismatici.
Înlănțuirea diavolului este și cauza principală pentru care vor eșua uneltirile celor răi. Adevărata interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede în cei “o mie de ani” o epocă nelimitată și foarte lungă; – în “împărăția” lui Hristos și a aleșilor Lui de pe pământ, o stare de fericire și de binecuvântare spirituală; – în “legarea diavolului”, o limitare relativă și treptată a puterii diavolului asupra credincioșilor; – în “învierea ceadinței”, renașterea spirituală prin taina Sfântului Botez – în “moartea cea de a doua”,condamnarea păcătoșilor la chinurile iadului, după judecata din urmă; – în “dezlegarea lui satan din inchisoarea lui, când se vor sfârși cei o mie de ani”, ultimele ‚încercari ale diavolului de a îndepărta pe creștini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; – în”Gog și Magog”, imaginea forțelor răului; – în “cetatea cea iubită”,Biserica creștină sau Trupul tainic al lui Hristos; – în “tabăra sfinților”, totalitatea credincioșilor devotați Evangheliei lui Hristos; – în expresia “preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos”,, noblețea spirituală a chemării creștine și starea de har în care se află cei ce slujesc cu vrednicie lui Dumnezeu, iar – în “împărăția de o mie de ani”, toată epoca de la întrupare la Parusia Domnului, adică toată faza pământească a împărăției lui Dumnezeu. Din această împărăție a lui Dumnezeu fac parte, în chip nevăzut, sufletele creștinilor repauzați și, în chip văzut, creștinii care luptă împotriva păcatului, refuzând să se inchine”fiarei”, adică să facă voia diavolului. Prin aceștia, peste aceștia și împreună cu aceștia, Iisus Hristos domnește în permanență în lume. Ei au fost eliberați din tirania păcatului, a morții veșnice și a diavolului, bucurându-se de “prima înviere”, despre care însuși Mântuitorul spune: “Că precum Tatăl scoală morții și-i înviază, așa și Fiul, pe care voiește îi înviază… Amin, amin grăiesc vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viață. Amin, amin grăiesc vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și care vor auzi vor învia. Căci precum Tatal are viață în Sine, așa a dat și Fiului să aibă viață în sine; și putere i-a dat să facă judecată, căci Fiul Omului este” (Ioan V, 21, 24-27), sau : “Amin, amin grăiesc vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică… Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan VI, 47, 54).
Împărăția lui Hristos nu cuprinde deci pe toți oamenii, ci numai pe aceia care primesc învățătura Sa, devin membrii ai Bisericii prin Sfintele Taine și se străduiesc să trăiască potrivit moralei evanghelice, a cărei lege supremă este iubirea frățească față de aproapele. Asupra acestora, “moartea cea de a doua” și diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate acestea, diavolul nu renunță la luptă, ci dimpotrivă, dar puterea lui este tot mai slabă, încercarea lui de a-și restabili stăpânirea asupra credincioșilor coincide cu durata istorică a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsă insistă mai ales asupra răspunsului Bisericii la atacurile repetate ale lui satan; capitolul XX (1-10) stăruie în mod deosebit asupra activității neîntrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui și asupra biruinței finale și complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra forțelor răului. Despre zvârcolirile finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune că vor dura1.260 zile ,42 de luni sau trei ani și jumătate, sau chiar trei zile și jumătate; aceste expresii echivalează cu “câtăva vreme” din XX, 3 și reprezintă, simbolic, o epocă scurtată înainte de vreme, incompletă, relativă, deci o încercare sortitî de la început eșecului și practic cu totul neizbutită. În schimb, pacea spirituală, liniștea internă și activitatea misionară a Bisericii vor dura “o mie de ani”, adică o epocă deplină, continuă și desăvârșită, deci atât cât va fi necesar pentru ca propovăduirea Evangheliei să-și atingă scopul final. De aceea, Sfinții Părinți învață că mileniul Apocalipsei simbolizează însăși epoca harului divin, care s-a început odată cu întemeierea Bisericii și va dura până la Parusia lui Hristos și că, în această epocă, creștinii adevărați participă, spiritual, la domnia lui Hristos pe pământ, surprind zi de zi stăpânirea diavolului, iar cei repauzați domnesc împreună cu Hristos în cer, aflându-se în starea de slavă veșnică în urma judecății particulare și în așteptarea învierii trupurilor, la judecata universală, când se va definitiva starea fieăruia, iar satan va fi aruncat pentru veșnicie în chinurile iadului. Această interpretare se află în perfectă concordanță cu învățătura eshatologică din celelalte scrieri ale Noului Testament.
Împotriva înțelegerii împărăției lui Iisus ca o societate în continuă evoluție, concepțiiie populară odinioară, J. Weiss și A. Schweitzer au argumnetttat la sfârșitul secolului XX, că Iisus aștepta sfârșitul apropiat al istoriei. Diun perspectiva lor, Iisus era un predicator al pocăinței în fața judecății iminente. În mare parte, ca replică la această imagine a lui Iisus ca un vizionar apocaliptic care S-a înșelat, C. H. Dodd a dezvoltat teoria eshatologiei realizate. După Dodd, Iisus credea că profețiile Vechiului Testament fuseseră deja împlinite, că Ziua Domnului sosise. Majoritatea specialiștilor conteporani consideră acești trei autori reprezintă două extreme între care se regăsește o a treia: Iisus crdea că Împărăția lui Dumnezeu venise deja într-un anume fel; El vorbea despre evenimente eshatologice care urmau să se întâmple: deja dar nu încă.
Sfinții Evangheliști ne spun că Mântuitorul a venit în lume ca să întemeieze în ea “împărăția lui Dumnezeu” sau “împărăția cerurilor “ (Matei III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) și ne arată că această împărăție se realizează în și prin Biserica creștină (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus că intrarea în această împărăție spirituală (Ioan XVIII, 36) se face prin “nașterea cea de a doua”, adică prin harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivalează cu “prima înviere” din morți (Ioan III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfântul Apostol Pavel precizează, la rândul său, că “Împărăția lui Dumnezeu nu-i mâncare și băutură”, ca s-o întelegem ca pe ceva trupesc, ci “pace,dreptate și bucurie întru Duhul Sfânt“ (Rom. XIV, 17) și că ea se înfăptuiește, treptat-treptat, în Trupul tainic al luiHristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiți în ea prin Taina Sfantului Botez s-au făcut părtași morții și învierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); că păcătoșii se află într-o stare de moarte morală (Efes. V, 14, Col. II, 13) și că Biserica se opune fără încetare încercărilor diavolului de a zădărnici mântuirea credincioșilor (II Tes. II, 1 s.u.). Ideile dogmatice și morale care se desprind din Apocalipsă XX, 1-10, sunt deci, pe scurt,următoarele:
a. Legarea diavolului înseamnă limitarea puterii satanice asupra credincioșilor și s-a făcut odată cu întemeierea creștinismului ;
b. Împărăția de “o mie de ani” a lui Hristos și a aleșilor Săi este răstimpul în care Hristos a restrâns puterea diavolului asupra credincioșilor;
c. Membri ai împărăției lui Hristos sunt credincioșii care s-au făcut părtași primei învieri, adică renașterii prin harul Sfântului Botez și al celorlalte sfinte taine și care se împotrivesc voii diavolului;
d. Spre sfârșitul erei mesianice și mai înainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura din nou de o oarecare libertate de acțiune, fiind lăsat să lucreze câtăva vreme asupra credincioșilor;
e. Credincioșii care nu s-au făcut părtași primei învieri, adică renașterii baptismale și sfințeniei creștine, vor învia la sfârșitul veacurilor, adică la învierea cea de-a doua, care va precede judecata generală, când se va da fiecăruia după faptele sale;
f. Asupra celor ce s-au împărtășit de harul divin, au păstrat până la moarte credința în Hristos și n-au făcut faptele diavolului, moartea a doua, adică osânda cea veșnică, nu va avea nici o putere ;
g. La sfârșitul celor “o mie de ani”, adică atunci când Biserica își va fi împlinit misiunea pentru care a fost întemeiată, diavolul și slujitorii săi vor fi aruncați în focul iadului, care este moartea cea de a doua.
h. Chinurile iadului nu se vor sfârși niciodată, ci vor dura fără nici o întrerupere, zi și noapte, în vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei și al proorocilor mincinoși
i. Venirea a doua a Domnului va fi urmată de învierea trupurilor celor adormiți, de Judecata de apoi și de starea tuturor în viața ce va să fie, pe care autorul Apocalipsei le descrie, tot în grai simbolic, în vedeniile din XX 11 – XXI, 5-11.
5. Eshatologia Sfinților Părinți și spaima eshatologică a sectelor
Așteptarea venirii lui Hristos și speranța că va urma apoi o perioadă de 1000 de ani de pace și fericire pe pământ are o lungă tradiție în istoria creștinismului. Ideea aceasta a fost promovată în primele secole atât de eretici cât și de unii Părinți și scriitori bisericești, cunoscând o mare înflorire în evul mediu occidental. Curentul milenarist-adventist a trecut apoi în America fiind o formă de exprimare multor secte și denominațiuni creștine. Dintre toate astăzi păstrează trăsăturile milenarismului tradițional, care reflectă contextul religios american de la mijlocul secolului XIX: Biserica Sfinților Ultimilor Zile (mormonii), Biserica Asventistă de ziua a șaptea, Martorii lui Iehova.
În studiul cardinalului Jean Danielou, Theologie de Judeo-christianisme, Paris, 1958 se arată că în mediul iudeo-creștin s-a manifestat un amalgam de idei eshatologice care vor da naștere unor concepții opuse spiritului predicii Mântuitorului. În primele secole ale creștinismului eshatologia s-a manifestat sub forma milenarismului în două variante.
Prima variantă, care a luat naștere în Asia Mică, punea accent nu atât pe venire lui Mesia cât mai ales pe Împărăția pe care El o va instaura. Astfel se acorda o mare atenție caracteristicilor acestei împărății văzută ca o epocă de prosperitate a pământului, de abundență materială, de pace între oameni, de reconciliere între oameni și animale în termenii profețiilor Vechiului Testament. A doua versiune s-a născut în mediile creștine în mediile creștine elenizate din Siria și Egipt și se baza pe ideea că mileniul este o epocă în care lucrarea lui Dumnezeu încetează și începe repaosul sfinților sau repaosul lui Dumnezeu, al șaptele mileniu de existență a comsosului corespunzător celei de a șaptea zi a creației. La această concepție se adaugă ideea unui regat vizibil al lui Hristos pe pământ, înainte de sfârșitul lumii și inaugurarea împărăției veșnice. Primul text în care întâlnim această doctrină este Epidtola lui Barnaba (VI, 13).
Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, în Dialogul cu iudeul Trifon, prezintă Împărăția de 1000 de ani ca un element de bază al doctrinei creștine. Bazându-se pe texte din Isaia LXV, 17-25 și Apocalipsă XX, el arată că această perioadă de 1000 de ani este inaugurată de învierea drepților la a doua venire a Domnului și se încheie cu învierea drepților și a păcătoșilor la Judecata finală. De asemenea el afirmă credința că ierusalimul va fi reconstruit și creștinii se vor aduna acolo la sfârșitul vremurilor: „Eu însă, ca și toți aceia care sunt întru totul creștini, știm că va fi atât învierea trupului cât și o împărăție de o mie de ani în Ierusalimul construit din nou”.
În acești 1000 de ani de fericire terestră drepții se vor bucura de cele veșnice și nestricăcioase, vor gusta bucurii nemaiauzite, căci vor mânca și vor bea cu Hristos.; apoi după acești 1000 de ani se vor urca iar la cer pentru a se bucura de fericirea veșnică în Ierusalimul ceresc.
O convergență între cele două forme de milenarism se realizează în opera Sfântului Irineu de Lyon, al cărui merit este de a fi diminuat aspectele materialiste ale milenarismului asiatic. El susține ideea că lumea va dura 6000 de nai, după care trebuie să urmeze împărăția de 1000 de ani. În epoca împărăției întreaga creatură se va bucura de o nouă vitalitate, fertilitatea solului va fi mare, toate animalele vor fi supuse omului ca în Eden, Ierusalimul va fi reconstruit, iar drepții se vor bucura aici de prezența lui Hristos și a îngerilor. La sfârșitul acestei perioade nu toți aleșii vor merge în ceruri ci doar aceia care sunt demni. Alții se vor bucura de plăcerile paradisului terestru iar alții vor locui în cetatea glorioasă a Ierusalimului. Această interpretare va deveni comună pentru gândirea milenaristă în antichitatea târzie și de aceea el este considerat teologul hiliasmului. Alături de acesta Papias și Tertulian susțin milenarismul. Tertulian afirmă că după moarte, numai martirii se duc la cer, pe când ceilalți merg în iad, unde suferă pedepse dar de unde sunt scoși prin rugăciunile celor vii și duși în refrigerium adică într-un loc răcoros.
Didim cel orb are o eshatologie amestecată din origenism și ortodoxie: el susține de focul nestin și osândele iadului, de pocăința care nu poat fi făcută decât pe pământ, iar pe elată parte, ucenicul său-Ieronim-susține că dacsălul său ar fi crezut în apocatastază. Didim spune că îngerii sunt preocupați de starea lor, de mntuirea lor, Hristos i-a răscumpărat iar în viața viitoare nu vor mai avea păcat. Răul este un accident, nu o esență. Când pedepsește, Dumnezeu face asta pentru a educa și a pune la încercare. Nu există nici răzbunare și nici răsplată. Focul spiritual al lui Dumnezeu continuă purificarea începută prin Botez. Pedepsele sunt în afar timpului și nu sunt veșnice.
Teofil al Alexandriei își exprimă punctul de vedere asupra eshatologiei într-o cuvântare rămasă în Tradiție în slujba de înmormântare: „În clipa despărțirii sufletului de trup este teamă mare. De a o parte stau de față armata și puterile întunericului cu toate autoritățile și căpeteniile răutății. Se face o judecată în care se aduc ca acuzație păcatele cele cunoscute și necunoscute. Sufletul e în stare de teamă până ce i se aduce sentința. E ceasul temerii și al nevoinței sufletului. De cealaltă parte stau puterile sfinte și îngerii, care aduc la veder cele bune săvârșite de suflet. După ce vine sentința de la judecător și a fost găsit vrednic de cele bune, e luat de îngeri și devine fără grijă și ajunge în lăcașul celor ce se veselesc. Atunci liber merge la un loc de negrăită bucurie și slavă, în care se va stabili. Dacaă va fi găsit că a trăiz în neglijență, sufletul va auzi cuvinte înfricoșătoare: „Să fie luat nelegiuitul să nu vadă fața lui Dumnezeu” – Isaia 26, 14. Atunci va fi ziua mâniei, a necazului și a întunericului. Aruncat în întunericul din afară și osândit la focul cel veșnic, el va fi în chinuri veșnice. Unde mai este atunci slava lumii? Unde-s orgoliul și banii?…Așa stând lucrurile câte lucrări și fapte se cuvine să săvârșim?…așteptând acestea să ne sârguim să fim aflați de El în pace, fără prihană și fără vină – II Petru 3, 14, ca să ne spună: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu, ca să moșteniți împărăția pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” – Matei 25, 34.
Evagrie Ponticul crede că în ziua judecății, toate ființele raționale se vor înnoi, nu pin schimbare ci prin suprimarea grosimii adică a materialității. După gradul stării lor de virtute, în această zi a învierii, trupurile vor fi asemenea trupului slăvit al Domnului, tot ce este nestricăcios fiind înghițit de nestricăciune. Va fi și o reînnoire duhovnicească, în care prin înflorirea cunoașterii la cei drepți, se trece din virtute în virtute, și din cunoaștere în cunoaștere, iar la păcătoși este o evoluție de la păcate la păcate mai tari. În viața viitoare, ignoranța ființelor raționale va înceta, dar le va crește cunoașterea diferențelor, în sensul că vor simți recunoașterea lor ca pe un bine, iar lipsa de cunoaștere ca pe un rău, ceea ce va produce bucurie, respectiv tristețe. Judecata lui Dumnezeu este dreaptă oferind fiecăruia după faptele sale, o creștere a binelui în cei ce au săvârșit binele și o creștere în rău a celor ce au săvârșit răul. Această creștere este răsplată pentru cei drepți și osândă pentru cei răi. Moștenitori ai lui Iisus, drepții vor intra în Împărăția cerurilor, care nu e socotită ca un loc anume, ci după cuvântul lui Dumnezeu, se află în noi, înțeleasă ca o cubnoaștere sau ca o contemplare a celor ce sunt. Sfinții îngeri sunt și acum în rai unde drepții se odihnesc împreună cu ei. Iadul e considerat ca un loc întunecos și de pedepsire a celor răi, după judecată. Dar ca și în cazul răului, iadul poate fi o creștere a durerilor vieții din lume dusă în păcate. În această creștere a răului și a ignoranței nimeni nu poate scăpa din închisoarea în care a fost aruncat. Iadul este ignorarea raționalului din lipsa de cunoaștere a lui Dumnezeu. Sufletul pătimaș capătă purificare prin tristețea focului iadului.
Sfântul Ambrozie în imnele sale spune următoarele: „Tu ești cuvânt de noi întâmpinat; Odinioară de la Tatăl ai plecat; Tu Cel născut lumii îi vii; în mersul povârnit al vremii; Al meu suflet să îl luminezi; Cu-a Ta iubire să îl înflăcărezi; Încât după ce crainicul îl cheamă; Rușinea ascundă-se cu teamă; Când Tu, judecător, vei fi de față; Să dai în fapte duhului povață; Celor căzuți schimbare le vei da; Iar celor buni prea dreaptă stăpânirea Ta; De acum să nu cădem la rele; Fărădelegea să nu-și arate ghiarele; În veșnică neprihănire să ne fericim; Și celor fericiți părtași în veci le fim.”
Sfântul Ioan Casian de asemenea: “Și în Evanghelie de asemenea se spune: “Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și voiți să impliniți dorințele tatălui vostru”. Când îl vom fi părăsit pe acesta, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, vom putea spune cu apostolul: “Știm că, dacă se sfărâmă casa aceasta de locuință pămintească, vom avea locuința de la Dumnezeu casă veșnică în cer, nefăcută de mină omenească”, precum s-a amintit și mai înainte: “Locuința noastră e în cer, de unde așteptăm și pe Mintuitorul nostru Domnul lisus, care va reforma corpul umilinței noastre conform corpului luminei Sale”, și precum spune și fericitul David: “Că eu sunt locuitor pe pămint și străin, ca toți părinții mei”.
Potrivit cu glasul Domnului, ne vom face la fel cu aceia despre care astfel vorbea în Evanghelie Domnul către Tatăl Său: “Ei nu sint din această lume, precum nici Eu nu sunt din această lume” și către apostoli: “Dacă ați fi din această lume, ea ar iubi ce este al ei; dar fiindcă nu sunteți din această lume, ci Eu v-am ales din această lume, de aceea vă urăște lumea”. Așadar vom merita să obținem adevărata desăvirșire a celei de a treia renunțări atunci când mintea noastră, neîntunecată de nici o grăsime a trupului, ci curățită prin șlefuiri foarte pricepute, prin neîncetata meditație asupra celor divine și prin cuget duhovnicesc, trecând peste toate cele pământești va ajunge la cele nevăzute. Atunci nu se va mai simți înconjurată de trupul cel șubred ci de cele înalte și netrupești. Atunci va avea asemenea însușiri, încât nu numai că nu va mai primi nici un glas venit prin auzul trupesc și nu va mai fi ocupată de chipuri care vin prin oohi, dar nici măcar lucrurile mari sau foarte mari nu le va vedea cu ochii trupești. Virtutea și încrederea în această lucrare nu o va căpăta decât acela care, prin propria lui experiență, va primi cele pe care le-am spus. Fără indoială că acestuia în așa măsură i-a indepărtat Domnul ochii inimii de la toate cele prezente, încât nu le va socoti ca și cum vor trece, ci ca și cum au trecut și le va vedea destrămate în nimic, ca un fum care dispare și, umblind ca Enoh cu Dumnezeu, trecut dincolo de viața și obiceiurile omenești, nu va mai fi găsit în trăirea veacului prezent. Ceea ce s-a petrecut cu el chiar în corp amintește Facerea astfel: “Și a mers Enoh cu Dumnezeu și nu s-a mai aflat, fiindcă i-a ridicat Dumnezeu”.
Sfântul Ioan Damaschin tratează subiectul noii împărății, etapele premergătoare, moartea individuală, pedeapsa și răsplata astfel: „Se cuvine să se știe că trebuie să vină antihrist. Este antihrist tot cel care nu mărturisește că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup – 1 Iona 4, 3, că este Dumnezeu desăvârșit și că s-a făcut om desăvârșit, fiind în același timp și Dumnezeu. Dar în sens propriu și special, antihrist se numește acela care vine la sfârșitul veacului – Matei 13, 40: „după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului”. Trebuie, însă, mai întâi să se propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, după cum a spus Domnul – Matei 24, 14. Și atunci va veni spre mustrarea iudeilor potrivnici lui Dumnezeu. Domnul le-a spus lor: Eu am venit în numele Tatălui Meu și nu mă primiți; vine altul în numele Lui și pe acela îl veți primi – Ioan 5, 43: „Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi”. Iar apostolul: „Pentru aceea, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să se mântuiască, va trimite lor Dumnezeu lucrarea înșelăciunii, ca să creadă minciunii, pentru a fi osândiți toți acei care n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea” – II Tesaloniceni 2, 10-12:„ Și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască; Și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni; Ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea”. Așadar, iudeii n-au primit pe Domnul Iisus Hristos și Dumnezeu care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe înșelător, pe cel care se numește pe sine Dumnezeu. Căci se va numi pe sine însuși Dumnezeu, îl învață îngerul pe Daniil, spunând așa: „Nu va ține seamă de Dumnezeul părinților lui”- Daniel 11, 37: „Și nu va lua aminte la dumnezeii părinților lui și nici la dumnezeul plăcut femeilor și nu va băga în seamă pe nici un alt dumnezeu căci el se va ridica deasupra tuturor”. Iar apostolul spune: „Să nu vă amăgească pe voi nici într-un chip, că va veni mai întâi lepădarea de credință și se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau este închinat, așa încât să șadă el în Biserica lui Dumnezeu, arătându-se pe sineși cum că ar fi Dumnezeu” – II Tesaloniceni, 3, 3-4. Când spune apostolul „în Biserica lui Dumnezeu”, nu vorbește de Biserica noastră, ci de cea veche, de cea iudaică. Căci antihrist nu va veni la noi, ci la iudei. Nu va veni pentru Hristos, ci contra lui Hristos; pentru acest motiv se și numește antihrist. Trebuie mai întâi să se predice Evanghelia la toate neamurile – Matei 24, 14…atunci se va arăta cel fără de lege, a cărui venire va fi cu lucrarea satanei, cu toată puterea și cu semne și cu minuni mincinoase, cu toată amăgirea nedreptății la cei care pier, pe care Domnul îl va omorî cu graiul gurii Sale și-l va pierde cu venirea arătării Sale” – 2 Tesaloniceni 2, 8-9. Deci nu însuși diavolul se face om așa cum s-a înomenit Domnul — să nu fie! — ci se naște om din curvie și primește toată energia lui satan. Căci Dumnezeu, cunoscând mai dinainte toată perversitatea voinței lui, pe care o va avea, îngăduie ca să locuiască diavolul în el. Se naște deci din curvie, după cum am spus, este crescut în ascuns și pe neașteptate se răscoală, se împotrivește și împărătește. La începutul împărăției lui, dar mai degrabă a tiraniei lui, ia chipul sfințeniei, dar când ajunge stăpânitor, persecută Biserica lui Dumnezeu – Matei 24, 6-10 – și-și face cunoscută toată răutatea lui. Va veni cu „semne și minuni mincinoase” – 2 Tesaloniceni 2, 9, înșelătoare și nu adevărate și pe cei care au slabă și neîntărită temelia minții îi va înșela și-i va despărți de Dumnezeul cel viu, încât „să se smintească de va fi cu putință și cei aleși” – Matei 24, 24.
Vor fi trimiși Enoh și Ilie Testiveanul – Matei 17, 10-12, și „vor întoarce inima părinților către copii” – Malahia 4, 6, adică sinagoga către Domnul nostru Iisus Hristos și către predica apostolilor, dar ei vor fi omorâți de antihrist. Și va veni Domnul din cer, în chipul în care sfinții apostoli l-au văzut mergând la cer – Fapte 1, 11, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, cu slavă și putere – Luca 21, 27 și va omorî pe omul fără de legi și pe fiul pierzării cu Duhul gurii Lui – 2 Tesaloniceni 2, 8. Așadar, nimeni să nu aștepte pe Domnul de pe pământ, ci din cer, după cum însuși ne-a dat încredințare – Matei 16, 27.”
„Credem și în învierea morților. Căci în adevăr va fi, va fi învierea morților. Iar când spunem înviere, spunem învierea corpurilor, deoarece învierea este starea de a doua a celui căzut. Sufletele, însă, pentru că sunt nemuritoare, cum vor învia? Dacă moartea se definește ca o despărțire a sufletului de corp, negreșit că învierea este iarăși unirea sufletului și atrupului și a doua stare a viețuitoarei care s-a descompus și a căzut. Prin urmare, însuși corpul coruptibil și descompus, însuși va învia incoruptibil. Căci nu este neputincios cel care la început a făcut corpul din țarina pământului și care s-a descompus și s-a întors iarăși în pământul din care a fost luat, nu este neputincios să-l învieze din nou, potrivit hotărârii Creatorului”.
„Dacă nu este înviere, „să mâncăm și să bem” – 1 Corinteni 15, 32 și să ducem o viață plăcută și desfătătoare. Dacă nu este înviere, în ce ne deosebim de cele iraționale? Dacă nu este înviere, să fericim fiarele câmpului, care au o viață lipsită de necaz. Dacă nu este înviere, nu există nici Dumnezeu, nici pronie, ci toate sunt conduse și purtate în chip automat. Iată vedem pe foarte mulți drepți că sunt săraci și nedreptățiți și nu au parte în viața aceasta de nici un ajutor, iar pe păcătoși și pe nedrepți că trăiesc în bogăție și în toată desfătarea. Și care om, care judecă just ar admite că aceasta este opera unei drepte judecăți și a unei pronii înțelepte? Prin urmare va fi, va fi înviere.
Căci Dumnezeu este drept și răsplătitor al celor care îl așteaptă. Dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți, numai el ar fi încununat; iar dacă numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar pentru că nici virtutea nici viciul nu l-a săvârșit sufletul fără trup, în chip drept amândouă vor avea parte de răsplată.
Mărturisește și dumnezeiasca Scriptură că va fi învierea corpurilor. Dumnezeu spune către Noe după potop: „Ca iarbă verde v-am dat vouă toate. Numai carne cu sângele sufletului nu mâncați. Căci voi cere sângele vostru sufletelor voastre și îl voi cere din mâna tuturor fiarelor și voi cere sufletul lui din mâna a tot omul, fratele lui. Cel care varsă sângele omului, I se va vărsa sângele lui în locul sângelui aceluia, căci am făcut pe om după chipul lui Dumnezeu” – Facere 9, 3-6. Cum va cere sângele omului din mâna tuturor fiarelor, decât că vor învia trupurile oamenilor care au murit? Căci nu vor muri fiarele în locul omului. Și iarăși spune Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul Iui lacov – Ieșire 3, 6. Dumnezeu nu este Dumnezeul morților”, al celor care au murit și al celor ce nu vor mai fi, „ci al celor vii” – Matei 22, 32, ale căror suflete trăiesc în mâna Lui; iar corpurile vor trăi iarăși prin înviere. Iar David, părintele lui Dumnezeu, spune către Dumnezeu: „Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țarină se vor întoarce” – Ps. CIII, 29. Iată este vorba despre trupuri. Apoi adaugă: „Vei trimite duhului Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului– Ps. CIII, 30” Iar Isaia spune: „Vor învia morții și se vor scula cei din morminte” – Isaia 26, 19. Este evident că nu stau în morminte sufletele, ci trupurile. Iar fericitul Iezechil zice: „Și s-a făcut, pe când am proorocit eu și iată cutremur și s-au apropiat oasele, os lângă os, fiecare la încheietura lui. Și am văzut și iată s-au născut peste ele nervi și carne a răsărit și s-a suit peste ele și s-a întins pielea deasupra lor” – Iezechiile 37, 7-8. Apoi arată cum poruncindu-li-se s-au reîntors duhurile – Iezechiil 27, 9-10. Și dumnezeiescul Daniil zice: „Și în timpul acela se va ridica Arhanghelul Mihail, cel care stă peste fiii poporului tău. Și va fi timp de întristare, întristare cum n-a mai fost de când s-a făcut neamul omenesc pe pământ până în timpul acela. Și în timpul acela se va mântui poporul Tău, tot cel care va fi găsit scris în carte. Și mulți dintre cei care dormeau în țarina pământului se vor scula. Unii spre viața de veci, alții spre ocară și rușine veșnică. Și cei care au fost înțelegători vor străluci ca lumina tăriei și din drepții cei mulți ca stelele în veci și încă vor străluci” – Daniil 12, 1-3. Spunând că „mulți dintre cei care dormeau în țarina pământului se vor scula”, este clar că indică învierea trupurilor. Căci nu va spune cineva că sufletele dorm în țarina pământului. Dar și Domnul în sfințitele Evanghelii, în chip precis, a predate învierea corpurilor: „Vor auzi, spune El, cei din morminte vocea Fiului lui Dumnezeu și vor ieși cei care au făcut fapte bune întru învierea vieții și cei care au făcut fapte rele întru învierea judecății” –Ioan 5, 28-29. Niciodată un om, din cei care judecă just, nu va spune că sufletele sunt în morminte. Domnul a făcut cunoscută învierea trupurilor nu numai prin cuvânt, ci și prin faptă, în primul loc, a înviat pe Lazăr – Ioan 11, 39-44, care era în mormânt de patru zile, care se stricase și mirosea – Ioan 11, 39. Căci n-a înviat sufletul lipsit de trup, ci trupul împreună cu sufletul, și n-a înviat altul, ci însuși acela care se stricase. Căci cum s-ar cunoaște și cum s-ar crede învierea celui mort, dacă nu subzistă însușirile caracteristice? Pe Lazăr l-a înviat pentru a dovedi Dumnezeirea Lui și pentru a ne încredința de învierea Lui și de a noastră. Lazăr avea să se întoarcă iarăși spre moarte, în al doilea loc, însuși Domnul s-a făcut pârga învierii desăvârșite, care nu este supusă morții. Pentru aceea și dumnezeiescul apostol Pavel a spus: „Dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră și deci suntem încă în păcatele noastre” – I Corinteni 15, 16-17. Și: „Hristos a înviat, pârga celor adormiți” – 1 Corinteni 15, 20. Și: „Primul născut dintre morți” – Coloseni 1, 18. Și iarăși: „Căci dacă credem că Hristos a murit și a înviat, așa și Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei adormiți prin Hristos” – 1 Tesaloniceni 4, 14. Apostolul a spus „așa”, pentru că Domnul a înviat. Este clar că învierea Domnului a fost unirea trupului, devenit nestricăcios, și a sufletului — căci trupul și sufletul au fost despărțite în moartea Domnului — căci a zis: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi zidi” – Ioan 2, 19. „Și este martor vrednic de credință sfințita Evanghelie că vorbea de trupul Lui – Ioan 2, 21. „Pipăiți-mă și vedeți, spune Domnul ucenicilor Săi, care credeau că văd duh, că Eu sunt și nu m-am schimbat, că duhul n-are carne și oase, după cum vedeți că am Eu” – Luca 24, 39. Și spunând aceasta, le-a arătat lor mâinile și coasta și i-a întins-o lui Toma să o pipăie” – Ioan 20, 27. Nu sunt oare de ajuns acestea pentru ca să fie crezută învierea trupurilor? Iarăși spune dumnezeiescul apostol: „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace cu nemurirea” – 1 Corintei 15, 53. Și iarăși: „Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup sufletesc” — adică gros și muritor — „înviază trup duhovnicesc” – 1 Corinteni 15, 42-44, ca și trupul Domnului după înviere, care a trecut prin ușile încuiate, care nu simțea oboseala și nu avea nevoie de mâncare, somn și băutură. „Căci vor fi, spune Domnul, ca îngerii lui Dumnezeu. Nu mai este căsătorie, nici naștere de copii” – Marcu 12, 25. Căci spune dumnezeiescul apostol: „Petrecerea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus, care va schimba trupul smereniei noastre ca să fie la fel cu trupul slavei Lui” – Filipeni 3, 20-21. Nu vorbesc de o schimbare în altă formă — departe cu acest gînd! — ci mai degrabă de o schimbare din stricăciune în nestricăciune”.
„Dar va spune cineva: Cum învie morții?” – 1 Corinteni 15, 35. Ce necredință! Ce nebunie! Cel care, prin voință numai, a prefăcut țarina în trup, cel care a poruncit să crească în pântece o mică picătură de sămânță și să alcătuiască acest trup, care are atâtea înfățișări, cum nu-l va învia iarăși, voind numai, cu atât mai mult cu cât a existat și s-a descompus? „Dar cu care trup vin? Nebune!” – 1 Corinteni 15, 35-36. Dacă învârtoșenia inimii nu-ți îngăduie să crezi în cuvintele lui Dumnezeu, crezi cel puțin în fapte. „Ceea ce semeni tu nu înviază, dacă nu moare. sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu îi dă trup precum a voit și fiecăreia din semințe trupul ei propriu” – 1 Corinteni 15, 36-38. Privește, așadar, la semințele îngropate în brazde ca în morminte! Cine este cel care a pus în ele rădăcini, tulpină, frunze, spice și țepii cei foarte fini ai spicului? Nu creatorul tuturor? Nu porunca celui care a creat toate? Crede, deci, că la fel va fi și învierea morților prin voința și semnul dumnezeiesc. Căci la Dumnezeu puterea coincide cu voința. Prin urmare vom învia. Sufletele se vor uni cu trupurile, iar acestea vor fi nestricăcioase, pentru că vor dezbrăca stricăciunea. Astfel ne vom apropia de înfricoșatul scaun de judecată al lui Hristos – Romani 14, 10. Diavolul, demonii lui, omul lui, adică antihrist, cei necredincioși și cei păcătoși vor fi predați focului veșnic – Matei 25, 41. Focul acesta nu va fi material ca acesta de aici, ci un foc cum numai Dumnezeu îl știe. Cei care au făcut fapte bune și cu îngerii vor străluci ca soarele spre viața veșnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Îl vor vedea pururea, vor fi văzuți de El și vor culege bucurianesfârșită, care vine de la El, lăudându-l împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii nesfârșiți ai vecilor, Amin”.
Putem spune că în viziunea Părinților și Scriitorilor bisericești evenimentele legate de venirea Domnului aveau câteva trăsături rezultate din interpretarea în mod particular a Sfintelor Scripturi. În primul rând apelurile la profeți pentru descrierea regatului lui Mesia erau lipsite de fundament de vreme ce aceștia se refereau la o împărăție într-o cu totul altă manieră. Ei vorbeau de o împărăție mesianică ca o încheiere a lumii prezente la acea vreme, a lumii mozaice. Mântuitorul Iisus Hristos nu face nicăieri referire la vreo împărăție a Sa. De multe ori în aceste scrieri ale Bisericii timpurii este vorba de o Împărăție a plăcerilor, lucru care se află în neconcordanță biblică – Matei 22, 30; Romani 14, 17; I Corinteni 15, 50. În al doilea rând milenarismul eretic vorbește de restaurarea legii lui Moise care a avut doar un caracter pregătitor, de călăuză spre Hristos. Odată cu venirea Domnului, legea mozaică a încetat. Milenariștii vorbesc de prima și a doua înviere-ceea ce duce inevitabil la considerarea existenței a două Parusii, fiecare urmată de o judecată pe care Hristos o va face drepților sau păcătoșilor, între acestea fiind plasată împărăția milenară. Mântuitorul a avut o învățătură clară cu privire la venirea Lui pentru judecata din urmă; împărăția nu este de o mie de ani ci de mii de ani, este împărăția duhovnicească a lui Hristos, în interioritatea omului, a cărei durată este veșnică.
Apocalipsele ar preciza data cataclismului purificator, prin glasul unor oameni dăruiți cu viziuni în anumite momente de criză, sub forma unor simboluri deopotrivă înfricoșătoare și purtătoare de speranță. Cărțile lui Daniel și ale Apocalipsei ioaneice au reprezentat întotdeauna obsesii spirituale în perioadele frământate, procurând fiecărei secte milenariste argumente pentru a fixa data sfârșitului lumii și întoarcerii lui Hristos, a exterminării celor nelegiuiți și a începerii celor o mie de ani de fericire. Aceste preziceri hrănesc imaginația și trezesc în fiecare mitul Paradisului pierdut. Dar îngrijorarea față de viitor care îi animă pe acești fanatici ai Apocalipsei devine semn de slăbiciune atunci când exprimă o abdicare în fața unor forțe superioare care ar modela în mod inexorabil destinul lumii și pe cel al oamenilor.
CAPITOLUL 2
Parusia sau a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos
1. Semnele sfârșitului lumii
Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a arăta semnele celei de a doua veniri, ale sfârșitului lumii și ale apropierii zilei de judecată pentru încurajarea drepților și luminarea păcătoșilor. În lumea fizică va fi foamete, cutremure, ciumă, fenomene naturale spectaculoase și semne cerești (Matei 24, 7). În lumea morală se va observa suferință și moleșirea spirituală a oamenilor, provenite din frica și așteptarea a ceva îngorzitor, care va veni peste întreaga lume (Matei 24, 21). Credința, ca și atitudine și virtute, va slăbi atât de multe încât venirea lui Hristos pe pământ o va găsi existând sporadic (Luca 18, 8). Relațiile interumane vor avea de suferit fiind marcate de ură și trădare, răutate și neîncedere, lipsa comuniunii familiale și sociale (Matei 24, 12 și Marcu 13, 12). Aceste evenimente și această stare pre-eshatologică este redată de cuvinte din serviciul liturgic: „Cine va putea îndura Hristoase, amenințarea venirii Tale celei înfricoșătoare? Atunci cerul se va zbate ca o hârtie bătută de vânt și vor cădea stelele; toată făptura se va clătina de frică și lumina se va schimba”. Din cele spuse de Mântuitorul Apostolilor Săi în legătură cu a doua Sa venire, de asemenea, din cele ce se cuprind în unele epistole pauline și în Apocalipsa, rezultă că Parusia Domnului va fi precedată de aceste semne, din împlinirea cărora se va putea deduce că ea nu este departe.
Semnele venirii Domnului sunt arătate în mai multe locuri din Evanghelii cu deosebire în capitolul 24 de la Matei. Sfinții Apostoli, după discuția cu Mântuitorul, au început să se gândească la sfârșitul lumii și L-au întrebat pe Domnul: „Spune nouă când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” (v.3). unul dintre semnele menționate de Mântuitorul este acela al propovăduirii Evangheliei la toate neamurile pământului: „se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; aunci va veni sfârșitul” (Matei 24, 14). Prin „Evanghelia Împărăției” trebuie să înțelegem de fapt, că ea aparține Împărăției pe care avea să o înființeze aici pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume. Această Împărăție vinde de la Dumnezeu și vrea să ducă omenirea la Dumnezeu, prin Evanghelie și Sfintele Taine. De aceea se numește „Evanghelia împărăției” și „Evanghelia mânturii”
În Sfânta Scriptură apar numeroase semne eshatologice. În Vechiul Testament acestea se întâlnesc îndeosebi la Profeți și în Psalmi, iar în Noul Testament este celebru cap. 24 de la Matei, urmat de texte din Apocalipsa ori din epistolele pauline. În Matei 24 Mântuitorul ne oferă o serie de astfel de semne la cererea expresă a ucenicilor săi. Iată o structurare a semnelor eshatologice pe baza celei pe care o realizează însuși Mântuitorul Iisus Hristos, cu unele referiri vetero- și neo-testamentare adiacente: 1. „Falși hristoși” (Matei 24, 4-5,23-28); „Prooroci mincinoși” (Matei 24, 11,23-28; 1 Ioan 4); „Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Matei 24,23-28; cf. 2 Ioan 1,7); 2. „Războaie, foamente, ciumă, cutremur” (Matei 24,6-8); 3. „Martiri” (Matei 24,9); 4. „Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții” (Matei 24,10); „Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24,12-13); 5. Propovăduirea Evangheliei în toată lumea (Matei 24,14); „Pentru că nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți taina aceasta, ca să nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Romani 11,25); 6. Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt: dărâmarea templului din Ierusalim (Matei 24,15-22. Unii au interpretat acest pasaj ca referitor la Antihrist, deși contextul nu permite57 o coroborare deplină cu: Daniel 9, 24-27; Daniel 12; 2 Tes. 2; 1 Ioan 2,18 sq., 4,3; 2 Ioan 1,7; Apoc. 13); 7. Dezorganizare cosmică (Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui – Matei 24,29); 8. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24,30); 9. „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35); „Și am văzut cer nou și pământ nou” (Apoc.21,1). De văzut în acest sens Apocalipsa 4 (Priveliștea cerească) și Isaia 66: (Lepădarea jertfelor. Judecata și Împărăția Domnului).
Versetul 7 se referă la războaiele iudaice datorate nelegiuirii comise de poporul ales împotriva lui Mesia, urmate de dărâmarea templului și amplasarea pe locul său a statuii împăratului Vespasian ca „urâciune a pustiirii în locul cel sfânt”. Acest eveniment le polarizează pe toate cele anterioare, chiar și propovăduirea Evangheliei până la marginile lumii, fiind de remarcat eroismul apostolilor, care reușesc să răspândească învățătura lui Hristos, în condiții potrivnice, până la limitele „lumii vechi”, cunoscute civilizațiilor antice mediteraneene: din Spania (Sf. Ap. Pavel) până în India (Sf. Ap. Toma), din Sciția și Dacia (Sf. Ap. Andrei) până în Etiopia (Sf. Ap. Matei). Răspândirea rapidă a învățăturii lui Hristos este «spre mărturie la toate neamurile» (Matei 24,14), întrucât „Evanghelia a fost propovăduită pretutindeni, dar n-a fost crezută pretutindeni”61.
A doua parte a profețiilor din Matei 24 se referă la venirea lui antihrist, însoțită de o dezorganizare cosmică nemaiîntâlnită, o continuare mult mai spornică a activității profeților mincinoși și falși hristoși. Semnul Fiului Omului este indubitabil Sfânta Cruce, care se va vedea în vremurile din urmă mai strălucitoare decât soarele. O dată cu momentul celei de-a doua veniri a lui Hristos, care va fi evidentă lumii, nu în ascuns, și a Judecății de Apoi are loc transformarea finală a lumii, despre care dă mărturie Însuși Hristos.
Cartea Apocalipsei este în întregime una a profețiilor eshatologice, înfățișând semne ale viitorului apropiat (cf. cap. 1-3, scrisorile Sf. Ap. Ioan către cele șapte Biserici) sau îndepărtat al Bisericii, aspecte ale dramei ei viitoare (cf. cap. 6-11, cele șapte trâmbițe; cap. 12, unde Femeia prigonită are două interpretări, ambele valabile: Maica Domnului, respectiv Biserica64), precum și vedenii ale slavei Dumnezeiești actuale (cap. 4, Priveliștea cerească) sau viitoare, a Împărăției cerurilor (cap. 21-22 65). În Apocalipsă sunt preluate teme deja prezente în alte texte profetice, într-un context mult mai vast, cum ar fi venirea lui antihrist, descris ca a doua fiară, care slujește celei dintâi (diavolul) și se folosește de un prooroc mincinos pentru a subjuga lumea împotriva voinței lui Dumnezeu (cap. 13, texte anterioare: Daniel 12, cf. Matei 24,23 sq. apud Sf. Ioan Hrisostom – v. supra, 2 Tes. 2).
2. Importanța Parusiei pentru teologia creștină
Importanța problemei Parusiei pentru teologia și Biserica Ortodoxă apare evidentă și predominantă. Această problemă se proiectează pe primul plan al teologiei ortodoxe. De aceea afirmație lui Reimarus care zice: „Singurul argument care ar putea salva creștinismul ar fi să facă dovada că Parusia s-a realizat aievea la termenul prezis în Evanghelie.” Acesta este punctul culminant al îndoielii și necredinței în divinitate.
Pentru adevărții credincioși, Parusia este adevărul și mângâierea la care pot să se înalțe prin credință, speranță, rugăciune, cugetul și inima. Parusia este cununa tuturor înfăpuirilor iconomiei lui Dumnezeu în lume. Este ca o nouă creație a unei stări de fericire eternă pentru cei ce au crezut și au păzit cuvântul Lui. Este timpul, este clipa, spre care au privit și au susupinat, mângâiați în suferințele lor pentru cer, toți dreapții tuturor veacurilor. Este clipa când acest eon se va sfârși, cerul și pământul se vor înnoi în veci. Este clipa când toți cei morți întru Hristos vor învia, când toată lumea se va judeca, când cei păcătoși se vor pedepsi, drepții se vor binecuvânta. Parusia Domnului este într-adevăr instaurarea eternă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Spre ea tind toate cugtele și toate rugăciunile drepților, de când, prin păcat, a intrat în lume orice fel de suferință și imperfecțiune. Ea este cheia de boltă a clădirii iconomiei lui Dumnezeu. Nici unul dintre momnetele acestei iconomii nu poate să precumpănească în măreție, în dramatism și în sublim clipa Parusiei. Iisus vine acum ca Împărat al făpturilor, întru mărire pe norii cerului, înconmjurat de nesfârșite legiunide îngeri. Acum se vor descoperi toate inimile. Toată această perspectivă ocupă un loc important nu numai în teologia ortodoxă dar și în imnografie – ca intzerpretare și dezvoltare a textului bilbic – după cum citim: „Cel ce șade în slavă pe scaunul dumnezeirii, pe nor ușor a venit Iisus cel mai presus de Dumnezeire…a mântuit pe cei ce strigă: Slavă Hristoae Învierii Tale”.;
„Pentru ce stați privind la cer? Ziceau îngerii, care păreau ca niște oameni, către ucenicii Cuvântului; Acesta, pe Care Îl vedeți înălțându-Se pe nor luminos, Însuși va să vină, așa precum L-ați văzut, ca să judece lumea precum a zis. Deci mergând faceți toate cele ce vi s-au spus vouă”.
Astăzi puterile cele de sus văzând firea noastră în ceruri, uimite de chipul cel minunat al suirii, nu pricepeau, zicând unele către altele: Cine este Acesta Care vine? Dar văzând pe Stăpânul lor Cel adevărat, au poruncit să se ridice porțile cele cerești. Cu care împreună Te lăudăm neîncetat pe Tine, Cel ce iarăși vei veni de acolo cu trpul, ca un Judecaător al tuturor și Dumnezeu Atotputernic.”
În cel mai uzual mod, prin moarte se înțelege încetarea definitivă a tuturor funcțiilor organice ale unie fiinșe. Tot ceea ce este viu, trece prin această etapă firească a existenței. Ființa umană este socotită cea mai complexă și mai apropiată de perfecțiune dintre făpturile create, înzestrată cu o libertate completă, intelectuală, morală.
Încercând că lămurească spinoasa problemă referitoare la moarte Epicur învăța că trupul se naște printr-o agregare de atomi, iar funcțiile sale sunt determinate de alți atomi, mai fini și mai mobili, elemente de aer, foc și vânt pentru respirație, căldură, mișcare. Acești atomi răspândiți în tot organismul, constituie de fapt sufletul ca principiu vital, dinamic. Democrit, predecesorul său, afirma că sufletul este constituit dintr-un singur element, asigurându-i-se astfel eternitatea, indestructibilitatea, fiind de natură ignee. Deci, filosofii antrici își închipuiau sufletul ca un complex de elemente, care după despărțirea de trup, prin procesul de dezagregare, se distruge și se împrăștie în haosul infinit și etern al naturii.
Cuvântul moarte vine de la mors-tis din latină și conform învățăturii Bisericii Ortodoxe, este considerată ca sfârșitul vieții pământești, după care urmează viața viitoare, ca un scop final al fiecărui creștin. Moartea este o lege generală și necesară nu numai pentru credincioși, ci și pentru cei ajunși la cea mai desăvârșită biruință a păcatului.
Moartea este nașterea omului din viața pământească vremelnică la viața veșnică. În timpul împlinirii tainei morții, lepădăm trupul, iar cu ființa noastră subțire sufletească, trecem într-o altă lume. Sufletul ieșitdin trup este nevăzut și inaccesibil, tot ceea ce vedem fiind doar subita golire a trupului de viață, sau neînsuflețirea, din timpul săvârșirii tainei morții.
Orice om are experiența morții. Departe de a evita realitatea, refugiindu-se în vise iluzorii, revelația bilbică, în orice ar fi examinată, începe prin a privi moartea în față cu luciditate: moartea celor dragi, care după consumarea momentelor de rămas bun, aduce jale în inima celor rămași (Facere 50, 1); moartea îl așteaptă pe fiecare, căci fiecare va vedea moartea (Psalmul 84, 49; Luca 2, 26; Ioan 8, 51). Moartea este soarta comună tuturor oamenilor, calea întregii lumi (I Regi 2, 2). Constatare plină de tristețe care duce uneori la resemnare amară: „Dar acum el a murit, de ce să mai postesc? Eu mă voi duce la el și el nu se va mai întoarce la mine; noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă sufletul și se gândește cum ar face să nu lepede de la Sine nici pe ce înlăturat” (II Regi 14, 14).
Chiar dacă omul simte în moarte o putere potrivnică, adevărata înțelepciune merge mai departe, acceptând moartea ca o hotărâre divină. Frica de moarte, așa zisa angoasă, este în realitate respectul față de viața pe care o trăim zi de zi, de la naștere până la moarte, după legile și principiile morale lăsate nouă prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Starea de frică este accentuată și evidențiată de materialitatea acestei lumi, ducând la neliniște, teamă, anxietate. Frica evidențiază o lipsă de credință și o lipsă de cunoaștere. De frică putem scăpa prin lepădarea voinței proprii și implicit o stare profundă se smerenie contopită cu post și rugăciune. Iubirea este punctul cheie al legăturii dintre om și Dumnezeu, ea înfricoșează sufletul, dându-i șansa să se desfete de bunătățiel duhovnicești.
Sfântul Vasile cel Mare evidențiază în mai multe rânduri că în tot timpul vieții trebuie să conștientizăm moartea ca puntea dintre timp și veșniciei, frica de Dumnezeu dându-ne și facilitându-ne șansa de aface cît mai ușor trecerea acestei punți care trebuie să fie trecută inevitabil.
Un mare ierarh și teolog al Bisericii afirmă următoarele. „A devenit perceptibil că moartea este cea care domină existența umană și că mântuirea omului este depășirea morții. Astfel se fac diferite analize. Dar pot să observ că de cele mai multe ori aceste analize sunt teoretice. Suntem capabili să dezvoltăm în dezbateri lungi sau în multe pagini tema depășirii morții, dar suntem cu desăvârșire nepuntincioși să întâmpinăm moartea atunci când ni se apropie. Tremurăm la gândul morții. Ne cuprinde groaza și frica. De asemenea nu trăim învierea interioară și totuși vorbim despre aceasta. Cum putem vorbi de depășirea morții, fiind morți?”
Omul este creatura Logosului divin, trup și suflet, iar pentru asta ele nu mai sunt potrivnice ci complementare. Trupul este o materie organizată rațional și prin aceasta el rămâne strâns legată de conștiința de sine.
Părintele Dumitru Stăniloae mărturisește impactul morții asupra omului și răsplata vieții sale trăită cu respect prin cuvintele: „Judecata din urmă își păstrează însă importanța ei maximă. Acolo se vor vdea influențele cuvintelor și faptelor bune sau rele ale fiecăruia asupra tuturor și deci răsplata sau osânda întreagă pentru ele. Atunci va fi descoperirea deplină a tuturor în fața tuturor, sau întâlnirea deplină a tuturor. De aceea, uneroi cei ce mor își întemeiază cererea de iertare de la cei ce rămân mai ales cu gândul că nu se vor mai întâlni cu ei la judecata de pe urmă. Și e bine ca ei să uite răul ce li s-a făcut aici de cei ce pleacă acum, ca să împovăreze pe aceia cu amintirea răului suferit de ei, la acea judecată.”
Moartea este o încercare pentru toți oamenii. Despărțirea de cei dragi, de mediul în care au trăit cât și teama de necunoscut și nșetiința asupra tării în care te prezinți la judecată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că deși moartea ne-a adus-o păcatul, Dumnezeu a așezat-o în slujba mântuirii, ea fiind mai degrabă o purtare de grijă decât o pedeapsă. Moartea este taina prin care trebuie sătrecem ca să intrăm în sensul deplin al existenței, egal cu plenitudinea ei. Viața pământească se cere după moarte ca trecere spre sensul ei deplin, pe care îl dă plenitudinea vieții în Dumnezeu.
Interesant este faptul că, deși trupul se întoarce în pământ, el continuă să existe în însăși putrezirea sa, ca sămânță în pământ, în așteptarea unirii celei de-a doua cu sufletul, după care el devine deja inexpugnabil pentru această moarte vizibilă. În urma neascultării protopărinților noștri, trupul a încetat în a mai fi nestricăcios, așa cum a fost el creat de la început de Dumnezeu. Moartea ne apare astfel ca o pedeapsă a omului nemuritor, pedeapsă cu care a fost el lovit pentru neascultarea Domnului. Prin moarte omul este despicat și sfâșiat în chip dureros în cele două părți din care este alcătuit, omul încetând de a mai coexista în această formă, sufletul fiind separat de trupul în care a viețuit.
Pe cât de sigură este moartea pe atât de nesigură este ora morții. Acesta este motivul pentru care trebuie să priveghem neîncetat, așa cum mărturisește și Sfânta Scriptură prin pilda celor zece fecioare (Matei cap. 25), moartea fiind totodată cel mai bun predicator al vieții.
În primul rând tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun. Facerea lumii văzute și nevăzute este atât expresia grandioasă a înțelepciunii absolute și Atotputerniciei lui Dumnezeu, cât și manifestarea nemărginitei Sale bunătăți. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere solidaritatea dintre om și celelalte făpturi. Conform descrierii făcute de Sfântul Apostol Pavel cu privire la universalitatea păcatului strămoșesc și a dezechilibrului psihofizic dezlănțuit de acesta în însăși ființa omului (Romani 7, 14-25), se arată că solidaritatea dintre om și cosmos trebuie privită numai prin prisma întunecată a urmărilor păcatului strămoșesc și asupra relațiilor omului cu lumea materială, ci și în perspectiva luminoasă a eliberării, recapitulării, restaurării și desăvârșirii tuturor în Hristos.
Dumnezeu nu a creat lumea ca s-o distrugă. El îi poartă de grijă până la sfârșit. Iubirea lui Dumnezeu față de lume este veșnică la fel cum veșnică este și viața după moarte promisă de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și ascultă poruncile Lui și se va afla într-o stare duhovnicească deosebită la Venirea a doua a Mântuitorului.
La a doua venire a Mântuitorului va avea loc prefacerea universului, învierea morților, prefacerea celor în viață, răpirea credincioșilor la cer pentru întâmpinarea Domnului, Judecata de obște și răsplătirea fiecăruia după faptele lui.
Ziua celei de-a doua veniri a Domului este ziua bucuriei, fericirii și veseliei, pentru că ziua aceasta înseamnă sfârșitul mâhnirilor, viață veșnică, fericire și dreptate. Credinciosul creștin va primi cununa slavei, adică răplata veșnică pentru lupta dreaptă pe care a dus-o aici pe pământ după cum zice Apostolul neamurilor: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum, mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El Dreptul Judecător și nu numai mie ci și celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).
„Caracterul paradoxal al semnelor sfârșitului lumii se explică prin înțelepciunea pedagogiei divine, care nu vrea să terorizeze lumea cu sfârșitul ei apocaliptic. După cum omul nu va ajunge să fie terorizat de sfârșitul vieții sale, deoarece nu cunoaște vremea sfîrșitului lui, tot așa nici lumea nu va fi terorizată de sfârșitul ei inevitabil, de vreme ce nimeni nu știe precis câns se va întâmpla. Sfârșitul lumii se va produce pe neașteptate, deoarece Dumnezeu îi lasă pe oameni să lucreze în voie până în ultima clipă a existenței lor, ca să aibă răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos. Sfinții părinți văd sfârșitul lumii într-un plan intern al lui Dumnezeu privitor la Biserică și la lume. Sfinții Maxim Mărturisitorul și Simeon Noul Teolog consideră că lumea își va găsi sfârșitul când Trupul lui Hristos a fi completat cu mădularele care se vor naște și se vor adăuga Lui în calitate de Cap al Trupului Său, care este Biserica. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu privește în viziunea Sa omenirea ca un întreg și sfârșitul ei sa va produce înainte de nașterea tuturor. Nu toți oamenii vor aparține Trupului lui Hristos, dar toți, până la ultimul dintre ei, vor avea deschisă această posibilitate, căci Dumnezeu nu voiește moartea niciunui păcătos, oricare ar fi el, ci să se întoarcă și să fie viu. Astfel epuizarea istoriei nu va mai fi nici accidentală și nici silită de providența divină, ci se va datora unei misterioase convergențe și întâlniri a istoriei cu providența divină, care nu exclude nici libertatea omenească, nici lucrarea dumnezeiască. Omenirea, fiind destinată Învierii, a cărei bază a fost pusă de Hristos și anume învierea în solidaritate, pe un plan de viață absolut și fericit, arată că Dumnezeu a pregătit omenirea pentru ceva mai înalt și istoria creației este numai o etapă în care omenirea poate contribui la creșterea ei pentru această viață absolut fericită. Trebuie avut în vedere că istoria nu va ajunge la sfârșit numai prin ea însăși, ca și cum lumea ar fi autonomă, ci prin voia lui Dumnezeu, Care a zidit și mântuit lumea din iubire, prin logosul întrupat și Care, tot din iubire, o va ridica pe planul vieții îndumnezeite și veșnic fericite.
Având în vedere toate cele expuse, putem vorbi cu adevărat de o înțeleaptă pedagogie dumnezeiască în ceea ce privește Parusia Domnului. Amânarea, care de fapt este timpul de pregătire, de înviere, ca și tăinuirea soroacelor eshatonului, au o covârșitoare importanță pentru formarea conștiinței moral și întărirea vieții sociale a credincioșilor. Convingerea creștinilor că viața nu se termină odată cu ieșirea sufletului din trup, ci continuă îndată după moarte, când urmază judecata particulară și nepărtinitoare a fiecăruia și că această judecată se va repeta, la Parusia Domnului, îi determină să-și cumpănească cu băgare de seamă gândurile, vorbele și faptele proprii și să le aprecieze nu numai după criteriul empiric al unității lor de moment ci și în fncție de răsfrângerea lor asupra altor oameni, contemporani sau din generațiile următoare. Necunoașterea clipei morții, a datei parusiei și a judecății de apoi, constituie un motiv în plus ca toți credincioșii adevărați să nu amâne cu nici o zi pocăința și săvârșirea de fapte bune, pentru a da răspuns bun înaintea judecății lui Hristos.
Hristos a chemat toți oamenii la mântuire pentru că pentru toți a fost trimis, pentru toți S-a jertfit, pe toți îi așteaptă în Împărăția Cerurilor, nu numai în virtutea iubirii Sale de oameni, ci și pentru aceea că El nu este întreg decât numai prin sfinții Săi, iar sfinții la rândul lor nu sunt întregi fără aceia cărora le-au stat pildă. Și El și ei își așteaptă deplinătatea prin acei ce se vor mântui. Fiecare mântuit este o floare în cununa sfinților și o piatră nestemată în cununa lui Hristos. Toți se vor desăvârși în Hristos și vor avea odihnă întru El. Hritos rămâne ținta finală a istoriei și El este singurul care îi dă sens.
Înțeleapta pedagogie divină în legătura cu eshatologia, trebuie legată de viața și pregătirea noastră de aici pentru eternitate. Biserica lui Hristos este cea care ne oferă toate premisele depășirii cu bucuriei a eshatologiei. Pentru aceasta, Biserica nu a acceptat și nu a dat nici o importanță utopiei milenariste și miturilor apocaliptice. În spiritul pocăinței dar și al bucuriei, Biserica așteaptă de secole, cu răbdare și credință, rugându-se neîncetat, cum Însuși ne-a învățat Capul ei nevăzut, Hristos Domnul.
Biserica în cea mai veche viziune creștină, este total întinsă spre Parusie. Ea cuprinde toți oamenii, întreaga omenire în rugăciunea ei. Aceasta este vestea cea bună pe care Biserica o anunță cu fiacare celebrare pascală și cu fiecare celebrare auharistică. În așteptarea activă a Parusiei, simțul de universală comuniune în Hristos îi determină pe cei mai înduhovniciți, să se roage pentru mântuirea tuturor.
Eshatologia ca învățătură a celor de pe urmă, este legată, atât de percepția psihologică umană, ce mereu trăiește azi și se manifestă în vecinătatea unui mâine ce mereu devine azi și a unui azi ce mereu devine mâine, cât și de revelația divină ce depășește posibilitățile percepției psihologice sau ale prognozei raționale a oamenilor în legătură cu viitorul sau mai bine zis cu finalitatea istoriei personale sau general umane.
Trebuie spus că nu există o sinteză dogmatică a datelor eshatologice. Cu excepția articolelor Crezului care vorbesc de Parusie, Judecată și Înviere, Ortodoxia nu posedă formulări dogmatice. În fața afirmării unei serii de evenimente, cu referințe scripturistice, comentariul teologic și tradiția însăși nu sunt suficient de clare și omogene.
Rezerva tradițională teologică s-a dovedit fidelă cuvintelor Mântuitorului – ca răspuns expres la întrebarea cu conținut eshatologic a Apostolilot – „Nu este dat vouă a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7) sau „De ziua și ceasul acela nimeni nu știe decât numai Tatăl” (Matei 24, 36).
„Bilanțul eshatologic nu este doar cel al istoriei, ci și cel al înțelepciunii lui Dumnezeu – înțelepciune care. După Sfântul Apostol Pavel, este incompatibilă cu înțelepciunea umană a înțelepților; doar cea socotită de aceștia nebunie putând cumva presimți căile imprevizibile ale lui Dumnezeu”.
Cuvintele Mântuitorului: „Ci veți lua putere venind Duhul Sfânt peste voi…” (Fapte 1, 8) și „cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13) îndreptățesc și totodată certifică autoritativ preocupările și învățătura Bisericii privitoare la destinul istoric și veșnic al omului, al Bisericii în ultimă instanță – cartea prin excelență ilustrând această temă – Apocalipsa – fiind scrisă de Apostolul Ioan tocmai sub justificarea: „În Duh, în zi de duminică, am auzit..” (Apocalipsă 1, 10), „descoperirea lui Iisus Hristos pe care I-a dat-o Dumnezeu, iar El…a destăinuit-o robului Său, Ioan” (Apocalipsă 1, 1).
Este adevărat, descoperirea este tainică și de aici vine rezerva Sfinților Părinți, în legătură cu interpretarea Apocalipsei. Dar nu Apocalipsa este temeiul Bisericii despre Eshatologie – ea este doar un corolar, o garanție că „cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii” (Romani 1, 20) care se înțeleg progresiv prin prezentul istoric „ca prin oglindă în ghicitură” în cele din umă , când Dumnezeu va veni întru slava Sa (Matei 24, 31), fiind totul în toate (Efeseni 1, 23), vor fi cunoscute față către față (I Corinteni 13, 12). Esghatologia este capitolul firesc al tuturor capitolelor teologice: ea este asimilarea, revelarea mai clară a „iconomiei dumnezeiști” (Efeseni 3, 9).
Numai ducând-o la desăvârșire, Dumnezeu împlinește planul creației lumii și al îndumnezeirii în Hristos, după ce prin ajutorul dat de El, s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce se putea împlini pe pământ pentru a face străvezii în ea rațiunile divine. Astfel cuvintele Apostolului Ioan: „Ce era la început, ce am văzut, ce am privit și cu mâinil am pipăit despre Cuvântul vieții” (I Ioan 1, 1) – au o valoare nu doar retrospectiv-istorică ci și anticipat-eshatologică, în sensul unei intensificări și a unei dilatări a certitudinii deja dobândite în istorie. Cred că aceste observații legitimează originalitatea eshatologiei Bisericii, în contextul dinamic religios contemporan, al necunoașterii sau falsificării ei de către specialiști critici și „trimiși”.
3. Eshatologia după cărțile de cult ortodoxe
Spiritualitatea ortodoxă se distinge prin aceea că lasă un spectru larg pentru experiența eshatologică în viața istorică. Niciodată Biserica nu a încurajat speculațiile apocaliptice. Ea a condamnat întotdeauna calculele cronologice, prezicerile și amenințările milenariste, puse în circulație de diferite secte fataliste. Ea nu a îngăduit să fie confundată speranța eshatologică cu terorismul apocaliptic sau cu mesianismul temporal, istoric. Putem vorbi și despre paradoxul vieții creștine, care poartă în sine această tensiune inevitabilă între existența în lume și lepădarea sau neapartenența la lume. Învățătura despre viața viitoare sau eshatologia a fost dezvoltată ca parte integrantă din doctrina despre iconomia lui Dumnezeu, care cuprinde creația, întruparea, răscumpărarea, sfințirea și recapitularea în Hristos, prin venirea a doua în slavă: „Și ne dăruiește nouă cu o inimă curată și veghetoare să trecem toată noaptea acestei vieți, așteptând luminata și sfânta zi a Unuia născut Fiului Tău, a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când va veni pe pământ cu slavă să judece pe toți și să plătească fiecăruia după faptele lui. Ca să nu fim aflați zăcând și dormitând, ci priveghind și sculați întru lucrarea poruncilor Lui și să fim gata a intra în bucuria și în cămara Slavei Lui celei dumnezeiești, unde este glasul cel neîncetat al celor ce Te laudă și nespusa dulceață a celor ce văd pururea frumusețea cea neapusă a slavei Tale.”
Conform învățăturii creștine, Dumnezeu a creat lumea cu tendința spre perfecționare sau desăvârșire, ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu, ca scop ultim al creației. Așa cum lumea a fost creată de Dumnezeu în timp, timpul însuși fiind o creație, deci are un început și o cauză, tot așa și un scop final spre care trebuie să se îndrepte și pe care ar trebui să-l ajungă. La stadiu de desăvârșire, îndumnezeire, de plenitudine a unei vieți veșnice în Dumnezeu, lumea va ajunge prin trnasformare sau înnoire, printr-o trecere din starea temporală și relativă într-o stare absolută și veșnică, iar omul prin învierea sau preschimbarea trupului său din trup pământesc și muritor în trup duhovnicesc și nemuritor.
Cultul Bisericii noastre poate fi socotit pe drept cuvânt, o comoară bogată de har și adevăruri ce duc la mântuire. Este izvorul principal prin care viața noastră este în comuniune cu Dumnezeu. El este mijlocul cel mai însemnat, prin care pastorația creștină își poate realiza scopul ei final.
Sfânta Liturghie este evenimentul cel mai important din viața religioasă ortodoxă. Apropierea de Hristos și trăirea mistică a jertfei și învierii Lui constituie punctul culminant al stării de veghe, cerută de Domnul aleșilor Săi. Liturghia înseamnă, însă, mult mai mult decât simplă anamneză; ea presupune o trăire profund religioasă a clipei prezente și o exprimare a unui crez eshatologic orientat spre mult dorita împărăție a cerurilor, atât de predicată de Hristos.
Eshatologia nu este sfârșit ci este și înnoire, desăvârșire a lumii: „Învierea Ta cea din morți slăvim, Hristoase, prin care ai slobozit neamul lui Adam de tirania iadului și ai dăruit lumii, ca un Dumnezeu, viață veșnică și mare milă.” Va avea loc o desăvârșire generală, într-un timp hotărât de Dumnezeu: „Cu adâncul judecăților Tale, Hristoase, preaînțelepțește ai rânduit mai înainte sfârșitul fiecăruia, hotarul și locul. Pentru aceasta mântuiește Preaîndurate, la judecată, pe cei pe care i-a acoperit pământul în tot locul”. Așteptarea sfârșitului va fi una generală, de către cei vii dar și către cei morți: „Când vei veni Hristoase, întru slava Ta, cu Sfinții Îngeri, să judeci toate, când vor sta înaintea Ta toți goi, să dea rîspuns de cele ce au lucrat, atunci, Cuvântule, așează-mă împreună cu oile Tale, dându-mi de aici iertare tuturor greșelilor mele câte în viață am greșit.”; „Suflete al meu ia aminte în ceasul cel înfricoșat al judecății, când va cuprinde cutremur pe toată zidirea și Cel Preaînalt va ședea pe scaunul cel strălucit ca să ia seama celor făcute de noi. Deci, grăbește-te de te împacă de aici cu Judecătorul tuturor, strigând: am greșit Ție Doamne, mântuiește-mă” potrivit învățăturii Bisericii noastre toate acestea se vor împlini o dată cu a doua venire a Mântuitorului Hristos, la Parusie: „Ca floarea se veștejește și ca visul trece și se dezleagă tot omul; și iarăși trâmbița trâmbițând, morții ca dintr-un cutremur toți se vor scula, spre întâmpinarea Ta, Hristoase Dumnezeule”.
Rostul venirii lui Hristos pe pământ a fost inaugurarea Împărăției Cerurilor, numai că acest lucru nu se putea realiza integral, Domnul Hristos promite îndeplinirea acestei stări în împărăția Sa slăvită și eternă, care se va realiza la a doua Sa venire. Când Mântuitorul va apărea în ipostaza de împărat și judecător (Matei 25, 31). „Când va vrea prea dreptul Judecător al tuturor, la a doua venire, să stea împreună cu voi dumnezeieștilor Apostoli, atunci de toată osândirea mântuiți-ne pe noi”. „Cela ce vrei să vii să judeci neamul omenesc, prea drepte Judecătorule , în ceasul cel înfricoșat, pe mine osândit fiind să nu mă trimiți în focul Gheenei, c milostivește-Te și mă mântuiește.”
A doua venire a Fiului lui Dumnezeu va fi neașteptată și iute, căci: „precum iese fulgerul de la răsărit și se arată la apus, așa va fi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). „ca iuțimea fulgerului ce trece, așa va fi atunci venirea cea înfricoșătoare a Stăpânului tău, suflete al meu. Ai auzit? Nevoiește-te dar să fii gata”.
„O, înfricoșătoare a Ta a doua venire, Doamne! Că venind în chipul fulgerului pe pământ, vei învia toată zidirea spre a fi judecată. Atunci pe cei ce au viețuit Ție cu credință învrednicește-i să fie împreună cu Tine, întâmpinându-Te”.
Parusia implică însă o „plinire a vremii”: „Suindu-te pe norii cerului și lăsând pace celor de pe pământ, Te-ai înălțat la cer și ai șezut de-a dreapta Tatălui, ca Cel ce ești de o ființă cu Dânsul și cu Duhul; că deși Te-ai arătat în trup, dar ai rămas neschimbat. Pentru aceaasta aștepți plinirea vremii, ca venind pe pământ, să judeci toată lumea. Dreptule Judecător, Doamne, îndură-Te spre sufletele noastre, dăruind iertare de greșeli robilor Tăi, ca un Dumnezeu milostiv”, adică o maturizare moral-spirituală a lumii, un progres, o ascensiune a omenirii spre acest moment final. Aceste eveniment este așteptat cu înfrigurare nu numai de creștinii viețuitori ci și de sfinți, pentru ca prin învierea trupurilor la Parusie, spre Judecata finală, să ajungă a trăi din plin comuniunea cu Dumnezeu. Căci nici unul dintre sfinți nu socotește că a ajuns la finalul istoriei, ci și ei așteaptă sfârșitul ei, pentru a trăi în plinătatea ei comuniunea cu ceilalți, prin revelarea văzută a lui Hristos și prin activitatea deplină a întregii Lui puteri iubitoare de oameni. Astfel, Împărăția va veni după ce creația va fi realizat pentru totalitatea lumii structuri corespunzătoare cu acea Împărăție veșnică a dreptății, a păcii, egalității și măcar pentru unii trăirea cât mai avansată a cestor relații cu Dumnezeu.
Perfecțiunea eshatologică va veni după ce omenirea se va fi străduit să facă tot ce a putut pentru a se apropia de Împărăție” „Să lepădăm lenea departe de noi și să întâmpinăm pe Hristos, Mirele cel fără de moarte, cu făclii luminoase și cu cântări, grăind: Binecuvântați lucrurile Domnului pe Domnul”. „Este vremea sfârșitului; să ne întoarcem deci, învață Hristos, că va veni într-o clipeală; va veni și nu va zăbovi, ca să judece lumea.”
Parusia Domnului este unul dintre adevărurile fundamentale ale Bisericii creștine, afirmat de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și mărturisit de toate Simbolurile de credință ale Bisericii. Parusia desemnează a doua venire a Domnului așa cum este cuprins în Simbolul de credință: „Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.” – articolul 8 și „Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii și morții, nu ne judeca pe noi, după fărădelegile noastre, ci ne miluiește după marea mila Ta”. Atunci va avea loc învierea și judecata universală nu și va fi într-un timp necunoscut oamenilor și îngerilor, cunoscut doar de Dumnezeu: „Iar de ziua și ceasul acela nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36). „Cine altul, afară de Tine, știe pe Tatăl Tău? Sau cine afară de Tine știe ceasul sau ziua? Că în Tine sunt toate vistieriile înțelepciunii, Hristoase Dumnezeule”
„Slăvind Învierea Ta, Te lăudăm toți și credem cu Toma, că Domn și Dumnezeu ești, Cel ce șezi de-a dreapta tatălui și vei veni să judeci viii și morții”. „Mă cutremur cugetând la ziua cea înfricoșătoare a venirii Tale, celei cu totul de negrăit și cu frică mai înainte o văd; ziua în care vei ședea să judeci pe cei vii și pe cei morți, Dumnezeul meu, Atotputernice”.
Vorbind despre Parusie, Hrisos încredințează pe Apostolii Săi că această a doua venire a Sa, are drept scop judecata universală precedată de învierea tuturor celor adormiți împreună cu schimbarea trupurilor celor aflați în viață pe pământ; atunci se va produce și transformarea sau înnoirea acestei lumi și statornicirea în lume a Împărăției lui Dumnezeu, în deplinătate, prin viața cea veșnică.
„Deschizându-se și cărțile, în ziua înfricoșatei venirii Tale Hristoase și toți stând înaintea judecății Tale, și văzând hotărârea și focul trăgându-se pe dinaintea scaunului și trâmbița foarte răsunând, ce voi face eu ticălosul, mustrat fiind de știință și osândit în văpaia cea nestinsă. Pentru aceea mă rog, să aflu mai înainte de sfârșit dezlegarea greșelilor mele, Hristoase Dumnezeul meu, Cela ce dăruiești lumii mare milă.” „La înfricoșătoarea Ta venire, Hristoase, când Te vei arăta din cer și se vor pune scaunele și se vor deschide cărțile, să-Ți fie milă atunci Mântuitorule de zidirea Ta”.
Facerea consemnează creația, Apocalipsa va consemna noua creație, însă și răul și binele vor merge pe același drum care duce la tronul Judecătorului: „Să nu mă arăți bucurie diavolilor, în ziua cea înfricoșată. Să nu adud atunci, glasul cel ce trimite în focul gheenei.”
Dimensiunea eshatologică a lucării lui Hristos este evidentă în tot ceea ce face El: „Ziua Învierii popoare să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință!”; „să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapopiată lumină a Învierii. Și cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: „Bucurați-vă”; „Doamne, încuietorile cele veșnice zdrobindu-le și legăturile rupându-le, din mormânt ai înviat, lăsând giulgiurile Tale spre mărturia adevăratei îngropării Tale celei de trei zile. Și ai mers mai înainte în Galileea, Cel ce ai fost străjuit în peșteră. Mare este mila Ta, Mântuitorule cel necuprins, miluește-ne pe noi.”
Dacă acea cădere a lui Adam a marcat sfârșitul unei ere imaculate, învierea celui de al doilea Adam-Hristos este începutul unei noi ere: „Cu Arhanghelii să lăudăm Învierea lui Hristos; că Acesta este Izbăvitorul și Mântuitorul sufletelor noastre și întru slavă înfricoșătoare și întru putere tare, iarăși va să vină să judece lumea, pe care a zidit-o”
Viața personală a fiecărui dintre noi ne face responsabili pentru noi dar și pentru întreaga creație și omenire prin influența pe care o vom avea și dinamica pe care o vom genera după cum găsim expus și în textul liturgic – conștiința unei responsabilități comune.
Participarea tuturor credincioșilor la viața liturgică trebuie să rămână legea de aur a pastorației. Împărtășania este baza comunității creștine, forța unității și solidarității ei. Credincioșii caută în afară ceea ce nu găsesc sau li se refuză înăuntrul parohiei lor. Fiecare duminică este o sărbătoare pascală, de aceea liturghia trebuie să restituie o stare în care fiecare credincios să devină martor al Răstignirii și Învierii, purtând în mâinile sale trupul lui Hristos cel înviat. Împărtășania constituie rezerva principală a Bisericii, sursa ei de energie și inspirație pentru că actualizează pe Hristos cel înviat. Marea poruncă misionară a fost dată apostolilor după Înviere. Iisus Hristos Domnul, Cel care a surpat puterea iadului prin Învierea Sa, trimite pe apostoli să predice Evanghelia, să cheme la pocăință și să boteze în numele Sfintei Treimi.
Preoții trebuie să folosească spațiul și timpul liturgic potrivit scopului pentru care au fost instituite. Liturghia nu are menirea să distreze pe amatorii de muzică veche, de tablouri religioase sau de monumente de artă din trecut ci trebuie să-i facă mai umani, mai altruiști, mai solidari.
Ea este restituirea, mijlocirea și actualizarea istoriei mântuirii pentru întreaga comunitate și pentru fiecare credincios în parte. Apartenența vizibilă la Biserica istorică trebuie să fie confirmată în și prin Taina Euharistiei, taină în care Hristos mijlocește viața Sa în viața credinciosului. Hristos este prezent și se dăruiește Bisericii euharistice, prin care atrage lumea în comunitatea Sa eshatologică.
Una din acuzațiile principale pe care Iisus le-a adus slujitorilor de la templul din Ierusalim a fost aceea că au schimbat funcția proprie a templului: „casa Mea se va chema casă de rugăciune, voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari” (matei 21, 13). Sfânta Liturghie deci nu cultivă izolarea sau individualismul care generează egoismul aducător de atâtea rele în viața oamenilor, ci solidaritatea și altruismul.
Momentul liturgic este prin structura lui centrul întregului cult ortodox, deoarece în el se concentrează și se întrepătrund realitatea integrală divină și cea umană, în perspectiva istorică și eshatologică, într-o formă definită, fixă, iar sărbătorile constituie elemente variabile de înfrumusețare, în care adorarea și admirarea puterii dumnezeiești manifestată în întreaga lume ating punctele culminante ale emoției religioase. Liturghia este nucleul întregii vieți creștine. Sfânta Liturghie este deci izvorul și cadrul de desfășurare al adevăratei vieți spirituale. Prin Sfânta Euharistie și prin celelalte Taine se efectuează actul sfințirii vieții umane.
Biserica și liturghia sau cultul sunt identice, acest adevăr este subliniat și de Prof. Pr. Petre Vintilesscu astfel: „… Liturghia are conceptual o misiune eclesiologică și comunitară. Ideea în care a fost instituită și întemeiată se vede dominată expres de scopul de a actualiza pe pământ Împărăți lui Dumnezeu, în care să se adune toți fii Lui, unificați într-o viață de pace și de iubire frățească sub suflul Aceluiași Duh al Hristosului Său. Încă de la originea ei, existența și viața socială a Bisericii au fost prezidate de Liturghie. Conștiința de comunitate religioasă nouă și distinctă s-a închegat în mentalitatea primilor creștini numai în atmosfera Liturghiei. Cultul reprezenta unica împrejurare în care se putea u aduna laolaltă noii adepți ai Evangheliei. Întreaga viață religioasă a primilor creștini se desfășura în cult și în legătură cu el…Liturghia a sporit pe de altă parte consistența noțiunii de comunitate în conștiința publică creștină și prin faptul că ea reprezenta singura ocazie în care se exercitau atribuțiile și autoritatea ierarhiei. Într-un cuvânt, conștiința de sine a Bisericii s-a construit și a căpătat formă în Liturghie. Cauza Liturghiei era astfel cauza Bisericii; cauza uneia și a celeilalte apar deci de la început solidare în istorie”.
Conceptul de îndumnezeire este propriu Ortodoxiei, iar Biserica noastră care a sintetizat în mare parte din cântările și rugăciunile ei această experiență mistică, ne arată că Însuși Mântuitorul a unit în Persoana Sa categorii existențiale care par paradoxale și exclusive: ceea ce este dumnezeiesc și ceea ce este pământesc devenind „Dumnezeu pământesc și Om ceresc”.
Structura dinamicii duhovnicești și a Liturghiei este îndumnezeirea, care se efectuează prin metoda mistică a purificării, a viziunii dumnezeiești și a unirii cu această dumnezeire. Biserica nu poate fi înțeleasă decât prin experiența liturgică, tocmai pentru faptul că s-a constituit prin liturghie.
Biserica este viața cea adevărată în comuniune cu izvorul vieții, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin păcat și pe care Hristos ne-o dăruiește în Duhul Sfânt, este prezența în această lume a Împărăției lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezintă intrarea noastră în această Împărăție, împărtășirea concretă în Duhul Sfânt de viața cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăția lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însăși viața Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.
Întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originară la bogăția de azi, păstrând elementele esențiale prezente încă de la început. Ea poate fi descrisă ca o „structură catehetic-euharistică și sfințitoare” în care suntem educați spre mântuire într-o atmosferă de mulțumire și sfințiți atât prin cuvânt cât și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se unește cu Taina conducându-ne de la cunoașterea intelectuală, rațională, a adevărurilor de credință la cunoașterea lor duhovnicească, prin experiență, la cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).
De la Pogorârea Duhului Sfânt la Cinzecime istoria continuă sub o formă nouă, diferită de cea din epoca veche și anume ca istorie creștină, istorie a Bisericii, ce se desfășoară concomitent în cer și pe pământ, în timp și spațiu, în istorie și în eshatologie. La plinirea vremii a venit plinătatea timpului. Prin Întrupare a început eonul eshatologic, timpul mântuirii, timpul hristic – kairos – ce este înscris în timp și este trăit în istorie.
Eonul eshatologic reprezintă veșnicia, ziua împlinirii spre care tindem, Ziua Împărăției lui Dumnezeu în plenitudinea sa, Dumnezeu totul în toate. Prin Întrupare și Pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a deschis și a dăruit ca starea eshatologică de după istorie să fie adusă și trăită în istorie, în condițiile noastre de timp. Timpul liturgic sfințește timpul cronologic pregătind și anticipând Eshatologia. Timpul etern este prezent; el se măsoară cu intensitatea bucuriei și cu suferințele încercate; echivalează cu apariția unui nou eon, un cer nou și un pământ nou.
Ceea ce consolidează legătura dintre istorie și eshatologie este Sfânta Liturghie. Cele de dincolo coboară în cele de aici în primul rând în Liturghia euharistică, iar cele de aici se înalță spre cele de dincolo tot prin Sfânta Liturghie. Prin Hristos ne ridicăm deasupra timpului; timpul se unește cu veșnicia. În Sfânta Liturghie trecutul, prezentul și viitorul se împreună într-o unitate în care veșnicia se încrucișează cu timpul și este trăită în prezent; pe de altă parte, pământul și cerul se unesc într-o realitate a cărei semnificație nu este fizică sau astronomică, ci teologică, hristologică, eclesiologică, antropologică, eshatologică.
În Sfânta Liturgie noi trăim și pătrundem viața eshatologică de dincolo; acest dincolo care se săvârșește paralel cu istoria. Viața de dincolo de istorie este eshatologia care însoțește istoria noastră umană până la capătul ei. Adunarea comunității credincioșilor în comunitatea de iubire a Bisericii formează o unitate cu Biserica cerească și este o imagine a ei: „Nu există decât o liturgie, un concert admirabil ce urcă la orice oră de la creația purificată și sfințită spre tronul Atotputernicului pentru a-l binecuvânta, preaslăvi prin Mielul care se sacrifică; voci fără număr care se înalță din toate părțile pământului și a întregului cer. Însă toate aceste voci nu formează decât un singur concert care cântă unica laudă și celebrează unica Liturghie.”
Liturghia cerească ne arată legătura strînsă cu Liturghia euharistică și cu istoria. În Liturghia crească putem deosebi lucrările ce se desfășoară în Liturghia de pe pământ, cât și etape ale istoriei umane. Istoria omenirii este încadrată în Liturghia cerească a pentru a o vedea în adevărata ei lumină prin prisma realităților crești. Omenirea participă alături de îngeri la săvârșirea Liturghiei cerești, după cum îngerii participă alături de oameni la Liturghia euharistică ce se săvârșește pe pământ.
Prin comuniunea euharistică, prin participarea la banchetul împărăției, prin lauda și privegherile legate de funcția îngerilor veghetori, prin frecventarea și imitarea părinților, sfinților și mucenicilor, pe scurt printr-o întreagă viață centrată pe eshatologie, sufletul s-a așezat deja în realitatea fericită a veacului viitor: „Pentru bogăți bunătăților, Tu ai sădit…desfătarea Raiului…poruncindu-mi să mă desfătez întru roadele cele frumoase, veselitoare și nestricăcioase.”
Liturghia ortodoxă reia cu insistență textele biblice care se referă la reconstituirea ce va avea loc la a doua venire a Domnului; în această perspectivă adunarea liturgică este este o anticipare a adunării eshatologice, când „El va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiță și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerului până la celelalte margini” (Matei 24, 31).
Textele care alcătuiesc slujba Sfintei Liturghii, cuprind nenumărate teme eshatologice, toate având ca scop desăvârșirea omului și dobândirea vieții veșnice și a Împărăției lui Dumnezeu.
Așadar punctul culminant al lucrărilor Duhului Sfânt în lume și cununa tuturor slujbelor în ceea ce privește conținutul eshatologic este Sfânta Liturghie, în cadrul căreia Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăției în istorie.
CAPITOLUL 3
Misiunea creștină ortodoxă într-o lume secularizată;
adevărul eshatologic
1.Eshatologia neoprotestantă și de manipulare colectivă
Prin teoria mileniului teologii protestanți sau mai degrabă cei neoprotestanți iau în considerare în conturarea viziunii lor despre eshatologie și evenimentul învierii generale. Potrivit acestei teorii Dumnezeu va împărăți încă înainte de sfârșitul propriu-zis al istoriei o mie de ani cu cei drepți, înviați special în acest scop. Va fi o domnie pământească, adică concretă în care aleșii predestinației divine se vor bucura din plin de toate bunătățile materiale ale acestei Împărății eshatologice, prezentă însă în mod anticipat în istorie înainte de finalul acesteia. Interesant este faptul că cei ce susțin teoria milenaristă n-au părăsit ideea terorii ca mod de cârmuire a Împărăției milenare. Această doctrină eretică este consecința erorilor în privinșa calculelor făcute de iehoviști. Dragostea este, desigur, exclusă, pentru că în acest caz ar trebui ca în cadrul acestei Împărății eshatologice anticipate să fie admiși și păcătoșii, ceea ce contrazice doctrina protestantă a Împărăției numai pentru cei aleși. Teroarea este, evident, forma istorică a predestinației. Teroarea instituie o societate pură, liberă de păcătoși, de oameni care au alte păreri.
Liniștea și pacea dau oamenilor stabilitate morală și echilibru sufletesc. Ori, astăzi, se știe că majoritatea bolilor până la odiosul cancer și sida au proveniență psihopatologică. Tulburările sufletești aduc afecțiuni nevrotice și fizice și din această cauză-neexplicată sau neluată în seamă-au apărut și puzderie de secte creștine și religioase. Și două boli sufletești, mai bine zis patimi – mândria și lăcomia – au creat psihoza ereziarhă în primele veacuri creștine și până astăzi.
O distrugere a structurilor sociale tradiționale, a modelelor culturale și a sistemelor tradiționalede valori – cauzată de industrializare, urbanizare, migrații, dezvoltarea rapidă a sistemelor decomunicare, de sistemele tehnocratice complet raționale – lasă pe mulți indivizi dezorientați, dezrădăcinați, nesiguri și, în consecință, vulnerabili. Ignoranța și indolența fac pe individ să privească comunitateab tradițională ca una desuetă, expirată, fiind o schimbare în planul valorilor. Din situații de felul acesta se naște, în mod firesc, căutarea unei soluții și, deseori, cea care este mai simplă pare cea mai bună; apare, deasemenea, tentația de a o accepta drept unicul și definitivul răspuns posibil. Putem indica unele simptome ale patologiei numeroaselor societăți moderne de care suferă multe persoane. Acestea se simt neliniștite față de ele însele (crize de identitate), față de viitor (lipsa unui loc de muncă, amenințarea unui război nuclear). Se întreabă pe sine cu privire la natura adevărului și cum poate fi găsit acesta, cu privire la nesiguranța și slăbiciunea politică, cu privire la puterea economică și ideologică, la sensul vieții, cu privire la ceea ce ele și alții sunt. Se întreabă pe sine cu privire la evenimente, situații, lucruri și viața de dincolo. Suferă de pierderea direcției, de lipsa de orientare, de lipsa participării la luarea deciziilor, a unor răspunsuri reale la problemele lor reale. Experimentează teamă din cauza nenumăratelor forme de violență, de conflict, de ostilitate: teamă de un dezastru ecologic, de un holocaust sau de un război nuclear; de conflicte sociale, de manipulare. Se simt frustrate, dezrădăcinate, fără un cămin, fără o protecție; fără resurse și fără speranțe și, în consecință, fără o motivație, singure în casă, la școală, la muncă, la universitate, în oraș, pierdute în anonimat, în izolare, în marginalizare, alienare… Cu alte cuvinte, nu au nici o apartenență, se simt neînțelese, trădate, oprimate, înșelate, alienate, fără importanță, neascultate, respinse, neluate în serios; toate aceste simptome reprezintă numeroase forme de alienare (desine, de alții, de propriile rădăcini, de propria cultură etc.).
Sectele religioase se caracterizează in special prin idei noi care frapează și captivează în primă instanță. Entuziasmul religios de care dau dovadă este o consecință a „noului” ,care trezește un interes deosebit pentru cunoaștere . Procesul psihologic de convertire la sectă mizează pe structura sufletească a individului, observându-se o ușoară delimitare a celor care aderează la o sectă ca fiind persoane religioase – mistice cu tendințe fanatice, sau persoane cu dezinteres pentru religie.
Liderii sectelor sunt persoane foarte zeloase de a răspândi mesajul, foarte buni și neobosiți predicatori, bine pregătiți din punct de vedere al dogmei propagate, caracterizându-se prin obscuratism și unilateralism. Conducătorii sau fondatorii pretind și își atribuie calități mesianice ca dovezi ale autorității lor solicitând membrilor supunere absolută. Liderul este plasat pe piedestalul divinității. Odată ajunși sub influența sectei, puțini membri mai îndrăunesc să o pună la îndoială.
Prozelitismul mișcărilor religioase a fost descris ca fiind un proces de „spălare a creierului”, însă cauzele reale de aderare sunt (cf. Mayer) atracția idealului propus de mișcare, o atmosferă afectuoasă în cadrul grupului, sentimentul de trăire profundă a experiențelor și naivitate. În actul noii convertiri religioase, primul loc este ocupat de erziile care determină o persoană să își pună întrebări referitoare la religia pe care o are și să o așeze în balanță cu noua ofertă de mântuire promisă. Faptul că cineva nu își descoperă utilitatea propriului sine nici în cadrul religiei parentale dar nici în societatea căreia îi aparține, face ca respectiva persoană să devină mult mai ușor ținta sectelor și noilor mișcări religioase. Așadar, criza identitară crează terenul propice propagării noilor mesaje de mântuire existente din belșug în societatea conteporană. Nesiguranța psihică, labilitatea și ignoranța de orice categorie precum și migraționismul religios dar și nevoia de Absolut, de certitudine și adevăr, contribuie serios la crearea unui ambient favorabil prozelitismului religios. Victima vizată este mult mai ușor de manipulat mental, de fapt atacurile sectelor țintesc acele persoane dezechilibrate în viața personală sau de familie, în cadrul comunitar sau social. Contează mult impactul psihologic care conduce la convingerea unei persoanei de intențiile bune ale noii grupări cu care aceasta intră în contact, accidental sau nu, și la eliminarea oricăror suspiciuni sau prejudecăți. Dacă persoana vizată este conștientizată și convinsă că noua grupare și oferta ei sunt credibile și constituie o alternativă spirituală bună, atunci actul convertirii este ca și realizat. Față de problemele personale, religioase, de grup etc. Este manifestată înțelegere, compasiune, oferire de asistență și cu siguranță cele mai bune soluții. Dar pentru ca subiectul respectiv să fie ferit pe viitor de problemele societății, care de altfel i-a creat neliniști existențiale, angoasă, neputâns ă-i ofere o posibilitate concretă de realizare a sinelui, a proprii identiăți, soluția cea mai sigură și imediată este aderarea deplină la grupul salvator. Numai în mediul steril al grupului, persoana respectivă poate găsi mângâiere, sprijin, ajutor, iubire, compasiune, liniște. Doar înconjurat de aleșii noii religii va afla împlinirea reală a aspirațiilor de grup și personale.
Fenomenul de alienare mentală, generat de punerea în practică a diverselor tehnici de manipulare, dă naștere la o serie de semne patologice ale sectanților. La orice fel de practici s-ar recurge (fizice sau psihice), manipularea generează sau uneori semnalează o serie de boli psihice, care intră în sfera de activitate a psihiatriei, precum fenomene depresive, anxietate, stres, necesitând, de cele mai multe ori, un tratament de lungă durată
Prima definiție a unei secte o vom aborda din punct de vedere misionar, adoptând acest punct de vedere: “Fenomen religios, social, iar astăzi și politic. Concepția sectară este pseudo-filosofică, antibiblică; ea creează ideologia religioasă, care ideologie se adaptează, se asociază sau se războiește cu unele societăți.”
Cea de a doua aparține psihologiei: “Organizare sociologică specifică și un joc de relații autorizând toate fenomenele de regresiune, de la transfer la identificare, care conduc la o dizolvare a individului în grup.”
„Ruptă de Biserică și adversară înverșunată a ei spre a o elimina, secta și mai ales noile mișcări religioase de azi fără istorie, fără tradiție religioasă și spirituală, reprezintă, cum arată sectologul H. Ch. Chery atât psihologic dar și sociologic, mai mult sub aspectul teologico – eclesial, „o excrescență parazitară” a autenticei religii, respectiv a Bisericii și o superstiție” explicabilă în contextul libertății umane căzute, a alegerii între bine și rău, virtute și păcat, păcat și moarte. Prin autoexcludere de la comuniunea sfinților în frunte cu Fecioara Maria, și cădere din comuniunea Bisericii, fără metanoia – penitență și întoarcerea la credință și viața eclesială adevărată, secta rămâne un grup apostatic” .
“Secta este o mișcare socială spontană, care ia naștere în condiții care e ușor de descris, se separă de grupul în care trăiește, trece printr-o perioadă de conflict și conștiință accentuat a propriei sale existențe, care se concretizează într-o organizație. Trece apoi printr-o perioadă de izolare și integrare, în care se poate întâmpla să se dezvolte o formă comunitară de viață, reia în mod gradat contactele cu comunitatea mai vastă și prezintă în cele din urmă tendința de a se lăsa absorbită de grupul din care s-a desprins”, definire dată de sociologi și sintetizată astfel de Joachim Wach.
“În cele din urmă vom exemplifica și cu o definiție ce se bazează pe etimologie: Ce este «secta»? În acest caz etimologia nu ne este de mare ajutor. Ea ne indică cel mult o mișcare: fac parte dintr-o sectă cei care urmează o persoană, o doctrină (din latinescul sequi = a urma) … Uneori mai apare și etimologia eronată secare (însemnând în latină «a separa», «a tăia»): în acest caz secta s-ar diferenția de religie, precum un grup minoritar de trunchiul mamă din care s-a desprins.”
Din atitudine, mod de comportament și relații, se poate contura un portret psihologic al sectarului, respectiv al grupului sectei. Acest portret este motivat psihologic de mai mulți factori:
Marginalizarea individului în societatea contemporană, industrializată, tehnocratică și informatizată, în care se produce o polarizare dublă, unii devin tot mai bogați, iar unii tot mai săraci. Această polarizare generează structuri depersonalizate ce se manifestă prin criză individuală sau colectivă. Pentru cei marginalizați, neluați în seamă, a căror personalitate este desconsiderată, aparent, sectele oferă un mediu de normalitate a vieții, de comunicare, de regăsire de sine, într-o anumită securitate individuală și de grup.
Alienații societății, copiii străzii, drogații, pervertiții de orice natură sunt atrași la secte, unde ei sunt educați, instruiți în spiritul grupării respective, fără ca ei să conștientizeze că această atenție deosebită ce li se acordă poate ascunde de cele mai multe ori interese oculte.
Eliminarea oricărei autorități familiale, instituționale, psihanaliza făcând ravagii în această privință, repere sociologice fiind mișcările tineretului din deceniul șapte al secolului XX în America, sau revoluția studenților parizieni din 1968, au singularizat individul, mai ales generația tânără, căreia i s-au demolat reperele spirituale, morale, culturale și naționale. Ateismul militant al sistemului totalitar comunist a creat aceleași lacune, carențe greu de recuperat în societățile ce au experimentat acest model politico – social și economic. De aceea unele categorii de tineri sunt o pradă ușoară pentru secte, și analiștii din diferite domenii trag semnale de alarmă față de acest fenomen al înregimentării sectare a tinerilor, a deprogramării și mecanizării comportamentului lor”.
„În dualismul ei, de refuz și de complex față de lume, secta antrenează o mutație psihologică profundă în contextul orientării spirituale a individului care este supus unui „fenomen de convertire forțată și definitivă” (John Clark – Harverd University). Lui i se inoculează o conștiință a superiorității și a elitismului. Astfel, existența sa are un alt sens, este percepută prin ochi, în viziunea liderului sectei. Acest lider este situat ca „într-un turn de fildeș” spre a fi ascultat orbește și adulat”.
Liderul sectar este absolutizat iar membrii sectei sunt anulați ca persoane libere, conștiente. Asupra membrilor sectei care sunt „deprogramați”, se exercită un autentic „viol psihic”.
Anumite tehnici de recrutare și de formare (training) și anumite procedee de îndoctrinare, practicate de numeroase secte și „culte”, adesea foarte sofisticate, explică într-o mare măsură motivul succesului diferitelor secte și grupări religioase. În majoritatea cazurilor, sectele atrag, prin aceste mijloace, indivizi, care, în primul rând, nu știu că acest fel de contacte adesea sunt doar o punere în scenă și, în al doilea rând, nu sunt conștienți de natura jocului care va duce la convertirea lor și de metodele de formare (manipulare socială și psihologică) la care vor fi supuși.
Sectele impun modul lor particular de a gândi, de a simți și de a se comporta, în mod contrar atitudinii Bisericii, care implică un consensconvins și responsabil. Tinerii, precum și persoanele în vârstă, sunt, la urma urmelor, prada cea mai ușoară a acestor tehnici și metode, care sunt adesea un amestec de afectivitate și deziluzie (acel love-bombing „testul personalității” sau renunțarea).
Astfel de tehnici pleacă de la o atitudine pozitivă, dar tind în mod progresiv la un fel de control al minții, prin folosirea tehnicilor abuzive de mortificare a comportamentului. Următoarele elemente sunt relevante: un proces subtil de inițiere a convertitului și descoperirea progresivă a adevăraților săiinterlocutori; tehnici de dominare: love-bombing, oferirea unui „mese gratuite într-un centru internațional pentru prieteni”, tehnica de flirting-fishing (prostituția ca metodă de recrutare); răspunsuri frumoase și gata pregătite, prieteni; câteodată este forțată decizia acelora care au fost recrutați; ademeniri; oferirea de bani, de medicamente; impunerea unei abandonări necondiționate față de fondatori, față de lider; izolare; controlarea procesului rațional al gândirii, eliminarea oricărei informații sau influențeexterne (familie, prieteni, ziare, reviste, televiziune, îngrijiri medicale etc.); tot ce ar putea să rupă fascinația și procesul de asimilare a sentimentelor, a atitudinilor și a modelelor de comportament; separarea acelora care au fost recrutați de viața lor trecută, insistența pe comportamentele trecute greșite, ca, de pildă, folosirea drogurilor, greșelile în domeniul sexual; ironie în ceea ce privește tulburările psihice, lipsa relațiilor sociale etc.; metodele de alterare a conștiinței care duc la perturbări de cunoaștere („bombardament intelectual”); folosirea unor locuri comune ce împiedică reflecția; sisteme logice închise; limitareagândirii reflexive; menținerea celor recrutați într-o stare de ocupație continuă, fără a-i lăsa niciodată singuri; îndemnurile și formarea continuă cu scopul de a ajunge la o stare de exaltare spirituală, de conștiință fără putere, de supunere automată la comenzi; nimicirea rezistenței și a negativității; a răspunde la teamă într-un mod care adesea creează o teamă și mai mare; – concentrare puternică asupra liderului; anumite grupuri ajung chiar să diminueze (în cazul„sectelor creștine”) rolul lui Cristos în avantajul fondatorului.
Molima reprezentată de fenomenul sectar, fiind de ordin sufletesc, își are rădăcina mai ales în individul afectat, agent de răspândire al maladiei; astfel ajungem să privim întreaga pseudo-societate sectară ca o manifestare psihomaladivă a indivizilor afectați.
Părintele Profesor P. I. David, face o analiză comparativă a etapelor prin care trece un credincios, etape ce în Biserică duc la sfințire, apropiere de Dumnezeu în timp ce la secte are efecte devastatoare asupra persoanei umane.
„Senzațiile și percepțiile în practica Bisericii Ortodoxe sunt cultivate prin laudele bisericești și toate slujbele. La secte și în maladii religioase, senzațiile și percepțiile sunt reduse în înnăbușite de practici oculte, viziuni, delir, extaz provocat etc.
Limbajul s-a dezvoltat în mod deosebit în Biserica primelor veacuri încurajând și cultivând limbile naționale în vorbirea curentă și în cult: „Mai bine cinci cuvinte pe înțeles” decât bolboroseală (I Corinteni 15, 19). La secte, limbajul este redus la expresii anomatopeice de in vocvare a dumnezeului credulității lor, ca la idolii și zeii din mitologia greco-romană, iar cântările șablon au un nivel redus, naiv, traduceri arbitrare din alte limbi sau chiar imne fără angajare psihică și care incită la tragedie, dramă, ură în general. De fapt, glosolalia s-a transformat în paranoia, în glosă.
Gândirea, vehicul al cunoașterii: caută și vei afla (Matei 7,7) a fost educată și formată de către Biserică de la credincios la credincios și s-a născut cugetarea creștină. Cateheza, predica, inițierea au fost începute de Academie și s-au dezvoltat până la universitățile de sfârșit de mileniu II. Teologia creștină a preluat tot ceea ce este bun și folositor din gândirea antică în vederea civilizației creștine și mântuirii oamenilor. De asemenea, tot ceea ce este bun și drept, adevărat și edificator, astăzi și în viitor, pentru fericirea omului este însușit și de Biserică. La secte fenomenul este invers. Gândirea este siluită de teorii și metode noi ale credinței ei, de fapt a credulității-boala credinței. Astfel, de la sola fidae s-a ajuns la nihilism; de la sola gratia s-a purces la predestinație și fanatism; de la sola scriptura s-a ajuns la tăgăduirea unor cărți și texte din canonul scripturii sau la traduceri adaptate confesional și chiar la adăogirea unor texte apocrife în legătură cu calculele mileniste, sfârșitul lumii. Pentru aceasta adepții sectanți spun: biblia este adunare de cărți. Deci gândirea sectară este comandată și canalizată, mergând până la concepția fanatistă a reîncarnării și a sinuciderii. Memoria și cultivarea ei în Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică a fost și rămâne poruncă; „Mergând, învățați….” (Matei 28, 19). Cateheza și școlile primelor veacuri creștine, universitățișe Evului Mediu și până la seminariile, institutulele și facultățile teologice de astăzi sunt factori de cultivare a memoriei în vederea desăvârșirii vocației preoției și a chemării la catedră a tinerilor dascăli de religie și pentru însușirea unui bagaj cât mai bogat de cunoștințe. La secte și la pedagogii lor, cultivarea memoriei este o îndeletnicire satanică, o nebunie în fața lui Dumnezeu. (I Corinteni 1, 19-20). De aceea, spun numeroși adepți, nu este nevoie de școală și educație, fiindcă Duhul le dă pe toate. (I Ioan 2, 20, 27). Imaginația a fost totdeauna un puternic sprijin al credinciosului în înțelegerea descoperirii lui Dumnezeu și explicării naturii înconjurătoare: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui vestește tăria” (Ps. 18, 1). Toată arta creștină este o fericită colaborare a revelației dumnezeiești cu imaginația controlată a credinciosului. Pictura, arhitectura, sculptura, muzica, rânduiala slujbelor, cultul, în general, sunt rezultate ale lucrării și stăruinței celui creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul (Facere 1, 26). În orice manifestare de adorare sau venerare – care este adorarea ziditorului prin trăitorii și mijlocitorii săi – se constată și puterea imaginației. În lumea sectelor există o imaginație bolnăvicioasă, fantezistă, aceasta creând o deformare a imaginii și chipului lui Dumnezeu sau al Sfintei Treimi. De fapt, toate ereziile primelor veacuri – -pepiniera sectelor de astăzi – au schimbat chipul lui Dumnezeu prin fantezie și natura a fost idolatrizată sau a devenit rea, s-a demonizat. Mai mult, prin „moartea albă” s-a degradat speța umană prin cosumul de droguri, prin halucinogene și tranchilizante… Dumnezeu ia forma imaginației lor: fenomenele apocaliptice se înmulțesc și determină distrugerea unor opere de artă religioasă sau laică. Așa se explică înlăturarea cultului sfinților, batjocorirea Sfintei Fecioare, înlăturarea crucii, profanarea obiectelor și relicvelor sfinte. În aceste situații sectanții se mărginesc numai la unele texte ale Bibliei, respingând tradiția și formele ei, nesocotind rezultatele binefăcătoare pentru civilizație. Atenția ca fenomen al cunoașterii a fost și a rămas în mare cinste în Biserica lui Dumnezeu. Ea a determinat înțelegerea Evangheliei și textelor scripturistice: „ să stați neclintiți în credința voastră, cei slabi să se îndrepte, cei tari să nu se clintească” (II Timotei IV, 11-18). Datorităn considerării atenției, Biserica și-a format o disciplină liber consimțită de mare importanță în răspândirea Evangheliei. Atenția este legată de păstrarea adevărului sfât și de stoparea concepțiilor greșite, de primirea și transmiterea nealterată a succesiunii în credință și succesiunii apostolice a Bisericii lui Hristos. În ceea ce privește sectele și ereziile, atenția este un apanaj, fiecare individ, după ce a devenit adept al grupului, poate crea altă comunitate, după propria concepție, nerecunoscând ceea ce a fost înainte, neluând în seamă pe alții. Se practică liberul arbitru și interpretarea personală a textelor biblice. Deci atenția și celelalte fenomene ale cunoașterii nu are importanță în psihoza sectantului.
2.Eshatologie seculară și politică
„Nimic în univers nu poate rezista unui grup de intelectuali cu minți luminate care lucră împreună în grupuri organizate”.
Diferitele teorii, ideologii despre societate și umanitate ca întreg, ce privesc statul ca un salvator al populației, sau orice altă metodă de organizare națională sau internațională, globalistă ca răspuns la tensiunile dintre popoare și culturi, s-au dovedit ineficiente.
Politica cu accente eshatologice îmbracă forma militantă a ecologiei ca mișcare de autoconservare dar și ca mișcare de regenerare spiritulă apărută într-o lume ce trece printr-o criză a civilizației științifice și tehnologice moderne. Se dezvoltă foarte mult – „earth policy”. Se încearcă încărcarea de sens teologic a ceea ce se numește tot mai mult „earth day”, în contextul unei „zile a împărăției” – mutarea atenției pe relația dintre oameni și natură de la relația dintre oameni și Dumnezeu în cadrul naturii.
Se promovează o relație cu creația în detrimentul creatorului ei. Din acest punct de vedere venirea lui Antihrist va falsifica mesajul de cer nou și pământ nou; acestea nu vor fi semnul lucrării lui Dumnezeu și o răsplată ci vor deveni o promisiune a omului către oameni și un drept câștigat de oameni prin propria lor atitudine.
Principalele caracteristici ale politicii sunt: compromisul, eliberarea și izolarea morală iar din punctul nostru de vedere acestea pot constitui tot atâtea etape apocaliptice sau de stăpânire a lumii pentru inaugurarea, nu a Împărăției lui Dumnezeu ci, a stăpânirii lui Antihrist. Compromisul presupune sacrificiul, eliberarea ca nevoie-necesitate și ca stare de fapt apare atunci când s-a instaurat o stare imorală de durată a lucrurilor, corelată cu o decadență materială ce necesită un eliberator, un mesia; izolarea morală ca reprimare a celor ce se opun curentului general sau care refuză compromisul, o rezistență virtuoasă într-o lume dominată de rău. Această rezistență naște martiri și determină prigoniri.
Formarea UE este una dintre cele mai analizate grupări politice de către analiști profețiilor biblice. Aceasta se întâmplă deoarece influența Imperiului Roman în antichitate nu a mai fost egalată până în ziua de azi. Chiar dacă lideri ca Gingis Han, Napoleon Bonaparte, Benito Musolini, Adolf Hitler și-au făcut proprile imperii nici unul din acestea „nu a ajuns la stadiul să înlocuiască Imperiul Roman”.
Acestea sau întâmplat, susține Grant Jeffrey, pentru a se împlini vedenia lui Daniel din capitolul 7:7-8 „7 După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fer, mînca, sfărîma, și călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, și avea zece coarne. 8 M’am uitat cu băgare de seamă la coarne, și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor, și dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om, și o gură…, care vorbea cu trufie”,„care spune că în zilele din urmă Imperiul Roman antic se va înălța din nou”.
UE sau Uniunea Europeană a luat ființă în martie 1957, și a intrat în rol la 1 ianuarie 1958, prin semnarea Tratatului de la Roma de către reprezentanții țărilor (1) Italia, (2) Belgia, (3) Olanda, (4) Luxemburg, (5) Franța și (6) Germania. „Prin semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma, care a pavat drumul spre Comunitatea Economică Europeană, a fost întreprins pasul următor către un viitor guvern mondial” susține Daniel Estulin.
Scopul principal care a dus la înfințarea acestei uniuni a fost acel economic. Klaus Dieter spune că „încurajați de succesul inițial, în special la nivel economic, cei șase sau întrunit la sfârșitul anului 1960 cu scopul pe care ei niciodată nu l-au abandonat, acela de integrare politică”. „Odată ce o piață a intereselor comune a fost creată, după aceea uniunea politică va veni natural”, a declarat Jean Monnet, părintele spiritual al UE.
De-alungul anilor noi membri au fost admiși în această comunitate care la ora actuală numără 27 de membri, iar alte state sunt pe lista de supraveghere pentru a fi admiși în CE. „Mai exact, statele naționale europene trec astăzi printr-un proces de deznaționalizare a spațiilor politice și economice”.
Imperiul Roman antic avea stăpânire și asupra părții de nord a continentului african. Prin faptul că Israel și Egipt sunt membri asociați ai UE influența europeană se simte și în aceste țări. Ba mai mult, la nivelul Comisiei Europene s-a format o „comisie executivă care examinează avantajele ca țările mediteraniene ale continetului African să înfăptuiască o nouă piață comună asociată cu Comunitatea Europeană” ceea ce extinde influența UE și pe teritorile aparținute altădată de vechiul imperiu.
La 10 decembrie 1991 Uniunea Europeană a semnat Tratatul de la Maastricht. Acest tratat este mai presus de tratatul inițial de la Roma care a fost semnat pentru înfințarea UE. Acest nou tratat urmărește unificarea Europei într-un singur eurostat prin măsurile convenite în urma semnării acestui tratat, dintre care amintim „o politică externă comună, o armată comună, o monedă comună și o constituție comună”. Aceste noi acorduri face din UE ceea ce în trecut purta denumirea de imperiu.
Majoritatea teologilor neoprotestanți, care sunt specializați pe eshatologie, sunt de părere că ceea ce trăim noi astăzi, și anume înfințarea și extinderea UE, face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la întreaga lume ce trebuie împlinit la sfârșitul vremii.
În pasajul biblic amintit mai sus găsim că o luptă interioară, politică, va fi în rândul acestui imperiu, ceea ce ne descrie, într-un fel, cursul acestei uniuni, care, posibil, va fi puterea politică pe care se va baza guvernul mondial al Antichristului. Confruntarea de idei este purtată undeva departe de preocupările noastre actuale, spune Wurz, cu subînțeles la denaturarea și devierea de la adevărata Împărăție a lui Dumnezeu.
Globalizarea apare, ca un cadru de generalizare a omului cu o conștiință mondială dar fără perspectivă transcendentă și îmbrățișând un „finalism fără tensiune eshatologică”. Pentru ca să apară un asemenea finalism a trebuit să existe o lume pregătită să se proiecteze pe sine la scară globală (planetară și universală). Or aceasta a fost, cum s-a arătat, lumea pionierilor frontierei americane. Ei au început să se gândească pe ei înlăuntrul unei masive „înaintări eshatologice”, la scară planetară, lucru evident în ideea că țelul final își află împlinire în și prin paradisul terestru al „noului pământ”, de unde urma să se extindă spre a cuprinde toate popoarele înlăuntrul „lumii înnoite”, a unei lumi care a trecut printro „renovatio” radicală, arzând trecutul, adică legăturile cu lumea catolică din care au ieșit emigranții aceia, pe care au și asimilat-o cu Antihristul însuși, cu infernul tuturor păcatelor ce trebuiau să fie arse (esența „noului hoocaust”). Această înclinație de a lega recucerirea condiției paradisiace de pământul și lumea de aici conținea în sine însăși, ca „înclinație noologică” și deci ca virtualitate, inclusiv primejdia pierderii tensiunii eshatologice, a deteriorării finalismului transcendental prin trecerea lui într-un finalism imanentist, adică reducerea împărăției lui Dumnezeu la condiția restaurată a lumii pe pământ. Meritul pionierilor frontierei este uriaș căci au „mondializat” „sufletul” care caută mântuirea, au croit un om cu trăiri interioare la scara lumii, deci la dimensiuni mondiale (globale), de vreme ce „înnoirea” urma să se petreacă aici, ca restaurare a paradisului pe pământ.
Diferența dintre noua interpretare a temei și ideii salvării prin înnoirea spirituală a omului și a lumii, pe de o parte, și interpretarea patristică, de pildă, pe de alta, stă în aceea că interpretarea patristică consacră modelul omului cu „ființă împrumutată” și de asemenea împărtășește ideea despre „latența universală" a darului și despre virtualitatea grațierii. Prin aceasta paradisul este interpretat ca infinită înălțare, de vreme ce sufletul este nefinit, iar salvarea înseamnă ieșirea din limitațiile lumii, posibilă grație iubirii și creației. Bioetica și sociobiologia, care "a îngropat omul sub grămada genelor sale”, sunt o bună ilustrare a acestui imanentism. La rândul său, „spațiul virtual” este expresia externalismului pur, căci în cadrul acestui tip de spațiu oamenii se „întâlnesc” numai ca pure externalități, nu pot iniția experiențe comunionale, ceea ce, de pildă, oferă Biserica reală, în și prin care se actualizează darul cel mai înalt și anume iubirea lui Dumnezeu pentru om, exprimată prin darul jertfei lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, repetat la fiecare Sfântă Liturghie prin misterul euharistic (al transsubstanțierii trupului și sângelui Mântuitorului în pâinea și vinul euharistic). Cu aceasta, misterul vieții este restaurat, viața este îndumnezeită, fiind restaurat adevăratul „globalism” al acesteia, ceea ce se pierde prin globalismul bioeticii și prin toate celelalte globalisme (economic, politic etc.).
„Globalizare”, în perspectivă ortodoxă nu-și găsește sensul. Și până la urmă acesta nici nu există. Finalitatea eshatologică este ca „toți să fie una întru Hristos”, și doar în acest sens este acceptabilă globalizarea, ca realitate a începutului de mileniu III.
Se pare însă că lumea de astăzi elimină din propoziția apostolului tocmai cheia de rezolvare a problemei, cuvintele „întru Hristos”, înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incerti-tudinii omenești, „toți să fie una…”, dincolo de care se întrezărește o perspectivă sumbră, apocaliptică. Globalizarea, așa cum o prezintă puterile ce conduc lumea, este o consecință firească a dezvoltării societății umane și a nevoilor omului de autodepășire și realizare „plenară”. Însă din această ecuație, omenirea elimină termenul cel mai important, Hristos, Dumnezeul-Om, înlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei. În aceste condiții viața religios-morală nu mai este o necesitate absolută, ci devine opțiune posibilă. Acceptarea sau neacceptarea ei devine dependentă de criterii exterioare omului, și care chiar atunci când moralitatea minimală existentă în individ îl determină pe acesta spre o viață morală bazată pe criterii religioase, ele devin criterii contractuale sau altfel spus, un fel de clauze ale unui presupus contract cu Dumnezeu, de respectarea cărora (din partea lui Dumnezeu) depinde rămânerea omului și pe „mai departe” în autosuficiența unei vieți formal religioase.
Globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-tare, de comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic și aplicare unitară a conceptelor și teoriilor în toate planurile concrete de desfășurare a existenței umane, oferind pentru „liniștirea” conștiințelor mai conservatoare, de asemenea o multitudine de ideologii flexibile și perfect adaptabile pe orice tipologie umană, precum și modele de viață confortabilă care să includă și ideea de Dumnezeu. De la Înviere încoace, lumea a trecut prin diferite etape de înțelegere și asumare a Crucii. Însă pe măsură ce se îndepărtează (din punct de vedere temporal) de evenimentele Învierii, Înălțării și Cincizecimii, această lume e tot mai vulnerabilă la ispitele potrivnicului (sub diferitele materializări ale acestora). Iar de la anul 1054, ritmul desacralizării a fost din ce în ce mai accelerat, culminând cu această epocă post-modernă, care, asimilând veacurile trecute, a fabricat în retortele sale atât argumentele,cât mai ales toate condițiile necesare realizarii noului Turn Babel: mondializarea.
Pentru creștin în general și creștinul ortodox în special (înțelegând aici nu pe cei care oficial aparțin prin botez ortodoxiei, ci pe cei care cu toată ființa încearcă să-și trăiască ortodoxia la modul deplin al vieții în Hristos) noile condiții impuse de lumea ce se globalizează nu sunt ușor de acceptat. Și asta pentru că ele înseamnă alinierea la sisteme de valori care nu de puține ori sunt opuse valorilor Tradiției Ortodoxe. Din aceste motive, implicațiile globalizării în viața religios-morală sunt prezente în mod dureros atât la nivel personal cât și la nivel comunitar.
Cu toate acestea, dacă rămânem fideli Tradiției și ținem cont de adevărul revelat că ființa eclesială – Biserica lui Hristos – „porțile iadului nu o vor birui în veci” (Matei 16,18), înseamnă că și această nouă provocare, globalizarea, poate fi transformată în sens hristocentric, devenind un instrument pus în slujba țelului final, eshatologic al omenirii. Chiar dacă intenționalitatea declarată a globalizării este una pur umană, dar de fapt antihristică prin autonomizarea conștiințelor în raport cu Dumnezeu, ea poate fi transformată în sensul atoateunității ințiale, paradisiace. Există posibilitatea de a rămâne în viața autentic religios-morală și de a extinde această viață de la nivelul personal la cel comunitar, iar această posibilitate aparține prin excelență modului teandric de existență așa cum îl definește, îl trăiește și îl propovăduiește Teologia Morală a Bisericii Ortodoxe.
“Drama eshatologică este una politică. Sfârșitul lumii este în esență un act politic (și textele apocaliptice din Daniel și Apocalipsa lui Ioan Teologul sunt edificatoare în acest sens). De aceea nici Biserica nu poate fi separată de fenomenul politic (ba chiar este un actor esențial – modernitatea este un produs teologic, o reacție față de creștinism). Istoria se va sfârși, dar istoria este în esență politică…politicul are un rol soteriologic, ci apocaliptic. El produce schimbările care duc la inevitabilul sfârșit. El cauzează apariția lui Antihrist, care va fi un lider politic. Tentația antihristică a politicului vine tocmai din credința profund anticreștină cum că se va putea instaura aici, pe pământ, o ordine politică bună, dreaptă, curată, care va face pe cetățeni fericiți… îl sluji pe Dumnezeu prin politică înseamnă după mine să spui adevărul, oricât de dureros și nerentabil electoral o fi acesta. Mai înseamnă evitarea oricărei utopii și încredințarea că ori lucrurile vor merge din rău în mai rău, ori Scriptura se înșeală… Cât despre amânare, cred că este imposibilă: valorile creștine în politică nu au o cotație prea bună la bursa valorilor politice. Iar dacă îndrăznești să crâcnești în front ca om politic creștin, fie ești ucis mediatic (George W. Bush), fie ești ucis fizic (Lech Kaczynski), fie ești ucis economic (Viktor Orban)… „Grăbirea” zilei Domnului este o formă de manifestare a credinței. Unui creștin nu ar trebui să îi placă prea mult această lume și să fie pregătit pentru cealaltă. Cât despre pregătirea sfârșitului: fiecare creștin este dator să fie gata pentru sfârșitul său personal și cel al lumii. La fel, fiecare creștin trebuie să fie pregătit să dea mărturie pentru credința lui atunci când timpurile îi sunt sau îi vor fi ostile. El trebuie să fie gata să spună NU nebuniei și stăpânitorului acestei lumi. La fel, el trebuie să aibă curajul nebunesc de a spune lucrurilor pe nume atunci când este preferată minciuna adevărului”.
2. Psihoza eshatologică – mijloc de denaturare a învățăturii adevărate
Nu este nici o mirare că, din vreme în vreme, pe toate canalele media sunt difuzate informații și preziceri despre sfârșitul lumii. Tema sfârșitului lumii l-a preocupat de foarte mult timp pe om, iar aflarea datei exacte a momentului final al istoriei a fost o trăsătură specifică diferitelor secte și culte, unele mai adâncite ca altele în rătăcire. Teoriile despre sfârșitul lumii au găsit teren fertil și în mințile creștinilor ortodocși, deși ele sunt foarte departe de adevărul pe care Biserica îl mărturisește.
Ceea ce a adus cu siguranță secolul XX a fost exploatarea comercială a obsesiei sfârșitului lumii. Dezvoltarea cinematografiei a contribuit din plin la acest proces, filmele despre apocalipsă aducând încasări record. Ceea ce s-a petrecut se poate defini drept obișnuința cu apocalipsa, ca de altfel cu multe experiențe religioase. Astfel, sfârșitul lumii a devenit mai puțin o amenințare a forțelor necunoscutului (de obicei definită ca divinitate) și mai mult un bun commercial.
Descoperirea unui calendar maiaș a dus la conturarea unei teorii halucinante, potrivit căreia lumea se va sfârși în anul 2012. Această premoniție a fost speculată la maxim de producătorii de filme. Internetul este plin de documentare care justifică în fel și chip veridicitatea acestei date, ca sfârșit al vieții pe pământ. Interesele financiare par însă să nu țină cont de sfârșitul lumii sau de oricare sfârșit. S-ar părea că lăcomia și ignoranța ar supraviețui chiar și extincției vieții de pe pământ, de vreme ce se investesc sute de milioane de dolari în mari producții holywoodiene, care pun în scenariu aceste profeții.
De la o vreme, omenirea se află într-o stare de alertă continuă în așteptarea Apocalipsei. Prin anii ’70-’80, presa scrisă și mediile audio-video au făcut uz de conținutul a mii de pagini scrise sau de nenumăratele filme semnate de exegeți (autentici sau „pârâți”) ai lui Nostradamus. Unii erau cercetători profesioniști, alții „profeți” ai trecutului, povestitori ai viitorului, un fel de „anal-iști” (profesia „nenăscută” pe atunci sub menționata denumire) de ocazie, mai mult sau mai puțin bogați în imaginație ori săraci cu duhul. Cei mai mulți procesau catrenele lui Nostradamus, în sens invers – o fac și astăzi cu Biblia și Calendarul Mayaș. Beneficiul cunoașterii și al înțelegerii evenimentelor consumate le permit acestor impostori să adapteze previziunile, astfel încât să se poată suprapune cu relevanța unor pasaje ale scrierilor lui Nostradamus, ale Bibliei, ale civilizației Mayașe și ale altor repere. După evenimentul distrugerii celor două turnuri gemene, World Trade Center, victime ale așa-ziselor atacuri teroriste de la 11 septembrie 2001, glumeții au invadat spațiul virtual cu teorii bizare, afirmând că evenimentul fusese profețit și de Nostradamus. Metoda permite orice, se produc din belșug scenarii S.F. Despre Apocalipsă s-au scris milioane de texte. Anul 1900 a fost așteptat cu teamă și panică. S-au produs atunci nenumărate accidente provocate de groaza Sfârșitului Lumii. La trecerea dintre anii 1999 și 2000, unii au cam încurcat numărătoarea și așteptau din nou catastrofa, privind spre cer. În zăpăceala de atunci, uitaseră bieții că numărătoarea unui secol începe cu „1” și se sfârșește cu „0”. Au mai așteptat un an cu sufletul la gură, pentru ca, la Revelionul din 2000/2001, miliardele de artificii să fie unicele explozii care au colorat calota astrală. Dar omul se adaptează vremurilor, altfel specia ar fi dispărut demult. Pentru a da mai multă credibilitate haosului general, cultivat premeditat și cu obstinație de „iluminații” întunericului globalist, fundamentarea Apocalipsei este „demonstrată” cu variate argumente, girate, printre altele, cu renumele unor instituții de prestigiu: Vatican, Pentagon, NASA, implicate direct și în declarațiile referitoare la existența extratereștrilor. Au apărut informații conform cărora, 21 decembrie 2012 a fost fixată drept Ziua Apocalipsei. Speculație sau adevăr, ideea a făcut înconjurul lumii în timp record. Cercetările științifice au precizat că nu este vorba de Sfârșitul Lumii, ci de unele modificări de stare dificil de explicat, prin complexitatea lor. Fenomenul ar fi fost descris și de către vechii mayași în „Popol Vuh”. Textul lor sacru prevede că în viitorul imediat se va produce un cataclism cosmic, ce va marca finalul actualei civilizații, dar și nașterea alteia noi. Astronomii lor au localizat trecerea „de la a cincea Lume la cea de-a șasea”, la data de 21 decembrie 2012. Potrivit datelor furnizate de calendarul indienilor Maya, dar și din comunicări „precise”(?) ale Pentagonului, Apocalipsa are acum o dată fixă: 21 decembrie 2012. Teoriile susținute de Pentagon ar avea la bază, printre altele, și binecunoscuta Rezonanță Schuman (pulsul Terrei). Aceasta, până în anul 1980, a avut o frecvență stabilă de 7,83 de cicli pe secundă, după care a început să crească în mod constant, proces care ar duce la schimbarea calității timpului. Consecința concretă constă în faptul că ziua își modifică durata de la 24 de ore, la 16. Potrivit teoriei lui Schuman, creșterea Rezonanței Schumann se produce simultan cu creșterea nivelului vibrațional al oricărei ființe vii de pe Pământ, determinând modificări fundamentale de comportament. Ca să fie tabloul complet, Sfintele Sinoduri ale unor biserici creștine doresc să remarce că, simultan cu Acordul Schengen, a revenit în actualitate și tema lui antihrist, a semnului său (666), despre care pomenește Sfânta Carte a Apocalipsei.
Toate au o trăsătură comună. Lumea va fi distrusă total sau parțial în urma unui cataclism generat fie de coliziunea cu o cometă sau meteorit, fie din cauza modificărilor climatice, a schimbării câmpilor electromagnetici etc. Pentru a conferi greutate acestor lucruri, știința își aduce și ea contribuția. În diferite documentare, fizicieni, astrologi și diferiți cercetători oferă rezultatele cercetării lor, amăgind milioane de oameni creduli, evident, pentru sume mari de bani. În America, s-a creat o adevărată industrie care trăiește de pe urma febrei sfârșitului lumii. Pe drept cuvânt sociologii au numit acest fenomen o psihoză. Poate e firesc ca în mentalitatea unuia, care luptă zilnic să supraviețuiască, să scape de semenul său, sfârșitul lumii să fie imaginat în termenii eliberării de toți ceilalți, astfel încât doar el să stăpânească un pământ pustiit.
Cercetarea fenomenelor religioase ocupă un loc cu totul aparte în multe domenii ale științelor sociale: filozofia, antropologia culturală, sociologia, psihologia socială, politologia ș.a. își propun să studieze fiecare, cu mijloace care le sunt specifice, multiplele aspecte legate de credință, de locul sacrului în conșiința individuală și socială, precum și impactul pe care fenomenul religios îl are asupra diferitelor laturi ale vieții sociale. Perspectiva psihologiei sociale asupra acestei problematici este deosebit de semnificativă deoarece evidențiază o serie de aspecte fundamentale ale fenomenologiei religioase, și anume:
a) condiționările socioculturale și psihosociale care generează trăirile religioase ca una dintre dimensiunile esențiale ale vieții sociale;
b) locul credinței și reprezentărilor religioase în cadrul conștiinței sociale;
c) sistemul specific relațiilor psihosociale dintre persoane, grupuri și instituții care se formează în spațiul de manifestare a religiozității;
d) caracteristicile specifile comportamentului religios și raporturile acestuia cu alte tipuri de comportamente psihosociale; trăsăturile psihoindividuale și psihosociale specifice credincioșilor
Pasiunea pentru temele apocaliptice nu este una ce ține de contemporaneitate și nici măcar de modernitate. Primii creștini credeau că vor trăi în timpul vieții lor apocalipsa. Din când în când, amintirea faptului că există un sfârșit al istoriei și al lumii este repetat credincioșilor și necredincioșilor atenționându-i că acest sfârșit trebuie să îi prindă pregătiți. Asistăm la o adevărată psihopiață de cerere și ofertă eshatologică.
3.Principii ermeneutice comune în interpretarea profețiilor: privire comparativă
Confuzia religioasă care domnește în zilele noastre este mai mare ca oricând! O explicație o constituie înmulțirea falsurilor spirituale la o rată alarmantă. Unul din semnele vremurilor este aceasta: proliferare de secte, de mișcări religioase false și de profeți falși (Matei 24), dar care totuși, cu nici un chip, nu poate fi confundată cu fenomenul diversității religioase și varietății de mișcări care exista în lume. Tot mai mulți oamenii se întreabă. „Cum pot să deosebesc falsul de original?”, „Cine sunt adevărații creștini?”, „Care biserică este bună?”
Această confuzie poate fi risipită de îndată ce se efectuează o observare constantă a practicilor, doctrinelor și atitudinilor. Însă, confuzia poate dispărea total de îndată ce aplicam testul Scripturii în analizarea doctrinelor și afirmațiilor acestor grupuri, deoarece Scriptura este insuflată de Dumnezeu și ea este criteriul final în chestiuni de credință. Ea îl prezintă pe adevăratul Mesia în termeni care nu pot fi confundați sau greșit interpretați.
Vedem preocuparea asiduă a grupurilor religioase cu orientare adventistă și milenaristă care acordă o importanță mare învățăturilor legate de a doua venire a Domnului Hristos. Nefiresc și scandalizant în același timp este lipsa persoanei Mântuitorului din centrul învățăturilor lor eshatologice. Mormonii acordă o mare importanță pregătirii Împărăției care precede venirea Domnului; adventiștii au în vedere starea fiecărui creștin și a mișcării în ansamblu în „momentul răpirii”; martorii lui Iehova nici nu mai vorbesc de a doua venire a Domnului ci de Regatul care va fi instaurat după bătălia Armaghedonului. Această atitudine își are rădăcinile în modul cum neoprotestantismul vede persoana lui Hristos: El este mai degrabă un ideal, un model și mai puțin o realitate divino umană istorică.
Modul de abordare neoprotestant arată caracterul omenesc al învățăturii lor, schimonosit după păreri și false revelații. Aceste revelații sunt complementare celei originare și o completează, deoarece noțiunea de „revelație progresivă” este specifică acestor secte. Adevărul este revelat gradual, la timpul stabilit de Dumnezeu, după nevoile și posibilitățile de receptare ale servitorilor săi. Pe această linie de abordare, adevărul vechi poate fi schimbat cu unul nou, fără a se afecta astfel învățătura de credință.
Atitudinea față de cartea Apocalipsei este unul în acord cu concepția eshatologică; în Biserica Adventistă de ziua a șaptea interpretarea cărții se face din perspectiva istorico-profetică. Baza acestei interpretări este concepția de timp profetic, care la rândul lui se sprijină pe principiul că o zi profetică este egală cu un an calendaristic. Acest lucru permite dezvoltarea unei numerologii care este inspirată din cartea profetului Daniel, dar care este aplicată și cărții Apocalipsei. Acest artificiu îi ajută să susțină importanța anului 1844 care este esențial pentru importanța mișcării. Soluția este mutată brusc în cer, acolo unde nu poate fi verificată istoric și unde nu poate fi susținută biblic, nici chiar de Epistola către Evrei care este luată drept bază. Timpul care urmează anului 1844 este cel al mesajului advent, al timpului care precede judecata finală. Este o deosebire esențială între gândirea lui Martin Luther și eshatologia adventistă și aceasta se referă la faptul că istoria este împărțită în două perioade, una înainte și alta după 1844, în timp ce interpretarea istorică a lui Martin Luther vede o linie neîntreruptă a istoriei umanității până la a doua venire a Domnului. În schema eshatologică adventistă sunt urmele dotrinei dezvoltată de Jean Calvin și idei prereformatoare legate de papa antihrist.
Martorii lui Iehova, adventiștii și mormonii, ca grupări cu specific milenarist și apocaliptic, cred în revelația progresivă, revelarea adevărului gradual, la timpul stabilit de Dumnezeu, potrivit nevoilor aleșilor Săi. Atitudinea față de cartea Apocalipsei este o temă spcifică, care pleacă de la metoda istorico-profetică, timpul profetic identificat în ziua de o mie de ani, ce dă naștere la o întreagă numerologie. Specificul milenarist iehovist are rădăcini adventiste: anihilarea celor răi, moartea sufletului, complicații numerologice. Pentru mormoni, apocalipsa este văzută în cheia ermineutică a profeției lui Nefi din cartea lui Mormon.
Toate cele trei grupuri indică parabola celor zece fecioare un exemplu ideal de a privi problema așteptării. De asemenea textul din Apocalipsă XIV, 16-18, este considerat esențial pentru înțelegerea prezenței lor în lume și pentru misiune. Antihrist este nu numai manifestrarea răului dar de multe ori este identificat cu papalitatea.
Din punct de vedere ortodox, milenarismul acestor grupuri apare ca fiind unul eretic, profesat în primele secole ale Bisericii în care mileniul este privit hedonist, adică este o împărăție pământească, plină de plăceri, accentul este pus pe temele sioniste (restaurarea Ierusalimului, a cultului mozaic), egalitatea între împărăția mesianică a profeților și împărăția celei de a doua veniri a lui Iisus.
CONCLUZII
Pentru un creștin adevărat această temă apocaliptică adresată întregii umanități nu este nepotrivită. Ea amintește un adevăr teologic al celei de-a doua veniri a lui Hristos, a instaurării împărăției lui Dumnezeu și a opririi oricăror activități în forma lor actuală.
Filmele apocaliptice nu sunt altceva decât varianta soft și secularizată a acestui adevăr. Oamenii nu mai cred în a doua venire a lui Hristos, dar simt nevoia emoției în fata gândului că tot ceea ce vedem în jurul nostru, catedrale, școli, fabrici, orice urmă a civilizației, poate să dispară și că totul este vânare de vânt. Teoriile apocaliptice sunt o ieșire din cotidian și din mundaneitate. În cazul în care ele nu mai au forța de a evoca transcendentul, invocă în mod clar neantul. Pasiunea apocaliptică face parte dintre acele lucruri specific umane ce ne definesc ca ființe reflexive. Gândul la moarte și frica de ea, și nu doar la moartea proprie, ci la moartea întregii planete sau chiar a întregului univers este o trăsătură universal umană ce nu ține de epoca în care trăim și nici de gradul de cultură al celui ce problematizează (așa se explică succesul de masă al acestor filme și cărți). Secularizarea explică de ce în locul comentariilor la Apocalipsă și a încercărilor numerologice de a afla data corectă a sfârșitului lumii, avem filme apocaliptice în care suntem invadați de marțieni, avem un al treilea razboi mondial cu bombe nucleare sau riscăm să facem să dispară întreaga planetă printr-o gaură neagră produsă de un cercetător neatent.
Dar nu cred că acestă pasiune este hranită de dorința inconștientă a oamenilor de haos sau de distrugere. Este mai repede o formă de a se raporta la moarte în varianta ei generalizată, care va stârni emoții mult mai puternice decât moartea unui singur individ.
Teoria progresului este una nascută ca alternativă la apocalipsa creștină. Lucrurile merg din bine în mai bine. Prin urmare de ce să nu credem că ar veni o perioadă în care absolut toate conflictele ar dispărea din lume și brusc se va instaura, fără lupta finală dintre bine și rău din valea Armaghedonului, Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, dar fără influența Sa? Dar nu credem, pentru că… este o eroare existențială să-l exilezi pe Dumnezeu în afara existenței lumii. Dar reversul progresului nu este apocalipsa, ci regresul, o barbarizare a umanității, o cădere în uitare a cunoștințelor pe care umanitatea le-a acumulat până acum.
Promisiunea apocaliptică ține, de sfârșitul problemelor pe care oamenii le au în această viață. Sfârșitul lumii aduce cu sine ieșirea dintr-o împărăție a oamenilor și a nedreptăților lor pentru a trăi pentru prima oară într-o lume justă în care Dumnezeu nu mai permite nicio nedreptate. Deci, paradoxal, apocalipsa aduce cu sine speranța.
Privind apocalipsa ca pe un eveniment exclusiv religios, nicio teamă nu își are rostul.
Privită sub dublul să aspect, individual și universal, eshatologia include mai multe momente rânduite de Dumnezeu, pe care omul nu le poate cunoaște din cauză că „o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani, iar o miew de ani ca o zi” ( II Petru 3, 8). Eshatologia este una dintre învățăturile de bază ale Bisericii creștine, iar cunoașterea și interpretarea corectă a datelor și informațiilor referitoare la un eveniment eshatologic sau altul, determină pe fiecare creștin să ducă o viață conform voii divine, deoarece împărăția veșnică, cerul nou și pământul nou, este moștenită numai de cei ce viețuiesc în sfințenie și bună cucernicie.
În relația lui Dumnezeu cu creația în general și cu oamenii în particular putem spune că începutul și sfârșitul se supun desăvârșit voii Sale pe când prezenzul nostru se află sub semnul îngăduinței lui Dumnezeu față de alegerea omului. Dumnezeu ne-a creat liberi și ne dă răgazul care nouă ne este necesar pentru a dovedi alegerea pe care o facem: spre bine sau rău. Și din acest motiv El este Alfa și Omega (Apoc. 1,8), „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine”: cu El începe lumea, El fiind Creatorul și cu El se sfârșește, fiind Proniatorul ei iubitor, care o călăuzește spre binele comuniunii dumnezeiești prin harul Sfântului Duh, dincolo de căderea ei actuală, împotriva răului întrat în lume prin păcat. Dumnezeu, Cel necreat, creează lumea, pe care o polarizează de la început într-o arie spirituală și una materială, reunite în om pentru ca mai apoi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și apoi al omului, să reunească însăși necreatul și creatul în persoana Sa. Căderii omului datorate neascultării și neînfrânării îi răspunde iubirea lui Dumnezeu, încât Fiul lui Dumnezeu se supune urmărilor întrupării Sale smerite în lumea căzută, arătându-se ascultător până la moartea pe cruce (Filip. 2, 8) pentru a nu-și părăsi misiunea de a pregăti un viitor fericit făpturii care îl trădase, acordând încă o șansă, oricui Îl crede și îl urmează (Marcu 16, 16). În privința încercărilor pe care le are de suferit Biserica pe drumul spre acest viitor fericit, ea este călăuzită de semnele eshatologice, care își dezvăluie înțelesul complet în vremea împlinirii. Iisus Hristos este judecătorul care nu vrea să judece lumea pentru a o osândi (Ioan 12, 47), ci să găsească prilejuri de a o ierta și a o mântui (1 Tim. 2, 4; Iez. 18, 23; 18, 32; 33, 11), pentru strădania celor ce L-au urmat. Deși judecă drept (Ioan 5, 30; 8, 16), nu El dă osânda oamenilor, ci și-o aleg cei ce i-au urât cuvintele vieții veșnice (Ioan 6, 68). Împărăția cerurilor se află înlăuntrul nostru (Luca 17, 20-21), ca loc al comuniunii cu Sfânta Treime și în același timp va veni ca o lume nouă, un cer nou și un pământ nou (Apoc. 21,1), spre fericirea celor ce s-au mântuit prin Biserică, întemeiere actuală a Împărăției cerurilor, care își așteaptă viețuirea nestingherită după învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor, al cărei început a avut loc deja prin Învierea biruitoare a morții, a păcatului și a suferinței a lui Iisus Hristos.
Eshatologia ne convinge de faptul că revelația istorică a divinității în vederea mântuirii creației are o împlinire supremă, prin prelungirea ei ca și creație restaurată în veșnicie. Omul, cunună a creației, are prin întruparea Dumnezeuirii și prin înălțarea omenității în Hristos, demnitatea și privilegiul de a participa la însăși Taina Prea Sfintei Treimi. Aspectul eshatologic al cultului ortodox este de asemenea o caracteristică esențială a sa, atât ca prezentând evenimentele mântuirii deja întâmplate cât și cele viitoare dar în același timp și realitatea care va să vină. Prin această dimensiune eshatologică, Biserica Ortodoxă este mereu contemporană cu viitorul, neexistând riscul blocării ei în formele și înțelesurile seculare ale istoriei.
Condiția eshatologică a creștinismului impune trăirea în cadrul istoricului a dorului după Dumnezeu, care depășește limitele legate de existența efemeră. Dorul eshatologic după cele veșnice este sădit în fiecare dintre noi, deoarece omul este o ființă însetată de veșnicie, de infinit. Cugetarea la cele dumnezeiești și împlinirea voii lui Dumnezeu, presupun ascuțirea conștiinței eshatologice și valorificarea ei în mod autentic.
Această cugetare la evenimentele eshatonului au avut-o cu siguranță și imnografii creștini și Sfinții Părinți care au alcătuit textul liturgicn al cultului ortodox, în care se găsește exprimat cu o măiestrie deosebită și putere de sintetizare, întreaga învățătură de credință creștină ortodoxă, de la cosmologie la eshatologie. Dimensiunea eshatologică a Bisericii cuprinsă în toate cărțile de cult, nu desemnează o virtualitate, ci exprimă o realitate, aceea a experienței lui „deja dar nu încă”, fiind realitatea și actualitatea eshatologismului liturgic, în care, cele ce au fost cândva, sau cele care vor veni și se vor împlini se împlinesc deja pe tărâmul sacralității eclesiale și misionare, în sărbătorescul astăzi existent în multe dintre alcătuirile imnografice ale cărților de cult.
Eshatologia creștină are deci sensul unui eveniment revelator dintre libertate și juedactă, deoarece judecata nu stă în contradicție cu libertatea, ci presupune existența ei, precum și acceptarea existenței unice a fiecărui om. Prin înțelegerea trăirii existenția-teologice în istorie, care este tot timpul proiectată spre viitor, omul face exeriența valorii sale în Dumnezeu, cu scopul ca pe aceasta să o desăvârșească și mai mult. Libertatea își dovedește veridicitatea în posibilitatea omului care stă întotdeauna înainte, iar judecata se făptuiește de către el numai în această libertate.
Țelul eshatologic este cunoașterea lui Dumnezeu și experiența Lui prin îndumnezeirrea firii umane. Eshatologia primește astfel un interes existențial prin înțelegerea eshatologică a vieții sale, mai ales astăzi când lumea în care trăim, se lovește de un zid insurmontabil, dfinit prin termenii se secularizare, cunsumism, mondializare. Deci fiecare existență se ființează într-o reflexie privind trecutul, prezentul și viitorul. Ființa umană este chemată astfel să se desăvârșească într-o eshatologie existențială, un fel de înțelegere personală a eshatologiei.
Eshatologia prezentă arată că omul este chemat spre libertate, pe care o poate împlini în iubirea lui Dumnezeu, a aproapelui, a lumii, a lui însuși. Eshatologia primește o dimensiune existențială condiționată de Învierea Logosului întrupat și răstignit, care arată omului drumul spre el însuși, drumul spre Împărăția Veșnică un este „râul și apa vieții, limpede cum este crristalul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (Apocalipsa 22, 1), „Căci Mileul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei și îi va duce la izvoarele apelor vieții „ (Apocalipsa 7, 17), „Dumnezeu ștergând orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va ma fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).
Nu mai avem de-a face cu o societate tradițională așezată, respectând anumite rânduieli unanim acceptate. Societatea românească contemporană, a devenit pluralistă (sub multiple aspecte: politic, cultural, religios, confesional). Dezvoltarea ei accentuată, ce urmează un ritm alert, se va face sub această influență a pluralismului, manifestat în contextul unei democrații greșit înțelese de multe ori. Pluralismul înseamnă că în societate nu mai există o concepție unică despre lume și viață. Globalizarea și mondializarea face loc unui vast arhipelag de concepții despre lume și viață individuale, incompatibile între ele. Principiile creștine însă rămân aceleași. „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8), în acest context sarcina pastoral-misionară a Bisericii Ortodoxe este să reușească să propună societății românești contemporane, într-o manieră credibilă, viziunea creștină. Fără a neglija metodele clasice de până acum, preotul trebuie să iasă din studiu pasivismului, prin care se îngrijea numai de cei ce veneau să-i solicite asistența religioasă trebuind să desfășoare o activitate misionară internă, dinamică, potrivit cu noile cerințe ale sufletului omenesc. Hristos rămânând Același, învățătura de asemenea neschimbată, automat și activitatea misionar-pastorală a preotului va fi aceea care de veacuri a adus roade.
Preotul trebuie să fie un misionar, să facă misiune creștină, să fie un păstor, un părinte al tuturor. Misiunea creștină este trimiterea Bisericii în lume în vederea vestirii Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos. Misiunea Bisericii își are temeiul său adânc și punctul de plecare în însăși comuniunea Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și, prin Acesta, către întreaga lume. Misiunea Bisericii se întemeiază pe însăși trimiterea Fiului în lume (In. 3, 16), voită și inițiată de Tatăl, prin trimiterea Sfinților Apostoli de către Hristos Cel Înviat: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (In. 20, 21) și pe porunca explicită a lui Iisus Hristos către Apostoli, de a chema la pocăință și de a boteza în numele Sfintei Treimi: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Mt. 28, 19-20)
Eshatologia creștină are sensul unui eveniment revelator dintre libertate și judecată, deoarece judecata nu stă în contradicție cu libertatea, ci preusupune existenșa ei precum și acceptarea existenței unice a fiecărui om. Prin înțelegerea trăirii existențial-teologică în istorie, care este tot timpul proiectată spre viitor, omul face experiența valorii sale în Dumnezeu ca pe aceasta să o desăvârșească și mai mult. Libertatea își dovedește veridicitaea în posibilitatea care stă omului totdeauna înainte, iar judecata se înfăptuiește de către el numai în această libertate.
Țelul eshatologic este cunoașterea lui Dumnezeu și experiența Lui prin îndumnezeirea firii umane. Eshatologia primește astfel un interes existențial prin înțelegerea eshatologică a vieții sale, mai ales astăzi când lumea în care trăim, se lovește de un zid dur, definit prin termenii secularism și consumism. Prin urmare, fiecare existență se fințează într-o reflexie privind trecutul, prezentul și viitorul. Ființa umană este chemată astfel să se desăvârșească într-o eshatologie existențială, un fel de înțelegere personală a eshatologiei.
Eshatologia prezentă arată că omul este chemat spre libertate, pe care o poate împlini în iubirea lui Dumnezeu, a aproapelui, a lumii și a lui însuși. Eshatologia primește o dimensiune existențială condiționată de Învierea Logosului întrupat și răstignit, care arată omului drumul spre el însuși, drumul spre Împărăția veșnică unde este „răul și apa vieții, limpede cum este cristalul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (Apoc. 22, 1).
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
Autori patristici și post-patristici:
Sf. Grigorie de Nyssa, Comentariu la Cântarea Cântărilor apud Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică II – Expunerea credinței ortodoxe, traducere de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006.
Sf. Iustin Martitul și Filozoful, Dialogul cu iudeul Trifon, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. II, Apologeți de limbă greacă, introducere, note și indice de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea a doua, Imn despre venirea Domnului, în colecția Părinți și Scriitori bisericești, vol. 53, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III,I, în Opere Complete, trad., introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paidea, București 1996.
Ioan Casian, Scrieri alese, în colecția Părinți și Scriitori bisericești, vol. 57, prefață, studiu introductive și note de Prof. N. Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Apologeticum, București, 2004.
***, Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Sfântul Ignatie Briancianinov și Teofan Zăvorâtul, Cuvânt despre moarte, Editura Pelerinul Român, Oradea. 1993.
Cărți de cult:
***, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Mineiul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Penticostarul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
***, Triodul – care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Sfânta Înviere, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Acatistier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Dicționare, enciclopedii, concordanțe:
***, Dicționar enciclopedic al Bibliei, traducere românească de dan Slușanski, Editura Humanitas, București, 2000.
***, Dicționarul Noului Testament, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
***, Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon Dufour, Editura Arhiepiscopiei Romano-catolice, București, 2001.
Maurice Carrez, Dicționar grec-român al Noului Testament, Societate Biblică Interconfesională din România, București, 1999.
Reid, Daniel G., Dicționarul Noului Teastament, Un compediu de învățătură biblică contemporană într-un singur volum, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
Cărți, studii, articole:
Achimescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Cuvânt înainte la Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureșan, Alternative spirituale în România, Secolul XXI, Perspectivă ortodoxă, Editura Agnos, Sibiu, 2011.
Anghelescu, Prof. Dr. Gheorghe, Frica de Dumnezeu sau înțelegerea deplină a sensului vieții după moarte în viziunea Sfinților și marilor Ierarhi ai Bisericii: Vasile, Grigorie și Ioan, în Analele Universității Valahia, Târgoviște, 2003.
Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, volumul I, București, 2004.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene & Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001.
Idem, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în Studii Teologice, Anul VII, nr. 7 – 8/1952.
Idem, Participarea la Liturghie și metodele pentru realizarea ei, în Studii Teologice, nr. 7 – 8/1949.
Bria, Pr. Prof. Ion, Învățătura ortodoxă despre viața viitoare, în Ortodoxia, XXXVI, nr. 1/1984.
Idem, Biserica Ortodoxă și mărturia creștină în Biserica Ortodoxă Română, Anul XCIX, nr. 1 – 2/1981.
Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia, București, 1997.
Buzescu, Preot Profesor N. C., Liturghia – centrul cultului ortodox, în Ortodoxia, Anul XXXIII, nr. 1/1981.
Cavanaugh, William T., Theopolitical imagination, Discovering the Liturgy as a political Act in a Age of Global Consumerism, t and t clark ltd., 2002, New York.
Chery, H. Ch., L’offensive des sects, Les Editions du Cerf, Paris, 1959.
Chialda, Pr. Prof. Mircea, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos (Parusia), în Glasul Bisericii, XLII (1983), nr. 6-8.
Chiricuță, Pr. Petre, Parusia sau despre a doua venire, Editura Anastasia, București, 2001.
Clement, Olivier, Trupul morții și al slavei, traducere de Eugenia Vlad, Editată de Asociația Filantropică Medicală Creștină-Christiana, București, 1996.
Cloșcă, Pr. Drd. Ciprian Marius, Noile mișcări religioase în România, în Theologos, An I, nr. 7-12, iulie-decmbrie, Roman, 2006.
Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 1999.
Comșa, Pr. Conf. Dr. Petre, Relația dintre Hristos și Biserică în teologia catolică și ortodoxă, Editura ASA, București, 2003.
Constantinescu, Pr. Prof. Ion, A doua venire a Domnului (Parusia) și unele înțelegeri greșite în legătură cu ea, în Glasul Bisericii, XXXV, (1976).
Cristea, Dumitru, Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania, 2003.
Cuciuc, C., Sociopsihologia religiei, Editura Conștiință și libertate, București, 2006.
Danielle Fouilox, Anne Langlois, Alice de Moigne, Francois Spiess, Madeleine Thibault, Renee Trebuchon, Dicționar cultural al Bibliei, Editura Nemira, București, 2000.
David, Diac. Conf. Petre I., A doua venire a Domnului, în Ortodoxia, XXXVI (1984), nr. 1.
Idem, Călăuză creștină. Sectologie, Ediția a II a, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.
Idem, Invazia sectelor, Coarnele fiarei apocaliptice în mileniul III, Vol. I, Editura Crist, București, 1997.
Idem, Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, București, 1997.
Deheleanu, Pr. Prof. Dr. Petre, Manual de sectologie, Arad, 1948.
Dieter, Klaus, European Integration, în Office for Official Publications of the European Comunities, 2011, Luxembourg.
Dimitriu Skartsiuni, Profeții despre Antihrist, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2008.
Drăgulin, Drd. Paul, Apocalipsa, teză de doctorat, Editura Proxima, București, 2005.
Dumea, Pr. Claudiu, Religii, Biserici, secte-privite din perspectivă catolică, Editura Sapientia, Iași, 2002.
Enăchescu, Constantin, Tratat de psihologie morală. Dimensiunea medico-psihologică a umanului, Editura Tehnică, București, 2001.
Estulin, Daniel, Clubul Bilderberg, conducerea secretă a lumii, București, Editura Meditații, 2008.
Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, București, 1995.
Galeriu, Pr. C., Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în Ortodoxia, nr. 1/1981.
Gărmăcea, Corneliu, De ce devenim adepții unei secte?, în Psihologia VII, 6(40), 1997.
Gheorghe, Pr. Constantin I, Moartea și învierea după Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, XXX (1978), nr. 1-2.
Grant R. Jeffrey, Armageddon, Earth’s Last Day, Wheaton: Tyndale House Publisher’s, 1997.
Idem, Prince of Darkness, Antichrist and the New World Order, Toronto: Frontier Research Publications, 1994.
Idem, Shadow Goverment, Colorado Springs: Water Brook Press, 2009.
Idem, Surveilance Society, The Rise of Antichrist, Toronto: Frontier Research Publications, 2000.
Haack, W., Des sects pour les jeunes, traduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980.
Henry, F. H. Carl, Dumnezeu, revelație și autoritate, vol. 6, traducere de Agnes Dragomir, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2000.
Ivan, Pr. Dr. Ilie I., Valoarea timpului în iconomia mântuirii, în Mitropolia Olteniei, LII (2000), nr. 1-2.
Iordăchescu, Preot Magistrand Gh., Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire în Studii Teologice, Anul X, nr. 7 – 8/1958.
Larchet, Jean Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2006.
Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creației, Ed. ASAB, Ediția a II-a, București, 2007.
Măndiță, Protos. Nicodim, Priveghiul creștinesc, Editura Agapis, București, 2004.
Megheșan, Pr. Lect. Dr. Dumitru , Eshatologia – punte între transcendent și imanent, în Credința ortodoxă IV (1999), nr. 1, Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă.
Mihăiță, I.P.S. Prof. Dr. Nifon Arhiepiscopul și Mitropolitul Târgoviștei, Misiologie creștină, Ediția II, Editura A.S.A., București, 2005.
Mircea, Pr. Dr. Ioan, A doua venire a Domnului (Parusia), în vol. Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Mureșan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent, Impactul în societatea contemporană, Editura Universității București, 2007.
Muller, Carl, Adventismul dat pe față, de un fost adevntist, traducere din nemțește de Arhim. I. Scriban, Tipografia Cărților bisericești, București, 1929.
Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit (perspective pentru o antropologie ortodoxă), ediția a III – a, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Nikolaos, Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică II – Expunerea credinței ortodoxe, traducere de Nicușor Deciu, Editura BIzantină, București, 2006.
Niță, Monahia Nazaria, Parusia sau a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIX (1983), nr. 4-6.
Pestroiu, David, Martorii lui Iehova, Editura România Creștină, 1999.
Petrache, Drd. Ana, Eshatologia, în revista “Cultura, Fundația Culturală Română”, nr. 20/2012.
Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000.
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos-Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Pufu, Gheorghe, Eshatologia în învățătura Noului Testament, Editura Paralela 45, București, 2005.
Răduleanu, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghie și în Apocalipsă, București, 1994.
Ries, Julien, Religion, Magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981.
Rita Mae Kelly, Jane H, Bayesm Mary E. Hawkesworth, Brigitte Young, Gen, Globalizare și democratizare, Iași, 2000, Editura Polirom.
Roger Ikor, Les sects: etat d’urgence, Albin Michel, Paris, 1995.
Rose, Ieromonah Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Editura Sofia, 2008.
Scrima, Andre, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii, traducere de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, larisa și Cercel Gabriel, Bogdan Tătaru Cazaban, Editura Anastasia, București, 2004.
Singer, Peter, Tratat de etică, Blackwell, Polirom, București, 2006.
Spidlik, Thomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, Vol. II, Rugăciunea, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997.
Stackhouse, Max, L. and Don S. Browning, The Spirit and the Modern Authorities, God an Globalization, t and t clark ltd., New York, 2001.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ediția a II – a, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Idem, Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu cel întrupat și înviat ca om, unificatorul creației în El pentru veci, în Mitropolia Olteniei, an. XXXIX, 1987, nr. 4.
Idem, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992.
Ștefan, Drd. Adelina, Eshatologia, în revista “Cultura, Fundația Culturală Română”, nr. 20/2012.
Tatu, Drd. Răzvan, Perspectivă inter-religioasă asupra învățăturii despre Eshatologie. Abordare ortodoxă, în Ortodoxia, LXI (2008), nr. 3-4.
Taubes, Jacob, Eshatologia occidentală, traducere și note de Maria Magdalena Anghelescu, Postfață de Martin Treml, Editura Tact, Cluj Napoca, 2008.
Vasilescu, Magistrand Dumitru, Originea și aspectele milenarismului din punct de vedere dogmatic în primele două veacuri creștine, în Studii Teologice, XVI, nr. 5-6/1964.
Vernette, Jean, Sectele, Editura Meridiane, București, 1996.
Vintilescu, Preot Petre, Funcția eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, Tipografia Cărților bisericești, București, 1946.
Vlachos, Mitrop. Hierrotheos, Psihoterapia ortodoxă. Continuare și dezbateri, traducere din limba greacă de Ion Diaconescu și Nicolae Ionescu, Editura Sofia, București, 2001.
Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iași, 1997.
Wurtz, Bruno, Confruntări contemporane pe tema viitorului, Facla, Timișoara, 1990.
***, Secretariatul pentru Unirea Creștinilor, Fenomenul sectelor sau al noilor mișcări religioase, Atitudinea Bisericii catolice: aspecte și preocupări pastorale, Editura Presa Bună, Iași, 2000.
Surse internet:
Măldărăscu, Ion, Apocalipsa și nebunia colectivă, în revista Art-Emis Academ, magazin literar artistic și de opinie, marți, 10 ianuarie 2012 – http://www.art-emis.ro/editoriale/782-apocalipsa-si-nebunia-colectiva.html
***, Wikipedia-Enciclopedia liberă, http://ro.wikipedia.org./wiki/Eshatologie
http://nicucretu.wordpress.com/2011/07/07/istoria-viitorului-globalizarea-din-perspectiva-eshatologiei-aliante-guvernamentale-si-aliante-de-pace-ue-sau-imperiul-roman-reinviat-2450/ – Nicu Crețu, Istoria Viitorului. Globalizarea din perspectiva eshatologiei. Alianțe Guvernamentale și alianțe de pace … UE sau Imperiul Roman reînviat
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/venirea-doua-domnului-imparatia-o-de-68918.html – Părintele N. I. Nicolaescu, Venirea a doua a Domnului – Imparatia de o mie de ani
http://tudormihaescu.ro/despre-teologie-politica-cu-bogdan-duca/-Despre teologie politică cu Bogdan Duca – 25 ianuarie, 2012.
http://nicucretu.wordpress.com/2011/07/07/istoria-viitorului-globalizarea-din-perspectiva-eshatologiei-aliante-guvernamentale-si-aliante-de-pace-ue-sau-imperiul-roman-reinviat-2450/ – Nicu Crețu, Istoria Viitorului. Globalizarea din perspectiva eshatologiei. Alianțe Guvernamentale și alianțe de pace … UE sau Imperiul Roman reînviat
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
Autori patristici și post-patristici:
Sf. Grigorie de Nyssa, Comentariu la Cântarea Cântărilor apud Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică II – Expunerea credinței ortodoxe, traducere de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006.
Sf. Iustin Martitul și Filozoful, Dialogul cu iudeul Trifon, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. II, Apologeți de limbă greacă, introducere, note și indice de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea a doua, Imn despre venirea Domnului, în colecția Părinți și Scriitori bisericești, vol. 53, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III,I, în Opere Complete, trad., introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paidea, București 1996.
Ioan Casian, Scrieri alese, în colecția Părinți și Scriitori bisericești, vol. 57, prefață, studiu introductive și note de Prof. N. Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Apologeticum, București, 2004.
***, Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Sfântul Ignatie Briancianinov și Teofan Zăvorâtul, Cuvânt despre moarte, Editura Pelerinul Român, Oradea. 1993.
Cărți de cult:
***, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Mineiul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Penticostarul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
***, Triodul – care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Sfânta Înviere, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Acatistier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Dicționare, enciclopedii, concordanțe:
***, Dicționar enciclopedic al Bibliei, traducere românească de dan Slușanski, Editura Humanitas, București, 2000.
***, Dicționarul Noului Testament, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
***, Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon Dufour, Editura Arhiepiscopiei Romano-catolice, București, 2001.
Maurice Carrez, Dicționar grec-român al Noului Testament, Societate Biblică Interconfesională din România, București, 1999.
Reid, Daniel G., Dicționarul Noului Teastament, Un compediu de învățătură biblică contemporană într-un singur volum, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
Cărți, studii, articole:
Achimescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Cuvânt înainte la Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureșan, Alternative spirituale în România, Secolul XXI, Perspectivă ortodoxă, Editura Agnos, Sibiu, 2011.
Anghelescu, Prof. Dr. Gheorghe, Frica de Dumnezeu sau înțelegerea deplină a sensului vieții după moarte în viziunea Sfinților și marilor Ierarhi ai Bisericii: Vasile, Grigorie și Ioan, în Analele Universității Valahia, Târgoviște, 2003.
Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, volumul I, București, 2004.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene & Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001.
Idem, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în Studii Teologice, Anul VII, nr. 7 – 8/1952.
Idem, Participarea la Liturghie și metodele pentru realizarea ei, în Studii Teologice, nr. 7 – 8/1949.
Bria, Pr. Prof. Ion, Învățătura ortodoxă despre viața viitoare, în Ortodoxia, XXXVI, nr. 1/1984.
Idem, Biserica Ortodoxă și mărturia creștină în Biserica Ortodoxă Română, Anul XCIX, nr. 1 – 2/1981.
Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia, București, 1997.
Buzescu, Preot Profesor N. C., Liturghia – centrul cultului ortodox, în Ortodoxia, Anul XXXIII, nr. 1/1981.
Cavanaugh, William T., Theopolitical imagination, Discovering the Liturgy as a political Act in a Age of Global Consumerism, t and t clark ltd., 2002, New York.
Chery, H. Ch., L’offensive des sects, Les Editions du Cerf, Paris, 1959.
Chialda, Pr. Prof. Mircea, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos (Parusia), în Glasul Bisericii, XLII (1983), nr. 6-8.
Chiricuță, Pr. Petre, Parusia sau despre a doua venire, Editura Anastasia, București, 2001.
Clement, Olivier, Trupul morții și al slavei, traducere de Eugenia Vlad, Editată de Asociația Filantropică Medicală Creștină-Christiana, București, 1996.
Cloșcă, Pr. Drd. Ciprian Marius, Noile mișcări religioase în România, în Theologos, An I, nr. 7-12, iulie-decmbrie, Roman, 2006.
Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 1999.
Comșa, Pr. Conf. Dr. Petre, Relația dintre Hristos și Biserică în teologia catolică și ortodoxă, Editura ASA, București, 2003.
Constantinescu, Pr. Prof. Ion, A doua venire a Domnului (Parusia) și unele înțelegeri greșite în legătură cu ea, în Glasul Bisericii, XXXV, (1976).
Cristea, Dumitru, Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania, 2003.
Cuciuc, C., Sociopsihologia religiei, Editura Conștiință și libertate, București, 2006.
Danielle Fouilox, Anne Langlois, Alice de Moigne, Francois Spiess, Madeleine Thibault, Renee Trebuchon, Dicționar cultural al Bibliei, Editura Nemira, București, 2000.
David, Diac. Conf. Petre I., A doua venire a Domnului, în Ortodoxia, XXXVI (1984), nr. 1.
Idem, Călăuză creștină. Sectologie, Ediția a II a, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.
Idem, Invazia sectelor, Coarnele fiarei apocaliptice în mileniul III, Vol. I, Editura Crist, București, 1997.
Idem, Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, București, 1997.
Deheleanu, Pr. Prof. Dr. Petre, Manual de sectologie, Arad, 1948.
Dieter, Klaus, European Integration, în Office for Official Publications of the European Comunities, 2011, Luxembourg.
Dimitriu Skartsiuni, Profeții despre Antihrist, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2008.
Drăgulin, Drd. Paul, Apocalipsa, teză de doctorat, Editura Proxima, București, 2005.
Dumea, Pr. Claudiu, Religii, Biserici, secte-privite din perspectivă catolică, Editura Sapientia, Iași, 2002.
Enăchescu, Constantin, Tratat de psihologie morală. Dimensiunea medico-psihologică a umanului, Editura Tehnică, București, 2001.
Estulin, Daniel, Clubul Bilderberg, conducerea secretă a lumii, București, Editura Meditații, 2008.
Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, București, 1995.
Galeriu, Pr. C., Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în Ortodoxia, nr. 1/1981.
Gărmăcea, Corneliu, De ce devenim adepții unei secte?, în Psihologia VII, 6(40), 1997.
Gheorghe, Pr. Constantin I, Moartea și învierea după Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, XXX (1978), nr. 1-2.
Grant R. Jeffrey, Armageddon, Earth’s Last Day, Wheaton: Tyndale House Publisher’s, 1997.
Idem, Prince of Darkness, Antichrist and the New World Order, Toronto: Frontier Research Publications, 1994.
Idem, Shadow Goverment, Colorado Springs: Water Brook Press, 2009.
Idem, Surveilance Society, The Rise of Antichrist, Toronto: Frontier Research Publications, 2000.
Haack, W., Des sects pour les jeunes, traduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980.
Henry, F. H. Carl, Dumnezeu, revelație și autoritate, vol. 6, traducere de Agnes Dragomir, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2000.
Ivan, Pr. Dr. Ilie I., Valoarea timpului în iconomia mântuirii, în Mitropolia Olteniei, LII (2000), nr. 1-2.
Iordăchescu, Preot Magistrand Gh., Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire în Studii Teologice, Anul X, nr. 7 – 8/1958.
Larchet, Jean Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2006.
Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creației, Ed. ASAB, Ediția a II-a, București, 2007.
Măndiță, Protos. Nicodim, Priveghiul creștinesc, Editura Agapis, București, 2004.
Megheșan, Pr. Lect. Dr. Dumitru , Eshatologia – punte între transcendent și imanent, în Credința ortodoxă IV (1999), nr. 1, Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă.
Mihăiță, I.P.S. Prof. Dr. Nifon Arhiepiscopul și Mitropolitul Târgoviștei, Misiologie creștină, Ediția II, Editura A.S.A., București, 2005.
Mircea, Pr. Dr. Ioan, A doua venire a Domnului (Parusia), în vol. Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Mureșan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent, Impactul în societatea contemporană, Editura Universității București, 2007.
Muller, Carl, Adventismul dat pe față, de un fost adevntist, traducere din nemțește de Arhim. I. Scriban, Tipografia Cărților bisericești, București, 1929.
Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit (perspective pentru o antropologie ortodoxă), ediția a III – a, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Nikolaos, Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică II – Expunerea credinței ortodoxe, traducere de Nicușor Deciu, Editura BIzantină, București, 2006.
Niță, Monahia Nazaria, Parusia sau a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIX (1983), nr. 4-6.
Pestroiu, David, Martorii lui Iehova, Editura România Creștină, 1999.
Petrache, Drd. Ana, Eshatologia, în revista “Cultura, Fundația Culturală Română”, nr. 20/2012.
Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000.
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos-Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Pufu, Gheorghe, Eshatologia în învățătura Noului Testament, Editura Paralela 45, București, 2005.
Răduleanu, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghie și în Apocalipsă, București, 1994.
Ries, Julien, Religion, Magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981.
Rita Mae Kelly, Jane H, Bayesm Mary E. Hawkesworth, Brigitte Young, Gen, Globalizare și democratizare, Iași, 2000, Editura Polirom.
Roger Ikor, Les sects: etat d’urgence, Albin Michel, Paris, 1995.
Rose, Ieromonah Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Editura Sofia, 2008.
Scrima, Andre, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii, traducere de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, larisa și Cercel Gabriel, Bogdan Tătaru Cazaban, Editura Anastasia, București, 2004.
Singer, Peter, Tratat de etică, Blackwell, Polirom, București, 2006.
Spidlik, Thomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, Vol. II, Rugăciunea, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997.
Stackhouse, Max, L. and Don S. Browning, The Spirit and the Modern Authorities, God an Globalization, t and t clark ltd., New York, 2001.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ediția a II – a, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Idem, Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu cel întrupat și înviat ca om, unificatorul creației în El pentru veci, în Mitropolia Olteniei, an. XXXIX, 1987, nr. 4.
Idem, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992.
Ștefan, Drd. Adelina, Eshatologia, în revista “Cultura, Fundația Culturală Română”, nr. 20/2012.
Tatu, Drd. Răzvan, Perspectivă inter-religioasă asupra învățăturii despre Eshatologie. Abordare ortodoxă, în Ortodoxia, LXI (2008), nr. 3-4.
Taubes, Jacob, Eshatologia occidentală, traducere și note de Maria Magdalena Anghelescu, Postfață de Martin Treml, Editura Tact, Cluj Napoca, 2008.
Vasilescu, Magistrand Dumitru, Originea și aspectele milenarismului din punct de vedere dogmatic în primele două veacuri creștine, în Studii Teologice, XVI, nr. 5-6/1964.
Vernette, Jean, Sectele, Editura Meridiane, București, 1996.
Vintilescu, Preot Petre, Funcția eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, Tipografia Cărților bisericești, București, 1946.
Vlachos, Mitrop. Hierrotheos, Psihoterapia ortodoxă. Continuare și dezbateri, traducere din limba greacă de Ion Diaconescu și Nicolae Ionescu, Editura Sofia, București, 2001.
Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iași, 1997.
Wurtz, Bruno, Confruntări contemporane pe tema viitorului, Facla, Timișoara, 1990.
***, Secretariatul pentru Unirea Creștinilor, Fenomenul sectelor sau al noilor mișcări religioase, Atitudinea Bisericii catolice: aspecte și preocupări pastorale, Editura Presa Bună, Iași, 2000.
Surse internet:
Măldărăscu, Ion, Apocalipsa și nebunia colectivă, în revista Art-Emis Academ, magazin literar artistic și de opinie, marți, 10 ianuarie 2012 – http://www.art-emis.ro/editoriale/782-apocalipsa-si-nebunia-colectiva.html
***, Wikipedia-Enciclopedia liberă, http://ro.wikipedia.org./wiki/Eshatologie
http://nicucretu.wordpress.com/2011/07/07/istoria-viitorului-globalizarea-din-perspectiva-eshatologiei-aliante-guvernamentale-si-aliante-de-pace-ue-sau-imperiul-roman-reinviat-2450/ – Nicu Crețu, Istoria Viitorului. Globalizarea din perspectiva eshatologiei. Alianțe Guvernamentale și alianțe de pace … UE sau Imperiul Roman reînviat
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/venirea-doua-domnului-imparatia-o-de-68918.html – Părintele N. I. Nicolaescu, Venirea a doua a Domnului – Imparatia de o mie de ani
http://tudormihaescu.ro/despre-teologie-politica-cu-bogdan-duca/-Despre teologie politică cu Bogdan Duca – 25 ianuarie, 2012.
http://nicucretu.wordpress.com/2011/07/07/istoria-viitorului-globalizarea-din-perspectiva-eshatologiei-aliante-guvernamentale-si-aliante-de-pace-ue-sau-imperiul-roman-reinviat-2450/ – Nicu Crețu, Istoria Viitorului. Globalizarea din perspectiva eshatologiei. Alianțe Guvernamentale și alianțe de pace … UE sau Imperiul Roman reînviat
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eshatologii Seculare Si Sectare Si Combaterea Lor din Perspectiva Misionarismului Ortodox (ID: 167564)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.