Esecul Experimentului Fmi In Romania

Cuprins

Eșecul experimentului FMI în România

Introducere

Mișcările de stradă marchează net eșecul experimentului făcut de finanța internațională în România cu orchestrarea FMI și Comisiei de la Bruxelles, experiment de care am vorbit în nenumărate rânduri și pe care l-am explicitat de tot atâtea ori fără echivoc!

Nu trebuie să fii adept al vreunei teorii conspiraționiste, mai ales al uneia contra României în sine, ca să înțelegi ce s-a petrecut în țara aceasta în ultimii ani. N-a fost vorba despre o conspirație mondială împotriva României – aceasta este de altfel atât de insignifiantă, că nu putea face obiectul unui demers de anvergură –, ci de noua cruciadă pe plan global a capitalului împotriva muncii, cruciadă dirijată în interesul propriu de capitalul privat financiar-bancar transnațional.

Transformând, în scopuri de profit, scena mondială într-un imens cazinou, acest capital a făcut ravagii colosale prin speculații, credite riscante, tranzacții cu produse toxice, declanșând o criză pe care a forțat apoi statele s-o „astupe” cu intervenții ale acestora de salvare.

Statele au băgat distrugerile, nu făcute de ele, sub preș, încărcându-se cu datorii. De aici, criza datoriilor suverane! Și acum, atenție! Până aici totul a decurs cam la fel peste tot!

De aici încolo au apărut diferențierile! Mai toate țările au ținut datoriile contractate în stand by. România – și în aceasta a constat experimentul – a fost singura care a fost pusă să le verse de la început asupra populației. Celelalte țări le mai varsă cu țârâita asupra populației sau pur și simplu încă așteaptă!

Lipsa de reacție a populației românești a fost o încurajare pentru exponenții sistemului financiar-bancar internațional să comande începerea vărsării plăților asupra populațiilor de peste tot! Ridicarea populației românești poate întoarce lucrurile din drum!

Puțini s-au învrednicit să observe în Europa sau în lume că, de îndată ce statele au preluat pe seama propriei îndatorări consecințele ravagiilor făcute de sistemul privat financiar-bancar, au început să fie vânturate tezele „lăbărțării statelor” sau ale „eșecului modelului social” și altele asemenea, pur și simplu pentru ca statele să fie făcute vinovate incorect de excesul de datorii, și ca urmare să se arunce datoriile asupra populațiilor spre a fi plătite de acestea.

Desigur, spre a nu le plăti cumva cei cu adevărat vinovați, respectiv cei din sectorul financiar-bancar! De aici, presiunile incalificabile făcute de agențiile de rating – adică agenturile sistemului financiar-bancar privat – asupra statelor pentru a grăbi programele de austeritate cu care să se plătească datoriile!

La fel în România, după ce statul a fost pus să aducă pe cheltuiala sa de la FMI finanțare pentru a înlocui pe piață finanțarea sistată în contextul crizei de către băncile străine, au fost băgate pe gât cercurilor politice, economice și mediatice absolut aceleași teze, spre a arunca toată ajustarea în cârca politicii fiscal-bugetare, adică în seama Guvernului ca executor și în seama populației ca plătitor final (salariați, contribuabili, pensionari)! Guvernul român a marșat din păcate la această otrăveală FMI aplicată în România cu concursul BNR.

Aplombul celor care au aplicat formula în România a fost maxim, pentru că aceștia au avut finanța internațională la spate.

Din păcate, n-au primit nimic în schimb ca recompensă! S-ar putea să li se fi considerat ca recompensă posibilitatea oferită de a forța în continuare, în interese personale sau de grup, bugetul în canalele lăsate libere ale așa-numitelor achiziții publice. Ceea ce a permis într-adevăr multora dintre cei implicați să nu fie nevoiți nici măcar a schița vreun gest de solidaritate adevărată cu cei mulți, supuși austerității fără precedent. Frustrare care a dat în clocot până la urmă!

Capitolul 1

FMI

Fondul Monetar Internațional (F.M.I.)  este "o instituție publică, inființată cu banii puși la dispoziție de plătitorii de taxe din lumea intreagă. Acest aspect trebuie memorat deoarece nu da socoteala nici cetățenilor care îl finanțează, nici celor ale căror vieți le afectează. În schimb, da socoteala ministerelor de finanțare și băncilor centrale, aparținând guvernelor  lumii." 
Fondul Monetar Internațional este o organizație instituțională specializată a Națiunilor Unite, înființată în anul 1945, care cuprinde majoratetea statelor membre ale O.N.U., menită să asigure funcționarea sistemului valutar internațional.
Ca organizație internațională care are 185 de țări membre, a fost înființată pentru a promova cooperarea monetara internațională, stabilitatea valutară și acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creșterea economică și niveluri înalte de folosire a forței de muncă și pentru a acorda asistența financiară temporară țărilor, în condiții adecvate de siguranță pentru a ajuta la ajustarea balanței de plăți.
În momentul aderării ca membru al F.M.I., fiecare țară contribuie cu o anumită sumă de bani numită "cota de subscriere". În urma unei majorări cu 45% a cotei de subscriere, începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică la 216,75 miliarde DST (aproape 323,31 miliarde dolar S.U.A.).

România este membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) din anul 1972, având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane DST (0,43% din cota totală). România deține 11 039 voturi, echivalentul a 0,44% din total.

Potrivit prevederilor OUG 123/27 decembrie 2011 și a Rezoluției Consiliului Guvernatorilor FMI nr. 66-2/15 decembrie 2010cota de participare a României la FMI va fi de 1 811,4 milioane DST.

Această nouă cotă va intra în vigoare după îndeplinirea condițiilor prevăzute în paragraful 5 din Rezoluția nr. 66-2.

În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări (constituență) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 și Belgia și Luxemburg.

Poziția de guvernator al României la FMI este deținută de guvernatorul BNR, iar cea de guvernator supleant de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice cu responsabilități în domeniu.

România a acceptat obligațiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI la 25 martie 1998. Prin acestea, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricții cu privire la efectuarea plăților și transferurilor pentru tranzacții internaționale curente și să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI. (Comunicat FMI: "Romania Accepts Article VIII Obligations").

Începând cu anul 1991, asistența financiară acordată de FMI s-a concretizat în aprobarea unui număr de zece aranjamente stand-by (Romania and IMF).

La 4 mai 2009, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României privind încheierea unui aranjament stand-by pentru o perioadă de doi ani, în valoare de 11,4 miliarde DST (aproximativ 12,9 miliarde euro sau 17,1 miliarde dolari SUA) și eliberarea primei tranșe în valoare de 4,37 miliarde DST (aproximativ 4,9 miliarde euro sau 6,6 miliarde dolari SUA).

Din acest aranjament s-au tras 7 din cele 8 tranșe prevăzute, însumând 10,57 miliarde DST 1 (aproximativ 11,9 miliarde euro). În ceea ce privește cea de-a 8-a tranșă, aceasta a fost considerată, la solicitarea autorităților române, ca fiind de tip preventiv și, în contextul evoluțiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă.

În ședința din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a acordului precedent și încheierea unui nou aranjament stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de 24 luni, în sumă de 3.090,6 milioane DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300% din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a acestui aranjament a fost 31 martie 2011,.

În ședința din 15 martie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României de a prelungi valabilitatea acordului cu încă trei luni, pâna la 30 iunie 2013, pentru implementarea măsurilor necesare finalizării evaluărilor a șaptea și a opta. La 26 iunie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele celei de-a șaptea respectiv a opta evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România în cadrul ultimului aranjament, punând la dispoziția țării noastre a opta tranșă, în valoare de 450,6 milioane DST (echivalentul a 520,74 milioane Euro). Autoritățile române au informat FMI că nu intenționează să efectueze nici această tragere. (Comunicat FMI: IMF Completes Seventh and Eighth Reviews Under the SBA for Romania)

În sedința din 27 septembrie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României de a încheia un nou aranjament stand-by, pentru o perioadă de 24 luni, în sumă de 1,75 miliarde DST (aproximativ 1,98 miliarde euro), reprezentând 170% din cota României la FMI.

Autoritățile române au informat Fondul că doresc să trateze noul aranjament ca unul de tip preventiv, respectiv că nu intenționează să efectueze trageri în cadrul acestuia. Concomitent, a fost solicitat și Uniunii Europene un sprijin financiar în valoare de 2 miliarde euro. (Comunicat FMI: IMF Executive Board Approves New €1.98 Billion Precautionary Stand-By Arrangement for Romania).

În 26 martie 2014, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele primei și celei de-a doua evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România în cadrul noului aranjament stand-by, punând la dispoziția țării noastre tranșele doi și trei, reprezentând cumulat 389,4 milioane DST (echivalentul a 436,3 milioane Euro).

Astfel, până la acest moment, valoarea totală a resurselor puse la dispoziția țării noastre în cadrul aranjamentului stand-by curent însumează 584,1 milioane DST (echivalentul a 654,4 milioane Euro). Autoritățile continuă să trateze prezentul acord ca preventiv și nu intenționează să efectueze trageri.

Totodată, în cadrul aceleiași ședințe a Consiliului Directorilor Executivi au fost analizate rezultatele misiunii „ex post evaluation”, ce a avut ca obiect evaluarea post factum a aranjamentului stand-by anterior, aprobat pentru România în luna martie 2011. (Comunicat FMI: IMF Executive Board Completes First and Second Reviews Under the Stand-By Arrangement and Ex-Post Evaluation of Exceptional Access for Romania )

La 7 august 2009, Consiliul Guvernatorilor FMI a aprobat rezoluția privind o nouă alocare generală de DST, în valoare totală de 250 miliarde DST.

Această alocare generală a fost însoțită de o alocare specială, care a fost propusă încă din anul 1997, dar care la acea vreme nu a întrunit cvorumul necesar aprobării.

În prezent, suma alocărilor cumulative de DST-uri aferentă României este de 984,8 milioane DST. Conform Statutului Fondului, alocările de DST nu sunt purtătoare de dobândă, țările membre primind dobândă doar atunci când deținerile de DST cresc peste nivelul alocărilor și plătind dobândă atunci când deținerile scad sub nivelul alocărilor.

În calitate de stat membru, România furnizează FMI informații și realizează consultări anuale cu această instituție, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI. În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaționale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:

Programul Băncii Mondiale și FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program – FSAP).

În acest context, experții BM și FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment – FSSA, raport ce identifică principalele vulnerabilități ale sectorului financiar românesc și oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

ROSC – Data Module (raportul privind respectarea standardelor și codurilor), prin care experții FMI realizează o evaluare a practicilor românești privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor – SDDS (România a aderat la acest sistem în mai 2005).

În calitate de țară membră, România a beneficiat de-a lungul timpului de asistență tehnică în câteva domenii, incluzând politica monetară și organizarea băncii centrale, supravegherea și reglementarea bancară și statistica.

1.1.Filozofiile FMI

Acordurile stand-by încheiate în perioada de tranziție, studii și articole din reviste interne și internaționale cu privire la mersul și stadiul procesului de tranziție, lucrări de specialitate ale unor autori consacrați din țara noastră și din străinătate care abordează principiile funcționării FMI.
Sistemul monetar internațional actual are în vedere stabilitatea fluctuațiilor monetare, identificarea costurilor și beneficiilor flotării ratelor de schimb, impactul acestora asupra economiilor în curs de dezvoltare, încurajarea creșterii economice globale.

În acest context se încadrează și optica FMI-ului care încurajează țările în curs de dezvoltare la schimbarea mentalității în ceea ce privește folosirea banilor publici, a resurselor financiare, în virtutea economiei de piață, a legilor concurențiale.
Programele FMI au contribuit la scoaterea din impas a creditorilor și investitorilor, aceștia acționând adesea în mod iresponsabil, ceea ce a creat instabilitate în cadrul sistemului monetar internațional.

Așa cum aprecia G Soros în lucrarea sa Criza capitalismului global , există o asimetrie în modul în care FMI îi tratează pe cei care acordă împrumuturi și pe cei care
împrumută.

FMI a impus anumite condiții celor care cer împrumuturi dar nu și celor care le acorda, banii pe care FMI i-a împrumutat și condițiile pe care le-a impus au creat posibilitatea țărilor debitoare de a-și respecta obligațiile mai bine decât ar fi făcut-o în alte condiții.

În acest mod indirect, FMI acordă asistență băncilor internaționale și altor creditori.

1.2. F.M.I și rolul său în economia României

FMI a fost conceput în iulie 1944 la o conferință a Națiunilor Unite ținută la Bretton Woods, New Hempshire,U.S.A cand reprezentanții a 45 de guverne au stabilit de comun acord să pună bazele unei instituții pentru cooperare economică, proiectată pentru a evita o repetare a politicilor economice dezastruoase ce au contribuit la marea criză din anul 1930.
În timpul acelei decade pe măsură ce puterea celor mai puternic industrializate state scădea,acestea au incercat să-și apere economiile prin creșterea restricțiilor asupra importurilor, prin restricții în ceea ce privește achiziția bunurilor de peste hotare și deținerea de monedă străină impuse cetățenilor.Dar aceste măsuri nu au fost potrivite sitauției deoarece ele nu au făcut decât să ingreuneze comertul extern, să micșoreze veniturile și să crească rata șomajului.Astfel nivelul de rai în aceste state a inrat într-un declin acut.
Pe măsură ce Al Doilea Război Mondial lua sfârșit statele aliate fruntașe au inceput să contureze variate planuri pentru a reștaura ordinea în relațiile monetare internaționale, astfel ca la conferința de la Bretton Woods a luat naștere FMI.Obiectivele acestei instituții au fost aceleași atunci când a fost inființată ca și cele din perioada actuală. Din acea perioada s-au constat creșteri ale veniturilor fără precedent, și deși beneficiile creșterii economice nu s-au manifestat în mod egal pentru toate statele, majoritatea au cunoscut prosperitate care contrastează în mod special cu perioada în care au avut loc marile conflagrații.
Obiectivele și rolul Fondului Monetar de Investiții au devenit din ce în ce mai importante și din simpla cauză a creșterii numărului de membri.Acest număr de state membre a crescut de peste 4 ori față de inițialul de 45 de state implicate în creearea lui, fapt ce reflectă obținerea independenței politice a mai multor state în curs de dezvoltare și mai recent a colapsului blocului sovietic.Expansiune numărului de state membre impreună cu schimbările petrecute în economia mondială au obligat Fondul Monetar Internațional să se adapteze într-o mare varietate de moduri pentru a continua să servească aceleași scopuri în mod eficient.
Alături de FMI în 1944 a fost creată (BIRD) Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, cunoscută și sub numele de Banca Mondială, care a fost creată pentru dezvoltare economică pe termen lung, incluzând finanțarea proiectelor de infrastructura.În timp ce FMI este preocupat cu performanță și politici financiare macroeconomice BIRD se ocupa cu dezvoltarea pe termen lung și soluții pentru eliminarea sărăciei la nivel mondial.
Când FMI și BIRD au fost create, se avea în vedere apariția unei noi organizații pentru a promova liberalizarea comerțului internațional, deși au trebuit să treacă mai bine de 50 de ani până când World Trade Organization să fie inființată(1995).

În anii precedenți problemele în materie de comerț fiind rezolvate prin (AGTT) Acordul General cu privire la Tarife ți Comerț.
Astfel Fondul Monetar Internațional este o oganizație a Națiunilor Unite inființată prin tratatul din 1945 pentru a ajuta și a îmbunătăți sistemul economic mondial.Sediu FMI este localizat în Washington D.C, și este condus de cele 184 de țări membre.
FMI este instituția centrală a sistemului monetar internațional-sistem de plată și rate de schimb între monedele naționale,ce permite desfășurarea afacerilor între diferite state.

Capitolul 2

Istoricul FMI 

Fondul Monetar Internațional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituția responsabilă cu asigurarea condițiilor monetare și financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internațional din istoria relațiilor internaționale și vizează un ansamblu de principii și reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb și al cooperării monetare multilaterale .

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept inițiatori Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituțiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40.

În acest proces de durată au fost implicate două personalități marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, și Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariția unor recesiuni economice de proporții, precum și izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluția comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituție globală care să fie o versiune îmbunătățită a Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, pacea și prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerțul liber între națiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizația Internațională a Comerțului (ITO).

Plecând de la lecțiile perioadei interbelice, politicile monetare și ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerțului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine. Pentru consacrarea acestei lecții în modul de funcționare al economiei internaționale s-a avut în vedere fondarea unei instituții financiare internaționale care să monitorizeze politicile monetare și de schimb ale statelor membre.

Datorită diferenței semnificative dintre poziția internațională (politică și economică) a Marii Britanii și a SUA, la acea oră, cele două planuri inițiale au evidențiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naționale în cazul importului de tendințe deflaționiste și de furnizarea de lichidități internaționale pentru țările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea și stabilitatea cursurilor și de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privința comerțului liber.

Totuși, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economiști au crezut ferm în importanța unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerțului liber”, pentru asigurarea păcii și prosperității internaționale. Pe plan național, ocuparea totală a forței de muncă și un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de țeluri. Controlul capitalului, control direcționat împotriva mișcărilor speculative și ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerțului și prin urmare, supuse cerințelor acestuia.

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deși în negocierile politice dintre cele două părți s-au pierdut mai multe elemente importante. Propunerile americane au avut câștig de cauză ținând cont de circumstanțele economice și politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere și cel mai important creditor al lumii, deținând 75% din rezervele monetare mondiale.

Scopurile declarate ale noii organizații, Fondul Monetar Internațional, așa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

-promovarea cooperării monetare internaționale;

-facilitarea expansiunii și a creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuirea, prin acestea, la promovarea și menținerea unor nivele înalte de ocupare și de venituri reale și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;

-promovarea stabilității ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb și evitarea deprecierii schimbului prin competiție;

-contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăți și la eliminarea restricțiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;

-punerea la dispoziție de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanțelor de plăți, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea națională și internațională”.

-diminuarea duratei și nivelului dezechilibrului din balanța de plăți externă a membrilor săi.

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internațional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internațională, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaște prevederile statutului FMI poate adera la această organizație și, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internațional, fixitatea parității și cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desființarea restricțiilor asupra plăților curente, în vederea multilateralizării plăților, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede și asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaționale în concordanță cu nevoile de echilibrare a balanței de plăți externe ale țărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt).

Resursele FMI, esențiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuțiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare țară plătea o cotă în aur și valută națională, proporțională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esențiale în determinarea puterii de vot a membrilor.

Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota și numărul de voturi au asigurat de la început o poziție superioară a Statelor Unite, în interiorul instituției. Aceasta poate fi percepută ca o primă breșă în spiritul idealist și multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluție menită să asigure Congresul că SUA și-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituții, fără de care nu și-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.

Spiritul planurilor inițiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe aspecte. Reticența Congresului, care se temea că resursele americane vor fi canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucția întregii Europe (ceea ce includea statele comuniste), laolaltă cu dificultățile tranziției postbelice, mult mai mari decât cele prevăzute în 1944, au împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluțiile ulterioare ostile dintre SUA și URSS au avut un impact negativ decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul avut în vedere la sfârșitul războiului nu mai era adecvat. Reconstrucția Europei de Vest, devenită de interes strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall.

Fondurile oferite prin acest plan și condițiile lor au adus FMI în situația de a fi, la sfârșitul anilor ’40, o instituție prea puțin prezentă pe scena internațională.

La momentul terminării reconstrucției Europei, când toate țările au declarat totala convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viață scurtă.

Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanței de plăți externe, întrucât însuși sistemul monetar presupunea existența unei cantități mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanță de plăți deficitară.

Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a ajuns la situația în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe piețele internaționale, provenită din exporturi de capital, dar și din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în lanț, astfel că, în anii ‘60 deja, cantitatea de dolari existentă în lume, în circulație, depășise stocurile de aur ale SUA. Odată atinse limitele încrederii în paritatea oficială dolar – aur, unele bănci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor deținuți în rezervele lor, cu aur.

Spirala creată a generat o criză monetară, cu repercusiuni asupra sistemului monetar internațional. Incertitudinea și temerile băncilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilității dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evoluția Statelor Unite dintr-un creditor mondial, în poziția de debitor mondial.

La această situație s-a adăugat reticența țărilor europene în ceea ce privește ajustarea și reaprecierea valutelor, astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra dolarului, a cărui convertibilitate în aur a devenit incertă, ceea ce a alimentat în spirală alte presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, președintele Nixon a decis să soluționeze problema printr-un act unilateral, anunțând la 15 august 1971 suspendarea convertibilității dolarului.

În urma acestor evoluții, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piață financiară tot mai integrată.

Schimbările tehnologice și ascensiunea corporațiilor multinaționale au erodat autonomia națională economică și financiară. În acest mediu, Fondul s-a confruntat cu amenințarea de a deveni un anacronism instituțional.

În 1974, Robert Aliber, un economist american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI însuși, adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă și de utilitate discutabilă, dată fiind creșterea rapidă a rezervelor internaționale, și 1800 de funcționari remunerați generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai există.”

  În anii ‘70, după denunțarea convertibilității dolarului în aur, la nivel internațional s-a pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenței sau desființării instituției. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul cel mai adecvat pentru discuțiile referitoare la reformarea sistemului monetar internațional. Pentru reflecția privind posibile modalități de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce și-a încheiat activitatea în 1974 și a fost înlocuit de Comitetul interimar. 

Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică și socială a acelor ani, reforma treptată, eșalonată, a sistemului monetar internațional era versiunea de preferat. Consecințele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flația ca nou fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea aduseseră foarte multe bulversări în plan economic și social, astfel că noi reașezări ale sistemului ar fi adus prea multe incertitudini și consecințe incontrolabile.

Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realități internaționale și punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internațional ca urmare a denunțării convertibilității în aur a dolarului. „Acordurile de la Kingston au consemnat: majorarea cotelor de participare ale țărilor membre la capitalul soial al FMI cu 33,5%; utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele naționale ale țărilor membre pentru operațiunile și tranzacțiile Fondului; restrângerea rolului aurului în Sistemul Monetar Internațional (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea unei părți a aurului deținut de FMI […]; sporirea capacității FMI de a acorda asistență financiară țărilor membre pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe; lichidarea divergenețelor dintre SUA și Franța în problema cursurilor valutare, permițându-se mai întâi țărilor membre să-și aleagă regimul valutar care le convine, inclusiv prin folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când condițiile economice și financiare permit, să se trecă la un sistem de parități și cursuri stabile, dar ajustabile, controlat de FMI.”

Principiile noi convenite la Kingston s-au reflectat într-un nou statut al FMI, în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.

În anii ’70 au avut loc însă și alte evoluții, în care FMI a identificat noi “nișe de oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din partea statelor exportatoare, pentru împrumuturi pe piața internațională. Către sfârșitul decadei însă, condițiile economice și financiare s-au schimbat, astfel că statele care luaseră împrumuturi ușor accesibile pe piețele private, mai ales țări aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în situația de a avea datorii imense, cu ai căror termeni de plată nu mai puteau ține pasul.

Criza economică din anii ’70 a lovit cel mai puternic țările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate preponderent în dolari americani, monedă care s-a depreciat puternic și, pe de altă parte, prin faptul că, în condițiile inflației și oscilațiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate au crescut semnificativ.

Tot mai multe țări în curs de dezvoltare au început să aibă dificultăți importante în plata datoriei lor externe, adăugate efortului economic intern orientat spre exporturi, pentru obținerea valutei necesare plătirii ei.

S-a ajuns astfel ca datoriile externe ale unor țări în curs de dezvoltare să devină o problemă majoră pentru sistemul economic și financiar internațional, rămasă ca atare pe agenda internațională până astăzi.

Fiind singura organizație interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni monetare și financiare, FMI a decis să intervină și a început să ofere împrumuturi țărilor aflate în curs de dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor în economii viabile, care să poată susține plata la zi a datoriei externe și a penalităților adăugate, fără a rezulta probleme macroeconomice deosebite.

Din responsabilitatea inițială de supraveghere a economiilor statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanță pentru țările datornice, consultanță referitoare la modul de ajustare a politicilor și de eliminare a problemelor structurale. Pornind de la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi și condiționări, care au luat forma unor politici economice, monetare și financiare recomandate de Fond, negociate cu guvernele țărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru perfectarea acordurilor de împrumut.

FMI și-a păstrat rolul de creditor al țărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor ’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI și BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane, James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare structurală, care să fie nu atât defavorabile creșterii cheltuielilor publice și expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile creșterii economice. Acest nou curent a generat adaptări doctrinare în cadrul FMI.

Echilibrul balanței de plăți rămâne obiectivul primordial, dar răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în calea creșterii economice, inclusiv prin dereglementarea piețelor interne și liberalizarea ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:

-reforma fiscalității – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;

-calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) și investirea în infrastructura fizică și în capitalul uman, ca măsuri favorabile creșterii;

-liberalizarea comerțului exterior – deschiderea economiei spre comerțul global;

-reforma piețelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.

Aceste programe vor înregistra succese, mai ales în țări ale Asiei de sud-est și ale Americii Latine, dar nu vor reuși să reducă sărăcia în Africa și nici disparitățile de venituri în America Latină.

  Ca urmare a răsturnării regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune au inițiat, în 1989, reforme politice și economice de o amploare fără precedent. Transformarea economiilor centralizate comuniste înspre economii de piață nu se putea face fără ajutor internațional, dat fiind că guvernelor angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât și expertiza (teoretică și tehnică) necesară. Exisa însă o instituție internațională abilitată să supervizeze și să ofere consultanță în domeniul financiar și monetar.

Prin urmare, FMI a început să pună la dispoziția guvernelor postcomuniste împrumuturi și să vegheze activ, prin condiționarea complexă a împrumuturilor, la evoluția acestor țări către o economie de piață. În 2005, Fondul este încă implicat în câteva dintre țările din regiune, cu toate că evoluțiile recente i-au deschis o altă perspectivă.

Criza financiară din Mexic, din 1995 și, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută în 1997, care a degenerat într-o criză globală a sistemului financiar internațional, s-au constituit în noi amenințări la adresa stabilității piețelor globale.

În consecință, FMI a fost ”redescoperit” de către membrii săi marcanți, mai cu seamă de SUA, drept o sursă posibilă de ajutor financiar în cazuri limită (atât datorită fondurilor proprii, cât și fondurilor pe care le poate mobiliza din resurse internaționale private), pentru țări al căror eșec economic amenință stabilitatea economiei globale. Dezbaterea în ceea ce privește evoluția instituțională recentă a FMI, ca instituție creditoare de ultimă instanță, este o dezbatere încă deschisă. Nu vom insista asupra ei, cu atât mai mult cu cât, pentru cercetarea de față, activitatea FMI ca instituție implicată în reformele economice și politice ale statelor angajate pe drumul dezvoltării este mult mai importantă.

2.1.Structură și funcționare

2.1.1. Structură

Fondul Monetar Internațional este o organizație hibrid, reunind caracteristici ale unei organizații internaționale interguvernamentale dar și ale unei societăți anonime pe acțiuni, de drept american.  Fondul este situat pe teritoriul SUA, în Washington D.C. Acționarii săi sunt țările participante la Conferința de la Bretton Woods și cele care au semnat Acordul de înființare până la data de 27 decembrie 1945, plus țările care au aderat între timp la acest acord și la organizație.

 Guvernele statelor (viitoare) membre au decis așadar înființarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură, o organizație internațională, afiliată de altfel sistemului specializat al agențiilor ONU. Spre deosebire de alte organizații, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proporționalitate cu puterea economiei naționale.

Țările membre ale FMI au următoarele drepturi:

dreptul la vot și la participare în adoptarea deciziilor

dreptul de a efectua tranzacții și operații cu FMI

dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din resursele Fondului, în schimbul monedei naționale, pe termen scurt sau mediu, în caz de nevoie pentru echilibrarea balanței de plăți;

dreptul de a primi alocații de DST

dreptul de a deveni membu al Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Dreptul la vot este proporțional cu participarea țării la resursele de ansamblu ale Fondului, similar cu acționarii, în cazul unei societăți pe acțiuni. Țările membre subscriu și participă la capitalul Fondului prin cote-părți; o cotă parte are valoarea nominală egală cu 100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul proprie FMI. Numărul de cote-părți care poate fi subscris de către o țară anume este decis de conducerea FMI, în funcție de situația economică și financiară a țării membre.

Tendința generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul membrilor FMI a crescut, cotele-părți să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele mai puternice economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul total. Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea unei majorități calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizează viitorul FMI (schimbări de cote-părți, alocarea DST, vânzarea unor părți din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate calificată de 85% din voturi. Practica însă face recursul la votarea propriu-zisă destul de rar, deciziile luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor.

Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o societate pe acțiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de administrație), un director executiv și două comitete ale Consiliului guvernatorilor.

Consiliul guvernatorilor reunește reprezentanții fiecărei țări membre, mai exact guvernatorii cu drept de vot și câte un membru supleant pentru fiecare guvernator, cu drept de vot doar în cazul absenței guvernatorului.

Consiliul guvernatorilor este organul suprem de conducere al FMI și se reunește în ședințe plenare, cel puțin o dată pe an. Reuniunea sa plenară reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI, care are loc de obicei în luna octombrie sau noiembrie a fiecărui an. Între prerogativele Consiliului se numără primirea de noi membri, retragerea calității de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu alte organizații internaționale, tranformări ale cotelor de participare ale țărilor membre.

Următorul organ, în ordine ierarhică descrescătoare, este Consiliul executiv (Consiliul de administrație), alcătuit din 24 de administratori (directori executivi). Cinci dintre ei sunt reprezentanți direcți ai unor state membre ale FMI (SUA, Japonia, Franța, Germania și Marea Britanie).

Federația Rusă, China și Arabia Saudită au obținut și ele, ulterior membrilor citați anterior dreptul de a avea propriul reprezentant. Restul de 16 administratori reprezintă țări grupate în „circumscripții”, care își aleg un singur reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificată, fiecare director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu suma voturilor de care dispune fiecare țară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este răspunzător de administrarea activităților curente ale FMI. El asigură coordonarea operațiunilor și respectarea principiilor în relațiile financiare, valutare și de creditare internațională. Consiliul decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentanții statelor și experții FMI și, prin aceasta, acordarea de credite.

Următoarea poziție de autoritate în cadrul Fondului este reprezentată de funcțiadirectorului general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de administrație. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai Consiliului de administrație).

Printre atribuțiile sale se numără prezidarea întâlnirilor Consiliului de admnistrație, exprimarea votului în caz de balotaj, participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă organizația în mod curent, în relațiile cu terți și asigură gestionarea permanentă a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor, devenită cutumă, a stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un european, iar președintele Băncii Mondiale (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare) va fi întotdeauna un american.

Consiliul guvernatorilor și Consiliul de administrație beneficiază, în activitatea lor, de sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar și Comitetul Dezvoltării.

Comitetul Interimar a fost înființat în 1974 și are un rol consultativ. El este alcătuit din 24 de membri, miniștri de finanțe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre, desemnați de o manieră similară cu membrii Consiliului de administrație. Cea mai importantă menire a sa este formularea de opinii și rapoarte referitoare la problemele gestionării și transformării sistemului monetar internațional, inclusiv în ceea ce privește posibilele schimbări de profunzime în cadrul FMI sau în modalitățile sale de interacțiune cu mediul extern.

Comitetul Interimar se reunește de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată cu Adunarea generală. Scopul său constă în avansarea unor propuneri referitoare la orientările generale ale FMI în perioada următoare, în contextul analizei sistemului financiar internațional și a evoluțiilor mediului internațional în general. Dimensiunea sa redusă, comparativ cu membrii Consiliului guvernatorilor (24, prin contrast cu 184 de membri, în 2005) îl consacră ca un forum mult mai propice discuțiilor despre starea și perspectivele sistemului financiar internațional și rolul FMI .

În ultimii ani, au existat voci care au arătat că rolul de sfătuitor al acestui Comitet și de consilier al marilor decizii ale Fondului a fost subminat continuu de puterea G7 de a lua decizii referitoare la viitorul sistemului financiar internațional și al economiei globale.

Între organele de conducere ale FMI se numără și Comitetul dezvoltării, înființat în 1972, ca urmare a încredințării unui mandat de către G77 președintelui grupului, pentru înființarea unui comitet care să reprezinte țările membre, având ca arie de specializare chestiunile monetare. Comitetul dezvoltării este un organism de nivel ministerial care are ca scop promovarea intereselor țărilor în curs de dezvoltare și a participării lor la dezbaterea chestiunilor monetare, financiare și referitoare la dezvoltare, în cadrul instituțiilor Bretton Woods.

Comitetul asistă Consiliul guvernatorilor, prin activități de analiză și consultanță în domeniul sprijinirii dezvoltării și al transferului real de resurse către țările în curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de membri, nouă de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american și șapte țări asiatice, care se întâlnesc de două ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului interimar.

Structura operațională a Fondului cuprinde, în afara acestor organe de conducere și consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente funcționale și servicii speciale, departamente care au atribuții în domeniul informațiilor și legăturilor și serviciile de susținere. Departamentele geografice sunt organizate în prezent pe următoarele regiuni: Europa I, Europa II, Asia și Pacific, Africa, Orientul Mijociu și Emisfera Occidentală.

Negocierea acordurilor privind utilizarea resurselor financiare ale FMI de către statele membre și monitorizarea îndeplinirii angajamentelor revine în sarcina departamentului de care aparține fiecare stat care solicită asistență. Tot din aceste departamente provin și repezentanții rezidenți ai FMI, care sunt funcționari detașați în unele din țările membre pentru a facilita comunicarea dintre FMI și guverne și pentru a constitui un factor suplimentar de monitorizare și presiune în vederea respectării angajamentelor asumate de țara respectivă în raport cu Fondul.

În ceea ce privește personalul FMI, acesta număra, în aprilie 2005, 1633 de cadre, dintre care aproximativ 1008 economiști. Din anii 1960, personalul FMI crește în medie cu 5,1% pe an (conform calculelor lui Vaubel, în Bandow și Vasquez, 1994).

2.1.2. Funcțiile FMI

Așa cum rezultă indirect din prezentarea istoricului instituției și a structurii ei, precum și din trecerea în revistă a activității FMI în ultimii ani, funcțiile Fondului Monetar Internațional constau în:

1. coordonarea sistemului monetar internațional;

2. supravegherea politicilor monetare, financiare și economice ale statelor membre;

3. furnizarea de credite pe termen scurt și mediu, din resursele proprii, pentru asistarea unor dezechilibre ale balanței de plăți, în țările membre;

4. intermedierea obținerii unor credite pe termen scurt și mediu, din fonduri private sau naționale, pentru finanțarea dezechilibrelor balanței de plăți în țările membre;

5. monitorizarea și acordarea de credite în situațiile în care problemele financiare ale unei țări riscă să se transforme într-un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar global;

oferirea asistenței tehnice către alte organizații internaționale și către statele membre.

Dintre acestea, două funcții sunt foarte importante pentru înțelegerea rolului și funcționării FMI: supravegherea și finanțarea (creditarea) membrilor.

Supravegherea exercitată de FMI se realizează atât bilateral, cât și multilateral. Supravegherea bilaterală se concretizează anual prin consultările prevăzute la articolul IV din Statutul FMI. Scopul „consultărilor la articolul IV”, cum sunt ele denumite de altfel, este examinarea situației financiare și economice la nivel național și formularea unor recomandări generale referitoare la politicile monetare, ale ratei de schimb și, în general, politicile financiare și economice de urmat pentru asigurarea stabilității și a unei evoluții pozitive la nivelul economiei naționale a statului cu care se realizează consultările.

O altă formă de supraveghere bilaterală se realizează atunci când are loc discutarea acordurilor financiare și a programelor economice pe care țările membre urmează să le implementeze, pentru respectarea termenilor acordurilor cu FMI.

Supravegherea multilaterală se realizează prin întocmirea și analiza rapoartelor pregătite în departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei mondiale, la nivel global și regional. Aceleași rol îl îndeplinesc, implicit, și discuțiile periodice referitoare la evoluțiile piețelor financiare internaționale și ale sistemului financiar mondial, redactate în scris și tipărite adesea în publicațiile periodice ale FMI. Monitorizarea economică și financiară pe care FMI o realizează se concretizează bi-anual prin rapoartele denumite World Economic Outlook, o sursă importantă de date economice referitoare la toate regiunile și statele lumii, disponibilă pentru publicul larg.

Rolul de supraveghere a sistemului monetar internațional a fost pus însă în umbră, de mulți ani, prin asumarea unui activism pronunțat în domeniul asistenței financiare oferite țărilor în curs de dezvoltare și celor cu economii în tranziție.

2.2.Finanțarea acordată statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt și mediu a balanței de plăți curente a țărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către țările membre pentru rezolvarea unor deficite ale balanței de plăți îmbracă două forme de bază: „trageri” de la FMI și credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice membru poate să cumpere de la FMI moneda altei țări sau DST-uri, contra monedei naționale. Într-o perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să își răscumpere moneda națională și să platească un comision pentru operațiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare decât valoarea propriei cote-părți. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operațiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o țară a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-părți, în valuta de care are nevoie sau în DST-uri, se poate face automat, în orice moment și fără condiții. Această operațiune se numește „tragere în contul tranșei-rezervă”.

 Orice acordare de fonduri în valută care depășește acest prag se încadrează în categoria tranșelor superioare de credit și poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiționări și măsuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operațiune de tragere în contul propriei cote-părți nu poate depăși echivalentul a 200% din contribuția unei țări la resursele FMI.

În aceste situații este impropriu să vorbim despre împrumuturi propriu-zise, ele reprezentând operațiuni de schimbare a propriei cote-părți în schimbul unei valute forte, urmând ca moneda națională să fie răscumpărată după corectarea problemelor cu care se confruntă statul care efectuează tragerea. Dincolo de un anumit plafon însă, nici operațiunile de tragere nu au loc fără condiționări impuse de FMI și angajamente din partea țării solicitante.

Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiționat, în funcție de angajamentele țării solicitante și progresele înregistrate în domeniul unor politici economice menite să redreseze economia pe termen scurt și mediu.

Condiționarea este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult dezbătut în literatura de specialitate.

Conceptul de condiționare s-a conturat treptat și indirect. Mai întâi, au existat prevederile Statutului inițial, care afirmă că acordarea de credite în cadrul tranșei-aur (tranșa-rezervă, după 1971) este necondiționată, subînțelegându-se că alte tranșe de credite sunt, prin urmare, condiționate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor trageri în contul primei tranșe de credit, că aceasta se acordă cu condiția ca membrul care solicită tragerea să facă eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranșelor superioare de credite, țara trebuie să furnizeze „justificări solide”. Desigur, evaluarea rezonabilității eforturilor revine personalului specializat și conducerii FMI.

Abordarea inspirată de concepțiile lui Jacques Pollack va sta la baza condiționării, ca practică a FMI. Ea este un răspuns la un anumit tip de identificare a problemelor economice ale statelor membre, desemnat prin conceptul de deficit structural. El apare la mijocul anilor 1970, provenind din ceea ce s-a numit abordarea monetară a balanței de plăți, potrivit denumirii dată de Jacques Pollak, într-un articol pubicat în 1957.

Pe scurt, abordarea susține că, într-o economie deschisă care are rate de schimb fixe, autoritățile nu dețin total controlul masei monetare.

Orice lărgire a creditului dincolo de cea permisă de creșterea venitului național provoacă în mod necesar un deficit al balanței de plăți, o pierdere a rezervelor oficiale și, deci, o comprimare a masei monetare. Dacă obiectivul autorităților este echilibrarea balanței de plăți, trebuie acționat asupra ofertei de credit bancar, prin limitarea creditării sau prin creșterea ratei dobânzii.

Dincolo de rațiuni doctrinare, această înclinație spre modele monetariste se baza și pe rațiuni practice: în țările în curs de dezvoltare, statisticile monetare erau mult mai sigure și simplu de obținut, decât statisticile de evaluare a politicilor bugetare și structurale. Mai mult, aceste instrumente monetare permiteau identificarea unor consecințe pe termen scurt, în timp ce instrumentele bugetare și structurale nu permit decât transformări pe termen mediu și lung.

Accentul cade așadar, în primii ani de ajustare structurală, pe comprimarea cererii pentru restabilirea echilibrului exterior. În această epocă, creșterea economică și dezvoltarea activității economice nu țin de ”rețeta” FMI. Treptat însă, FMI realizează că ajustarea externă nu va fi durabilă, în absența creșterii economice. Măsuri de încurajare a creșterii economice încep să figureze în programele de ajustare.

„Condiționarea a fost și mai bine conturată spre sfârșitul anilor ‘60, când Fondul a calificat tranșele de credit ca fiind „lichiditate condiționată.”

Condiționarea a fost consacrată oficial în 1968, prin definirea clauzelor care trebuie integrate în acordurile de confirmare (acordurile stand-by), inclusiv a clauzei de realizare, care impune țării asistate să îndeplinească anumite criterii cantitative înainte de eliberarea unei tranșe superioare din cadrul împrumutului.

Cele mai multe programe de împrumut au drept criterii de performanță: plafonarea creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicții în domeniul politicilor comerciale și de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern. Printre măsurile standard care pot fi întâlnite în recomandările FMI se numără: deprecierea monedei naționale, liberalizarea prețurilor interne (gândită ca măsură de relansarea a producției interne), mobilizarea ratei de economisire a populației, prin politici adecvate (în special o rată a dobânzii pozitivă, în termeni reali).

De remarcat însă că deprecierea monedei naționale și creșterea prețurilor la importuri, pe care o generează, nu înseamnă automat substituirea acestor importuri cu bunuri produse intern, mai ales în cazurile în care nu există o astfel de industrie sau nu există capacitatea de a o dezvolta la scara cerută de piață.

În anii 1980, scopul principal al programelor FMI era atingerea unei balanței de plăți viabile, deci sustenabile de către statul în cauză, în condițiile unui sistem de comerț și plăți deschise. Criticile au arătat că acest lucru este mult prea restrictiv și că, prin măsurile tipice recomandate de FMI, se pun de fapt obstacole în calea creșterii economice a țărilor asistate. În anii 1990, odată cu asumarea conducerii FMI de către Michel Camdessus, obiectivul primordial declarat de FMI a devenit creșterea economică și, prin ea, ajustarea deficitelor balanței de plăți.

Practica ultimelor două decenii a consacrat tendința unei multiplicări a condițiilor pentru acordarea împrumuturilor, inclusiv în sensul diversificării domeniilor de politici publice în care se înscrie îndeplinirea acestor condiții. Pentru anii ’80, se atribuie o medie de 8 criterii pe acord, unele ajungând la 14.

Autoarea semnalează de asemenea extinderea condiționărilor înspre variabile microeconomice, cum ar fi prețul la anumite produse. Mai mult, în anii 1990 criteriile au continuat să se multiplice și să se diversifice, discutându-se în anumite cazuri inclusiv de criterii politice.

  Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de credit deschisă de Fond pentru țara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, țara care urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze un program de măsuri economice și financiare, aprobat și monitorizat de FMI, cu scopul de a obține stabilizarea macro-economică și a evita apariția unor dezechilibre ale balanței de plăți pe viitor.

Împrumutul deschis printr-un acord de confirmare se acorda inițial pe o perioadă de la unu la doi ani, în trageri trimestriale. Pentru eliberarea fiecărei tranșe, existau criterii de performanță a căror respectare era evaluată de FMI.

Începând cu anii ’70, a devenit tot mai clar atât pentru FMI, cât și pentru țările care solicitau împrumuturi, că dezechilibrele balanțelor de plăți sunt un simptom al unor probleme mult mai profunde, care trebuie rezolvate pe termen mediu și lung. În urma instituirii unor noi mecanisme în acea perioadă, FMI poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la trei ani, condiționările vizând la rândul lor măsuri de ajustare structurală și de rederesare economică pe termen mediu.

Sumele se acordă în tranșe, condiționate de respectarea criteriilor de performanță stabilite în programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani și 4 luni până la 5 ani.

Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea deacorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare, mergând până la acordarea a 100% din cota țării la FMI pentru fiecare an din durata împrumutului. Pentru acordarea unui împrumut în aceste condiții, țările solicitante trebuie să prezinte nu numai un program de măsuri structurale, ci și strategii de gestionare și controlare a cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea creșterii masei monetare).

Facilitatea de finanțare extinsă (Extended Fund Facility, FFE), deschisă prin acordurile lărgite, oferă credite pentru programe pe termen mediu, care vizează ajustări structurale pentru corectarea balanței de plăți negative a unui stat. Un program de tip FFE cuprinde, în general, o perioadă de trei ani și poate fi prelungit, în anumite cazuri, până la patru ani. Aprobarea programului de ajustare și acordarea creditului se realizează pe baza aprobării unor măsuri detaliate pentru primul an, urmând ca acestea să fie revizuite și completate pentru fiecare din anii următori.

Resursele sunt acordate în funcție de îndeplinirea criteriilor de performanță, iar plata datoriei se eșalonează pe o perioadă cuprinsă între 4 ani și jumătate până la 10 ani.

Eforturile țărilor în curs de dezvoltare de a echilibra balanța lor de plăți și de a revigora economia pentru a putea plăti datoriile lor externe au fost asistate de FMI, începând cu 1986, cu un nou tip de împrumut, Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility, FAS). Facilitatea de ajustare structurală reprezintă de fapt împrumuturi acordate în termeni speciali țărilor cu venituri foarte reduse, care se confruntă cu probleme prelungite ale balanței de plăți.

Programul de măsuri macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizează o perioadă de trei ani și este redactat în cooperare de către reprezentanți ai FMI, BM și ai guvernului în cauză. El se concretizează sub forma unui document-cadru de politică economică (policy framework paper, PFP). Tranșele împrumutului se acordă în funcție de detalierea prealabilă, într-un program anual, a acestui document cadru. Condiționarea în cazul acestui tip de finanțare este relativ redusă, plata împrumutului eșalonându-se pe o perioadă de la 5 ani și jumătate la 10 ani. La sfârșitul anului 1987, s-a adăugat un nou tip de creditare, cu aceeași destinație, Facilitatea de Ajustare Structurală Întărită (Enhanced Structural Adjustment Facility, FASI). Facilitatea de ajustare structurală întărită (FASI) prezintă termeni similari FAS, fiind diferite prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri, monitorizarea programelor și condiționarea, care este mult mai severă. Tipurile de acorduri din categoria FASI prevăd îndeplinirea anumitor obiective trimestriale, criterii de performanță semni-anuale și o revizuire a programului la fiecare jumătate de an. Măsurile de ajustare avute în vedere sunt deosebit de dure și au drept țintă creșterea economică și, prin aceasta, rederesarea balanței de plăți.

Obiectivele programului se ajustează în funcție de schimbările survenite. Prima tranșă de împrumut se acordă țării în cauză după ce Consiliul de administrație al Fondului aprobă documentul-cadru și segmentul care se referă la măsurile de luat în primul an al programului.

Progresele care trebuie realizate se stabilesc prin anumiți indicatori de performanță, de obicei sub formă cantitativă (anumite valori pentru indicatorii macroeconomici aleși). Eliberarea tranșelor următoare nu este direct condiționată însă de atingerea acestor indicatori, alte ajustări putând fi transferate pentru segmentele anului 2 și 3, cu acordul FMI.

Facilitatea de finanțare compensatorie imediată (Compensatory Funding Facility,FFCI) furnizează resurse pe termen scurt pentru acele state membre care întâmpină probleme legate de scăderea veniturilor din exporturi sau de o creștere a nevoilor de importuri agricole.

Ea se acordă în condițiile în care problemele cu care statul vizat se confruntă sunt temporare și nu țin de puterea de decizie și control a acelui stat. FMI acordă această finanțare pentru ca statul în cauză să mențină ritmul reformei și al măsurilor structurale necesare corectării balanței de plăți atunci când se confruntă cu anumite șocuri economice externe. Plata acestor împrumuturi se realizează într-o perioadă cuprinsă între 3 ani și 4 luni și 5 ani. În anii 1990, această facilitate s-a conturat treptat ca o suplimentare de fonduri pentru statele care deja încheiaseră acorduri stand-by sau FASI, devenind așadar, la rândul ei, supusă unei condiționalități mai stricte.

Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost creată în 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a țărilor Europei centrale și de est. Ea avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntau cu dezechilibre importante ale balanței de plăți, rezultate din schimbările bruște ale relațiilor comerciale tradiționale, bazate pe prețuri centralizate și pe aranjamente preferențiale în cadrul CAER, către relații comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piață.

Una dintre premisele acordării acestei facilități este cooperarea deplină cu FMI în proiectarea unor măsuri economice de ajustare a statelor vizate, în condițiile în care datele economice preexistente erau foarte diferite de cerințele standard presupuse de toate celelalte facilități de finanțare ale FMI.

Condiționarea în cadrul acestui tip de program este destul de redusă, prima tranșă, echivalentă cu jumătate din totalul sumei aprobate, eliberându-se la începutul programului, iar a doua eliberându-se după 6 până la 12 luni de la acest moment, dacă au fost respectate condițiile impuse. Plata acestui tip de finanțare se face într-o perioadă de la 4 ani și jumătate până la 10 ani.

În decembrie 1997, Fondul a decis înființarea unui alt tip de finanțare, Finanțarea pentru Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta statele membre să facă față unor pierderi bruște și grave ale încrederii pieței. Această facilitatea a fost folosită în ziua următoare pentru a se acorda cel mai mare împrumut din istoria FMI, către Coreea de Sud și a se încerca, astfel, prevenirea unor consecințe dezastruoase pentru piețele financiare globale.

Pentru a avea acces la credite, țările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să adreseze Fondului o scrisoare de intenție, însoțită de un memorandum de politci economice.

Urmează asumarea unui program de ajustare structurală (configurat de obicei pe trei ani), definit într-un document cadru de politică economică, în care sunt prevăzute obiectivele economice defalcate pe fiecare an și politicile de urmat.

Acest document este redactat de către experții FMI, ai Băncii Mondiale și reprezentanții guvernului țării solicitante. El se reactualizează în fiecare an, pe durata programului.

Măsurile de ajustare asumate trebuie să vizeze consolidarea balanței de plăți și, mai recent, să încurajeze creșterea economică. Succesul lor este indicat de criteriile de realizare, care reprezintă anumite obiective privind nivelul unor parametri macroeconomici, fixate în documentele de solicitare a împrumutului, a căror valoare, analizată trimestrial, indică măsura în care programul de ajustare a fost bine implementat, producând efectele dorite.

În 1999, FMI a lansat, împreună cu BM și plecând de la limitările puse în evidență de funcționarea FASI, „Inițiativa în favoarea țărilor sărace foarte îndatorate”, cu obiectivul declarat de a contribui la soluționarea problemei datoriilor externe ale țărilor cu un nivel scăzut de dezvoltare. Ea a constituit un pas important în asumarea de către FMI și BM a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin documentele ONU și prin cele ale OCDE.

O a treia funcție pe care FMI o îndeplinește, pe lângă supraveghere și finanțare, esteacordarea asistenței tehnice țărilor membre. Aceasta reprezintă un domeniu de activitate mult mai puțin vizibil decât acordarea de credite și aprobarea programelor de ajustare structurală, deși joacă un rol aparte în economia politică internațională actuală. 

FMI oferă servicii de informare, formare, asistență și consiliere altor organizații interguvernamentale și țărilor în curs de dezvoltare sau în tranziție. Cele mai frecvente forme de asistență tehnică sunt deplasarea unor echipe de experți și evaluarea/consilierea pe teren, formarea unor reprezentanți ai administrației centrale cu putere de decizie în implementarea programelor de ajustare și acordarea unor burse și stadii de formare, la sediul FMI, pentru economiștii țărilor în tranziție și în curs de dezvoltare.

O formă a acestei asistențe tehnice este și desemnarea unui reprezentant permanent al FMI într-o anumită țară, ale cărui sarcini vizează consilierea guvernului și a băncii centrale în privința politicilor economice de urmat și, desigur, evaluarea implementării acordurilor semnate de țara în cauză cu FMI.

Asistența tehnică oferită de FMI se referă cel mai adesea la:

– politici fiscale și bugetare (legislația referitoare la fiscalitate, colectarea impozitelor și taxelor, inclusiv cele vamale, controlul cheltuielilor publice, privatizarea, modalitățile de gestionare și monitorizare a cheltuielilor publice, gestionarea datoriei publice și finanțarea politicilor sociale);

politica monetară (organizarea și funcționarea băncii centrale, funcționarea pieței valutare, reglementările bancare, intervențiile băncii centrale pe piață, controlul pieței de capitaluri, gestiunea rezervelor valutare și mecanismele de compensare bancară),

statistică și analiză economică utilizate la nivelul administrației centrale și a băncilor centrale (metode de programare financiară, previziuni macro-economice, statisticile referitoare la balanța de plăți, statisticile monetare și cele bugetare);

alte domenii ale gestiunii financiare la nivel macro (negocierea și restructurarea datoriei externe, asistență juridică în domeniul financiar, reglementări fiscale, ș.a.)

2.3. Resursele FMI

FMI folosește, pentru evidența operațiunilor și resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie” scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind inițial echivalentul unui dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcție de un coș valutar alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie să își raporteze cotele lor părți la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei naționale determinată de FMI. 

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor națională la activele Fondului, o alta în devize și în aur, dar această contribuție se calculează, în interiorul FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei țări generează o debitare sau o creditare, în raport cu țara respectivă, pentru a menține constantă valoarea în DST a deținerilor FMI în moneda țării.

Resursele de creditare ale FMI sunt împărțite, după cum rezultă și din prezentarea funcțiilor organizației, în resurse proprii și resurse atrase din exterior. În prima categorie intră cotele-părți ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din perceperea de comisioane și dobânzi, precum și alte resurse proprii. În a doua categorie intră împrumuturile contractate de FMI pentru completarea și diversificarea resurselor de creditare și alte angajamente ale FMI față de țările membre.

Membrii FMI cu economii puternice, alte organizații financiare internaționale sau alte instituții financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de împrumut venită din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde credite în cadrul unor programe de asistență financiară pentru statele membre aflate în dificultate. Cele mai „impunătoare” cazuri, din punctul de vedere al sumelor mobilizate de FMI au fost Mexic, în februarie 1995, acordul de confirmare prevăzând un împrumut de 12,1 miliarde DST și Coreea de Sud, în decembrie 1997, cu un împrumut de tip FRS în valoare de 15,5 miliarde DST.

Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituție la finele fiecărui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituției poate fi canalizat către constituirea și sporirea rezervei speciale, constituirea și sporirea rezervei generale și distribuirea de dividende țărilor membre, proporțional cu cotele-părți. Este de remarcat că a treia variantă nu a fost utilizată niciodată de către FMI.

Cotele-părți subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creșterii lor, cât și în sensul scăderii. Până la acest moment, fiecare modificare a adus o creștere a cotelor-părți, fapt ce a fost primit în general foarte favorabil de țările care recurg la ajutorul financiar al FMI, întrucât creșterea cotelor-părți semnifică și creșterea cuantumului împrumuturilor pe care o țară le poate primi de la FMI.

Țările cărora Fondul le-a acordat împrumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel nemulțumite, în general, de cantitatea limitată de resurse pe care Fondul o poate pune la dispoziția statelor membre (nu mai mult de 300% față de cota-parte a unei țări, pentru fiecare caz individual, și nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total agregat al împrumuturilor acordare la un moment dat).

„Având în vedere că mărimea cotei de participare a unei țări determină drepturile țării membre, înțelegem de ce, cu toată strădania Fondului de a perfecționa modul de stabilire a mărimii cotelor-părți, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai ales de către țările în curs de dezvoltare care apreciază că ele au cele mai mici cote, deși au cele mai mari nevoie de credite.”

De altfel, în 1987, în cadrul unei reuniuni la Washington, Comitetul dezvoltării a propus stabilirea unui indice al sărăciei, de care să se țină cont în determinarea mărimii cotei-părți pentru fiecare țară. Această propunere, ca de altfel alte proiecte reformatoare, au rămas fără ecou pentru moment..

Revizuirea cotelor-părți se face o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale să reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor comerciale globale.

Creșterea substanțială a schimburilor comerciale internaționale în ultimele decenii a dus la creșterea cotelor-părți ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI dorește să oglindească schimbările intervenite în economia mondială, în poziția diferitelor țări în cadrul acesteia și, totodată, să mențină un anumit echilibru între grupe de țări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-părți au decurs de fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci economii ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%.

În mod similar, indiferent de evoluția economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic de 17%, ceea ce implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu 85% din voturi.

Capitolul 3

Eșecul FMI în România

Conform datelor furnizate de Banca Națională a României, în primele opt luni ale anului investițiile străine directe au totalizat 1,956 miliarde de euro, în scădere cu 35,9% față de perioada similară a anului trecut, când s-a înregistrat un nivel de 3,054 miliarde de euro. În primele șapte luni ale anului, investițiile străine directe au ajuns la 1,9 miliarde de euro, ceea ce înseamnă că în luna august fluxul de capital străin care a intrat în România a fost de doar 56 milioane de euro. Anul trecut, investițiile străine directe au scăzut la 4,89 miliarde de euro, jumătate din valoarea înregistrată în 2008, acoperind în proporție de 96,9% deficitul de cont curent.

Deficitul de cont curent al balanței de plăți a crescut în primele opt luni cu 48,7% comparativ cu perioada similară a anului trecut, la 4,07 miliarde de euro, potrivit datelor Bancii Naționale a României. În perioada ianuarie – august 2011, deficitul de cont curent era de 2,74 miliarde de euro. Deficitul balanței veniturilor a insumat în perioada mentionata 1,54 miliarde de euro, cu 4,1% mai mare decât cel din aceeași perioadă a anului trecut, în vreme ce balanța de bunuri și servicii a inregistrat un deficit de 4,36 miliarde de euro, față de 4,25 miliarde de euro în perioada similara a anului anterior. Totodată, balanța comercială a inregistrat un deficit de 3,82 miliarde de euro, în scădere cu 6,2% comparativ cu ianuarie – august 2011. Deficitul contului curent din primele șapte luni a fost finanțat în proporție de 48% prin investiții directe ale nerezidenților în România, care s-au ridicat la 1,95 miliarde de euro.

Rata șomajului inregistrat în luna septembrie a crescut ajungând la procentul de 7,35%, față de 7,39% în luna august 2010 și 6,9% în aceeași luna a anului 2010. Numărul total al șomerilor inregistrați în evidențele agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă a fost de 670.247 de persoane, din care 289.336 femei.

Rata medie lunară a inflației este în creștere. În primele noua luni ale acestui an, a fost de 0,7 la suta, in septembrie rata anuala a inflatiei atingand un nivel de 7,77 la suta, conform datelor publicate luni de Institutul Național de Statistica (în condițiile în care Banca Națională a României a fixat o țintă pentru acest an de doar 3,5%).

Scăderea economică (măsurat prin dinamica PIB) este și ea înregistrată pentru al patrulea trimestru consecutiv (12 luni de scădere continuă) și pare că nu se mai termină odată (oricum, chiar dacă se va termina, va trebui un ritm de două cifre anual să atingem în câțiva ani nivelul din anii de dinainte de criză). Nivelul de trai este în continuă deteriorare, România devenind în 2010 țara cu cel mai mic nivel de trai din Uniunea Europeană.

Ce observăm din aceste date? Că prezența în România a Fondului Monetar Internațional a însemnat până acum:

Investiții străine mai puține (deși specialiștii aclamau providențiala centură de siguranță pentru virtutea de a atrage străinii să vină cu bani în economia românească);

Deficit comercial mai mare dublat de un deficit pe contul curent mai mare (normal în situația în care datoria externă crește, crește și serviciul datoriei externe care se înregistrează în subcontul de venituri din balanța de plăți externe);

Șomaj mai mare și în creștere puternică (deși se spuneau și aberații cum că Fondul Monetar Internațional va da de muncă românilor, ceea ce tehnic e imposibil);

Deteriorarea nivelului de trai;

Continuarea descreșterii economice.

Privind aceste cifre te întrebi de ce mai am avea nevoie de Fondul Monetar Internațional și cine mai exact are nevoie de sprijinul său.Fondul Monetar Internațional a eșuat complet în România (și oriunde a intervenit) pentru că: nu poate crea locuri de muncă, nu poate crea antreprenori care să își asume riscuri și să dezvolte afaceri pe piața liberă, nu poate obliga antreprenorii existenți să capete competențe suplimentare, să devină mai competitivi și mai bine specializați în producție. 

Nu poate obliga un antreprenor să devină exportator sau să devină investitor pe piețele internaționale. Nu poate obliga investitorii străini să vină în România și nici nu poate obliga guvernul să adopte măsurile care trebuie (și care vizează încurajarea mediului de afaceri și a inițiativei private).

Fondul Monetar Internațional nu poate face nimic. Decât să împrumute bani cu dobândă (nu capitaluri) periculos de multunui guvern (aparent de dreapta în acest caz) sau unei bănci centrale prin care să fie menținut artificial stabil un curs de schimb din vânzarea graduală a banilor împrumutați (și localizați în rezerva internațională) pe piața valutară. Decât să servească interesele unor bănci sau companii cu capital străin ce obțin profituri în România și au nevoie de curs stabil (chiar în scădere dacă se poate) pentru a repatria cât mai mulți Euro (și evident că noi suportăm costul și nu ei). 

Fondul Monetar Internațional a creat hazard moral ca reformele în România să nu se facă niciodată așa cum ar trebui și nu va ezita să ne dea noi bani dacă vom fi suficient de tâmpiți să îi cerem.

Prin prezența Fondului Monetar Internațional în România, Banca Națională își atinge obiectivul de stabilitate monetară sacrificând bunăstarea generațiilor viitoare. Mai devreme sau mai târziu, absența reformelor reale, puternica ancorare a statului în economie (mai ales prin căpușele care îl parazitează), existența acelor stimulente de pervertire a antreprenorilor să lucreze și să obțină profituri doar în combinație cu statul, se vor vedea în cursul de schimb și atunci va fi o adevărată dramă.

Concluzii

Trei etape în istoria FMI:

Perioada de 25 de ani a regimului dela Bretton Woods, în timpul căreia Fondul a (încercat, n.n.) să ajute țările occidentale pentru a-și stabiliza eocnomiile

Perioada în care s-a axat pe programe de ajustare structurală, în țările în curs de dezvoltare.

Perioada de dupa 1989, când a contribuit la programele de reformă ale țărilor est-europene și la tranziția lor la economia de piață. Lenain P. 6

Se adaugă, perioada de după mijlocul anilor 1990, când devine lender of last resort. N.n.

  Faptul că FMI a început să funcționeze propriu-zis abia la începutul anilor 50 și că în anii 60 era deja în criză, ca de altfel modul în care a survenit și a fost soluționată criza sistemului monetar intrernațional, la finele anilor 60 și în ani 70, arată că FMI nu a fost folosit niciodată ca o expresie autentică a cooperării monetare internaționale. Din contră, pus în fața faptului împlinit prin deciziile unilaterale ale statelor membre, mai ales ale celor cu economii puternice, însuși Fondul a trebuit să se adapteze și să își caute noi „nișe” de acțiune.

Între anii 70 – 90 soluțiile pentru reformarea sistemului financiar internațional nu au putut fi convenite, în ciuda presiunilor și semnalelor în acest sens venite dinspre unele cercuri politice, ale societății civile, sau chiar dinspre piețele financiare internaționale. Supravegherea funcționării sistemului monetar internațional a rămas formal în sarcina FMI, care și-a asumat acest rol prin soluții care să îi asigure utilitatea și permanența.

Dacă în primele decenii de funcționare a FMI, accentul politicilor de condiționare cădea pe politici de controlare și limitare a cererii, pentru a încuraja stabilitatea financiară și economiile interne, în ultimii zece ani accentul s-a deplasat treptat înspre politici de consolidare a fundamentelor economice ale producției și spre utilizarea cât mai eficientă a resurselor.

Tensiuni semnificative din cauza contradicțiior societate pe acțiuni – organizație interguvernamentală.

Pe parcursul anilor de asistență acordată țărilor în curs de dezvoltare, FMI și-a schimbat doctrina de mai multe ori, ca urmare a criticilor care i-au fost adresate de către guverne și de către observatori exterior, dar mai ales ca urmare a experienței practice acumulate. Doctrina Fondului a trecut prin mai multe stadii: programe de ajustare economică și financiară, programe orientate către creșterea economică, programe de ajustare structurală și programe menite să combată sărăcia.

Nu întotdeauna țările vizate au adoptat cu adevărat măsurile cerute de FMI, care lovesc în anumite grupuri de interes. Liberalizarea importurilor elimină surse de profit de care beneficiau câțiva importatori și câteva întreprinderi privilegiate; dereglementarea financiară este însoțită de rate ale dobânzii mai ridicate, ceea ce provoacă revolta întreprinderilor cu datorii; de asemenea, eliminarea subvențiilor pentru anumite produse de consum provoacă nemulțumirea populației urbane.

Din toate aceste motive, guvernele preferă adesea programe de ajustare pur marcoeconomice, care sunt în aparență mai neutre și mai abstracte, față de refrome structurale care aduc atingere unor interese particulare. Experiența arată că sunt respectate mai degrabă criteriile macro-economice, decât reformele structurale, care întârzie adesea să fie implementate.

Bibliografie

1.Basno, C.Dardac, N.Floricel, C.Monedă, credit, bănci, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994

2. Bran, P. Relații valutar-financiare internaționale, București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1995

3. Bran, P. Relații financiare și monetare internaționale, București,Editura Economică, 1997

4. Bishop, P.Don, D.Foreign Exchange Handbook – Manging Risk &Opportunity in

Global Markets, New York, McGraw Hill, Inc., 1992

5. Clague, C.Gordon, C. R.The Emergence of Market Economics in Eastern Europe,New York, Maple Vail, 1992

6. Dăianu, D. Funcționarea economiei și echilibrul extern, București,Editura Academiei Române, 1992

7. David, J.Jaffre, P.La monnaie et la politique monétaire, Paris, Economica,3eme edition

8. Dijmărescu, E.Gghibuțiu, M.Isărescu, M.Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare, București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

9. Gaftoniuc, S. Practici bancare internaționale, București, Editura Economică,

1995

10. Gaftoniuc, S. Finanțe internaționale, București, Editura Economică, 1994

11. Gaspar, P. Exchange Rate Policies in Economies in Transition, Ungaria,Committee of Science Policy, 1995

12. Ghosh, D.Ortiz, E.The Changing Environment of International, FinancialMarkets, M St. Martin′s Press, 1996

13. Goloșoiu Georgescu,L.Banking Techniques and Operations, București, A.S.E., 1992

14. Goux, J. Fr. Economie monétaire et financière, Paris, Economica, 1992

15. Grauwe, P. The Economics of Monetary Integration,second revised edition, Oxford University Press

16. Guitian, M. Approches to Exchange Rate Policy, Washington DC,IMF Institute, 1994236

17. Ionescu, M. Gh.Silberstein, I.Legislație bancară cu adnotări și comentarii, București,Editura Expansion – Armonia, 1999

=== Bibliοgrafiе ===

Bibliografie

1.Basno, C.Dardac, N.Floricel, C.Monedă, credit, bănci, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994

2. Bran, P. Relații valutar-financiare internaționale, București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1995

3. Bran, P. Relații financiare și monetare internaționale, București,Editura Economică, 1997

4. Bishop, P.Don, D.Foreign Exchange Handbook – Manging Risk &Opportunity in

Global Markets, New York, McGraw Hill, Inc., 1992

5. Clague, C.Gordon, C. R.The Emergence of Market Economics in Eastern Europe,New York, Maple Vail, 1992

6. Dăianu, D. Funcționarea economiei și echilibrul extern, București,Editura Academiei Române, 1992

7. David, J.Jaffre, P.La monnaie et la politique monétaire, Paris, Economica,3eme edition

8. Dijmărescu, E.Gghibuțiu, M.Isărescu, M.Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare, București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

9. Gaftoniuc, S. Practici bancare internaționale, București, Editura Economică,

1995

10. Gaftoniuc, S. Finanțe internaționale, București, Editura Economică, 1994

11. Gaspar, P. Exchange Rate Policies in Economies in Transition, Ungaria,Committee of Science Policy, 1995

12. Ghosh, D.Ortiz, E.The Changing Environment of International, FinancialMarkets, M St. Martin′s Press, 1996

13. Goloșoiu Georgescu,L.Banking Techniques and Operations, București, A.S.E., 1992

14. Goux, J. Fr. Economie monétaire et financière, Paris, Economica, 1992

15. Grauwe, P. The Economics of Monetary Integration,second revised edition, Oxford University Press

16. Guitian, M. Approches to Exchange Rate Policy, Washington DC,IMF Institute, 1994236

17. Ionescu, M. Gh.Silberstein, I.Legislație bancară cu adnotări și comentarii, București,Editura Expansion – Armonia, 1999

=== Сuрrins ===

Cuprins

Introducere 2

Capitolul 1 4

FMI 4

1.1.Filozofiile FMI 8

1.2. F.M.I și rolul său în economia României 9

Capitolul 2 11

Istoricul FMI 11

2.1.Structură și funcționare 19

2.1.1. Structură 20

2.1.2. Funcțiile FMI 24

2.2.Finanțarea acordată statelor membre 25

2.3. Resursele FMI 33

Capitolul 3 36

Eșecul FMI în România 36

Concluzii 39

Bibliografie 42