[Eseuri de urbanism și arhitectură] Editura Fundației Arhitext design București Cuprins Capitolul I Despre identitate 55 Diferențierea spațială și… [604183]

ALEXANDRU M. SANDU
Sub semnul paradoxurilor
Prefață de LIVIU IANĂȘI
voi. I
[Eseuri de urbanism și arhitectură]
Editura Fundației Arhitext design București
Cuprins
Capitolul I
Despre identitate
55 Diferențierea spațială și particularizarea spațiului urban
111 Specificul culturii în aprecierea fenomenului de arhitectură și urbanism
141 Din nou, despre specific
153 Particularitatea locului ca valoare de universalitate
171 Identitatea spațiului sub semnul paradoxurilor
1

Diferențierea spațială și particularizarea spațiului urban
Concept
Una dintre problemele mai complicate și, în același timp, de mare actualitate referitoare la
forma urbană este aceea privind diferențierea spațială ca o modalitate de a explica existența în
cadrul oricărei situații urbane a unor spații diferite între ele.
În primul rând, apare aici aspectul înțelegerii diferențierii spațiale în sensul unei rezultante
dialectice în procesul de constituire a formei urbane, și anume în sensul că forma urbană este
exprimarea spre o finalitate a fenomenului urban. Această înțelegere nu trebuie însă să încline
spre metafizic, adică nu trebuie considerată în sensul că o anumită exprimare a formei urbane
este închegată și recunoscută definitiv ca exprimare finală, dincolo de care nu mai poate să
apară nimic. Această finalitate este într-o continuă desăvârșire, ceea ce înseamnă că, într-o
anumită zonă a orașului, pe parcursul unei anumite perioade de timp, se constituie o anumită
existență urbană, care exprimă, astfel, la un moment dat, o anumită finalitate; dar trebuie avut
în vedere că această existență urbană nu rămâne definitivă, chiar dacă ea este considerată ca
fiind satisfăcătoare în momentul respectiv. O existență urbană este definită de o serie de
factori, care, la rândul lor, suportă – inevitabil – o serie de modificări. Din convergența acestor
modificări poate rezulta, fortuit sau firesc, inconștient sau conștient, o deteriorare parțială sau
chiar totala, la un moment dat, a unei existențe urbane. Putem, astfel, avea de-a face cu o
înlocuire de ansamblu a existenței urbane sau numai cu o întregire spre finalitate a acesteia
(de obicei, atunci când existența urbană respectivă prezintă în continuare interes funcțional,
economic sau spiritual). Ea evoluează în continuare după o perioadă de timp mai mare sau
mai mică, în care se menține într-o aceeași formă (unitară sau neunitară), până când, suferind
un nou proces de transformare, ajunge la o altă forma, constituindu-se ca o nouă existență ce
poate fi considerată drept un nou moment de finalitate. Acesta este motivul pentru care putem
spune că forma urbană ca finalitate a fenomenului urban este într-un proces de continuă
desăvârșire.
Este de semnalat faptul că tocmai acest proces creează diferențierea spațială, această
diferențiere apărând fie în cadrul aceluiași spațiu urban (element-cadru pentru o existență
urbană) de la un moment la altul al evoluției sale, fie în cadrul orașului, când un spațiu urban
ajunge la o finalitate de moment care este diferită de cea a altui spațiu urban în același
moment. Deci, în interiorul orașului, avem de-a face cu o diferențiere spațială de analizat fie
într-o secțiune temporală orizontală (fără a neglija constituirea în cursul timpului a spațiilor
urbane respective), fie într-o secțiune temporală verticala (insistând asupra caracterului
evolutiv al spațiului urban respectiv). Deși, cel puțin în prima situație, diferențierea poate fi
surprinsă doar prin intermediul unei analize structuraliste a spațiilor urbane, aceasta nu poate
asigura profunzimea concluziilor noastre, cu atât mai mult cu cât, la nivel de detaliu sau,
dimpotrivă, la nivel de ansamblu, ele sunt necesare în definirea aspectelor ce caracterizează
forma urbană într-o anumită zonă, într-un anumit timp. Diferențierea spațială este pentru oraș
o necesitate evolutivă pentru că, așa cum susține Mircea Malița, «respectarea principiului
diversificării a fost dintotdeauna o condiție a progresului, iar gradul de diversificare al unui
sistem, un indice semnificativ pentru a-l caracteriza» 1.
Legile evoluției prin selecție privesc, în principiu, atât convergența, cât și divergența
trăsăturilor caracteristice ca mijloace de realizare. Vorbind despre diferențierea spațială în
interiorul orașului, deci în cadrul general al formei urbane, distingem astfel spații omogene și
spații eterogene. Pătrunzând mai adânc în înțelesul acestor noțiuni, în înțelesul lor practic
(caracteristicile respective privind atât spațialitatea, cât și activitatea pe care o cuprind), se
poate arata faptul că un spațiu urban omogen nu este în principiu un spațiu caracteristic pentru
fenomenul urban. Lefebvre spune despre un asemenea spațiu omogen că este o «caricatură a
1 M. Malița: Idei în mers. Ed. Albatros, 1975
2

raportului între urban și componentele sale» 2, în sensul că un asemenea spațiu omogen este de
fapt un spațiu artificial, pentru că fenomenul urban nu poate să creeze în evoluția sa continuu
spații urbane omogene, adică spații urbane uniforme, lipsite total de orice elemente de
particularizare (aspectul unitar – ca valoare urbanistică nefiind implicit uniformității).
Lefebvre consideră asemenea spații fără particularizare drept spații fără topie, desemnând prin
această topie o imagine sau o configurație care este pusă în evidență, într-un anumit fel.
Putem reține această apreciere, insistând însă asupra înțelegerii topiei ca mai mult decât doar
o configurație spațială, adică și funcțională, socială, cinetică etc. în opoziție cu un asemenea
tip de spațiu urban este spațiul eterogen, care rezultă firesc din desfășurarea fenomenului
urban, adică un spațiu diferențiat, diferențiat chiar în interiorul lui sau diferențiat față de un alt
spațiu din cadrul aceluiași organism urban. Această diferențiere rezulta pe mai multe planuri.
Dintre acestea, de reținut sunt trei, și anume: (1) o diferențiere de funcțiune, în sensul că
fiecare spațiu urban poate să aibă o anumită dominantă funcțională, dar el poate să cuprindă
localizări ale mai multor funcțiuni (și în mod normal funcțiunile respective, ca și funcțiunea
dominanta, particularizează fie anumite activități din spațiul respectiv, fie spațiul respectiv în
întregime); (2) o diferențiere de poziție, în sensul că aceeași funcțiune, așezată în poziții
diferite (în raport cu condițiile naturale, cu funcțiile și spațialitatea adiacente), trebuie să
genereze, în mod normal, rezolvări și dezvoltări spațiale diferite; (3) o diferențiere de
concepție, în sensul că spațiile urbane care au aceeași funcțiune și au aceeași poziție, dar sunt
concepute de/ pentru oameni sau grupări diferite de oameni, după cum a demonstrat istoria,
sunt diferite. Deci este greșită impunerea unor anumite precepte sau reproducerea întocmai a
unei imagini, dintr-un timp în altul, dintr-un loc în altul, în edificarea spațiului urban,
deoarece acest lucru duce în mod inevitabil la acea uniformizare a spațiului urban, care, așa
după cum arătam, în contextul larg al formei urbane, este o exprimare contrafăcuta, falsă, a
fenomenului urban.
O deosebită importanță în diferențierea spațială o are modelarea spațiului urban de către
grupările sociale. Urbanistul francez Marcel Poet susține că motivația unei anumite situații
urbane și explicația evoluției, deci a continuității în acest proces de transformare a formei
urbane, se datorează așa-numitului «elan vital», care, în spiritul concepției bergsoniene,
desemnează ceva ce există în sufletul – să spunem așa – unei colectivități și care face produsul
acelei colectivități să evolueze într-un sens ascendent atât cantitativ, cât și calitativ.
Criticând aplicarea acestei concepții la dezvoltarea orașului, Lefebvre arată că nu acest «elan
vital» ar explica în fapt fiecare situație urbană, ci că o recunoscută continuitate a unei
existențe urbane este de fapt un rezultat istoric. Diferențierea spațială în cadrul organismului
urban rezultă, astfel, în urma evoluției istorice a organismului urban respectiv. Proprietățile
spațiului urban (proprietăți care, de fapt, fac ca acest spațiu urban să fie diferențiat) rezultă în
ultimă instanță din interacțiunea grupărilor sociale, dintr-o interacțiune de interese, atât
materiale, cât și spirituale. înțelegând prin aceste grupări sociale, pe de o parte, clase sociale
sau pături sociale, iar, pe de altă parte, organizații și instituții care au caracter de stat,
cooperatist sau particular în raport cu contextul social-economic-politic respectiv, prezentând
fiecare anumite interese și, ca atare, o anumită posibilitate de acționare asupra spațiului urban.
Este interesantă, în acest sens, ca exemplu, modalitatea în care a evoluat această diferențiere
spațială la Paris, în cursul dezvoltării sale istorice: în cadrul zonei sale centrale, axul care s-a
dezvoltat inițial cu o deosebita pondere nu a fost axul est-vest – astăzi atât de caracteristic și
evident, Sena -, ci a fost axul nord-sud, transversal pe Sena. De ce? Acest fapt este legat de
anumite interese ale grupărilor sociale din acea perioadă, în sensul că Sena constituia deja un
important ax de circulație, astfel încât, rutier, un asemenea ax nu mai era necesar; în schimb,
era necesara o legătură transversală pe acest ax fluvial, în lungul Senei organizându-se de fapt
spațiile importante, din acea perioadă, ale orașului, spații care au generat, între altele,
cunoscutul ansamblu al Halelor, atât de caracteristic și regretat astăzi. Acest ax a suferit o
expansiune câtre nord și câtre sud – este interesant de semnalat faptul că burghezia s-a stabilit
2 H. Lefebvre: La revolution urbaine, Ed. Gallimard, 1975
3

către sud, iar nobilimea câtre nord, imprimând spațiului urban respectiv caracteristici diferite,
pregnante și astăzi: într-o parte a Senei s-a dezvoltat ulterior celebrul Cartier Latin, în timp ce
in cealaltă parte s-a dezvoltat o amplă zonă de rezidențe fastuoase. Sigur că, paralel cu aceasta
dezvoltare a orașului, a apărut și reliefarea axului est-vest, ax legat însă de alte necesități, ce s-
au conturat, treptat, ulterior. El s-a constituit printr-o serie de adăugiri și caracteristica lui este
cu totul și cu totul deosebită față de celelalte zone ale Parisului, ca succesiune de spații,
prezentându-se ca un ax al expunerii festive, chiar dacă parțial este afectat uzului comercial.
Totuși, desfășurarea acestui ax nu a fost suficientă pentru o asemenea exprimare festivă a
urbanității, fapt pentru care, de o parte și de alta a sa, au apărut o serie de spații categoric
diferențiate, având în esență o aceeași funcțiune de festivitate. însă o funcțiune, am putea
spune, particularizată, în sensul că, daca în lungul său avem de-a face cu o desfășurare
dinamică a fastului urban, în cadrul acelor spații adiacente – cunoscutele piețe-salon Royale și
Vendome, spre exemplu – întâlnim o concentrare fastuoasă calmă, în așteptare. Iată cum, în
acest fel, pe teritoriul orașului se constituie, în fapt, în cursul dezvoltării istorice, o
diferențiere spațială ca rezultat al interacțiunii între diversele grupări sociale, deplasarea
intereselor majore de la un obiectiv la altul conducând, chiar atunci când este determinată
numai intuitiv, la o deplasare care, natural, numai arareori se produce brusc, intervenind brutal
asupra zonelor în cauză. Brutalitatea intervenției in diferențierea spațială este însă riscul
marilor operații de modernizare contemporane, care neglijează zonele afectate în adâncime și,
de asemenea, faptul că orice deplasare de interese are un «traseu» pe care îl preia până în
momentul în care își găsește un loc propriu. Se disting pe un asemenea «traseu» cel puțin trei
zone: cele două marginale distinct diferențiate prin particularizare și zona mijlocie diferențiată
prin interferența celor două particularități, ca legătură necesară pentru sublinierea diferențierii
însăși: diferențierea spațială este slujită nu de separare, ci dimpotrivă, de apropiere.
Bucureștiul poate oferi un interesant exemplu de analiză. Zona sa centrala se constituie astăzi
ca o extindere treptată a miezului vechii vetre a urbei, situată de o parte și de alta a
Dâmboviței, cu precădere însă, în partea stângă, mai propice unei dezvoltări continue – deja
elementul natural introducând o diferențiere pe care, încă la 1840, o vom găsi consfințită prin
«linia de roșu». Mai târziu, retragerea intereselor majore comerciale din partea de N-V a
acestei zone, odată cu realizarea aici a unor reședințe ale protipendadei și construirea centrului
festiv prin «montarea» Căii Victoriei și, ulterior, prin lărgirea axei N-S, se produce un proces
de atrofiere în partea de N-E a vechii vetre, de încărcare reprezentativă în partea de N-V și de
impulsionare a extinderii părții centrale a zonei spre N. Parcurgerea astăzi a axei N-S, de la
Casa Scânteii până la Parcul Tineretului, releva, în lungul a 14 km, pe 6 tronsoane distincte, o
diferențiere spațială – funcțională și volumetrică – exprimând interese și concepții diferite de
organizare (o diferențiere care, însă, tocmai datorită unor intervenții brutale pe alocuri, nu se
simte ca diferențiere de zonă, în adâncime).
Categorii topice spațiale
În cadrul formei urbane, deci luând organismul urban în totalitatea sa ca exprimare concretă a
formei urbane, distingem trei categorii de spații în raport cu conceptul general de diferențiere
spațiala, și anume, utilizând nomenclatura prezentată de Lefebvre, este vorba de spații
izotopice, spații heterotopice și spații utopice. Spațiile izotopice, așa cum arată și termenul
respectiv, sunt spații care relevă un același loc, deci spații concepute în același fel, spații care
se dovedesc legate între ele prin aceleași trăsături caracteristice, spații care pot fi identice.
Deci, se poate spune că un spațiu urban este izotopic față de un alt spațiu urban (observația
fiind valabilă referitor fie la spații unice definite, fie la zone mai largi).
Spațiile heterotopice sunt spații care relevă locuri diferite, susținându-se fiecare prin
caracteristici funcționale, spațiale și de cuprindere diferite. Dar și în cadrul aceluiași spațiu
urban – cu cât el este mai complex, cu atât această observație este mai evidentă – putem
deosebi, de asemenea, stări izotopice sau stări heterotopice, ceea ce conferă spațiului respectiv
4

omogenitate sau heterogenitate. Relația de diferențiere în sensul izotopie-heterotopie, în
contextul unei situații urbane, nu este fixă. Ea se relevă prin variabilitate în cadrul existenței
dinamice a orașului: la un moment dat, pot exista două spații foarte asemănătoare pe care le
putem considera spații izotopice, numai că în existența orașului se poate întâmpla ceva
ducând la modificarea – într-un alt spirit – a unuia sau a ambelor, astfel încât ele devin spații
heterotopice; sau două spații identice – unul rămâne gol, în celălalt se produce o activitate
deosebită generând aglomerație, ceea ce face ca în acel moment caracterul lui în opoziție cu
caracterul celuilalt spațiu să se schimbe. Trebuie avut în vedere acest fapt în obținerea
diferențierii spațiale, în sensul că un spațiu poate fi suficient de bine diferențiat de alt spațiu
prin introducerea de elemente antrenante legate de ritmul, activitatea și mișcarea oamenilor în
interiorul lui. Sigur că acest fapt este legat în continuare, chiar în cadrul procesului de
modernizare, de o anumită modificare a spațiului respectiv, de o anumită adaptare a lui.
Lefebvre consideră izotopia ca ordine apropiată, în sensul că reflectă cu necesitate o anumita
ordine care ne este aproape și care leagă spațiile între ele. în opoziție cu aceasta, el considera
că heterotopia reflectă o ordine depărtată, adică o posibilă ordine, care nu este percepută ca
atare. Se poate reține de aici ideea că heterotopia nu înseamnă în mod inevitabil o stare de
haos urban, acea ordine depărtata putând fi, în multe cazuri, deosebit de subtil constituita.
Spațiul utopic are o caracteristică aparte. Este definit de Lefebvre ca reunind atât ordinea
apropiata, cât și ordinea depărtată, la nivelul conceptului, între izotopia și heterotopia urbana.
Dar dacă acestea sunt caracteristici care se adresează existenței materiale, deci exclusiv la
ceea ce se percepe (la volumetrie, culoare, mișcare, zgomot), spațiul apreciat ca utopic are un
profund potențial subiectiv, aprecierea sa fiind strâns legata de psihic. Spațiul utopic este, în
general, un spațiu simbolic și, ceea ce arhitecții uită, un spațiu cu disponibilități de imaginar
nu pentru ei înșiși, ci pentru cei care îl străbat ca necunoscători ai unei savante metodologii de
analiză, dar direct și poate primitiv impresionabili. Spre exemplu, un spațiu utopic poate fi, în
cadrul orașului, o piață organizată, însă extrem de amplă, ale cărei limite ies din firescul
perceperii umane, imaginea reținând volumetria, dar totodată și o trecere a spațiului în
exterior. Atunci intervine psihismul nostru, cât și imaginarul nostru în determinarea unei
anumite ambianțe, unei anumite impresii în momentul respectiv și în locul respectiv. Ca
spațiu utopic poate apărea orice spațiu urban în timpul nopții, atunci când o serie de aspecte
ale configurației sale se estompează, chiar dacă în timpul zilei el poate fi un spațiu izotopic
sau heterotopic. Sigur că această posibilitate trebuie stăpânită de arhitect, pentru că numai în
măsura în care spațiul respectiv se poate realiza și ca spațiu utopic, el poate să impresioneze,
numai în acea măsură el este atractiv, altfel riscă să se piardă în configurația orașului,
pierzându-și orice semnificație. Semnificația unui spațiu urban, determinată evident de
aprecierea sa funcțională și servita geometric-spațial, nu se poate realiza în afara unei cât de
reduse, dar constructive, valențe utopice. Monumentalul, ca și feericul, sunt trăsături care
slujesc valoarea de semnificație a spațiului urban; sunt însă trăsături care se constituie într-o
apropiere/ recunoaștere/ percepție spațiala, cel puțin în parte utopică.
Condițiile de cadru natural favorizează evidențierea unui spațiu utopic și, îndeosebi, în acele
existențe urbane de mare desfășurare, dominate de elementele naturale, cum ar fi o așezare de
munte sau, dimpotrivă, o așezare pe malul marii. De asemenea, deschiderea spațiului, atunci
când ea nu înseamnă dezbinare, indiferență, ci, dimpotrivă, orientare, cuprindere a
exteriorului, a unor vecinătăți impresionante, este o modalitate (pe care istoria o relevă, pe
care prezentul a uitat-o însă), care poate fi «speculată» în determinarea unei anumite ambianțe
încărcata de semnificație. Este de reținut, însă, faptul că spațiul utopic rămâne un spațiu real,
utopicul fiind o rezultanta a percepției, a senzației, care la rândul lor sunt rezultante ale
apropierii între om și elemente concrete ale realității organizate într-un anumit fel; și, de
asemenea, nu trebuie confundata aici noțiunea de spațiu utopic cu utopia urbană, chiar dacă
caracteristica de utopic a spațiului urban poate să exprime un anumit idilism urbanistic.
Se dovedește că fără acest idilism urbanistic – strâns legat de premisele utopice ale spațiului
urban în general – un oraș poate pierde mult din particularitatea existenței sale (un idilism naiv
sau sobru, competent, uneori tradițional, conturat, alteori premeditat contemporan, cum de
5

altfel se relevă zone întregi din Oradea începutului de secol 20, amplele zone plantate care
pătrund adânc spre centrul Varșoviei sau al Nürnberg-ului, ambele orașe reconstruite în
nucleul lor istoric, dar atât de bine puse la dispoziția unor funcțiuni contemporane sau, să
spunem, cartierul La Grande Borne, realizare-manifest a urbanismului contemporan).
Asocierea în cadrul organismului urban a unor spații izotopice, heterotopice sau utopice
reflectă o complexitate multifuncțională, iar la nivelul spațiului urban, ca existență autonomă,
o posibilă integrare funcțională. Acesta este și motivul pentru care, din ce în ce mai mult, în
interiorul orașului este căutata exprimarea heterotopică, ea susținând integrarea, tendință
evidentă în evoluția contemporană a structurilor urbane.
În cadrul structurii urbane, spațiile acestea, caracterizate distinct ca particulare, indiferent de
felul lor – izotopice, heterotopice sau utopice -, se găsesc configurate în cadrul unui teritoriu
mai larg, în contextul unei țesături de spații care la prima vedere pare a fi nediferențiată.
Aceasta datorită prezenței întotdeauna insulare a unor asemenea spații particulare în cadrul
organismului urban, spații separate între ele, având un caracter ordinar în configurația
generală a orașului. Se poate vorbi, astfel, de utilizarea în teritoriul urban și a unor spații
amorfe? Daca aceasta este într-adevăr situația pe care o întâlnim în cadrul majorității orașelor
existente, se pune problema dacă aceste spații sunt numai spații neorganizate încă și numai
spații care, datorită neconcordanței între organizare și cerințe, se atrofiază sau trebuie
menținută în restructurarea orașelor și astfel, în dezvoltarea lor, ideea unor spații urbane
amorfe, deci indiferente, având rolul unor spații urbane neutre, am putea spune.
Considerându-se necesar, la prima vedere, s-ar părea că un asemenea spațiu indiferent ar
putea fi constituit cel mai simplu de câtre arterele de circulație. Putem considera însă strada
drept un spațiu indiferent? Un asemenea spațiu indiferent nu există decât atunci când el este
privit – să spunem – biro/ tehnocratic, adică simplist-funcționalist, deoarece, chiar dacă ne
referim la o mare magistrală situată între zone determinate, fiecare are un anumit caracter.
Magistralele de penetrație, după cum demonstrează restructurările din zona Colentina și
Pantelimon, pun probleme dificile a căror rezolvare nu se poate rezuma la simpla prestabilire
a unor maxime deschideri ale profilului transversal; echiparea și dotarea lor, tipul și modul de
realizare al relațiilor cu adâncimea zonelor, precum și compoziția volumetrică sunt aspecte
însemnate, chiar dacă – și poate cu atât mai mult cu cât – cele două zone tind a se constitui ca
spații izotopice, în condițiile unei masive construcții din nou. Cadrul său unitar se constituie,
astfel, în factor de bază contribuind la definirea rolului pe care o strada este firesc sâ-1 dețină
în câmpul diferențierii spațiale, ca spațiu de coeziune, sudând – nu uniformizând – într-un
spațiu heterotopic valori spațiale diferite sau valori noi cu valori vechi, ca elemente ale fostei
existențe urbane.
Aceasta artera magistrală trebuie să fie un spațiu având propria sa existență, oarecum
autonomă, dar imposibil indiferentă fața de zonele adiacente, pentru că și autostradă fiind,
lăsând deoparte relațiile funcționale, și tot apar probleme de încadrare în peisajul urban
respectiv.
Deși nu lipsită de grijă pentru vecinătăți, implementarea unui element străin într-o
configurație existentă atât de bine stabilită (și acesta este motivul pentru care a și suscitat
atâtea discuții) – propusa realizare a arterei rapide pe malul stâng al Senei, la Paris – apare ca
un spațiu indiferent de ceea ce se întâmplă în dreapta, de ceea ce se întâmpla în stânga.
În condițiile în care concepem totuși obligat un asemenea spațiu, trebuie de la început să fim
avizați că ajungem inevitabil la segregare în cadrul teritoriului respectiv, în sensul că apare o
ruptură între o parte și cealaltă a teritoriului; și acest aspect este deosebit de important atunci
când se referă la artere majore de circulație în interiorul orașului.
Și un spațiu plantat, în multe situații, este greșit conceput, ca un element de segregare între
zone configurate ca spații izotopice sau heterotopice. Desigur că este mai ușor a umple spațiul
între aceste zone cu un asemenea element care nu pune probleme decât ca realizare în sine, în
loc de a concepe realizarea lui într-un anume fel particularizat. Este Insă clar că nu poți
«simți» un spațiu decât atunci când el are o funcție care te cheamă spre el (fie aceasta și
numai o funcție estetică) și o funcție devine evidentă, eficientă, numai atunci când ea se
6

desfășoară in corelație cu ceea ce se întâmplă în spațiile adiacente.
În cadrul organismului urban întâlnim, totuși, o serie de spații care au un astfel de caracter
neutru, dar ele suportă o modificare a caracterului lor de la un moment la altul, în sensul că
intervine într-o desfășurare mai rapidă acel dinamism al spațiului urban despre care vorbeam
mai înainte. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care Lefebvre susține că neutralitatea unui
spațiu urban este de fapt un caz limită: «un spațiu gol este un spațiu care atrage și chiar
sfârșește prin a se umple» (atât la propriu, cât și la figurat), în sensul că atrage la un moment
dat oamenii în raport cu o anumita activitate localizata aici temporar, deci atrage anumite
interese pentru a se confrunta aici și, ca atare, își poate găsi chiar și o «umplere» simbolică, își
găsește un anumit conținut. Este greșit a se susține că un asemenea spațiu trebuie conceput, în
contextul modernizării urbane, ca spațiu neutru, întrucât, atunci când este ocupat întâmplător,
el exprimă începutul unei noi etape de extindere spațială, iar atunci când este ocupat periodic,
el exprima o necesitate de spațiu organizat. Și într-un caz, și în celălalt, permanentizarea
ocupării lui ca spațiu mono- sau poli valent impune o configurație care nu-1 mai poate lăsa
drept spațiu indiferent în raport cu vecinătățile. Există tendința naturala pentru fenomenul
urban ca, treptat, prin perimarea unor spații anterior ocupate, acestea să devină spații
indiferente în structura urbană, ceea ce duce la unele situații defavorabile pentru oraș: o
creștere a teritoriilor afectate astfel, deci deprecierea calităților cadrului urban, deteriorarea
echilibrului diferențierii spațiale în teritoriu și pierderea trăsăturilor care particularizau
locurile respective. Stăpânirea acestui proces, îi putem spune de neutralizare a unor existențe
urbane, prezintă astfel o însemnătate deosebită, îngreunând o intervenție directă asupra
fondului construit existent: depistarea valorilor posibile, supravegherea stării, întreținerea și
întregirea lor corespunzătoare.
Menținerea în structura urbană a unor spații neutre prezintă pericolul ocupării lor
întâmplătoare și, de aici, pericolul permanentizării unor ocupări care, la un moment dat, vor
deranja dezvoltarea potrivită a funcțiilor urbane. Rezultă de aici o concluzie, și anume aceea a
necesității privind mobilizarea spațiului urban în sensul de a nu-1 lăsa la voia întâmplării, ci a-
1 utiliza conform unei organizări spațiale și funcționale care are în vedere necesități prezente,
dar și posibilități viitoare.
O serie de proiecte recente, exprimând de altfel o tendință de actualitate privind valorificarea
complexă a spațiului urban, se referă la o anumită mobilizare a spațiului urban, o mobilizare
cât mai integrală, care, înscriindu-se în evoluția fireasca a fenomenului urban, promovează
mobilitatea funcțională și spațială, forma urbană însăși sporindu-și elasticitatea: crește
interesul pentru diferențierea spațială, sensul acesteia înclinând contradictoriu, dar firesc,
pentru că este dialectic, spre prețuirea extremelor, a marilor valori permanente și totodată a
efemerului curent. în momentul de față se militează îndeosebi spre o mobilizare de ordin
cultural-educativ a spațiului urban, ceea ce înseamnă transformarea lui într-un mijloc de
culturalizare a societății. Nu se neglijează însă aici îmbinarea intereselor efective de cultură și
de informare (care se sprijină pe valori permanente și pe mijloace de profunzime) cu interese
comerciale sau pur și simplu interese ludice (care se sprijină pe valori și mijloace efemere).
Selecție topică în spațiul urban
Rezultând din ceea ce am arătat până acum, selecția topică se relevă ca mijloc fundamental
obiectiv-subiectiv în conturarea trăsăturilor organismului urban; mai mult, putem considera o
anumită existență urbană (fie un ansamblu compact, fie o piață închegată), rezultând la un
moment dat ca produs efectiv al acestei selecții topice, proces care se desfășoară mai încet sau
mai repede în cursul dezvoltării organismului urban.
Piața San Marco din Veneția este de fapt o asemenea rezultantă. Construcțiile care sunt
realizate acolo nu aparțin aceluiași moment al istoriei, după cum nu toate construcțiile care s-
au realizat în cursul timpului în acel spațiu există și astăzi. în urma selecției topice, impusă
fortuit sau firesc, intuitiv sau logic elementelor sale componente, a apărut acest ansamblu
7

astăzi unanim recunoscut pentru perenitatea valorii sale.
Acesta este motivul pentru care se poate spune că, în cursul dezvoltării orașului și, în speță, a
unui anumit ansamblu, a unei anumite zone din oraș, particularitățile lor se rețin prin «filtrul
spațiului omogen», rezultând un spațiu unitar. Este de fapt vorba de un proces evolutiv
privind unitatea spațiului urban. Un spațiu urban inițiat, creat la un moment dat, într-o
perioada anume, poate avea, tocmai datorită acestui fapt, un caracter unitar. Treptat însă
dispar din cadrul său o serie de elemente (clădiri, amenajări, plantații), din diferite motive; fie
că ele nu mai prezintă nici o valoare (fiind perisabile fizic și moral), fie datorită unor
distrugeri întâmplătoare. Unitatea spațiului respectiv s-a pierdut odată cu apariția golurilor în
structura sa. Pe locul lor se pot construi însă alte elemente, care pot lua aceeași înfățișare ca
cele vechi sau, dimpotrivă, o înfățișare lipsită de orice asemănare, situație în care unitatea
rămâne pierduta.
În cadrul procesului de modernizare urbana, studiul zonei respective poate să conducă la
găsirea mijloacelor de folosit, spre recâștigarea unității de ansamblu, fiind vorba în acest caz
de o unitate care se realizează fie în afara contextului inițial, fie în contextul inițial.
Actuala configurație a pieței situată în Stare Miasto – orașul vechi – din Varșovia reconstituie
vechea unitate de ansamblu în același context inițial (modificările fiind minime, în general de
ordin tehnologic și edilitar). Proiectele de restaurare și renovare pentru zona centrală din Sibiu
urmăresc același lucru. La Târgu-Mureș însă, întregirea esplanadei centrale impune o nouă
unitate într-un context nou, în sensul că nu sunt refăcute întocmai elementele deteriorate, ci se
realizează elemente noi, cu funcțiuni și forme noi, dar care se încadrează, completând fericit
ansamblul. Aceasta înseamnă o capacitate deosebită de a înțelege particularitățile unui loc și
de a le reține în esența lor, fără a apela la reproducerea formală «salvatoare» și necesară chiar
în unele cazuri, dar mai puțin subtilă, mai puțin vie. Referitor la acest aspect al reținerii
particularităților unui ansamblu prin procesul de cristalizare a unității lui, se vorbește despre
unitatea de stil a ansamblului urban și despre unitatea de conveniență ca despre două principii
de bază ce pot asigura formal valabilitatea spațiala a unui spațiu urban. Dacă unitatea de stil
poate fi o unitate, să-i spunem originală (în sensul că toate clădirile ansamblului respectiv sunt
realizate în același stil), sau o unitate, să-i spunem artificială (în sensul că realizăm în
completare din nou o parte din clădiri în același stil în care au fost realizate inițial cele
existente), unitatea de conveniență este, în general, o unitate evolutiva care îmbină
configurația de elemente inițiale cu noile rezolvări în cadrul ansamblului respectiv, apărând
construcții aparținând unor stiluri diferite. Se realizează, în felul acesta, o conveniență de
elemente, o conveniență reflectată prin relațiile de referință ce se stabilesc între elemente noi
și elemente de valoare particulare pe care selecția topică le-a reținut de-a lungul timpului,
prezentul utilizându-le, fizic și moral, astfel încât se poate vorbi de o integrare, ori a noului în
context vechi, ori a vechiului în context nou; indiferent, însă, se poate vorbi de o integrare
care ea însăși poate avea valoare de particularizare a spațiului, atunci când ansamblul prezintă
o alcătuire funcțională complexă și, de asemenea, atunci când elementele noi nu se rezumă a
fi doar un simplu cadru. Se cunosc, este adevărat, puține ansambluri urbane care, constituite
din elemente diferite – fiecare în sine fiind o valoare -, să alcătuiască un ansamblu ca totalitate
unitară de valoare. Constatând în asemenea situații, (ansamblul San Marco, la Veneția, spre
exemplu) că fiecare element/ valoare se află în relație combinatorie cu celelalte, că nici unul
dintre ele nu este «alipit» întregului, nu ne-am putea referi la o integrare formală, care poate
opera profund, atât la nivelul spațialității generale, cât și la nivelul plasticii particulare, chiar
și atunci când integrarea funcțională nu este decât superficiala?
Integrarea formală ca element de coeziune în cadrul diferențierii spațiale se dovedește a fi o
certitudine prin aceea că, în atari situații, spațiul formalizat în cursul unei îndelungi selecții
topice este altceva decât suma calităților elementelor componente luate în parte și, totodată,
prin aceea că ea poartă întotdeauna o semnificație (civică, estetică, etică etc.) și deci este ea
însăși funcționala. Privită astfel, în limitele posibilităților ei de afirmare, asocierea între nou și
vechi nu mai poate porni de la ideea (pseudo)comparabilității de principiu, preconizând de
fapt o stare fără relații de comparabilitate (pentru că acestea nu pot exista când totul este «la
8

fel»), ci de la ideea coexistenței firești a unor elemente diferite într-o stare care, fără a fi
obositoare, ne solicită intens în definirea unor relații de comparabilitate. Sporind soluțiile
combinatorii, sporește astfel și diversitatea spațiilor urbane; diferențierea spațială evoluează
unitar, descoperind, refăcând sau întregind trăsăturile particulare ale diferitelor spații urbane
și, totodată, confirmând sau desăvârșind de fiecare dată altfel caracterul lor unitar. Se poate
spune, deci, că un spațiu urban unitar este un spațiu urban particular și celelalte atribute care
pot să apară nu pot decât să întărească, să conducă într-o anumită direcție valoarea sa
particulară.
Valoare particulară: caracter și specificitate
Ce înțelegem însă prin valoare particulara a unui spațiu urban? Cum se desprinde
particularitatea sa ca atare, apreciere, veriga între generalitatea spațiului urban în principiu și
singularitatea unui anumit spațiu urban. Valoarea particulara a unui spațiu urban se definește,
în acest context, ca trăsătură sau grup de trăsături care-1 deosebesc în cadrul formei urbane,
înscriindu-se astfel într-o anume tipologie spațială ca generalitate de grup sau ca singularitate.
Valoarea particulară a unui spațiu urban constituie astfel determinarea sa calitativă,
individualitatea sa, incorporând generalul – reflectare a esenței – într-o formă proprie care să
se exprime și să poată fi apreciată prin caracter și specificitate. Se poate face o diferențiere de
concept între caracter și specificitate? Cred că da și, mai mult, cred că este necesară
recunoașterea acestei diferențieri, deoarece, spre deosebire de artă în general (unde termenul
de caracter vizează «individualitatea sau individualitățile de prim rang, capabile de a exercita
o acțiune modelatorie asupra publicului»), în aprecierea calității spațiului urban, pe lângă
efect, interesează în mod deosebit (1) cauza, mijloacele de realizare – asupra cărora
acționează, să nu uităm, o determinare direct obiectivă prin funcționalitate și posibilități de
realizare, (2) adaptarea la un existent material care pune în cauză atât inventivitatea, cât și
capacitatea de asimilare a experienței anterioare și (3) timpul ca înfășurător și spațiul ca loc al
selecției topice care tinde spre o formație din ce în ce mai complexă a spațiului urban. Trebuie
adăugat aici și faptul că, în definirea spațiului urban, nu întotdeauna avem de-a face cu o
unică personalitate (în sens de capacitate) creatoare, că intervin mai mult decât în artă – luată
în general – tradiția și obiceiul comportamental ca reflectare a cerințelor majorității. în aceste
condiții, valoarea particulară a spațiului urban este o rezultantă a interferenței în contextul
generalității funcționale și formele majore a unor participări de natura unei generalități
restrânse, conferind caracter, și a unor participări de natura singularului, conferind
specificitate.
Apare deci necesitatea înțelegerii caracterului unui spațiu urban în sensul de calitate verificată
cantitativ pentru un anumit tip de spații urbane, situându-se pe poziția unei prime generalizări.
în contextul procesului de diferențiere spațiala, caracterul spațiului urban se determină astfel
prin descoperirea, în cursul percepției și analizei, a trăsăturilor/ elementelor funcționale,
spațial-volumetrice și comportamentale care delimitând o anumită grupare tipologică, restrâng
astfel sfera de analiză/ apreciere/ încadrare a spațiului sau zonei în cauză.
Deși acuzând unitatea de ansamblu și intervenind direct în modul în care aceasta se constituie
în timp, deși exprimându-se ca singularitate, specificitatea unui spațiu urban nu este numai
rezultatul unei existențe singulare. Pot să existe spații urbane evidențiind o specificitate printr-
un element unic și pot să existe, în același timp, alte spații urbane în care specificitatea să
rezulte, dimpotrivă, ca sinteză a elementelor componente, fie acestea de natură izotopică sau
heterotopică.
Pentru ansamblul San Marco și pentru întreaga Veneție, Campanila este un element care-i dă
ansamblului și organismului urban respectiv specificitate. El este însă unic și tocmai prin
această prezență unică finalizează un summum de specificitate într-un cadru care altfel nici nu
poate fi acuzat că nu este specific; și totuși, când prăbușit fiind, a fost refăcut prin efortul
comunei, nu considerentele funcționale au dictat aceasta operație, ci cele subiectiv-
9

semnificative, de care specificitatea este în principiu legată. Zona centrală din Bologna, în
schimb, este specifică prin succesiunea porticelor din lungul străzilor, de la parterul clădirilor.
Este vorba aici de un element comun al unei multitudini de construcții și el conferă
specificitate tocmai prin această repetare. Și într-un caz, și în celălalt, elementele de
specificitate, unice sau comune, repetabile, se dovedesc pentru ansamblurile respective un
eficient factor comun. Se demonstrează faptul că elementele de specificitate sunt întotdeauna
elementele care subordonează funcțional și spațial volumetric și comportamental, asigurând în
acest fel unitatea ansamblului: o specificitate se realizează în cadrul unității prin contrast,
cealaltă prin similitudine. în Piața Sălii Palatului din București există blocul turn și, dacă îl
luăm în sine, ca obiect, probabil că s-ar confunda cu multe alte blocuri turn de la Cluj-Napoca,
Iași sau din altă parte. Totuși, în contextul respectiv, el devine un element specific al acestui
ansamblu prin relațiile care se stabilesc între prezența sa și cadru, ceea ce subliniază că
legătura între specificitate – dominantă -, unitate de ansamblu, ca manifestare posibila a
formei urbane, nu poate fi apreciata pe elemente considerate în sine, ci numai în contextul de
ansamblu al spațiului urban respectiv. Se pot evita, astfel, riscurile unor concluzii eronate
sugerate de aprecierea unor valori arhitecturale vechi sau noi – ca posibil specifice, în
realitate, însă, ineficiente în acest sens, datorită situării lor brutale într-un cadru neprielnic.
Completarea esplanadei Centrale din Târgu-Mureș și dezvoltarea ei prin noul ansamblu al
Teatrului, restructurarea zonei centrale din Suceava, ca și închegarea unor ansambluri
reprezentative la Iași reflectă o anume grijă pentru caracterul orașului respectiv și, totodată,
modul favorabil în care sentimentul de specific și cel de modern au fost însușite de oraș. într-o
serie de orașe se constată în ultimul timp tendința spre o înțelegere mai complexă a
modernizării urbane, fapt ce se reflectă în realizarea unor centre interesante care contribuie
efectiv la sporirea gradului de civilizație a colectivității urbane respective, la caracterizarea
acesteia; deși situându-se în situații diferite, Sibiul, Brașovul, ca și Focșanii, relevă deja o
experiență pozitivă care, alături de alte aspecte pozitive și negative, se cere analizată,
cercetată cu toată atenția, asigurându-se astfel o dezvoltare «de valoare» tuturor orașelor
noastre. Se cere o mai profundă recunoaștere a valorilor specifice fiecărei localități, chiar și
acolo unde par să lipsească monumentele evidente, acolo însă unde existentul devine
caracteristic, putând fi preluat într-o imagine urbană contemporană: mă gândesc, spre
exemplu, la multe, foarte multe construcții din centrul orașului Botoșani, care, eliberate de
garduri și alte amenajări parazitare, pot constitui, alături de plantații și noi construcții, spații
urbane deosebit de interesante; și se cere, de asemenea, o înțelegere mai atentă a scării
orașului, a dimensiunilor caracteristice ale spațiilor sale, impunându-se la fiecare construcție
nouă o anumită responsabilitate în raport cu implicațiile pe care aceasta nouă construcție le
are asupra contextului în care ea va dăinui. Mă nemulțumește apariția clădirilor înalte de
locuințe de pe faleza Dunării la Tulcea, opuse prin prezența lor cadrului atât de specific al
orașului, așezării sale geografice și, în același timp (de altfel ca și nediferențiata înșiruire de
aici a dotărilor), opuse ca mod de așezare și concepție altor meritorii realizări tulcene: hotelul
10

și noua piață centrală. 3 Mă nemulțumește, de asemenea, așezarea unui hotel înalt cum este cel
din Brăila, dăunând echilibrului unui spațiu atât de caracteristic cum este vechea piață,
lipsindu-i acea discreție, care susține în spațiul respectiv, spre exemplu, hotelul (tot o clădire
înaltă) din centrul Aradului. Noul centru al orașului Giurgiu constituie, de asemenea, un
exemplu privind consecințele subaprecierii valorilor urbane existente.
Justificat dialectic, este greu de precizat o limită clară de separație între caracter și specific,
existând o zonă de suprapunere permanentă. Nu se poate vorbi de suprapunerea lor totală,
deoarece, în raport cu motivările enunțate anterior, diferențierea între caracter și specific este
evidentă nu numai conceptual, ci și practic. Posibilitatea, însă, a trecerii reciproce a
generalului și singularului (în speță a trăsăturilor de caracter și specificitate) dintr-unul într-
altul, în cursul evoluției fenomenului urban, nu trebuie neglijată.
Prin procesul de selecție topică, trăsăturile de generalitate s-au șlefuit, devenind treptat
trăsături de caracter care, reținute în timp, se constituie astăzi ca elemente de specificitate.
Sunt, de asemenea, numeroase exemple de cazuri în care trăsături conferind inițial
specificitate unui spațiu urban, socotite valabile și preluate astfel ca model, au devenit mai
târziu trăsături de caracter, tinzând chiar spre o generalitate și mai amplă – aspect implicând
astăzi, în mod deosebit, construcția urbană industrializată – în raport cu problema relației între
creativitate și tehnologie. Dar nu numai temporal, ci și spațial este posibilă o interferență între
caracter și specificitate, în sensul că ceea ce este caracteristic unui spațiu restrâns poate fi un
element specific pentru un teritoriu mai mare – pentru oraș. în general, însă, elementele
singulare conferind specificitate unui spațiu urban se relevă ca elemente de specificitate și
pentru toate celelalte încadrări teritoriale posibile – rămânând în încadrarea respectivă o
prezență singulară specifică (Campanila din Piața San Marco la Veneția) sau înscriindu-se
într-un tot generalizator cu valoare specifică. Rezultă din cele arătate că, pentru desprinderea
caracterului și specificului unui spațiu urban, este necesară atenta lui încadrare în spațiu și
timp, iar în ceea ce privește stăpânirea procesului de modernizare în raport cu înțelegerea
valorii particulare a spațiului urban (a orașului în totalitatea sa), este necesara recunoașterea
comportamentelor valabile ale acelui tot generalizator cu valoare specifică. Astfel riscul
3 Clădirile înalte nu sunt nici obiect de iubire și nici obiect de ură; sunt obiecte
necesare in compoziția urbană și astfel sunt supuse unei judecăți de valoare arhitecturală
și unei judecăți de valoare urbanistică. încurcăm adesea aceste două judecăți. Ele pot fi
suprapuse în căutarea unei reușite de ansamblu, dar nu trebuie amestecate pentru că
ajungem la concluzii eronate. în construcția urbană din toate timpurile, au existat clădiri
înalte, ele evidențiindu-se ca atare prin comparație cu celelalte clădiri. In desenele lui
Prezziosi, Bucureștiul ni se înfățișează având o siluetă în care bisericile, inedite ca
dimensiuni, erau totuși «clădiri înalte», având o semnificație, deși nu se putea vorbi de o
compoziție urbană. în orașul modern, clădirea înaltă trebuie considerată, pe de o parte, în
contextul imediat (vecinătate adiacentă), când este importantă arhitectura proprie și, pe
de altă parte, în contextul îndepărtat, când este importantă silueta, «tăietura»
arhitectural-urbanistică. lată deja o disjuncție, în judecata la care mă refeream, care
impune opțiunea pentru o prioritate în evaluarea unei prezențe de acest fel în spațiul
urban.
A medita între cerință, în favoarea priorității, este desigur o misiune grea pentru
arhitect și urbanist, cere rafinament în planul creației; dar acest fapt impune aceeași grijă
și judecată de valoare, lucru de care nu suntem conștienți: acuzăm, aproape «a priori»
într-un proiect, o clădire ca fiind prea înaltă, fără a cunoaște prea bine, măcar, locul
respectiv și generăm o discuție în contradictoriu, vehementă, chiar fără a expune
argumente; segmente doar! Sunt mulți profesioniști care se complac într-o astfel de
poziție și adesea pentru a nu supăra orgolii, pentru a nu trezi mânii oculte, avizul
autorității (administrative sau culturale) mai reduce din îndrăzneala proiectului,
conducând, în felul acesta, la realizarea unor hibrizi care își pierd și din zveltețe
volumetrică, și din valoare urbanistică, uneori omorând locul care, într-adevăr, în
structura configurativă a orașului, merită a fi promovat. Piața Operei sau Piața Charles De
Caulle sunt exemple de acest fel.
Dincolo de o abordare de principiu, realitatea unei clădiri înalte trebuie apreciată printr-o
raportare contextualistă deschisă, cu referire la unitatea ansamblului, rafinamentul
contrastului – dacă este cazul; și să nu uităm de artificiul arhitectural urbanistic.
11

pierderii specificului este mai mare. Nu trebuie, însă, să ne închipuim specificitatea unui
spațiu exclusiv ca o imagine de carte poștală. Ca surprindere a formei urbane, ea se referă nu
la o formă înțeleasă metafizic, ci la o totalitate de manifestări îmbrăcând o multitudine de
exprimări statice și dinamice. Comportamentul spațiului respectiv (cum răspunde cerințelor,
cum se adaptează), precum și comportamentul în spațiul respectiv intervin în definirea
specificității, situându-se însă, în același timp, și pe poziția de obiect al influenței sale.
Dobândită în conștiința omenească prin percepție și senzație, particularitatea spațiului urban
însumează și o serie de valori ale hazardului pentru că, așa cum constată Kevin Lynch:
«întotdeauna într-un oraș în fiecare moment se poate vedea sau auzi ceva nou, neremarcat
până în acel moment; și aceste lucruri depind deseori și de mediul ambiant, și de suita
evenimentelor care ne-au condus aici, și de amintirea experiențelor trecute» 4. Ne putem astfel
gândi și la o determinare aleatorie a specificității, determinare posibilă având în vedere că
suportul său – diferențierea spațială – rezultă într-o oarecare măsură și din ceea ce se petrece în
cuprinsul spațiilor respective, deci din întâmplare. Fixarea în conștiința noastră a specificității
unui anume spațiu urban este legată, de multe ori, de întâmplare.
Sprijinită pe caracterul ansamblului, generatoare a unității acestuia, specificitatea, care, spre
deosebire de caracter, acuză îndeosebi forma, deși se justifică în primul rând obiectiv, se
relevă și ca element de coeziune fundamental pentru valoarea de semnificație a spațiului
urban, opunându-se înstrăinării care rezultă din lipsa sentimentului de apartenență generata de
anonimat și aspirații nefundamentate sau de suficiența și minima rezistență în aplicarea unui
program arhitectural-urbanistic.
Deși determinata de multe ori intuitiv, specificitatea nu este o rezultantă întâmplătoare,
provenind numai pe linia tradiției. Se poate spune că specificitatea spațiului urban,
fundamentată gnoseologic, se situează astfel pe drumul de la funcție la simbol, impunând atât
spontaneitatea, cât și premeditarea logică, atât creativitatea artistică, cât și creativitatea
tehnico-științifică, trecute însă prin filtrul selecției topice. Aceasta nu poate justifica lotuși
faptul că, de câte ori ne referim la specific, apelăm – ne refugiem – îndeobște la realizări de
mult timp împlinite, la configurații care nu sunt ca/cât cele atât de curente astăzi, când
cantitatea a depășit cu mult limitele individualizării la scara subiectului. Se mai poate vorbi, în
contextul marilor operații urbane, de posibilitatea stăpânirii valorilor particulare?
Printre cele mai discutate aspecte ale problemei se înscriu cele care privesc raportul între
creativitate și tehnologie, ca elementele cheie în descoperirea particularului prin general, în
construcția urbană. Se constată, de altfel, o intensificare a corelației între creativitate și
tehnologie, ambele rezultând direct din complexificarea relațiilor între necesitățile umane,
activitățile urbane și teritoriu. Rezultând dintr-o înțelegere filosofică dialectică a raportului
între creativitate și tehnologie, ca stimul în evoluția organismului urban, este necesară o nouă
abordare a tehnologiei: nu numai cantitativ, ci și calitativ, și aceasta având în vedere că, la
nivelul ansamblului, mulțimea (și nu unitatea) determină calitatea spațiului urban.
Creativitatea intervine direct în procesul de stabilire a tehnologiei, influențând capacitatea
acesteia de a oferi mobilitate și varietate spațiului urban (în condiții de optimă eficiență
economică, funcțională și spirituală). Cerințele impuse de creșterea nivelului calitativ al vieții,
ca răspuns la aplatizare, reclamă acut diferențierea spațială și în raport cu dezvoltarea urbană,
o definire analitică a tehnologiei, în sensul diferențierii unei tehnologii de execuție (aparținând
realizării obiectului arhitectural sau ansamblului arhitectural-urbanistic) și a unei tehnologii
de existență (aparținând teritoriului ca mijloc funcțional, pentru furnizarea schimburilor de
orice fel: transporturi, telecomunicații etc.). Stabilind gradul de posibilitate al creației,
tehnologia – și îndeosebi tehnologia de existență (la nivelul teritoriului urban) – nu se mai
rezumă la un rol limitativ, deoarece devine ea însăși un stimul al creativității concrete, a
ansamblului tehnologic respectiv, influențând concepția spațiului urban, a amenajării
teritoriului în general. Din punct de vedere metodologic, în mod deosebit, este necesară astăzi
coordonarea dezvoltării în timp a raportului dintre creativitate și tehnologie, având în vedere
4 K. Lynch: The Image of the City, Ed. MIT Press, 1960.
12

că, la nivelul teoriei și practicii actuale în sistematizare, acest raport deja nu se mai exprimă ca
o simplă relație între creație și execuție: tehnologia, prin ea însăși, este rezultatul unei munci
de creație tehnico-științifică și estetică, iar creativitatea (fie ea cuprinsă, fie exprimată printr-o
anumită tehnologie) nu se poate situa în afara necesităților de masă și comportament psiho-
social.
A ascunde un element de particularizare care ți se oferă într-o anumită situație dată înseamnă
a-ți asuma responsabilitatea unui efort creator și tehnologic deosebit, în vederea obținerii unui
spațiu urban diferențiat și valabil în particularizarea sa, față de care neglijarea premiselor
inițiale nu ar mai conta. Dar nu aceasta este, spre exemplu, situația în lungul șoselei
Pantelimon, care trece «dreaptă și rigidă» în noile-i fronturi, indiferent de existența la cea 100
de metri a unuia dintre lacurile Colentinei. De ce oare, într-un asemenea caz, ne rezumăm la a
discuta valoarea și varietatea ansamblului doar referindu-ne la jocul balcoanelor, fără a intra
în profunzimea concepției spațiale, pornind de la interpretarea unor principii ca precepte date
și nu ca elemente de orientare a efortului creator?!
Particularizare în segregare?
După cum rezultă din cele arătate anterior, diferențierea este o manifestare a formei urbane,
manifestare care poate fi pusă în evidență numai prin dezvoltarea unei analize comparative
între părți, ceea ce înseamnă în fapt chiar mai mult: comparăm între ele două sau mai multe
părți care s-au situat în cursul timpului sau vor trebui situate în viitor, astfel încât comparația
să fie posibilă, adică astfel încât, la un anumit nivel de organizare, ele să constituie un sistem,
să aibă un numitor comun drept bază de comparație. Acesta este motivul pentru care putem
aprecia că, și în domeniul urbanisticii, «diferențiere» nu are același înțeles cu «separare-
segregare». Confundarea lor rezultă, de altfel, nu din neînțelegerea noțiunii, ci dintr-o
neînțelegere – mai bine spus o neprecizare – a faptului pe care urmărim a-1 înfățișa. Lefebvre
consideră că «diferența este informantă și informată. Ea dă formă, forma cea mai bună
rezultând dintr-o informație optimă. Privind separarea și segregarea, acestea întrerup
informația.»5 Referitor la forma urbană, aceasta transpunând în practică structura urbană,
atributele diferențiat (nediferențiat) și segregat (nesegregat) reflectă două dimensiuni
(calitativ-cantitativ) distincte ale formei urbane. Aplicarea principiului separării în
organizarea unei structuri urbane înseamnă a accepta, iniția și desfășura la nivelul
organismului urban un proces de ordonare aparenta, formală, – de astructurare, de fapt –
proces ce ar urma a se confirma în contextul fenomenului urban printr-o formă urbană fals
«disciplinată». Separarea-segregarea în cadrul organismului urban distrug tocmai
complexitatea acestuia – în aceasta constând însăși greșeala interpretării mecaniciste a Cartei
de la Atena. Neacceptarea segregării nu înseamnă o creștere haotică a organismului urban,
pentru că dezvoltarea sa ca sistem poate fi asigurată pe baza diferențierii. Un organism, oricât
de integrat ar fi, face posibilă (necesită chiar!) diferențierea părților sale – pe plan, deci,
funcțional, spațio-volumetric și comportamental -, dar nu acceptă segregarea lor, nici chiar
dacă ar fi un organism mai puțin integrat. Orașele vechi, deși numai «primitiv» integrate (cred
că nu putem discuta fenomenul urban ca prezență pozitivă decât în raport cu o integrare mai
suplă sau mai complexă) nu au păstrat nici un semn firesc de segregare; și totuși, spațiile lor
sunt atât de diferite între ele și, în același timp, atât de potrivite – credem, cel puțin –
funcționalității respective.
Dacă valoarea particulară a unui spațiu urban (sau al unei zone urbane, a unui oraș) nu poate
să rezulte, după cum s-a arătat, decât în urma diferențierii spațiale, se poate completa o atare
concluzie cu constatarea că afirmarea unei valori particulare (caracter, specificitate) nu este
5 H. Lefebvre: La revolution urbaine. Ed. Gallimard, 1975.
13

compatibilă cu segregarea, oricât de categorică ar părea aceasta în definirea unor trăsături
distincte. Segregarea ne oferă o minimă zonă de trăsături distincte, în timp ce diferențierea, o
infinitate – cel puțin teoretic. Pentru a utiliza o comparație, al cărui termen, de altfel, nu este
deloc străin de problema valorilor particulare ale spațiului urban, este același lucru cu
diferența între posibilitățile pe care ți le oferă «n» elemente prefabricate ce se pot așeza, însă,
într-o multitudine combinatorie. Cum diferențierea spațială – mai mult decât segregarea – este
influențată ca proces, pe lângă propria-i legitate, și de legitățile unor alte procese adiacente
(de închegare estetică, de percepție, de interesare socială), în definirea ei, rolul cunoașterii
este mult mai mare în actul intervenției-creației, mult mai profund, ceea ce face ca să cuprindă
o încărcătură informativă mult mai mare, fiind informată, și să aibă, deci, o capacitate mai
mare de a înfățișa ceva, de a fi informantă.
Umanizare prin diferențiere
Un mediu informativ este un mediu necesar omului. Cu cât mediul conține o potentă
informativă mai mare, cu atât gradul său de umanizare este mai ridicat. Trecutul, în
dezvoltarea orașului, ca și prezentul său, impune diferențierea spațială ca realitate obiectivă
fundamentală în umanizarea spațiului urban; pentru că, rezultând dintr-o abordare strict
funcționalistă – nediferențiativă sau segregativă -, orașul riscă să devină afuncțional prin
dezumanizare. Un spațiu uman este un spațiu care convinge și atrage, creând un câmp liber
satisfacerii unor interese individuale și colective, devenind astfel un centru de interes;
interesul pentru un asemenea centru de interes este cu atât mai mare cu cât valoarea sa
particulară este mai pregnant transpusă în configurații spațial-volumetrice capabile a stârni și
educa spiritul estetic și etic al populației, capabile a purta o posibila semnificație a intereselor
reunite în locul respectiv. Prin diferențiere spațiala se statornicește, deci, treptat, o imagine a
spațiului urban, o imagine caracteristică sau specifică, semnificativă chiar; o imagine care
prezintă ea însăși interes (1) ca valoare informativă, obținută direct în urma contractării ei –
restrânsă, dar bogată, (2) ca valoare informativă selectivă obținută direct în urma contractării
succesive a unor imagini parțiale – mai complexă, concluzivă, și (3) ca valoare informativă
memorativă obținută prin suprapunerea tuturor imaginilor parțiale contractate în timp,
referitor la un spațiu (zonă) urban caracterizat unitar – esențializat, reținând astfel
specificitatea. Se dovedește astfel că specificitatea nu poate fi un produs al detaliilor, ci un
produs al ansamblului, detaliul sprijinind doar reținerea de câtre noi, specificității sau
devenind element de specificitate numai atunci când, prin multiplicare, devine ansamblu (ceea
ce se întâmpla la nivelul obiectului arhitectural în cazul Bisericii Trei Ierarhi din Iași, spre
exemplu); și se dovedește, de asemenea, faptul că specificitatea se conturează nu numai
cantitativ, ci și calitativ, în cadrul diferențierii spațiale, ea fiind definită și teritorial în raport
cu mărimea teritoriului afectat, diferențiat ca entitate, deci în raport cu cantitatea de imagini
înregistrate și reținute, sintetizate. Aceste observații conduc la înțelegerea distinctă – îndeosebi
în urbanistică – a specificității față de specific, această ultimă noțiune desemnând nu
esențializarea unui loc, ci esențializarea unui loc comun mai multor locuri, o esență a
esențelor.
Specificul organizării spațiale într-un teritoriu (neputându-se vorbi de specificul unui spațiu
urban) nu este constituit de o trăsătură caracteristica unică, ci de un grup de trăsături
caracteristice generale centralizate într-un timp îndelungat sub acțiunea șlefuitoare a unei largi
multitudini de factori, de la condiții de teren până la condiții social-economice.
Pornind de la ideea că imaginea urbană (aparținând manifestării fizice a formei urbane ca
spațiu, dar și ca mod de ocupare dinamică și statică a spațiului) este suportul aproprierii
spațiului urban de câtre om pe cale senzoriala, se desprinde rolul pe care îl are percepția în
definirea imaginii urbane și, deci, în înregistrarea parțială a formei urbane. Aceasta pentru că
modalitatea în care se percepe o imagine urbană are influențe pe de o parte asupra aprecierii ei
(și asupra reținerii diferențierii spațiale, la un nivel superior de generalizare), iar pe de altă
parte, în consecință, asupra situării favorabile sau nefavorabile a omului în spațiul urban. Se
14

poate spune, deci, că stabilind o relație directă între noi și spațiul urban în care ne aflăm,
percepția intervine cu legitatea ei proprie, pe linia efect dorit – cauză posibilă și cauză impusă
– efect realizat, în definirea diferențierii spațiale. O asemenea intervenție este de natură dublă,
obiectiv-subiectivă, incluzând atât aspecte de ordin optic, dinamic, geometric, climatic, cât și
aspecte de ordin social-politic și afectiv. Din acest motiv, diferențierea spațială și, deci, forma
urbană este supusă unor variații de apreciere a cărei stabilitate rezultă doar prin verificare
continuă în timp și spațiu; este supusă, de asemenea, și pe această linie a percepției unei
influențe a hazardului – chiar și atunci când spațiul urban rezultă printr-un proces programat
de creație.
Cuprinderea diferențierii spațiale într-o schemă concluzivă de relații ne poate înfățișa situarea
ei de principiu în contextul formei urbane, raportată la structura urbană.
Rezultând din înseși limitele conceptului de diferențiere spațială, dar și din imposibilitatea
obiectivă și subiectivă a stăpânirii acestuia în practica fenomenului urban, sesizarea-
precizarea diferențierii spațiale la nivelul existenței urbane este o operație limitativă,
impunând la un moment dat o judecată de valoare care se referă la un anumit teritoriu, la un
anumit timp, la o anumită tipologie a caracterelor, la o anumită concepție estetică ș.a.m.d. Dar
limitele practice ale diferențierii spațiale se manifestă și în raport cu capacitatea noastră de a
sesiza comparativ continuitatea sau singularitatea trăsăturilor caracteristice, de a efectua o
apreciere asupra dominantelor, de a realiza o sinteză a caracteristicilor, de a esențializa o
valoare particulară, de a surprinde transferul trăsăturilor particulare de pe un palier pe altul al
diferențierii. Toate aceste intervenții limitative conduc, în final, la o delimitare efectivă a
diferențierii prin delimitarea valorilor particulare care se înscriu în teritoriul respectiv. De
altfel, numai în cazul în care este posibilă o atare delimitare concluzivă (pe cale naturală, mai
simplă, mai arbitrară poate, sau pe cale științifică, mai exactă) putem vorbi de o diferențiere
spațială, deci de coerență în organizarea spațiului urban.
Text publicat inițial în revista «Arhitectura», numărul 4/1975.
Specificul culturii în aprecierea fenomenului
de arhitectură si urbanism
Constituindu-se în directă relație cu afirmarea unei anumite națiuni, o cultură reflectă un
profil specific național, integrând în acest sens în mod inevitabil și elemente de arhitectură și
urbanism. în procesul de dezvoltare și modernizare a unei națiuni, profilul specific național al
culturii sale se rafinează, firescul estompării trăsăturilor primitive însoțindu-se cu firescul
cristalizării unor valori perene. Mult mai ușor, evident, în cadrul produsului spiritual artistic,
acest proces este inevitabil și pentru fenomenul de arhitectură și urbanism, al cărui produs
material-spiritual are însă o determinare mult mai complexă.
Specificul național în arhitectură și urbanism nu se poate afirma decât ca o esențializare a
specificității producției material-spirituale, înscriindu-se, deci, unui proces dialectic de
particularizare a mediului construit'. Rezultă astfel un prim, dar foarte important considerent:
Specificul național privește nu numai rezultatul unei acțiuni, ci însăși acțiunea respectivă.
Astăzi, el nu se referă numai la o imagine arhitectural-urbanistică, ci și la modalitățile de
intervenție asupra spațiului, la o anumita politică față de mediul construit.
Definiția căilor de realizare a specificului național în arhitectură și urbanism – așa cum ne
place să spunem uneori – nu se poate face decât printr-o căutare continuă, prin însumarea
treptată a celor mai diferite contribuții teoretice și practice. Prezentul material este o încercare
în acest sens, adică o încercare de exprimare a unor considerente personale și a unor idei
rezultate din dezbaterea largă a problemei, idei pe care, apreciindu-le, le consider bunuri
câștigate în teoria și practica 6 specificului în lucrările de arhitectură. Participarea la această
6 Așa cum a fost prezentat in cadrul articolului Diferențierea spațială și particularizarea spațiului urban din
15

discuție este deschisă și, chiar dacă fiecare intervenient nu realizează o explozie de lumină,
majoritatea acestor contribuții constituie participări active în elucidarea problemei. Ne punem
numeroase întrebări și încercăm să le răspundem nu numai teoretic, ci și practic. Dacă, însă,
vrând să constatăm o rezolvare imediată și definitivă a acestei probleme, pretindem realizarea
imediată în arhitectura contemporană a unui specific național, am putea ajunge la exagerări
dăunătoare evoluției fenomenului arhitectural. Putem impune fenomenului anumite linii de
dezvoltare și putem aștepta cu nerăbdare primele rezultate pozitive, dar nu trebuie să ne
pripim.
Oricât de concretă și revelatoare ni s-ar părea prezența specificului național în opera de artă,
teoretic, el refuză totuși o definiție definitivă, tocmai pentru că se caracterizează prin
dinamism și pentru că este determinat istoricește.
Rezulta astfel un complex de relații care participă la precizarea specificului național ca o
categorie estetică în general și ca o categorie particulară arhitectural-urbanistică. Sunt extrem
de numeroase aspectele pe care le poate impune atenției noastre analiza acestor relații. Ne
putem opri însă asupra câtorva dintre ele.
Ar putea fi vorba in primul rând de geneză ca problemă a specificului național legat de
influența trăsăturilor spirituale și geoclimatice și mai apoi de relațiile tradiție-originalitate,
național-universal, economic-estetic și, în fine, de rolul personalității și talentului artistic.
Problema specificului național în artă a preocupat pe mulți cercetători. Unii au căutat să fixeze
vechimea specificului național, situându-i geneza într-o epocă sau alta a dezvoltării artei.
Demostene Botez considera că «este un deranjament inutil al calendarelor, căci specificul
național al literaturii și artei românești s-a născut indisolubil, odată cu prima operă. Opera de
artă poartă din naștere un specific național. Ceea ce a venit mai apoi, și se poate măsura cu
diferite unități de timp, este conștiința despre acest fenomen – descoperirea lui". Referindu-ne
la cadrul literaturii, în care avem dovezi cu o vechime apreciabilă, însăși afirmarea originii
latine a limbii române, în epoca cronicarilor și mai târziu, în unele etape ale mișcării
iluministe a Școlii Ardelene, nu poate fi considerată decât ca o manifestare a ideii specificului
național.
Operele de artă se încadrează într-o anumită cultură, care devine națională când, în
dezvoltarea ei organică, dobândește anumite trăsături caracteristice, manifestă anumite
fenomene specifice, afirmă continuu anumite valori specifice. Dacă în literatură sau pictură
aceste constatări sunt mai pregnante, în arhitectură, însă, deși își păstrează valabilitatea, ele
sunt mai greu sesizate, datorită specificității fenomenului creației arhitectural-urbanistice, care
însumează o serie de factori sociali, tehnici-economici, biologici, psihologici sau geoclimatici.
Faptul că trăsăturile operelor arhitecturale ale Renașterii – cristalizate de altfel ca tendință
unitară în cursul unei evoluții de sute de ani – se deosebesc teritorial constituie o exemplificare
în domeniu, tot așa după cum, într-un anumit teritoriu, unele elemente sau construcții străine
specificului local, dar aparținând unei anumite școli și având deci un anumit specific exterior,
constituie excepții ce confirmă existența specificului local. Din momentul în care în teritoriul
respectiv numărul unor asemenea lucrări crește, trăsăturile specifice exterioare se diluează, se
pierd, rămânând în unele cazuri numai elementele caracteristice unui anumit stil, determinat
în mod general. Nu putem vorbi, astfel, de o Arhitectură a unei Renașteri moldovenești, deși
în această regiune există câteva exemplare de Renaștere. Putem vorbi, însă, de o Renaștere
transilvăneană, cu trăsături proprii locale. Datorită și acestui aspect, pretențiile oarbe de a găsi
și realiza specificul oricum și oriunde nu pot fi decât dăunătoare. în condițiile activității
noastre actuale, în condițiile orașelor noastre ni se pare necesar a căuta în dezvoltarea
structurii urbane nu trăsăturile unui specific general, ci elementele de specific local, care, prin
însumarea lor, constituie un cadru necesar pentru a susține obiectul de arhitectură în tratarea
căruia căutarea unor trăsături locale sau naționale să-și găsească manifestări plastice și
funcționale potrivite. Desigur că o astfel de înțelegere a specificului urban nu poate fi valabilă
decât în condițiile considerării științifice a valorii existentului urban.
«Arhitectura» nr. 4/1975.
16

Abordarea problemei specificului național nu poate constitui o îndeletnicire întâmplătoare.
întotdeauna, preocuparea de a reflecta și cerceta specificul național a izvorât nemijlocit din
atmosfera și frământarea spirituală social-istorică a unei epoci date, răspunzând necesităților
obiective ale actualității respective. Și, mai mult decât în oricare dintre arte, în arhitectură,
datorită componentelor sale de ordin material, momentele de discontinuitate în continuitatea
exprimării specificului național au o întindere mai mare în timp, dependența lor față de
condițiile social-economice fiind deosebit de pregnantă. Trebuie să înțelegem, însă, aceste
discontinuități nu ca stagnări ale procesului în cauză, ci, așa cum am arătat mai înainte, ca
acumulări în vederea trecerii pe o nouă treaptă. Cred că este interesant de semnalat faptul că,
deși au existat unele cazuri de trecere de la o arhitectură la alta, apelându-se la tradiția locală,
în cea mai mare parte a cazurilor aceste mutații traversează o perioadă de discontinuitate, în
care elementele tradiționale dispar sau se manifestă hibrid, până la cristalizarea lor în
elemente de specific național sau local al arhitecturii respective. Fenomenul este foarte
complex și, aflându-se într-un asemenea moment, o înțelegere simplistă a sa nu numai că nu
poate rezolva problema, ci îngreunează rezolvarea dorită. Situația de astăzi este alta decât cea
din urmă cu 50,100 sau mai multe sute de ani. Dacă atunci ideile, deși lipsite de granițe, s-au
exprimat într-un conținut cu trăsături specifice (particularizare inerentă datorită condițiilor
geoclimatice și etnografice locale), în condițiile civilizației actuale apropierea între oameni
este mai mare, reducând distanțele ce-i despart. Tot mai pregnanta, această apropiere, luată ca
atare, pare să ducă spre o uniformizare generală a obiceiurilor și a modului de viața, iar în
ceea ce ne privește, a fenomenului de arhitectură. Este un fapt care trebuie constatat și nu
negat. în acest sens, concluzia unei arhitecturi identice în domeniul construcției de locuințe de
masă, cu programe similare într-un loc sau altul, pare a fi posibilă, dar totodată
nesatisfăcătoare. Nesatisfăcătoare, pentru că un asemenea fapt îl putem constata, dar nu cred
că trebuie să-l acceptăm; pentru că nu știu dacă putem accepta, totuși, ca ideile și aspirațiile
secolului nostru să se exprime în
arhitectură și urbanism într-un mod nediferențiat, de la un loc la altul, și chiar de la o națiune
la alta, dând la o parte o experiență acumulata de omenire în sute de ani. Deși o asemenea
situație a fost preconizată și susținută de unii ca stil internațional, tot mai mulți sunt aceia care
exprimă, în lucrări teoretice și în practică, dezacordul lor. O asemenea arhitectură uniformă,
răspunzând nevoilor materiale moderne, nu va putea însă să satisfacă decât în mică măsură
cerințele noastre spirituale tot mai complexe. Mi se pare că, îndeosebi în ultimii ani, putem
constata o intensificare a tendințelor de localizare și diversificare a arhitecturii, tendințe care,
alăturate unor afirmări mai vechi în acest sens, pot constitui astăzi exemple edificatoare de
dezvoltare specific națională 7.
Specificul național se dezvăluie în primul rând prin modul particular, propriu unei colectivități
umane, istoricește constituită într-o națiune, de a reacționa față de un mediu sau de o situație
dată. Aceasta a fost și lumina în care el a fost privit de cei mai de seamă critici și esteticieni
români, constatările lor, în latura lor generală și în măsura valabilității dialectice istorice, fiind
aplicabile și fenomenului de arhitectură. Urmând unei prime încercări, în țara noastră, de
formulare a teoriei specificului național – încercarea făcută de Titu Maiorescu, în anul 1882,
exprimând necesitatea de «păstrare și chiar accentuare a elementului național» -, în anul 1905,
Garabet Ibrăileanu, în articolul-program din primul număr al «Vieții românești», se întreba:
«Oare poporul român să nu aibă și el psihologia sa, să nu aibă și el modul său particular de a
considera lucrurile lumii acesteia și modul său particular de a răspunde la stimularea lor?» și,
mai departe, referindu-se la factorii precizați de Hyppolite Taine în introducerea pentru Istoria
literaturii engleze-. «Rasa ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea istorică și culturala a
acestui popor – toate, deosebite de ale altor popoare – să nu fi produs o nuanță specifică a
sufletului omenesc?».
De aici și din necesități analitice putem situa problema specificului național și local al
arhitecturii românești (îndeosebi privind latura sa suprastructurală) în raport cu profilul
7 A se vedea în acest sens Mircea Lupu – Identitate și universalitate. Școli naționale in arhitectură – (Teză de
doctorat).
17

spiritual al poporului român. într-un articol publicat în 1965, Athanase Joja considera că
«profilul spiritual al poporului român țâșnește gratuit dintr-un mister transcendental» și nu
este ușor de determinat, o asemenea operație reclamând vaste cercetări etnografice, istorice,
lingvistice, juridice, psihologice etc.
Specificul național nu poate fi, însă, un rezultat de statistică mecanică a trăsăturilor spirituale
ale unui popor, deoarece unele dintre aceste trăsături pot fi comune și altor popoare. Nu
trebuie să considerăm nici că specificul național se reduce la o sumă de trăsături cu totul și cu
totul unice și categorice. M-am oprit numai la aceste câteva trăsături cuprinse într-o încercare
ipotetică a lui Athanase Joja de a caracteriza fizionomia morală româneasca, întrucât consider
că îndeosebi acestea pot veni în sprijinul unei imagini specifice arhitecturale – fapt pe care
arhitectura populară ni-1 dovedește cu prisosință. Este important, însă, în literatură spre
exemplu, dar și în arhitectură – mai ales atunci când vorbim de un specific local -, de a nu lua
aceste trăsături date ca atare, ci de a sesiza intensitatea și momentele în care se manifesta.
Merită a fi reținuta în acest sens remarca lui George Călinescu: «Specificitatea nu este o notă
unică, ci o notă cu precădere». Și trebuie să avem în vedere că fizionomia unei națiuni, a unui
popor se constituie evolutiv, desăvârșindu-se în mod neîntrerupt și dialectic, adică în relații de
interdependență cu o multitudine de alți factori din viața materiala și spirituală a societății
respective: în primul rând modul de producție, relațiile sociale și, de asemenea, împrejurările
istorice, condițiile geografice, gradul de cultură și civilizație, dezvoltarea științei etc.
Specificul național este un produs al condițiilor social-istorice. în măsura în care el este
determinat de acestea direct sau indirect, prin intermediul profilului spiritual al oamenilor,
putem vorbi de un specific de grup, variabil în raport cu natura stratificării sociale a națiunii
respective. Acest aspect, sesizat de altfel în concepția ibrăileană, mi se pare a-și avea o parte
însemnată în înțelegerea specificului național în domeniul arhitecturii și urbanismului, unde
exprimarea specificului național receptează în sinteza sa aportul diferitelor clase și pături
sociale. Este adevărat că, până la un moment dat, rolul precumpănitor în configurarea
specificului nostru național 1-a avut țărănimea, ea alcătuind, timp de multe secole, marea
masă a poporului român. Dar, odată cu schimbarea realităților sociale, ideilor sămănătoriste și
poporaniste li s-au opus noi concepții (ale socialiștilor însuflețiți de Dobrogeanu-Gherea, iar
mai apoi prin activitatea lui Ovid Densușianu), care tindeau spre extinderea specificului
național și asupra mediului urban.
Dacă această evoluție s-a desfășurat în forme contradictorii, mai pronunțate în literatură și
pictură, în arhitectură, acest fenomen a avut un caracter lent, fiind – la început – mai degrabă
vorba de o transpunere a specificului rural la oraș și aici, bineînțeles, tot într-o arhitectură
populară, rămânând unor etape ulterioare misiunea de a realiza un specific urban. Și nu cred
că mă înșel în ceea ce privește orașele noastre, dacă afirm că astăzi, în mediul urban existent,
putem aprecia reale valențe de specific național, și îndeosebi la scara spațialității locale, la
scara orașului, noțiunea păstrându-se, în general, în limitele specificului local-regional, el
rezultând îndeosebi din condițiile geo-climatice și economice locale. Aceasta spre deosebire
de alte țări în care o dezvoltare istorică-social-economică și politică unitară într-o perioadă
îndelungată de timp a creat condițiile necesare cristalizării rapide la scara teritorială a unui
specific național, în sensul căruia putem distinge și concretizările locale.
Trebuie desprins, de asemenea, faptul că, odată cu accentuarea caracterului de clasa,
arhitectura mediului urban a diferențiat, în raport cu categoria socială a beneficiarului,
raportul diferențial nerămânând, însă, la valoarea pe care o relevă compararea cu leii,
proprietatea banului, cu casa simplă țărănească, ambele aparținând arhitecturii populare, sau a
palatului de la Mogoșoaia cu complexul mănăstiresc Horezu, în mediul urban aceste
diferențieri au crescut continuu, odată cu precizarea unor noi pături sociale, dintre care cele
avute au tins, la un moment dat, spre posedarea unor proprietăți cu arhitectură de factură
străină, la modă, în care trăsăturile specifice se șterg, ele păstrându-se doar în sfera arhitecturii
populare, rurale și urbane. Așa se poate explica faptul că, opunându-se unei astfel de stări,
arhitectura lui Ion Mincu și, mai târziu, a lui Petre Antonescu, apela la elemente și modalități
de exprimare ale acestei arhitecturi autohtone și, îndeosebi, ale arhitecturii vechi, reușind
18

prelucrări creatoare în spirit specific național.
În țara noastră, arhitectura populară a constituit de-a lungul timpului un fond oarecum
permanent, reprezentând cadrul de bază în furnizarea elementelor specifice și deci în
perpetuarea tradiției. Chiar dacă nu putem spune că arhitectura populară regională a dat
naștere în mod absolut și direct vreunei arhitecturi culte, la nivel zonal și național, ea a
contribuit esențial la aceasta, modificând prin componenta ei general-culturală și etnică
elemente de arhitectură situate în circuitul european al timpului. Barocul de factură vieneză,
jugendstil-ul de factură germană sau clasicismul de influență rusă se exprimă în Banat,
Transilvania, Muntenia sau Moldova într-o ținută arhitecturală autohtonă. Și tocmai de aceea
se poate vorbi, totuși, de o imagine caracteristică a spațiului urban – îndeosebi stradal – din
multe orașe românești. Deși beneficiază de aportul unor stiluri de arie foarte largă, această
imagine nu este o reproducere și mai puțin o transpunere ad-hoc, ci rezultatul unei interpretări
pe cale populară sau cultă, reflectând anumite disponibilități spirituale, necesități materiale și
posibilități de realizare.
Fără îndoială, folclorul reprezintă un factor esențial în descifrarea specificului național. Tudor
Vianu demonstra într-un studiu că, în Luceafărul deși a preluat un motiv din folclorul
universal (Lermontov: Demonul sau Vigny: Eola), Eminescu a izbutit totuși să imprime
poemului său o profundă viziune specific româneasca totuși, datorită tratării acestei noțiuni în
spiritul folclorului românesc. Privit însă dintr-o perspectivă riguros științifică, folclorul nu
trebuie absolutizat, pentru că, în totalitatea lui, el nu reflectă în exclusivitate numai trăsăturile
unui singur popor, întrucât, așa după cum am mai arătat, acestea nu sunt absolut toate
caracteristice, specific naționale. Reflectarea specificului național nu se poate reduce la
subiecte în sine indiferent de caracterul și valoarea lor.
Tendințele de arhaizare a arhitecturii se manifestă în fapt ca o denaturare a specificului
național. în arhitectura modernă acest risc există încă, nefiind pe deplin înlăturat, datorită
facilitații angajării unei construcții în raport cu arhitectura specifică, abordată superficial. Nu
este suficient ca motivele populare să invadeze fațadele unor clădiri, să spunem, la Ploiești,
Baia Mare sau Suceava, pentru a putea afirma că ne-a preocupat și am realizat specificul
național. O asemenea atitudine poate conduce la insolit, în cel mai bun caz la pitoresc, nu însă
la valoare specifică. Mi se pare că observația lui George Călinescu, constatând că
«specificitate nu este echivalent cu pitoresc, și o societate română cu oșlicuri și benișuri ar fi
doar un muzeu» nu trebuie neglijată nici de arhitectură, mediu material și spiritual, în care
pitorescul este invocat de multe ori ca necesitate, indiferent de condiții și scop. Abundența
elementelor coloristice formale și prea mult pitoresc decorativ nu vin decât în dauna
aprofundării temei arhitecturale în raport cu cerințele contemporane – deci însăși a realizării
specificului național. Nu elementul în sine reprezintă specificul, ci modul său de utilizare.
Spre exemplu, prezența unui acoperiș de o formă oricât de caracteristică poate doar să
sublinieze o anume specificitate, și aceasta numai atunci când el reprezintă o necesitate
funcțională și formală.
Conturarea specificului național în creația artistică poate fi ușor alterată în acest sens de
tendințele formaliste, de căutarea formei pentru formă. Specificul național nu se poate realiza
ca un adaos la ceva gândit și realizat independent de el. El este un produs al procesului de
creație și existență integrat mediului.
La Ibrăileanu «valoarea estetică a unei opere literare este strâns legată de originalitatea ei
specifică de fond și deforma». Specificul național, afectând astfel și conținutul, nu se poate
opri numai la sfera pitorescului, acesta remarcându-se cel mult ca o parte a totului. Din
confundarea specificului cu pitorescul, se poate aluneca ușor în eroare. (în arhitectura
modernă mondială, o serie de realizări rezultate din stilizarea de forme corespunzătoare unor
arhitecturi vechi, locale, furnizează exemple în acest sens și aparțin unor arhitecți cunoscuți
prin capacitatea lor profesională), într-un articol publicat în revista «L'Architecture
d'Aujourd'hui», (nr. no) Jurgen Hedicke arăta că la unii arhitecți există în raport cu tradiția
«pericolul unei concepții arhitecturale eclectice», astfel încât «acest reazem pe trecut se
prezintă în două maniere: se întâlnește la Belluschi fără nici o imitație eclectică, în timp ce
19

ajunge la Stone la un eclectism-flagrant».
Arhitectura este în mod firesc într-un permanent proces de înnoire. Dar, la fel ca și în celelalte
arte, această înnoire are loc și în însăși trăsăturile proprii specificului național. Arhitectura
cultă – la noi aceasta stabilindu-se mai târziu ca în alte țări din Europa – nu înseamnă
îndepărtarea de specificul național, înnoirea poate însemna doar o evoluție a specificului
național, o trecere a lui pe alt plan, o îmbogățire a lui prin oglindirea progresului spiritual al
oamenilor.
La o cercetare mai atentă a locuinței urbane românești (Bucureștiul oferindu-ne în acest sens
un material extrem de bogat), am putea remarca o anumită succesiune în timp a configurației
sale: (1) Inițial o transformare a tipului de locuință rurală mult îmbogățit spațial (ca încăperi și
dimensiuni), dar rămânând credincios funcționalității, elementelor constructive și elementelor
decorative tradiționale. (2) Fixarea funcționalității tradiționale într-un arhetip mai pretențios,
într-o planimetrie și volumetrie unitară, evidențiind o plastică rafinată; acesta este momentul
din care datează puținele, dar deosebit de valoroasele exemplare de arhitectură românească – a
doua jumătate al secolului al XIX-lea. (3) Reținerea planului tradițional «tip vagon» și a curții
ca spațiu intermediar între teritoriul privat și exteriorul public, volumul căpătând alura și
îmbrăcămintea corespunzătoare unei stilistici a timpului, în general neogotice sau neoclasice.
(4) închegarea pe această bază a unor spații publice stradale caracterizate unitar, nu atât
stilistic (deși ulterior formația eclectică a fațadelor a tins spre aceasta), cât mai degrabă
spațial, în raport cu poziția și destinația lor urbană, stradă comercială sau stradă rezidențială;
acesta este momentul în care se cristalizează un spațiu urban caracteristic românesc prin
închiderea intermitentă a fronturilor și prin ocuparea în adâncime a zonelor adiacente.
Interesante pentru acest fapt sunt atât străzi întregi constituite în mod natural, cât și unele din
primele parcelări urbane realizate în această perioadă și a căror existență a fost prea puțin
luată în seamă. (5) Centrarea funcționalității și renunțarea treptată la planul tradițional, acesta
fiind treptat înlocuit printr-o organizare planimetrică mai adunată, nu lipsită de particularitate,
fapt care a contribuit la afânarea ocupării teritoriului și la creșterea scării de ansamblu;
momentul este legat, de altfel, de primele intervenții de străpungere, supralărgire sau
regularizarea unor trasee stradale.
(6) Apariția unor elemente noi de funcționalitate, legate de dezvoltarea echipamentului
tehnico-edilitar și conducând la organizarea diferențiată a spațiilor interioare; aceasta fără însă
ca faptul să acuze modificări importante ale plasticii exterioare, exceptând apariția locuinței
colective care, mai mică sau mai mare, relevând planimetric doar cuplare la o scară comună a
unor locuințe individuale, rămâne stilistic consecventă eclectismului.
(7) Fixarea funcționalității moderne într-o planimetrie coerentă, în concordanță cu condițiile
diferite impuse de o locuință individuala sau o locuință colectivă, diferențiată după capacitate;
se realizează o volumetrie îmbrăcata doar într-o plastică aparținând la început unor stiluri
împământenite mai vechi – eclectic, art nouveau și, mai târziu, unei stilistici neromânești care
nu poate fi negată ca valoare arhitecturală a timpului.
(8) Concordanța între planimetrie, volumetrie și plastica exterioară, reflectând un proces
general de limpezire a manifestării arhitecturale, rămânând însă înscris locului, atât prin
calitatea funcționalității moderne (rezultată, nu impusă), cât și prin cantitatea acumulării de
imagini caracteristice.
Considerând locuința ca important reper pentru trecutul arhitectural-urbanistic al unei așezări
umane, nu se poate să nu constatăm, chiar în parcurgerea sumară a unei asemenea succesiuni,
existența unei permanente contribuții de ordin funcțional sau stilistic la edificarea unui spațiu
urban. Un spațiu urban care, fără a fi brutal și epatant prin individualitatea sa, se păstrează în
multe locuri copleșitor prin atmosfera sa specifică. Mai putem constata încă ceva, și anume că
o asemenea atmosferă specifică nu este rezultatul unei simple perpetuări stilistice, ci al unui
proces de transformare și selecție în care modernul poate deveni specific prin însuși conținutul
său.
Provenind pe o asemenea cale din profunzimea tradiției existenței românești, având adânci
rădăcini în însăși cultura națională, specificul spațiului urban românesc se cere descoperit în
20

întreaga sa diversitate printr-un atent act de reconsiderare și de evaluare unitară (în metodă) și
diferențiat regional, act fără de care o modernizare responsabilă a orașului nu poate fi luată în
considerație. Specificitatea arhitectural-urbanistică românească este o specificitate a
ansamblului în contextul său urban, astfel încât întregirea unui sit de mare importanță este
relația între clădire și cadrul său. Oricât de specifică ar fi o clădire nouă în sine, ea poate fi
total nepotrivită unui anumit spațiu. Dacă nu se supune legilor ansamblului respectiv, ea nu
este specifică locului.
Este greșit, așa cum de altfel constata și Camil Petrescu, să se lege specificul național de
manifestările spirituale și artistice cele mai îndepărtate, numai de folclor, excluzând orice alte
idei de înnoire. Apreciind sonatele cu caracter popular românesc ale lui Enescu ca o recreare
savantă a folclorului, Yehudi Menuhin consideră că «nimeni altul nu va fi putut să o facă,
fiindcă o asemenea persoană trebuie să fie în același timp și lăutar autentic și cel mai cultivat
dintre muzicieni». Privind lucrurile în complexitatea lor, constatăm că originalitatea nu
înseamnă lipsă de influențe, ci felul în care ele au fost asimilate și depășite, rezultând din
aceasta o sinteză bazată pe afirmarea esențialului în dezvoltarea vieții societății respective.
Istoria culturii românești ne dezvăluie o serie întreagă de exemple privind complexitatea
corelației între originalitate și influențe, între tradiție și înnoire, între universal și național.
Valoarea artei medievale românești a fost puțin prețuită în secolele ce au urmat perioadei sale
de strălucire prin arhitectură și pictură, fiind considerata ca primitivă, imperfectă. Pornind de
la cercetările unor specialiști autohtoni și străini privind arhitectura veche din Moldova,
apreciem astăzi originalitatea soluțiilor arhitectural constructive și, de asemenea, spiritul de
diferențiere și inovație a meșterilor zugravi, care au reușit o creație profund legată de
caracteristicile locului și vieții oamenilor de atunci. Caracterul acestor creații moldovenești
dovedește cu prisosință un specific profund național, deși în cristalizarea sa nu au lipsit
influențe bizantine, romanice sau gotice.
Influențele externe operei nu pot fi nesocotite, pentru că ele există și se afirmă. Dar, așa după
cum se întâmplă cu arhitectura din timpul lui Ștefan cel Mare. sau cu cea din timpul lui
Constantin Brâncoveanu, cu opera unor cunoscuți scriitori, pictori sau muzicieni români,
analizând, așa cum precizează Petru Comarnescu «ceea ce am primit de la înaintașii din patrie
și de la arta altor țâri, îți dai bine seama că inspirațiile și influențele au fost însutit restituite,
sub forma unei creații puternic originale, reprezentative pentru cultura românească și pentru
îmbogățirea artei universale». La fel ca și în celelalte arte, fenomenul arhitectural nu poate fi
desprins din pluralitatea influențelor pe care le suportă și din confluența cărora poate rezulta o
caracteristică sau alta. în raport cu intensitatea acțiunii diferiților factori apar și caracteristicile
specifice. Deși mare parte din opera lui Le Corbusier este răspunzătoare pentru o multitudine
de alte realizări arhitecturale, răspândite pe mai multe continente, în sens invers, lucrările sale
nu rămân în afara unor influențe exterioare. Mă gândesc îndeosebi la ultimele sale creații,
între care realizările din Chandigarh (nu însă organizarea orașului) și spitalul din Veneția.
Uneori, procesul firesc de absorbție a experienței și valorilor universale se confundă cu o
transpunere mecanică a unor înfățișări, elemente și procedee străine. Tot Belluschi susține
categoric că «orice forme arhitecturale care nu au fost dezvoltate pornind de la logică, de la
studiul și înțelegerea profundă a problemelor particulare, ci de la reprezentări estetice
preconcepute, devin în mod periculos apropiate manierismului și modei». Asemenea elemente
au apărut și în arhitectura noastră contemporană, asemănându-se – folosesc cuvintele lui
Delavrancea – cu «un portocal frumos al cărui răsad l-ai aduce din Smirna și l-ai planta în
brâul Carpaților pentru ca să degenereze și să se pipernicească». Fac această remarcă pentru a
nu fi acuzat că neg posibilitatea apariției într-un oraș sau altul a unor realizări care, deși
exprimând trăsături exterioare locului, să se manifeste printr-o ținută arhitecturală deosebită,
consecventă funcțional și constructiv. Faptul că, uneori, asemenea lucrări de arhitectură,
caracterizând o anumită etapă a construcției urbane, pot căpăta valențe de specificitate locală,
în raport cu scara și așezarea lor spațială, cu materialul din care sunt realizate, este dovedit de
existența unor clădiri cum este aceea a Palatului Culturii la Iași și, mai pregnant, de existența
ansamblurilor de clădiri reprezentative pentru sfârșitul secolului al XIX-lea din centrul
21

Bucureștiului, devenite caracteristice mai mult prin unitatea de conveniență a ansamblului
decât prin aceea de stil. Tot așa, arhitectura modernă a deceniului treizeci a lăsat o sumedenie
de exemplare interesante care, grupate, caracterizează ca deosebite o serie de spații urbane
bucureștene, imposibil de găsit în alte orașe europene. Amenajarea urbană actuală evită încă a
valorifica acest existent pozitiv al Capitalei.
Exprimând tocmai tendința novatoare în cadrul fenomenului artistic, experimentul – definit ca
inovație sau preluare creatoare a unei experiențe constatate – nu contravine ideii de specific, în
cazul reușitei el angajându-se cu un pas înaintea practicii curente. De fapt, trebuie să fim
conștienți că, fără a da credit experimentului – și înțeleg aceasta nu ca o acțiune întâmplătoare,
ci organizată, sistematic desfășurata – am avea de a face în practica arhitecturală cu limite
greu de trecut, limite care, aducând prejudicii căutărilor proprii, ar altera și realizarea
năzuințelor de universalitate.
Dacă în arhitectura populară exprimarea specificului național este mai unitară local și ușor
evidentă, rezultând dintr-o continuă cristalizare, în arhitectura cultă trăsăturile de specific
național sau local sunt produsul de interferență între reflectarea unei realități obiective
specifice și sensibilitatea și talentul creatorului. în determinarea valorii creației artistice
intervine un al treilea factor absolut necesar, personalitatea autorului, personalitate care se
precizează în timp prin cristalizarea unui mod al său și numai al său de a fi specific. Astfel,
personalitatea autorului nu se poate realiza în afara specificului național (sunt exemple în care
acesta a determinat orientarea generală a operei unui autor, chiar împotriva voinței acestuia),
iar acesta nu se poate exprima în creația artistică decât prin mijloacele și metodele proprii
personalității respective. Determinarea reciprocă a acestor două elemente în condițiile
reflectării realității obiective asigură și operei de arhitectură valoare, valabilitate și viabilitate.
Într-un context antebelic specific bucureștean și înscriindu-se pozitiv pe drumul urmând
crearea unei arhitecturi românești modeme, clădirea președinției Consiliului de Miniștri, ca și
clădirea C.S.P., mi se pare a constitui un exemplu. Fără a fi imediat evidentă ca preluare a
elementelor structurale sau formale tradiționale, influența acestora se simte alături sobrietății
clasice, rezultând din acestea o sinteză care nu este lipsită de specificitate. Reflectând o
personalitate proprie, lucrări cum sunt Clubul nautic din parcul Herăstrău sau Ansamblul de
locuințe Jianu – meritorie interpretare specifică a obiectului de arhitectură la scara
ansamblului – conturează, de asemenea, o etapă în dezvoltarea arhitecturii noastre.
Într-o societate dată și într-un moment istoric anumit, dintre stilurile individuale, având ceva
comun între ele și constituind la un loc un stil național al epocii, se disting personalități
creatoare care devin reprezentative poporului și epocii respective. Fapt semnalat într-o serie
de lucrări ce încercau, în al treilea deceniu al secolului nostru, o definire a specificului
național (L'amefrancaise – Paul de Caultier, L'âme russe – Jules Reynaud), el este definit de
Elie Faure astfel: «Ori de câte ori evocăm spiritul unui popor, numele omului care îl
reprezintă cel mai evident în ceasul său cel mai decisiv ne vine pe buze.». Nu greșim, cred,
transpunând această constatare în arhitectură.
Ricardo Porro: «Cred că o arhitectură bună exprimă mediul cultural și mentalitatea colectivă a
societății în care ea se realizează (…). A continua o tradiție înseamnă a găsi în spiritualitatea
poporului câteva constante și a le exprima.».
Paul Rudolph: «Maniera de a concepe cadrul, și deci de a înțelege relația între ceea ce este
vechi și ceea ce este nou, a fost reînnoită. Noi nu mai putem striga: «distrugeți totul pentru a
face loc unei noi arhitecturi.».
Se justifică faptul că arhitectura modernă nu poate renunța la specific.
Individul, familia, membrii unei comunități (fie aceasta cartier, oraș sau regiune) sunt unități
diferențiate cantitativ, dar și calitativ, care în cadrul fenomenului general de legi particulare se
cer a fi diferit interpretate în arhitectură. Și o interpretare conștientă în acest sens nu este
posibilă atâta timp cât arhitectul nu adoptă o atitudine realistă, concretă, privind funcțiunea și
forma cadrului construit. Chiar dacă în practica arhitecturală mondială s-au afirmat și
concretizări ale unui conținut și al unei forme care tindeau spre subordonarea vieții umane
unei singure idei, specificul arhitectural, de întindere naționala sau locală, rămâne însă o
22

componentă necesară a creației arhitecturale, urmărind, în condițiile vertiginoasei dezvoltări
tehnico-științifice a societății umane, o continuă umanizare a cadrului de viață a acesteia. Din
această cauză mi se pare că nu putem accepta o apreciere, chiar numai teoretică a specificului
în artă, fără a nu-l raporta la o înțelegere conștientă a funcției sociale și estetice a formei și
cred că, în arhitectură, acest lucru se impune ca o tendință contemporană, recunoscută ca
atare.
Text publicat inițial în revista «Arhitectura», numărul 4/1976.
Din nou, despre specific
Ne întâlnim adesea cu păreri care consideră specificul drept o imagine dată care trebuie sau ar
fi trebuit să fie realizată asemenea altora cunoscute; întâlnim, de asemenea, păreri care pretind
că o aceeași clădire ar putea fi specifică într-un loc sau altul prin simpla modelare a unor
«elemente de fațadă». Și într-un caz, și în celălalt avem de a face cu o abordare eronată a
specificului, rezumându-1 la o simplă manifestare cu caracter decorativ.
Am încercat într-o succesiune de trei articole publicate în revista «Arhitectura» (A. 4/1975, A.
4/1976 și A. 4/1978) descifrarea sensului în care ar trebui înțeles specificul, în arhitectură și
urbanism, atât în abordarea sa teoretică, cât și în cea practică, de principiu. Rezultă, din cele
spuse atunci, că specificul nu poate fi realizat în sine, cu orice preț; că el este rezultatul unei
sinteze în timp și spațiu, constituindu-se prin acumularea unor trăsături caracteristice la
nivelul structurii, realizând atât funcționalitatea spațiilor, cât și valoarea lor ambientală.
Schema (figura 1), care face obiectul acestei prezentări, propusă dezbaterii, a rezultat în
cadrul pregătirii unui curs postuniversitar în urmă cu un an. Cum, însă, îmi dau seama că
practica are în mod efectiv nevoie de înțelegerea deschisă și nu dogmatică a conținutului
acestui termen, precum și a procesului constitutiv pe care nevoia de particular îl impune în
edificarea spațiului amenajat, am revenit asupra schemei inițiale, considerând-o revelatoare în
chip de încheiere a succesiunii celor trei articole.
Ce înțelegem însă prin valoare particulară a unui spațiu urban? Cum se desprinde
particularitatea sa ca atare; ce apreciere se poate face, ce verigă există între universalitatea
spațiului urban în principiu și singularitatea unui anumit spațiu urban? Valoarea particulară a
unui spațiu urban se definește, în acest context, ca trăsătură sau grup de trăsături care-1
deosebesc în cadrul formei urbane, înscriindu-se astfel într-o anume tipologie spațială ca
generalitate de grup sau ca singularitate. Valoarea particulară a unui spațiu urban constituie
astfel determinarea sa calitativă, individualitatea sa, încorporând generalul – reflectare a
esenței, într-o formă proprie care să se exprime și să poată fi apreciată eventual prin caracter
și specificitate. Spre deosebire de artă, în general, unde termenul de caracter vizează
«individualitatea sau individualitățile de prim rang, capabile de a exercita o acțiune
modelatorie asupra publicului» (Dicționarul de estetică generală, 1972), în aprecierea calității
spațiului urban, pe lângă efect, interesează în mod deosebit și (1) cauza și mijloacele de
realizare – asupra cărora acționează, să nu uităm, o determinare direct obiectivă prin
funcționalitate și posibilități de realizare, (2) adaptarea la un existent material care pune în
cauză atât inventivitatea, cât și capacitatea de asimilare a experienței anterioare și (3) timpul
ca înfășurător și spațiul ca loc al selecției topice care tinde spre o formație din ce în ce mai
complexă a spațiului urban. Trebuie adăugat aici și faptul că, în definirea și edificarea
spațiului urban, nu întotdeauna avem de-a face cu o unică personalitate (în sens de capacitate)
creatoare și, de asemenea, că intervin mai mult decât în artă – luată în general – tradiția și
obiceiul comportamental ca reflectare a cerințelor majorității.
Constituindu-se progresiv, valoarea particulară a unui spațiu urban impune o succesiune de
momente (fiecare dintre acestea definindu-se ca element de acumulare funcțional
informativă), însumarea și coroborarea lor pe trepte de sinteză calitativă generează cele 5
ipostaze evolutive ale valorii particulare a spațiului urban.
23

Sprijinită pe înțelegerea locului și relevând o anumită unitate compozițională raportată la o
orientare precisă a spațiului și la o dominantă funcțional-volumetrică, particularitatea spațiului
urban se constituie ca aspect primar de manifestare de formă urbană, în planul configurației
arhitectural-urbanistice. Dobândită în conștiința omenească prin percepție și senzație,
particularitatea spațiului urban are, pe lângă valori stabile, și valori ale hazardului pentru că,
așa cum constată Kevin Lynch, «întotdeauna într-un oraș, în fiecare moment se poate vedea
sau auzi ceva nou, neremarcat până în acel moment; și aceste lucruri depind deseori și de
mediul ambiant, și de suita evenimentelor care ne-au condus aici, și de amintirea experiențelor
trecute» (The image of the city, 1960).
Particularitatea spațiului urban conduce astfel spre o rezultantă a interferenței în contextul
generalității funcționale majore, a unor participări de natura unei generalități compoziționale
restrânse conferind caracter; apare deci necesitatea înțelegerii caracterului unui spațiu urban în
sensul de calitate, verificată cantitativ pentru un anumit tip de spații urbane, situându-se pe
poziția unei prime generalizări. în contextul procesului de diferențiere spațială, caracterul
spațiului urban se determină astfel prin descoperirea în cursul percepției și analizei, a
trăsăturilor / elementelor funcționale, spațial-volumetrice și comportamentale care, delimitând
o anumită grupare tipologică, strâng astfel sfera de analiză / apreciere / încadrare a spațiului
sau a zonei în cauza.
Sprijinită pe caracterul ansamblului, generatoare a unității acestuia, identitatea spațiului urban,
care, spre deosebire de caracter, acuză îndeosebi forma , deși se justifică în primul rând
obiectiv, se relevă și ca element de coeziune fundamental pentru valoarea de semnificație a
spațiului urban, opunându-se înstrăinării care rezultă din lipsa sentimentului de apartenență
generat de anonimat și aspirații nefundamentate sau de suficiență și minimă rezistență în
aplicarea unui program arhitectural-urbanistic.
Se dovedește astfel că specificitatea spațiului urban nu poate fi un produs al detaliilor, ci un
produs al ansamblului, detaliul sprijinind doar, reținerea de către noi a specificității sau
devenind element de specificitate numai atunci când, prin multiplicare, devine ansamblu. Se
dovedește, de asemenea, faptul că specificitatea se conturează nu numai cantitativ, ci și
calitativ în cadrul diferențierii spațiale, ea fiind definită și teritorial în raport cu mărimea
teritoriului afectat, diferențiat ca entitate, deci în raport cu cantitatea de imagini înregistrate și
reținute sintetizate. Ca surprindere a formei urbane, specificitatea se referă nu la o formă
înțeleasă metafizic, ci la o totalitate de manifestare îmbrăcând o multitudine de exprimări
statice și dinamice. Comportamentul spațiului respectiv (cum răspunde cerințelor, cum se
adaptează), precum și comportamentul în spațiul respectiv, intervine în definirea specificității,
situându-se însă, în același timp, și pe poziția de obiect al influenței sale.
Acuzând unitatea de ansamblu și intervenind direct în modul în care aceasta se constituie în
timp, exprimându-se ca singularitate, specificitatea unui spațiu urban nu este numai rezultatul
unei existențe singulare. Pot să existe spații urbane evidențiind o specificitate printr-un
element unic, și pot să existe, în același timp, alte spații urbane în care specificitatea să
rezulte, dimpotrivă, ca sinteză a elementelor componente, fie acestea de natură izotopică sau
heterotopică.
Deși determinată de multe ori intuitiv, specificitatea nu este o rezultantă întâmplătoare,
provenind numai pe linia tradiției. Se poate spune că specificitatea spațiului urban,
fundamentata gnoseologic, se situează astfel pe drumul de la funcție la simbol, impunând atât
spontaneitatea, cât și premeditarea logică, atât creativitatea artistică, cât și creativitatea
tehnico-științifică, toate însă trecute prin filtrul selecției.
Aceste observații conduc la înțelegerea distinctă – îndeosebi în urbanistică – a specificității
față de specific, această ultimă noțiune desemnând nu esențializarea unui loc, ci esențializarea
locului comun mai multor locuri, o esență a esențelor. Specificul organizării spațiale într-un
teritoriu (implicând o întreagă existență a acestuia, imaginar în primul rând, dar nu numai,
neputându-se vorbi deci de specificul unui obiect în sine sau a unui spațiu urban) nu este
constituit de o trăsătură caracteristică unică, ci de un grup de trăsături caracteristice generale
centralizate într-un timp îndelungat sub acțiunea șlefuitoare a unei largi multitudini de factori,
24

de la condiții de teren la condiții social-economice.
Acesta pare a fi drumul constitutiv, lung, dar real, al specificului în arhitectură și urbanism;
specificul nu poate fi aprioric actului creației pentru că este un produs de sinteză istorică a
acesteia? el nu poate fi dobândit decât în măsura în care, în prealabil, opera nou creată
întrunește toate aceste calități formative (A căuta specificul, atunci când localizarea nu te
interesează este o absurditate; a distruge totul într-un loc, elemente naturale sau construite,
pentru a-ți impune «opera» înseamnă a nega orice idee de specific, deoarece, indiferent de
ceea ce vei realiza acolo, acel ceva nu va putea să fie niciodată specific). Definit prin prisma
personalității creatoare – anonimă sau nu, individuală sau colectivă -, specificul arhitectural-
urbanistic ca afirmare a tradiției în context nou impune, după loc, o colaborare inteligenta,
plină de inventivitate, dar lipsită de «ambiții devastatoare».
La nivelul unui anumit spațiu urban, urât sau frumos, specificul nu poate fi realizat în afara
respectării continuității, care însă nu trebuie înțeleasă doar ca rezultat al unei perpetuări
stilistice, ci al unui proces de transformare și selecții care să opereze asupra unei multitudini
cât mai mari de studii și în care modemul poate deveni, în timp, componentă de specific prin
însuși conținutul său; chiar modernul industrializat! Deși în sensul său definitoriu specificul
nu este legat direct de una sau alta dintre categoriile estetice de urât sau frumos, deși s-ar
putea aprecia «urâtul» unui loc drept caracteristică a acelui loc, deși, în ultimă instanță,
specificul este supus judecăților de gust, el rămâne, în sensul firesc al determinării sale, prin
însăși natura selectivă a acestui proces, precum și prin natura multora dintre criteriile de
apreciere (generate de înseși calitățile sale formative), drept o chintesență care se face
remarcată prin frumos.
Deci, dacă ar fi să ne oprim asupra câtorva idei, ar trebui să reținem că specificul nu este un
produs conjunctural, programat în sine, confecționat și nici opera creată în sine; el înseamnă
creație decantată, confruntată continuu cu sistemul de referință al societății, trecut sau prezent;
el impune personalitatea creatorului atunci când acesta se afirmă în intercondiționarea dintre
talent – cunoaștere – mediu, atunci când originalul intră în zona tipicului; el este finit spațial
(prin suprapunere și cumulare în teritoriu) și infinit temporal (prin selecție continuă de-a
lungul evoluției colectivității pe care o reprezintă).
Este definitorie complexitatea sistemică în plan structural, dar și în plan fenomenologic, fapt
care, într-o coroborare a spiritului locului cu inspirația creației și cu șansele întâmplării,
construiește în timp ceea ce astăzi desemnăm prin termenul de «genius locci», în
contextualitatea căruia specificul își găsește expresia potrivită, ca generalitate într-o sumă de
reprezentări. Raportat la timp (la curgerea timpului), el este permanent ca proces constitutiv,
remanent ca produs și totuși temporar (decupat în timp) prin particularitatea care îi stă la bază.
Text publicat inițial în revista «Arhitectura», numărul 6/1981.
Particularitatea locului ca valoare de universalitate
Am propus să renunțăm la această expunere, păstrând-o pentru o altă ocazie, conjunctural mai
propice având în vedere subiectul comunicării și tema întâlnirii noastre. Probabil că sunt chiar
printre dumneavoastră unii care își pun întrebarea de ce am venit cu o asemenea temă, în
această întâlnire. In urmă cu câteva săptămâni, după un curs cu o temă apropiată, un student
m-a întrebat: «Domnule profesor, Ceaușescu a murit de mult. El ne bătea la cap cu specificul
25

și dumneavoastră acum ne-ați vorbit tot despre specific; este adevărat, și despre
particularitate. N-o lăsați baltă?». întrebarea, aș zice eu, era oarecum curajoasă, cel puțin față
de mine; dar cred că ea dovedește și foarte multă ignoranță, o lipsa de informare asupra
mersului fenomenului de arhitectura și urbanism, asupra firescului lucrurilor și, în ultimă
instanță, chiar o lipsă de informare asupra a ceea ce s-a întâmplat cu arhitectura și urbanismul
românesc în ultimii 40 de ani; și lucrul acesta, deși m-a surprins, m-a îngrijorat prin ceea ce
dovedește această întrebare, astăzi, ca moment al unei alte porniri arhitectural-urbanistice, cu
o nouă deschidere în abordarea creatoare, dar și critică, politică etc.
Eu, aici, nu pot adânci într-o dezvoltare a acestei probleme, asupra căreia nici nu mă simt
capabil, de altfel, a enunța un verdict; dar voiam ca, pe baza unor note, pe care le-am scos din
mica mea «arhivă de idei», să vă expun de fapt niște criterii sau repere pentru modul de
abordare al unei asemenea probleme. Aceasta și pentru faptul că am fost preocupat, de mai
bine de 15 ani, de «problema specificului», participând atunci la o ședință a Uniunii
Arhitecților la care Ceaușescu m-a surprins extraordinar în momentul când a zis; «Și vă cer să
faceți aceste case cu specific românesc», bătând cu pumnul în masă; această idee de «specific
la comandă», de atunci, a constituit o problemă pentru mine (chiar o problemă intimă, într-un
fel, și mi-am pus întrebarea:
«Domnule, ăsta vrea specific în arhitectură! Există, este posibil acest specific? Putem face
noi, arhitecții, case cu specific?») și nu neg că la prima vedere mi s-a părut că da, este posibil.
Ascultând aici niște expuneri, mi se pare că acestea revelează o realitate care demonstrează o
asemenea posibilitate: arhitectul X a făcut o arhitectură și de aceea și de aceea, deci pentru
diverse gusturi, între atunci și acum, pentru mine însă este o mare diferență de înțelegere a
ideii de specific. Cum trebuie să punem, în realitate, această problemă? Eu am ajuns la
concluzia că această problemă este de mare profunzime în planul teoriei arhitecturii și
urbanismului, atât în zona întrebărilor filosofice, cât și în cea a întrebărilor de program. Sigur
că lui Ceaușescu nu-i trebuia teorie, pentru că teoria apare ca necesară în momentul când
apare incertitudinea, or el nu avea incertitudini și deci nu avea nevoie de teorie; dar noi cred
că este momentul să ne gândim, măcar acum, la adevărata teorie a arhitecturii și prin aceasta
la reala ei «valoare de folosință practică». Din păcate, (și acesta este lucrul care mi se pare cel
mai grav) totalitarismul n-a stat numai în Ceaușescu; el stă încă în mulți români…
totalitarismul ca o conformație a gândirii profesionale, stă în mulți arhitecți români (și mă
gândesc spre exemplu la faptul că reacția la totalitarismul demolator în cultura urbană riscă să
devină, prin paseism, tot atât de totalitară și deci de dăunătoare acestei culturi, care, prin
natura ei, este, firesc, în mișcare continuă de selecționare) și problema atunci, pentru noi, este
de a implica aportul teoriei de arhitectură și urbanism în exercitarea profesiunii noastre, în
felul acesta arhitecții fiind conștienți ce înseamnă o abordare critică; o critică de arhitectură pe
care n-am avut-o din cauza acțiunii puterii de după război; dar n-am avut-o și din cauza
inacțiunii arhitecților la un anumit moment dat, fapt care nu s-a întâmplat în aceeași măsură în
Bulgaria, Cehoslovacia sau Polonia. Aceasta probabil că ar fi stârnit mult mai mult interes, ar
fi constituit un prag al cererii de calitate, chiar dacă n-ar fi putut împiedica cu totul dezastrul
produs; ar fi pus mai multe întrebări, ar fi apărut mai multe răspunsuri, s-ar fi comentat mai
mult, s-ar fi putut face cât de cât ceva. în mod inevitabil, constituindu-se pe baza experienței
și prin exercițiul gândirii științifice, teoria (și deci implicit critica) se impune dincolo de
intenție, deci dincolo de meșteșugul profesional, aportul său tinzând, în condiții normale, spre
o perfecționare, îndeosebi în sensul diminuării arbitrarului, care în context totalitar (de lucru
sub poruncă sau exercitarea dreptului de autor ca poruncă) este distrugător pentru opera de
arhitectură, (spre deosebire de opera de artă, unde, prin hazard, poate însemna ceva, uneori
chiar un ceva de excepție).
Spun acest lucru pentru că problema la care mă refer este, în primul rând, o problemă de
sinteză și deci de teorie a creației și în al doilea rând, ea este o problemă de limbaj, pentru că
cel care consideră că a face critică de arhitectură este ceva foarte simplu greșește. Trebuie să
știi cui și cum să adresezi această critică; un autor, făcând o analiză în acest sens, se referea la
faptul că un critic de artă trebuie să aibă disponibilități foarte serioase pentru cel puțin două
26

din cele cinci limbaje pe care el le găsește necesare în desfășurarea acestei activități. Eu m-aș
referi în treacăt la importanța diferențierii, pentru noi, a două limbaje: într-un fel trebuie să
vorbești publicului – și avem nevoie de această vorbire – și altfel trebuie să se vorbească între
arhitecți. Mi-am dat seama de acest lucru de-a lungul anilor. Un limbaj mai puțin precis, un
limbaj cu o anumită ambiguitate, care se lasă mai mult în cursivitatea povestitorului, este mai
atractiv pentru omul cu educație neprofesională în domeniul respectiv. Dar între profesioniști
trebuie să utilizăm un limbaj strict și foarte riguros științific. Or, mie mi se pare că noi,
arhitecții români, suntem foarte mult în urmă din punctul de vedere al limbajului profesional.
Limbajul nostru de discuție/dezbatere este același pe care îl constatăm a fi fost folosit, nu
înainte de război, ci cu mulți ani înainte de război; nu s-a schimbat de fapt nimic, nu a evoluat
nimic și lucrul acesta este foarte rău. Atunci ajungem să purtăm discuții constituite din
comentarii formal sofisticate, dar lipsite de sens, întrebări confuze dovedind multă ignoranța,
o informație «ușurică» și nu-1 putem acuza pe bietul student că pune asemenea întrebare,
chiar dacă în mod normal el ar trebui să fie mai receptiv față de ceea ce înseamnă o informare
de calitate în procesul formativ al școlii. Deci acesta ar fi un prim reper de abordare a
problemei în discuție: o metateorie ca teorie a «îndoielii» în arhitectură, necesară în ultimă
instanță.
Al doilea reper ar fi formularea unui pretext, cel puțin; și citind un articol al lui Philippe
Barriere, am găsit un interesant asemenea pretext. în acest articol, intitulat Deconstrucție și
reconstrucție, el spune că: «Degenerarea exacerbată a formei arhitecturale tradiționale se vrea
o subversiune a oricărei asimilări sau alienări, dar totodată și o trecere dincolo de haosul
distructiv și de fascinația sa atrăgătoare. Este aceasta o arhitectură a insubordonării. Expresia
sa poartă încă stigmatul crisalidei conceptuale și nu este decât un desen animat prin tehnica
simplă a unei scheme.». Sigur că pretexte putem găsi suficient de multe, în contextul
aspectelor pe care le întâlnim în momentul de față în dezbatere, în literatura de specialitate,
începe din nou să se vorbească foarte mult de regionalism. Tot într-o revistă recentă de mare
circulație, arhitectura americană din momentul de față este apreciată ca regionalistă; se mai
dau și alte exemple. Lăsând la o parte, să zicem, Franța, unde constatăm de fapt un interes
deosebit pentru o mare multitudine stilistică, pentru multe căutări de tot felul, chiar atracție
pentru influențe aduse din locuri foarte diferite, eu cred că este evident că această imagine
regionalistă nu este definitorie pentru pretextul luat în considerare. Dar, dacă mergem în alte
câteva țări, constatăm că arhitectura care se realizează în ultimii ani nu este națională, dar este
a locului respectiv; pentru mine rămâne un punct de referință extraordinar ceea ce fac
elvețienii în domeniul arhitecturii: fie că este vorba de un obiect foarte mic, fie că este vorba
de unul mai mare, acel obiect este în mod deosebit tratat, rezolvat profesional, la scara și la
nivelul de detaliere al ansamblului respectiv, deci al locului respectiv.
Al treilea reper ar fi acela impus de prezența sau absența unui model, adică măsura în care, în
condițiile actuale, este sau nu este necesar un model. Or, în general, se pare că «modelul» este
de fapt într-un perpetuu proces de căutare și formare, când manifest declarat de un curent,
(teoretizat mai mult sau mai puțin sofisticat), când infirmat în același mod, de câtre un alt
curent – pentru că, și atunci când curentul respectiv neagă ideea de model, el se manifestă
inevitabil printr-un model pe care îl impune momentului respectiv, fie el constructivist sau
deconstructivist, formalist sau intelectualist etc. Johnson, cu câțiva ani în urmă, se referea la
un concept de opoziție care a stârnit o oarecare discuție atunci: schimbarea arhitecturii sau
«arhitectura de schimb», încercând de fapt, în felul acesta, să justifice nevoia de apariție a
unei alte arhitecturi, în fiecare moment, tinzând într-un fel, poate, să-și explice o anumită
perisabilitate, o perisabilitate ceva mai pronunțată decât aceea pe care o cunoaștem, definită
istoric, ca produs sau obiect arhitectural de artă. Barriere, referindu-se la acest concept, spune
despre Johnson că are inteligența geniilor rare care inventează idei noi, pentru a nu trebui să
răspundă la problemele lor.
Un alt concept care apare cu insistență, cu privire la model, și care este comentat atât în
revistele franceze, cât și în cele engleze sau americane, se referă la situarea față în față a două
entități care impun împreună o nouă entitate. în fond, nu mi se pare extraordinară invenția
27

conceptului, ci atenția care se acordă, prin el, unei situații «urbane»: un obiect de arhitectură
și un cadru existent de arhitectură, această stare «entre deux», cum este numită. Mă gândesc la
preocuparea bunicii de a găsi în lucrurile ei de mână «entre deux»-ul potrivit situației pe care
ea o imagina în arta broderiei și care particulariza un lucru sau altul. Nu este, oare, cam
același mers logic ca idee, preocupare de principiu, desigur, care se impune prin aceasta în
abordarea urbanistică a arhitecturii și a ansamblurilor? Farmecul și rafinamentul realizării nu
constau tocmai în a înfăptui acest lucru? Acest «entre deux» devine un principiu care se vrea
un model de a pune în aceeași operă concretul, pozitivul și negativul și, mă rog, atâtea alte
elemente în opoziție, fizică sau filozofică, cu care se construiește, în timp, un spațiu urban.
Excelând ca reiterare «modernă» a principiului contrastului, modelul în cauză îl preocupă pe
Eisenmann, anunțat fiind ca subiect al viitoarei sale cărți. Nu este surprinzător: de fapt,
arhitectura Iul Eisenmann este justificata de unele dintre conceptele lui Derrida, chiar dacă cei
care îl analizează pe Derrida spun că acesta este influențat de arhitectura lui Eisenmann.
Și nu putem neglija un nou concept de actualitate în contextul afirmării recunoscute sau
nerecunoscute a modelului în arhitectura contemporană, conducând spre ideea de
particularitate: acela al «utopiei realizate», cum o numea Baudrillard, aceasta constând de fapt
în subordonarea obiectului de arhitectura, în mod exclusiv, legilor de piață și imperiului
semnului (a semnalării, nu a semnificației!), a ceea ce se definește sub numele de «landmark»,
relevând interesul, înainte de orice, al celui care face case, pentru «amprenta» proprie,
bineînțeles interes susținut de investitor. Noi nu cunoaștem încă decât foarte puțin ce
înseamnă condiția, să zic așa, a pieței, a societății capitaliste în dezvoltarea arhitecturii, dar,
prin câteva contacte pe care le-am avut în diferite comisii de avizare, am constatat chiar și la
noi interesul extraordinar al investitorului, susținut cu asiduitate de către un arhitect, în primul
rând pentru acest «landmark», adesea în condiția lipsei de profesionalism și a
mercantilismului. Acest model (în fond de data aceasta modelul este comportamental, de
atitudine, cu consecințe în realitatea arhitectural urbanistică realizată) conduce la
descalificarea arhitecturii practicate. Astfel, prin însăși demonstrația negativă, acest model
susține ideea de particularizare în opoziție prin arhitectura de calitate care poate impune
landmark-ul tocmai prin imaginea ei particulară de calitate.
Al patrulea reper ar fi acela al dezvoltării unei idei coerente despre «loc» 8, care se refera, prin
extensie, la locuire. Acesta este un lucru care m-a preocupat mai mult și am încercat în
general să definesc conceptul de loc în raport cu diferitele modele conceptuale care s-au
succedat de-a lungul timpului în arhitectură și urbanism. Aș sublinia însă, în relevarea acestui
reper, că, dacă luăm în considerare două dintre cele trei modele urbanistice, așa cum le-a
definit Francoise Choay (și care au devenit fundamentale indiferent de modă, de curente), și
anume modelul progresist, mai corect denumit, conform celor întâmplate ulterior, model
funcționalist, reprezentat de Le Corbusier și modelul culturalist reprezentat de Camillo Sitte,
două modele care sunt foarte evidente în trăsăturile lor și contradictorii, constatăm că primul
definește locul ca produs al componibilității raționale deschise, în timp ce al doilea definește
locul ca spațiu închis: «închiderea prin planuri verticale este esențială concepției locului» –
spune un alt reprezentant al modelului, Unwin. Este foarte interesant că, după anii '70, această
controversă a evoluat în desfășurarea construcției arhitectural urbane în sensul modelului
8 La comentariul care urmează ar trebui adăugat înțelesul locului pe care îl impune în literatura de specialitate
ceva mai târziu Norberg Schultz prin conceptul de «genius locci», prin care se impune ideea că «locul» nu
înseamnă doar un sentiment de apartenență și deci o condiție de existență «acolo», ci și o exprimare mai mult sau
mai puțin conturată, dar suficient de explicită, pentru «acolo» spre în afară; deci «genius locci» înseamnă cel
puțin particularitate și, de fapt, adesea mult mai mult. Astăzi, decantând esența comentariului lui Norberg
Schultz în cunoașterea pentru spațiul în care trăim, abordarea modernă a acestuia se referă la un proces continuu
deformare și transformare a ceea ce înseamnă «genius locci» într-un anume spațiu. Referindu-ne astăzi la un sit
cu încărcare de «loc» (prin natură, prin istorie faptică sau construită, prin valoare contextuală și/sau analitică)
depășim cu ușurință (fără a ceda nonprofesionalismului) preceptele renovării întocmai, pentru a accepta
principiul renovării integrate sau al noului prin includere în context; se vorbește, și probabil vom accepta în
curând (pentru că deja au apărut realități în acest sens), și despre principiul la care face trimitere Libeskind în
sensul valorificării sit-ului prin recreare: o recreare a locului.
28

culturalist. Sigur că ea a întâmpinat (și întâmpină la noi încă) rezistență în sensul continuității
spațiului. M-aș referi la acea idee pe care o critică și Camillo Sitte la funcționaliști
desemnând-o, încă de la începutul secolului, ca «boala modernă a izolării»; mă refer la acest
lucru pentru că el reprezintă pentru noi, în momentul de față, un foarte mare risc arhitectul,
pentru a-și impune «opera» (o impunere facilă desigur!), se detașează de tot contextul, fie prin
distanțare spațială, fie prin plantație, fie pur și simplu prin ignorare. Comoditatea ignorantă în
acest sens își dă mâna astfel cu paseismul care nu acceptă dialogul în contradicție în
detrimentul sit-ului. Oare aceasta este lecția lui Hollein sau Mayer la Frankfurt? Eu cred că
aceasta este linia minimă de rezistență pe care se așează un arhitect prea slab sau prea
orgolios, chiar dacă ne referim numai la atitudinea față de loc, ca relație între situația veche
constatată istoric și obiectul nou. Mie mi se pare că arhitectura, în general europeană, are
exemple strălucite în care obiectul modern, al timpului respectiv, este «lipit» de arhitectura
veche, într-o desăvârșită contopire fără reproducerea stilistică și chiar nici dimensională. în
fapt, o asemenea soluție conducând la o alcătuire care, deși este heterotopică, nu deranjează,
care «nu sare în ochi» este mai greu de găsit de către arhitect, dar ea îl reprezintă mai bine, ea
reflectă rafinament în gândire și măiestrie profesională, opera fiind în astfel de cazuri mai bine
însușită de oameni.
În legătură cu această idee de loc, eu aș mai atrage atenția asupra faptului că în profesiunea
noastră lucrăm încă foarte mult cu imaginile noastre, proprii, mentale, ceea ce este firesc până
la un anumit punct. Apelăm foarte rar sau aproape deloc la imaginile, de fapt, pe care ceilalți
oameni le au, în real, asupra arhitecturii pe care o facem. Noi, arhitecții români, nu avem o
educație a înțelegerii și a pătrunderii în imaginea celorlalți, de fapt a celor care folosesc
spațiul respectiv, și noi credem că imaginea noastră este imaginea lor, ceea ce le trebuie lor;
or, studii făcute foarte recent demonstrează din nou că nu este așa și că ne înșelăm foarte mult.
Kevin Lynch a demonstrat deja, cu 30 de ani în urmă, acest lucru și i-a «convins» pe marii
industriași americani să se lase cointeresați în renovarea spațiului urban în New York. El le-a
demonstrat foarte clar că dacă omul, când se duce la fabrică sau birou, parcurge un drum
interesant, productivitatea crește cu 30%, iar dacă nu e interesant, productivitatea muncii lui
scade cu 30%. Ce am putea spune de această relație în condiția orașelor noastre? Or, pentru a
înțelege acest lucru, noi trebuie să luăm în considerare faptul că structura pe care o concepem,
mă gândesc la structură în sensul cel mai clar al termenului respectiv, este «suportată» de
oameni, de cei care o recepționează într-un anumit mod. Trebuie să pătrundem în acest
«mecanism» de receptare, pentru a asigura acestora sentimentul locului în spațiul urban locuit.
Menirea arhitectului este în primul rând aceasta. Și, dacă și «landmark»-ul este asigurat, cu
atât mai bine!
Al cincilea reper pentru abordarea problemei particularității îl constituie nevoia unei teorii
proprii, o teorie asupra căreia eu am insistat încă de mai mult timp, cum spuneam, printr-o
succesiune de abordări însemnând aprofundarea – treptată – a unui sistem conceptual. în
legătură cu această teorie, eu nu aș preciza acum decât o anume concluzie, în sensul că
specificul nu este un produs conjunctural și nici opera creată în sine. Deci nu este ceea ce se
voia să fie; el este creație decantată și confruntată continuu cu sistemul de referință al
societății, supus selecției de valoare ca acumulare într-un timp îndelungat. Se demonstrează
faptul că o veche biserică pe care o scoatem din contextul ei, prin mutare, spre exemplu,
reprezintă o operație tehnologică meritorie, interesantă, dar ea nu rămâne o realitate specifică,
ci doar o relicvă a particularității locului respectiv; ea rămâne un document (dar doar atât!),
fiind «curățata» de toate acele elemente caracteristice din imediata ei apropiere, de «spațiul»
ei. Este interesant de consemnat și faptul că această calitate de specific-particular nu neagă, ci
impune personalitatea creatoare pe care puterea totalitară nu o recunoaște.
Toate acestea sunt niște concluzii, în mare. Subliniez însă că, prin demonstrația la care am
ajuns, este definit specificul ca o sumă de trăsături care se obțin într-un context anumit,
arhitectural-urbanistic, cândva, în timp, și că, de fapt, arhitectul nu are nici un rost să-și
impună realizarea unui «specific», acest «specific» îl vor constata unii cândva, prin ceea ce
rămâne depus și păstrat. Arhitectul trebuie să se ocupe însă de particularitate, sa realizeze
29

particularizarea spațiului, să țină seama de context și de situl construit sau neconstruit și să
dezvolte pe această bază o desfășurare de idei, imaginație artistică și materiale care să nu
contravină, de fapt, nici realității unui program și nici ideii, care îmi este foarte aproape, de
continuitate a spațiului. De ce îmi este aproape această idee? Pentru că mi se pare că multe
dintre orașele românești suferă prin lipsa acestei continuități. Bucureștiul, ca cel mai mare
oraș al României, este un exemplu extraordinar în acest sens; cu atât mai mult cu cât situația
este paradoxală: orașul suferă de continuitate spațială, deși datul sau, așa cum am spus de
atâtea ori, este continuitatea spațială. S-au făcut case mari și case mici, în stiluri arhitecturale
diferite: selecție, neoromânesc sau modern, mai urâte sau mai frumoase, fără a fi supuse unor
reguli prea clare; au existat arhitecți talentați care au lucrat, dar nu și-au realizat operația
completa de organizare, în nou și vechi, a unui spațiu. Nu s-a fixat în spațiu un plan urbanistic
în întregime: s-a realizat o casă și cu asta s-a terminat; a venit un alt arhitect care a vrut să-și
impună personalitatea, realizând acolo o nouă casă, în baza unui alt plan urbanistic, și iată că
azi nu putem cuprinde într-un manual de compoziție urbană aproape nici un exemplu de
spațiu interesant, închegat, în cadrul acestui mare oraș care este Bucureștiul. Exemplul dat de
G. M. Cantacuzino, prin realizarea sa din cadrul Pieței Universității, a rămas unic și nimeni nu
a vrut sau nu a reușit să-1 preia; un exemplu în primul rând de etică profesionala apoi de
înțelegere a unui spațiu și de a te așeza în el. La noi, arhitecții sunt mult prea orgolioși, vor să
facă opere extraordinare complete; din păcate, în multe situații nu ajung să le facă și, până la
urmă, rămâne numai deteriorarea spațiului respectiv. Acesta este motivul' pentru care țin la
ideea continuității în timp și spațiu, adică la conștiința faptului că un oraș nu poate să trăiască
doar prin istoria lui (prin renovarea a ceea ce există) fără a așeza alături și ceea ce trebuie
făcut acum, nou. Așa cum spunea Gutton, este o impietate pentru un arhitect, oricât de mare
ar fi el, să-și impună prestigiul și orgoliul pe Champs-Elysees, deși el trebuie să creeze în
concordanță cu timpul său, adecvat locului și situației. Or, tocmai aici este marea dificultate a
profesiei: înțelegerea corectă a libertăților pe care le permite locul respectiv și consumarea lor
în favoarea locului respectiv, nu în dauna lui; prin modestia reproducerii în cazul unei
completări de fond în unitate stilistica sau prin rafinamentul unei conveniențe în care
contrastul poate asigura unitatea de ansamblu.
(Comunicare la Simpozionul «100 de ani de la înființarea Societății arhitecților romani»:
consemnare parțială – exclude ultima parte referitoare la conceptul de intervenție în sensul
promovării particularității locului care s-a desfășurat pe un comentariu de diapozitive.)
Text publicat inițial în revista «Arhitext Design», numărul 4/1996.
Identitatea spațiului sub semnul paradoxurilor
30

Paradoxul 1 – Regula(mentul local de urbanism), ca
generatoare de particularitate
Doina Cristea: Primul dintre obiectivele strategice ale Planurilor Urbanistice Generale de la
Cluj, Iași și București a fost cel al accentuării identității proprii. Voi încerca să lămuresc
sensul dat acestui concept. Plecând de la definițiile din dicționare și de la anumite texte care
abordau sensul identității în urbanism, am ajuns la concluzia că identitatea, în ultimă instanță,
recognoscibilă ca fiind a unui anumit oraș (prin extensie și a întregii țări), este formată atât din
niște componente care vin din adâncime, cât și din niște componente create în sensul
definițiilor postmoderne. între componentele identității care vin din adâncime se situează, de
exemplu, acțiunea coerentă în timp a unor atitudini în raport cu ceea ce este construit, în
raport cu natura din jur, cu instituțiile, cu modul de existență a unor domenii de activitate,
realizându-se o îmbinare foarte specială între toate acestea și ceea ce este construit în mod
vădit conștient de către oameni. De exemplu, în această identitate eu introduc și modul în care
sunt asimilate influențele externe. Acesta este diferit pentru fiecare caz în parte și pentru că
influențele vin din arii diferite, și pentru că reacția populației, a vieții așezării față de
impulsuri exterioare, este diferită. In această identitate nu includ numai aspectele culturale,
întrucât și înclinația pentru anumite domenii de activitate ține de ea. Că această identitate are
rădăcini în trecut, este evident. Un exemplu clar în acest sens se găsește la începutul secolului
al XIX-lea în Moldova, unde, prin hotărâre domnească, s-a interzis tinerilor boieri să facă
școală în Franța. Aceștia s-au orientat în consecință spre Germania și Austria, spre deosebire
de cei Munteni, unde legătura a fost făcută în special cu Franța. S-au creat astfel noi diferențe
culturale între zone. Din combinația rigorii germane cu o anume caracteristică a firii
moldovenilor a rezultat o calitate foarte specială. Să nu uităm că mulți din marii creatori,
formatori de școală, literatură, limbă, arhitectură, tehnică, au provenit din Iași. Acest lucru
este vizibil până și în ultimii 50 de ani, când Iașii au păstrat capacitatea de a crea anumite
școli de gândire în diferite domenii. Nu întâmplător, regulamentul de construcție a Iașilor din
1899 era de o calitate absolut remarcabilă. O comparație cu regulamentele actuale ale orașelor
europene ne lasă să vedem o sensibilitate și calități în plus pe care noi astăzi aproape le-am
pierdut. Aceste calități au contribuit la așa-numita dulceață a Iașilor, care este o trăsătură de
identitate și pe care o întâlnim nu numai în literatură, dar și în stilul de viață ori în imaginea
orașului tradițional și modern. Putem afirma că, într-o oarecare măsură, această calitate
provine și din regulamentul de construcții, cod cultural născut în urma experiențelor locului,
care a impus volume incizate, fără accente puternice de decor (balcoane, cornișe etc.). Iar
regulamentul a fost păstrat până după 1940, Biblioteca Universității din Iași conformându-se
acestor cerințe. Orice regulament conferă orașului o imagine coerentă, imprimă străzilor,
clădirilor, cartierelor un anume caracter. Descoperind în ce constă fațeta identității Iașilor s-a
căutat ca peste un secol regulamentul să prelungească calitățile celui din 1899. Sigur că
această atitudine face parte din latura construită a identității, dar este întemeiată pe înțelegerea
unor lucruri foarte concrete și care nu înseamnă altceva decât o parte din identitatea Iașilor.
Arpad Zachi: Văd că ați intrat destul de direct în subiect cu un caz concret. 1
Alexandru M. Sandu: Cu un caz concret, fiindcă multe comentarii pot să fie deschise prin
analizarea unor situații concrete sau prin plasarea problemei în niște situații concrete. Eu, însă,
aș face o observație. în general, termenul acesta de identitate, foarte utilizat în discuțiile în
plan cultural din ultimii ani, îndeosebi la noi în țară, este luat în considerație într-un mod
nemotivat, restrictiv. El este privit pur și simplu ca o calitate de valoare, fie că se referă la o
comunitate, la un spațiu, fie că se referă la un anumit comportament. Or, eu cred în primul
rând că termenul de identitate, prin esența lui, trebuie despărțit de acceptul de bine, acceptul
de frumos, acceptul de valoare pozitivă; și chiar dacă termenul acesta de identitate poate fi
supus unei discuții, aprecieri de valoare, el poate să aibă conotații de urât sau de frumos, de
rău sau de bine. Un al doilea aspect este un lucru care pare paradoxal, și tocmai acest lucru
exprimă contextul dialectic în care, de fapt, termenul definește ceva. Este vorba de faptul că
31

termenul de «identitate» are un «spațiu» de referință de la general la particular. Și dacă
noi am lua în considerație numai extremele «general» și «particular», atunci sigur că
apare acel paradox la care mă refeream, în sensul că termenul de identitate poate să
reprezinte și o caracteristică de unicitate, dar și, dimpotrivă, o caracteristică comună
pentru un spațiu. Pentru că, în planul generalului, a vorbi de identitatea unui spațiu înseamnă
a vorbi de apartenența acelui spațiu la o anumită categorie. Spațiul respectiv are identitate prin
faptul că el aparține acelei categorii de spații. La urma urmei, reducând generalitatea aceasta:
un spațiu căruia îi spunem stradă și care poate să fie foarte diferit de la un loc la altul, totuși,
este un spațiu care are o identitate, este o stradă, aparține unei anumite categorii de spațiu. La
cealaltă extremă, avem de-a face cu singularul, caracteristica, particularul la nivelul spațiului,
și atunci vorbim de faptul că acel spațiu are o identitate proprie, unică, în sensul că el este o
stradă altfel decât alte străzi. Și iată cum putem, în condițiile acestea, să vorbim de o
identitate, care este cuprinsă într-o identitate mai largă, la nivelul generalului, și o altă
identitate la nivelul esențialului, particularului. De aici apare o întreagă discuție și interpretare
care ajunge până la simbol, simbolul globalității sau, dimpotrivă, simbolul particularității. Noi
folosim și niște termeni care sunt derivați din identitate, cum ar fi «identic», care înseamnă că
un lucru este la fel cu un alt lucru, deci aparține aceleiași categorii. Asta înseamnă o regulă. Și
iată cum înțelesul, de fapt, al rolului regulii în precizarea identității te conduce iarăși, în
contextul acesta, la paradox: la utilizarea regulii ca metodă de particularizare a unor spații. Și,
mai departe, ne conduce la întrebarea: ce este uniformitatea spațiilor? Și, de aici, la: ce este
spațiul particular, identitar? Trebuie stabilită, totuși, o distincție. Termenul de identitar se
folosește în legătură cu acele trăsături ale unui lucru, ale unui spațiu, care generează pentru
spațiul respectiv nu o implicare într-o categorie sau o posibilă implicare într-o categorie, dar
în mod obligatoriu evidențiază o distincție a lucrului respectiv, o caracteristică particulară. în
legătură cu acest lucru, Henri Lefebvre se referea, cu 40 de ani în urmă, la modul de
constituire a spațiului ca existență a unei stări în cadrul teritoriului, și nu la compoziția lui,
făcând distincție între spațiul izotopic, heterotopic și utopic. Spațiul izotopic era cel care se
constituie dintr-o repetare a acelorași componente în baza aceleiași reguli într-o continuă
succesiune, deci a acelei stări de uniformitate care se sprijină pe identitatea de clasă. Spațiul
heterotopic este cel care se constituie din componente diferite; rămâne, însă, de discutat, dacă
acest spațiu este unitar sau nu; în orice caz componentele sunt diferite, spațiile rezultate ca
atare diferite, cu identități proprii. Eventual, într-un succes compozițional, ne putem referi la
aceste identități particulare și la modul cum, în aceste condiții, se realizează unitatea, deci o
identitate globală. Ultimul, spațiul utopic, este o condiție specială a spațiului, în care nu mai
funcționează o regulă a logicii normale, pentru că lucrurile au o logică «nebună». Există, însă,
și în anumite situații naturale, particulare ale locului, care creează stare «utopică» temporară
pentru un spațiu, dar care nu au de-a face, de fapt, cu identitatea acestuia.
Paradoxul 2 – Postmodernism și identitate inventată
A.Z.: Când ne-am gândit la această temă, am avut în vedere incriminările venite atât din
partea comunităților locale, cât și din partea studenților și chiar a arhitecților legate de rolul
urbanismului și al amenajării teritoriului. în ambele cazuri se acuză pierderea identității, nu a
identității percepute, ci chiar a acelei legături concrete cu anumite spații sau locuri. De aceea
cred că generația actuală este marcată destul de profund de câteva din ideile acestei culturi
postmoderne care, într-o accepțiune optimistă, relevă această multiculturalitate, multi-
identitate, dar care, de fapt, s-ar putea să mascheze o pierdere de identitate (diferențele care nu
se mai sesizează) care duce la o anumită uniformitate, la o globalizare generalizată. Care este
rolul culturii în general pentru recuperarea, recâștigarea sau marcarea acestei identități?
A.M.S.: Aș reține din ceea ce ați spus, în primul rând, două lucruri: termenul de identificare și
impresia de pierdere de identitate, pierderea identității. Mi se par importante în abordarea
subiectului. Vorbind despre identificare, inevitabil ne referim la relația, la raportul dintre
32

indivizi, comunitate și identitate. Dacă ne referim la un spațiu, prin identificarea spațiului
respectiv de către individ înțelegem că individul respectiv percepe identitatea spațiului.
Spațiul respectiv are, deci, o identitate, are o anumită calitate. Identitatea nu este niciodată pe
deplin desăvârșită decât în condiția în care se produce acest raport de identificare, apropierea
între spațiu și individ, însușirea de către individ a spațiului respectiv. De aici rezultă, în fond,
preocuparea noastră pentru identitate și importanța identității spațiului în existența individului
și a comunității în cadrul teritoriului. Desigur, este o relație extrem de complexă, în care
intervin calitatea spațiului, lizibilitatea lui, contribuția celor care au gestionat (creat) spațiul
respectiv, dar pe de altă parte intervine și calitatea percepției individului, a cunoașterii, a
informației pe care acesta o deține. Un individ cu o informație restrânsă, trăind într-un spațiu
foarte închis pentru mult timp, va percepe identitatea unui alt spațiu puternic nu ca pe ceva
atractiv, ci ca fiind stresantă. De aceea această relație este foarte complicată în perspectiva
desăvârșirii ei. Referitor la celălalt termen, pierderea identității, formularea precizează deja un
lucru foarte important, anume faptul că identitatea se constituie în baza unui proces.
Identitatea este, în acest proces, un produs de acumulare. Rare sunt situațiile în care un spațiu
se definește ca având identitate în condițiile în care el a fost realizat într-un timp extrem de
scurt. Piața San Marco, la care facem referință datorită calităților ei, identității sale particulare,
așa cum o cunoaștem astăzi, a fost realizată pe parcursul a 240 de ani.
A.Z.: Rezumând, dumneavoastră reveniți, de fapt, la afirmația teoriei sociologice conform
căreia identitatea are un caracter construit și inventat.
A.M.S.: Are un caracter construit și posibil inventat.
D.C.: Mi se pare că sociologii scot din această ecuație pe cei care construiesc și inventează și
cred că identitatea, la scara la care se referă, să spunem, documentele europene, este un punct
care trebuie înțeles și protejat. Mi se pare că, exact la acest nivel, se uită faptul că această
identitate este trăită de niște oameni, aflați în mijlocul ei, dar nu întotdeauna conștienți de
sensul ei. Această identitate este un rezultat într-un fel natural a unei succesiuni de procese,
dar care aparțin unor oameni care se adaptează în timp unor locuri și îi trăiesc valorile. Pe de
altă parte, există perceperea de către alții a valorii de identitate, a anumitor teritorii la scară
mai largă. Ei percep această identitate prin cunoașterea propriilor valori, dar și prin
înțelegerea alterității. A reduce lucrurile numai la rezultatul unui proces, fără să ne gândim la
cei care sunt implicați în acel proces, pare un lucru neterminat. în ultimă instanță, identitatea
mai bine sau mai puțin bine conturată a unor locuri, denotă calitatea oamenilor. Cred că ar
trebui să înțelegem procesele care se petrec în interiorul acestor două sfere, cei care trăiesc în
mijlocul unei identități și cei care o percep din afară și sunt atrași de ea. Este un fapt cunoscut
astăzi că amploarea actuală a mișcărilor turistice este explicată și prin nevoia indivizilor de a
trăi experiența unui alt spațiu și de a-și înțelege astfel, mai bine, identitatea proprie.
A.Z.: Iată ce spune Baudrillard: «Identitatea este un vis de o absurditate patetică.». Ce părere
aveți?
A.M.S.: Sensul acestei afirmații a lui Baudrillard se leagă de invenția în planul identității, în
sensul în care invenția este un scop după care aleargă foarte mulți astăzi, un scop obiectiv,
dorit afectiv sau comercial, în sine. Dar este clar că postmodernismul a stârnit această
alergătură, fără un anumit program, opunându-se funcționalismului, apelând la elemente
formale ale trecutului. Postmodernismul a căutat să reimpună sau să refacă prin aceste
elemente formale o identitate, acest lucru ajungând uneori până la invenție. în esență, acel
individ care a comandat o casă arhitectului X, cunoscut pentru exprimarea sa postmodernistă,
a căutat în fapt identitatea. Postmodernismul a exacerbat acest lucru, profitând de această
căutare a identității. Pentru că, în urmă cu 25 de ani, în condițiile acelei societăți care putea să
realizeze ceea ce-și dorea, a existat acel fenomen numit la momentul respectiv «landmark»,
care justifica căutarea, legitimarea unei poziții printr-o identitate construită. Au fost firme care
și-au construit, la propriu și la figurat, pe această bază, identități comerciale de renume. La
urma urmei, lucrarea manifest a postmodernismului, clădirea Portland a lui Michael Graves
nu a fost altceva decât realizarea dorinței de manifestare a acestui «landmark, de afirmare a
identității. In aceste condiții, avem de-a face exact cu ceea ce spune Baudrillard: are loc
33

invenția identității. La fel, și comunismul a urmărit inventarea unei identități și impunerea
unei identități unor anumite comunități. în esența sa, chiar dacă în practică lucrurile au stat
cumva altfel, ideea centrului civic, care a fost la modă în țara noastră în anii '70, nu era altceva
decât căutarea unei identități noi la nivelul comunității, de fapt impunerea unei identități. La
urma urmei, orice regim autoritar se manifestă în mod paradoxal neinteligent prin impunerea
unei anumite identități, de cele mai multe ori contrafăcute. Avem de-a face cu o identitate
inventată. Invenția este posibilă în domeniul acesta al constituirii identității, pentru că, la
origine, orice identitate este inventată, preluată; dar astăzi o astfel de acțiune este un act de
mare risc. Cum am spus, multe din identitățile foarte vechi în societățile umane au fost
inventate, devenind obiceiuri. Au fost însușite! Dar în perioada modernă apare această
invenție silită a identității care, în mod normal, construiește o identitate falsă sub forme foarte
diferite. în anii '70, erau la modă – în Franța – stațiunile care, în spațiul arhitectural-urbanistic
nou-construit, reproduceau spații din orașele italienești. Era crearea unei identități false,
generată de un interes comercial. Astfel de identități rămân neînsușite, se dărâmă în timp. Să
ne gândim din nou la postmodernism: din identitatea clasicist-modernistâ a lui Krier s-a
reconstruit rigoarea compozițională, fără de care, culmea, însăși deconstructivismul nu ar fi
putut exista; din identitatea (inventată desigur!) ilogicului stilistic al lui Venturi a rămas
năstrușnicia ruperii regulii, tratată uneori, în arhitectura modernă ulterioară, cu multă eleganță.
Dar din identitatea «dreptului la coloane pentru oamenii simpli» (o motivație cu iz
proletcultist!) ce a rămas? Serios, nu a rămas nimic! A rămas, totuși, ceva: kitschul
arhitectural practicat în arhitectura contemporană (la noi, din belșug, dar și prin alte părți) ca o
căutare de identitate de către o categorie de semeni ai noștri, parveniți.
D.C.: Dacă ne întoarcem la prima definiție, aceea a identității care se construiește și se
inventează, eu aș face diferența între «a construi» și «a confecționa».
Paradoxul 3 – Recursul (în anulare?) la cultură
A.Z.: Ajungem, acum, la legătura dintre cultură și identitate culturală…
D.C.: Eu am rămas surprinsă văzând un film la televiziune care arăta una din celebrele piețe
postmoderne dintr-un oraș american, Piazza d'Italia, care avea, în momentul realizării, un
mare răsunet în toată lumea și care este, în momentul de față, locul de adăpostire al celor fără
locuință.
A.Z.: Gestul lui Venturi a avut consecințe foarte mari în toată cultura postmodernă, iar cartea
sa, Contradicție și complexitate în arhitectură, a marcat trei decenii de teorie.
A.M.S.: Din tot ce a fost postbelic, curentul care mie mi se pare cel mai interesant,
substanțial, dar în același timp cel mai contorsionat, cel mai plin de dezacorduri și cel mai
supus dezbaterii este postmodernismul. De altfel, nu este întâmplător că postmodernismul a
produs foarte mult. Este adevărat că o mare parte a arhitecturii produsă în contextul său este
de calitate proastă, dar, în același timp, există și o arhitectură de o foarte bună calitate. O parte
din fondul construit al orașelor din Europa occidentală, distruse de timp sau de război,
depășind funcționalismul, în zonele lor centrale s-a închegat în baza postmodernismului. La
Lyon, zona centrală este definită astăzi foarte clar: astfel, clădiri din anii '70, '80 intră
desăvârșit în frontul construit fără a fi niște simple reproduceri. Pe de altă parte,
postmodernismul a stârnit mult mai multe discuții decât alte curente, pe de o parte datorită,
dintru început, recursului reproductiv la trecut și, pe de o altă parte, mobilităților, exceselor.
Au fost însă discuții producătoare de concluzii interesante.
A.Z.: Postmodernismul este mai degrabă o stare de spirit decât un curent.
A.M.S.: Nu poate fi privit în sine ca un curent: el se încadrează într-o stare de spirit de
ansamblu. E o referință la cultură. în fond, identitatea este o demonstrație de cultură, dar pe de
altă parte identitatea nu se poate construi într-un sens valabil, de calitate, decât sprijinindu-se
pe cultură. Pentru că acea identitate falsă este, de fapt, produsul unei stări de incultură.
A.Z.: Acesta este paradoxul celor care au teoretizat curentul postmodern, dar care au ajuns la
34

acel relativism cultural în care conceptele sunt negate, golite de substanță, cele care resping
premisele raționaliste și universale și aș cita din același Baudrillard: «mulți susțin că
postmodernismul este implicat în dezintegrarea ordinii simbolice moderniste, neagă existența
tuturor universaliilor, neagă filosof ia sinelui transcendental, pe motiv că discursul și
categoriile referențiale ale modernității -comunitatea, statul, utilitatea claselor sociale – nu mai
sunt potrivite pentru descrierea capitalismului dezorganizat la care asistăm acum. în schimb,
postmodernismul instituie o nouă cultură a paralogismului, a imaginației, ingeniozității,
dezacordului, a căutării paradoxului și tolerării incomensurabilului, se caracterizează printr-o
multiplicare a universurilor de viață.». Și mă întorc la discuțiile cu studenții care nu-și găsesc
identitatea în această lume multiculturalâ, a informației, a mass-mediei, a imaginii virtuale și
care, mai grav, nici nu-și mai pun problema identității, nu mai au repere și nici nu le caută și,
cu atât mai puțin, nu și le inventează.
A.M.S.: La o emisiune de televiziune recentă, un profesionist cunoscut în cinematografie, care
lucrează cu studenții, făcea următoarea observație: acești studenți nu cunosc filmele lui
Tarkovski sau altele, dar în schimb studiază cinematografie, studiază regie, operatorie și ei
merg direct la invenție, vor să inventeze. Dar cum să inventezi o situație, dacă tu nu cunoști ce
s-a inventat mai înainte, dacă nu ai în minte, din istoria acelei preocupări câteva celebre
asemenea realizări? Tot așa după cum Picasso, de exemplu, este cunoscut mai ales prin ultima
parte a creației sale – chiar pentru un student de la arte plastice, acesta rămâne uimit dacă
privește un Picasso dintr-o perioadă mai timpurie, aceea a unei perfecțiuni figurative. Aceasta
este situația și la noi în formația arhitectului. Studenții aleargă după această invenție fără a
trece prin ceea ce înseamnă experiența trecutului. Eu am criticat una din școlile de arhitectură
din țară care ne prezenta o serie de proiecte destul de interesante ideatic în planul
modernității, moderne, dar când analizai acele proiecte, când încercai să le fixezi într-un sit
real, constatai că proiectul respectiv iese din scară sau are niște componente care nu «merg»
între ele. Cred că acei studenți nu erau trecuți printr-un atelier de formație clasică, nu aveau
exercițiu, subliniez, de formație clasică, nu clasicistă. Identitatea, astăzi, nu poate fi generată
de clasicism, oricât de perfectă ar fi reproducerea unei opere din trecut; ea, identitatea, este
condiționată însă de gândirea clasică, chiar atunci când nu rigoarea este în joc, ci intuiția.
A.Z.: Dar moda nu este a școlii, ci a societății de azi.
A.M.S.: Sunt de acord.
A.Z.: însă acești teoreticieni ai postmodernismului dau dovadă de o cultură remarcabilă.
A.M.S.: Deconstructivismul, atât cât a existat el în puținătatea exemplelor reale și mai mult în
domeniul teoriei și al studiilor de proiect, nu ar fi fost posibil dacă în prealabil nu ar fi fost
acel modernism de bună calitate, acel Krier care să explice de ce într-o compoziție pe
principiile clasice ale echilibrului, simetriei, unității poate să apară la un moment dat o
«eroare», valabilă compozițional. Pentru că deconstructivismul nu este o gândire
întâmplătoare; el impune, schimbă logica prea bine cunoscută cu o alta. Dar aceste lucruri
sunt firești.
D.C.: Totuși, generația actuală îl redescoperă pe Gordon Cullen cu Townscape, care se
reeditează și se răspândește pentru că, așa cum a spus un important critic de arhitectură
american, Hitchcock, pentru generația actuală care trăiește în lumea pe care o știm, noutatea
este trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat care îl îmbogățește cu experiența. Christopher
Alexander a avut un experiment prin anii '80 la San Francisco, în care a încercat, cu grupuri
succesive de studenți și asistenți, să creeze un spațiu urban cu identitate, percepând diferența
dintre orașele americane din acel moment și cele europene, în care o anumită încărcătură de
istorie, de cultură au dat o identitate pe care orașele americane nu o aveau. Și a încercat din
interior experimente, cu niște reguli care, din aproape în aproape, să refacă procesul de
constituire a unui țesut urban, lăsând liberă sensibilitatea, fantezia, în limitele unor jaloane.
A.M.S.: Dar tot ce a pus Cristopher Alexander la baza determinării spațiului, în căutările
urmărind diversitatea și stabilitatea produsului arhitectural, prin studiile și experimentele lui a
accentuat rolul identității culturale a comunității respective. De aici a pornit, și este important,
indiferent de rezultatul final, practic, în care s-a cam încurcat. Identitatea culturala a
35

comunității trebuie luată în slujba conceperii spațiului, spațiu care, odată conceput, își
dobândește o identitate, identitate care intră din nou în ansamblul cultural al identității
culturale a comunității respective.
D.C.: Absența jaloanelor mari culturale în acest experiment și neancorarea regulilor
compoziționale în identitatea locului au provocat eșecul parțial al experimentului, pentru că
nu a ajuns intenția acestor oameni foarte tineri ca, din aproape în aproape, dându-și ștafeta, să
construiască asemenea unor generații succesive un anume țesut urban. Au lipsit niște jaloane
majore. Este și astăzi valabila legenda lui Anteu. își câștigă fiecare generație puterea atingând
zeița Geea, revenind astfel la niște date de construcție ale personalității proprii care intră în
acest amalgam special al identității. Și asta se face, sigur, prin cultură.
Paradoxul 4 – Arhitectul / urbanistul, un creator cu sau fără
identitate
A.Z.: Cum vedeți relația cu locul, cadrul natural? Revenind iar la dezorientarea acestei
generații marcată de mentalitatea postmodernă, cred că îi vine și mai greu să poată să
identifice, să descopere acea identitate a unui teritoriu.
A.M.S.: în primul rând, te referi și la creatori, și la natură, și la loc…
A.Z.: Mie mi se pare că una din componentele importante în această construcție care este
identitatea culturală este locul.
A.M.S.: Sunt aici câteva puncte de vedere de exprimat. în primul rând, faptul că, vorbind
despre un arhitect ca persoană chemată să conceapă un spațiu, să-1 completeze, sâ-1
definească, arhitectul, ca și urbanistul, are, în mod sigur, nevoie de talent. Pe lângă asta, are
nevoie și de cunoaștere. Dacă cu mulți ani în urmă era vorba numai de talent, acum este vorba
de a adăuga cunoașterea. în timp, arhitectul, pentru a fi acel creator de operă, are nevoie el
însuși de identitate proprie, ceea ce, dincolo de talent, înseamnă mai mult. Avem de-a face cu
arhitecți talentați, care cunosc, care produc lucrări, multe dintre ele valabile, dar care sunt
seduși în fiecare moment de un alt curent, de un alt mod de exprimare. Ce putem spune despre
un asemenea arhitect? Că simte foarte bine momentul, simte stilul acesta, la modă acum, nu îl
interpretează, dar e foarte talentat în a-l reproduce. Și iată cum, de fapt, de la talent ajungem la
o apreciere care are o anumită tentă denigratoare; aceasta în opoziție cu un alt arhitect cu
talent și cunoaștere, dar care are și simțul eului în opțiune, care are amprentă, care nu rămâne
închistat în aceeași imagine arhitecturala, evoluează, dar rămâne recognoscibil, rămâne el
însuși. Acesta este arhitectul care are identitate. Din păcate, tinerii noștri nu înțeleg acest lucru
și atunci ei aleargă și încearcă să pună în fiecare lucrare tot ceea ce este la modă în momentul
respectiv. Și apare această stare, în cel mai bun caz, de identitate falsă. Identitatea este legată
de o anumită regulă, de un anumit principiu, principiu de esență care trebuie asumat, chiar
dacă acel principiu se poate configura în modalități diferite în raport cu contextul. Eu fac o
diferență între o identitate naturală a spațiului și o identitate construită a spațiului. Alta este
legătura de factură ancestrală între identitatea indivizilor din locul respectiv, acumulată în
raport cu situl respectiv, în timp, și alta este relația de cunoaștere, de investigație, de
informare asupra sitului respectiv. în ultimii ani, și la noi în școală au căpătat importanță
cercetările premergătoare proiectului, referitoare la sit. Extrem de rar, însă, am putut să
constat o relație exprimată efectiv între obiectul produs sau spațiul produs și situl existent în
prealabil, astfel încât obiectul respectiv să intre în identitatea sitului. Deși analiza este făcută
corect, deși analiza ajunge la niște concluzii foarte clare. Este și acesta un paradox în acest
proces de formație. Faptul că studentul a învățat să descopere niște componente de identitate
la nivelul sitului, dar fie nu știe ce să facă cu ele, fie nu știe să le transpună în proiect sau pur
și simplu le ignoră. Aici este un defect al îndrumării noastre. E o ruptură în mentalitate.
A.Z.: Sunt, totuși, și excepții fericite de la această «regulă», și aș da ca exemplu casa lui Radu
Cocheci de la Cluj, o construcție modernă, foarte aparte de restul caselor din zonă, dar care,
totuși, pare «din acel spațiu». Când am parcurs-o, am văzut că stă acolo foarte bine și am
36

acceptat că e acolo de când lumea.
A.M.S.: Să ne gândim la următoarea situație: în contextul, spre exemplu, al zonei culelor, se
construiește o casă foarte suplă, diafană, transparentă, care ar putea fi o reușită arhitecturală în
sine; numai prin aceste caracteristici ea se poate distruge ca operă de valoare? Intră ea în
identitatea respectivă a locului? Pe de altă parte, într-o discuție referitoare la compoziția
spațiului, apare și termenul sau procedeul de contrast, destinat asigurării unității de ansamblu.
Să ne gândim la același exemplu dat mai înainte. Problema este a ponderii și a rafinamentului,
în măsura în care acel element contrastant este suficient de amplu ca să se simtă, dar suficient
de minor ca să nu «spargă» locul respectiv și caracterul lui în măsura în care el este susținut
de o gândire a locului. El intră doar și completează și astfel, posibil, subliniază tocmai
identitatea ansamblului respectiv. Un spațiu, care nu ar fi fost clar ca identitate, prin acest
element de contrast câștigă. Este un lucru de rafinament, este un procedeu tehnic folosit cu
rezultate deosebite în alcătuiri spațiale, compoziții urbane de mare prestigiu.
A.Z.: Eu cred că aici intervine cultura profesională. Nu poți să atingi această tensiune care
există, această dinamică a locului respectiv fără să fii sprijinit de o cultură profunda.
D.C.: M-aș întoarce la întrebarea de dinainte, în legătură cu peisajele naturale. Exact cultura
este cea care permite accesul la ceea ce Rosario Assunto numește metaspațializare, ceva care
sublimează gesturile unui șir lung de generații care au locuit acolo și au lăsat amprente atât în
transformarea peisajului, cât și în adăugarea siluetei construite în peisaj. Or, înțelegerea
faptului că există un palier superior a ceea ce este vizibil tangent, care transcende, intră în
sfera informației, nu este nou. încă din Antichitate, marii creatori au lucrat, și textele lasă să se
vadă acest lucru, cu o dublă informație, informația pentru publicul neavizat, care privește și
admiră, dar și informația pentru privitorul avizat, care are repere de comparație, care are un
anumit rafinament suplimentar. Recursul la această dublă lectură mi se pare că ajunge din nou
la cultură.
A.Z.: Antropologia culturală discută foarte mult despre zone culturale. Și asta la trei nivele;
două dintre ele ne interesează mai ales. Un prim nivel se referă la modele de comportament,
de învățare – aspecte ale culturii care acționează sub nivelul conștiinței, precum nivelul
gramaticii și al sintaxei. Putem discuta de o anumită sintaxă la nivelul țesutului urban, dar și
extins la nivelul unei structuri a teritoriului. Celelalte două nivele se referă la modele de
gândire și modele de percepție, determinate cultural. Și aș aduce aici în discuție acele ținuturi
de la noi, cunoscute sub denumirea de țâri (Țara Oașului etc), ca zone culturale. E important,
pentru că atunci când discutăm de regiuni, ele au mai ales o conotație administrativă. Când
discutăm de ținuturi, ele au acea încărcătură culturală, determinată geografic.
D.C.: Extrem de interesantă mi se pare experiența franceză, bazată pe niște studii complexe,
care au adus în prim-plan nuanțarea a ceea ce înseamnă regiunile Europei, prin discernerea
unor teritorii, ținuturi care-și trag identitatea din însumarea mai multor aspecte, de la cele
geografice, morfologice, cele ale experienței în ocuparea teritoriului, până la cele care creează
bazinele de muncă sau anumite particularități culturale. Mie mi se pare relativ dificil, riscant,
să formulezi caracterizarea identității unei regiuni, a unei țâri, fără a avea în planul secund
toată această diversitate care, în ultimă esență, se transpune în peisajele culturale. Nu
întâmplător sunt țări care, la scara unor regiuni, și-au definit tipurile de peisaj cultural, de
exemplu Valonia.
În loc de concluzie – Multi-identitate și inter-identitate
A.Z.: Reușim, în cazul nostru, să găsim o identitate la nivelul teritoriului?
A.M.S.: Fără discuție. Depinde, acum, cât de mare este acest teritoriu, care este acest teritoriu,
care sunt limitele teritoriului. Este o problemă de perceție în spațiu și timp. Ajungi, astfel, la
un alt aspect important, cel al unității de identitate. Identitatea nu poate fi decât unitară, nu
poate fi disparată. De aceea ajungem la termenii folosiți de inter-identitate și multi-identitate.
Sunt doua lucruri foarte diferite. Multi-identitatea înseamnă un loc, un teritoriu în care
37

distingem foarte clar o compartimentare a acelui teritoriu prin identități diferite, fie că ele sunt
determinate etnic, fie în alt plan. Discrepanțele rămân și nu putem vorbi de o identitate
teritorială decât în sensul tocmai al acestui conglomerat. în timp ce inter-identitatea este, de
fapt, produsul unui «mixtum compozitum» (evidențiind o calitate, alta decât cele ale
elementelor componente luate în parte), care pe parcursul existenței își construiește o
identitate pe baza unor caracteristici provenind din diverse părți ale comunității respective. Și
acest lucru mi se pare interesant, fiindcă pune în evidență, așa cum discutam, relația între
individ și mediu, între elemente și întreg.
D.C.: Mi se pare extrem de important ca studenții să poată face cât mai multe călătorii, să
cunoască această țară, pentru că altfel nu simt aceste diferențe, nuanțări. Dacă nu simt
diferențele, dar și legăturile, nu își pot construi apoi reperele interioare pentru viitoarea
creație.
A.Z.: Putem vorbi, în cazul Bucureștiului, de o identitate?
A.M.S.: Este un exemplu la care m-am gândit în cazul multi-identitâții. Am susținut de mult
timp că Bucureștiul nu este oraș occidental, nici oraș oriental. Tocmai de aici rezultă ceea ce
este interesant la București. Dar și aici apare un paradox – mulți dintre noi simt Bucureștiul ca
un oraș cu identitate foarte puternică, însă majoritatea străinilor, când vin la București, îl simt
ca pe un oraș fără identitate. Aceasta pentru că se exprimă în sensul recunoașterii multi-
identității, fiind alcătuit din părți, fiecare cu identități locale. Noi, care trăim aici, ca și cei care
vin des, simțim multi-identitatea în care se integrează. De aici trag concluzia că trebuie
răspuns la următoarea întrebare, de fiecare dată atunci când se construiește ceva în București:
cum contribuie intervenția respectivă la realizarea sublinierii acestei integrări. Pentru că, în
aceste condiții, modernizarea Bucureștiului nu este un proces curent, ca într-un alt oraș. Aici,
cu mult rafinament, trebuie căutate acele mijloace prin care se poate realiza această integrare
inter-identitară, fără mixtiuni identitare, treceri de identitate, transfer de identitate, centre de
identitate etc, toate însemnând utilizarea mijloacelor și procedeelor pe care compoziția urbană
înțeleasă, și nu ignorată, ni le oferă. S-ar reuși conturarea unei identități pregnante și
caracteristice. Se pot trage unele concluzii interesante pentru îndrumarea procesului de
modernizare în sensul unității de conveniență, al întrețeserii diferitelor părți, al diversității în
unitate, al secvențialității în continuitate. Este greu de înțeles acest lucru? Se pare că da! Chiar
pentru profesioniștii formați pentru a interveni! Se impune mult rafinament, atât la scara
obiectului arhitectural, cât și la scara ansamblului, dar îndeosebi a ansamblului urban. Aceasta
este unica șansă a Bucureștiului de a-și arăta și valorifica premisele în favoarea unei identități
europene excepționale, în care noul nu este aruncat în afara sa, ci este realizat în interiorul
său, în întregul său (unde dincolo de orice spirit practiționist, și de fapt tocmai în sensul
acestuia, este încă mult loc pentru nou). Am fi avut astăzi o asemenea imagine de marcă a
Bucureștiului, cum este astăzi cea a Bisericii Italiene, dacă societatea bucureșteană din anii '30
ar fi înțeles altfel lucrurile?
A.Z.: Ar trebui realizat un studiu care să releve aceste identități și să afle în ce constau ele.
A.M.S.: Acesta este un studiu de principiu. Dar când se realizează o casă, toți discută casa
respectivă pe elevații în locul respectiv. Nu are importanță. Cred că mai important este cum se
vede această casă, cum apare în imaginile de suprapunere, de unde se vede, cum se combină
silueta casei cu altele care apar și astfel se realizează această integrare. De acest lucru este
nevoie, nu a judeca în sine casa, cel puțin ca nivel de abordare urbanistică.
(Convorbire cu prof. dr. arh. Doina Cristea și prof. dr. arh. Alexandru M. Sandu, realizată de
Arpad Zachi.)
Text publicat inițial în revista «Arhitext», numărul 9-10/2003.
38