Eseuri Despre Situatia Sociala a Pacientilor Si a Altor Categorii de Persoane Institutionalizate

Lucrarea de fata isi propune sa realizeze o analiza asupra problematicii institutionalizarii, pornin de la opera laui Evring Goffman (1961) “Aziluri: Eseuri despre situatia sociala a pacientilor si a altor categorii de persoane institutionalizate”.

Am ales sa discut despre aceasta carte intrucat o consider cu adevarat reprezentativa pentru sociologia contemporana, mai exact, pentru explicarea modului de organizare sociala si institutionala. In cadrul acestei lucrari se prezinta realitatea institutionala exact asa cum este ea, fara menajamente. Goffman si-a dorit ca prin intermediul acestei opere sa realizee o radiografiere cat mai corecta a tot ceea ce implica viata in cadrul unei institututii, incercand sa le ofere o viziunea cat mai reala inclusiv neinititatilor, oamenilor de rand, care n-au pasit si cu atat m-ai putin n-au trait niciodata intr-o institutie.

Problematicca institutionalizarii a mai fost analizata si de alti autori, atat romani cat si straini, insa opera lui Goffman ramane cartea de capatai a tuturor acestor analize, de la care o pornit o serie impresionanta de cercetari si investigatii in acest sens, ale caror rezultate nu au ramas insa fara ecouri in literatura de specialitate.

Goffman, unul dintre cei mai renumiti sociologi din toate timpurile, aduce prin intermediul acestei carti un aport mai mult decat important în ceea ce priveste explicarea tuturor fenomenelor care au loc în diferite tipuri de instituții totale, prezentând in acelasi timp si o analiză amanuntita cu privire la viata ce se desfăsoară în cadrul acestor institutii analizate. Ceea ce este cu adevarat interesant la Goffman consta in preocuparea sa pentru viața instituționalizatului, mai exact, pentru posibilitatea sa de adaptare, precum si pentru toate efectele pe care le exercită mediul institutional asupra sinelui si asupra identității individului instituționalizat.

Cartea pusa in discutie fost publicată in 1961 și reprezintă o reala analiză profundă a tot ceea ce inseamna viata comunităților din ceea ce am amintit mai sus, si pe care autorul le numeste institutii totale, mai exact acele institutii in cadrul carora poate își desfășoră activitatea cotidiana un număr mare de oameni cu statut relativ similar, despărțiți fiind insa de restul societății din care provin, pentru o perioadă de timp relativ apreciabilă și care duc împreună o viață complet delimitată si reglementată oficial de către instituții” (Goffman, E., 2004). Exemple de astfel de instituții prezente in lucrarea lui Goffman sunt: spitalele de psihiatrie, penitenciarele, cazărmile militare si navele, școlile publice cu internat, mânăstirile, căminele sau azilele pentru nevăzători, sanatoriile, spitalele etc. Autorul alege sa abordeze fiecare aspect al tuturot acestor institutii, urmărind mai cu seamă viața de zi cu zi a celor instituționalizați, posibilitățile acestora de adaptare la mediul restrictiv, precum și efectele pe care le are institutionalizarea asupra sinelui și asupra identităților.

S-ar putea aprecia că studiul pe care Erving Goffman l-a realizat asupra acesor instituții totale trebuie luat în vedere pentru înțelegerea si explicarea aprofundata a tuturor fenomenelor actuale, autorul reusind in acelasi timp să surprindă tocmai esența acestor locuri, precum si cultura care se creeaza în interiorul lor.

Lucrarea pusa in discutie este cu atat mai interesanta cu cat cuprinde patru texte gandite ca drept studii de sine statatoare, care au rezultat de fapt in urma unei anchete desfasurate in perioada cuprinsa intre anii 1954 si 1957 in cadrul mai multor institutii medicale americane, cu precadere intr-un spital din Washington, in cadrul caruia autorul sustine ca ar fi ajuns fara a avea un mare interes pentru psihiatrie. Intr-o foarte mare masura, toate observatiile lui Goffman cu privire la institutiile analizate se fundamenteaza si pe surse scrise, provenind din diverse studii de specialitate, memorii si marturisiri din lagare de concentrare, cazarmi sau penitenciare. Fiecare dintre aceste patru studii propune de fapt o perspectiva sociologica inedita si diferita asupra tuturor institutiilor analizate, detaliile de tip empiric concentrandu-se in jurul unor anumite concepte cheie.

Prin intermediul acestei opere, Goffman gaseste mai mult decat oportun un adevarat detur prin universurile de tip carceral ale societatii noastre contemporane, care sa-i serveasca la emiterea unei veritabile teorii sociologice asupra structurii eului, asa cum, in mod absolut surprinzator, anunta el insusi in introducere. Acest scop major este foarte dificil de reperat in lucrare, coplesit fiind de toata abundenta detaliilor referitoare la organizarea unei existente cotidiene sub covarsitoarea influenta a determinarilor structurale institutionale. precum si a interactiunilor dintre personalul unui spital (de exemplu) si bolnavi, pentru a nu lua ca si exemplu numai cazul spitalului de psihiatrie. In aceste conditii s-ar pare ca lipsesc insa toate acele sinteze necesare care sa clarifice in ce manoera analiza vietii cotidiene in spitalele de psihiatrie isi aduce aportul la o veritabila teorie sociologica generala asupra eului.

Analiza dinamicii vietii izolate din asa-numitele institutii totale evidentiaza insa si esecul tuturor proiectelor care le stau la baza, subminate fiind pe de-o parte de strategiile de rezistenta ale oamenilor institutionalizati iar pe de o alta parte, de deturnarea de la toate finalitatile declarate oficial care provin chiar din partea personalului, cu o singura exceptie, cel mai probabil, si anume, cea a institutiile totale de tip religios.

Atentia sociologului pentru analiza cat mai autentica a tuturor datelor empirice in obiectivitatea lor sociala se reflecta insa la nivelul principalelor concepte selectionate, fiecrae cu o cariera sociologica foarte usor de recunoscut: institutiile din cadrul carora se va extrage tipul institutiei totale, cariera (profesionala, de regula) care va fi declinata sub forma carierei de tip moral a bolnavului psihic, ideologie, care se reflecta de altfel si in modelul psihiatric al recuperarii bolnavilor.

Goffman imbina deci in cadrul acestor studii doua mari perspective aparent contradictorii, mai exact, acel holismusociologic de tip durkeimian si acel interactionism de tip empiric care isi are origini in cadrul pragmatismului american preluat de Scoala de la Chicago, acolo unde tot sociologul s-a si format, subliniind in acelasi timp si ordinea sociala, precum si ordinea interactiunii, cu maruntele sale mecanisme. In mod absolu paradoxal, o asemenea analiza sociologica pune in evidenta de fapt normalitatea vietii sociale in cadrul acestor institutii pe care insasi societatea le-a elaborat, tocmai din nevoia de a se putea apara impotriva deviantei si a tuturor anormalitatii pe care in prealabil le-a definit astfel, le-a izolat si vrea sa le trateze. Comparate cu alte tipuri de institutii, penitenciarele, spitalele de psihiatrie, lagarele de concentrare, manastirile sau cazarmil evidentiaza de fapt vocatia totalitara a oricarui tip de institutie.

Așa cum de-a lungul timpului au mai demonstrat si alti autori, problematica instituționalizarii se asociază in mod frecventcu o serie de trasaturi ale mediului de tip instituțional, având serioase repercursiuni asupra personalității și asupra conduitei individului, a caruit dezvoltare nu are loc în aceleași condiții ca în cazul celor neinstitutionalizati. Efectele instituționalizării se resimt deci la toate nivelele personalității individului și în toate domeniile funcționării acestuia.

In baza acestei acceptiuni se constata ca individul institutionalizat se afla pus in situatia de a se supune unui regim de viata reglementat in totalitate din exterior, intr-un mod foart estrict, si supus controlului permanent al unei instante asupra careia individul in cauza nu are niciun fel de influenta. In lucrarea analizata, autorul apreciaza insa caracterul tuturor acestor institutii asa incat sustine ca de fapt caracterul lor delimitator ori total poate fi simbolizat de interzicerea tuturor interactiunilor sociale cu lumea exterioara si a parasirii institutiei, interdictie care, de cele mai multe ori, imbraca o forma concreta in cladire, ca atare: usi baricadate, ziduri foarte inalte, sarme ghimpate, faleze foarte abrupte, ape, paduri sau chiar zone mlastinoase etc. (Goffman, E., 2004)

Goffman acorda o atentie speciala si asupra privilegiile pe care le au persoanele institutionalizate si care constau în a avea un loc de muncă decent, o cameră și un pat de calitate, cafea, intimitate, posibilitatea de a putea părăsi secția fără o supraveghere speciala, chestiuni cărora oamenilor dintr-o societate nu li s-ar parea importante. Pentru un individ neinstitutionalizat, a se dormi seara acasa, într-un pat comfortabil și a bea dimineața o cafea fac parte dintr-o rutină zilnica si banala, în timp ce pentru indivizii institutionalizati, toate aceste lucruri se ridica la stadiul de dorinta. Din punctul me de vedere, orice persoana trebuie sa aibă parte de cateva conditii minimale, oricat de vinovat sau de blamat de societate ar fi.

Dupa cum am mai amintit deja, dee subiectul institutionaliarii s-au mai preocupat de-a lungul timpului si alti autori, multi dintre ei chiar romani, care au considerat ca instituționalizarea trebuie sprijinita prin închiderea instituțiilor de tip vechi, alături de descoperirea unor soluții alternative pentru protecjarea si asigurarea drepturilor omului care să răspundă tuturor nevoilor sale personale. (Zamfir, C., 1997).

Avand in vedere ca Goffman era un interactionalist, poate parea chiar paradoxal ca tocmai el sa prezinte atat de mult interes pentru o institutie. De fapt, tot acest studiu îi permite atorului sa critice foarte aspru punctul de vedere functionalist care solicita in nenumarate randuri o hiper-socializare a indivizilor. În cadrul unei institutii atât de rigide si constrângatoare precum este spitalul de psihiatrie analizat, toti alienatii reusesc insa întotdeauna sa se adapteze intr-un mod corespunzator, ba mai mult decât atât, sa se afiseze într-o asemenea maniera încât sa poata pastra intotdeauna o distanta importanta fata de rolul pe care ar trebui sa-l joace. Omul nu este o fiinta programata, asa incat încorporat institutiei care ar putea încerca sa-i controleze intr-un fel sau altul existenta, acesta va deveni susceptibil de adaptari secundare.

Tot in cadrul acestei lucrari se mai demonstreaza si ca sistemul din aziluri adauga alienarii de tip mintal o adevrata alienare sociala tocmai prin izolarea lor în rolul de alienati, ceea ce nu-i împiedica insa niciodata sa opuna rezistenta printr-o veritabila serie de manevre care tine de fapt de rolul care li se atribuie.

Oprindu-ne putin la mediul spitalicesc din opera lui Goffman, se poate spune ca, de-a lungul timpului s-au mai realizat si multe alte cercetări, însă mult prea puține dintre acestea au reusit sa realizeze o imagine atat de clara asupra mediului institutional, asa cum a facut-o Goffman.

Mediul spitalicesc nu este tocmai un mediu dezirabil pentru individ, iar de cele mai multe ori, imaginea acestuia în viziunea unui pacient este cea a unui lagăr, a unei închisori, a unui loc sinistru și macabru. Din această descriere se explică și starea psihică a pacientului, care este una critica și nefavorabilă. În acest caz, intervenția unui psiholog ar putea fi cea mai bună soluție de remediere a stării.

Pacienții reacționează diferit la boală din mai mutle motive. Ȋnțeleg diferit diagnosticul și au răspunsuri diferite față de atitudinea medicului sau chiar față de comunicarea cu acesta sau cu cei apropiați. În plus, diferitele boli cronice au si diferite efecte psihologice. Răspunsurile la efectele adverse ale medicamentelor pot fi și ele foarte variate

Pacientul este în primul rând un om trist. De cele mai multe ori se arata ca fiind depresiv și anxios și trăiește o serie de emoții negative. La aflarea unui diagnostic grav pacientul suferă un șoc, care poate avea grave urmări mai târziu. O parte dintre ei, în prima fază vor nega diagnosticul și vor repeta analizele.

La aflarea veștii că necesită internare, mulți dintre pacienți vor fi reticenți și vor respinge ideea. Pentru mulți oamenii, ideea internării în spital reprezintă o pedeapsă, o povară greu de depășit. Sunt totuși și oameni care acceptă resemnați, însă acest lucru nu înseamnă ac le și face plăcere.

Adaptarea la spital se poate analia din prisma aspectelor atat biologice, cât și psihologice. Exista insa si o adaptare primară care ar corespunde adaptării imediate, precum și o adaptare secundară, mult mai de durată si mult mai profundă, care ar permite obtinerea unei stari de destindere

Un bolnav care pătrunde într-un mediu spitalicesc cunoastee în general o ștergere relativ parțială a propriei imagini, provocata de amenințarea reală care apasă pe trupul său, dar și de presiunea foarte pusă de către mediul spitalicesc, un univers închis si uniformizant.

Lumea instituționalizată este foarte frecvent percepută ca drept realitate de tip obiectiv. Aceasta are istoria sa, care a existat de fapt de la nașterea individului și va continua să existe chiar si după moartea sa. Biografia personală este adesea percepută ca drept un episod din istoria obiectivă a unei societăți.

Toate instituțiile, în calitatea lor de fenomene istorice și obiective apar pentru om ca adevarate fapte incontestabile. In aceste conditii, instituțiile sunt percepute de individ ca externe, păstrându-și insa realitatea, indiferent dacă individului îi convine sau nu. Toate instituțiile sunt obiective, intrucat individul nu le poate înțelege prin intermediul introspecției, ci trebuie să le studieze in detaliu, așa cum studiază si natura. (Berger, P.L. și Luckmann, T., 1999)

Atat instituțiile cat și structurile sociale care conduc de fapt societatea par să se fundamenteze pe principiile dominației, ale competiției, ale egoismului și în niciun caz pe grijă față de ceilalți.

Indiferent de tipul de instituție în care se află un individ, toate aceste procese de impersonalizare sunt aceleasi, fiind în foarte mare măsură raportate adesea la lumea angajaților respectivei instituții; ei fiind cei care controlează de fapt viața tuturor instituționalizaților. Acestia, asa cum ne sunt descrisi de Goffman, nu sunt chiar asa cum ar trebui să fie de fapt, nu-si îndeplinesc intotdeauna rolurile întocmai si de aici apar si toate acele conflicte între cele două lumi. Acestia îsi iau uneori mult prea mult rolul în serios iar alteori sunt complet napasatori, reusind să obțină astfel critica si disprețul persoanelor instituționalizate.

Asadar, alaniza lui Goffman asupra institutiilor analizate este una destul de crticia, acesta amintitnt innca de la inceputul lucrarii sale riscurile de a fi pacient in cadrul unei institutii totalw, in care individul este practic obligat sa suporte o serie de degradari, de umilinte, de batjocuri si exploatari si zdruncinari a relatiilor sociale cu persoanele foarte apropiate, toate acestea conducand in mod clar la degradari ale eului, in sensul ca pacientul, mai devreme sau mai tariu va prelua din mentalitatea celor din jurul sau.

Degradarea eului se produce insa prin intermediul mai multor procese, iar unul dintre acestea este prezent inca de la intrarea in cadrul institutiei, si constand in confiscarea tuturor bunurilor si obiectelor personale si inlocuirea acestora cu unele de tip standardizat si marcate, apartinand institutiei din care face parte. Mai grava decat atat este insa pierdere numelui si inlocuirea acestuia cu un numar. Aceasta metoda reprezinta de fapt o pierdere a identituatii personale si demonstreaza faptul ca odata ajuns intr-o institutie, nu mai reprezinti nimic din ce ai fost inainte. Esti exact ca cei de langa tine, cu nimic mai presus sau mai prejos. Trecutul nu conteaza, iar prezentul este cat se poate de neprietenos. In ceea ce priveste viitoruk, nu stiu cati indivizi institutionalizati au puterea de a-si imagina astfel de aspecte, avand in vedere ca pentru cei mai multi dintre acestia nu exista niciun viitot in afara institutiei.

Un aspect de o actualitate deosebita in cadrul cercetarii lui Erving Goffman se refera si la procesul de organizare a tuturor acestor institutir totale, in care indivizii sunt tratati conform anumitor criterii si standarde care fac parte de fapt din gradul de responsabilitate al acestora. Principiul formalitatii se evidentiaza in mod special prin intermediul activitatilor zilnice de tip standardizate si prin intermediul comportamentului personalului care este format in asa fel incat sa promoveze in relatiile cu indivizii p perspectiva totalitara a institutiei.

Asa cum si alti autori semnaleaza, bariera pe care institutiile totale o pun intre indivizii institutionalizati si restul lumii marcheaza de fapt primul pas cspre restrangerea identitatii. Tot acest proces este reprezentat insa de separarile si rupturile care practic "smulg persoana din legaturile sociale curente si (…) amputeaza brutal noul sosit de diferitele sale particularitati sociologice, iar principiile de diferentiere sociala ale lumii exterioare sunt abolite" (Ian, H., et al, 2004).

Asadar esta mai mult decat limpede ca apartenenta la o institutie totala aduce cu sine si perturbarea absolut automata a programarii rolurilor intrucat indivizii trebuie sa isi gaseasca un loc in scadrul institutiei, precum si o noua identitate sociala.

Impactul acestei deposedari de toate obiectele si bunurile personale se resimte la nivelul sentimentului de apartenenta, precum si de substituire a identitatii personale cu identitatea institutiei si a noului grup social din care individul face parte acum. In lumea exterioara oamenii au posibilitatea de a-si proteja toate elementele de autodefinire, precum propriul corp, gandurile sau bunurile individuale de contactul cu lucruri straine lor, ce le-ar putea contamina. In cadrul institutiilor totale insa, toate aceste teritorii sunt deci incalcate, motiv pentru care frustrarea se degradarea devin cu mult mai evidente. (Pollak, M., 1990).

In ceea ce-i priveste pe oamenii institutionalizati in cadrul penitenciarului, se poate spun ca spațiul de viață destinat detinutilor are o serie de caracteristici complet negative, printre care se poate nota închiderea ca fiind complet constitutiva structurii. precum și funcționalității sale. Spatiul penitenciar este de asemenea un spațiu dihotomic care divizează practic populația din penitenciar în două grupuri de o parte și de alta a culoarului. Este vorna de fapt despre un spațiu penal din perspectiva juridica, un spațiu al ceea ce se numeste disciplinei penala, fiind, de asemenea si un spațiu al autorității, practic o zonă a interacțiunilor asimetrice.

Intregul univers uman penitenciar este foarte dificil de pătruns și nu de putine ori, foarte greu de exprimat în termeni statistici. Asa cum sustine si Goffman insa, la contactul cu viața institutionalizata din penitenciare pot aparea o serie de tulburări psihice, acestea fiind de fapt reacții față de încarcerare, care apar în mod special la deținuții primari. Toate tulburările de ordin psihic ce pot apărea cel mai frecvent sunt reprezentate de acele stări depresive care se manifestă insa sub forma de melancolie, agitație anxioasa, halucinații auditive și vizuale, până la tentativa de suicid.

Consider ca lucrarea prezentata este cu siguranță o opera care merită citită filă cu filă, fiind absolut înfiorător să constati ca institutionalozarea nu este deloc asa cum ti-ai fi imaginat-o, indivizii din cadrul institutiilor fiind tratati intr-un mod de multe ori inuman, poate mai rău decât animalele. In acest context este clar ca lucrarea prezentata treage si un semnal de alarma asupra noastra a tuturor care putem face ceva pentru a schimba lucrurile, de fapt pentru a schimba societatea in care traim si care se degradeaza tot mai mult pe zi ce trece, desi se si modernizeaza in acelasi timp. Probabil ca degeaba se modernizeaza tehnologia daca mentalitatea ramane aceeasi, iar noi ca cetateni refuzam sa facem ceva pentru a produce o schimbare, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri si chiar pentru generatiile viitoare.

Sunt de parere ca, desi Goffman a incercat sa realizeze o radiografiere cat mai autentica adupra vietii din institutie, tot au mai ramas diverse aspecte neanalizate in acest sens, aspecte cu adeavrat dramatice pe care, voi sau nu, autorul a preferat sa le evite.

Lucrarea lui Goffman a fost deopotriva adulata si renegata. S-a bucurat de foarte multe laude, insa s-a bucurat si de critici. De-a lungul timpului, tot mai multi specialisti, din domenii variate au analizat opera lui Goffman in detali. Desi parerile au fost impartite, un singur lucru a fost si va ramane in continuare cert: lucrarea lui Goffman analizata in studiul de fata reprezinta o reala opera de arta, o lucrare asa cum putine exista, de-o complexitate si grandoare complet iesite din comun.

BIBLIOGRAFIE:

Berger, P.L., Luckmann, T. (1999), Construira sociala a realitatii. Bucuresti: Editura Univers, Bucuresti.

Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situatia sociala a pacientilor psihiatrici si a altor categorii de persoane institutionalizate. Iasi: Editura Polirom.

Ian, H., Foucaul. B.M., Goffman, E. (2004). Economy and Society Journal, Volum 33/3.

Pollak, M. (1990). Une experience concentrationnaire. Essai sur le maintien de l' identite sociale. Paris: Metailie.

Preda, M. (2002). Politica socială românească între sărăcie și globalizare. Iasi: Editura Polirom.

Sabău, G.L. (2001). Societatea cunoașterii. O perspectivă româneasca. Bucuresti: Editura Economică.

Sabini, J., Silver, M. (1982). Moralities of everyday life. New York: Oxford University Press.

Zamfir, C. (coord.) (1997). Pentru o societate centrată pe copil. Bucuresti: Editura Alternative, București.