Eshatologia In Religia Celtilor

CUPRINS

I. INTRODUCERE

I. 2. MOTIVAȚIE………………………………………………………….2

I. 3. METODA…………………………………………………………….6

II. CELȚII ȘI CREDINȚELE LOR

II. 1. DESPRE CELȚI DIN PUNCT DE VEDERE

ISTORIC, ETIMOLOGIC, GEOGRAFIC ȘI

ANTROPOLOGIC……………………………………………………9

II. 2. RELIGIA CELȚILOR………………………………………………12

II. 3. DRUIZII…………………………………………………………….19

III. CELȚII DIN GALIA

III. 1. SCRIITORII LATINI CARE SCRIU DESPRE CREDINȚA ÎN NEMURIRE A GALILOR………………………………………..23

III. 2. DESCOPERIRI ARHIOLOGICE DIN EPOCA BRONZULUI ȘI DIN CELE DOUĂ EPOCI ALE FIERULUI REFERITOARE LA CONCEPȚIA CELȚILOR DESPRE SOARTA REPAUSAȚILOR……………………………………………………………..27

III. 3. REALITATEA VIEȚII DE DINCOLO DE MORMÂNT IN CONCEPȚIA POPULARĂ………………………………………39

IV. CELȚII DIN IRLANDA

IV. 1. CEALALTĂ LUME REFLECTATĂ IN POEMELE IRLANDEZE………………………………………………………42

IV. 2. DESCRIEREA CELEILALTE LUMI: SID……………………….55

V. CONCLUZII……………………………………………………………….59

=== a.rtf ===

I. INTRODUCERE

Motto : Din Irlanda până-n Italia,

din Spania până-n Balcani

și-n jos pe Dunăre,

până-n Dacia și la Marea neagră,

triburi-inele pe-o șiră-a spinării,

au făurit Europa înaintea Romanilor.

Dar niciodată un imperiu.

Apărați doar

de micile scuturi rotunde,

goi mergeau să îmbrățișeze

moartea.

Celții au jucat un rol deosebit în istoria Europei, iar acest lucru este atestat de numeroase mărturii, fie ale scriitorilor ce au cunoscut direct acest popor, fie ale istoricilor care s-au ocupat îndeaproape de înțelegerea mai bună a istoriei continentului. Majoritatea cercetătorilor consideră că civilizația celtică este cea mai veche civilizație cunoscută în Europa de vest. Pentru noi, românii, cunoașterea acestei culturi este cu atât mai importantă, cu cât, pe teritoriul actual al României, și mai ales în vestul țării, s-au găsit foarte multe dovezi arheologice ale trecerii celților pe aici, sau, cel puțin, ale legăturilor economice pe care aceștia le-au avut cu daco-geții. Voi încerca așadar, pentru început să lămuresc ce anume m-a determinat să încerc a descifra unele din reperele vieții sociale, dar, mai ales, religioase, ale celților.

I. 1. MOTIVAȚIE

În jurul anului 500, Irlanda era creștină, deși mai erau încă prezente unele elemente păgâne. Printr-o extraordinară răsturnare de situație, tocmai această insulă pierdută a trebuit să adăpostească marea tradiție a monahismului greco-oriental, chiar în momentul în care, invaziile barbare, anarhia și decadența lumii latine puneau în mare pericol instituțiile și caracterul moral și religios al continentului creștin.

Trebuie spus că această infuzie de valori morale creștine nu a șters din conștiința irladezilor amintirea înaintașilor lor, celți. Chiar și astăzi, în Irlanda, înȚara Ga-lilor, în Marea Britanie și în unele zone ale Franței, limba celților este încă vie. De asemenea, in-stituția druidică a rămas în Irlanda, chiar și după creștinarea ei, un factor de propagandă religioasă și civilizatorie. Aceasă țară nu a acceptat niciodată pătrunderea elementelor eterogene, ea rămânând celtică, ca să nu spunem, chiar druidică, până în zilele noastre. Este interesant de semnalat că, deși în secolul al-VII-lea, vechea literatură irlandeză căzuse oarecum în uitare, discreditată poate, sau înlocuită de creștinism, s-a făcut, totuși, un mare efort de salvare a tradiției.El a fost, mai cu seamă, opera corporației “filid”-ilor, interesată în păstrarea povestirilor. Henri Hubert scoate în evidență existența unor cuvinte moștenite din vechile limbi celtice, punând însă acest fapt, în primul rând, tocmai pe seama “resurecției irlandezilor “, care a făcut posibilă păstrarea nu doar a unor resturi ale vieții celtice pe cale de restrângere. Concluzia lui este foarte clară: ”statul irlandez a salvat limba”.

În aceste condiții, consider că este îndeajuns de motivată necesitatea cunoașterii elementelor de factură celtică, aceasta fiind condiția sine-qua non a înțelegerii civilizației apusene de la începutul primului mileniu creștin.Pe de altă parte, legat tot de Irlanda, putem reconstitui un alt aspect, mai spectaculos, și anume, cel al artei decorative: jocul curbelor și al contra-curbelor, al decorațiilor ornamentale și al formelor vegetale încolăcite, sau reprezentările de animale supuse unei metamorfoze permanente, în care se află principiile celor mai frumoase perioade ale epocii La Tène și, care, au stat la baza artei medievale.

Neglijați pentru mult timp, sau considerați rămășițe ale populațiilor grotești și inculte, celții continentali sunt, de fapt, unul dintre “ popoarele “ antice cele mai bine cunoscute, atât prin mărturiile scriitorilor antici, cât și prin urmele pe care le-au lăsat în sol – orașe mari, cum ar fi Paris, Londra, Belgrad, Milan, etc., sunt de origine “ celtică ” – în limba și în patrimoniul cultural euro-pean. Trebuie să sublienem, așadar, ce a însemnat și pentru Europa continentală de astăzi, aportul civilizației celtice. J. J. Hatt constată, nu fără satisfacție, că arheologia ultimelor decenii a scos la iveală caracterul original al culturii galice preromane, care a dăinuit și după victoria lui Caesar. Cercetările actuale vizează definirea personalității galice, așa cum s-a manifestat ea înaintea cuceririi, și care a rămas aceeași, făcându-se simțită în multiplele aspecte ale vieții galo-romane. Un rol deosebit l-a avut decizia împăratului Napoleon al-III-lea, prin care, în anul 1862, a luat ființă Muzeul Antichităților Naționale din Saint-Germain, acesta fiind până astăzi unul dintre cele mai importante depozite ale geniului creator celtic. De altfel, istoria Franței datorează foarte mult secolelor, de-a lungul cărora, a fost locuită în majoritate de populația celtică, iar dacă, înce-pând cu primul secol înainte de Hristos, conducătorii ei politici s-au schimbat, suntem convinși că acest fapt nu dus la ruperea totală de modul de viață preroman. Se pare chiar că, din contra, o dată cu secolul al-III-lea, galii ar fi revenit la credințele lor primitiv. Zeii locali, ca de exemplu anti-cul Teutates, ce fusese înlăturat de romani, reapare în inscripții și pe monumente.

Un alt aspect al rolului covârșitor pe care l-au avut celții în formarea unei națiuni puternice, din toate punctele de vedere, a fost acela al punerii bazelor unor centre comerciale și politice de prim rang. Un exemplu în acest sens îl constituie, fără îndoială, orașul Marsilia, aflat la confluența mai multor civilizații: greco-romană, celtică, iberică și ligură. Fără îndoială, însă, că pe primul loc se aflau schimburile de mărfuri dintre greci și gali. Fierul, sclavii, pieile, lâna și aurul acestora din urmă erau transformate în vinul, uleiul, sarea, vasele din bronz și pământ ars, ca, de altfel și în onglinzile grecilor. De asemenea, difuziunea alfabetului grec printre gali se datorează tot influenței Marsiliei, rezultatul fiind folosirea de către druizi a alfabetului grecesc. Pe de altă parte, s-a făcut simțită și influența celților din jurul Marsilei în viața grecilor cu care intrau în contact. Astfel, ospitalitatea specifică galilor, ca de altfel și credința lor în nemurirea sufletului, au fost treptat împrumutate de cei, despre care se spunea că trebuie evitați chiar și atunci când fac daruri. În fine, după ce am văzut care este rolul celților în istoria Irlandei și a Franței, populații a-le căror concepții privitoare la viața de dincolo le vom analiza în lucrarea de față, nu putem trece cu vederea însemnătatea deosebită pe care aceștia au avut-o și în viața înaintașilor noștrii, daco-geții. În acest sens, eruditul cercetător Mircea Eliade, unul dintre cei mai importanți istorici ai fe-nomenului religios din întreaga lume, reprezentant de seamă al României în cultura mondială, prezintă în cadrul aceluiași capitol credințele religioase ale celților, germanilor, tracilor și geților. Domnia-sa subliniază unul din punctele comune ale celor două popoare, și anume faptul că, asemenea celților, sacerdoții și asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii.

Dar cum trebuie înțeleasă imixtiunea celților în viața locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic?

În anul 335, Alexandru Macedoneanul trece Dunărea la geții din câmpia valahă. Printre reprezentanții barbarilor veniți să-l salute pe malul marelui râu, se aflau și trimișii celților de pe coasta Adriaticii. Nu ne mai miră, așadar faptul că prima perioadă a epocii La Tène (400-300 î. d. Hr.) se regăsește în egală măsură atât în Transilvania, cât și în Valahia, lucru atestat, într-adevăr, doar de un singur mormânt complet (la Silivaș), de câteva fibule și de un car de război și un număr mic de să-geți, care, în schimb, fuseseră duse mult în est, în valea superioară a Mureșului, Oltului și a Prahovei. Așadar, dacii îi cunoșteau pe celți și civilizația lor încă din sec. al.-IV-lea î. d. Hr. De altfel, aceștia din urmă sosiseră în regiunea getică din Carpații slovaci încă din sec. al.-V-lea. Tot pe seama apropierii geografice dintre cele două popoare pune și Barry Cunlife strânsele lor legături. În capitolul intitulat “ Creșterea dacilor “, din lucrarea “ Lumea celtă “, auto-rul analizează și perioada mai tensionată a relațiilor geto-dacice. Astfel, în anul 60 sau 59 î. d. Hr., burebista, cu o armată deosebit de puternică (200.000 de oameni, conform lui Strabon), începe o politică agresivă de expansiune împotriva celților. Ajunge mai întâi la Scordisci ( în sudul Ungariei de astăzi ), iar apoi se întoarce spre nord, prin Ungaria, pentru a ataca pe boi și pe taurisci. Burebista îți justifica atacurile pretinzând că nu dorea decât să reobțină teritoriile ocupate de celți, dar care-i aparținuseră.

Deși conviețuirea cu celții a fost rodnică, în sensul îmbogățirii culturii materiale autoh-tone, grăbindu-se astfel procesul de trecere al societății daco-getice la epoca La Tène, nu poate fi acceptată ideea că această emancipare s-ar fi datorat vreunei dominații politice celtice. Pe de al-tă parte, descoperirile din bogata necropolă celtică de la Ciumești, județul Maramureș, depășesc cu mult prin importanță problematica istoriei patriei noastre, înscriindu-se cu succes la elucidarea numeroaselor probleme pe care le ridică antichitățile celtice din spațiul carpato-dunărean. Ele vin să contribuie chiar la lămurirea istoriei generale a celților din Europa.

Iată, așadar, că avem suficient de multe motive pentru a încerca să ne însușim cât mai multe date referitoare la modul de viață și de gândire al celților, reprezentativ în acest sens fiind, fără îndoială, concepțiile lor despre divinitate, în general, și despre sfârșitul acestei vieți, în special.

I . 2. METODA

Acest subcapitol s-a născut din nevoia de a lămuri care sunt instrumentele de cercetare pe care le putem folosi pentru a înțelege cum arăta tabloul religios celtic, prezent, bine-nțeles, în contextul vieții cotidiene. În mare măsură, aceste informații pot fi obținute prin aceleași metode pe care le folosesc și istoricii.

Pentru început, trebuie să spunem că studiul celților este mult îngreunat de numărul ma-re de mărturii ale unor autori antici, care i-au văzut din exterior, trecînd astfel prin propriul mod de gîndire orice referire la acest popor considerat barbar. O astfel de “ interpretatio “ a lăsat procon-sulul roman Caesar în lucrarea De belloGallico. Sunt, însă, și unii cercetători ai scrierilor lui Caesar, care afirmă că nu de puține ori, acesta ascundea cu bună știință realitățile celtice. Astfel, în lucrarea menționată, autorul trece sub tăcere atât practica sinuciderilor rituale, cât și procedeele de divinație. Fără a neglija total afirmațiile unor asemenea scriitori antici, putem, totuși, să recunoaștem ca principale izvoare demne de toată încrederea descoperirile arheologice și literatura epică irlandeză, ca moștenitoare directă a imnelor religioase celtice. În privința celților din Galia, cea mai mare importanță o au săpăturile arheologice, care, în ultimul timp, din fericire, s-au bucurat de o mare “productivitate”, în contextul realităților socio-politice europene, dar și ca urmare a nevoii de extindere a suprafețelor locuite și a zonelor industriale,care au avut nevoie de unele săpături. Albert Grenier enumeră următoarele izvoare: indi-cațiile scriitorilor greci și romani, inscripțiile și monumentele figurative din Galia romană, și, în fine, rămășițele din vechile credințe păgâne, care pot fi întâlnite în literaturile celtice ale Evului Mediu. Niciuna din aceste surse nu este, însă, pe deplin satisfăcătoare. De altfel, dacă în trecut arheologia nu putea fi pusă pe picior de egalitate cu studiile de factură lingvistică și istorică, din cauza faptului că încă se mai lupta ca să-și justifice existența, lăsând treptat în urmă amatoris-mul, și devenind o ramură a științei, cu propriile ei tehnici și metode. Descoperirile, datorate în mare măsură șansei, au totuși la bază săpături sistematice și analizele de toate felurile, iar obiectele care au fost scoase la lumină cu metode de lucru foarte precise și moderne, face astăzi posibilă rezolvarea, aproape în întregime, a anumitor probleme legate de trecutul celților, fără a denatura evidența mărturiei arheologice. De asemenea, ele permit luarea unei poziții critice față de diferitele aspecte ale anumitor concluzii anterioare bazate în exclusivitate pe studii lingvistice, sau pe interpretarea unor aluzii sumare sau fragmentare ale scriitorilor antici.

Din păcate pentru filologie, nu vom cunoaște niciodată galica. Trista soartă rezervată mitologiei celtice în atâtea publicații și autori moderni tempereaza regretul pe care îl simțim atunci când constatăm ocultarea sa antica. În plus, metodele de învățare ale druizilor erau mai apropiate de cele ale “guru” din India sau ale “sufitior” din Islam, decât de cele ale universităților europene contemporane. Nu absența scrisului a ucis o astfel de învățare, ci iruperea in Occident a unei noi forme a Tradiției, este vorba des-pre creștinism, care a facut din carte, Revelația, Viața și Exemplul.

Pe de altă parte, celții continentali cunoșteau cu siguranță scrierea, și ne-au lăsat pe piatră, pe metal și pe ceramică mai multe sute de inscripții redactate cu ajutorul alfabetului grec și a celui latin lepontic, derivat din alfabetul etrusc și iberic, dar nu erau obișnuiți să consemneze în astfel de documente, în general foarte scurte, tradițiile și istoria lor, transmise, se pare, pe cale orală. Documentele care ne descriu teritoriul sau obiceiurile celților sunt, deci, toate de origine greacă sau latină și, în majoritatea cazurilor, ele nu se ocupă decât de periferia meridională a spațiului galic; vom ințelege ușor că informatiile pe care aceștia ni le lasă nu sunt în general decât lapidare.

Așadar, în cazul necropolelor bine observate din punct de vedere arheologic, informațiile deduse din factura vaselor se dovedesc a fi insuficiente. Pentru a nu greși in atribuirea etnică va trebui să ținem seama, în primul rând de amănunte ale ritului funerar, în special atunci când atunci sunt direct legate de anumite credințe religioase, știut fiind că acestea sunt cele mai consecvente si reprezentative pentru un anumit grup etnic.

Din ceea ce a fost mulțimea de credințe a celților irlandezi, în epoca bronzului, și, ulterior în cea a fierului, se poate ține seama de puține elemente. Ce stim noi despre aceștia se datorează studiului unui erudit islandez de la începutul secolului al XIII-lea, Snorri Sturlom, care a adunat legendele celtice într-o culegere, ce constituie baza principală a tuturor studiilor ulterioare.

Folosirea generalizată a scrisului ar fi dus la o fixare in timp, lucru care, la un mo-ment dat, ar fi ucis, într-un anumit sens, ceea ce trebuia să trăiasca și să retraiască veșnic. Înțelegem astfel, de ce textele mitologice irlandeze au fost toate transcrise ulterior creștinării: tradiția celtica a fost, atât timp cât a existat, exclusiv orală.

Pentru istoria popoarelor antice, mai ales când ea ne este transmisă numai prin documente rare și nesigure, luarea în considerare a limbii sau a ceea ce a rămas din ea e foarte importantă pentru că ne furnizeză informații asupra locului celților, în cazul nostru, în arborele genealogic al limbilor indo-europene, și asupra vecinătăților lor în diferite momente din trecut și, în consecință, asupra amplasamentului habitatului lor. Nimic nu pote suplini această categorie de informații. Din compoziția vocabularului s-a stabilit data când s-au diferențiat indo-europenii. La acea dată, ei cunoșteau arama. S-au stabilit, de asemenea, localizarea primului lor habitat – cuprins, ipotetic, la granița meridională a fagului – modul lor de viață, organizarea socială, tehnicile, concepțiile despre lumea prezentă și cea viitoare.

II . Celții și credințele lor

În această parte a lucrării vom căuta să analizăm câteva trăsături de bază ale vieții socio-politice, în măsura în care se poate vorbi despre așa ceva la celți, dar, mai ales, ale celei religioase, pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine termenii în care au conceput ei eshatologia.

II . 1. Despre celți din punct de vedere istoric, etimologic, geografic și antropologic

Populațiile celtice aparțineau de ramura occidentală a marii familii indo-europe-ne, ce penetrase pornind din est sau sud-est în vastele teritorii locuite de autohtonii care erau destul de bine înrădăcinați pentru a lăsa urme, substanțiale câteodată, în toponimie. Mircea Eliade dezvoltă problema moștenirii indo-europene în lucrarea domniei-sale “Istoria credințelor și ideilor religioase”, în care precizează, citându-l la rândul său pe E. Benveniste, că “aceste supraviețuiri comune indo-iranienilor și italo-celților se explică prin existența unor puternice colegii de preoți, depozitari de tradiții sacre, păstrate printr-o severă rigoare formalistă”

Fenomenul care domină toată istoria celților și în mod aparent o începe, urmând imediat destrămării comunității italo-celtice – dacă acest concept abstract a corespuns vreodată unei societăți circumscrise –, este separarea în două grupuri de popoare, ale căror limbi s-au diferențiat în: grupul goidelic, sau irlandez și grupul brittonic, care îi cu-prinde pe gali. Unii celtologi și lingviști nu acordă, însă suficientă atenție acestui fenomen, comițând eroarea ce constă în a-i identifica pe celți cu civilizația La Tène. Specialiștii o a doua epocă a fierului, numind-o când marniană, când “La Tène”, după numele stațiunilor și al grupurilor de stațiuni considerate ca tipice și cărora le corespunde o civilizație atribuită, în consens, celților, fără a face, însă, confuzie între cele două civilizații.

Pe de altă parte, celții au lăsat vestigii de civilizație încorporate în sol înainte de epoca La Tène; dar ele nu sunt susceptibile de a fi a priori definite drept celtice, fiindcă nu poartă marca recognoscibilă a vreunei civilizații celtice. Se pare că abia în secolul al-V-lea î. de Hr. societatea celtică a atins gradul de dezvoltare și de conștiință de sine ce presupune elaborarea unui stil distinct și complet pentru toate componentele unel-telor, armamentului și podoabelor.

Celții sunt pur și simplu popoare de limbă celtică și posedă o civilizație a cărei grad de evoluție, extindere geografică și uniformitate variază în funcție de condițiile istorice. Civilizația La Tene pare a constitui, pentru grupul central al vechilor populații celtofone, o fază pe care am putea considera clasică, corespunzând tranziției de la protoistorie la istorie sau, pentru a întrebuința termenii unui vocabular moțtenit din antropologia culturală a sec. al xix-lea, a trecerii de la un stadiu barbar mai evoluat, la civilizație. Se pare că ea este precedată de o civilizație celtică a primei ere a Fierului, care constituie tranziția de la preistorie la protoistorie, și urmată, în regiunile în care celții își conservă autonomia, de o civilizație celtică de factură romană și creștină.

Vechii scriitori greci care ne-au lăsat informații despre celți au folosit aceste nume, Kελτοί, în latină, celtae, ca o specificitate etnică generală, aplicabilă unor po-poare considerabile și foarte îndepărtate. La începutul secolului al-III-lea, un nume nou, acela de Γαλάται, galați, apare pentru prima dată la istoricul Hieronymus din Cardia, care povestește despre invazia acestora în Macedonia și Grecia și despre stabilirea lor în Asia Mică. Același nume figura pe epitaful tânărului Cydias, mascrat la Delphi, în 279. Probabil că, în aceeași epocă sau puțin mai înainte în Italia, numele de Galli tre-buie să fi intrat în concurență cu vechiul nume de celți. Ar fi bine,totuși, să nu dăm im-portanță definiției oferite de Caesar în pdimul capitol al Comentariilor sale: “ Qui ipsorum lingua Celtae, nostra Galli appellantur “(Cei care își spun celți în limba lor, în limba noastră – latina – sunt numiți gali).

Cât privește regiunea în care și-au făcut celții apariția, nu este foarte dificil să rezolvăm această problemă. Soluția se află în descifrarea direcțiilor de migrație ale celților. În mare, aceste mișcări au constat în vest în trecerea Rinului, către sud în trece-rea Alpilor, către est în coborârea pe Dunăre. Suntem, așadar, constrânși să recu-noaștem că leagănul lumii celtice este la nord de lanțul alpin. E mai dificil de localizat cu precizie spațiul exact. Dacă J. De Vries se gândește la Rinul superior și Dunărea de Sus, adică la platoul bavarez, R. Pittioni a văzut o zonă situată spre nord-vest, mai precis Rinul Mijlociu și țările din nord-estul Franței. În urma masivelor mișcări celtice, care au început în sec. X-IX î. d. Hr., această civiliziție ajunge în Franța, Spania și în Marea Britanie.

La apogeul puterii lor, celții au ocupat în Europa un enorm teritoriu, delimitat la vest de Atlantic, la nord de limta extremă a marii câmpii septentrionale germane și poloneze, la est de arcul carpatic și, în fine, la sud de litoralul mediteranean, versantul septentrional al Apeninilor și extrema meridională a bazinului danubian înainte de Porțile de Fier.

Referitor la antropologia celților, trebuie să începem prin a spune că, în general, savanții refuză să accepte existența raselor pure, a grupurilor etnice cu caractere constante. Termenul de rasă poate fi înțeles doar în sens larg, acela de rase albe, negre sau galbene. Totuși, nu e mai puțin adevărat că anumite caractere fizionomice bine definite se întâlnesc la aproape toate grupele de populații. Neavizatul remarcă ansamblul acestor trăsături, o noutate pentru el, chiar dacă nici o observație nu poate fi aplicată la toate acestea, ci doar la unele dintre ele.

Henri Hubert consideră că antrpologii care s-au ocupat de celți au apucat de cele mai multe ori pe un drum greșit, și aceasta, din cauză că au vrut să dea nume proprii etnice unor rase pure. El spune că un antropolog care vorbește despre celți va trebui totdeauna să se constrângă să nu lipească acest nume, ca pe o etichetă, unei serii de cranii asemănătoare. Astfel, celții erau fie blonzi, înGalia, fie mai puțin blonzi, bretonii și, în fine, arau bruneți cei din insulele britanice. Textele irlandeze aduc în acest sens mărturia lor prețioasă. În Táin bó Cuailnge există eroi blonzi și câțiva bruni.

În sec.I al erei nostre, Diodor din Sicilia spunea despre gali că au o înfățișare terifiantă, vocea puternică și profundă. În timpul vorbirii, vocabularul lor este restrâns, folosesc tertipuri, plăcându-le aluziile și lasă ca multe lucruri să fie ghicite. Ei exagerau pentru a se justifica pe ei înșiși și pentru a denigra pe ceilalți. Earu foarte lăudăroși, dar, pe de altă parte, foarte vioi și buni învățăcei.

II. 2. Religia celților

Religia galilor își avea rădăcina în animism – acea deprindere a minții, comună copiilor și sălbaticilor, care posedă universul cu suflet, atribuind soarelui, lunii și stelelor, pământului și mării, focului și apei, și la tot ce se mișcă, viața și voința pe care le simt în ei înșiși. Această religie era, nu numai religia cuceritorilor celtici ai Galiei, influențată, probabil, de contactul cu grecii din Marsilia; mult din această religie era ligurian, iberian, sau chiar aboriginar. Spiritele izvoarelor, ale lacurilor, ale râurilor, ale munților și ale pădurilor, ale fiecărei peșteri sau stânci, erau venerate în epoca de fier așa cum fuseseră venerate cu secole mai în urmă și tot așa cum aveau să fie venerate și după creștinismul ajunsese religie oficială. Animalele erau adorate fiindcă erau groaznice sau uimitoare; findcă oamenii își închipuiau că animalele erau întrupările divinătății: fiindcă puteau să fie locuite de sufletele strămoșilor eroici.

Caesar prezintă panteonul celtic într-o interpretatio romana. ”Zeul pe care îl cinstesc cel mai mult, scrie consulul, este Mercur. Statuile sale sunt cele mai numeroase. Ei văd în el pe inventatorul tuturor artelor; ei îl consideră drept călăuzitorul călătorilor de drum, cel care poate cel mai mult să-i ajute să câștige banul și să facă comerț. După el, ei îl adoră pe Apollo, Marte, Iupiter și Minerva. Ei au despre aceste divinități aproape aceleași concepții ca și celelalte neamuri. Apollo alungă bolile, Minerva îi invață muncile și meseriile, Jupiter își exercită domnia asupra cerului, Marte domnește asupra războaielor.”

S-a discutat îndelung despre autenticitatea și, prin urmare, valoarea acestei interpretatio romana a Panteonului galic. Însă, Caesar cunoștea destul de bine moravurile și credințele celților. El era deja proconsul al Galiei Cisalpine înainte de a-și începe campania în Galia Transalpina. Dar, deoarece ignorăm mitologia celtică conti nentală, cunoaștem foarte puține despre zeii menționați de către Caesar. Este surprinzător faptul că el nu-l plasezază pe Jupiter în fruntea listei. Probabil, marele zeu celest își pierduse întâietatea la locuitorii orașelor expuse de cel putin patru secole influențelor mediteraneene.

Numeroase popoare au dezvoltat un cult al pământului considerat ca fiind o mamă. Astfel erau germanii, după cum arată Tacitus, Germ.40. În numeroase locuri ale domeniului celtic au fost găsite dedicații către pământ, sub forma pluralului Matres sau Matronae. Numele vechi al ”mamei” se conservase în celtică (irl. Mathair), și numele Marnei pare a-și avea originea aici, Matrona, sufixat cu –ona. Este tentant să identifici acest nume în cel al lui Modron, care, în legenda britonică este mama lui Mabon, corespunzând lui Maponos, cum mai este numit Apollo. În general, “mamele” sunt însoțite de epitete, ca și numele zeilor romani. Astfel, au fost identificate în jur de patruzeci de alte nume adaugate la pluralul Matres și în jur de șaizeci la pluralul Matronae. Deoarece cultul mamelor era practicat și de către Germani, când dedicația provine din regiunea renană, este dificil să decizi dacă divinitatea omagiată era celtică sau germanică.

În inscripțiile gallo-romane, zeul Apollo poartă epitete ale zeităților băștinașe, în urma asimilării lor ca, de exemplu, Belenus, Borvo sau Bormo și Grannus. Sub epitetul de borvo sau Bormo se ascunde un zeu al izvoarelor termale, divinitate care asigură vindecarea unor boli, pe când sub denumirea Belenus poate fi identificată o zeitate a soarelui; acest epitet pote fi apropiat de cuvântul irladez beltene, veche denumire a sărbătorii din luna mai, rădăcina bel având semnificația verbului “a străluci”. O asemenea zeitate se întâlnește nu numai în sud-estul Galiei, dar și în Italia de nord și în Noricum, la est de Alpi, unde, de altfel, este amintită și de Tertulian, scriitor creștin din al-II-lea, care afirmă că în provinciile romane erau adorate diferite divinități. După părerea lui Powell, Belenus ar fi unul din cei mai vechi zei ai celților și ar caracteriza stadiul pastoral al civilizației lor. Uneori, acest zeu este asociat cu Sirona, reprezentată cu fructe sau spice în mână – ca toate zeitățile fertilității – dar al cărei nume a fost apropiat de cuvântul latinesc stella, fiind deci o zeitate a cerului înstelat sau a vreunei constelații. Documentele irlandeze amintesc de un zeu salvator sub numele de Diancecht. În bătălia de la Mag Tured el vindecă pe zeul Nuadu, care a pierdut o mână, și învie pe cei morți, printre care și pe Tuatha Dé Danann, scufundându-I într-un izvor și apărând astfel sub aspectul de zeu mântuitor, salvator. Uneori în această calitate de zeu al medicinii este amintit în textele irlandeze împreună cu zeul meșteșugarilor, Gobniu, așa încât, se pote încadra printre zeii din a treia categorie – zei ai țăranilor, păstorilor și meșteșugarilor, în care întâlnim divinități ale fertilității și fecundității, ale sănătății și forței medicale, ale bogăției și diferitelor profesiuni și abilități tehnice. O divinitate a meșteșugarilor și a deprinderilor tehnice și intelectuale este și Minerva galică, amintită de Caesar, care în irlandeză poartă numele de Brigit sau Brigantia, nume ce poatefi apropiat de acela al triburilor care locuiau în actuala Țară a Galilor (Wales)-brigantes. După izvoarele irlandeze, ea era fiica zeului Dagda, “zeul cel bun”, identificat cu zeul galic pe care Caesar îl numește Jupiter. Era protectoarea poeților, a fierarilor și medicilor; ei îi era consacrată sărbătoarea de la 1 Februarie (imbolc), cu caracter de purificare (lat. Februa) și legată de aprinderea unor focuri rituale. Chiar în cultul creștin al Sfintei Briggite, urmașă a zeității păgâne, se păstrau unele elemente ale vechilor credințe legate de această divinitate. Astfel, în mânăstirea de la Kildare, care îi era consacrată, focul sacru era întreținut de nouăsprezece călugărițe, iar în ziua a douăsprezecea se credea că însăși sfânta îndeplinea această sarcină.

Totuși, esența cultului galilor a constat, se pare, în sacrificii, și, după cum ne ara-tă Caesar, sacrificiul era pentru ei un fel de schimb cu divinitatea. “Ei cred că, spune Caesar, viața unui om nu poate fi răscumpărată decât printr-o jertfă umană […], a-șadar, cei cu grave maladii, cei expuși riscului în luptă sau aflați în vreun pericol, folo-sesc oamenii ca victime sau își doresc să-i jertfească”. Aceste holocausturi erau adresate, în special, lui Taranis.

Conform calendarului descoperit la Coligny, pe teritoriul Franței de azi, anul celtic avea 12 luni, fiecare alcătuită din două părți a câte 15 zile. Prima lună era numită “saminios” (noiembrie), iar ultima “cantlos” (octombrie). Anul era împărțit în două: prima tristă, de iarnă, care ținea din “samonios” până în “cutios” (aproximativ sfârșitul lui aprilie), iar cea de-a doua, senină, estivală, începea cu “giamonios” și dura până în “cantlos” (pe la sfârșitul lui octombrie). Așadar, celții aveau un calendar lunar. Este, practic, imposibil să se stabilească o corespondență precisă între calendarul acelei perioade și cel din zilele noastre: datele din calendarul actual nu pot fi echivalate cu cele ale celților, decât variind de la an la, ajungând identice în mod ciclic, la fiecare 19 ani.

Trebuie știut faptul că, deși calendarul avea patru repere, timpul nu putea să aibă decât trei: trecut, prezent și viitor, simbolizate prin trei sărbători principale: Samain, Beltaine și Lugnasad. Ele nu se bucurau de aceeași importanță, Samain fiind, de departe, cea mai importantă, după ea situându-se Beltaine și, în fine, Lugnasad.Astfel, iarna debuta cu sărbătoarea Samain, în timp ce vara, sezon al luminii și căldurii, începea cu Beltaine. Se poate remarca faptul că această organizare a fost adoptată de un popor de origine nordică.

Toate aceste sărbători sunt, în principal, specifice agricultorilor, sau, cel puțin, așa se vede din aspectele care au subzistat până în zilele noastre în folclorul din fostul spațiu celtic. Se poate constata că unele sărbători creștine sau laice au reluat pe cele din calendarul celților. Samain, care semnala sfârșitul verii și începutul iernii, era sărbătoare totală, cele trei funcții ale sale adresându-se celor trei clase: sacerdotală, războinică și producătoare. Este momentul în care aproape toateevenimentele mitice au loc, neaparținând nici anului în curs, nici celui care s-a încheiat. Situată, așadar, în afara timpului, această sărbătoare este puntea de legătură dintre oameni și zei. M. L. Sjoestedt spune că “această sărbătoare nu aparține unei anumite divinități tutelare, ci aceea a lumii întregi a spiritelor, al cărui amestec în lumea umană îmbracă atunci un aspect amenințător și belicos. Samain este vremea în care sunt oferite spiritelor, în pragul anotimpului neroditor, roadele anotimpului fecund care se sfârșește. Aceste sacrificii îmbracă haina unor tributuri grele impuse omului de către puterile distrugătoare. Astfel, până la sosirea Sfântulu Patrick, irlandezii îi sacrificau pe cei dintâi născuți în ziua de 1 Noiembrie. Era momentul în care se cinsteau morții, în zilele noastre corespunzându-i sărbătoarea de Halloween (în S. U. A.). În Marea Britanie, focurile de artificii din noaptea de Guy Fawkes sunt legate mai mult de celticul Samain decât de personajul omonim.

Beltaine era, prin excelență, sărbătoarea sacerdoțiului, dedicată, în Irlanda, lui Bel, aspectul luminos al zeului Lug. Atunci druizii aprindeau două mari ruguri, printre care treceau toți celții, întru-n fel de purificare, dar mai ales trupele care se pregăteau de sezonul războaielor, corespunzător anotimpului cald. Echivalentul actual al acelei sărbători este ziua Sfântului Ioan Evanghelistul.

În fine, Lugnasad, în jurul zilei de 1 August, era sărbătoarea zeului Lug, cel care garanta abundența, fertilitatea și prosperitatea. În Marea Britanie a rămas sub forma așa-zisei “Lammas Day”, în timp ce în Franța a devenit ziua Sfântului Petru.

Din păcate, despre celții din Irlanda nu putem face, așa după cum s-a văzut și mai sus, doar speculații. Acest fapt se datorează, în primul rând, mitologiei irladeze, nici o alta nefiind la fel de rudimentară și de încărcată cu un număr așa de mare de personaje vagi, de obicei triple, care se luptă până la exterminare. Se poate vedea, cel mult, o perioadă foarte lungă de barbarie, ca să nu spunem de barbarie, cruzime și invidie reciprocă între regii neînsemnați ai micilor clanuri, o ușoară frică de spirite, strămoși, zei ai tenebrelor și ai morților, frică de poporul Fomorè, adorarea apelor, mai ales a lacurilor, dar, în deosebi, un cult sângeros pentru cine știe ce fetiș lunar îngrozitor, Cenn-Crûah, Cromm-Crûach și capul însângerat.

Fiind sursa de informații cea mai apropiată de gândirea celtică arhaică, ne vom concentra, totuși, tocmai asupra literaturii irlandeze.

Istoria sărbătorii Samhain include referiri la zeul Dagda, care are trăsăturile unui personaj grotesc, dotat cu o forță considerabilă și îmbrăcat cu o mantie scurtă, ca cea a servitorilor. El târa o bâtă, uneori suit pe niște roți, și poseda un cazan magic, inepuizabil, putând oferi, în același timp, inspiriție și tinerețe. Bărbatul dezbrăcat, purtând un baston, încrustat în cretă la Cerne Abbas (Dorset), reprezintă, cu siguranță, un zeu asemănător. Această descoperire vine, deci, să confirme spusele scriitorilor irlandezi.

Personaje mitologice, cum ar fi Syrdon, Evnissyen, Loki, Cuchulainn, Bricriu, sunt personificări ale temperamentului celt, certăreți, lăudăroși, cruzi, șmecheri, dar inteligenți și, în esență băieți buni, devotați atunci când comunitatea are nevoie de ei. Veri cu Nastratin Hodja, strămoși ai turcului Karagheuz, ei se țin de farse și de șotii. Se pot vedea unele ecouri ale acestor acte în acțiunile lui Hermes, banditul din rândul armatei.

Zeițele se aveau puterea de a se metamorfoza. Dar ele sunt, totodată, forțe distrugătoare care profețesc răul sau răspândesc panica pe câmpul de luptă. Astfel, în fața lui Cù Chulainn, celebrul erou din Ulster, apare zeița Badb, cu sprâncenele roșii, îmbrăcată cu un mantou tot roșu, urcată pe un car tras de un cal înspăimântător, și însoțită de un personaj grosier, de sex masculin, care conduce o vacă. Simbolismul bogat al acestei scene are ca scop să inspire groaza pornită din însăși numele îngrozitoare pe care și le-au luat cei doi magicieni. Apoi, Badb se transformă într-un corb avid de sânge, a cărei simplă prezență îi îngheață pe luptători.

Ce este eroul celtic? Necunoașterea în ceea ce privește istoria profunzimii celtice ne-a determinat să recurgem la termeni de comparație telurici. Eroicizarea, tot atât de banală în stadiul arhaic ca și poziția șefului, sau potlach, în societățile aristocratice și militare, se poate referi, fie la o figură foarte îndepărtată, care nu a lăsat urme materiale – cazul lui Hercule în lumea greacă – fie un personaj contemporan sau quasi-contemporan; exemplele tipice pentru această a doua categorie sunt oferite, în Evul Mediu clasic, de către Rodrigo de Bivar, Cid, și de către Bertrand Du Gle-Aquin. Odată cu aceste personaje, intervine o sublimare timpurie care face din tâlharii geniali un fel de sfinți; înhumarea lui Du Gle-Aquin în necropola regală a Sfântului Denis este, în rândul clericilor, o manifestare de eroicizare funerară foarte evidentă, despre care ar pute fi spuse multe alte lucruri. Avem certitudinea că spiritul religios și imaginația celtică sunt cele care determină dubla fundamentare a cultului eroilor przenți atât în mit, cât și în istorie. Apariția fie a cenotaf, fie a mormântului ne lămurește asupra acestei probleme. Acționând astfel, celții adoptau anumite concepte ale lumii grecești contemporane, dar totul pare a dovedi că pentru ei, rolul eroicizării depășește cu mult importanța avută în gândirea elenă. Este un lucru normal, pentru un grup uman, despre care Caesar ne informează că se considera ca deștendenți ai zeului morților. Mai mult, din dorinșa de exaltare a marilor familii, caracterul aristocratic al societății celtice a jucat, o dată în plus, un rol important. Prezența relativ frecventă de resturi feminine în mormintele “Eroilor” din La Tene I și II, ar putea constitui o mărturie asupra poziției sociale a femeii celte continentale, poziție mai apropiată de cea moderată, din epopeea irlandeză, decât de durele indicații din De Bello Gallico referitoare la preeminenței masculine în Galia din La Tene III. Dacă am încerca să stabilim o legătură între eroicizarea celtică și nume de celtofon, n-am pute-o face decât admițând, în mod arbitrar, că un a-nume personaj literar constituise anterior obiectul unui cult. De aceea, continentul îi propune, prin intermediul latinului Titus Livius, pe Ambigat și pe nepoții săi, Belovius și Segovius; din potrivă, în Irlanda, posibilitățile eroicizării abundă, dar, numai prin iter-mediul scriitorilor din Evul Mediu târziu, cele mai notabile fiind exemplele oferite Cuchulainn, campionul din Ulster, și șefii mercenarilor Fianna, Find și Osian.

Ca și grecii și romanii, galii practicau un cult particular în cadrul familiei și al diferitelor grupuri sociale. Fără îndoială că, tocmai din această cauză, găsim în epoca romană un număr atât de mare de zeități cu diferite nume și, nu de puține ori, numele divinităților celtice corespunde cu numele orașului sau al cantonului de unde provine inscripția. În epoca romană, fiecare familie galică avea în propriul ei foaier un larariu cu statuile zeului său, din bronz sau pământ ars, expresie romană a unei pietăți anterioare, fără îndoială.

Numărul mare de divinități explică, desigur, existența numărului mare de locuri sacre, stânci, arbori, izvoare, mlaști, fluvii, poieni, unde se ănălțau, poate, idoli de lemn (numiți nemeton, termen care a intrat în numeroase toponime, de la pădurea Nevet – Finistère –, la Drunemeton – în Asia Mică –, trecând prin Nemetodurum – Nanterre). Apele, de asemenea, s-au bucurat mereu de adorația credincioșilor, fie că era vorba de calitățile curative ale acestora, așa cum sunt cele din Chamalières – Puy-de-Dôme –, înconjurate de ziduri, și în care au fost depuse mai multe altare de jertfă lemn, sau de virtuțile pe care le puteau genera, calitate posedată de apele Senei, aproape de Dijon, unde s-au descoperit, lângă clădiri din epoca romană, numeroase altare din lemn, piatră și metal (ochi, organe sexuale, sâni, mâini, etc.), care erau menite a “recupera” boala și a o îndepărta de bolnav. De asemeni, depunerea în râuri a monedelor și a diverselor obiecte se explică prin faptul că, traversând râul, călătorul deranja spiritul râului, căruia i se cuvenea un sacrificiu.

Dimpotrivă, mai elaborate erau țarcurile din pământ ce înconjurau puțuri rituale, uneori mai adânci de 35 metri, și în care erau aruncate, la date precise ale calendarului celtic, ofrande de carne, sânge, lapte sau miere, destinate a satisface divinitățile sub-terane. Se cunosc astăzi multe țarcuri de acest gen în nordul Alpilor (Bavière), în estul Franței, dar și în Mayenne, Sarthe și Bretagne. Cercetările recente din sanctuarele de la Gournay-sur-Aronde (Oise) și Ribemont-sur-Ancre (Somme) au arătat, de altfel, existența unor astfel de spații sacre în care erau așezate vestigii (arme, cadavre, ose-minte) ale luptelor și/sau ale sacrificiilor.

II. 3. DRUIZII

În antichitate, religia a reprezentat, prin miturile și tradițiile de care era legată, un element de coeziune socială și un factor esențial în înțelegerea structurii sociale și a nivelului de civilizație pe care l-au atins anumite popoare. Flamini, brahmani, druizi, magi, toate aceste diverse forme de sacerdoțiu s-au despărțit din același trunchi. Doar preoția putea fi cea care îndeplinea funcția specifică și specială de alter ego sau, în unele cazuri, pe cea complementară regelui. Relații precise unesc pe brahmani cu flamini și pe brahmani cu druizi.

Trebuie subliniat, de aceea, rolul pe care l-a avut la celți instituția druidică a cărei funcție nu era doar cultică. În ceea ce privește originea acestei instituții, a unei caste de preoți, opiniile variază. Astfel, unii autori actuali (P. Grimal), ținând seama de informațiile furnizate de Caesar, afirmă că organizația druidică este originară din Insulele Britanice, nefiind deci de obârșie celtică, pe când cei mai mulți autori, pornind de la existența unor colegii de preoți la toate popoarele indo-europene, susțin că instituția druizilor constituie una din trăsăturile proprii ale celților și că, în timpul lui Caesar, ar fi fost posibil să existe în Britania vreo școală în care se păstrau mai bine vechile tradiții, ea putând fi frecventată și de ucenici de pe continent. Cei care au dezvoltat cel mai bine problema moștenirii indo-europene, în privința druizilor, au fost Georges Dumézil și Jan de Vries. Critca teoriilor celui dintâi a fost făcută de către Jacques Harmand, care afirmă faptul că, gândind în spiritul comparatismului indo-european, se greșește în sensul identificării druidului cu brahmanul hindus. Druid se putea ajunge doar în urma unor studii spciale, în timp ce brahmanii sunt o castă ereditară. Aceasta ar fi tot una cu a confunda un politician francez liocențiat pentru a intra în politică, și omologul său din Anglia. Metoda lui Dumézil poate fi interesantă pentru definirea unui substrat lingvistic indo-european, datând dintr-o perioadă destul de îndepărtată a istoriei, și este neîndoielnic faptul că fundamentul etimologic al cuvintelor “druid” și “brahman” este același; dar, aceasta poate dăuna înțelegerii unor epoci sau regiuni determinate.

În esență, druidismul reprezintă un element de rezistență și coeziune a neamurilor celtice, lucru subliniat de toți autorii din antichitate la care găsim unele informații atât asupra cultului religios, cât și asupra unora din divinitățile galilor. Sânt de reținut în special datele furnizate în această privință de Caesar, Diodor din Sicilia, Strabon, Amiannus Marcellinus, care au folosit desigur și informațiile culese de Timogenes sau Poseidonios, ale căror lucrări nu au fost păstrate până în zilele noastre.

Ar trebui, de asemenea, să amintim și acele producții literare cu conținut mitologic în care druizii sunt asimilați personajelor mitologice. Cu toate că ele încalcă adevărul isto-ric, sunt importante pentru că ne fac cunoscută existența, chiar și în sec. al-VIII–IX-lea, printre irlandezi, a vechii tradiții druidice. Caesar, într-un bine cunoscut pasaj al cronicii sale “De Bello Gallico”, observă că druidismul s-a născut în Britania, de unde a fost importat în Galia. În aceste condiții rămâne de stabilit în ce perioadă a avut loc acest împrumut. Dacă ținem cont de faptul că nu belgii au fost primii celți care au debarcat în Britania, putem spune cu certitudine că originea druizilor pe continent este foarte veche. Părerea comună este că, pe ambele maluri ale Canalului Mânecii, druidismul era activ printre populațiile neolitice. Afirmațiile lui Caesar sunt interpretate cel mai frecvent în sensul că instituția druidică era mai viguroasă în Britania decât în Galia, și că druizii galici călătoreau adesea în Britania pentru a fi inițiați în misterele ei. Profesorul Tudor Ștefănescu afirmă că nu trebuie nesocotită posibilitatea ca celții să fi primit druidismul de la vreo populație neariană, cu atât mai mult cu cât nu avem nici o informație care să elimine această ipoteză.

Cuvântul “druid” este denumirea generică a celor care intră în sacerdoțiu. Începând cu momentul pășirii pe acest drum al slujirii, bărbatul devine druid. Astfel, nații, barzii, filizii, sunt druizi. Cuvântul în sine, înseamnă “prea înțelept” și “clarvăzător”. El este cel care călăuzește, sfătuiește în anumite situații și poate chiar porunci sau interzice în propria comunitate. Are, deci, drept de cuvânt în fața regelui, nefiind supus niciunei interdicții sau obligații. Deține autoritatea spirituală și administrează sacrul. Obligația care îi revine este aceea de a povesti faptele de vitejie pentru a fi transmise pe cale orală urmașilor druizi și războinicilor. Cei care au fixat în scris epopeile tradiției orale au fost călugării primului mileniu creștin.

Druizii dezvoltau învățătura despre nemurirea sufletului și, în același timp, ei erau singurii care puteau intra în legătură cu zeii. Aceste funcții le permiteau să conducă ceremoniile religioase, vorbind în numele divinităților, cu timpul ajungându-se până la a fi chiar ei considerați zei.

Îmbrăcămintea era dominată de alb la sărbători și ritualuri deosebite, de exemplu, la sărbătoarea Samain și la culesul vâscului. Albul era culoarea sacerdotală pentru toți indo-europenii, simbolizând puritatea și lumina. Cu alte ocazii, hainele puteau avea culoarea aurie sau culoarea bronzului, dar niciodată albastru, verde, galben sau roșu. Și aceasta pentru că, în timp ce aceasta din urmă era culoarea cunoașterii, celelalte erau specifice clasei de jos. De reținut că, la solemnități se putea purta îmbrăcăminte colorată, iar în zilele obișnuite, druizii erau îmbrăcați simplu. Pentru război, toți purtau același fel de îmbrăcăminte: nădragi (invenție a galilor) și mantie.

În mitologia celtică se pot distinge patru talismane fundamentale: Piatra lui Fal, care aparținea regelui, în timp ce lancea lui Lug, spada lui Nuada și cazanul lui Dagda sunt cele trei elemente mânuite de zei. În ceea ce-i privește pe druizi, aceștia aveau ca semn al autorității sacerdotale o ramură care, în timpul procesiunilor, era purtată de un membru al suitei și ținută mereu deasupra druidului. Această ramură avea trei ramuri, simbolizând cele trei aspecte corespunzătoare pentru fiecare din cele șapte grade bine definite ale druizilor: aurul, metalul solar cel mai prețios, marchează, deci cel mai înalt grad druidic, Olam; argintul, metal lunar, caracteristic celor două grade care urmează după Olam; bronzul, cel mai puțin valoros metal, specific celor patru grade de jos.

III. CELȚII DIN GALIA

III. 1. SCRIITORII LATINI CARE SCRIU DESPRE CREDINȚA ÎN NEMURIRE A GALILOR

Potrivit lui Caesar, “principala credință a druizilor este că spiritele nu mor”, iar această afirmație urmărește să explice motivul pentru care druizii au pus această credință la baza învățătura lor. El vede aici un scop politic, și mai puțin o dogmă re-ligioasă. Timogene, din potrivă, o consideră ca fiind cea mai înaltă concepție la care au ajuns membrii comunității druidice: “druizii, firi superioare, au ajuns la cele mai înalte concepții și, disprețuind pe cele pământești, au proclamat sufletele nemuritoare” (Amm. Marc. XV, 19). De asemenea, Diodor din Sicilia spune în cartea a-V-a a lucrării sale “Biblioteca istorică” următorul lucru: “[la galati], apar, adeseori, certuri în timpul meselor, când, disprețuind viața, se provoaacă la lupte personale, căci la ei domnește doctrina lui Pitagora, după care, sufletele oamenilor sunt nemuritoare și, după un număr determinat de ani, reîncep să trăiască întru-n corp nou”. Ar fi bine să facem o observație aici, și anume că, Diodor vorbește de “galati” (Γαλαται). Dar, cu patru capitole mai departe, tot în cartea a-V-a, chiar el ține să precizeze ce înțelege prin acești “galati”: Este de folos să lămurim o problemă nesocotită de mulți. Popoarele care locuiesc deasupra Massliei, în interiorul țării, de-a lungul Alpilor și dincoace de Pirinei, se numesc celți; cei care locuiesc mai sus de această Celtie (τούς δέ ύπερ ταύτης τής κελτίκης), spre notus, de-a lungul Oceanului și a munților Hercinici, ajungând până chiar aproape de sciți, se numesc Galati”. Diodor include, deci, și o parte a triburilor germanice printre cei care credeau în nemurirea sufletului, și care acționau în consecință, ajungând până-ntr-acolo, încât, “în timpul funeraliilor, aruncau pe rugul aprins și scrisori adresate părinților decedați, ca și cum morții ar fi putut să le citească” (Diodor, De Bello Gallico, V, 32).

Datorau druizii concepția lor despre nemurirea sufletului influenței lui Pitagora, după cum credeau Diodor și Timogene? Mărturia acestor scriitori a fost respinsă cu fermitate, dar pare posibil ca druidismul să fi absorbit principii de origine pitagoreică, prin mijlocirea grecilor din Massalia, iar această bănuială capătă o oarecare veridicitate dintr-o descoperire numismatică. O monedă de aur, fără inscripție, găsită la Reculver, poartă pe reversul ei figura formată din cinci linii împletite, cunoscută și ca pentagrama sau simbol pitagoreic binecunoscut. S-ar părea, totuși, că, dacă metempsicoza a fost, de fapt, o doctrină druidică, ea nu a avut o răspândire prea mare printre celți, în general; nici obiceiurile lor de înmormântare nu se potriveau cu metempsihoza. Noțiunea lor despre o viață viitoare, asemănătoare cu cea din Epoca Bronzului, era o formă a “Teoriei Continuării”, care a avut partizani așa de numeroși, atât la triburile primitive, cât și la cele moderne. Ei credeau că, undeva, în Apus, se afla un Elysium, unde aveau să trăiască iarăși, bechetuind, distrându-se și jucându-se, ducând o viață la fel cu aceea pe care o trăiseră mai înainte, dar scăpată de grijă. Dacă druizii, după cum spunea Caesar, susțineau că sufletele treceau “de la o persoană la alta”, ei credeau, probabil, că, după moarte, sufletul intra într-un corp nou, perechea eterică a aceluia lăsat în urmă. Nemurirea sufletului era o idee mai mult sau mai puțin vagă, comună multor popoare; pentru celți, druizii au făcut-o articol de credință. De fapt, nu respingem în totaliate posibilitatea ca unii dintre druizi să fi conceput sau împrumutat de la un izvor clasic doctrina recompensării viitoare. Nu este, însă, folositor a cerceta ce era acea teo-rie pe care, după cum spune Caesar, druizii o susțineau, cu privire la originea univer-sului și la natura și mișcarea corpurilor cerești; știm doar că, după cum ei vedeau des-cendența galilor de la Dis Pater, ei socoteau noaptea ca fiind mai veche decât ziua, și calculau timpul după nopți; și că, deopotrivă cu toate popoarele din antichitate, ei își so-coteau anii după mișcările lunii. Tot de la Caesar aflăm că galii aveau obiceiul de a jertfi obiectele cele mai iubite de mort, și că, nu cu mult înainte de epoca sa, fuseseră sacrificați sclavi și camarazi de arme.

Trebuie adăugat și faptul că, atât Valerius Maximus, cât și Pomponius Mela, menționau, câțiva ani mai târziu, aceleași practici: “…se vorbește că există o veche practică la gali, aceea de a se împrumuta între ei cu sume de bani, rambursabile în lumea de dincolo, fiind atât de tare convinși că sufletele noastre sunt nemuritoare”. Valerius Maximus nu pune această credință nici pe seama druizilor, nici a influenței lui Pitagora. (Cartea a-II-a, cap. VI, 10)

Strabon (IV, 4) nu pomenește, nici el, de Pitagora atunci când vorbește despre doctrina imortalității, cu toate că tratează de mai multe ori problema pitagoreicilor și a concepțiilor acestora: “druizi […] proclamă că sufletele sunt nemuritoare”.

Este, deci, evident acordul dintre toți acești scriitori. Galii credeau în nemurirea sufletelor și își conformau acțiunile cu acest lucru. Druizii încurajau și ei această credință. Doctrina lor era aceea că sufletele continuau să trăiască după moartea trupului și că se poate intra în legătură cu ele. De asemenea, la un moment dat, acestea vor fi primit un trup nou.

Expresiile de genul “ad inferos” și “ad manes”, folosite de unii dintre acești autori, nu implică, în nici un caz, ideea de infern, ci sunt o vagă localizare. De altfel, Lucanus afirmă acest lucru în admirabilele sale versuri: “După informațiile voastre (a druizilor, n. n.), sufletele nu coboară nici în locuințele tăcute ale Erebului, nici în adâncurile regatelor străvezii ale lui Platon. Același suflu îi animă în altă lume și moartea, dacă sunt adevărate cânturile voastre, nu este decât locul unei lungi existențe”. “În altă lume”, expresie aproape la fel de ambiguă ca și precedentele, este singurul detaliu nou pe care îl putem desprinde de aici. N-ar fi înțelept să căutăm a ridica un văl dincolo de care nici Lucanus nu putea să vadă mai mult; ambiguitatea se potrivea foarte bine cu spiritul poetic al celților.

Aceste scurte rezumate ale doctrinei celtice asupra exhatologiei individuale nu au scăpat de tendințele raționaliste ale autorilor clasici, care, în mod greșit, au fost interpretați de către comentatorii moderni stricto sensu, în ciuda impreciziei lor. În privința nemuririi sufletuli, ca și a scrierilor, Caesar și toți ceilalți autori au considerat intenția drept consecință: druizii ar fi dezvoltat această doctrină pentru a insufla compatrioților un mare curaj în războaie. Dar războiul era un lucru prea natural și prea obișnuit în viața celtică pentru ca druizii să fie nevoiți să se preocupe de argumente psihologice. Mai degrabă, putem spune că autorii clasici, din cauza disprețului înnăscut față de barbari, nu au înțeles nimic din mentalitatea celților. Unii dintre aceștia aduc ei înșiși dovezi în acest sens. Astfel, Pomponius Mela (III, 2) reproduce, aproape textual, fraza lui Ceasar referitoare la legătura specială dintre cele două lumi: “Ei ard și îngroa-pă, o dată cu morții, și ceea ce este util celor vii. Alteori se întâmplă ca ei să fixeze infernurile ca loc de încheiere a propriilor afaceri comerciale sau de plătire a datoriilor. S-au văzut chiar părinți ce s-au aruncat de bună-voie în rug, cu speranța de a învia odată cu cei morți”.

S-a discutat pe larg asupra raportului pe care doctrinele druidice le puteau avea cu cea a lui Pitagora. Nu poate fi vorba, decât, despre o asemănare întâmplătoare și destul de vagă, de vreme ce, pentru pitagoreici, doar sufletele păcătoase urmau să fie curățate, revenind în această în lume, în timp ce sufletele drepților câștigau spațiul ceresc. De altfel, numele lui Pitagora nu a fost pomenit, în legătură cu religia galilor, decât în mod întâmplător, de către un scriitor latin, Valerius Maximus

III. 2. DESCOPERIRI ARHEOLOGICE DIN EPOCA

BRONZULUI ȘI DIN CELE DOUĂ EPOCI ALE FIERULUI REFERITOARE LA CONCEPȚIA CELȚILOR DESPRE SOARTA REPAUSAȚILOR

Esențial pentru înțelegerea concepțiilor religioase ale celților sunt informațiile oferite de ritualuirile celtice de înmormântare. De-a lungul perioadei de expansiune armată a celților, s-a fixat practica de a îngropa trupurile nearse, în puțuri adânci de peste un metru, în cimitire comune, cunoscute, în general, de către arheologi ca cimitire “plate”. Este foarte important să urmărim evoluția modalităților de păstrare a rămășițelor trupești ale membrilor societății celtice, pe parcursul celor două epoci ale fierului.

Practicile funerare ale celților occidentali aduc, de asemenea, mărturie despre aceste credințe complexe și confuze, căci, se pare că, ei credeau, într-adevăr, într-o viață viitore și chiar în metempsihoză, fără ca aceasta să însemneze, totuși, că locul morților era bine determinat. Am putea da un exemplu amuzant despre această credință într-o viață viitoare: unii celți, dintre cei mai naivi, fără îndoială, puneau plata datoriilor către creditorii lor pe seama reîntâlnirii de dincolo… Dacă nu există un model specific al mormântului celtic (pentru că nu a existat niciodată o regulă precisă care să stabilească dacă mortul urma să fie înmormântat sau incinerat), mobilierul acestora se compunea, adesea, din tot ceea ce se presupune că este necesar în viața de dincolo (veselă, bijuterii, arme, hrană), iar bogăția lui depinzând de cea a decedatului. Cei săraci nu așezau în groapă decât strictul necesar.

Perioda cuprinsă între sec. VIII–V î. d. Hr. a dezvoltat, în inima ariei celtice, între Boemia și Bourgogne, o bogată cultură aristocratică, ce poate fi caracterizată, în special, prin mormintele somptuase cu tumuli, căpeteniilor militare fiind conduse la groapă în carele funerare trase de cai și îngropate împreună cu armele lor, obiectele

de lux personale și ofrande alimetare. Acesta este, desigur, indiciul unei inegalități sociale foarte accentuate între bogați și țăranii săraci. Aceștia din urmă alcătuiau marea masă a producătorilor, îngropați în morminte de incinerație foarte modeste. Așadar, cele două practici nu sunt atât expresie a credințelor religioase, cât mai ales, o consecință a realităților socio-economice specifice primei perioade a fierului, epoca Hallstadt.

O deosebită importanță, în cunoașterea aspectelor vieții cotidiene și concepțiilor despre moarte, o au descoperirile de pe Muntele Lassois. Aflat în apropierea unei importante rute comerciale care leagă Marsillia de albia superioară a Senei, această colină păstrează încă urmele unor puternice ziduri de pământ ce protejează o așezare a epocii Hallstadt, loc unde au fost găsite numeroase fibule și obiecte importante, cum ar fi: amfore de vin și vase grecești. La mică distanță de munte, în apropierea satului Vix, s-a descoperit un mormânt, cu o excepțională bogăție de materiale, protejat de un tumul cu diametrul de peste patruzeci de metri și înălțimea de șase metrii, în care se află trupul unei femei în vârstă de aproximativ treizeci și cinci de ani, foarte frumos împodobită (cu brățări, fibule și o superbă diademă din aur) și posedând un mobilier funerar foarte bogat, cel mai important obiect fiind, fără îndoială, “vasul de la Vix”, un enorm vas din bronz, folosit la păstrarea vinului destinat numeroaselor banchete princiare.

Este de remarcat faptul că riturile funerare (înhumare și incinerare) alternează, acest lucru dovedind că, pentru o oarecare perioadă de timp, ele au coexistat. Această constatare ne îndreptățește să credem că, pentru gali, era mai puțin importantă moda-litatea de înmormântare a trupului celui decedat. Să fie acest lucru o dovadă a indiferenței față de soarta sufletului omului, după moarte?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să luăm în calcul, în primul rând, toate elmentele constitutive ale unui asemenea “locuințe”. Astfel, toate obiectele de uz casnic însoțeau pe cel decedat pentru că el avea nevoie de acestea și în viața de dincolo, unde continua să activeze cu aceleași deprinderi învățate aici. Spiritul practic al galilor poate fi, astfel, interpretat și ca o sete continuă de cunoaștere atât a existenței trupești, cât și a celei spirituale. De asemenea, faptul că erau organizate un fel de cimitire, cu mai multe gropi, este tot o dovadă a nevoii de conviețuire ăi după moarte a membrilor unei structuri comunitare celtice. În acest sens, a fost datat pentru începutul primului mileniu înainte de Hristos cimitirul de la Aulnay-aux-Planches, în care erau grupate și structurate mai multe morminte, atât de incinerare, aparținând epocii celtice a bronzului, cât și cu tumuli, specifici protocelților.

Trebuie menționat, în legătură cu această ultimă descoperire, că aportul adus la stabilirea originii cultului funerar și a ritualurilor de sacrificiu specific galilor. În imediata apropiere a cimitirului compact, se afla o mare suprafață împrejmuită, cu rol cultual, un fel de altar înconjurat de un șanț, două morminte privilegiate, fără îndoială a preotului și a căpeteniei eroizate, două gropi, conținând fiecare câte un schelet al jertfei umane aduse, și un ciudat dispozitiv ritual, cu un șanț de sacrificiu, conținând ca trofeu un taur și o tibie de bovină. Asistăm, așadar, la apariția unui cult funerar ce poate face asocierea, după toate aparențele, între cultul divinităților din lumea cealaltă și cel al unor eroi răposați. Această descoperire este importantă prin valoarea ei explicativă ce a fost demonstrată de cercetătorul Kl. Schwartz: avem acolo originile unui ritual galic care se manifestă mai târziu, în epoca Fierului, și chiar

în epoca romană, sub forma capelelor funerare, a templelor eroilor sau divinităților infernale, și a puțurilor de ofrandă, numite impropriu puțuri funerare. Acestea din urmă, nu sunt altceva, la origine, decât gropile de sacrificiu, destinate să permită comunicarea între oameni și puterile subterane, protectoare ale morților și aducătoare de bogății.

Sec. al-VIII-lea î. d. Hr. aduce unele modificări foarte importante în ceea ce privește respectul față de momentul trecerii din lumea aceasta în cea de dincolo. Asistăm acum la declinul civilizației “câmpurilor de urne”, celții continentali orientându-se, succesiv, către alte două categorii de cultură, foarte diferite una de cealaltă: prima epocă a Fierului (Hallstadt) și cea de-a doua epocă a Fierului (La Tène). Dacă cea dintâi păstrează încă elementele eterogene, pe cealaltă, însă, o putem numi originală, specifică celților gali, și, care, a fost răspândită în toată Europa.

Începutul primei perioade a Fierului a fost marcat pe teritoriul Franței de azi prin dezvoltarea unei noi caste sociale, aceea a “cavalerilor”, cei care au determinat acest fapt fiind, fără îndoială, traco-cimerienii, sub a căror influență a fost introdusă folosirea zăbalei la cai. Cu siguranță că, pentru neînfricații celți, acest lucru a dus la satisfacerea dorințelor de aventură, aventură pe care nu doreau să o încheie nici măcar la sfârșitul vieții. Ca dovadă a acestui fapt stau numeroasele morminte de înhumație bogate în piese de harnașament și de arme.

Pentru mijlocul sec. al-VI-lea, semnificative sunt descoperirile de la Vix, amintite deja.

Un studiu al lui F. Bourriot, apărut în “Revue Historique”, pune accentul pe caracterul religios al mormântului de la Vix. Acel vas grecesc ar fi avut, de fapt, ca destinație, aducerea de libațiuni, asemănătoare sacrificiilor umane menționate de Strabon ca specifice cimbrilor. Deși J. J. Hatt nu acceptă întru totul acestă interpretare, este, totuși, de acord că e posibil ca principesa de Vix să fi fost, în același timp, și preoteasă. Iată, așadar, că aristocrația acestei epoci nu stă departe de preocupările spirituale ale conaționalilor, indiferent dacă e bărbat sau femeie, implicarea fiind și în plan sacerdotal. Demn de subliniat este și faptul că vasul grecesc descoperit a fost însușit de cultul celtic, iar galii vedeau în reprezentarea Artemisei o zeitate locală, indigenă.

Ecluziunea acestei culturi originale, intitulate La Tène, a fost favorizată, în plan economic, de puternicul avânt pe care îl luaseră schimburile comerciale dintre noua aristocrație celtă și statele mediteraneene. În același timp, este demn de menționată amploarea pe care o luase agricultura. Impresia de ansamblu e aceea a

unei puternice creșteri demografice, a unei prosperități economice foarte mari și a unui nivel cultural și tehnic foarte ridicat.

Necropolele lateniene conțin întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de perioadă și regiune, cele două feluri de morminte deosebit de importante: acelea ale războinicilor îngropați cu armele lor și acelea ale femeilor posesoare a unui mare număr de podoabe. Aceste două categorii sunt, în general, echilibrate ca număr, pentru fiecare necropolă.

De asemenea, cimitirele epocii La Tène oferă posibilitatea, prea puțin exploatată până azi, de a studia variațiile regionale și evoluția lor în domeniul practicilor funerare, dar, mai ales, aceea de a le cunoaște vestimentația, expresia vizuală a identității etnice individuale. Îndeosebi, mormintele feminine se pretează la acest gen de analiză, putându-se observa, efectiv, variațiile datorate factorului social, persistenței anumitor caractere regionale care, la apariția noilor elemente erau, din câte se pare, mai degrabă exaltate decât modificate. Un exemplu, în acest sens, este “torque”-ul specific spațiului galic: aceste podoabe erau cele mai frecvente, și principalul effort artistic se fixează fie asupra lui, fie asupra brățărilor de gleznă, în Europa centrală.

Pentru o mai bună descifrare a valorilor tuturor practicilor legate de înmormântare, trebuie să pornim de la observarea câtorva morminte mai importante, de pe teritoriul ocupat de celți.

LIbenice este un monument esențial pentru înțelegerea gândirii religioase celte. Este vorba de o practică foarte bine structurată, fără a pierde, însă, din vedere arhaismul acestui sanctuar neterminat. El cuprinde elemente religioase incontestabile, cum ar fi: împrejmuirea circulară cu pietre a întregului complex, stela și resturile sacrificiului, portarurile care încadrau, se pare, mormântul.

În Galia, la Norma, s-a descoperit o incintă dreptunghiulară, datând din perioada La Tène II, și care cuprinde un tumul și mai multe puțuri pentru ofrande. Mormintele plate, de înhumare, sunt o regulă în această epocă. Mai târziu, în La Tène III, sub influența nordului Europei și a populațiilor mediteraneene, incinerarea devine ceva frecvent. Descoperirile care atestă trecerea de la înhumare la incinerare, dovedesc existența unei constante: cultul dezvoltat al eroilor și sacrificiile umane oferite acestora.

Singurul monument figurativ pe care se poate vedea importanța sacrificiilor omenești este decorul cazanului de la Gundestrup. Pe una din fețe, apare un individ cu mult mai mare decât celelalte prsonaje ale scenei, ceea ce nu este decât o convenție artistică, aruncă un om într-o cuvă, în prezența unui grup de războinici înarmați cu lănci și scuturi, și a unui grup de cântăreți la corn. În partea de sus a reprezentării, patru cavaleri cu cască, stând călare pe cai, cu spatele la oficiant. Deși acestă imagine pare legată de cultul zeului Teutates, J. Moreau vede, totuși, bazându-se pe unele izvoare irlandeze, o punere în scenă a mitului cazanului magic al eternității: războinicii sunt acei morți, pe care uriașul, posesor al recipientului magic, îi va readuce la viață, în Lumea de Dincolo, sub formă de cavaleri. Dimpotrivă, Jan de Vries, se gândește la un ritual de inițiere, în cursul căruia, bărbații tineri primesc acces la grupul social, în cadrul unei scufundări simbolice.

Alături de reprezentările numeroase ale soarelui, și mai ales ale lunii, se găsesc în Galia și unele expresii ale unui “dincolo” sideral. În sud, câteva imagini ale Dioscurilor, ce simbolizează cele două emisfere, luminate rând pe rând; vânturile care poartă sufletele prin atmosferă, și păsările, care reprezintă însăși sufletele luându-și zborul către un loc mai înalt; în sfârșit, stelele și alte simboluri astrale care decorează, adesea, statuile din bronz, îmbrăcămintea zeului cu mai, Sucellus: zeul care dă viața pe acest pământ, conform vechii religii galice, și care oferă mijloacele necesare pentru a asigura fertilitatea solului, ar domni, deci, asupra lumii cerești unde întâmpină sufletele oamenilor pentru o viață nouă.

Alte povestiri ale mitologiei clasice ilustrează în diferite feluri această credință într-o viață supraterestră. Zborul către cer al lui Ganimede, apoteoza lui Hercule, simbolizează înălțarea sufletului în spațiul celest. Armonia sferelor care îl vor adăposti este reprezentată de imaginea unei lire cu șapte corzi. Delfinii simbolizează apele superioare pe care se va face călătoria ultimă. Acestea sunt evocate de ambarcațiuni, tritoni și de Nereide. O cursă de care, condusă de Amorei, caeasta este vehicolul ce împinge su-fletele către ceruri. Un cal înaripat își poartă călărețul, adică sufletul celui mort.

Și, iată că, adesea, aceste mituri exprimă mai mult decât o credință metafizică: convingerea că odihna din cealaltă, o lume superioară, trebuie să fie meritată ca o recompensă pentru curajul din această viață. Aici este vorba, probabil, de o influență din partea religiilor orientale, mai ales când accentul este pus pe necesitatea unei vieți pure, petrecută ca o luptă împotriva tentațiilor. Această luptă

este evocată de victoria lui Apollo și a lirei sale asupra satirului Marsias și a naiului său care reprezintă pasiunile necurate; sau prin rezistența lui Ulise la chemările sirenelor, sau prin faptele atleților, care evocă imaginea celui ce câștigă în mod cinstit lupta. Atotputernicia morții este exprimată foarte clar de un sfinx sau un leu devorând. Câteva teme atestate în restul Imperiului roman sunt absente în Galia: Faeton, focul distructiv; Afrodita, prinsă în plasa lui Ares, simbol al sufletului înlănțuit de trup; Circes cea Rea, căreia Ulise îi rezistă.

În ceea ce privește curajul, el se regăsește în vânătoare, un sport periculos, în datoria militară, dar și în munca cotidiană a țăranului, meșterului, neguțătorului sau învățatului. De aici și numeroasele stele funerare care înfățișează diverse scene din viața de zi cu zi. Ele exprimă tuturor, într-o formă accesibilă, un ideal moral mult mai răspândit decât doctrinele orientale, dar care transmit cam aceiași învățătură: viața activă, a cărei demnitate e dată de munca zilnică. Putem recunoaște aici morala stoicilor adoptată de către împărații secolului al-II-lea î. d. Hr., și pusă în practică de cei mai buni dintre ei. Recompensa? Este tocmai această viață viitoare, în insulele Norocului sau în lumea divină a astrelor, unde fiecare va putea să se lase în sfârșit în voia plăcerilor carnale, cinstit ca erou, divinizat aproape, admis în compania Muzelor care îl vor învăța să guste plăcerile deosebite ale inteligenței și artei, fără a omite petrecerea într-un veșnic banchet. Anumite stele funerare ilustrează, în același timp, munca umană și recompensa celestă pentru aceasta: jos este munca desfășurată de către mort în timpul vieții sale, iar sus, ospățul divin la care iau,adesea, parte rudele celui mort, după cum și acesta asistă, imaginar, la mesele de aniversare date în cinstea lui de cei apropiați.

Mai este, oare, nevoie să adăugăm și faptul că nu toți credeau în aceste pro-misiuni paradisiace? Necredincioșii nu lipseau nici ei. Aceștia refuzau să privească dincolo de moarte, așa după cum se vede și din anumite epitafuri, ca cel găsit la

Lectoure: Non fui, fui, memini, non sum, non curo, «Eu nu eram, eu am fost: o, amintire! eu nu mai sunt, și nu cunosc leac pentru aceasta!», formulă, destul de frecventă, apare pe mai multe morminte sub forma abreviată: N. F. M. N. S. N. C. Dar acestea sunt cazuri destul de izolate: majoritatea inscripțiilor exprimă credința în supraviețuire și caracterul normal al sculpturilor ce înfățișează muncile de aici, de jos, și recompensele de acolo, de sus, toate acestea ne permit să admitem că era destul de răspândită credința într-o viață mai bună, aproape divină, proporțională cu suferința îndurată în această lume.

Fie că este sau nu încredințat de existența unei vieți viitoare, galul nu are vreo datorie mai importantă decât aceea de a asigura cultul morților. În acest context, el proclamă, adesea, credințe contradictorii și practică ritualuri, de multe ori, în contradicție cu aceste credințe. «La păgâni, care nu au o linie teologică dreaptă, scrie Franz Cumont în ultima și admirabila sa lucrare, o nouă credință nu elimină neapărat o credință anterioară. Ele pot coexista pentru mult timp ca posibilități dintre care trebuie să alegă rațiunea. Această nehotărâre nu-i tulbura deloc pe cei ale căror spirite nu erau supuse unui anumit crez dogmatic. Nici o altă credință nu a fost mai emoționantă decât cea legată de viața de dincolo și pe care nici o experiență nu o putea verifica… Nimic nu e mai constant decât ideile legate de cultul morților; nimic nu se păstrează cu mai multă putere decât obiceiurile funerare. Continuitatea lor este asigurată de dragoste și teamă. Îndeplinind cu scrupulozitate toate ceremoniile la care au dreptul repauzații, cei în viață speră să obțină, pentru aceia cu care au fost apropiați, o soartă mai bună. Pe de altă parte, există teama că defuncții s-ar răzbuna dacă, din neglijență, au trebuit să îndure suferințe pe lumea cealaltă.Astfel, se perpetuează o serie de noțiuni antice, a căror conservare este asigurată de cult,

chiar și atunci când se ivesc concepții superioare.»

Astfel, galii îi construiesc mortului un mormânt conceput ca o locuință pentru veșnicie; în jurul lui sunt așezate alimentele și obiectele care-i vor permite să ducă viața pe care și-ar fi dorit-o pe pământ, și chiar dacă, în loc de-a fi înhumat, defunctul este incinerat, iar în mormântul său nu se află decât cenușa, obiectele necesare vieții sale viitoare sunt, de asemenea, așezate în mormânt. Atât pe stelă, cât și pe mausoleu, anumite formule afirmă, mai ales la sfârșitul sec. I, nemurirea sufletului defunctului și că mormântul său este consacrat spiritelor morții (Dis Manibus), memoriei sale veșnice (memoriæ æternæ) sau amândorura, în funcție de epoci. Unele sculpturi evocă separarea sufletului de corp și trecerea primului în lumea de dincolo, sub forma unei păsări sau împins de vânturi până la aștri, ultima lui locuință. Altele îl prezintă pe mort locuind în universul celest, bucurându-se de prezența divinităților, cu sufletul devenit asemenea zeilor. Totuși, la zile aniversare, mormântul

este locul ceremoniilor oficiale de familie, a psalmodierilor și a mesei la care ia mortul parte, ca și cum ar fi de față. Formulele înscrise pe stelă se adresează călătorului, care, citindu-le cu voce tare, insuflă defunctului imaginea unei vieți trecătoare și alină suferințele singurătății. Celor mai înalte convingeri morale, de exemplu aceleia că mortul a meritat recompensa divină în urma suferinței îndurate pe pământ, se suprapune ideea , imorală, că soarta defunctului depinde de grija acordată mormântului său și de respectarea ritualului funerar. Speranța de a ști mortul într-o lume mai bună, teama de a-l vedea uitat de către zei și de cei vii, dorința de a întreține iluzia prezenței sale în acel loc pământesc ce constituie ultimul său locaș: sentimente amestecate, inerente omului, dictate de o voință instinctivă de a aboli despărțirea veșnică.

Diversitatea tipurilor de morminte nu rezultă doar din diferențele condițiilor sociale. Morții sunt, fie înhumați, fie incinerați, iar diferențele dintre acestea două moduri de înmormântare își au originea într-un trecut îndepărtat. Astfel, înhumarea dominase Epoca Bronzului, în perioada dolmenelor, iar incinerarea s-a practicat în Epoca Fierului, însă în cea de-a doua perioadă a Epocii Fierului, vechea metodă revine, fiind preferată de către triburile belgice. Se pare că incinerarea a fost încurajată, până în sec. al-III-lea d. Hr., de influența romană, perioadă în care practica înhumării devine din nou mai frecventă, probabil sub influența religiei orientale, triumfând, însă, abia o dată cu creștinismul.

De altfel, religiile orientale ale misterelor, și mai ales cultul Cibelei și al lui Atis, au cunoscut în Galia o răspândire deosebită, care se datorează unor cauze complexe: abundență de elemente grecești și orientale în rândurile populațiile din valea Ronului, în special de la Viena la Lyon, afluxul de legionari veniți din Orient sau de pe Dunăre. Totuși, până acum nu a fost acordată suficientă atenție unei cauze de ordin religios care, cu siguranță, a avut importanța sa: galii par a fi fost pregătiți de către propriile credințe și de propriul ritual pentru a înțelege mai bine și celelalte religii, asemănătoare cu cea a lor.

Cultul Cibelei și al zeului Atis pare a fi răspândit încă din sec.I , în Narbonnaise în valea Ronului și în Renania, dacă judecăm după frecvența apelativelor religioase legate de acest cult și după reprezentărilor lui Atis de pe morminte. Începând cu mijlocul sec. al-II-lea, cu sprijinul autorităților imperiale, Lyonul devine marele centru galic al cultului Marii Mame a zeilor. De aici, utilizarea taurobolului se generalizează, Galia fiind provincia cu cele mai multe inscripții taurobolice.

Credem că exista un anumit paralelism între ritualurile orientale și ceremoniile gale ale cultului indigen. Astfel, învierea lui Atis fusese asimilată întoarcerii lui Esus pe pământ, în imaginile care decorează vazele de la Graufesenque, din timpul lui Nero. Probabil, la fel s-au petrecut lucrurile și în cazul adorării lui Mithra. Galii au găsit, poate, anumite apropieri între acesta și un zeu local. O dovadă în acest sens o constituie vaza găsită la Lezoux și decorată cu bazoreliefuri ce asociază reprezentarea lui Mithra, sugrumând taurul, cu imaginea cântărețului la nai, al cărui veștmânt amintește de cel purtat de Bahus, și cu imaginea unui personaj numit Abundența, ce amintește de zeița-mamă autohtonă.

Înhumarea respectă integral rămășițele trupești ale mortului și adoptă în totalitate obiceiul de a așeza împrejurul mortului obiectele necesare vieții sale viitoare. Pe de altă parte, înhumarea necesită un spațiu mai mare, cheltuieli pentru construirea unui cavou, sarcofag, sicriu; în plus, necropolele sunt insalubre. Incinerare are de partea sa purificarea prin foc, utilizarea unui spațiu restrâns, igiena și separarea definitivă a sufletului eliberat de corpul distrus. Nu există, însă, nici o teorie asupra celor afirmate, din cauză că cele două moduri diferite de înmormântare se regăsesc la toate clasele sociale: “Dacă în aceste livezi (din jurul mormântului meu) este incinerat ori înhumat un bărbat sau o femeie, moștenitorii mei vor fi responsabili pentru acest lucru”, scrie în testamentul său un celt bogat ce a dispus să fie incinerat.

Mormintele sunt situate în afara aglomerațiilor, interdicția de înmormântare în orașe fiind generală în epoca romană, din motive religioase, care, la origine fuseseră dictate de imperative de salubrizare. La ieșirea din oraș, stele se aliniază de fiecare parte a drumului. Sentimentul de pudoare care ne determină azi pe noi să ne grupăm mormintele într-un loc liniștit, departe de zgomot și mulțime, era necunoscut atunci. Dimpotrivă, era căutat contactul defunctului cu cei vii, cunoscuți ori nu, rude, prieteni sau străini.

Există epitafuri care se adresează trecătorului anonim. Uneori, moartea îl salută: “Bună ziua, călătorule! Să fii sănătos, călătorule! Oprește-ți puțin pașii, te rog, tinere pios, călătorule, pentru a afla soarta mea funestă!” Iată ce răspundea cel viu: “Odihniți în pace! Să vă fie țărâna ușoară!” sau: “Să-ți fie bine!”, la care, mortul spune: “Și ție, asemeni!”. Adesea, mortul îl roagă pe cel în viață să citească cu voce tare textul de pe mormânt, pentru a rupe, astfel, liniștea eternă: “Fie ca mortul să retrăiască prin glasul tău, oricine ai fi tu, cel care citește aceste rânduri!”, sau: “Și tu, călătorule, spune: să-I fie țărâna ușoară!”. Mortul îi urează celui în viață, cel mai mare bine posibil: “Viață lungă celui care va spune: Arpagius, să-ți fie țărâna ușoară! Să trăiești fericit și bucuros, tu, care ai citit și le-ai dorit bine sufletelor noastre!”. Uneori, rugămintea face loc ironiei: “Iată-ți locuința, spune mortul celui în viață. Eu nu vin aici cu drag, totuși trebuie!”. În sfârșit, mortul urează drum bun trecătorilor care i-au acordat o clipă de atenție: “Duceți-vă teferi!”. Astfel așezate în dezordine pe marginea drumurilor, aceste morminte ce se oferă ochilor necunoscuților cer, ca o datorie a fraternității omenești o privire, un gând, câteva cuvinte; ele sunt o amintire permanentă a sorții comune tuturor oamenilor. Datorită acestor inscripții și a sculpturilor care le evocă chipul, viața, profesia, morții se amestecă neîncetat cu cei vii.

Forma mormântului variază foarte mult. Camille Jullian scrie că “Galia romană ne-a lăsat aproape douăzeci de mii de morminte, și poate că nu sunt două la fel”. Principiul, cel puțin, este mereu același: ori corpul, ori urna, sunt depuse în pământ, în-tr-o groapă sau cavou, iar piatra, stela, altarul sau mausoleul, de deasupra, atrag atenția celor care vor trece pe acolo. Când mortul este înhumat, uneori este depus în mormânt dezbrăcat, alteori este pus într-un sicriu sigilat cu cuie, sau acoperit cu cărămizi, țigle plate așezate în formă de acoperiș, ori cu groapa căptușită cu dale de piatră. Dacă mortul este bogat, i se face un sarcofag, o cutie dreptunghiulară cu un capac greu, plat sau “în două ape”. Uneori, în locul sicriului de lemn, era folosit unul din plumb. Când mortul era incinerat, urna, din piatră, sticlă,sau ceramică, era așezată într-o groapă mică, căptușită cu pietre, sau este introdusă în nișa unui cavou. În jurul corpului sau în jurul unei urne sunt obiectele familiare, alimente și recipiente.

Exaltarea capetelor. “Ei tăiau capetele dușmanilor prinși în luptă și le legau de gâturile cailor. Prada este purtată astfel în sunetele unui cântec de victorie; acesta este, apoi, atârnată în fața casei.

Capetele celor mai de seamă dușmani sunt îmbălsămate în ulei de cedru, apoi sunt așezate cu grijă într-un cufăr și sunt arătate cu mândrie străinilor, spunând că pentru acest corp, unul dintre bunici, tatăl, ori, chiar, luptătorul au refuzat o mare sumă de bani. Ei se laudă că au refuzat greutatea lor în aur.”

Această povestire foarte plastică, dată de Diodor Siculus ne face să realizăm că vânătoarea de capete era un lucru banal în rândurile celților. Totuși, nu este vorba de o sete necontrolată de sânge. Ca și alte popoare primitive, celții credeau că sufletul sălășluia în cap. Această parte a corpului simboliza chiar esența ființei și, prin urmare, putea avea o existență de sine stătătoare. Deținând capul cuiva, însemna că ai controlul asupra spiritului persoanei deposedate. Aceste credințe pot fi relevate din dovezi arheologice, tradiția clasică și literatura irlandeză și galeză. Iată, în acest sens, ce scrie Titus Liviu în sec. al-III-lea în. d. Hr.: “Consulii nu și-au dat seama de dezastru până când au zărit câțiva călăreți gali. Capetele celor uciși erau agățate de gâturile cailor, sau înfipte în lăncile lor, totul petrecându-se în acordurile imnurilor lor de luptă.”

În altă parte, același scriitor, ne vorbește despre urmarea unei ambuscade în nordul Italiei, când consulul roman Lucius Postumius a fost ucis. “El a fost jupuit de piele, i s-a tăiat capul, fiind purtat ca pe o pradă glorioasă pe la cele mai sfinte temple. Acolo I-au curățat capul, după obiceiul lor, și i-au aurit craniul, pe care l-au folosit, apoi, în chip de vas sfânt, din care să bea preoții și credincioșii templului.”

Aceste două fragmente conțin câteva puncte de interes. Mai întâi, este vorba despre purtarea prăzilor în cântecele de victorie, apoi, de așezarea lor ca trofee deasupra porții sau expunerea lor ca pe niște obiecte de mare preț. Învingătorul a câștigat, astfel, puterea celui ucis. Agățând capetele dușmanilor, celtul folosea puterea lor pentru a-și proteja comunitatea. O reprezentare pictorială a unei asemenea scene apare pe Columna lui Traian. În acest caz, capetele sunt ale soldaților romani prinși de daci în Transilvania. Fiecare este înfipt într-un băț, privindu-ne, parcă, din spatele fortificațiilor dacice.

Tratamentul special rezervat capetelor de rang înalt sau dușmanilor faimoși îi distinge în cadrul societății respective. Asemenea colecții erau întreținute fie de către comunitate, în ansamblul său, sau de o singură familie, care devenea, astfel, posesoare a unei amintiri de familie, a bunei protecții și, mai ales, a mărturiei averii proprietarilor săi.

S-au găsit multe cranii, în urma săpăturilor arheologice din siturile domestice, ce nu au vreun rol cultic. De exemplu, la Stanwick, în Zorkshire, a fost găsit un craniu care, probabil, fusese atârnat deasupra porții și, care, a căzut, apoi, în apropiere, în locul în care a fost descoperit.

Pentru celți, capul reprezenta un aspect al divinității și, deci, era normal să oferit ca ofrandă, la altar. Cea mai grăitoare dovadă a cultului capului provine din sudul Franței. În interiorul oppidum-ului Entremont, în Province, se afla un altar pe partea cea mai înaltă a dealului, la care se ajungea pe o alee mărginită de statuile eroilor. În altar se afla un stâlp înalt, ce avea sculptate pe el doisprezece capete omenești stilizate.

II. 3. REALITATEA VIEȚII DE DINCOLO DE MORMÂNT ÎN CONCEPȚIA POPULARĂ

“Nu este exclus ca religia sacerdotală să fi fost diferită de cea populară.” Această afirmație îi aparține lui André Lefèvre, care vede în afirmația lui Caesar, referitoare la credința în metempsihoză, o dogmă ce pare să fie în contradicție cu practicile funerare ale galilor și cu ideea primordială a călătoriei dincolo de mormânt, unde mortul, trăind în persoana sa de-a doua, aprovizionat cu alimente, arme, cal, sclaVI sacrificați, și, chiar, de numeroși prieteni și datornici care se aruncă în rugul lui, continuându-și existența sa terestră – până când își va fi achitat datoriile contractate în timpul vieții. În acest sens, druizii nu aveau nevoie să-i învețe despre nemurirea sufletului. Aceasta era o credință anterioară instituției druidice și, atât de adânc înrădăcinată la gali, încât să-ți faci un împrumut rambursabil în cealaltă lume nu era socotită ca o glumă proastă. Modul de a comunica cu cei morți era simplu: contra unui număr anumit de monede, unii acceptau cu bucurie să fie înjunghiați. Se știe cu câtă nepăsare mergeau războinicii celți la moarte. Léfevre consideră că este mult mai plauzibil ca “stimulentul”, cum îl numește Caesar, pentru curajul galilor, să fi fost nu credința în reîncarnare, ci aceea într-o viață viitoare, trăită în mod conștient, în compania prietenilor și posedând întreaga memorie din viața aceasta.

S-a discutat pe larg asupra raportului pe care doctrinele druidice le puteau avea cu cea a lui Pitagora. Nu poate fi vorba, decât, despre o asemănare oarecum

întâmplătoare și destul de vagă, de vreme ce, pentru pitagoreici, doar sufletele păcătoase urmau să fie curățate, revenind în această în lume, în timp ce sufletele drepților câștigau spațiul ceresc. De altfel, numele lui Pitagora nu a fost pomenit, în legătură cu religia galilor, decât în mod întâmplător, de către un scriitor latin, Valerius Maximus. Galii credeau în nemurirea sufletului; practicile lor funerare indică acest lucru; această credință era comună cu a multor altor popoare. În general, trebuie aplicată observația lui Camille Jullian: “Având tendința de a generaliza, specifică bătrânilor, druizii au reușit să fie, în același timp, cei mai cruzi și mai înțelepți dintre preoți chiar dacă, după toate aparențele, practicile și teoriile lor deveniseră de-a dreptul banale”.

Trebuie să ne amintim, de asemenea, că galii nu ezitau să facă schimburi între ei, până în lumea de dincolo. Ei ardeau sau îngropau împreună cu morții nu numai lucrurile de care se folosiseră în timpul vieții, ornamente, bijuterii, instrumente, arme, etc.; ei își închipuiau, deci, că vor duce dincolo de mormânt o viață asemănătoare acesteia în care trăim.

Tărâmul morților se află în insulele misterioase ale oceanului, către care sunt atrași navigatori curajoși, ce nu se mai întorc niciodată. Acolo se află Țara Promisă, Câmpia Bucuriei, Țara Tinereții, populată de tinere și de femei seducătoare; acolo își continuă eroii dispăruți serbările și bătăliile lor. Insulele magice ale Zeițelor se confundă cu insulele Morților, ajungându-se până acolo, încât, remarcă G. Dottin, aceleași istorii să fie puse atât pe seama zeițelor, cât și a morților.

Aceste concepții sunt destul de vechi. Plutarh, în sec. I în. d. Hr., se făcea, deja, ecoul legendelor celtice conform cărora, la cinci zile de navigare de pe coasta Marii Britanii, s-ar afla insula lui Saturn, locuită de genii. Istoricul Procopius, în sec. al-VI-lea, povestește cum locuitorii bretoni au datoria de a conduce sufletele morților până pe insula unde trebuie să-și afle liniștea. “În mijlocul nopții, ei aud bătăi în poartă și o voce șoptită care-I cheamă. Merg spre țărm, fără a realiza ce forță îi atrage. Ei găsesc acolo bărci care, deși în aparență goale, sunt atât de pline cu suflete ale morților, încât marginea lor se înalță cu puțin deasupra talazurilor. În mai puțin de o oră, ei ajung la destinație, în condițiile în care, de obicei, le-ar fi trebuit o zi pentru acest drum. Acolo nu văd pe nimeni, dar aud o voce care numără pasagerii, strigându-I pe fiecare după numele său”. Bătrânii vorbeau, adesea, despre Insulele Binecuvântate, situate în ocean, departe, spre asfințit. Acestea sunt legendele unui popor de marinari; ele urcă, probabil, până în preistorie. Nu se poate preciza în ce măsură au fost ele cunoscute de celții continentali.

Fără îndoială că, pentru aceștia din urmă, paradisul trebuie să fi semănat cu Walhalla germanilor. Oricum, oamenii trăiesc acolo o viață mai bună decât cea prcedentă. Pentru gali, cu siguranță, șiroaiele de hidromel și de vin se scurg printre copacii încărcați de fructe minunate; ploaia este de bere. Porcii pasc pe o câmpie bogată. Mereu tineri și frumoși, războinicii purtau arme strălucitoare; bătăile erau mai înverșunate și mai teribile decât la cei vii, iar râurile de sânge udă marea Câmpie.

Viața continuă, însă, fără sfârșit, oferind celui mort tot ceea ce iubise și-și dorise pe pământ. Un astfel de Paradis material, cum era cel conceput de gali, nu are nici cea mai mică asemănare cu doctrina mistică a lui Pitagora.

Departe de a fi rezultatul reflexiilor filozofice ale druizilor, “această doctrină a ne-muririi sufletului, conclude G. Dottin, este indo-europeană; poată fi găsită în Vede; Herodot a semnalat-o la egipteni și la geți. Perșii erau convinși că vor învia. Aceasta nu este o credință religioasă proprie doar celților”. Dottin ar fi putut adăuga și faptul că ea nu este posedată exclusiv de indo-europeni, din moment ce, poate fi la fel de bine observată la egipteni; ea este, pur și simplu, naivă și primitivă.

Respectul față de cei morți nu se oprește doar la întreținerea mormântului, asigurată, în mod constant, de către părinți, prieteni, vechi tovarăși de muncă, ci, fiind admiși în compania zeilor, aceștia se bucură de un cult deosebit. Morții devin zei, Manes, spirite temute pentru mânia lor. Camille Jullian spunea că: “Galia și-a iubit, adesea, morții ca pe niște rude regretate, mai degrabă decât ca pe niște zei respectați”. Înseamnă că locuința morților seamănă, atât cu cea a oamenilor, cât și cu cea a zeilor, iar înaintea altarelor, care le acopereau adesea, aveau loc ceremonii constând în aducerea de ofrande, libațiuni, sacrificii și mese festive, ce aminteau de cultul divin.

Orice gal cotiza, în timpul vieții, pentru a fi sigur că va avea parte de un mormânt convenabil și de ceremonii de aniversare. Corporațiile profesionale își asumă, probabil, și ele, o parte din cheltuielile de înmormântare ale membrilor ei, iar acest lucru este dedus din numeroasele reprezentări ale instrumentelor de lucru pe mormintele femeilor, în virtutea unui fel de “masonerie” în care erau organizați soții lor.

Trebuia să fie cumpărat terenul, construit mormântul, să fie prvăzute, pe o peri-oadă mai mare, ofrandele ce erau aduse. De altfel, fervoarea cu care celții ridicau, decorau, întrețineau mormintele, se poate vedea prin marele număr de mousolee și prin bazoreliefurile, ce constituie, pentru noi, o oglindă destul de clară a vieții lor. Acești oameni credeau cu putere că pietrele lor funerare, adesea obținute printr-o viață de muncă, ridicate, de multe ori, din grija celui decedat, în timpul vieții, le-ar putea asigura o altă viață. Nu s-au înșelat: răspândite astăzi în muzeele noastre, ele nu încetează să ne vorbească despre ei.

IV. CELȚII DIN IRLANDA

III. 1. CEALALTĂ LUME REFLECTATĂ ÎN POEMELE IRLANDEZE

Este foarte greu să ne formăm o imagine despre ansamblul literaturii celților, întrucât singurele monumente ale ei care ne-au parvenit sunt cele provenite de la celții insulari. Există în literatură atâtea mode și gusturi schimbătoare, încât este absolut hazardat să încercăm a ne reprezenta o literatură prin intermediul alteia, mai nouă cu câteva secole, chiar dacă e culeasă de la un popor cu aceeași origine.

Cea dintâi problemă pusă cu privire la descrierea activității literare a celților este lipsa oricărei informații sigure asupra literaturii galilor continentali. Aceștia excelau în arta conversației și căutau vorbe de duh. Oameni, ca Deiotarus ori Divitiacus, au uimit, prin cultura lor, elita intelectualilor romani. Druizii se bucurau de reputația de filozofi. Iar gali ca Vergingetorix au dat dovadă unei mari și elevate inteligențe în domeniul politic. În sfârșit, Galia romanizată a oferit de la bun început atâția profesori, mari avocați, administratori eminenți, încât trebuie să presupunem, existența unei pregătiri anterioare a galilor. Aceștia au avut literatura creată de vates și tradiții epice, asemeni celei despre Ambigatus, transmisă de Titus Livius; acest fragment de istorie despre originile celților trebuie să fi corespuns istoriilor asupra originii care au fost încorporate în Leabhar na Gabhala. Însă, tradiția în cauză era a unei societăți pe cale de dispariție în momentul cuceririi romane. Societatea galică fusese deja împărțită în două: o nobilime aflată deasupra și un popor de vasali. Această revoluție a facilitat abandonarea și pierderea tradiției naționale.

Irlanda a trecut, de altfel, printr-un proces evolutiv destul de asemănător. În sec. al-VII-lea, vechea ei literatură căzuse, oarecum, în uitare, discreditată poate sau înlocuită de creștinism. Marile istorii eclesiastice și, îndeosebi, hagiografia le furnizau ir-landezilor, proaspăt convertiți, un element nou, care îi tenta. Dar s-a făcut și efortul de salvare a tradiției. El a fost mai cu seamă opera corporației filid, interesată în păstrarea povestirilor; conducătorul lor, Senchan Torpeist, care a trăit pe vremea regelui – din Connaught – Guaire Aidne (mort în 659), s-a străduit să adune fragmentele poemului Tain. O legendă atestă dificultatea demersului: fiul lui Senchan, Muirgen, ar fi invocat sufletul eroului Fergus. Însă tradiția, împrospătată, nu s-a mai pierdut, iar creștinismul, care se aliase cu filid, a întreținut-o.

Fără îndoială că, fiind una dintre cele mai vechi literaturi europene, literatura irlandeză este, în același timp, și cea mai profund marcată de creștinism. Ea s-a născut în sec. al-VI-lea, dar cel mai vechi manuscris, cunoscut sub numele de “manuscrisul de la Wurzbourg” și datează din jurul anului 700. În afara inscripțiilor ogamice, cele mai vechi documente, care se pot cu adevărat numi irlandeze, sunt în versuri. Ele sunt poeme panegirice sau satirice ce fac lumină asupra unor evenimente istorice. Eminentul cercetător Kuno Meyer plaseză cele mai vechi strofe care ne-au rămas în sec. al-VI-lea.

Înainte de toate, poezia irlandeză este creația unei caste specializate, care îmbină funcțiile poetice cu acelea de genealog și istoric. Dar, în mod obișnuit, cei care comprimă povestirile și istoriile sunt poeții: unul dintre cele mai vaste poeme păstrate este acela în care se expune epopeea lui Tain, și, care marchează lupta dintre cele două personaje, Cuchulainn și Ferdiad.

Kuno Meyer este cel care scoate la lumină, pentru prima dată, caracterul original al poeziei irlandeze, în ale sale “Selections from ancient Irish Poetry”(Selecțiuni din vechea Poezie Irlandeză), apărute în 1911. După această dată, numeroase eforturi, făcute în acest sens, au fost încununate de succes. De curând, Gerard Murphy și M. Kenneth Jackson, ale căror traduceri sunt admirabile pentru gustul și corectitudinea lor, au pus în prim plan aerul degajat de atmosfera mistică și de șarmul magic, în care a dorit să se închidă geniul creator celtic, ca

urmare a ecluziunii romantismului. Într-adevăr, marea ei calitate rămâne bogăția imaginației. Versurile consacrate Celeilalte Lumi conțin termeni preciși, plini de farmec și splendoare, împrumutați din viața cotidiană, în culorile ei. Se pote observa un forte bine de zvoltat simț al naturii și al anotimpurilor: e urmărită viața animalelor, a mării, a pădurii, mersul pe mare, singurătatea, lucruri atât de atrăgătoare pentru ascultător.

Studiul poeziei celtice trebuie, fără îndoială, să țină cont neapărat de modelele clasice cunoscute în rândurile autorilor și, mai ales, în sânul mânăstirilor, la umbra cărora s-au transcris și conservat marile manuscrise, depozitare ale vechilor texte irlandeze.

Pornind de la aceste date, avem posibilitatea de a distinge, într-o oarecare măsură, caracteristicile comune ale vechii literaturi celtice, ca și trăsăturile particulare ale activității intelectuale a celților.

Literatura galică era orală, ca și cea irlandeză și cea galeză. Toată literatura orală este o parafrază a unor teme și compilații cunoscute. Și, întrucât nici cea mai bună memorie nu are o capacitate nesfârșită, temele erau puțin numeroase. Literatura populară este săracă, în ciuda numărului mare de culegeri folclorice; literatura orală face parte din cea populară. Ea este puțin variată. În Irlanda, ollamh, șeful corporației de filid, trebuia să cunoască trei sute cincizeci de povestiri, dintre care, două sute cincizeci de mare întindere, și o sută mai mici. Dispunem de cataloagele care consemnează ceea ce știau filid. Se pare că textul în proză al povestirilor cavalerești irlandeze era o canava, îngăduind orice fantezie; textul în versuri constituie acele părți ajunse la o anumită fixare a formei și sunt în general pasaje despre actele de vitejie. Tradiția orală a continuat mult după momentul când a fost consemnată prin erudiție.

În esență, literatura celtică era poetică; într-adevăr, irlandezii au descoperit, în mod independent, rima. Recitatorii celtici adăugau versurilor muzică, asemeni jonglerilor din Evul Mediu. Harpa era unealta lor profesională. Profesia literară se exercita de către clanuri specializate și ierarhizate. Nu trebuie să ne reprezentăm poezia celtică sub forma unui lirism ce curge în valuri, ci ca pe niște exerciții minuțioase ale unor literați cam pedanți. Și totuși, literatura celtică a cunoscut popularitatea ca nici o alta. Întreaga națiune celtică a intrat în mișcarea literară, fără să se considere de profesie; și câțiva dintre cei mai buni poeți celtici moderni s-au

recrutat dintre oamenii ieșiți din popor. Și literatura romanescă a fost răspândită. Nicăieri povestirile orale nu conțin mai multe amintiri din literatura eroică. Dinspre literatură spre basmele populare celtice, și invers, schimbul este continuu.

Literatura prezintă o remarcabilă calitate dramaturgică; nu numai că povestirile epice, în sine, sunt extrem de interesante, animate, frământate, dar și personajele lor constituie veritabile caractere: Cuchulainn, Emer, Conchobar, druidul Cathbad sunt ființe care trăiesc. Celții I-au dat literaturii universale pe Tristan și Isolda, fără a mai vorbi de Arthur și de tovarășii lui. Tristan și Isolda sunt eroii unei povestiri cornice, a cărei pereche irlandeză este povestirea Diarmaid și Grainne, îndrăgostiții pătimași care fug în pădure, unde sunt urmăriți de Finn, soțul lui Grainne. Este greu de crezut că povestitorii gali nu ar fi dispus, pentru narațiunea dramatică, de aceleași aptitudini ca și confrații lor din insule. Și ne gândim la urmările pe care, într-adevăr, le-a avut activitatea lor în literatura franceză sau franco-lattină, îndeosebi la suita lungă de cronicari care – de la Grégoire de Tours și trecând prin cronicile călugărilor de la Saint-Denis – au făcut din istoria Franței cea mai frumoasă narațiune istorică din lume.

Pe de altă parte, literaturile celtice, chiar dacă nu sunt singurele care vorbesc despre eroi aflați într-un univers al minunilor și totodată urmăriți de un lanț neîntrerupt al fatalităților și răspunderilor, au izbutit, cel puțin, să realizeze din aceste două elemente efecte estetice incomparabile. Fantasticul este prezent mereu, zeii și zânele se găsesc pretutindeni; nu știi niciodată dacă ai de-a face cu un om sau un duh, omul, însuși, fiind adesea, reîncarnat și ajunge să-și amintească de existența anterioară. Lumea misterioasă ce alcătuiește fundalul este lumea morților; ideea morții domină totul și se dezvăluie peste tot. Întreaga literatură celtică sugerează misterul cu o rară putere evocatoare și poartă în ea, totodată, un înțeles ascuns, pe care îl întoarce cu ușurință, spre glumă.

Mitologia celtică este în întregime eroică. Din zei, celții au făcut eroi și strămoși tipici ai clanurilor și familiilor lor. Prin viața eroilor, ei au reprezentat starea poporului și esența tradițiilor lor religioase; ciclul arthurian, indiferent de considerațiile unui anumit număr de erudiți moderni, care l-au anlizat, coboară, prin rădăcinile lui, în același mediu și tradiții ca și celelalte cicluri eroice ale lumii celților. Arthur traversează aceleași aventuri, iar tovarășii lui îndeplinesc aceleași fapte de vitejie și întreprind aceleași căutări ca și Finn și fianna lui, sau alți eroi celtici. Astfel, prin intermediul eroului, s-a menținut și transmis tradiția zeilor celtici.

Unul dintre cele mai interesante poeme este cel atribuit lui Marban, fratele călugăr al regelui din Connacht. Marban este, de asemenea, imaginea pustnicului, solitar, participant la viața pădurii, cunoscător al secretului cântecului păsărilor, unul din motivele favorite ale poeziei celtice. Marban evocă farmecul vieții acesteia și al omului adăpostit la umbra unei tise înverzite sau a unui stejar mare, pentru a înfrunta vântul; apa izvoarelor care țâșnește dintre cresoane; desișurile tisei și ale iederei; vânatul care sălășluiește printre copaci; cântecul păsărilor; splendoarea verii și urletul vântului. Acestea sunt personajele principale ale poeziei irlandeze.

Mai întâi, se impune să trecem în revistă unele evenimente istorice care și-au pus amprenta evoluției literaturii celtice din Irlanda. Fără îndoială că cel mai important moment care a determinat, în mare parte, apariția scrisului în cadrul acestui teritoriu. Astfel, legenda Sfântului Patrick, legendă acceptată de Biserică, îl prezintă pe sfânt în anul 432, la sosirea sa pe insulă, însoțit de poetul și de druidul regelui din Tara, cel care îl găzduiește. Sfântul rămâne mirat când descoperă ce aceștia sunt foarte buni cunoscători ai filozofiei și ai științei. O mărturie asemănătoare, venită din partea unui abate contemporan cu Sfântul Patrick, reprezintă o confirmare valoroasă a acestor lucruri.

În anul 449, îl găsim pe cel care a creștinat Irlanda, revizuind legile celtice, opera druizilor, din porunca regelui, căruia îi câștigase încrederea, având sprijin și din partea a trei regi provinciali, trei ollami sau doctori și trei episcopi. Episcopii luaseră, deja, locul druizilor. Revoluția a fost rapidă, pregătindu-se, astfel, bine terenul pentru evanghelizare. Se pare că Irlanda a primit creștinismul înainte de a-și primi numele actual. Nu trebuie să neglijăm nici faptul că, la câțiva ani după convertirea regelui Loegaire, mânăstirile au devenit neîncăpătoare pentru aspiranții la monahism. Aceste mânăstiri, sau abații, parcă ar fi răsărit din pământ, într-o epocă în care, Galia nu poseda, încă, niciuna. Centrele monahale din Irlanda au constituit, prin Sfântul Colomban, stupul din care au roit celebrele abații de Luxeuil, în Franța, și de Babbio, în Italia.

Așadar, putem afirma cu certutudine că, începând cu sec. al-V-lea, comunitățile druidice au fost transformate în mânăstiri. Este de notat faptul că, în mod remarcabil, în aceste mânăstiri, ceea ce învățau druizii, nu era religia, ci științele, artele, scrisul, domenii care cunoscuseră o puternică dezvoltare: era cunoscută nu numai latina,ci și greaca.

Istoricii moderni ai Irlandei recunosc, în unanimitate, faptul că vechea știință celtică, druidismul, a rămas, după convertirea la creștinism și înlăturarea druizilor din viața publică, la fel ca înainte, păstrată de filizi și de ollami. Viața intelectuală a Irlandei va rămâne tot în mâna celtizanților. Școlile de breoni rămân, în continuare, deschise. Limba celtică va continua să fie limba oficială până în sec. al-XVI-lea.

Sec. al-IX-lea este marcat de asaltul și de ravagiile cuceritorilor scandinavi: mânăstiri distruse și prădate, populații transformate în sclavi. În jurul anului 830, conducătorul vikingilor, torgeist, se stabilește în Irlanda. Cu toate acestea, cei care își impun credința asupra celorlalți sunt tot irlandezii. În anul 841, este creat orașul Dublin. Sentimentul de frică rămâne accentuat până în sec. al-X-lea, fapt confirmat de unele texte tulburătoare, ca cel al călugărului care scria: “Vântul este crâncen în această noapte. Cel puțin, barbarii războinici ai Norvegiei nu pot potoli mările Irlandei”

Către sfârșitul sec. al-X-lea, un rege din Midh(regatul din centrul Irlandei) învinge la Tara pe toți străinii din Dublin și devine regele suprem. Tentativele de a desemna un singur monarh rămân, însă, fără succes. Și totuși, se reconstituie cultura clerului: după prima epocă a fierului, din sec. VI – VII, sec. al-XI- lea marchează un effort de relansare. Din păcate, luptele se duc între conducătorii irlandezi: regele din Leinster, Dermot Mac murrough, unul dintre protectorii poeților(pentru acesta fusese compilată colecția cunoscută sub numele de “Cartea din Leinster”, în jurul anului 1150), odată detronat, va cere sprijin lui Henri II. Acesta din urmă a fost recunoscut, mai târziu, ca rege, de către episcopii locali, având misiunea de a restabili și Biserica Romano-Catolică.

Așadar, întreaga literatură irlandeză a rămas atașată vieții religioase și tradițiilor antice și, în același timp, grație permanenței breslelor profesionale ale recitatorilor, poeților și povestitorilor.

Metempsihoza. S-a spus despre nemurirea sufletului că ar fi o banalitate. Acest lucru este o evidență doar în măsura acceptării alcătuirii corpului uman din diferite elemente. Totuși, este regretabilă reșeala făcută atât de autorii clasici, cât și de cei moderni, care au confundat nemurirea sufletului cu metempsihoza. Cuvântul metempsihoză trebuie luat în strictul său sens: trecerea elementelor psihice dintr-un corp în altul. Ne rămâne, așadar, obligația de a constata dacă metempsihoza este sau nu prezentă în lumea celtică.

Unul dintre puținele exemple de metempsihoză, pe care ni le-a păstrat Irlanda a fost, din nefericire, interpretat ca o dovadă pentru reîncarnare:

“Întregul neamul lui Partholon muri, cu excepția unui singur om, Tuan, fiul lui Sdarn, fiul fratelui tatălui lui Partholon. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu mai multe chipuri, el își continuă existența din vremea lui Partholon până pe timpul lui Colum Cille. El posedă cunoștința și istoria, știe pe cuceritorii Irlandei și toate evenimentele petrecute de la cucerirea lui Cessair. Iată formele pe care le-a avut el: trei sute de ani sub forma unui bărbat, trei sute de ani sub forma unui bou sălbatic, două sute de anu sub forma unui porc sălbatic, trei sute de ani sub forma unei păsări și o sută de ani sub forma unui somon. Un pescar l-a prins în plasa lui și l-a dus reginei, soția lui Muiredach Muinderg. Aceasta l-a mâncat și a rămas însărcinată.”

Sub diferite forme, Tuan a trăit, deci, o mie două sute de ani, iar această perioadă de timp este, pentru unii, distanța de doisprezece secole trecute de la potop până la apostolatul Sfântului Columba. Însă, ceea ce este cel mai important în acest pasaj, nu sunt fanteziile sau încercările de cronologizare, ci faptul că metempsihoza irlandeză constă în trecerea elementelor psihice de la o formă la alta, dar, în mod obligatoriu, cu o înfățișare ne-umană. Trebuie să subliniem, de asemenea, că metempsihoza celtică nu este generală, ca în religiile născute în India. Dacă în cadrul acestora din urmă, toate animalele au fost supuse acestui proces, legenda irlandeză nu o aplică decât unor anumite ființe mitologice, un număr foarte restrâns de personaje, anume predestinate pentru a-și schimba forma și destinul. Aceștia sunt succesori ai omului primordial, și ei transmit, astfel, aspectele multiple ale științei, ale cunoștinței și ale adevărului.

Acest destin tragic al populațiilor celtice ale vestului a dat naștere unui deosebit atașament față de natură, evocare a solitudinii și a destinului care-i conduce pe oameni, dragoste de aventură, de călătorii îndepărtate și de războaie.

Ciclul din Ulster. Una dintre povestirile acestui ciclu de aventuri se intitulează “Boala lui Cuchulainn”(Serglige Conculainn) și ne-a rămas într-o versiune ce datează din sec. al-X-lea. Cuchulainn este invitat de către Li Ban să vină în Cealaltă Lume; sub influența unui descântec magic, eroul adoarme; în timpul somnului său, îi apar două femei care îl lovesc. Deșteptându-se, el descoperă că trecuse un an de zile. La capătul acestei perioade, la sărbătoarea Samhain(1 noiembrie), unul dintre șefii neamului din Cealaltă Lume apare lângă patul său: este Oengus, cel care-l anunță că frumoasa Fand îl așteaptă pe tărâmul feeric. Apoi își face apariția o femeie, Li Ban, nevasta lui Labraid, cel iute de mână, iar aceasta îi aduce, din partea soțului ei și a lui fand, un mesaj prin care era chemat în câmpia Délices pentru a se lupta cu inamicii lui Labraid; în schimb, el va primi dragostea lui Fand. Li Ban descrie locuința lui Labraid, stăpânul apelor limpezi, ea celebrând frumusețea și vitejia locuitorilor movilelor magice, cu pletele lor aurii, iar caii lor cu șei din aur și apărători de argint. Nerefăcut, încă, Cuchulainn își trimite vizitiul, pe Loeg, care pleacă după zână pe o corabie de bronz.

La întoarcere, Loeg descrie splendoarea poporului zeițelor, evocă putina plină cu bere, mereu rece, și frumusețea fără egal a tinerei văzute, Fand.

De data aceasta, Cuchulainn pleacă el împreună cu Li Ban; este întâmpinat de Labraid și pune pe fugă pe inamicii regelui din Cealaltă Lume. Pentru a-și potoli furia războinică, el trebuie să plonjeze, după bătălie, de trei ori, într-o cadă plină cu apă rece. Eroul își petrece o lună cu Fand, după care cere să se întoarcă în lumea lui.

Se pote vedea și din exemplele de mai sus că literatura irlandeză înlocuiește

concepția creștină despre împărăția promisă, atunci când se referă la acele locuri mirifice la care visează toți celții. Se pot găsi în glosele irlandeze manuscrise latine ce vorbesc despre “tir tairngire”, Cealaltă Lume, o țară a celor Vii, departe de atingerea morții, unde domnește tinerețea.

Kuno Meyer, pe care l-am amintit deja, și remarcabilul folclorist Alfred Nutt au acordat o foarte mare atenție Celeilalte Lumi celtice și valorii sale. Dacă poeme asemănătoare se pot găsi în creațiile grecești sau scandinave, și, în general, în întregul ansamblu indo-european, muzicalitatea și culoarea pe care le degajă acest gen de literatură au un caracter unic. Vom analiza, în continuare, câteva din cele mai frumoase producții de acest gen, tocmai pentru a pătrunde frumusețea Celeilalte Lumi, surprinsă atât de plastic de celții irlandezi.

Aventura lui Conle. Conle, fiul lui conn, stătea lângă tatăl său pe colina Usnech. Atunci, I-a apărut înainte o femeie înveșmântată strălucitor. El o întrebă de unde vine, iar ea îi răspunde că vine din Țara celor Vii, unde viața se trăiește în petreceri și în tovă-rășii îmbucurătoare. Conn și ceilalți de lângă el aud aceste cuvinte, dar fără a o vedea pe femeie, ce nu era vizibilă decât pentru Conle. Ea îi zice că este de viță nobilă în acea țară în care, nici moartea, nici bătrânețea nu au acces. Îl iubește pe Conle, căruia îi spune: ”Pletele tale sunt blonde, iar fața ta este nobilă și strălucitoare. Urmează-mă, și frumusețea ta nu se va altera niciodată”. Conn cere ajutorul druidului său, Coran, pentru ca, prin farmecele sale, să pună capăt atracției exercitate de această femeie misterioasă: pusă în fața acestei amenințări, femeia îi aruncă lui Conle un măr fermecat care îl face pe acesta să nu mai mănânce o lună de zile.

După această perioadă, femeia îi apare din nou și îi ordonă lui Conn să nu folosească descântecul magic împotriva ei, căci aceste descântece sunt diabolice. Ea îl invită iarăși pe Conle ca s-o urmeze în corabia ei din sticlă. Soarele adoarme; vasul va poposi pe acel tărâm minunat chiar înainte de lăsarea nopții. La chemarea femeilor și a tinerelor care se găseau acolo, Conle sare în corabia de cristal. El nu se va mai întoarce niciodată.

Călătoria lui Bran. Bran, fiul lui Febal, se afla în locuința sa când, deodată, auzi o muzică minunată, care-l făcu să cadă într-un somn adânc. Când se trezește, el găsește lângă patul său o creangă de argint încărcată cu flori albe. În fața casei lui, își face apariția o femeie care cântă un poem straniu, compus din două sute de versuri. În el este vorba despre o insulă susținută pe patru stâlpi de aur; pe insulă, Bran va afla întreceri de cai, de care și de corăbii. Toate acestea îi sunt prezentate în culori strălucitoare; iar veselia este neîncetată pe acel tărâm. Marea înconjoară insula. Caleștile sunt de aur, de argint și de bronz, iar caii sunt vopsiți în culori minunate. Un zeu cu părul blond vine în fiecare dimineață să lumineze țara; el pășește pe valurile și pe vuietele oceanului. Cei care aud această muzică sunt scoși din ghearele morții și a bătrâneții. Acolo se află mii de femeii în costumele lor atât de

strălucitoare. Un nor alb înconjoară insula. Și, iată că, zeița se adresează lui Bran, invitându-l să se trezească din toropeală și să vină pe Insula Femeilor. Este ciudată inserarea în acest poem a celor opt versuri ce anunță venirea lui Hristos. Acestea au fost mult timp considerate ca o interpolare creștină, dar M. Carney a obiectat, spunând că examinarea filologică a textului nu duce la concluzia că există vreo diferență de date între partea păgână și cea creștină. Am fi tentați să credem că, atunci când textele au fost culese și refăcute de către acei poeți formați la școala monahală, probabil că apropierea dintre creațiile precreștine și textele creștine au avut loc în mod automat, iar noțiunea de Cealaltă Lume, așa cum fusese ea precizată și primise un caracter literar deosebit, a devenit imediat creștină.

Călătoriile. Poemele care descriu aceste fabuloase călătorii își au, fără îndoială, obârșia în unele texte mult mai vechi. Se poate vedea un ciudat amestec de istorii ale păcătoșilor și ale călugărilor, în care poemele celtice primesc influențe din Vergiliu și Ovidiu, ca și din aghiografia greco-orientală. Dintre acestea, cea mai celebră epopee celtică este cea a călătoriei lui Maelduin, studiată de către Van Hamel, și care a servit drept sursă de inspirație pentru faimosul basm despre “Călătoria Sfântului Brandan”, care s-a bucurat, printre latini, de de o atât de mare popularitate, influențând în mare parte Evul Mediu.

În forma care ni s-a păstrat, se pare că acest poem datează din sec. al-X-lea, dar vechimea lui poate fi cu mult mai mare.

Maelduin s-a născut din actul sexual dintre un păcătos și o călugăriță; a fost crescut de o regină care știa cine este mama lui; el află că regina nu este mama sa și că tatăl său fusese ucis de pirați. Urmând sfatul unui druid, el construiește o navă și se îmbarcă împreună cu șaptesprezece bărbați, pentru a-i căuta pe ucigașii tatălui său. Ei se apropie de o insulă dinspre care răzbătea, până departe, vocea unui războinic ce se lăuda că ucisese pe tatăl lui Maelduin. Debarcarea lor este, însă, împiedicată de o furtună ce le aruncă vasul în largul mării.

În aceste condiții, ei pornesc din insulă în insulă, având parte de mai multe miracole. Un roi de furnici uriașe pune în pericol corabia, iar ei scapă cu greu; pe deasupra, și un cal monstruos își face apariția, obligându-i să fugă. În cursul acestor călătorii, ei sunt hrăniți în mod miraculos. Trei mere sunt suficiente pentru a-I sătura patruzeci de zile. Ei scapă, de asemenea, de marea pedeapsă a animalului gigant care aleargă mai repede decât vântul. Pe o altă insulă, ei găsesc merii cu fructe de aur, pentru care își disputau posesia mistreții roșii și păsările de mare, dar, pe care,

Maelduin și tovarășii săi reușesc să și le însușească.

În fine, ei ajung la o insulă, unde întâlnesc un bătrân, a cărui singură haină era propriul păr. Acesta era un pelerin care sosise acolo mergând pe ape; sufletele copiilor și ale părinților săi stau cuibărite în copaci sub formă de păsări. Ele sunt hrănite de îngeri. Solitarul îi prezice lui Maelduin că va reveni cu bine în Irlanda însoțit de tovarășii lui, mai puțin unul dintre ei.

Mrea prinse a se transforma în jurul lor; devine, rând pe rând, verde și transparentă ca sticla, sau încărcată de negură.

După aceste aventuri, ei ancoreză în Țara Femeilor, descrisă, deja, în rândurile de mai sus. Sunt foarte bine primiți aici; în cinstea lor are loc un mare banchet, iar Maelduin este însoțit chiar de regină.

Apoi, ei sunt cuprinși de nostalgia Irlandei. Neascultând sfaturile reginei, ei repornesc pe mare și sosesc pe o insulă, unde găsesc o capelă și un călugăr bătrân, care era acopeir în întregime de propriul său păr. El este singurul supraviețuitor dintre cei cincisprezece călugări pe care-I trimisese pe insulă, odinioară, Sfântul Brandan.

După încă o serie de peripeții, ei ajung la o insulă înconjurată de un zid de foc ce se răsucește de jur împrejurul insulei (castelele sau insulele în formă răsucită sunt un motiv des întâlnit în povestirile despre Cealaltă Lume). reușesc să pătrundă pe insulă, unde găsesc locuitori ospitalieri, petreceri și o muzică minunată.

Finalul călătoriei îi găsește pe eroii noștrii pe o altă insulă, unde Maelduin întâlnește un pustnic ce îl anunță că, deoarece Dumnezeu l-a cruțat în toate probele prin care a trecut, el are datoria să-i ierte pe ucigașii tatălui său.

Viziunile. După cum am văzut, textele călătoriilor (imrama) au fost influențate foarte mult de scrieri creștine (Evanghelii apocrife, viziuni ale sfinților și chiar Apocalipsa). În acelaăi timp, și, probabil, chiar mult mai devreme, cunoaște o deosebită înflorire acea literatură a viziunilor atribuită credincioșilor, și care este celtică în profunzime. Această literatură s-a dezvoltat în texte latine, cum ar fi, de exemplu, Viziunea lui Tondale și Purgatoriul Sfântului Patrick, ce datează din sec. al-XII-lea, și al cărui renume a izbucnit în Evul Mediu. Aceste viziuni sunt, adeseori, puse în legătură cu existența unor puțuri sau peșteri, care reprezintă tot atâtea porți de acces spre Purgatoriu și spre Infern.

Probabil unul dintre cele mai cunoscute poeme de acest fel este “Viziunea lui Adamnan”. Se știe că acest sfânt este autorul unei “Vieți a Sfântului Columcille” și a

unei descrieri a Țării Sfinte, el fiind abatele mânăstirii lui Iona între 679 și 704. Versiunea cea mai cunoscută a lucrării pare să dateze din sec. al-X-lea, sau mai devreme. Este descris Paradisul, corul sfinților și muzica lor celestă. De asemenea, este prezentetă ceata cerească: Apostolii, înconjurându-L pe Hristos. Tronul Stăpânului este un jilț sclptat minunat, păspri cântă, glorificându-L pe Dumnezeu. Apoi, autorul descrie această cetate cerească în care Dumnezeu primește sufletele fericiților.

Viziunea îl transpune, apoi, pe sfânt în Infern, care este descris pe larg. În fine, Îngerul poruncește sufletului aceluia să se reintegreze în corpul său pământesc, iar sfântul consemnează tot ceea ce văzuse.

Metamorfoza. Math este regele-magician. El nu este un druid, în sensul cunoscut al cuvântului. Și, de asemenea, nu mai există un alt druid de acest fel în literatura celtică. Cu toate acestea, ceea ce poate el face, metamorfozele, sunt foarte des întâlnite, în comparație cu metempsihoza. Un alt exemplu în acest sens sunt faimoasele preotese din Sein care, conform legendei, puteau lua orice formă doreau: “Sena, cea a Osismilor, este recunoscută pentru oracolul divinității galice a căror preotese sunt, se spune, nouă la număr și trăiesc în feciorie. Ele sunt numite Gallisenae, și pretind că pot face să înceteze, prin cântecele și prin șiretlicurile lor specifice, furtunile ce zbuciumă marea și vânturile puternice, și să ia orice formă de animal pe care și-ar dori-o. ele știu să tămăduiască ceea ce este incurabil pentru alții și să prezică cele ce se vor întâmpla.” (Pomponius Mela III, 6, 48)

Ar fi inutil să căutăm dovezi pentru confurmarea existenței acstor personaje. Preotesele n-au existat decât într-un mit oarecare, nu și în realitate. Ca dovadă putem aduce un pasaj din cartea lui Geoffroy de Monmouth, “Viața lui Merlin”, care descreie vechile tradiții britonice, przentând insula fericită pe care fusese dus Arthur după lupta dezastruasă din Camlann. Iată, în continuare, frumusețile Celeilalte Lumi: “Insula Merilor, una a abundenței, și-a primit numele tocmai de la fructele care cresc acolo. Locuitorii ei nu trebuie să tragă nici măcar o brazdă. Nu există vreo bucată de pământ cultivată de cineva anume, ci toate cresc de la sine. Ea însăși face să crească lanuri mănoase, viță de vie și meri, în livezile sale. Pământul rodește singur toate aceste bogății. Aici se poate trăi peste o sută de ani. Nouă surori acordă, cu bunătate, drepturi celui care sosește la ele din lumea noastră. Prima dintre ele a devenit cea mai savantă în arta războiului, depășindu-și surorile prin frumusețea ei. Numele ei este Morgana, iar puterea ei constă în faptul că poate vindeca orice boală și de a-și schimba înfățișarea, putând să se înaripeze pentru a zbura. Atunci când ea și-o dorește, devine Bristus, Carnotus sau Papias.

Aici îl vom însoți pe Arthur, grav rănit după bătălia din Camlann, sub conducerea lui Barinthius, cel care știa bolta și astrele cerelui. Călătorind cu nava acestuia, regele sosește pe acel tărâm și este întâmpinat de Morgana, cu toate onorurile cuvenite. Ea îl va duce în camera sa și, așezându-l pe un pat de aur, îi va dezveli rana. După ce o examină îndelung, ea promite că îi va reda sănătatea, cu condiția ca el să rămână acolo pentru mai mult timp și să consume licorile preparate”.

Este evident faptul că Morgana aparține Celeilalte Lumi, iar magia sa este inaccesibilă muritorilor. Cu timpul, această capacitate terapeutică va lua treptat locul temelor religioase din povestirile irlandeze. Acesta nu este un motiv destul de puternic pentru a nu vedea cel puțin metempsihoza, transfigurarea sau reîncarnarea. Vom afla, așadar, un ecou foarte puternic al istoriei galeze în povestirile bretonice și irlandeze. Un exemplu în acest sens îl constituie istoria lui Koadalan, metamorfozat în cal, și vândut la târgul din Morlaix celor trei diavoli deghizați în cumpărători.

Metamorfozele sunt, deci, accidente care întrerup cursul firesc al existenței fără a-i schimba semnificația. Pe de altă parte, metamorfoza este o iluzie creatoare, atunci când, de exemplu, regele Math și și magicianul Gwydyon își unesc eforturile pentru a găsi o logodnică tânărului Llew. Un blestem al propriei mame, Arianrhod, îl condamnase să nu se poată căsători cu cineva din neamul omenesc.

Acea creatură, de o rară frumusețe, căreia îi puseseră numele Bldeuwedd ( “cu chip de floare”), devine adulteră și trădătoare, complice a ucigașilor soțului ei, fiind transformată de Gwydyon într-o bufniță pentru totdeauna. Așadar, floarea devine pasăre, neputând să rămână femeie și neredevenind floare. Aceasta este, însă, o excepție. Putem aminti de metamorfoza temporară a lui Llew în vultur atunci când rivalul său, Gronw Pebyr, amantul femeii infidele, l-a lovit cu spada sa. El își reia forma umană în momentul în care Gwydyon îl descoperă, în sfârșit, după lungi căutări.

Iată, așadar, că toate aceste metamorfoze nu pot dovedi, în vreun anume mod, nemurirea sufletului. Ele constituie doar mărturii ale existenței tehnicilor magice de un foarte ridicat nivel, fiind, așa după cum s-a văzut, o dovadă a instabilității morfologice a personajelor mitice și divine. Nimic nu amintește de metempsihoză și

nu pare a însemna ceva mai mult decât simple asemănări cu șamanismul, totemismul sau naturismul. Atunci când el există, zoomorfismul este un suport, un simbol.

III. 2. DESCRIEREA CELEILALTE LUMI: SID

Muzica divină. Muzica este una dintre manifestările terestre ale Celelalte Lumi. Toate păsările de pe pământ cântă o muzică divină, iar când locuitorii sid-ului capătă înfățișările umană, ei devin, de asemenea, posesorii acestei dificile arte. Minunata făptură ce tulbură somnul tânărului Oengus, fratele regelui Irlandei, cântă la timpan, instrument cu origine indeterminată, fără îndoială, de mici dimensiuni, cu corzi, asemănător cu vioara sau chitara: “Oengus dormea într-o noapte. El vede, atunci, ceva: o tânără vine spre el, la căpătâiul patului său. Cea mai frumoasă care existase vreodată în Irlanda. Oengus o apucă de mâini și o aduce pe pat, când, deodată, se întâmplă ceva straniu: ea face un salt și dispare. Nimeni nu știu unde fugise aceasta. Rămânănd până dimineață în așteptare, tânărul își pierdu mințile. Făptura pe care o văzuse, și care nu scosese nici un sunet, l-a îmbolnăvit. Nu mai putea să pună mâncare în gura sa. În noaptea care a urmat, frumoasa apăru din nou, având în mână un timpan, cel mai frumos care putuse fi văzut vreodată. Ea îi cântă până îl adormi.

Mai târziu, după ce Oengus obține, în sfârșit, mâna acestei misterioase tinere, al cărui tată era un rege în sid, “ merse la ea. El își întinde brațele către ea. Ei adorm și iau înfățișarea a două lebede, făcând ocolul lacului de trei ori. Nu existase, și nici nu va exista ceva care să-l facă să-și piardă cinstea. Se transformă amândoi în două păsări albe și cântă împreună.

Suspendarea timpului și a spațiului. Druidul Mog Ruith posedă capacitatea de a suspenda trecerea timpului, făcând să înceteze mersul soarelui. Explicația ar fi că zeii, și în general toți cetățenii sid-ului, evadează din timpul finit, din momentul în care au devenit eterni și nemuritori: o zi și o noapte, un an, un secol, sau chiar mai mult, au pen-tru ei exact aceeași durată. Dovada acestui fapt se găsește într-un foarte scurt text ce face referire la o șmecherie juridică folosită de Oengus chiar împotriva tatălui său, însuși Dagda, care neglijase într-un moment important: “Domnea, cândva, un rege faimos peste Tuatha Dé Danann, în Irlanda. Numele lui era Dagda. Puterea sa era mare asupra fiilor lui Mil imediat după cucerirea țării, căci Tuatha Dé distruseseră grâul și laptele fiilor lui Mil, făcându-i să semneze o înțelegere cu Dagda. Atunci, el le cruță grâul și laptele.

La începutul domniei sale, Dagda făcuse împărțirea sid-ului între șefii neamului său. Mac Oc, fiul adoptiv al lui Midir, îl caută pe marele conducător pentru a-l întreba despre pământul pe care-l împărțise fiecăruia. «Nu am nimic pentru tine, spune Dagda, am încheiat împărțirea».

«Atunci, mi-aș dori, grăi Mac Oc, să-mi petrec o zi și o noapte în locuința ta». Dagda acceptă această cerere. «E momentul să pleci și la altă reședință, spuse acesta din urmă, căci timpul tău s-a consumat». «E limpede, răspunse Mac Oc, că noaptea și ziua sunt de când lumea, iar această perioadă mi-ai dat-o mie». Atunci, Dagda ieși afară, iar Mac Oc rămase în sid.

Așa după cum ei evadează din timp, locuitorii sid-ului nu suferă nici de atingerea spațiului, a distanței sau a materiei. Când zeul Midir vine să o trezească pe Etain, regina și soția regelui Eochaid, el sosește fără a fi văzut de cineva, fără să țină seamă de ziduri, obstacole, sau porți zăvorâte.

“La o lună după aceea, Midir veni la întâlnire. Eochaid adună în jurul său pe cei mai buni războinici ai Irlandei la Tara, așezându-I în mai multe cercuri, din ce în ce mai mari, în mod concentric, în mijloc fiind casa regelui și a reginei, cu toate curțile încuiate. Ei știau că va veni acel om cu mari puteri magice. Etain era și ea acolo.

Ei aveau chef de vorbă, când, deodată, l-au văzut pe Midir venind spre ei, în mij-locul casei regelui. El era, oricum, frumos, dar, în acea noapte, părea și mai minunat. Trupele s-au mirat când l-au văzut, iar regele I-a urat bun venit.”

Apoi, regele Eochaid refuză să o cedeze pe Etain, neacceptând decât ca Midir să o cuprindă în brațe; așa putea fi și el mulțumit. Cu toate acestea, nu se dă bătut, și încearcă să fugă cu Etain: «Nu te voi lăsa, îi spune Eochaid, decât dacă te poate cuprinde cu brațele sale, așa cum ai sta în mijlocul casei». «Așa voi și face»

zise Midir. El apucă armele sale în mâna stângă, iar pe femeie sub brațul drept, ieșind prin gaura tavanului. Atunci, trupele din jurul regelui se ridică, plini de rușine. Ei observă două lebede ce înconjoară Tara.

Perfecțiunea Sid-ului. Irlanda, unde războiul nu poate fi acceptat decât în cazul eroilor sau al luptătorilor excepționali, la cea mai mică deviere de la normal, nu ne spune mai multe lucruri decât Galia, în privința sufletelor obișnuite, care nu au posedat, în timpul vieții, vreun extraordinar curaj în luptă sau o demnitate regală ori sacerdotală. Așadar, sid-ul este cunoscut și descris ca o lume unică, perfectă și nediferențiată. Oricum, nici un text nu susține o dualitate celestă și infernală, după care sufletele ar fi repartizate în conformitate cu meritele sau greșelile acumulate în timpul vieții terestre. Noțiunea de păcat, cu întregul ei alai de recompense, sancțiuni, cu iertarea și cu pocăința, cu paradisul și infernul,este total necunoscut: demonii epocii precreștine, sau, altfel spus, acei Fomore nu-și fac niciodată apariția în sid, de unde a dispărut toată necurăția. Aici nu este decât plăcere, bucurie și tinerețe, fără nici o urmă de restricții. De asemenea, nu există nici purgatoriu, neexistând păcat venial mai mare decât necredința și crima. Locuitorilor din sid, ei înșiși zei, nu le poate folosi mijlocirea sfinților, necu-noscând niciodată cine e diavolul.

Un aspect foarte disputat al eschatologiei celtice este, fără îndoială, cel legat de existența unui principiu rău, personalizat. Un posibil candidat la titlul de “Diavol” pare a fi Loki. Georges Dumézil I-a consacrat acestuia un studiu întreg, pornind de la observația că este “unul dintre cei mai originali zeu scandinav”. Loki este cel care se ține de șotii, prezent în panteonul nordic, scandinav și germanic, părintele și comandantul forțelor ostile zeilor. El își poate schimba înfățișarea, devenind orice își dorește. Cel mai adesea ia aspectul unui om mic de statură, un pitic.

Poate fi considerat Loki un adevărat diavol? În orice caz, Dumézil nu dorește să se limiteze la a-l considera doar un farsor, un trickster; acesta din urmă este un personaj mitologic, putând fi regăsit în numeroase alte religii, asemănător cu bufonul regelui, adică cel care are posibilitatea de a-l agasa oricând pe regele zeilor, fără să-și piardă poziția de la curte.

Și totuși, Mircea Eliade este convins, pornind de la afirmațiile lui Dumézil, că Loki este Diavolul. Într-adevăr, acesta din urmă subliniase că Loki este omologul unui personaj satanic, Duryodhana: “devorat de o mânie demonică împotriva verilor săi; în fond, el este încarnarea demonului Kali, adică demonul celei mai malefice vârste ale lumii”. Ori, Eliade exagerează. Există o oarecare asemănare, însă, Duryodhana nu este diavolul în Mahabharata și, cu atât mai puțin, cel responsabil de sfârșitul lumii. Este, cu siguranță, un personaj detestabil, prin acțiunile sale, dar, incapabil să conducă lumea spre un final eshatologic. Acel “Ragnarök” celtic este, desigur, un sfârșit al lumii, dar nu acel sfârșit prezent în cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creștinism și ma-homedanism.

Acest final nu este, așadar, decât o consecință a unei mari ciclicități, lui, urmându-i mereu un nou început. De aceea, a vedea în Loki un precursor al Diavolului pare o încercare zadarnică de rezolvare a problemei.

IV. CONCLUZIE

În ceea ce privește eshatologia celților din Galia, pe lângă bogatele informații oferite de cuceritorii romani din sec. I în. d. Hr., sunt de amintit și riturile și ritualurile de înmormântare. Dintre acestea, cele mai de seamă aparțin epocii La Tène, morminte care prin mobilierul lor vădesc, în regiunile în care a avut loc expansiunile celților, elementele suprapuse de băștinași. De altfel, în primele faze La Tène mormintele constituie principalul izvor de cunoaștere a culturii celtice, a modului în care a avut loc răspândirea acestei civilizații din zona ei de formație.

Indiferent de ritul de înmormântare – înhumare sau incinerare, care variază după perioade și regiuni – mormintele conțin diferite obiecte, constând în arme, podoabe, vase de bronz sau ceramică, împreună cu unele ofrande de alimente, ceea ce dovedește că, în general, celții considerau, ca și celelalte popoare ale antichității, că defuncții continuau să trăiască în lăcașul lor sepulcral, așa încât, această situație nu poate duce la confirmarea sau infirmarea datelor scriitorilor antici privind concepția celților, și în special, a druizilor referitoare la nemurirea sau transmigrarea sufletelor.

Așa după cum s-a văzut, descrierea Lumii de dincolo, sau a Celeilalte Lumi, are o deosebită importanță pentru irlandezi. Ea avea diferite denumiri: Tir na mBeo “Țara celor Vii”, Mag Mor “Marea Câmpie”, Mag Meld “Câmpia Plăcerilor”, Tir na nOg “Țara Tinereții”. Acest “paradis” celtic se găsea foarte departe, la vest de Irlanda, dincolo de apusul soarelui, locul în care merg cei morți. Câteodată, acest teritoriu își primește numele din traducerea expresiei biblice “Țara Promisă” Tir Taingiri, unde crește Arborele Vieții. Aici vor afla cei decedați o soartă de invidiat în comparație cu viața dusă în această lume.

Pentru celți, sid-ul (“pacea”) este o lume paralelă cu cea a noastră. Chiar dacă ea este diferită și îndepărtată, acest lucru nu o împiedică să se suprapună, uneori, cu cea terestră. Pentru aceasta, sunt alese anumite persoane, speciale. În consecință, locuitorii sunt zei sau eroi divinizați.

Conform mitologiei, sid-ul poate fi localizat în trei nivele: în largul mării, în enormele insule ale fericirii, la care nu se pote ajunge, decât după o lungă călătorie maritimă; sub mare sau pe fundul lacurilor, în palate de aur și de cristal; în colinele sau tumulii. Înainte ca actualii locuitori ai Irlandei să fi sosit pe acest teritoriu, predecesorii lor divini (Tuatha Dé Dánann), neputându-se opune invaziei, s-au refugiat sub pământ. Acolo își duc în continuare viața, amestecându-se, din când în când, cu oamenii. Așadar, se poate spune că sid-ul este omniprezent în Irlanda.

Cealaltă Lume celtică este diferită de Paradisul creștin, din moment ce noțiunile de “păcat” și “transgresiune” sunt neconoscute. Nu există nici Infern, nici Purgatoriu. Pedeapsa ființelor rele este simpla lor inexistență. Locuitorii sid-ului duc un trai al bucuriei și plăcerilor: este hrană alesă, din belșug, iar femeile sunt de o rară frumusețe. Toți au aceleași ranguri sociale, fără nici o diferență. Nu există nici un fel de constrângeri temporale, oameni care au impresia că stau doar câteva luni, find foarte surprinși să afle că sejurul lor durează, de fapt, de mai multe secole. De asemenea, nici noțiunea de spațiu nu există: un zeu poate apărea în mijlocul unei locuințe, fără a putea fi împiedicat de faptul că porțile sunt încuiate. Poți ajunge acolo prin diverse moduri: pe mare, prin coborârea în pământ, prin fântâni, traversând o vale, un râu, urmărind o fiară sălbatică – ceea ce ne amintește de Făt-Frumos din basmul “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, când feciorul de împărat traversează o vale în timpul vânătorii, ajungând în lumea cealaltă, nemuritoare. În fine, este de notat că sid-ul este un privilegiu acordat unor eroi, cum ar fi Cuchulainn, sau alți aleși, printr-un mesager trimis pe mare într-o barcă din sticlă sau cristal. Acest mesager este, adesea, transformat de imaginația populară într-o frumoasă îndrăgostită. Este interesant de știut că femeile nu au acces în sid.

CUPRINS

I. INTRODUCERE

I. 2. MOTIVAȚIE………………………………………………………….2

I. 3. METODA…………………………………………………………….6

II. CELȚII ȘI CREDINȚELE LOR

II. 1. DESPRE CELȚI DIN PUNCT DE VEDERE

ISTORIC, ETIMOLOGIC, GEOGRAFIC ȘI

ANTROPOLOGIC……………………………………………………9

II. 2. RELIGIA CELȚILOR………………………………………………12

II. 3. DRUIZII…………………………………………………………….19

III. CELȚII DIN GALIA

III. 1. SCRIITORII LATINI CARE SCRIU DESPRE CREDINȚA ÎN NEMURIRE A GALILOR………………………………………..23

III. 2. DESCOPERIRI ARHIOLOGICE DIN EPOCA BRONZULUI ȘI DIN CELE DOUĂ EPOCI ALE FIERULUI REFERITOARE LA CONCEPȚIA CELȚILOR DESPRE SOARTA REPAUSAȚILOR……………………………………………………………..27

III. 3. REALITATEA VIEȚII DE DINCOLO DE MORMÂNT IN CONCEPȚIA POPULARĂ………………………………………39

IV. CELȚII DIN IRLANDA

IV. 1. CEALALTĂ LUME REFLECTATĂ IN POEMELE IRLANDEZE………………………………………………………42

IV. 2. DESCRIEREA CELEILALTE LUMI: SID……………………….55

V. CONCLUZII……………………………………………………………….59

BIBLIOGRAFIE

ARMAND, JACQUE – Les Celtes au Second age du Fer, Paris, 1970,

CAESAR, C. JULIUS și HIRTIUS AULUS – Memorii, în vol. Straja la Rin, trad. Tudor D. Ștefănescu, Craiova, 1961,

CUNLIFE, BARRY – The Celtic world, London–Sydney–Toronto, 1979,

DE JUBAINVILLE, H. D'ARBOIS – Essai d'un catalogue de la literature épique de l'Irlande, Paris, 1884,

idem. – Les Celtes depuis les temps les plus reculés jusqu'en l'an 100 avant notre ère, Paris, 1904,

idem. – Les Druides et les dieux celtiques à forme d'animaux, Paris, 1906,

idem. – Les premiers habitants de l'Europe, ed. a-II-a, 2 vol., Paris, 1894,

DOTTIN, GEORGES – Les ancien peuples de l’Europe, Paris, 1916,

idem. – Manuel pour servir à l'étude de l'antiquité celtique, Paris, 1915,

DUVAL, PAUL-MARIE – La vie cotidienne en Gaule pendant la paix romaine: I-II siècle après J.-C., Paris, 1977,

ELIADE, MIRCEA – Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. Cezar Baltag, vol. 2, Chișinău, 1992,

FILIP, JAN – Celtic Civilization and Its Heritage, Praga, 1976,

FRANCESCOTTI, RENZO – Celtica, trad. Teodor Capotă, Cluj-Napoca, 1998,

GOUGAUD, DOM – Les chrétientés celtiques, Paris, 1911,

GRENIER, ALBERT – Les Gaulois, Paris, 1970,

GUYONVARC’H, CHRISTIAN; LEROUX, FRANÇOISE – Les druidés, Ouest France, 1986,

HATT, J. J. – Les Celtes et les Gallo-Romains, în Arheologia Mundi, Geneva-Paris-Munchen, 1970,

HUBERT, HENRI – Celții și civilizația celtică, trad. Matilda Banu și George Anania, București, 1983,

idem. – Le culte des héros et ses conditions sociales, Paris, 1925,

KRUTA, VENCESLAS – Les Celtes, Paris, 1976,

MARX, JEAN – Les littératures celtique, Paris, 1967,

PÂRVAN, VASILE – La Dacie à l`époque celtique, în “Dacia”, 1924,

idem. – Getica, București, 1926,

POWELL, T. G. E. – Les Celtes, Paris, 1961,

RAMBAUD, MICHEL – L’art de la deformation historique dans les Commentaires de César, Paris, 1952,

SERGENT, BERNARD – Les Indo-Européens, Paris, 1987,

Toute l’Histoire de Britagne, ediție coordonată de Jean-Jacque Monniers și Jean-Cristophe Cassard, Skol Vreizh, 1997,

VENDRYÉS, JAN – La réligion des Celtes, în: Mana, Les réligion de l’Europe ancienne , vol. 3, Paris, 1948,

idem. – Grammaire du vieil irlandais, Paris, 1908.