Escaladarea Acțiunilor Teroriste
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare. Escaladarea acțiunilor teroriste în ultimii ani a fost alimentată de intensificarea tensiunilor etnice și religioase, evoluție corelată cu acutizarea unor probleme de natură politică, economică sau socială. Pe de altă parte, proliferarea armelor de distrugere în masă și dezvoltarea Internetului au dus la conturarea unor noi forme de terorism: chimic, nuclear, radiologic, biologic și informatic. Ca reacție la amenințarea teroristă, Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică au depus eforturi pentru:
– elaborarea unor politici și strategii coerente;
– dezvoltarea și implementarea unor programe de modernizare a capabilităților existente în vederea adaptării la cerințele abordării noilor tipuri de terorism;
– organizarea și desfășurarea unor operațiuni de combatere a terorismului, vizând inclusiv crearea condițiilor pentru limitarea factorilor generatori și de susținere a unor astfel de activități. Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au determinat o schimbare de paradigmă la nivelul UE în abordarea amenințărilor la adresa securității europene, materializate în redimensionarea și configurarea politicilor în materie. Primul demers în această direcție s-a concretizat în adoptarea, de către Consiliul European – structură care definește liniile directoare politice generale ale UE – a unui „Plan de acțiune antiteroristă”, ale cărui prevederi au fost transpuse, ulterior, în instrumente legislative, implementate la nivelul tuturor statelor membre. În anul 2003, Strategia de Securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună” a inclus terorismul printre amenințările la adresa securității europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile și crima organizată. Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind combaterea terorismului, structurată pe patru piloni – Prevenire, Protecție, Monitorizare și Răspuns.
Conceptul Strategic al NATO promovat în 1999 include terorismul în spectrul de riscuri cu caracter general la adresa Alianței, alături de sabotaj, crimă organizată sau întreruperea fluxului resurselor critice. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat însă, în mod fundamental, perspectiva aliată în abordarea terorismului. Începând cu Summit-ul de la Praga din 2002, NATO a inițiat un proces de transformare, atât conceptual, cât și instituțional, necesar pentru o abordare coerentă a terorismului.
Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice:
– asigurarea stabilității și bunei guvernări in vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiectiv va implica, totodată, continuarea și dezvoltarea implicării Europei in soluționarea conflictului arabo-israelian;
– crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace. Intr-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui system multilateral efi cace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fi e dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, caracterizate de existența unor instituții internaționale efi ciente, precum și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, in primul rand a principiilor inscrise in Carta Organizației Națiunilor Unite.
– pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou. Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere in masă și asistarea statelor cu structure slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul de Est și Africa. Identificarea unor răspunsuri la noile amenințări trebuie să pornească de la faptul că acestea survin adesea la mari depărtări, sunt mai dinamice și mai complexe. Pentru ca politica de securitate și apărare a Uniunii Europene să devină mai eficace este necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă in urmărirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității de comandă in caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente. Totodată, Uniunea Europeană va trebui să manifeste deschiderea necesară pentru dezvoltarea unor parteneriate active cu orice țară care ii impărtășește scopurile și valorile și care e gata să acționeze pentru apărarea acestora. Prin această abordare Uniunea Europeană poate contribui semnificativ la realizarea unei sistem de securitate multilateral care să permită edificarea unei lumi mai prospere, mai echitabile și mai sigure.
Terorismul este un fenomen mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat și aprofundat nu doar pentru a-i limita efectele și a-i pedepsi pe cei vinovați, ci îndeosebi pentru a-i înțelege și a-i eradica mecanismele și cauzele. Terorismul lovește prin surprindere, de regulă, în punctele vulnerabile, astfel încât să ucidă, să distrugă și să înspăimânte, să creeze efecte spectaculoase și o atmosferă de infern și mizerie umană, dusă până la abject și insuportabil. Terorismul devine din ce în ce mai mult un instrument al politicii, și anume instrumentul ei cel mai rapid, cel mai ascuns, cel mai veninos, cel mai greu de oprit, dar și de controlat și de stăpânit. Terorismul nu este un fenomen unitar, deși acțiunile lui, extrem de diversificate, au aceeași filozofie a distrugerii, a terorii. El dispune de structuri și forte numeroase, infiltrate în toate palierele și ramificațiile societății omenești – unele dintre aceste structuri fiind active, altele, în conservare – și este în măsură să acționeze rapid, oricând și oriunde. Terorismul folosește o strategie a acțiunilor de tip rapid care, însumate, dau imaginea unui război-mozaic. Arma lui principală este omul – omul inteligent, omul fanatic, omul misionar -, care, în numele unor convingeri ce nu pot fi zdruncinate ușor, este în stare de orice sacrificiu și, mai ales, este în stare să inventeze mijloace de acțiune inteligente și deosebit de eficace, întrucât el pune în ceea ce face toată religia și toată ființa lui. Asemenea oameni nu pot fi ușor opriți. Este de așteptat ca terorismul, în pofida măsurilor care se iau pentru eradicarea lui și pentru distrugerea structurilor și rețelelor sale, să prolifereze terorismului nuclear, radiologic, chimic și a bioterorismului care, în următoarea etapă, se vor multiplica și se vor diversifica, efectele fiind deosebit de grave.
Analizarea tuturor amenințărilor și riscurilor de natură teroristă sau care pot facilita terorismul de orice fel și elaborarea, în consecință, a măsurilor (politice, economice,financiare, informaționale, sociale, culturale și militare) creează condițiile necesare pentru evaluarea, prognozarea, prevenirea, limitarea, anihilarea și, în final, eliminarea fenomenului terorist sau a laturilor celor mai violente ale acestuia.
Scopul cercetării îl constituie analiza atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA și impactul lor asupra societății americane și internaționale.
Obiectivele cercetării le reprezintă:
Identificarea abordărilor fenomenului terorist;
Determinarea cauzelor apariției acestui fenomen;
Stabilirea formelor terorismului și a impactului sau asupra societății contemporane;
Descrierea atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA;
Analiza strategiei militare a SUA dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001
Analiza strategiilor antiteroriste elaborate de către SUA, NATO și Uniunea Europeană
Obiectul cercetării îl constituie atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA și impactul lor asupra societății internaționale.
Scopul și obiectivul cercetării au determinat structurarea tezei în introducere, trei capitole, concluzii și recomandări.
Capitolul I prezintă o succintă analiză a abordărilor teoretice privind fenomenul terorist, teoriile cu privire la terorism, formele terorismului, precum și efectele psiho-sociale, psihologice și economice ale terorismului.
Capitolul doi constituie o analiză detaliată a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, impactul acestora asupra societății internaționale, noile strategii naționale militare și politice promovate de guvernul american după atentate.
În capitolul trei sînt descrise actualele strategii antiteroriste promovate de către NATO, guvernul SUA și Uniunea Europeană.
Suportul metodologic și teoretico-științific. Pentru atingerea obiectivelor propuse în lucrare s-au aplicat următoarele metode: analiză sistemică, inducția, deducția, descrierea narativă și analiza funcțională.
Baza informațională a investigațiilor au constituit-o literatura științifică și metodologică în domeniul cercetării editată în Republica Moldova, România, și alte state, strategiile NATO, UE și ale guvernlui SUA în domeniul combaterii fenomenului terrorist, publicațiile presei periodice și conferințelor științifico-practice pe problema cercetată.
Cuvintele cheie: atentate teroriste, terorism religios, cyber-terorism, terorism biologic, terorism etnic-separatist
CAPITOLUL I. FENOMENUL TERORISMULUI – ASPECTE GENERALE
I.1. Conceptul noțiunii de terorism
Terorismul este unul dintre fenomenele care bulversează serios societățile occidentale contemporane, adăugând noi probleme și preocupări celor deja existente. Se poate spune că a reprezentat una din problemele majore ale secolului XX. Fenomenul s-a perpetuat de-a lungul razboiului rece și a beneficiat de susținerea celor 2 super-puteri, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii – acestea s-au folosit de diferitele grupări teroriste pentru a-și promova propriile interese. Trecând această perioadă, terorismul a supraviețuit și s-a dezvoltat, găsind noi spații și noi modalități de manifestare. Chiar dacă nimic nu poate justifica actele de violență comise împotriva populației civile, puține reguli morale având rădăcini mai puternice decât aceea conform căreia este interzisă uciderea oamenilor inocenți în perioade de pace, există în continuare factori sociali, economici, politici, religioși ori de altă natură care predispun la manifestări teroriste și de care organizațiile teroriste profită pentru recrutarea membrilor și pentru obținerea de sprijin din partea unor state sau a unor formațiuni nestatale.
Colapsul Uniunii Sovietice a avut drept rezultat apariția unei lipse de putere. În locul fostului imperiu sovietic au apărut o serie de state, având interese diferite și care aveau de suferit de pe urma trasării arbitrare a frontierelor de către secretarii de partid de la Moscova. S-au creat în acest fel focare de conflict, majoritatea având un substrat etnic și religios (de exemplu, conflictele dintre Armenia și Azerbaidjan, Georgia și Federația Rusă ori dintre ceceni și ruși), în care Rusia a fost implicată direct sau indirect, dată fiind ambiția sa de a rămâne în continuare hegemon în această zonă. Diferențele de perspectivă dintre Rusia și celelalte state, desprinse din Uniunea Sovietică au dus la adoptarea de către acestea din urmă a unor metode și tactici teroriste pentru atingerea intereselor lor.
În același timp, implicarea directă a SUA în Orientul Mijlociu și în zona Golfului Persic, izbucnirea războiului din Irak(1991), staționarea trupelor americane în Arabia Saudită și după încheierea acestuia și sprijinul acordat Israelului în conflictul arabo-israelian, au accentuat resentimentele față de americani și au exacerbat extremismul islamic din unele state(Irak, Iran, Siria, Libia).
Acestor condiții care au dus la perpetuarea terorismului la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI li se adaugă altele, care țin de evoluția științei și tehnologiei și de schimbarea naturii fenomenului terorist. Chiar dacă în doctrină am găsit puncte de vedere comune în legătură cu etimologia cuvântului ''terorism'', în privința definirii sale nu există un consens. În 1984, o comisie a Senatului Franței afirma: ''oricărei definiri a termenului îi este garantat eșecul.'' [13, p.34]
Dincolo de diferențele ideologice, terorismul este greu de definit pentru că evoluția sa este la fel de dinamică precum evoluția societății, privită în ansamblu. Se consideră că globalizarea îi accentuează dinamismul, iar mijloacele moderne de comunicare permit reconfigurarea continuă nu doar prin transmiterea ideilor, ci și prin mobilitatea fizică a celor ce folosesc terorismul ca mijloc de a-și atinge scopurile. [10, p.12]
Gary I Wilson, colonel în cadrul Marinei americane și analist al conflictelor neconvenționale arăta că terorismul, prin natura lui, este un fenomen ce este supus schimbării. Compara teroriștii cu micro-organismele care suferă transformări naturale pentru a căpăta rezistență la condițiile vitrege în care trăiesc. Scopul urmărit de teroriști prin transformarea lor continuă este acela de a găsi noi modalități de proiectare mai eficientă a forței lor asupra civililor și, nu în ultimul rând, de a supraviețui.
În general, terorismul este definit ca ''folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să provoace pe scară largă teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale''. [12,p.73]
O altă definiție a terorismului constă într-o metodă de acțiune ce prezintă următoarele caracteristici:
– decizia de a utiliza actele de terorism ca armă cu caracter sistematic;
– ameninițarea ori comiterea unor acte de o violență extremă;
– efectele acestei violențe asupra victimelor, respectiv opinia care se formează în urma acestor
efecte. [5,p.27]
În doctrină se mai consideră că terorismul este un comportament destinat să producă o panică extremă și, cel mai adesea, o teroare colectivă ce urmărește atât realizarea unor efecte fizice, dar mai ales psihologice. Se poate discuta despre producerea unei frici generalizate în rândul populației. [8, p.3] Termenul terorii este definit și în ''Oxford English Dictionary'': ''sistem al terorii
1. Guvernare bazată pe intimidare controlată de partidul aflat la putere în Franța în timpul Revoluției din 1789-1794;
2. Politică menită să semene teroarea în rândul celor împotriva cărora este adoptată; folosirea metodelor de intimidare; acțiunea de a teroriza sau situația de a fi terorizat.
Alți autori consideră că terorismul este o formă de violență politică ce prezintă următoarele caracteristici:
– e premeditată și urmărește crearea unui climat de teroare;
– e direcționată către o audiență și un obiectiv de mai mare amploare decât victimele imediate
ale violenței;
– implică atacuri împotriva unor ținte întâmplătoare și simbolice, inclusiv contra civililor;
– actele de violență comise sunt considerate anormale de societatea în care se produc, în sensul în care ies din tiparul normelor sociale, creând astfel un sentiment de groază.
Aceasta este, în mod evident, un demers dificil enumerarea tuturor definițiilor ce s-au dat terorismului, fiind greu să-l poți cuprinde într-un concept. Acesta, în schimb, poate fi identificat ca formă de manifestare prin caracteristici definitorii ce pot fi grupate în 4 categorii principale cu privire la: a) obiective, b) strategii, c) operații și d) organizare.
a) obiective
Se consideră că obiectivul activităților teroriste este eminamente politic. Adesea, terorismul a fost numit în atingerea țelurilor politice ''tactica ultimei soluții''.
b) strategii
Terorismul recurge la folosirea panicii, alături de publicitate. Pentru ca teroriștii să poată instaura frica ei trebuie să facă publicitate prin acțiunile lor.
c) operațiuni
Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului e folosirea premeditată a amenințării cu violența.
d) organizare
Cel mai adesea, terorismul se practică în grup, fiind foarte rare cazurile de indivizi singulari, neafiliați la un grup. Grupurile teroriste sunt, de obicei, restrânse ca număr. Violența este elementul dominant al definirii terorismului. Aceasta se săvârșește printr-o multitudine de mijloace și metode prin care teroriștii acționează dintre care, cu titlu de exemplu, se pot enumera:
– atentate la viața unor persoane ori grupuri de persoane ce aparțin unei alte rase, religii etc;
– asasinatele, exploziile, incendiile, atacurile armate;
– deturnarea de avioane pe cursele interne sau internaționale;
– luarea de ostatici sau răpirile de diplomați;
– detonarea de bombe sau substanțe chimice ce pun în pericol viața oamenilor;
– producerea unor boli alimentare contagioase;
– utilizarea in scopuri criminale a rețelelor internaționale computerizate, în special a Internetului;
– manipularea în scop terorist a substanțelor ce sunt folosite în fabricarea armelor chimice, bacteriologice ori nucleare.
Trebuie de precizat că astăzi sunt destul de des întâlnite atacurile sinucigașe, materializare a fanatismului religios al teroriștilor, conform căruia moartea reprezintă sacrificiul suprem pentru o cauză.
Tipuri de manifestare ale terorismului.
În timp, operațiunile teroriste au evoluat. Pirateria aeriana a devenit rară, dat fiind că avioanele deturnate nu pot rămîne în zbor la infinit și ca la ora actuala putine sunt statele dispuse sa le permita aterizarea, temandu-se ca vor fi acuzate de sprijin deschis a teroriștilor. In prezent, teroriștii, nu mai obțin aceleași avantaje, ca la început, din deturnarea aeronavelor. De aceea, tendinta nu mai este atacul tintelor, vizand de exemplu responsabili din tabara opusa, ci mai degraba uciderea fara discriminare. In plus, linia care separa terorismul urban de alte tactici s-a estompat și, se face o distinctie neta între terorism și crima organizata. Diferențierea are drept criteriu scopul celor două entități menționate (terorism internațional și crima organizata mondiala): mafia nu cauta sa rastoarne guverne sau sa slabeasca serios societatea; de fapt, ea are tot interesul ca economia sa fie prospera. Se crede, din ce în ce mai mult cu fermitate ca misiunile teroriste executate de către voluntari gata sa se sinucida este un fenomen nou și redutabil, caci nu exista mijloace de a-l preveni. Este unul din multiplele mituri care înconjoară dintotdeauna terorismul. Teroristul dispus să se sacrifice, chiar impacientat să o facă, mereu a existat și aceasta în toate culturile. El a adoptat cauze diverse, mergand de la stangismul bandei Baader-Meinhof din anii 1970 în Germania la extermismul de dreapta. Cand aviatia japoneza a vrut sa recruteze kamikaze, la sfarșitul celui de al doilea razboiul mondial, voluntarii s-au prezentat cu miile. Tinerii arabi care, astazi, sar voit în aer odata cu autobuzele pe care le dinamiteaza în Ierusalim și se asteapta sa fie recompensati de Alah, sunt de fapt o za dintr-un lant mai vechi.
Perspectivele de viitor ale terorismului, adesea exagerate de mass-media, de public și de unii politicieni, se amelioreaza din clipa în care potențialul său de distrugere sporește. Acest fenomen rezultă o dată cu creșterea în putere a grupurilor și indivizilor care practică terorismul sau care sunt susceptibili de a-l practica și de armele pe care ei le pot procura. In cursul ultimelor decenii, s-au vazut aparînd zeci de mișcari ofensive servind o forma sau alta de nationalism, de integrism religios, de fascism, de milenarism apocaliptic. Ele merg de la nationaliștii hinduși în India pana la neofasciștii din Europa și ai lumii a treia și la Davidienii din Waco (Texas). Astazi, organizațiile teroriste au la dispozitie o gamă sporită de mijloace de distrugere, neconvenționale, pentru a-și duce la bun sfarșit actiunile lor. Printre acestea se numără: armamentul nuclear, agenții chimici și biologici. Multe țări fabrica armele chimice de aproape un secol și arme nucleare și biologice de mai multe decenii; aceste arme prolifereaza fara încetare și se pot procura din ce în ce mai usor. Vectorii (rachete balistice, rachete de croaziera și aerosoli) sunt la fel de eficace. Odinioară dezvoltate numai pe timpul razboiului între țări, rachetele au jucat recent un rol în razboiaiele civile, mai ales în Afghanistan și în Yemen. Folosirea lor de către grupurile teroriste nu ar fi decat etapa urmatoare. Pana în anii 1970, cea mai mare parte a observatorilor socoteau ca în materie de escalada a materialelor folosite de teroriști, materialele nucleare furate constituie cea mai mare ameninițare; multi cred ca acum pericolul ar putea veni de oriunde. Un raport al ministerului apararii SUA publicat în aprilie 1996 semnaleaza ca cele mai multe grupuri teroriste nu au resursele financiare și tehnice suficiente achizitionarii de arme nucleare, dar ei ar putea sa-și procure materialele necesare care sa le permita sa fabrice dispozitive de iradiere, ca și anumiti agenți biologici și chimici. Dificultățile întampinate în definirea terorismului au încurajat tendinta de cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur foloșind drept criteriu autorii și scopurile urmarite, distingea urmatoarele categorii de manifestare a terorismului:
a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acopera actele de violenta ce urmaresc obținerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în banda și care nu au obiective politice;
b) terorismul politic, care acopera în special gama asasinatelor „organizate și sistematice” cu finalitate politica evidenta;
c) terorismul de stat, forma ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natura terorista în lupta cu unele mișcari sau persoane considerate subversive. În aceasta categorie se mai înscriu exercitarea sistematica a actelor de coercitie bazate pe utilizarea pe scara larga a forței și printr-un larg evantai de mijloace violente; mentinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase, în conditii de inferioritate prin oprimare și represiune; politica de segregare rasiala și de aparthaid. George Levasseur considera totodată ca se poate vorbi și de terorismul internațional, care ar exista la două nivele diferite și anume :
• individual – în cazul actelor de terorism intern (individual sau de grup) la care se adauga un element de extraneitate referitor la autori, victima sau locul de executare a actului și locului de producere a efectelor sale;
• statal, atunci cand actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.
Terorismul internațional poate fi și el de două feluri: terorism de drept comun sau banditism internațional (atunci cand vizeaza foloase materiale) sau politic. Aceasta clasificare, aparuta în urma cu cateva decenii este din ce în ce mai putin acceptabila astazi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit mult mai complexa, necesitand un efort de cuantificare mult mai amanuntita. Un exemplu în acest sens îl constituie împartirea mai riguroasa facuta de Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului american pentru studierea conflictelor care declara la 14 mai 1975, în fata Senatului SUA ca terorismul este, dupa opinia sa, de două feluri: diversionist și coercitiv.
Terorismul diversionist urmareste publicitatea, dobandirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autoritatilor, provocarea acestora sa ia masuri de represiune excesive care ar duce la înstrainarea populatiei, ar accelera cheltuielile de înarmare și ar genera, în cele din urma, un val de nemultumiri în randul opiniei publice. Terorismul coercitiv vizeaza demoralizarea populatiei civile, slabirea încrederii sale în autoritatile mandatate cu apararea status quo-ului, instaurarea unui sentiment de teama. Grupările teroriste se pot împarti, în urmatoarele categorii:
1. Grupări etnice, religioase, nationaliste;
2.Grupări care se autointituleaza drept revoluționare;
3. Grupări anarhiste care se remarca prin absenta unor scopuri clare și precise, ideologia lor fiind confuza și eclectica;
4. Grupări patologice sau individuale care nu revendica scopuri de ordin politic, ideologic definite, motivatia lor constand în lipsa de acomodare într-o anumita societate, organizarea sociala, familie;
5. Grupări neofasciste de extrema dreapta (asa cum au fost cele italiene denumite „Ordine Nero”, „Rosa del Venti”) și care în unele țări actioneaza cu acordul tacit și sprijinul guvernelor (Ojo per ojo-Ochi pentru ochi) – Guatemala, Escadroanele mortii – Brazilia s.a.)
6. Mercenarii ideologici, pe care îi întalnim cel mai frecvent în grupările cu camp de actiune transnationala.
Pentru că nu se poate afirma că există o definiție unanimă a terorismului, precizez o posibilă definiție a conceputului, care cuprinde toate elementele ce caracterizează acest fenomen: Terorismul este o strategie prin care mai multe persoane, constituite într-o grupare ori organizație, folosesc forme diferite de violență sau amenințare cu violența, în realizarea unor pretenții cu caracter ideologic, acționând în mod direct pentru slăbirea puterii de stat, ori în mod indirect, prin intimidarea gravă a populației pentru a constrânge autoritățile ca pe această cale să li se satisfacă pretențiile. [4, p.23]
I.2. Teorii asupra fenomenului terorist. Tipologia terorismului
Teoriile terorismului reprezintă o serie de concepte utilizate în analiza ori descrierea unui anumit aspect al terorismului. Aceste concepte definesc și descoperă cum se nasc teroriștii și ce anume îi determină să adere și să militeze pentru o grupare teroristă, respectând regulile impuse de către lideri. [4, p.28]
1. Teoria multicauzală
Terorismul a apărut datorită mai multor factori – psihologici, economici, politici, religioși și sociologici. Există ipoteze conform cărora terorismul ar putea fi cauzat și de factori fiziologici. Astfel, se poate trage concluzia că terorismul este un fenomen multicauzal și niciodată nu are o singură cauză.
2. Teoria politică și socială
Teoria politică și socială studiază grupările și societatea teroriștilor, punând un accent deosebit pe analiza demersurilor și formelor care se desfășoară în rândul acestora. Alternativa la ipoteza potrivit căreia un terorist se naște cu anumite trăsături de personalitate care îl determină să devină terorist este că principalele cauze ale terorismului se găsesc în influențele factorilor de mediu. Acesta include cadre naționale și internaționale, dar și subnaționale, cum ar fi universitățile, spre exemplu, unde mulți teroriști se familiarizează cu ideologia marxist-leninistă sau alte idei revoluționare și intră în grupări radicale. Se considera de către unii autori că universitățile sunt principalele locuri de recrutare a teroriștilor. [8, p.29]
3. Teoria organizațională și de grup
Teoria organizațională studiază un grup mare de subiecți. În cadrul organizațiilor teroriste, sunt mai multe modalități de desfășurare a unor activități precum: instruirea și supunerea față de reglementările propuse, selecția și repartizarea indivizilor, instrucția și devotamentul subiecților membri ai organizației, respectarea și ascultarea ordinelor ce vin de la superiori, imaginea și etica grupului ce trebuie promovate etc. Unii analiști se bazează pe o teorie organizațională și văd terorismul ca fiind un șir de acțiuni strategice și raționale hotărâte de o grupare. Astfel, terorismul nu e comis de o singură persoană, ci de grupări care iau decizii colective bazate pe convingeri comune, deși devotamentul individual pentru grupare și convingerile sale diferă.
4. Teoria biologică
Teoria biologică a terorismului sugerează că rolul mijloacelor media în promovarea răspândirii terorismului nu poate fi neglijat. Răspândirea terorismului de la un loc la altul a intrat în atenția specialiștilor la începutul anilor 1980. David G. Hubbard, în 1983, a adoptat o teorie fiziologică în analizarea cauzelor terorismului. Acesta consideră că în corpul omenesc există 3 substanțe produse de stres – norepinefină, un compus produs de glanda suprarenală, acetilcolină și endorfinele, care se conturează în creier ca reacție la stres. Pentru că aceste substanțe sunt produse în organismul teroristului, Hubbard conchide că, în mare parte, violența teroristă nu își are rădăcinile în psihologie, ci în fiziologia teroristului, ca urmare a reacției la stres. Astfel, s-ar putea explica răspândirea terorismului, pe baza unui așa-zis efect contagios. Kent Layne Oots și Thomas C. Wiegele, în 1985, au propus și ei un model de contagiere teroristă, model bazat pe fiziologie. Conform analizelor lor, teroriștii trebuie, prin natura acțiunilor lor, să aibă o atitudine care permite violența. Una din aceste atitudini ar putea fi machiavelismul, deoarece teroriștii au tendința de a-și manipula atât victimele, cât și presa, publicul și autoritățile. Potențialul terorist trebuie doar să vadă că terorismul a avut succes în cazul altora pentru a deveni agresiv.
5. Teoria psihologică
Această teorie explică gândirea și procesele fizice ale teroriștilor, selecția subiecților, cu predispoziții criminale și motivațiile de aderență la o grupare teroristă. Teoria psihologică se focalizează în primul rând pe cercetarea minților criminale și se ocupă cu studiul teroriștilor în sine, adică recrutarea și includerea lor în grupări teroriste, personalitatea, convingerile, atitudinile, motivațiile și cariera lor. [10, p.33]
Teoriile prezentate mai sus sunt necesare pentru a cunoaște și a înțelege comportamentul deviant și factorii ce determină actele săvârșite de teroriști. De asemenea, mai trebuie precizat că un act terorist nu are niciodată o singură cauză astfel că terorismul poate fi considerat un fenomen multicauzal.
Tipurile terorismului contemporan
În clasificarea tipurilor terorismului sunt luate în considerare scopurile grupărilor teroriste ce justifică manifestările lor sinucigașe și violente pe glob. Toate aceste tipuri au un aspect comun și anume fenomenul șocant, violent, agresiv față de civili pentru a sensibiliza, în vederea obținerii unor răspunsuri favorabile și pentru a facilita expansiunea lor în fiecare stat vizat de acțiunile teroriștilor.
1. Terorismul naționalist/etnic-separatist
Terorismul naționalist sau etnic-separatist e considerat a fi cea mai veche și comună formă de terorism. [10, p.36]
Terorismul naționalist caută să formeze un stat separat pentru propria grupare națională, atrăgând atenția asupra unei lupte pentru eliberarea națională, pe care membri grupării cred că lumea a ignorat-o. Astfel, un grup național solicită constituirea unui stat nou, desprins din statul a cărui integritate teritorială este contestată. [4, p.35] Acest terorism e greu de definit deoarece multe grupări acuzate de această practică insistă în a susține că membrii lor nu sunt teroriști, ci luptători pentru libertate. Există mai multe organizații teroriste care au ca scop realizarea unui stat nou pe criterii de naționalitate, precum: IRA(ulterior RIRA) – în Irlanda de Nord, ETA – în Spania, P.K.K-UL(Partidul muncitorilor din Kurdistan) – în Turcia și o serie de grupări teroriste din Orientul Mijlociu.
A) Irlanda de Nord
Lupta de eliberare a irlandezilor de sub coroana Marii Britanii face parte din istoria acestei părți de Europă. Lupta a continuat și după declararea ca independentă a Irlandei, în 1921, deoarece 6 comitate se aflau încă în cadrul Regatului Unit. Lupta teroristă a apărut pe fondul campaniilor pentru drepturile cetățenești; populația catolică era discriminată atât politic, cât și social, cele mai importante slujbe sau funcții revenind protestanților.
În 1998 ia naștere Adevărata Armată Republicană Irlandeză (RIRA), ca aripă clandestină a Mișcării pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate, ce are ca scop îndepărtarea forțelor britanice din Irlanda de Nord și unificarea Irlandei. Grupul e condus de către Mickley McKevitt, fostul responsabil logistic din IRA și soția sa. Activitățile grupării includ asasinate, atacuri cu bombă, estorcări și furturi. Țintele includ poliția și armata britanică, dar și civili. Se pare că gruparea este formată din 150-200 de activiști și ar avea mai mulți simpatizanți.
B) Spania
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și Spania s-a confruntat cu terorismul naționalist. Mișcarea de eliberare a bascilor a apărut în timpul dictaturii lui Franco, într-o perioadă în care minorității basce nu i se recunoșteau nici un fel de drepturi. Deși există asemănări între gruparea irlandeză și cea spaniolă – amândouă urmăresc obținerea unor revendicări cu caracter etnic, se pot remarca și deosebiri – IRA se întemeia și pe deosebirile de natură religioasă ce existau între irlandezi și britanici, în timp ce gruparea spaniolă nu avea revendicări de natură religioasă. ETA(Patria liberă a bascilor) este înființată în 1959, cu scopul de a crea un stat independent în Nordul Spaniei și în sud-vestul Franței. Activitățile teroriste desfășurate de organizație vizează bombardarea și asasinarea oficialilor guvernului spaniol, fiind atacate în special membrii și sediile forțelor de securitate, dar și reprezentanți ai poliției și ai justiției. De la începerea atacurilor, în prima jumătate a anilor 1960, gruparea a ucis mai mult de 800 persoane.
ETA își desfășoară activitatea în cele 4 mici regiuni ale Spaniei, pentru a căror independență militează și pe care le doresc reunite într-o ''Țară a Bascilor'': Alava, Navarra, Guipuzcoa și Vizcaya. Își finanțează activitatea prin inițierea unor răpiri în vederea răscumpărării, prin furturi și estorcări. ETA continuă să se manifeste pe plan politic și în prezent, recurgând la mijloace violente, în scopul atingerii cerințelor sale. În 2006, au fost înregistrate 144 atacuri comise de ETA în Spania și Franța, 15 dintre acestea fiind revendicate de organizație. Atacurile din Spania au fost comise de Taldes Y, tineri simpatizanți ETA. În 2008, un număr de 211 atacuri au fost raportate ca fiind comise de Taldes Y, ETA încurajându-și simpatizanții să se angajeze în lupte de stradă împotriva oricui are opinii critice privitor la organizație.
C) Orientul Mijlociu
Zona Orientului Mijlociu a devenit de departe cea mai tensionată de pe glob, pe fondul formării statului Israel în 1948. ''Apariția statului israelian într-o zonă locuită în majoritate de populația arabă va conduce la modificarea ireversibilă a geopoliticii întregului Orient Mijlociu, și nu numai.'' [9, p.228]
Pe lângă conflictul oarecum firesc ce a apărut între nou creatul stat israelian și statele arabe vecine, zona este sediul unor tensiuni mai vechi și rămase nerezolvate între statele de religie musulmană(precum conflictul Iran-Irak). Existența unor permanente neînțelegeri și conflicte în Orientul Mijlociu a determinat guvernele statelor din zonă să adopte o politică de sprijinire, de cele mai multe ori deschisă și consistentă, a terorismului palestinian, considerând întemeiate revendicările acestora. Terorismul palestinian se distinge de grupările terorismului de tip naționalist prin faptul că atât IRA, cât și ETA sunt localizate pe teritoriul pe care-l atacă, în vreme ce teroriștii palestinieni au taberele de antrenament în statele arabe care le oferă găzduire, protecție, posibilități de antrenament, le furnizează eventual echipament și armament, iar atacurile vizează cu precădere ținte din Israel și din Europa de Vest. În ceea ce privește Organizația pentru Eliberarea Palestinei ea se bucura de o finanțare extrem de generoasă: conform ''înțelegerii de la Bagdad'', fiecare stat arab trebuia să aloce 400 de milioane $ din bugetul propriu pentru organizație. Cele mai importante grupări teroriste palestiniene sunt, cu titlu exemplificativ, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Organizația Abu Nidal și Frontul de Eliberare a Palestinei.
2. Terorismul religios
Terorismul religios presupune folosirea violenței pentru împlinirea unor scopuri legitimate de către divinitate; adesea are ca ținte categorii foarte largi de dușmani și urmărește să aducă schimbări majore. Reprezentanții terorismului religios provin din grupuri foarte largi, fie fac parte din majoritatea religioasă(ex. Hamas, GIA ori al-Qaida), fie provin din culte mai mici(exemplul cel mai semnificativ în acest caz fiind secta AUM). Deși terorismul religios e adesea confundat cu terorismul islamic, nu toate grupările teroriste religioase reunesc musulmani. Un exemplu în acest sens îl reprezintă grupările radicale evreiești. Cea mai răspândită formă a terorismului religios, terorismul islamic, s-a născut prin interpretarea radicală a unor sura (versete) din Coran prin care liderii islamiști încearcă să își legitimeze acțiunile de răspândire a islamului prin violență. Pentru a putea înțelege mai bine care este fondul pe care e construit fundamentalismul islamic, trebuie prezentată o istorie scurtă a devenirii principalelor ramuri religioase ale Islamului, ce au apărut după moartea lui Mohamed. În jurul anului 632, Mohamed moare, iar acesta(numit Profetul) nu a desemnat nici un succesor. Astfel, în comunitatea musulmană au fost exprimate păreri diferite pentru desemnarea celui căruia i s-ar fi cuvenit să îi urmeze. Datorită predominanței elementului religios în viața socială a lumii arabe, se considera că liderul spiritual devenea și liderul poporului arab, iar problema preluării conducerii s-a transformat într-un conflict, conflict ce a dus la prima schismă religioasă. Unii din cei implicați în desemnarea succesorului Profetului susțineau că, în mod tacit, Mohammed l-ar fi arătat ca succesor al său pe Abu Bakr – tatăl soției sale preferate, iar alții susțineau că succesiunea s-ar cuveni unui descendent al Profetului, Ali – văr și ginere al lui Mohammed, soțul fiicei lui, Fatima, care i-a lăsat și singurii descendenți masculini. Susținătorii celor două puncte de vedere diferite privind moștenirea religioasă lăsată de Profet s-au despărțit în două curente religioase, sunniții(extrem de conservatori) și șiiții. Grupările teroriste fundamentaliste luptă pentru Jihad, pentru înlăturarea ''nemusulmanilor'' și pentru înființarea unui stat pan-islamist. Jihadul înseamnă luptă, fiecare musulman fiind implicat în micul Jihad, o luptă interioară prin care trebuie să își dovedească credința, iubirea și loialitatea față de Allah. Acest Mare Jihad a fost interpretat de grupările teroriste ca o luptă împotriva celor care nu sunt de religie musulmană prin interpretarea unor sure din Coran, pentru a-și justifica acțiunile violente și pentru a masca pretențiile politice.
Cele mai importante grupări teroriste islamice sunt Jihadul Islamic Palestinian, Al- Jihad(Jihadul Islamic), Grupul Islamic Armat(GIA) și Hizballah(Partidul lui Dumnezeu), Hamas(Mișcarea pentru rezistența islamică), AUM – Adevărul Suprem și Al-Qaida. Al-Qaida nu este o organizație teroristă clasică, ci o grupare teroristă constituită la sfârșitul anilor 1980 de către Ossama Bin Laden, pentru a strânge laolaltă arabii care au luptat împreună în Afganistan împotriva Uniunii Sovietice. Scopul lor este de a forma un Califat Pan-Islamic cu o suprafață întinsă și impunerea dreptului Islamic (Shari'a). Probabil cel mai cunoscut atentat pe care și-l revendică organizația este cel de la 11 septembrie 2001, când 19 teroriști sinucigași ai grupării au deturnat 4 jeturi comerciale sub pavilionul SUA. Două dintre avioane au intrat în turnurile gemene de la World Trade Center din New York, unul a fost direcționat pentru a se zdrobi de Pentagon, lângă Washington D.C., iar cel de-al IV-lea s-a prăbușit pe un câmp din Pennsylvania. Se consideră ca aceste atentate au făcut peste 3000 de victime, persoane moarte ori dispărute. Ca urmare a acestui atac terorist SUA s-a considerat în stare de război și, pentru a se apăra, a declanșat o acțiune militară comună cu Marea Britanie, beneficiind de sprijinul solid al întregii comunități internaționale împotriva Afganistanului, țară care, prin regimul ei taliban, a adăpostit și protejat membri ai Organizației Al Qaida și pe liderul ei Ossama bin Laden. Operațiunea militară – desfășurată sub numele de Anaconda – a avut ca rezultat distrugerea bazei organizației teroriste Al Qaida. Creștinismul și islamismul sunt 2 religii ale lumii contemporane cu ambiții globale prin numărul adepților și prin forța credinței pe care o transmit credincioșilor lor. Ambele sunt religii ale toleranței și iubirii, Iisus și Mahomed fiind două pilde glorioase, ce s-au arătat buni și generoși și cu adepții altor religii. Conflictul ce a degenerat în violență a pornit însă de la niște premise false, constând în aceea că există adevăruri finale pe care fiecare le deține, amândouă apreciind că dețin monopolul unui adevăr absolut, diferit de cel al religiei potrivnice.
În cadrul acestei lupte pe tărâm religios se uită un adevăr fundamental și anume că religia nu poate fi impusă prin forța armelor, ci numai prin forța convingerilor.
3. Terorismul sponsorizat de către state
Terorismul sponsorizat de către state este instrumentul de politică externă prin care regimurile radicale poartă, în mod indirect, un război cu state ce au interese contrare. Terorismul sponsorizat de către state este considerat de doctrina care îl analizează ca o formă separată de terorism, a două ameninițare a terorismului internațional, după terorismul religios. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a declarat 7 state ca fiind state-sponsori ale terorismului: Iranul, Irakul, Cuba, Sudanul, Libanul, Coreea de Nord, Siria, după ce președintele Bush, la doar 2 zile după atentatele din 11 septembrie numise opt statesponsor( pe lista sa aflându-se în plus și Libia). Având la dispoziția lor resurse sporite, grupările teroriste sponsorizate de state sunt adesea în stare să realizeze atacuri cu un efect mai devastator decât alte grupări teroriste, inclusiv atacuri cu avioane și alte metode combatante.
4. Terorismul biologic
Terorismul biologic/bioterorismul e promovat de grupările teroriste care utilizează arme biologice de distrugere în masă, folosite împotriva statelor care luptă împotriva lor. Agenții biologici sunt, de fapt, organisme și toxine derivate din organsme vii, ce pot fi utilizate de către teroriști împotriva civililor, a oamenilor necombatanți. În funcție de substanța de bază care le compune, armele biologice se pot împărți în 3 categorii:
a) microorganismele, bacteriile și virușii patogeni;
b) substanțele obținute prin lucrări de laborator: toxine biologice, hormoni și neuropeptide;
c) substanțele prelucrate sintetic care declanșează procese biologice: gazele neuroparalizante, respectiv virușii obținuți pe căi sintetice.
Teroriștii folosesc aceste arme biologice prin răspândirea agenților toxici în aer, în apă, în culuturile agricole și în rândul animalelor. Încă din anii 1950, lumea a realizat acest pericol și cât de nociv poate fi. Printre agenții patogeni folosiți de către teroriști se numără și aceia care produc variola, antraxul, ciuma, bruceloza, febra Q, virusul Ebola și asociații săi, toxina botulinică și armele chimice.
Câteva exemple de atacuri bioteroriste pot fi menționate:
ianuarie-octombrie 2001 Al Qaida și alte grupări au folosit antraxul în SUA;
aprilie 1990-martie 1995 Secta japoneză Aum Shinrikyo cu o premeditare repetată, fără succes, folosește toxina antraxului;
1983-1988 Saddam Hussein Mii de iranieni uciși cu armament biologic;
Mijlocul anilor 1980 Gruparea secesionistă tamilă din Sri Lanka Amenințare cu răspândirea unor agenți patogeni pentru a infecta oameni și culture agricole;
August-septembrie 1994 Rajneeshee A contaminat hrana(salate) și a infectat 751 de oameni.
S-a apreciat că gruparea teroristă Al Qaida deține arme biologice în cantități uriașe. Se știe că din 2001, Sadam Hussein a finanțat o echipă numeroasă de fizicieni și chimiști pentru producerea de otrăvuri letale și perfecționarea mijloacelor de utilizare a acestora. Una dintre cele mai toxice substanțe este antraxul, rata mortalității la persoanele infectate fiind ridicată. De regulă, în cazul persoanelor infectate cu antrax, medicii nu-și dau seama imediat despre ce boală e vorba, asociind-o cu gripa virală. Pacienții prezintă o indispoziție și oboseală similar celor provocate de gripă și sunt diagnosticați cu tulburări respiratorii ușoare, însă multe persoane mor înainte de a fi depistate cu acest virus – bolnavii de antrax intră în comă. Se poate conchide că terorismul biologic poate fi rezultatul acțiunii unei grupări teroriste(Al Qaida), unei grupări religioase(Aum Shinrikyo), unei personae (Saddam Hussein) sau unui stat(Iran, Libia, Siria, Coreea de Nord, Taiwan, Egipt, Cuba, Bulgaria, Rusia, China și India).
5. Cyber-terorismul
Acest tip de terorism a fost descris ca reprezentând ameninițarea viitoare în materie de terorism, prin folosirea computerelor pentru săvârșirea de infracțiuni. Uneori, cyberterorismul e privat superficial deoarece nu este un mijloc de atac distructiv și nu produce daune, distrugeri grave ori decese imediate. Terorismul cibernetic este în stare să amenințe milioane de oameni, din cauza
vulnerabilității computerelor militare în fața hackerilor, motiv pentru care se apreciază că această formă de terorism este mai periculoasă decât terorismul biologic ori cel chimic. [4, p.54]
Pe lângă acest aspect, trebuie precizat că până în 1990, doar câteva mii de oameni aveau pregătirea necesară pentru a putea lansa atacuri cibernetice, însă în 1999, cifra celor cu pregătire avansată în domeniu ajunsese la 17 milioane. Pericolul apare în raport cu numărul tot mai mare al persoanelor ce au cunoștințe de tehnologie, dar și datorită faptului că ''ar fi naiv să credem că toți aceștia sunt stabili din punct de vedere mental.'' Într-un raport pentru 1996, directorul CIA – John Deutch, aprecia că ''un Pearl Harbor electronic este oricând posibil, deoarece hackerii și-au oferit serviciile Iranului, Irakului și Libiei în scopul de a sparge computere americane, pentru a obține informații și a sabota misiunile acestora.'' În ceea ce privește cyber-terorismul, trebuie spus că există mai multe mijloace care pot fi transformate în arme: viruși programați să distrugă software-ul calculatoarelor în care pătrund; ''bombe logice'' setate să se auto-detoneze la o dată fixată pentru a distruge informațiile calculatoarelor unde au fost introduse; folosirea frecvenței radio înalte care incapacitează țintele electronice prin semnale radio puternice. De asemenea, poate fi afectată piața financiară prin distrugerea înregistrărilor existente și înlocuirea lor cu informații eronate. În scenarii și mai sumbre, ar putea fi afectate transformatoarele electrice, controlul traficului aerian. Dacă s-ar acționa prin crearea unor interferențe cu sistemele de pilotaj ale avioanelor, acestea ae putea cădea, la fel traiectoria sateliților ar putea fi schimbată. Câteva exemple în care terorismul cibernetic a fost folosit sunt [15, p.18]:
– în cadrul Războiului din Golf, când s-a pătruns în computerul Pentagonului și au fost citite informații secrete în legătură cu rachetele Patriot;
– în 1997 s-a pătruns în rețeaua de computere a Pentagonului și au fost citite mai multe dosare
ce conțineau informații clasificate;
Pericolul cyber-terorismului provine și din aceea că pot fi trimiși viruși în calculatoarele ce deservesc rețelele unor instituții militare. Se poate afirma că spațiul cibernetic poate fi folosit și ca instrument indirect de susținere a terorismului, deoarece permite obținerea unor cantități mari de bani, orientați spre finanțarea terorismului. Cum a afirmat jurnalistul și analistul militar american James F. Dunnigan în cartea sa, cyber-terorismul oferă oportunitatea de a duce un război anonim împotriva altei țări.[15, p.22] Un exemplu în acest sens este cazul Chinei și al virusului Code Red, apărut în 2001 – se crede că acesta provine din China, însă China neagă orice amestec în apariția lui. În această țară, virusul a cauzat mai puține daune deoarece sistemul de operare cel mai des folosit este Linux, iar virusul ataca numai calculatoare ce utilizau software Microsoft. China are mii de programatori talentați, internetul este în plină dezvoltare și chiar a recunoscut că pregătește unități militare pentru dezvoltarea și utilizarea armelor cibernetice. Astfel, se consideră că dacă vor mai exista tensiuni între SUA și China, e posibil ca americanii să fie victimele unor atacuri cibernetice periculoase și greu de depistat.
6. Ad-terorismul
Ad-terorismul este reclama ori publicitatea terorismului, o formă de comunicare, făcută prin intermediul mass-mediei, de către teroriști, cu intenția de a convinge și de a crea frică. Este o armă eficientă de manipulare și intimidare folosită de liderii grupărilor teroriste, realizată prin adresarea unui mesaj de teroare atât către oameni nevinovați cât și față de guvernele statelor din NATO și UE care sunt împotriva lor. Ad-terorismul presupune inducerea unui sentiment de teroare statelor care nu împărtășesc ideologia și scopurile criminale ale teroriștilor. Teroriștii fac uz de cele 4 funcții mediatice și anume:
a) Funcția informativă. Aceasta privește informarea publicului cu știri sau informații precum amenințarea, înștiințarea despre o nouă tentativă criminală, luarea de ostatici, asasinarea, deturnarea unor avioane sau atentate sinucigașe.
b) Funcția interpretativă. Aceasta privește judecata de valoare la care sunt supuse evenimentele sau faptele publice.
c) Funcția expresivă. Mass-media este privită ca un forum în care teroriștii sau diversele grupări teroriste își pot face cunoscute opiniile lor criminale și pot câștiga o identitate politică și religioasă.
d) Funcția critică. Se referă la o categorie eterogenă de activități mediatice. În primul rând, este vorba de rolul tradițional de ''câine de pază'' pe care mass-media îl joacă, în numele publicului, față de teroriști. În al doilea rând, e vorba de investigarea și punerea în lumină a situațiilor sau aspectelor antisociale din viața teroriștilor. În al treilea rând, funcția critică se referă la confruntarea curentelor divergente de gândire care se manifestă în sfera terorismului. Când turnurile World Trade Center din New York au fost filmate în timp ce se prăbușeau, America și statele aliate lor au suferit traume clinice și alte forme de anxietate și frustrare, potrivit surselor American Psychological Association, în urma mediatizării de către televiziunile și cotidianele care transmiteau în direct atentatul sinucigaș din 11 septembrie 2001. Experții spun că natura terorismului s-ar putea să se schimbe și că teroriștii doresc ca mulți oameni să privească faptele lor și mulți să moară. Timothy McVeigh, care a fost ondamnat pentru detonarea unei bombe în Oklahoma(1995) – atentat în urma căruia au murit 168 de persoane – a motivat alegerea clădirii pentru a avea destul spațiu în jur, pentru a permite jurnaliștilor realizarea celor mai bune fotografii și imagini TV.
I.3 Efectele psihologice, psihosociale și economice ale terorismului
Mai întîi, mai mult decît orice altă formă de violență, terorismul provoaca o teama și o insecuritate profunde. Teroriștii ataca civili, adesea la întamplare și fara a-i preveni. Fiecare crede ca se poate proteja de celelalte forme de violenta, dar fata de terorism se simte neputincios, vulnerabil, fara aparare. Ei o stiu și de aceea, prin intimidare, încearca sa impuna programele lor politice sau alte obiective proprii. A ucide pentru ei nu este decat un mod de a atinge scopul propus. Provocand frica și panica, teoristii încearca sa obțina concesii sau sa slabeasca și sa discrediteze guvernele demonstrand ca sunt incapabile sa-și protejeze cetatenii, atat în tara, cat și în afara acesteia, pe de o parte, și ca sunt vulnerabili oricat de puternice sunt statele lor din punct de vedere militar și economic, pe de alta parte. Deși, de-a lungul istoriei, s-ar putea spune ca terorismul a esuat în calitate de arma strategica, totuși aceasta nu constituie un motiv de satisfactie. Nu exista nici o îndoiala ca terorismul este o ameninițare puternica pentru statele lumii și un obstacol serios în calea solutionarii conflictelor și tensiunilor ce pot apare între ele. De exemplu, terorismul a prelungit conflictul israeliano-palestinian și cel din Irlanda de Nord timp de decenii. Nu s-au facut progrese veritabile în solutionarea conflictului decat atunci cand s-a renuntat la terorism și s-au marginalizat adeptii sai. Totodata, terorismul are un cost economic ridicat. De exemplu, guvernul SUA cheltuieste aproximativ cinci miliarde de dolari pe an pentru a se proteja împotriva terorismului intern și extern, și probabil acest cost va creste, dar efectele lui în plan psihologic și psihosocial rămîn. In același timp, terorismul poate afecta grav economia unui stat. De exemplu, în Egipt, prin atacarea cîtorva turisti, teroriștii au redus practic la zero timp de cateva luni industria turismului care este esențiala pentru economia acestei țări. Teroriștii se servesc de computere, de telefoane celulare și de noile tehnologii pentru a evita să fie reperați. De asemenea, ei pot folosi aparatura modernă pentru a falsifica documente diferite-de acces într-un loc anume, pasapoarte, vizele necesare etc. Toate aceste posibilitați pe care le au teroriștii pot crea în randul oamenilor puternice sentimente de teama, neputință, neîncredere în autorități și în instituțiile statului abilitate să-i apere de asemenea atacuri, frustrare. La un loc, aceste sentimente diminueaza semnificativ moralul individual și de grup, coeziunea socială, învenineaza climatul din societate semănînd tensiuni și uneori conflicte în relațiile interumane, poate genera sentimente de respingere a persoanelor de etnie și religie similara cu cea a teroriștilor. Posibilitatea, ca teroriștii să se foloseasca de arme de distrugere în masa, în special chimice, biologice sau nucleare, pentru a creste numarul victimelor, este terifiant pentru cei care se gandesc ca, în viitor, pot fi ei tinte ale unor astfel de actiuni. Întrebuintarea gazului sarin în metroul din Tokyo în 1995 de către Aum Shinrikyo, secta apocaliptica japoneza, demonstrează că ameninițarea cu terorismul chimic este de acum o realitate. De altfel, vointa unor teroriști fanatici, de a se sinucide în timpul executarii unui atentat face ca posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masă sa devină o ameninițare tot mai înfricoșătoare. Aceasta, în plan psihologic și psihosocial, se traduce prin instalarea unei stări de teamă continua, de nesiguranță și neliniste atît la nivel individual, cît și de grup. Iar, atunci cînd grupurile, colectivitățile și mulțimile umane sunt cuprinse de astfel de sentimente, trecerea la panică, urmată de groaza este relativ ușor de făcut. Un asemenea comportament deviant poate crea dificultăți mari forțelor de intervenție în zona în care s-a produs un atentat cu bomba, așa cum s-a folosit pe 11 martie 2004 în Spania. Un alt posibil efect psihologic al atentatelor teroriste îl reprezintă apariția și manifestarea unei trăiri afective consistent negative care s-ar putea numi fobia terorismului. Acest sentiment se instaleaza ca un intrus în mintea celor care fie au trait emotiile implicarii involuntare într-un atentat terorist, fie datorita informatiilor despre astfel de evenimente venite prin intermediul mass-media, al zvonurilor sau comunicării interumane și se evidentiaza printr-o stare de disconfort și o accentuata timiditate. Practic, celui afectat de acest sentiment îi este teamă de ceva și nu întelege ce se petrece. Dacă sentimentul devine colectiv atunci periculozitatea sa sporeste. În plus, mulțimile cuprinse de „psihoza terorismului” devin mult mai maleabile și accepta voluntar o limitare sporita a drepturilor cetatenesti numai sa stie ca sunt aparati împotriva oricarui atac terorist. În timp, este posibil ca, într-un astfel de climat, caracterizat printr-o teama inconstienta, la nivel de masa, sa se produca o încalcare semnificativa a drepturilor omului. In fine, terorismul astazi beneficiaza din plin de serviciile pe care, involuntar, mass-media i le face atunci cand informeaza sistematic, mergand pana la detaliu, cu tot ceea ce s-a întamplat la locul unui atac terorist. Descrierile și mai ales imaginile difuzate prin intermediul televiziunii fac cunoscute pierderile de vieti omenesti, marimea pagubelor materiale, reactiile personalitatilor politice, dar și ale oamenilor de rand participanti la eveniment. Cu acest prilej, starea afectiva a celor implicati în atentatul terorist ca victime este redata asa cum se manifesta în realitate. Spaima traita, groaza întiparita pe chipurile celor ce au scapat cu viata dintr-un atac terorist, dar și atitudinea autoritatilor sunt redate pe viu. Toate acestea cumulate sporesc efectele psihologice și psihosociale ale atentatului. Se poate afirma ca, într-o anumita masura, ceea ce face mass-media, prin transmiterea în direct și fara o selectie adecvata a imaginilor, serveste mai curînd scopurilor vizate de către teroriști decat obiectivelor urmarite de autoritati, adica stapanirea situatiei de criza creata, evitarea panicii, a comportamentelor deviante din partea celor afectati de atentat sau a celor prezenti la locul evenimentului.
Limite în utilizarea armelor de distrugere în masă de către teroriști
Daca teroriștii au facut apel o dată la arma chimică (secta Aum în Japonia, în 1995, în metroul din Tokyo) și niciodata la arma nucleara, aceasta este într-o mare masura datorata dificultăților tehnice. Literatura stiintifica nu da prea multe detalii asupra problemelor tehnice inerente ale fabricatiei, ale înmagazinarii și ale folosirii fiecareia dintre cele trei categorii de arme menționate. Fabricarea armelor nucleare și lansarea lor ridica suficiente probleme pentru a descuraja utilizarea lor. Materialele nucleare, din care nu exista decat cantitati limitate, sunt supravegheate de Agenția internaționala a energiei atomice afiliata la ONU. Singure, guvernele pot sa-și procure legal aceste materiale, în asa fel ca în aceasta epoca a proliferarii, anchetatorii ar putea, fara mare dificultate, sa urmareasca traseul celor care se fac complicii teroriștilor care recurg la arma nucleara. Un tip de arma nucleara primitiva poate scapa supravegherii, și este vorba de materiale non fisionabile, dar radioactive. Se stie ca agenți iranieni în Turcia, în Kazahstan și în alte parti, au încercat sa cumpere asemenea materiale ce proveneau din fosta-URSS. Agenții chimici sunt mult mai usor de produs sau de procurat, dar dificil de mentinut într-o stare stabila pe timpul depozitarii, iar dispersia lor depinde într-o mare masura de factori meteorologici. Autorii atentatelor produse în metroul din Tokyo l-au ales ca loc de derulare a actiunii lor pentru ca acolo erau adunate multe persoane și efectul practic, dar mai ales psihologic, sperau sa fie foarte mare. Agenții biologici sunt de departe cei mai periculoși: ei pot ucide sute de mii de persoane, pe cand agenții chimici nu omoara decat cateva mii. Ei sunt relativ usor de procurat, dar stocarea și difuzarea lor este mai complexa decat pentru gazul neurotoxic. Riscul de contaminare, pentru manipulatori, este foarte ridicat; în plus, bacteriile și sporii cei mai mortali care traiesc în afara laboratorului nu sunt prea numeroși. Date fiind dificultățile tehnice, teroriștii sunt mai putin susceptibili sa foloseasca dispozitivele nucleare decat armele chimice, și înca mai putin armele biologice. Dar dificultățile pot sa fie surmontate și faptul de a alege arme non clasice va fi, în cele din urma, determinat de specializarea teroriștilor și de accesul lor la substantele mortale. La randul lor, argumentele politice ce descurajeaza folosirea unor astfel de arme au greutate . Riscul detectiei și al represaliilor sau sanctiunilor este mare și, daca acesta nu este suficient sa descurajeze teroriștii, comanditarii sau furnizorii lor pot sa fie nelinistiti din aceasta cauza. Dorinta teroriștilor de a utiliza arme de distrugere în masa poate cel putin sa-i înstraineze pe unii dintre partizanii lor, nu atat pentru ca acestia urasc mai putin dusmanii sau au mai multe scrupule morale, ci pentru ca ei cred ca recursul la asemenea violenta este neproductiva. Utilizarea unor astfel de arme poate face regiuni întregi de nelocuit timp îndelungat. Armele biologice prezinta riscuri suplimentare ale unei epidemii incontrolabile. Teroriștii au tendinta din ce în ce mai mult de a ucide orbeste, dar ei se pare nu vor recurge întradevar la uzul de arme capabile sa faca un numar mare de victime printre inamicii lor, dar de asemenea, printre rudele și prietenii lor. In plus, teroriștii traditionali se bazeaza pe gestul lor eroic, pe vointa lor de sacrificiu a propriei vieti ca dovada a idealismului lor. In orice caz, propagarea botulismului sau a antraxului nu poarta amprenta unui mare eroism. Cum cea mai mare parte a grupurilor teroriste sunt interesate atat de publicitate, cat și de violenta, și cum publicitatea ce rezulta din otravirea în masa sau din explozia nucleara ar fi mult prea nefavorabila unui atac traditional al tintei, probabil teroriștii care nu sunt preocupati de publicitate s-ar gandi sa recurga la arme non clasice. Armele clasice de care dispun sunt suficiente pentru a continua lupta și pentru a-și atinge scopurile lor. Dar decizia de a recurge la violenta nu este întotdeauna rationala, daca ea ar fi, ar exista mult mai putine acte de terorism, ca mijloc de atingere a obiectivelor stabilite. Desigur, nu se poate elimina complet probabilitatea utilizarii de către teroriști a armelor de distrugere în masa. Insuccese repetate sau disperarea îi pot face pe unii teroriști sa recurga și la asemenea mijloace de exprimare.
In prezent, teroriștii, nu mai obțin aceleași avantaje, ca la început, din deturnarea aeronavelor. De aceea, tendința nu mai este atacul țintelor, vizînd de exemplu responsabili din tabara opusă, ci mai degrabă uciderea fără discriminare. In plus, linia care separa terorismul urban de alte tactici s-a estompat și, se face o distincție netă între terorism și crima organizată. Diferențierea are drept criteriu scopul celor două entități menționate (terorism internațional și crima organizata mondiala): mafia nu cauta să răstoarne guverne sau sa slabeasca serios societatea; de fapt, ea are tot interesul ca economia sa fie prospera. Se crede, din ce în ce mai mult cu fermitate ca misiunile teroriste executate de către voluntari gata să se sinucida este un fenomen nou și redutabil, căci nu există mijloace de a-l preveni. Este unul din multiplele mituri care înconjoara dintotdeauna terorismul. Teroristul dispus să se sacrifice, chiar impacientat sa o facă, mereu a existat și aceasta în toate culturile. El a adoptat cauze diverse, mergand de la stangismul bandei Baader-Meinhof din anii 1970 în Germania la extermismul de dreapta. Cand aviația japoneză a vrut sa recruteze kamikaze, la sfarșitul celui de al doilea razboiul mondial, voluntarii s-au prezentat cu miile. Tinerii arabi care, astazi, sar voit în aer odata cu autobuzele pe care le dinamiteaza în Ierusalim și se asteapta sa fie recompensati de Alah, sunt de fapt o za dintr-un lant mai vechi. Perspectivele de viitor ale terorismului, adesea exagerate de mass-media, de public și de unii politicieni, se amelioreaza din clipa în care potentialul sau de distrugere sporeste. Acest fenomen rezultă o dată cu creșterea în putere a grupurilor și indivizilor care practică terorismul sau care sunt susceptibili de a-l practica și de armele pe care ei le pot procura. In cursul ultimelor decenii, s-au văzut aparînd zeci de mișcări ofensive servind o forma sau alta de nationalism, de integrism religios, de fascism, de milenarism apocaliptic. Ele merg de la nationalistii hinduși în India pana la neofascistii din Europa și ai lumii a treia și la Davidienii din Waco (Texas). Astazi, organizațiile teroriste au la dispozitie o gamă sporita de mijloace de distrugere, neconvenționale, pentru a-și duce la bun sfarșit actiunile lor. Printre acestea se numără: armamentul nuclear, agenții chimici și biologici. Multe țări fabrică armele chimice de aproape un secol și arme nucleare și biologice de mai multe decenii; aceste arme prolifereaza fara încetare și se pot procura din ce în ce mai usor. Vectorii (rachete balistice, rachete de croaziera și aerosoli) sunt la fel de eficace. Odinioara dezvoltate numai pe timpul razboiului între țări, rachetele au jucat recent un rol în razboiaiele civile, mai ales în Afghanistan și în Yemen. Folosirea lor de către grupurile teroriste nu ar fi decat etapa urmatoare. Pana în anii 1970, cea mai mare parte a observatorilor socoteau ca în materie de escalada a materialelor folosite de teroriști, materialele nucleare furate constituie cea mai mare ameninițare; multi cred ca acum pericolul ar putea veni de oriunde. Un raport al ministerului apararii SUA publicat în aprilie 1996 semnaleaza ca cele mai multe grupuri teroriste nu au resursele financiare și tehnice suficiente achizitionarii de arme nucleare, dar ei ar putea sa-și procure materialele necesare care sa le permita sa fabrice dispozitive de iradiere, ca și anumiti agenți biologici și chimici.
CAPITOLUL II. STUDIU DE CAZ: IMPACTUL EVENIMENTELOR DIN 11 SEPTEMBRIE 2001 DIN STATELE UNITE ALE AMERICII ASUPRA SITUATIEI INTERNATIONALE
II.1. Atacurile teroriste din SUA – 11 septembrie 2001
Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigașe coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut loc la 11 septembrie 2001. În dimineața acelei zile, 19 teroriști Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri. Teroriștii au preluat controlul avioanelor, prăbușind două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York, omorând toate persoanele de la bord și mulți alți oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbușit în decurs de două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur. Teroriștii au prăbușit un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri și membrii echipajului au încercat să recâștige controlul avionului, pe care teroriștii îl îndreptaseră spre Washington, D.C. Nu au existat supraviețuitori ai zborurilor. În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriștii. Majoritatea covârșitoare ale celor morți erau civili, inclusiv cetățeni din 90 de țări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puțin a unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbușirii World Trade Center. Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea teroriști al-Qaeda, și adoptând legea USA PATRIOT Act. Multe alte țări și-au întărit și ele legislația antiteroristă și au extins puterile forțelor de aplicare a legii. Unele burse americane de acțiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, și au anunțat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriile transporturilor aeriene și de asigurări. Distrugerea spațiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioase economiei districtului Lower Manhattan.
În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece teroriști au deturnat patru avioane comerciale care se deplasau către San Francisco și Los Angeles de la Boston, Newark, și Washington, D.C. (Aeroportul Internațional Dulles Washington). La 8:46 a.m., zborul American Airlines numărul 11 s-a prăbușit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United Airlines numărul 175 care a lovit Turnul de Sud la ora 9:03 a.m. Un alt grup de teroriști a condus zborul American Airlines numărul 77 în Pentagon la ora 9:37 a.m. Un al patrulea zbor, zborul United Airlines numărul 93, a cărui țintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor Unite fie Casa Albă, s-a prăbușit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce pasagerii de la bord au intrat în luptă cu teroriștii. În timpul deturnării avioanelor, teroriștii au folosit armele pentru a înjunghia și/sau ucide piloții de avion, stewarzi și pasageri. De la pasageri care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit cuțite pentru a înjunghia stewarzi și, în cel puțin un caz, un pasager, în timpul a două dintre deturnări. Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie și unele telefoane mobile, și au dat detalii, inclusiv că mai mulți teroriști erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze lacrimogene, și că unii oameni de la bord au fost înjunghiați. Comisia 9/11 a stabilit că doi dintre teroriști cumpăraseră unelte multifuncționale de mână Leatherman. Un steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 și pasageri din zborul 93 au spus că teroriștii au bombe, dar unul dintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozivi la locul prăbușirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat că cel mai probabil bombele erau false. În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul și pasagerii au încercat să preia controlul avionului de la teroriști după ce au aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se prăbușiseră în clădiri în aceeași dimineață. Conform stenogramei discuțiilor din zborul 93, unul dintre teroriști a ordonat ca avionul să fie întors după ce a devenit clar că aveau să piardă controlul avionului în fața pasagerilor. La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbușit pe un câmp de lângă satul Shanksville din orașul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora locală (14:03:11 UTC). Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarat într-un interviu din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un jurnalist de la al Jazeera, că ținta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite, care primise numele de cod „Facultatea de Drept”
Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbușit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de sud (WTC 2) s-a prăbișit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua zborul United Airlines 175. Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbușit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102 minute. La prăbușirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7. Integritatea sa structurală a fost compromisă și mai mult de incendii, și clădirea s-a prăbușit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m. Atacurile au creat confuzie pe scară largă printre organizațiile de presă și printre controlorii de trafic aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internațional civil a fost oprit și nu s-a mai permis aterizarea pe pământ american timp de trei zile. Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse din drum, fie redirecționate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis știri neconfirmate și adesea contradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de zvonuri a fost acela că o mașină-capcană fusese detonată la sediul Departamentului de Stat al SUA din Washington, D.C. La scurt timp după prima relatare a prăbușirii de la Pentagon, CNN și alte instituții media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall. O altă relatare care a ajuns pe liniile AP era cea că un avion Delta Air Lines—zborul 1989—fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit și ea a fi falsă; se crezuse pentru scurt timp că avionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat, dar a răspuns la apelul controlorilor și a aterizat în siguranță în Cleveland, Ohio.
La câteva săptămâni după atacuri, numărul estimat al morților era de peste 6.000. Municipalitatea a putut identifica rămășițele doar a aproximativ 1.600 dintre victimele de la World Trade Center. Medicii legiști au colectat „aproximativ 10.000 de fragmente neidentificate de os și țesut care nu au putut fi legate de niciuna din persoanele de pe lista morților”. În 2006 încă se mai găseau fragmente de oase în timpul pregătirilor pentru demolarea clădirii Deutsche Bank. Pe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din World Trade Center, numeroase alte clădiri din zona World Trade Center au fost distruse sau grav avariate, inclusiv World Trade Center 7, World Trade Center 6, World Trade Center 5, World Trade Center 4, Marriott World Trade Center (WTC 3), și complexul World Financial Center și biserica ortodoxă greacă Sfântul Nicolae
Clădirea Deutsche Bank de vis-a-vis de complexul World Trade Center peste strada Liberty a fost demolată ulterior din cauza condițiilor toxice din interiorul turnului de birouri. Sala Fiterman a Colegiului Comunitar Manhattan de la West Broadway nr. 30 urmează și ea să fie demolată din cauza avariilor. Alte clădiri învecinate, printre care West Street nr. 90 și clădirea Verizon au suferit avarii majore, dar au fost restaurate. Clădirile World Financial Center, One Liberty Plaza, Millenium Hilton, și Church Street nr. 90 au suferit avarii moderate. Echipamentul de comunicații de pe Turnul de Nord inclusiv antemele radio și de televiziune au fost distruse, dar stațiile media au rerutat rapid semnalele și au reluat emisia. În comitatul Arlington, o parte din Pentagon a fost grav avariată de incendiu și o secțiune a clădirii s-a prăbușit
Salvarea și recuperarea
Departamentul de Pompieri New York (FDNY) a intervenit rapid la fața locului cu 200 de unități (jumătate din department), la care s-au alăturat numeroși pompieri aflați în timpul liber și tehnicieni medicali ai serviciilor de urgență. Poliția din New York (NYPD) a trimis unitățile de urgență (ESU) și alt personal de poliție, și și-a pus în acțiunea unitățile aeriene. Ajunși la fața locului, pompierii, polițiștii municipali și polițiștii Autorității Portuare nu și-au coordonat eforturile și au ajuns să efectueze căutări redundant ale civililor. Pe măsură ce condițiile s-au deteriorat, unitatea aeriană a poliției a transmis informații comandanților poliției, care au dat ordine personalului din subordine să evacueze turnurile; majoritatea polițiștilor au părăsit clădirile înainte de prăbușirea lor. Din cauza posturilor de comandă separate și a comunicațiilor radio incompatibile între agenții, comandanții pompierilor nu au primit aceste ordine. După prăbușirea primului turn, comandanții pompierilor au dat avertismente de evacuare, dar, din cauza dificultăților tehnice la sistemele de retransmisie radio, mulți pompieri nu au auzit ordinul de evacuare. Dispecerii serviciului de urgență 9-1-1 au primit și ei informații care nu au fost transmise și comandanților de la fața locului. La câteva ore după atac, s-a lansat o operațiune substanțială de căutare și salvare. După mai multe luni de operațiuni permanente, zona World Trade Center a fost eliberată până spre sfârșitul lui mai 2002.
Ideea atacurilor de la 11 septembrie i-a venit lui Khalid Sheikh Mohammed, care i-a prezentat ideea lui Osama bin Laden în 1996. La acel moment, Bin Laden și al-Qaeda erau într-o perioadă de tranziție, mutându-se înapoi din Sudan în Afganistan. Atentatul cu bombă de la ambasada SUA din Sudan și fatwā din 1998 a lui bin Laden au marcat un punct de cotitură, bin Laden intenționând acum să atace Statele Unite. La sfârșitul lui 1998 sau la începutul lui 1999, bin Laden i-a dat lui Mohammed aprobarea de a începe organizarea atacului. În primăvara lui 1999 au avut loc o serie de întâlniri între Khalid Sheikh Mohammed, Osama bin Laden, și secundul său Mohammed Atef. Mohammed a furnizat suportul operațional al atacului, inclusiv la selecția țintelor și cu aranjamentele de călătorie ale teroriștilor. Bin Laden a obiectat la unele idei ale lui Mohammed, respingând unele ținte potențiale cum ar fi Turnul US Bank din Los Angeles deoarece „nu era destul timp de pregătire pentru o asemenea operațiune”. Bin Laden a fost liderul operațiunii, aducând și ajutor financiar, și a fost implicat în alegerea participanților la atacuri. Bin Laden îi alesese inițial pe Nawaf al-Hazmi și pe Khalid al-Mihdhar, ambii jihadiști cu experiență, care luptaseră în Bosnia. Hazmi și Mihdhar au sosit în SUA la jumătatea lui ianuarie 2000, după ce au călătorit în Malaezia să participe la summitul al-Qaeda de la Kuala Lumpur. În primăvara lui 2000, Hazmi și Mihdhar au luat lecții de zbor în San Diego, California, dar ambii nu prea vorbeau engleză și nu au învățat bine să zboare și în cele din urmă au folosit doar ca teroriști de „forță” și nu ca piloți. Spre sfârșitul lui 1999, un grup de oameni din Hamburg, Germania, printre care Mohamed Atta, Marwan al-Shehhi, Ziad Jarrah și Ramzi Binalshibh au sosit în Afganistan. Bin Laden a ales acești oameni pentru atacuri deoarece erau educați, vorbeau engleză și aveau experiență cu traiul în Occident. Noii recruți au fost căutați după capacități speciale, ceea ce a permis liderilor al-Qaeda să-l identifice și pe Hani Hanjour, care avea deja licență de pilot commercial.
Hanjour a sosit la San Diego în ziua de 8 decembrie 2000, și i s-a alăturat lui Hazmi. Mai tîrziu ei au plecat în Arizona, unde Hanjour s-a mai reantrenat. Marwan al-Shehhi a sosit la sfârșitul lui mai 2000, Atta a sosit la 3 iunie 2000, iar Jarrah la 27 iunie 2000. Binalshibh a cerut de mai multe ori viză pentru Statele Unite, dar, fiind yemenit, viza i-a fost respinsă pe motiv că ar fi putut depăși perioada de ședere și ar fi rămas ca imigrant ilegal. Binalshibh a rămas la Hamburg, ocupându-se de coordonare dintre Atta și Khalid Sheikh Mohammed. Cei trei membri ai celulei de la Hamburg au învățat să piloteze în Florida de sud. În primăvara lui 2001, au început să sosească în Statele Unite și teroriștii de forță. În iulie 2001, Atta s-a întâlnit cu Binalshibh în Spania, unde și-au coordonat detaliile atacurilor, inclusiv alegerea finală a țintelor. Binalshibh a transmis și dorința lui Bin Laden ca atacurile să aibă loc cât mai curând cu putință.
Motivele atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001
Atentatele au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatwā din 1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Ahmed Refai Taha, Mir Hamzah, și Fazlur Rahman. Această declarație începe cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” și extrapolează de aici pentru a concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii pretutindeni”. Bin Laden a elaborat această temă în „Scrisoare către America” din octombrie 2002: „sunteți cea mai rea civilizație văzută vreodată în istoria lumii: sunteți națiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituția și în Legile sale, a ales să-și inventeze propriile legi după cum dorește. Separați religia de politici, în contradicție cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului și Creatorului vostru.” Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele atentatorilor au fost susținute și de alți experți. Expertul în antiterorism Richard A. Clarke explică în cartea sa din 2004, Against All Enemies, că deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivirea față de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic”, și „întărirea Israelului ca bază pentru un flanc sudic împotriva URSS” au contribuit la motivațiile al-Qaeda. Alții, cum ar fi Jason Burke, corespondent de politică externă pentru The Observer, se concentrează pe un aspect mai politic al motivațiilor, spunând că „bin Laden este un activist cu un simț foarte clar al ceea ce vrea și al felului în care speră să-l obțină.
SUA dupa atentate
Construcția post 11 septembrie 2001 a administrației Bush a avut parte de un set de responsabilități de bază: promovarea democrației și a păcii constituie scopuri centrale ale identității americane și a politicii externe; America este profund vulnerabilă la o serie de amenințări invizibile atât interne, cât și externe; lumea este împărțită în două mari tabere, definite, în general, ca „civilizație” versus „terorism” sau „barbarism”; indivizii din cadrul grupărilor teroriste sunt iraționali și, prin respingerea normelor civilizației, nu mai pot fi socotiți pe deplin umani; opoziția împotriva terorismului și a guvernelor nedemocratice reprezintă o continuare a opoziției istorice a SUA împotriva fascismului și a altor forme de totalitarism; celelalte state ar fi bine să se alinieze SUA și să recunoască datoria lor morală de a apăra libertatea; în orice condiții SUA vor acționa în virtutea obligațiilor sale morale, indiferent dacă se ajunge sau nu la un consens internațional în acest sens.
A afirma că Statele Unite și-au urmărit politicile pe baza exclusiv a interesului național este insuficient, deoarece lasă nedefinită identitatea SUA și relația acestora cu ceilalți actori din cadrul sistemului internațional și, din acest punct de vedere, asumpțiile care animă concepțiile SUA despre interes.
Elementul central al geopoliticii de astăzi este puterea militară a Statelor Unite. America înseamnă 38% din cheltuielile militare de la nivelul întregii planete și chiar mai mult în termeni de capacități militare. La această oră nu există o forță militară convențională capabilă să poarte și să câștige un război total împotriva Americii. Într-adevăr, punând problema în termeni nerealiști, un atac combinat al tuturor celorlalte state ale planetei asupra Americii ar duce la înfrângerea acesteia. Chestiunile legate de felul în care lumea este organizată sunt cel puțin parțial probleme legate de politica americană. SUA sunt singura putere cu o strategie globală, iar într-un sens sunt singura putere cu o strategie. Restul lumii reacționează la politica americană, se teme de America, trăiește sub protecția americană, conspiră împotriva acesteia, depinde de ea. Fiecare țară își definește strategia în relație cu SUA.
Scopul Americii, ca al oricărui stat, este de a-și prezerva securitatea națională și de a asigura prosperitatea pentru proprii cetățeni. Uneori comentatorii aduc în discuție, puțin neîncrezători, dorința Americii de a fi invulnerabilă și afirmă, cu un aer de superioritate europeană, că locuitorii bătrânului continent, fiind mai experimentați, s-au obișnuit, de-a lungul anilor, să trăiască sub semnul riscului. Dar, atunci când e posibil, invulnerabilitatea reprezintă ținta politicii de securitate a oricărui stat. Iar de-a lungul anilor, având o poziție geografică avantajoasă, americanii s-au obișnuit să se considere invulnerabili, nefiind deloc dispuși în a face compromisuri în privința securității naționale.
Întrucât în lume nu există nicio forță convențională capabilă să ducă un război victorios împotriva Americii, amenințările care îi preocupă pe americani sunt atât deasupra, cât și sub nivelul războiului convențional: pe de o parte, armele de distrugere în masă, pe de altă parte, terorismul. Împotriva armelor de distrugere în masă deținute de către alte state, strategia descurajării poate încă juca un rol important. Chiar și așa, însă, răspândirea acestor arme rămâne periculoasă și amenințătoare atât pentru SUA, cât și pentru alte țări. În primul rând, descurajarea funcționează pe două niveluri. Astfel, țările ce dețin arme de distrugere în masă ar obține un anumit grad de invulnerabilitate față de SUA, în special dacă dețin arme nucleare și mijloacele de a le arunca asupra New York-ului. Asta ar însemna că o parte a lumii, posibil ostilă, ar scăpa de sub controlul american, de aici derivând pericole serioase. În al doilea rând, cu cât este mai mare gradul în care aceste arme se răspândesc, cu atât cresc șansele ca anumite organizații teroriste să aibă acces la ele. Iar strategia descurajării este puțin probabil să se mai aplice unor indivizi care nu au adresă permanentă și care sunt pregătiți să moară pentru cauza lor.
De aici rezultă și dubla concentrare a SUA în domeniul securității: războiul împotriva terorismului și campania de prevenire a proliferării armelor de distrugere în masă. Cei ce sprijină și ajută America în această dublă confruntare își asigură protecția sa. Aceia care caută obținerea de arme de distrugere în masă sau care îi sprijină pe teroriști devin inamicii săi. În aceste condiții, inamicii vor fi supuși la „schimbări de regim” cu un nou guvern care nu manifestă ambiții în privința armelor de distrugere în masă sau care are o atitudine prietenoasă față de Statele Unite, preferabile fiind amândouă variantele.
America este un stat modern și robust. Este mai mult decât evident că nici executivul, nici Congresul american, nu acceptă necesitatea interdependenței sau a corolarelor sale, cum ar fi supravegherea reciprocă și interferența mutuală în afacerile interne, așa cum este cazul majorității statelor europene în clipa de față. Lipsa de voință a SUA în a accepta jurisdicția Curții Penale Internaționale, precum și relativa reticență în ceea ce privește inspecțiile de verificare prevăzute de Convenția privind Armele Chimice sunt exemple bune referitoare la prudența americană față de conceptele postmoderne. Întrucât SUA sunt, de fapt, protectorul întregului sistem, acest lucru este probabil normal pentru moment.
Pe de altă parte, în condițiile în care este cel mai puternic stat din lume, SUA nu ar avea niciun motiv să se teamă de vreo altă țară și de aceea are cu atât mai puține motive în a accepta ideea securității bazate pe vulnerabilitate reciprocă, cu excepția evidentă a domeniului nuclear. La acest capitol, SUA sunt cu adevărat vulnerabile, de aici și o foarte convingătoare cantitate de diplomație postmodernă într-un domeniu de altfel scos din sfera oricăror compromisuri politice: Tratatul START (Tratatul privind Reducerea Armamentului Strategic) și celelalte tratate referitoare la armele nucleare semnate cu URSS sau, mai nou, cu Rusia. De asemenea, ar putea fi amintit și Tratatul ABM (Tratatul privind Rachetele Balistice), care a fost negociat pentru a prezerva vulnerabilitatea reciprocă ca piesă centrală a unui postmodernism nuclear. Faptul că acest ultim tratat a ajuns depășit denotă preocupările americane față de noile amenințări și nu o schimbare a relațiilor față de Rusia.
În conformitate cu vocația sa modernistă, abordarea americană față de relațiile internaționale este încadrată de utilizarea forței militare și de alianțele militare. În ciuda dimensiunii uriașe a schimburilor și a investițiilor ce curg de-a lungul a două oceane, piatra de temelie a relațiilor Americii cu Europa și Japonia este de natură militară, respectiv NATO și Tratatul de Securitate cu cea din urmă. În timp ce legăturile între SUA, Europa și Japonia se vor întări, cele cu Rusia și China vor căpăta noi conotații, deoarece aceste două țări vor deveni, pe termen lung, probabil, mai reticente față de intențiile americane. Având în vedere că și acestea tind să se afirme și să-și consolideze pozițiile ca mari puteri regionale, ambele își vor concentra eforturile pentru a atrage în sfera lor de influență noi adepți, concomitent cu soluționarea problemelor interne și din imediata lor apropiere.
Conștiente de deficiențele lor militare reziduale, ambele țări doresc evitarea unui conflict, de teama de a nu-și compromite dezvoltarea economică. Drept urmare, China și Rusia nu se vor opune în mod direct Statelor Unite, ci, mai degrabă, vor avea o abordare indirectă, prin care vor stimula o concurență strategică de slabă intensitate cu SUA, cu scopul de a contracara influența americană în regiunile pe care acestea le consideră ca fiind propriile lor zone de influență. Cel puțin pentru deceniul următor, nici China, nici Rusia nu vor constitui un competitor de talie mondială pentru SUA. Cu toate acestea, ambele ar putea deveni un partener egal cu SUA (șanse foarte mari le are China) și ar putea pune probleme mult mai mari decât orice altă putere regionalǎ, având în vedere că acestea dețin rachete balistice intercontinentale, au acces la imagini trimise prin satelit și la comunicațiile planetare, au reprezentanți importanți în cadrul instituțiilor internaționale – sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate – și, prin intermediul acestora, ar putea bloca acțiunile inițiate de SUA, care contravin intereselor lor.
2.2 Strategia de Securitate națională și Strategia militară națională a SUA
Strategia de securitate a SUA este un document cuprinzător, care integrează puterea internă, angajamentul pentru securitatea națională, apărarea națională și politica externă a SUA. În centrul eforturilor noastre va fi angajamentul de a reînnoi economia care servește ca sursă a puterii americane, se arată în documentul oficial care prezintă obiectivele de securitate națională ale președintelui Barack Obama.
Trebuie să reînnoim bazele puterii Americii, iar o creștere economică sustenabilă va pune țara pe calea fiscalității sustenabile, se arată, de asemenea, în Strategie, care subliniază ca obiectiv și acela de reducere a dependenței de petrolul străin.
Strategia de securitate a SUA face oficială intenția președintelui Barack Obama de a insista mai curând asupra diplomației multilaterale decât asupra forței militare.
Noua strategie de securitate națională reafirmă obiectivul de a înfrânge organizația Al-Qaeda, dar insistă că, în acest proces, SUA trebuie să respecte și să promoveze drepturile omului și respinge tortura ca instrument al securității naționale a SUA.
Pe de altă parte, documentul insistă asupra faptului că America nu poate acționa singură în lume și trimite astfel un mesaj clar puterilor emergente că trebuie să-și asume partea lor de responsabilitate. În acest sens, în Strategie se specifică faptul că, pentru a construi un parteneriat mai profund și mai eficient la nivel regional și la nivel global, America este în dialog și cooperează cu alte centre de influență-cheie, China, India și Rusia, precum și cu națiuni din ce în ce mai influente, cum ar fi Brazilia, Africa de Sud și Indonezia. De asemenea, se subliniază că puterea, într-o lume interconectată, nu mai este un joc de sumă nulă. În același timp, se subliniază că se va extinde cooperarea cu națiunile în curs de dezvoltare, în special cu cele care pot fi modele de succes și garanții ale stabilității regionale.
Lupta cu Al-Qaeda în Afghanistan și în Pakistan, neproliferarea nucleară (sunt evidențiate ca amenințare la adresa securității globale, prin dezvoltarea, în continuare, a programelor nucleare, Iranul și Coreea de Nord), dar și depășirea recesiunii globale sunt prioritățile de securitate anunțate de administrația Obama în Strategia de securitate națională a SUA din 2010. Potrivit Strategiei de securitate, principala amenințare la adresa securității naționale a Statelor Unite ale Americii rămâne terorismul. Precedentele strategii făceau referire doar la amenințările care veneau din exteriorul statului american.
Strategia din 2010 evidențiază pericolul sporit ce ar putea veni chiar din interiorul țării. Documentul de 58 de pagini, făcut public în data de 5 mai 2010, stipulează că cei mai importanți parteneri ai SUA pentru viitor sunt Rusia, China și India. Restartarea relațiilor cu Federația Rusă reprezintă, de asemenea, un element imperativ al diplomației ruso-americane. Președintele american, Barak Obama, consideră foarte importantă implicarea G 20 în găsirea unei soluții la criza economică mondială și pentru o dezvoltare economică susținută, reală și durabilă. Referitor la securitatea internațională, președintele american a declarat că va continua lupta împotriva dezvoltării arsenalelor nucleare în Orientul Mijlociu. Pentru a-și menține poziția de lider mondial, Statele Unite trebuie să se adapteze unor profunde și dinamice schimbări la nivel global, astfel încât interesele pe termen lung să fie asigurate. Interesele fundamentale ale Statelor Unite, prezentate în Strategia de securitate, sunt:
creșterea puternică și solidă a economiei;
SUA pentru a asigura prosperitatea, într-un sistem economic global deschis;
respectarea și asigurarea valorilor și drepturilor fundamentale ale omului, în interiorul și în afara SUA;
o nouă ordine mondială, cu SUA în prim- plan, care să fie bazată pe promovarea păcii și stabilității globale.
Aceste interese sunt indiscutabil legate unul de celălalt. Nu se poate realiza un interes izolat de celelalte. De asemenea, în Strategie se mai arată că, în funcție de situația din teren, începând cu luna iulie 2011, se vor reduce trupele din Afganistan. Acest lucru s-a și întâmplat. În 2011, primii 650 de militari americani au părăsit Afganistanul, fără a fi înlocuiți de alții, iar la finele anului 2013 mai rămăseseră 60.000 de militari dintr-un efectiv total de 100.000 de militari. Însă, așa cum s-a stabilit la Summitul de la Chicago din 2012, Afganistanul nu va fi abandonat de NATO, din 2015 începând misiunea Resolute Suport, o misiune care prevede antrenarea și consilierea trupelor afgane, misiune la care vor participa între 10 și 15.000 de militari, dintre care două treimi vor fi americani.
Cele prezentate sunt doar câteva dintre elementele de conținut ale Strategiei de securitate națională a SUA din 2010.
Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la principiile stipulate în această strategie, trebuie prezentate câteva elemente din precedentele două strategii, din 2002 și din 2006, cu accent pe cea din urmă.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au constituit un motiv de accelerare a tuturor demersurilor de schimbare a fundamentelor doctrinare ale acțiunii internaționale a Statelor Unite. Discursul președintelui George W. Bush la Academia Militară West Point, din 1 iunie 2002, prefigura schimbarea. Vorbind pentru prima oară despre noile amenințări care solicită o nouă gândire, președintele american declara că trebuie să înfruntăm dușmanul la el acasă, să-i dejucăm planurile și să distrugem cele mai grave amenințări, înainte ca ele să devină efective. În lumea în care am intrat, calea spre siguranță este calea acțiunii. Și această națiune va acționa. Era semnalul apariției unei noi doctrine, a supremației și atacului preventiv, care se va alătura marilor doctrine ale președinților americani, de la „America americanilor” a lui Monroe la cea a „îngrădirii” a lui Truman sau cea a „noii frontiere” a lui Kennedy.
Strategia de securitate a SUA din 2002 reafirma idealurile democratice tradițional promovate de către americani. Ceea ce a surprins sau chiar a șocat, la vremea respectivă, au fost previziunile de acțiune: SUA era hotărâtă să acționeze singură, preventiv, pentru a descuraja acțiunile dușmanului chiar la el acasă.
Ridicând unilateralismul la rang de politică internațională, când administrația Bush și-a lansat Noua strategie de securitate, în septembrie 2002, ambițiile americane i-au lăsat pe mulți europeni, și chiar pe unii americani, fără respirație.
Europenii observau încălcarea flagrantă a prevederilor Cartei ONU, care recomandă membrilor ei abținerea de la a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a vreunui stat, și uitarea condamnării, în Procesul de la Nürnberg, a acțiunii preventive drept crimă de război. Mulți teoreticieni și oameni politici atenționau atunci asupra abdicării SUA de la principiile legalității și moralității acțiunilor sale. Strategia de securitate din 2002 a marcat o schimbare majoră în politica externă americană, prin trecerea de la politica de descurajare și izolare a statelor ostile la o abordare mai agresivă, care permitea lovirea inamicilor înainte ca aceștia să poată ataca SUA. Prezentând prioritățile strategice americane și evidențiind poziția de lider mondial și responsabilitățile asumate de SUA pentru promovarea schimbărilor la nivel global, strategia se caracterizează ca idealistă din punctul de vedere al obiectivelor și realistă din cel al mijloacelor. [17, p.121]
Strategia de Securitate Națională a SUA din 2006 a fost dezvoltată pe coordonatele celei din 2002. În Strategia din 2006, doctrina loviturilor preventive era considerată drept o necesitate pentru SUA, în contextul situației internaționale de securitate. Abdicând de la unilateralismul dur din 2002, documentul subliniază necesitatea colaborării cu aliații și declară prioritară utilizarea mijloacelor diplomatice în soluționarea amenințării cu arme de distrugere în masă. Conform prevederilor acelei strategii de securitate, se poate face uz de forță înainte de producerea unui atac terorist, chiar în condițiile unor incertitudini asupra datei și a locului acestuia.
În preambulul documentului se preciza că Strategia de securitate se întemeiază, filozofic și acțional, pe doi piloni. Primul pilon era reprezentat de acțiunile de promovare a libertății, justiției și demnității umane, deziderat major a cărui afirmare era posibilă prin înfrângerea tiraniei, încurajarea democrației efective și extinderea prosperității, susținută de un comerț liber și corect și de politici de dezvoltare înțelepte. Al doilea pilon era reprezentat de confruntarea provocărilor epocii actuale, angajare strategică prin asumarea pragmatică a leadershipului comunității de democrații aflate într-o convingătoare ascensiune.
Este menționat și faptul că alegerile pot aduce la putere formațiuni politice care ar putea ignora principiile democratice de guvernare, ceea ce ar împiedica promovarea libertății, justiției și demnității umane.
Ca exemple de sisteme totalitare, sunt nominalizate cele din Coreea de Nord, Iran, Siria, Cuba, Belarus, Myanmar și Zimbabwe, fără a se face aprecieri privind posibile măsuri împotriva acestora. În problematica Iranului, considerat cea mai mare amenințare la adresa securității SUA, se specifica faptul că se vor continua eforturile alături de aliații europeni pentru a determina Teheranul să renunțe la orice aspirație de a obține armament nuclear, menționându-se că efortul diplomatic trebuie orientat pentru a evita confruntarea armată.
O atenție specială era acordată Chinei, care era avertizată asupra necesității de a garanta libertatea politică a populației și de a-și îndeplini cu responsabilitate obligațiile internaționale, care constau în respectarea reglementărilor internaționale și a standardelor economice și politice, precum și în contribuția la stabilitatea și securitatea internațională. Chinei i se reproșa lipsa de transparență în domeniul militar, agresivitatea în domeniul comercial și susținerea acordată statelor nedemocratice deținătoare de resurse naturale. Deși aceste critici seamănă foarte mult cu cele pe care antiamericanii europeni le fac publice, cel mai important este semnalul reprezentat de faptul că, încă din 2006, imaginea Chinei, de mare putere cu influență globală și de potențial contracandidat la dominarea agendei de securitate a Asiei de Sud-Est, începea să prindă din ce în ce mai mult contur, inclusiv prin intermediul documentelor oficiale.
Într-o abordare multilaterală, Strategia din 2006 accentua importanța alianțelor pentru SUA și utilizarea diplomației transformaționale, care are drept scop conlucrarea cu statele lumii, pentru implementarea principiilor democratice și susținerea statelor aflate pe calea democratizării. Concomitent, se afirma posibilitatea obținerii unei mai mari eficiențe în cadrul coalițiilor de voință sau grupurilor constituite ad-hoc, pentru a răspunde unor situații particulare. În vederea obținerii victoriei împotriva terorismului, se considera necesară atât întărirea alianțelor, prin conducerea comunității de democrații de către SUA, cât și înlăturarea cauzelor care generează fenomenul: alienarea politică, nemulțumirile populației, lipsa de informare și ideologia care motivează violența. Din acest motiv, pe lângă acțiunea militară împotriva terorismului, documentul accentuează nevoia de a combate ideile islamismului radical, a cărui retorică antiamericană a avut ecou într-o serie întreagă de state ale lumii.
În ceea ce privește relațiile externe ale SUA, acestea aveau la bază principii care prevedeau: abordarea relațiilor bilaterale în contextul regional și global, susținerea acestora de către instituții internaționale adecvate, atitudinea statelor față de proprii cetățeni, influențarea deciziilor statelor și, la nevoie, desfășurarea de către SUA a unor acțiuni unilaterale31. Ca un semnal pentru partenerii europeni, documentul prezenta intențiile SUA de a adânci relațiile cu Canada și Mexic, de a strânge relațiile strategice cu liderii regionali cu orientări democratice din America Centrală și de Sud. Colaborarea cu statele europene se dezvolta pe baza valorilor și intereselor comune și urmărea realizarea unei Europe unite, libere și pașnice. NATO continua să fie un pilon esențial al politicii externe americane. Alianța va trebui să accelereze reforma internă pentru a-și îndeplini eficient misiunile. De asemenea, era necesar să își adâncească relațiile și cu celelalte instituții internaționale.
Afganistanul și Irakul erau considerate state aflate în linia întâi a războiului împotriva terorismului, menționându-se că SUA vor acorda sprijin consolidării democrației în Afganistan și că vor aplica strategia de neutralizare a insurgenței din Irak pe trei căi: politică, de securitate și economică. O secțiune a documentului este consacrată justificării deciziei de declanșare a intervenției militare în Irak. Astăzi, o parte dintre prevederile Strategiei din 2006, referitoare la Irak și Afganistan, reprezintă elemente ale realității faptice.
Strategia de securitate din 2006 reafirma voința Statelor Unite de a rămâne lider mondial, prin întărirea puterii sale militare, economice și diplomatice. Admițând limitele posibilităților Statelor Unite de a acționa cu succes în mod individual, se avea în vedere configurarea unor parteneriate pentru atingerea obiectivelor naționale de securitate. Conținutul documentului evidenția importanța problematicii războiului împotriva terorismului, în care sunt angajate Statele Unite ale Americii. Documentul constituia o expunere a fundamentelor politicii externe americane și a responsabilităților pe care Statele Unite și le asuma în plan internațional, un veritabil ghid pentru elaborarea politicilor din domeniul militar și diplomatic.
Acțiunea politico-militară prefigurată de Strategie se centra pe promovarea libertății, a dreptății și a demnității umane, înlăturarea tiraniei, susținerea democrațiilor eficiente și extinderea prosperității prin practici comerciale libere și corecte și prin aplicarea unor politici viabile de dezvoltare, abordând provocările actuale prin poziționarea Statelor Unite în fruntea unei comunități, tot mai numeroase, de state democratice.
Strategia de Securitate Națională din 2006, asemenea celei din 2002, avea ca element central al conținutului său doctrina acțiunilor militare preventive, cu multe aspecte de noutate printre care: sublinierea necesității constituirii unor instituții democratice care să confere eficiență noilor guverne instaurate pe baza unor alegeri democratice, sublinierea opțiunii pentru soluțiile diplomatice în îndepărtarea pericolelor potențiale, evidențierea disponibilității pentru dezvoltarea colaborării cu statele lumii în cadrul alianțelor tradiționale sau în cadrul celor care vor fi create pentru atingerea unor obiective de securitate, având în vedere caracterul transnațional al pericolelor actuale, importanța acordată problematicii întăririi alianțelor, cu referiri directe la Alianța Nord-Atlantică, afirmarea necesității de a duce lupta împotriva terorismului nu numai pe plan militar, ci și pe plan ideologic etc.
Dincolo de unilateralismul principal pe care îl presupune strategia preventivă, se observă o glisare spre abordările multilaterale, ceea ce pentru europeni reprezintă o punte de dialog.
O altă observație este deplasarea atenției de pe mijloacele militare pe cele nonmilitare cuprinse în abordarea multidimensională a securității. După patru ani de la Strategia din 2002, schimbările apărute în mediul de securitate au determinat o repoziționare datorată unei raportări mai realiste la ceilalți posibili actori ce dețin potențialul de a deveni competitori aproape egali. Aceștia au fost China, Rusia, și India. Dacă în 2002, Statele Unite dispuneau de o putere și o influență fără precedent în lume, în 2006, Statele Unite aveau încă destulă forță și influență în arena internațională, iar în 2010, Statele Unite își reînnoiau statutul de lider mondial pe termen lung.
O altă direcție de angajare strategică o reprezenta intensificarea coagulată a eforturilor de contracarare a proliferării armelor de distrugere în masă. Capacitarea hotărârii de a se angaja într-un astfel de demers strategic a determinat reiterarea principiului și a logicii preempțiunii, considerându-se că „locul preemțiunii în strategia de securitate națională rămâne același”. [22,p.69]
În același sens, se afirma că noile provocări care tensionează realitatea internațională sunt diferite organic de cele tradiționale, context în care se apreciază că: pregătirea pentru și gestionarea unor astfel de provocări necesită exercitarea totală a puterii naționale, incluzând și instrumentele tradiționale de securitate; tehnologia poate ajuta, însă cheia unui răspuns rapid și eficient consistă în atingerea unității de efort la nivelul întregii game de agenții; instituțiile internaționale cu vocația formală a stării de securitate au rolul de a dezangaja provocările și amenințările la adresa securității; acțiunile de răspuns și noile parteneriate dezvoltate pe dimensiunea stabilității și securității pot să servească drept catalizator al schimbării condițiilor politice existente pentru abordarea celorlalte probleme. La fel se poate aprecia că adâncirea decalajelor de dezvoltare, induse de globalizare, și, implicit, a sărăciei, impune cu necesitate sporirea ajutorului pentru națiunile mai puțin dezvoltate și integrarea lor pozitivă în economia globală, în scopul construirii și consolidării unor societăți stabile, prospere și pașnice.
Mai mult, se consideră că problemele și provocările epocii actuale determină în mod necesar reformarea semnificativă a ONU; sporirea rolului democrațiilor și promovarea democrației prin toate instituțiile internaționale și multilaterale și stabilirea de parteneriate orientate spre rezultate.
În concluzie, Strategiile de securitate națională (2002, 2006 și 2010) sunt idealiste în obiective și realiste în mijloace, angajând un concept multidimensional al securității, care are în vedere atât mijloacele militare, cât și, mai ales, pe cele nonmilitare, reiterându-se și faptul că SUA are încă instrumentele necesare pentru a face față eficient provocărilor considerabile ale secolului al XXI-lea. În general, principiile stipulate în Strategia de securitate națională din 2010 au fost preluate și de Strategia militară națională a SUA, document făcut public în data de 8 februarie 2011. Strategia militară națională a Statelor Unite oferă o viziune asupra modului de folosire a forțelor și a capacităților militare pentru protejarea poporului american și pentru apărarea aliaților, iar într-un cadru mai larg, o viziune asupra modului de a construi pacea, securitatea și prosperitatea în lume. Este subliniat faptul că puterea militară a SUA este mai eficientă atunci când este angajată în mod concertat cu alte elemente ale puterii.
Se preconizează ca, în viitor, armata americană să nu mai poarte două mari războaie convenționale simultan, ci să se pregătească pentru conflicte de proporții mai mici, abordate în diferite moduri, care vor fi aplicate în funcție de situație. Vechea doctrină era gândită în scopul câștigării de către militarii americani a două mari războaie convenționale în două locuri diferite.
Strategia militară națională a SUA pune mai mult accentul pe forța de luptă capabilă să protejeze interesele SUA, la scara globală, în fața unor agresiuni ce variază de la atacuri cibernetice la terorism. Pentru a pune în aplicare principiile și obiectivele cuprinse în Strategia de securitate națională și în Strategia militară națională, Statele Unite au la dispoziție forțe și mijloace impresionante atât din punct de vedere al numărului, cât și al gradului de tehnologizare.
În anul 2013, la un buget destinat apărării de aproximativ 600 de miliarde de dolari, forțele militare36 ale SUA aveau în componență: forțe active – 1.580.255 de oameni (US Army: 662.232; US Navy: 335.822 – include aviația navală: 98.588; US Air Force: 334.342; US Marine Corps: 204.261; US Coast Guard: 43.598), civili – 10.126 de oameni (în Comandamente de operații speciale: 3.376; Paza de coastă a SUA: 6.750) și forțe de rezervă – 864.547 de oameni (US Army: 447.203; US Navy: 109.222; US Air Force: 191.038; US Marine Corps: 109.600; US Coast Guard: 7.484).
Strategia de securitate a SUA din 2012 prevede reducerea cheltuielilor pentru securitatea națională cu peste 450 de miliarde de dolari în următorii 10 ani. De asemenea, personalul armatei terestre și marinei ar urma să fie redus cu 10% până la 15% în următorul deceniu, adică mai multe zeci de mii de militari. Astfel, armata terestră urmează să treacă la 520.000 de militari activi după 2014, dar ar putea scădea chiar sub 500.000, potrivit unor observatori citați de AFP, în vreme ce pușcașii marini vor fi cu 15-20.000 mai puțini.[22, p.76]
În ceea ce privește armamentul nuclear, în aprilie 2010, administrația Obama a prezentat o revizuire a strategiei americane privind acest tip de arme, Nuclear Posture Review37, din care rezultă, printre altele, că se exclude dezvoltarea de noi arme nucleare și de noi misiuni și capabilități pentru cele existente. Prin noua doctrină de folosire a armelor nucleare se interzice, de asemenea, folosirea acestora împotriva statelor care nu dețin arme nucleare. Totodată, se menționează că SUA își vor respecta obligațiile asumate prin Tratatul de Neproliferare Nucleară. La 30 septembrie 2009, SUA dispuneau de 5.113 de focoase nucleare, ceea ce reprezintă o reducere cu 84 de procente față de anul 1967, când arsenalul nuclear american era reprezentat de 31.255 de lovituri nucleare.
În viitor, Statele Unite vor avea un impact mai mare asupra evoluției sistemului internațional decât orice alt actor, dar vor avea mai puțină putere într-o lume multipolară decât au avut până acum. Din cauza declinului relativ al economiei și, într-o mai mică măsură, al puterii militare, SUA nu vor mai avea aceeași flexibilitate în alegerea opțiunilor politice. Interesul și dorința SUA de a juca un rol de lider ar putea fi, de asemenea, mai restrânse, pe măsură ce costurile economice, militare și de oportunități de a fi liderul lumii sunt reevaluate de electoratul american. Dezvoltările din restul lumii, inclusiv dezvoltările interne dintr-un număr de state-cheie, în special din China și Rusia, pot fi, de asemenea, cruciale pentru evoluția politicii SUA. O lume cu relativ puține conflicte cu alte puteri majore ar înlesni calea spre dezvoltarea unui sistem multipolar, în care SUA să fie „primul dintre egali”. Evenimentele vor da formă parametrilor politicii externe a SUA, însă împrejurările neprevăzute, precum utilizarea armelor nucleare sau terorismul armelor de distrugere în masă, ar putea convulsiona întregul sistem internațional și revizui rolul SUA.
Statele Unite domină complet un continent invulnerabil la invazii și ocupații, dispunând de o forță militară covârșitoare. Teoretic, toate puterile industriale din lume au avut de-a face cu situații de război devastatoare în secolul al XX-lea. Statele Unite au susținut războiul, dar America însăși nu l-a trăit practic niciodată. Puterea militară și realitatea geografică au creat o realitate economică. Multe țări au pierdut timp încercând să-și revină de pe urma războaielor, nu însă și Statele Unite. Din contră, ele s-au dezvoltat de pe urma lor. Pe de altă parte, noile evenimente apărute la nivel global, alipirea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, conflictul din Ucraina potențat, de asemenea, de Rusia și amplificarea amenințărilor teroriste prin apariția Statului Islamic, pot declanșa un nou Război Rece însoțit de o puternică cursă a înarmărilor, care poate fi susținută numai de economii foarte puternice. Și cum economia SUA este cea mai puternică și cu fundamentele cele mai solide, este ușor de presupus cine va avea câștig de cauză. Asta în condițiile unei evoluții liniare a evenimentelor la nivel global.
În ceea ce privește puterea militară, trebuie remarcat că flota militară a Statelor Unite controlează toate oceanele lumii. Prin comparație, flota militară unită a celorlalte state ale lumii nici măcar nu se aproprie de egalarea celei a Statelor Unite. Aceasta este o situație fără precedent în istoria umanității. Au existat flote dominante regional, dar niciodată una care să domine la nivel global, cu o forță atât de copleșitoare. Mai mult, Statele Unite controlează comerțul mondial. Acesta constituie fundamentul securității și bogăției americane. Controlul apelor mării a debutat odată cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a consolidat în timpul fazei finale a erei europene și reprezintă una dintre fațetele puterii economice americane, baza puterii sale militare. În final, având în vedere și nivelul tehnologiilor din dotarea armatei SUA, se poate afirma că este puțin probabil ca, în următorii 20-30 de ani, o altă armată a unui alt mare actor statal să poată ajunge la acest nivel, iar Statele Unite nu își vor pierde prea curând rolul de lider al lumii. Dimpotrivă, vor domina lumea cu și mai mare forță, o forță combinată între „hard” și „soft”.
II.3 Mediul internațional și European dupa 11 septembrie 2001
Mediul internațional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Pană la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migrația ilegală, spălarea de bani acționau aproape separat. Ca urmare, instituțiile naționale și internaționale abordau separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai puțină efi ciență. Dintr-o dată s-a descoperit că in practică ar putea fi observat un nexus al acestor probleme diferite, utilizat de către rețelele criminale interne și transfrontaliere ca o cale de a imbunătăți efi ciența activității lor. După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este incă confuză privind cauzele, mecanismele activităților criminale. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este posibil in orice moment cu diferite ținte, resurse, tehnici și rezultate. Intre intervenția din Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele impotriva terorismului au inregistrat diferite evoluții.
Noile relații dintre Statele Unite și Rusia, pe de o parte, și dintre NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează in prezent mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. In aceste circumstanțe lipsa de bani, de timp, de viziune și de voință politică ar putea afecta nu doar securitatea națională, cat mai ales pe cea internațională. In acest context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de intărire a securității și de defi nire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea defi nirii unei politici comune de apărare, menționată in mod explicit in Tratatul de la Amsterdam. In același timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de fi nalizarea propriilor reforme instituționale, mai ales in contextul extinderii, precum și de fi nalizarea dezbaterilor pe tema construcției politice ce va defi ni viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel puțin cele determinate de discutarea Constituției Europene, au șanse rezonabile de a fi reluate in special după votul negativ din Franța și Olanda, cat și după Intalnirea la nivel inalt de la Bruxelles (iunie 2005). Devenită actor economic global, UE va trebui să participe mai substanțial și la mecanismele de asigurare a securității globale, chiar dacă formele concrete ale acestei implicări pentru moment nu sunt incă clar precizate.
Noi amenințări la adresa securității internaționale – perspectiva europeană
După 11 septembrie 2001 (SUA) și 11 martie 2004 (Spania), mai mult ca oricand, riscurile la adresa mediului internațional de securitate și, in primul rînd, cele legate de proliferarea terorismului și a armelor de distrugere in masă se cer a fi combătute printro cooperare fl exibilă, multilaterală, echilibrată și consecventă intre state, care să includă măsuri vizand eliminarea progresivă a cauzelor producerii lor.
Pe fondul unei creșteri a gradului de complexitate și de impredictibilitate al amenințărilor internaționale, imbunătățirea mediului de securitate international impune ca măsurile interne de management al crizelor să fi e mai bine coordonate, iar schimbul de informații strategice intre statele implicate să se producă in timp real.
Factorii de decizie – atat civili, cat și militari – din sectorul de securitate sunt chemați să dea răspuns noilor provocări. Instrumentele, pregătirea, bugetele disponibile, cooperarea interagenții apar astfel nu numai ca insufi ciente, dar uneori inadecvate față de riscurile vechi și noi la adresa securității naționale și internaționale. Se inregistrează probleme de degradare ireversibilă a mediului, de creștere a frecvenței dezastrelor naturale, de noi tensiuni legate de subdezvoltare pe relația nord-sud ș.a. Din perspectiva unui mediu internațional de Securitate caracterizat de o complexitate crescandă, Uniunea Europeană nu pare a fi in prezent amenințată de conflicte de tip clasic, constand in atacuri armate pe scară largă, in schimb o serie de alte amenințări se profi lează la orizont, fi ecare dintre ele fi ind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, intr-un fel, mult mai greu de contracarat in condițiile unei ștergeri a granițelor dintre amenințările cu character intern și cele cu caracter extern. Din punct de vedere european sunt de remarcat in mod special:
– Terorismul internațional, care reprezintă o amenințare strategică. Acest nou tip de terrorism este legat de mișcări religioase fundamentalist care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifi ce societăților democratice.
– Proliferarea armelor de distrugere in masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă in faptul că prin intermediul armelor de distrugere in masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decat de armate ale unor state naționale.
– Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplifi carea crimei organizate. In unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Kosovo, etc) existența unor structuri statale slabe, confl ictele civile și accesul la arme au determinat intărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de fi ințe umane.
– Confl ictele regionale subminează fundamentele securității și stabilității și creează pre-condiții pentru terorism și crimă organizată, precum și distrugerea speranței și disperare ceea ce poate contribui indirect la proliferarea WMD (arme de distrugere in masa – lb. engleză);
– Crima organizată amenință Europa prin trafi cul de droguri, traficul de ființe umane, imigrația ilegală și traficul ilegal de arme mici ș.a. Legăturile dintre terorismul internațional și crima organizată au devenit evidente.
Posibile răspunsuri la noile provocări
Ca răspuns la aceste noi pericole și amenințări, statele lumii, in primul rînd statele cu potențial military semnifi cativ, au in vedere noi principii de organizare a securității regionale și globale care să se constituie in noi oportunități de pace bazate pe:
– democrație;
– guvernare efi cientă;
– respectarea legilor.
Politica Europeană de Securitate și Apărare este in căutarea unei legislații democratice pentru că in practică PESA se referă la „comandă, ascultare și secret, in condițiile in care logica militară este foarte diferită de luarea deciziei in mod public și deliberativ, caracteristic democrațiilor”.10
– PESA și sprijinul public
In general politica externă, de securitate și apărare sunt privite ca avand un impact neglijabil asupra vieții de fi ecare zi a cetățenilor. Se constată, urmare a unor sondaje, că cetățenii acordă puțină atenție acestor domenii și că, in general, sunt puțin informați in probleme de politică internațională. Se poate folosi formula de „consens permisiv” atunci cand se vorbește despre atitudinea binevoitoare a cetățeanului european față de PESA. Această atitudine se referă in primul rînd la proiectul de a avea o politică europeană de securitate și apărare și mai puțin, la o PESA „in acțiune”. Desfășurarea unor forțe militare sau politice europene in afara granițelor Uniunii Europene implică riscuri considerabile.
Devine tot mai evident faptul că interdependența și integrarea in politica europeană de securitate și apărare determină o tot mai mare incapacitate a dimensiunii parlamentare naționale să asigure o legitimitate democratică in cadrul PESA, cooperare interparlamentară in probleme de securitate și apărare trebuie să cuprindă și Adunarea Interimară a Uniunii Europene Occidentale, care să nu mai fi e privită de către Parlamentul European ca un competitor ci ca un colaborator. Ca o sursă de legitimitate pentru acțiunile militare, dreptul internațional a caștigat in importanță, în timp ce un număr tot mai mare de misiuni nu mai sunt motivate prin auto-apărare. Democrația, guvernarea efi cientă și respectarea legilor, in calitate de noi principii ale securității
globale, presupun ca relațiile dintre state să țină cont de existența unor interese divergente, fără a
face apel la utilizarea forței ca metodă de rezolvare a conflictelor.n Contracararea noilor amenințări presupune o nouă resolidarizare a statelor lumii in toate domeniile, prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care impărtășesc interese și valori comune. Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare s-a dezvoltat in stransă corespondență cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, îin primul rînd, de Politica Externă și de Securitate Comună
In esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, in cazul in care Alianța Nord-Atlantică ca intreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazanduse pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un process interguvernamental, controlul politic asupra PESA fi ind exercitat de șefi i de stat și de guverne ale statelor membre, iar cel fi nanciar, de către parlamentele naționale. Obiectivul principal al PESA, așa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, il reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza pană in anul 2003, a desfășura in termen de 60 de zile și a susține cel puțin un an, forțe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni14. Aceste forțe trebuie să fi e capabile să indeplinească intreg spectrul misiunilor Petersberg.
Incepînd cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungandu-se la un acord in ceea ce privește infi ințarea unor organisme politice și militare permanente – Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Stafful Militar.
Comitetul Politic și de Securitate (cunoscut prin acronimul său franțuzesc, COPS), reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori, componența sa fi ind așadar similar Consiliului Nord-Atlantic al NATO. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara ce deține președinția prin rotație a UE, COPS exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE și inaintează Comitetului Militar principii de acțiune. In timpul unei crize, COPS este prezidat de Inaltul Reprezentant al UE pentru PESC.
Comitetul Militar al UE (EU Military Committee, EUMC), asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefi i apărării sau reprezentanții militari ai acestora din statele membre. Comitetul Militar oferă consiliere militară și inaintează propuneri COPS și indrumare militară Statului Major. In timpul unei operațiuni, EUMC monitorizează desfășurarea adecvată a acesteia.
La rîndul său, Stafful Militar al UE (EU Military Staff, EUMS) se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situațiilor și planifi carea strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identifi carea forțelor europene naționale și multinaționale și implementează, sub indrumarea EUMC, politicile și deciziile PESA. Pe scurt, EUMS este sursa expertizei militare in cadrul UE.
PESA mai include, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea pană in anul 2003, a unei forțe civile de reacție rapidă formată din circa 5.000 de ofi țeri de poliție, care să fi e capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei in termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor in domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea in funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului, etc15. Instituționalizarea activității in sfera prevenirii confl ictelor, consolidării păcii și a stabilității interne a statelor, zonelor sau regiunilor in criză sau amenințate de crize s-a făcut prin instituirea, inaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism permanent PESA. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor inaintează informații, recomandări și opinii Comitetului Politic și de Securitate.
Obiectivele strategice pentru securitatea europeană
La Salonic, Inaltul Reprezentant UE pentru PESC și secretar general al UEO Javier Solana a prezentat, la 20 iunie 2003, documentul intitulat „O Europă mai sigură intr-o lume mai bună” (A secure Europe in a better world), care s-a constituit in prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse. Documentul procedează la o analiză a mediului de securitate, identifi că obiective strategice și propune politici menite a răspunde principalelor provocări și amenințări la adresa securității. In această din urmă categorie sunt incluse confl ictele regionale, sărăcia, foamea, epidemiile, refugiații și migrația masivă, corupția, dictaturile, schimbările climaterice și dependența energetică, precum și „noile amenințări” reprezentate de terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere in masă, „statele eșuate” (failed states) și criminalitatea organizată.
Obiectivele strategice pe care le propune Uniunea Europeană sunt în număr de trei:
– „contribuția la stabilitatea și buna guvernare in vecinătatea noastră imediată”;
– edifi carea „unei ordini internaționale bazate pe multilateralism efi cace”; și
– un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.
In raport cu acestea din urmă, documentul subliniază că „prima linie a apărării” va fi adesea in afara ariei UE și că europenii „trebuie să fi e gata de a acționa inainte de producerea unei crize” – formulări ce inscriu conceptul strategic european in logica abordării preventive enunțată, in septembrie 2002, de noua Strategie Națională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menționează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca in cazul documentului american. Nu în ultimul rînd, conceptul subliniază necesitatea ca Europa să-și asume un spectru mai variat de misiuni care să includă, pe langă sarcinile Petersberg, operații comune de dezarmare, sprijin pentru țări terțe in combaterea terorismului și reforma sectorului de Securitate. Față de noile provocări la adresa securității, Europa poate aduce, atat direct, cat și indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnifi cativ. Explicația acestei evoluții rezidă in două aspecte:
– interesele și obiectivele de securitate actuale ale statelor europene nu sunt generatoare de stări
confl ictuale, dimpotrivă ele favorizează cooperarea și solidaritatea;
– mediul de securitate internațional este infl uențat pozitiv de procesele de integrare europeană și
euroatlantică, in fapt de extinderea comunității statelor care impărtășesc și promovează valorile
democrației și economiei de piață, in contextual adancirii colaborării regionale.
Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice:
– asigurarea stabilității și bunei guvernări in vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiectiv va implica, totodată, continuarea și dezvoltarea implicării Europei in soluționarea confl ictului arabo-israelian;
– crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism efi cace. Intr-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui system multilateral efi cace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fi e dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, caracterizate de existența unor instituții internaționale efi ciente, precum și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, in primul rînd a principiilor inscrise in Carta Organizației Națiunilor Unite. Calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai bună apărare pentru securitatea europeană este dată de existența unei lumi formate din state democratice bine conduse. De aceea, răspandirea bunei guvernări, combaterea corupției și a abuzului de putere, instaurarea domniei legii și protejarea drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a intări ordinea mondială. In acest context, un element important al acestei noi ordini internaționale este considerată a fi cooperarea transatlantică in cadrul NATO;
– pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou. Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere in masă și asistarea statelor cu structure slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul de Est și Africa. Identifi carea unor răspunsuri la noile amenințări trebuie să pornească de la faptul că acestea survin adesea la mari depărtări, sunt mai dinamice și mai complexe. De aceea liniile de apărare vor trebui de multe ori să se afl e in străinătate. Uniunea Europeană dispune de toate instrumentele pentru adoptarea unor astfel de soluții complexe. Pentru ca politica de securitate și apărare a Uniunii Europene să devină mai eficace este necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă in urmărirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității de comandă in caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente. In realizarea obiectivelor sale de securitate și apărare Uniunea Europeană nu va putea face abstracție de necesitatea menținerii unor relații privilegiate cu SUA. In același timp insă, Uniunea Europeană va trebui să iși dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială. In acest sens se vor dezvolta relații strategice cu Rusia, Japonia, China, Canada și India, fără ca vreuna din aceste relații să aibă un caracter de exclusivitate.
Totodată, Uniunea Europeană va trebui să manifeste deschiderea necesară pentru dezvoltarea unor parteneriate active cu orice țară care ii impărtășește scopurile și valorile și care e gata să acționeze pentru apărarea acestora. Prin această abordare Uniunea Europeană poate contribui semnifi cativ la realizarea unei sistem de securitate multilateral care să permit edifi carea unei lumi mai prospere, mai echitabile și mai sigure. De asemenea, este necesară o Strategie Europeană de Securitate cu o atenție sporită pe capacitatea UE de a-și asuma misiuni de tip strategic în funcție de intensitatea conflictelor.
CAPITOLUL III STRATEGIILE UE ȘI NATO DE COMBATERE A TERORISMULUI INTERNAȚIONAL
III.1 Comunicarea strategică a SUA dupa atentatele din 11 septembrie 2001
Marile conflicte ale secolului XX între lumea liberă și cea a totalitarismului s-au încheiat cu victoria decisivă a forțelor puse în slujba libertății și a unei unice formule valabile pentru reușita statului național: libertate, democrație și economie de piață.
Statele Unite se bucură în prezent de o putere militară fără egal și de o deosebită influență politică și economică. Apărarea statului împotriva dușmanilor săi reprezintă cea dintâi sarcină și angajamentul fundamental al Guvernului Federal. În condițiile de astăzi această sarcină a suferit schimbări dramatice. Inamicilor din trecut le erau necesare armate puternice și o mare capacitate industrială pentru a periclita America. Acum însă, rețele de indivizi ce acționează din umbră pot aduce haosul și suferința pe teritoriul SUA cu cheltuieli mai mici decât cele necesare cumpărării unui singur tanc.
În septembrie 2002 a fost lansată noua strategie de securitate a SUA, supranumită și „strategia de supremație și a atacului preventiv”. Însă ea a fost previgurată în discursul rostit de către George W. Bush la 1 iunie 2002 la Academia Militară a SUA de la West Point: „Cauza națiunii noastre a fost întotdeauna mai cuprinzătoare decât cea a apărării națiunii. Noi luptăm, ca întotdeauna, pentru o pace dreaptă – o pace în favoarea libertății. Vom apăra pacea împotriva amenințărilor teroriste și a tiranilor. Vom păstra și proteja pacea instituind bune relații între marile puteri. Și vom extinde pacea încurajând societățile libere și deschise pe toate continentele.[…] Trebuie să înfruntăm dușmanul la el acasă, să-i dejucăm planurile și să distrugem cele mai grave amenințări, înainte ca ele să devină efective. În lumea în care am intrat, singura cale spre siguranță este calea acțiunii. Și această națiune va acționa.” [22, p.89]
Statele Unite ale Americii desfășoară un război împotriva terorismului global. Inamicul nu este un singur regim politic, o persoană, o religie și nici o ideologie. Inamicul este terorismul – violența premeditată, motivată politic și exercitată asupra celor nevinovați.
Lupta împotriva terorismului global se deosebește de oricare din războaiele precedente din istoria noastră. Aceasta se va duce pe multiple fronturi, împotriva unui inamic prin excelență schimbător și pe o perioadă îndelungată de timp.
Apărarea SUA cea mai eficientă rezidă într-o ofensivă puternică și în întărirea siguranței interne a Americii pentru a se apăra de atacuri și pentru le descuraja. Reacțiile și criticile specialiștilor la discursul de la West Point din iunie 2002 nu au întârziat să apară, în registre și tonalități diferite, atât din partea presei și a unor guverne, dar mai ales din partea unor specialiști consacrați: Henry Kissinger, Artur Schlesinger Jr., Francis Fukuyama etc.
Pentru a-i ajuta la îndeplinirea țelurilor specificate în noua doctrină:
Să devină promotorii aspirațiilor la demnitate umană;
Să întărească alianțele încheiate pentru combaterea terorismului global și vor acționa pentru a împiedica atacurile îndreptate asupra lor și a prietenilor noștri;
Să colaboreze cu alte state pentru dezamorsarea conflictelor regionale;
Să împiedice inamicul să îi amenințe atât pe ei cât și pe aliații și prietenii lor, cu arme de distrugere în masă;
Să inițieze o noua eră a creșterii economice globale pe baza piețelor libere și a liberului schimb;
Să extindă aria dezvoltării prin deschiderea societăților și construind infrastructura democrației;
Să elaboreze programe de cooperare cu celelalte centre ale puterii globale;
Să transforme instituțiile de securitate națională americane pentru a putea face față provocărilor ca și pentru a valorifica oportunitățile secolului XXI.
Comunicarea strategică este vitală pentru securitatea națională americană și pentru politica sa externă. Comunicarea strategică descrie o varietate de instrumente folosite de către guverne pentru a putea înțelege atitudini și culturi globale, pentru a sfătui factorii decizionali, diplomații și liderii militari și pentru a influența atitudini și comportamente prin diverse strategii de comunicare. Comunicarea strategică ajută la atingerea obiectivelor politice, economice și militare. Poate fi folosită în mobilizarea publicului pentru a susține inițiative politice majore – și pentru a sprijini obiectivele înainte, în timpul și după un conflict. Pentru a fi eficienți, comunicatorii strategici trebuie să înțeleagă atitudini, culturi, să respecte importanța ideilor, să adopte tehnologii informaționale avansate și să folosească strategii și aptitudini comunicaționale sofisticate. Pentru a fi persuasivi, ei trebuie să fie credibili.
Comunicarea strategică poate fi înțeleasă prin prisma a patru elemente:
1. Diplomația publică: care încearcă prin schimbul de persoane și idei să creeze relații durabile; încearcă de asemenea să influențeze atitudinile și să mobilizeze publicul pentru a sprijini politicile guvernului. Exemple de diplomație publică: bursele de studiu Fulbright, schimburile de tineri, siteuri oficiale cu traducere în diverse limbi străine, interviuri televizate cu ambasadori și comandanți militari etc.
2. Afacerile publice: sunt folosite de către Ministerul de Stat și cel de Apărare pentru a denumi activități care au ca scop principal informarea și influențarea mass mediei din SUA și a poporului american.
3. Serviciile internaționale de radio și TV: sunt sponsorizate de către guvern pentru a transmite știri, informații etc către audiețe la nivel mondial atât pe căi clasice radio și TV cât și pe internet. De exemplu: Voice of America, Radio Free Europe/Radio Liberty etc.
4. Operațiuni informaționale: este un termen folosit de către Ministerul Apărării și include operațiuni de atacare a rețelelor informatice ale inamicilor și apărare a celor interne, război electronic, PSYOP etc.
Comunicarea strategică a SUA după atentatele din 11 septembrie 2001 se afla în criză. SUA s-a confruntat cu creșterea opoziției la nivel global dar mai ales în zona musulmană după invadarea Irakului, ajungând ca, la aproximativ un an și jumătate după invadarea acestuia, opoziția să atingă cote alarmante: în Egipt 98%, în Arabia Saudită 94%, în Maroc 88%, în Iordan 78% etc.[22] Atitudinile negative și condițiile pe care acestea le creează sunt principalele surse de amenințări pentru securitatea națională a SUA. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au fost catalizatorul pentru crearea unei noi viziuni asupra securității naționale. Războiul împotriva terorismului a înlocuit Războiul Rece în discursurile liderilor și a dat posibilitatea ca omenirea să fie împărțită în prieteni și dușmani, victime și criminali și a reușit de asemenea să sporească sprijinul pe care l-a avut președintele american. A dat posibilitatea ca atenția să fie abătută de la alte probleme majore ale omenirii: încălzirea globală, pandemia de HIV/SIDA, crizele economice din unele state, creșterea șomajului din USA etc.
Este lăudabil faptul că lideri politici, militari, diplomați au înțeles faptul că o strategie de combatere a terorismului nu va avea succes fără o comunicare strategică eficientă și bine coordonată. Agențiile care se ocupă de securitatea națională au creat rețele și echipe de criză care au fost pregătite să răspundă imediat știrilor talibane, anunțurilor Al Qaeda și evenimentelor locale din diferite țări. Ministerul Apărării a SUA a creat un Birou de Influențare Strategică (BIS) pe data de 30 octombrie 2001 pentru a crea o campanie de informare strategică care să sprijine Războiul împotriva terorismului. Acest birou ar fi trebuit să dezvolte o varietate de strategii de influențare pentru a spori încrederea și ajutorul acordat scopurilor americane și repudierea teroriștilor și a metodelor lor. Însă s-a confruntat cu numeroase articole negative atât în SUA cât și în străinătate și a fost acuzat că scopul său adevărat ar fi plasarea de minciuni și dezinformare în mass media. Secretarul de Stat al Apărării a dizolvat BIS pe data de 26 februarie 2002.[25] Casa Albă a creat o Coaliție de Centre de Informare (CCI) cu sedii în Washington, Londra și Islamabad. Coaliția a folosit tehnici folosite cu succes în campaniile politice din SUA și Anglia, în Kosovo de către NATO. CCI a căutat să domine mass media mondială care relata despre anumite evenimente în care erau implicate trupele americane cu mesaje pozitive, coordonate extrem de bine, care atingeau teme gen: ajutorul umanitar acordat de SUA unei anumite țări, invadarea Afganistanului a fost trecută sub mesajul „Crearea unei democrații reprezentative” etc. De asemenea, numeroși oficiali ai Casei Albe, secretari de cabinet și lideri militari au apărut cu regularitate la televiziunea Al Jazeera în încercarea de a convinge lumea musulmană că Războiul împotriva terorismului nu este un război împotriva Islamului. În iunie 2002 administrația Bush a creat un Birou al Comunicațiilor Globale ca succesor al CCI cu misiunea de a coordona comunicarea strategică. Transmisiunile televiziunilor sponsorizate de SUA din Orientul Mijlociu au suferit câteva transformări și au început să transmită numai pentru anumite categorii de public. De exemplu, Radio Sawa a început să transmită muzică pentru tinerii arabi, o mixtură de muzică americană și muzică populară arabă cu scurte spații de știri la fiecare jumătate de oră, emițând atât pe unde FM cât și pe unde AM și prin satelit.
În anul 2004 a fost înființată o televiziune prin satelit de limbă arabă sponsorizată de SUA prin care se dorea să fie înțeleasă democrația de tip american, modul de viață american, în încercarea de a aduce un echilibru în media arabă. Radio Farda transmite divertisment, noutăți, informații și deține un site pentru audiența din Iran. Conform estimărilor, bugetul pentru comunicările strategice și transmisiunile TV și radio internaționale este de aproximativ 1,2 miliarde de dolari anual, de aproximativ 400 de ori mai mic decât bugetul militar.
Armata americană a deținut încă de la invadarea Irakului o grupare de jurnaliști proprii care au acoperit toate evenimentele: marșul către Bagdad, atentatele asupra militarilor americani și după părerea mea au reușit să ascundă numărul victimelor de ambele părți precum și abuzurile pe care le-au făcut militarii americani sau cel puțin să reducă vizibilitatea acestora din mass media mondială prin furnizarea de noi evenimente către mass media datorită avantajului pe care îl aveau: puteau pătrunde în locații în care un jurnalist obișnuit nu ar fi putut pătrunde sau cel mai probabil ar fi fost omorât.
Este interesant faptul că a fost folosită Agenția de Informații a SUA (USIA) care a existat ca agenție de sine stătătoare din 1953 până în 1999 când a fost subordonată Ministerului de Stat. Deși ea are competențe statutare de a fi principalul „sfătuitor” al președintelui SUA și al secretarului de stat, a fost folosită pentru a crea strategii de comunicare și pentru a coordona activitățile unor agenții la nivel strategic. Principalele competențe au devenit diseminarea informației și supravegherea schimburilor educaționale și culturale externe, în încercarea de a crește suportul internațional al acțiunilor armatei americane.
Începând cu 2005, după adoptarea Raportului Comisiei de Apărare asupra comunicării strategice s-a putut vedea o schimbare a comunicării strategice. Au fost stabilite așteptări realiste și cel mai probabil și-au dat seama că va dura decenii pentru a restabili credibilitatea și încrederea în SUA pierdute. Conform raportului menționat, transformarea comunicării strategice depinde în mare măsură de acceptarea unei schimbări culturale interne în toate ramurile guvernului american, recrutarea, trainingul și motivarea noii generații de comunicatori devenind o prioritate. O cerință necesară pentru comunicatorii americani a fost aceea de a-și mări ajutorul și suportul dat de către populațiile islamiste care au fost împărțite în patru categorii: cei care se împotrivesc, nedecișii, cei care acordă un mic ajutor și cei care acordă un mare ajutor.
În urma cercetărilor întreprinse, americanii și-au dat seama de faptul că este mult mai ușor și mai ieftin să îi transformi pe cei care acordă un mic ajutor în oameni acordă un mare ajutor decât să îi convingi pe nedeciși să intre în tabăra lor. O mare grijă a fost acordată alegerilor din Afganistan și Irak, care trebuiau să iasă de sub suspiciunea de fraudare și totuși trebuiau să câștige partide și personaje pro-americane. Noile tehnologii informaționale și de telecomunicații au fost folosite din plin de către americani: e-mailul, dialoguri interactive, comunicații virtuale, bloguri și chat rooms găsite atât pe diverse siteuri cât mai ales pe extrem de popularele Yahoo Messenger și mIRC, camere de chat deschise pentru a se discuta o anumită problemă. A fost o strategie extrem de bine gândită pentru că internetul permite delocalizarea geografică astfel încât guvernul american și-a atins obiectivele primare (de a mări sprijinul populației americane pentru invazie. În acest moment sprijinul acordat președintelui și invaziei se află la cele mai scăzute niveluri de la începerea invaziei) cât și o mică parte din cele secundare, ca mesajele lor să fie văzute și auzite de oameni din întreaga lume. În concluzie, comunicarea strategică a SUA a folosit toate canalele media disponibile: radio, TV, presă scrisă, internet iar diseminarea de informații nu a rămas numai o activitate efectuată de guvern ci și de populația care a fost convinsă de juste-țea activităților guvernului și pentru realizarea scopurilor au fost implicați scenariști, directori de film, profesori, jurnaliști, oameni de afaceri, diplomați, militari etc. Datorită emigrației unei mari părți de populație arabă în Occident, este posibil ca SUA și țările occidentale din Europa să se confrunte cu noi acte teroriste, poate mult mai violente.
III.2 Strategii ale Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice în prevenirea și combaterea fenomenului terorist
Escaladarea acțiunilor teroriste în ultimii ani a fost alimentată de intensificarea tensiunilor etnice și religioase, evoluție corelată cu acutizarea unor probleme de natură politică, economică sau socială. Pe de altă parte, proliferarea armelor de distrugere în masă și dezvoltarea Internetului au dus la conturarea unor noi forme de terorism: chimic, nuclear, radiologic, biologic și informatic. Ca reacție la amenințarea teroristă, Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică au depus eforturi pentru:
– elaborarea unor politici și strategii coerente;
– dezvoltarea și implementarea unor programe de modernizare a capabilităților existente în vederea adaptării la cerințele abordării noilor tipuri de terorism;
– organizarea și desfășurarea unor operațiuni de combatere a terorismului, vizând inclusiv crearea condițiilor pentru limitarea factorilor generatori și de susținere a unor astfel de activități.
Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au determinat o schimbare de paradigmă la nivelul UE în abordarea amenințărilor la adresa securității europene, materializate în redimensionarea și configurarea politicilor în materie. Primul demers în această direcție s-a concretizat în adoptarea, de către Consiliul European – structură care definește liniile directoare politice generale ale UE – a unui „Plan de acțiune antiteroristă”, ale cărui prevederi au fost transpuse, ulterior, în instrumente legislative, implementate la nivelul tuturor statelor membre. Documentul de bază în domeniul luptei împotriva terorismului la nivel comunitar – Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului – a fost adoptat în iunie 2002, pentru a asigura caracterul integrat al abordării infracțiunilor teroriste la nivelul UE. Este de menționat faptul că anterior acestei decizii, doar șase state membre UE aveau în legislația națională prevederi care să incrimineze infracțiunea de terorism. În anul 2003, Strategia de Securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună” a inclus terorismul printre amenințările la adresa securității europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile și crima organizată. Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind combaterea terorismului, structurată pe patru piloni – Prevenire, Protecție, Monitorizare și Răspuns. Primul pilon își propune să abordeze fundamentele insecurității și factorii care contribuie la apariția terorismului. Dar pașii care vizează creșterea securității trebuie întreprinși fără prejudicierea drepturilor și libertăților individului, a deschiderii și toleranței din societățile europene. Mai mult, acțiunile UE se referă și la consolidarea normelor bunei guvernări atât în cadrul Uniunii, cât și în afara acesteia. Al doilea pilon al Strategiei vizează protejarea cetățenilor și a infrastructurii, prin introducerea, la nivel comunitar, a: Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) și a Sistemului Informatic Schengen de a doua generație (SIS II), implementarea unor standarde comune agreate referitoare la aviația civilă și securitatea portuară și maritimă, respectiv crearea unui program european pentru protejarea infrastructurilor critice.
Ce-al treilea pilon vizează urmărirea și investigarea activităților teroriștilor, atât la nivel comunitar, cât și pe plan internațional. Un element esențial este împiedicarea planificării, deplasării și comunicării teroriștilor și dezmembrarea rețelelor teroriste prin eliminarea posibilităților de obținere de fonduri financiare și materiale operaționale. Scopul final este aducerea teroriștilor în fața justiției.
Cel de-al patrulea pilon include măsuri destinate diminuării consecințelor unui atac terorist, prin îmbunătățirea capacității de răspuns, atât a cetățenilor, cât și a autorităților. Subsecvent Strategiei enunțate și derivând din liniile directoare trasate de acestea a fost adoptat un set de documente sectoriale: Strategia și Planul de Acțiune al UE privind combaterea radicalizării și recrutării și Strategia de comunicare media. Strategia UE pentru combaterea radicalizării și recrutării stabilește trei direcții principale: destructurarea activităților rețelelor și persoanelor care recrutează în scop terorist, asigurarea prevalenței liderilor moderați asupra celor care promovează extremismul și promovarea securității, justiției, democrației și șanselor pentru toți. Strategia de comunicare media este, de asemenea, structurată pe trei componente principale: mesaje cheie privind combaterea terorismului, sugestii privind modul de transmitere de mesaje cheie către diferite audiențe și un lexicon comun actualizabil. În vederea incriminării altor fapte asimilate actelor de terorism, precum provocarea publică în vederea comiterii de acte teroriste, recrutarea de persoane și pregătirea acestora în vederea desfășurării de activități teroriste, Decizia-cadru 2002/475/JAI a fost amendată prin Decizia-cadru 2008/919/JAI privind combaterea terorismului. Totodată, pentru asigurarea securității europene prin gestionarea adecvată a riscurilor teroriste provenite din afara spațiului comunitar, UE a inițiat demersuri de transfer de expertiză și bune practici în domeniul de referință către state non-UE – un astfel de proiect vizând, spre exemplu, statele din Balcanii de Vest.
Pentru eficientizarea luptei împotriva terorismului, ulterior atacurilor teroriste de la Madrid din martie 2004, Consiliul European a decis crearea funcției de Coordonator UE pentru combaterea terorismului (CTC) însărcinat cu: – identificarea unor măsuri pentru creșterea fluxului de informații destinate miniștrilor de interne ai statelor membre UE, în scopul ameliorării procesului decizional circumscris activității antiteroriste; – monitorizarea implementării instrumentelor legislative ale UE la nivel național; – coordonarea activității Consiliului UE în domeniul combaterii terorismului; – supravegherea tuturor mecanismelor de combatere a terorismului aflate la dispoziția UE și înaintarea unor rapoarte periodice către Consiliul UE. CTC are un rol relevant în monitorizarea implementării documentelor strategice și a planurilor de acțiune sus-menționate, pentru domeniul de referință, și realizează periodic rapoarte privind stadiul acestora. De asemenea, în cadrul grupurilor de lucru specializate ale Consiliului UE – Grupul de Lucru Terorism, aspecte interne (TWP) și Grupul de Lucru Terorism, aspecte internaționale (COTER): – sunt dezbătute subiecte legate de acest fenomen, în vederea identificării unor politici și măsuri destinate prevenirii și combaterii eficiente, la nivel comunitar a amenințării teroriste; – sunt evaluate și actualizate periodic instrumentele legislative asociate luptei împotriva terorismului, prin raportare la dinamica fenomenului. În evaluarea nivelului amenințării teroriste la adresa UE, un rol important îl are Centrul Întrunit de Situații al UE (SitCen), parte a noului Serviciu European pentru Acțiune Externă (SEAE). Responsabilitățile SitCen includ analizarea tendințelor în domeniul terorismului în state din exteriorul UE și elaborarea de produse analitice destinate informării oficialilor comunitari, precum Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona modifică perspectiva instituțională comunitară, cu implicații pentru organizarea și funcționarea organismelor europene, atribuțiile acestora și – implicit – competențele decizionale ale organismelor naționale ale statelor membre (SM) în anumite domenii. Desființarea pilonilor comunitari a condus la schimbarea mecanismului decizional la nivelul fostului pilon III – Cooperare polițienească și judiciară internațională în materie penală (ce acoperea și domeniul luptei împotriva terorismului), prin eliminarea formulei interguvernamentale, care presupunea adoptarea unei decizii prin unanimitate și trecerea la cea supranațională, în care deciziile se adoptă prin majoritate calificată. Tratatul de la Lisabona aduce mutații în planul structurilor comunitare, fiind constituite noi structuri. Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 71 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în februarie 2010, a fost înființat Comitetul Operațional privind Securitatea Internă (COSI) care reunește reprezentanți din capitalele statelor membre, responsabili în domeniul combaterii criminalității organizate și terorismului.
Responsabilitățile COSI implică coordonarea cooperării polițienești și vamale, protecția frontierelor externe și cooperarea judiciară în materie penală relevantă pentru cooperarea operațională în domeniul securității interne. Noua structură raportează în mod regulat Consiliului UE care informează, la rândul lui, Parlamentul European și cele naționale. De asemenea, COSI este însărcinat cu evaluarea direcției generale și eficienței cooperării operaționale în scopul identificării de eventuale deficiențe și, implicit, formulării de recomandări cu privire la măsuri de depășire a acestora.
Tratatul de la Lisabona statuează crearea unei noi structuri autonome a UE2– Serviciul European de Acțiune Externă – care, după cum indică și titulatura, își va asuma un rol proeminent în cadrul politicii externe și se va afla sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Noul serviciu va sprijini Înaltul Reprezentant în direcționarea Politicii Externe și de Securitate Comună și va avea rolul de a asigura consistența acțiunii externe a UE. Noua structură include reprezentanți ai Comisiei Europene, Secretariatului General al Consiliului și ai reprezentanțelor diplomatice ale statelor membre (precum și, așa cum am menționat anterior, SitCen).
Deși inițial cadrul determinat de Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) era orientat în principiu asupra capabilităților militare și restricționat de setul de „misiuni Petersberg” , adoptate prin Tratatul de la Amsterdam (1999), evoluțiile la nivel strategic – în special atacurile teroriste din septembrie 2001 – au determinat un proces de extindere și consolidare a acestei dimensiuni. Astfel, Uniunea a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include și combaterea terorismului (Consiliul European de la Sevilla, iunie 2002) și a instituționalizat relația UE-NATO prin adoptarea Acordurilor Berlin Plus privind accesul UE la mijloacele și capacitățile Alianței, în vederea derulării de operații sub conducerea Uniunii (decembrie 2002, Copenhaga). Totodată, având în vedere importanța componentei civile în abordarea noilor provocări ale mediului de securitate (inclusiv terorismul), UE a adoptat – suplimentar Obiectivului Global pe componenta militară (Headline Goal) – Obiectivul Global UE pe componenta civilă (Civilian Headline Goal / CHG), având ca orizont de realizare anul 2008. În prezent este în curs de implementare CHG 2010 (adoptat în noiembrie 2007), care vizează, în principal, consolidarea capabilităților necesare pentru sectoarele de poliție și justiție, precum și a celor aferente dimensiunii de reformă a sistemului de securitate (Security Sector Reform).
La intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, PESA a fost redenumită Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), principalul obiectiv vizând integrarea instrumentelor militare și civile într-o abordare cuprinzătoare a procesului de management al crizelor.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – Dezvoltări de nivel strategic
Conceptul Strategic al NATO promovat în 1999 include terorismul în spectrul de riscuri cu caracter general la adresa Alianței, alături de sabotaj, crimă organizată sau întreruperea fluxului resurselor critice. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat însă, în mod fundamental, perspectiva aliată în abordarea terorismului. Deși în perioada 2001 – 2006 nu a fost promovat un nou document strategic, care să abordeze direcțiile de acțiune ale Alianței în raport cu evoluția amenințării teroriste, terorismul a constituit unul din elementele centrale ale dezbaterilor la nivel aliat privind transformările mediului internațional de securitate. Astfel, începând cu Summit-ul de la Praga (2002), NATO a inițiat un proces de transformare, atât conceptual, cât și instituțional, necesar pentru o abordare coerentă a terorismului. Din punct de vedere conceptual, cele mai importante dezvoltări în cadrul Summit-ului de la Praga au vizat promovarea Conceptului Militar de Apărare împotriva Terorismului și lansarea Planului de Acțiune împotriva Terorismului (Partnership Action Plan – Terrorism / PAP-T), în cadrul Parteneriatului pentru Pace. În timp ce Conceptul Militar de Apărare împotriva Terorismului constituie baza doctrinară a acțiunilor aliate în abordarea amenințării teroriste, detaliind elemente precum conducerea operațiilor contrateroriste aliate, asigurarea asistenței autorităților naționale ale aliaților în gestionarea consecințelor unui atac terorist sau acordarea sprijinului NATO pentru operațiuni ale altor organizații internaționale sau coaliții, PAP-T constituie platforma de cooperare a Alianței cu partenerii în acest domeniu, implicând atât consultări la nivel politic, cât și măsuri practice (securitatea frontierelor, exerciții specifice, dezvoltare de capabilități). Dezbaterile aliaților la nivel strategic pe această problematică au culminat cu evidențierea, în Directiva Politică Generală (2006), a terorismului ca fiind una din amenințările fundamentale pentru următorii 10-15 ani la adresa NATO. Consultările la nivel înalt au continuat și în cadrul Summit-urilor Alianței de la București (2008) și Strasbourg-Kehl (2009), declarațiile finale ale acestor evenimente evidențiind importanța acordată de aliați protecției cetățenilor, teritoriilor, infrastructurii și forțelor de apărare, precum și managementului consecințelor unor atacuri teroriste, și accentuând, totodată, nevoia unei contribuții consistente și eficiente a fiecărui stat la implementarea rezoluțiilor relevante pentru lupta contra terorismului. Tot în cadrul acestor evenimente, au fost reiterate elementele vizând consolidarea capacității Alianței de a realiza schimbul de informații în domeniul terorismului, intensificarea dialogului și a cooperării cu alte organizații internaționale și cu partenerii, prevenirea și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă, în sensul identificării modalităților de restricționare a accesului la/ utilizare a acestora în activități teroriste și nu în ultimul rând continuarea cooperării cu Rusia pe palierul antiterorism/ contraterorism și în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă, inclusiv de monitorizare a traficului cu produse cu dublă utilizare. În cadrul dezbaterilor cu privire la Noul Concept Strategic, acțiunile de contracarare a amenințării teroriste își păstrează relevanța, fapt evidențiat de altfel, atât de către Raportul grupului de experți privind noul document strategic al Alianței (mai 2010), cât și de cel al Adunării Parlamentare a NATO pe aceeași temă (aprilie 2010). În context, recomandările ambelor documente vizează consolidarea rolului NATO în combaterea terorismului, în special prin extinderea gamei de capabilități necesare în acest sens. Conceptul Strategic, adoptat în cadrul Summit-ului de la Lisabona (noiembrie 2010), reconfirmă, pentru terorism, poziția de lider a acestuia în lista amenințărilor importante la adresa Alianței și delimitează strict rolul pe care îl are dezvoltarea tehnologiilor moderne în diversificarea riscurilor și vulnerabilităților la adresa securității internaționale. Astfel, s-a putut realiza o analiză a impactului potențial al atentatelor teroriste, prin prisma:
– facilității accesului la capacități de tip CBRN,
– existenței, dincolo de granițele NATO, a zonelor geopolitice caracterizate prin instabilitate regională sau prin existența unor conflicte înghețate,
– elaborării unor strategii de atac cibernetic (asigură impactul scontat de către autori, datorită pagubelor materiale pe care le provoacă asupra infrastructurilor critice).
Evoluția amenințării teroriste după anul 2001 a adus în atenția aliaților, în primul rând, necesitatea creării și consolidării unei rețele coerente de parteneriate cu ajutorul cărora să poată fi abordat fenomenul terorist la nivel regional și global. Astfel, începând cu anul 2002 (crearea Consiliului NATO-Rusia), a fost aprofundată cooperarea cu statele partenere pe această dimensiune (prin intermediul PAP-T, menționat anterior), extinzându-se – totodată – și rețeaua de parteneriate (Inițiativa de Cooperare de la Istanbul/2004). Totodată, NATO și-a intensificat eforturile care vizează aprofundarea cooperării cu organizațiile internaționale care ar putea juca un rol important în combaterea terorismului la nivel global și regional. Astfel, în timp ce în relația cu ONU, Alianța lucrează cu organismele afiliate organizației (Comitetul ONU privind Contraterorismul, Comitetul 1540 al Consiliului de Securitate) și cu agențiile care au ca domeniu de activitate managementul consecințelor, cooperarea cu UE vizează mai degrabă dimensiunea militară (desfășurarea operațiunilor contrateroriste, în contextul Acordului Berlin Plus), iar cea cu OSCE schimbul de informații (cu Unitatea OSCE de Acțiune împotriva Terorismului). În al doilea rând, amenințarea teroristă a constituit unul dintre catalizatorii creării unui cadru procedural coerent de abordare a crizelor – Sistemul NATO de Răspuns la Crize (NATO Crisis Response System / NCRS). Astfel, în 2001 Consiliul Nord-Atlantic a promovat direcționările politice pentru dezvoltarea NCRS, în baza Conceptului Strategic din 1999, sistemul fiind definitivat și aprobat în 2005. Obiectivul principal al NCRS vizează asigurarea unei reacții coerente a Alianței în cazul unor operații de tip Articol 5 (apărare colectivă) sau non-Articol 5 (managementul crizelor) și include măsuri specifice luptei contra terorismului. De asemenea, în intervalul 2002 – 2010, în baza direcționărilor politice au fost create la nivelul Alianței diverse structuri necesare transformării organizației, ca element cheie în abordarea noilor misiuni (precum combaterea terorismului). Unul din cele mai importante demersuri în acest context a fost înființarea Comandamentului Aliat pentru Transformare/ ACT (2003), a cărui misiune principală o constituie reforma capabilităților NATO.
În domeniul informațiilor, care de altfel a constituit principala dimensiune ce se impunea a fi consolidată la nivel aliat pentru o abordare coerentă a luptei împotriva terorismului, pe lângă formatele și structurile tradiționale de cooperare (Comitetul Special, Oficiul de Securitate al NATO) a fost creată Unitatea pentru Informații privind Amenințarea Teroristă (Terrorist Threat Intelligence Unit / TTIU) la sfârșitul anului 2003. În prezent, TTIU este o structură permanentă care își desfășoară activitatea sub autoritatea Oficiului de Securitate al NATO, fiind compusă din reprezentanți ai serviciilor de informații și securitate aliate. Pe lângă misiunea principală a structurii care vizează analizarea și monitorizarea amenințării teroriste, atât la nivel global, cât și la adresa Alianței, TTIU asigură relaționarea cu serviciile de informații și securitate aliate, respectiv cu centrele de coordonare a acțiunilor împotriva terorismului ale statelor aliate, precum și cu serviciile statelor partenere și de contact. După Summit-ul de la Istanbul (2004), în contextul deciziei de reformă a structurilor de informații din cadrul Cartierului General al NATO, a fost creată Unitatea de Legătură pentru Informații (Intelligence Liaison Unit / ILU), pentru a relaționa pe această dimensiune cu statele non-NATO care doresc acest lucru. Totodată, pentru a sprijini activitatea ILU a fost creată și o celulă de legătură în cadrul Comandamentului Aliat pentru Operații (ACO/SHAPE) de la Mons, Belgia. De asemenea, pentru sprijinirea operațiunilor contrateroriste aliate, la propunerea ACT, începând cu 2006 a luat ființă Centrul NATO de Fuziune a Informațiilor (Intelligence Fusion Center/IFC), aflat la Baza Aeriană Molesworth din Marea Britanie. Un prim test de substanță al IFC îl constituie sprijinul misiunii NATO din Afganistan pe dimensiunea procesării informațiilor la nivel operațional. Nu în ultimul rând, în cadrul Diviziei pentru Amenințările Emergente de Securitate (Emerging Security Challenges Division /ESCD), există o structură dedicată contraterorismului, care coordonează demersurile aliate în acest domeniu. În același timp, prin prisma noilor dimensiuni care pot fi asociate și fenomenului terorist – chimică, nucleară, radiologică, biologică și informatică – au fost elaborate politici și create structuri care vizează atât coordonarea la nivel aliat (politici la nivel strategic privind prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă și apărarea împotriva amenințărilor CBRN – chimice, bacteriologice, radiologice și nucleare, respectiv politici privind apărarea împotriva atacurilor cibernetice), cât și managementul consecințelor în cazul unui incident specific (Autoritatea de Management pentru Apărarea împotriva Atacurilor Cibernetice, Centrul Euro-Atlantic de Coordonare pentru Răspuns la Dezastre – creat în 1998, dar care a preluat și rolul de coordonator în cazul unor atacuri teroriste sau de natură CBRN după 2001). De asemenea, eforturile Alianței de dezvoltare a politicilor și capabilităților în domeniul contracarării terorismului sunt susținute de o rețea de Centre de Excelență (COE), unul dintre acestea, Centrul de Excelență pentru Apărarea împotriva Terorismului de la Ankara, vizând exclusiv acest domeniu.
La mai puțin de 24 de ore după atacurile teroriste asupra Statelor Unite, aliații au invocat, pentru prima dată în istoria NATO, Articolul 5 al Tratatului de la Washington, declanșând primele operațiuni împotriva terorismului, Eagle Assist7 și Active Endeavour8. Cele două operațiuni au făcut parte din „pachetul” de măsuri inițiale de răspuns ale Alianței la atacurile de la 11 septembrie 2001. În prezent, Active Endeavour este singura operațiune contrateroristă aliată în desfășurare, participarea la aceasta fiind deschisă și statelor partenere. Totuși, începând cu 2003, Alianța s-a implicat în mai multe operațiuni ce implică și o dimensiune de combatere a terorismului, vizând crearea condițiilor necesare restricționării activităților teroriste (Afganistan, Balcani). De altfel, Alianța asigură securitatea evenimentelor de vizibilitate desfășurate pe teritoriul statelor membre, prin dislocarea unor capabilități specifice – elemente ale Forței NATO de Avertizare Timpurie și Control (AWACS), batalionului multinațional pentru apărare CBRN (chimică, bacteriologică, radiologică și nucleară).
Evoluțiile pe linia combaterii terorismului la nivel aliat au determinat inițierea unui program coerent de dezvoltare a capabilităților specifice – Programul de Apărare împotriva Terorismului (Defence Against Terrorism / DAT). Programul DAT a fost pregătit de către Directorii Naționali pentru Armamente ai statelor membre (Conference of National Armaments Directors) și lansat în cadrul Summit-ului Alianței de la Istanbul (2004). În prezent, programul DAT se află în coordonarea structurii dedicate contraterorismului din cadrul Diviziei pentru Amenințările Emergente de Securitate. Obiectivul DAT îl constituie protecția forțelor, populației civile și infrastructurii împotriva atacurilor de natură teroristă, cum ar fi cele cu dispozitive explozive improvizate sau atacurile cu proiectile reactive asupra aeronavelor și elicopterelor aliate. Având în vedere evoluția amenințării, proiectele demarate sub egida DAT vizează dezvoltarea unor capabilități care să poată fi dislocate în viitorul apropiat. În prezent există 10 domenii de lucru ale DAT:
protecția aeronavelor de dimensiuni mari împotriva sistemelor portabile de rachete,
protecția porturilor,
protecția elicopterelor împotriva proiectilelor reactive,
protecția împotriva dispozitivelor explozive improvizate,
detecția și contracararea armelor CBRN,
tehnologie pentru identificarea, monitorizarea și prinderea teroriștilor,
instruirea echipelor de intervenție și managementul consecințelor,
apărarea împotriva atacurilor cu mortiere,
protecția infrastructurii critice,
dezvoltarea capabilităților neletale.
Raportul grupului de experți privind Noul Concept Strategic al Alianței (mai 2010) evidențiază, de asemenea, ca viitoare domenii de lucru ale DAT, cercetarea asupra tehnicilor de investigare, descurajarea și rețelele sociale. Noutatea majoră, adusă de către adoptarea, în cadrul Summit-ului de la Lisabona, a Conceptului Strategic este relația pe care își Alianța își propune să o dezvolte cu Federația Rusă, prin intensificarea consultărilor politice și a cooperării practice în zonele de interes comun, inclusiv în domeniul apărării antirachetă, a contraterorismului și a securității internaționale.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări extrem de violente, desfășurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ținte precise, care, în general, nu se pot apăra. El se prezintă ca o reacție și, în același timp, ca o acțiune punitivă împotriva oricui se opune unei anumite idei, unei anumite filosofii, unei anumite religii, unei anumite politici. Se spune că terorismul este arma săracului. Această aserțiune este adevărată numai în parte. Ea este arma extremistului, a celui care dorește să ucidă, să înspăimânte, să domine prin teroare. Din vremea năvălirilor barbare și până azi, au existat, există și vor exista oameni care cred în terorism, care practică terorismul și, în numele unor principii pe care ei le slujesc, vor căuta să impună și altora un astfel de comportament. Terorismul nu va putea fi eradicat. Sub o formă sau alta, el va exista mereu. Omenirea poate să-l pună însă sub supraveghere, să-i limiteze efectele, să se protejeze împotriva lui. Prima măsură de protecție antiteroristă este cunoașterea profundă a acestui fenomen, depistarea cauzelor care-l generează și acțiunea asupra lor. Cunoașterea este însă foarte dificilă, iar acțiunile asupra cauzelor presupun, de fapt, armonizarea lumii, rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă. Astăzi, aceste probleme țin de accesul la resurse, de regimurile politice și de drepturile omului. Mâine, poate, ele se vor muta în efortul supraviețuirii, în lupta pentru spațiu și pentru informație. Până atunci, trebuie să facem față provocărilor de azi, să distrugem focarele de geneză și de proliferare a acțiunilor teroriste și să prevenim cauzele care duc la manifestarea acestui fenomen.
Politicile pentru combaterea terorismului trebuie să se bazeze pe cunoașterea lui și să vizeze eradicarea cauzelor care-l generează. Un algoritm rațional de cunoaștere și recunoaștere a acestui fenomen ar trebui să cuprindă:
politici de investigare;
politici de evaluare;
politici de contracarare a efectelor;
politici de eradicare a cauzelor;
politici de prevenire;
politici de finanțare a structurilor și acțiunilor îndreptate împotriva terorismului;
politici de pregătire a forțelor, mijloacelor și populației pentru a duce un război antiterorist.
Decizia politică de luptă împotriva terorismului aparține civilizației și vizează protecția prin lege și printr-un sistem coerent de constrângeri și de acțiuni a cetățeanului, comunității, proprietății, instituțiilor, statului și sistemelor de valori împotriva actelor teroriste. Toate politicile antiteroriste trebuie să vizeze:
informarea corectă asupra activităților, persoanelor, organizațiilor și instituțiilor teroriste, a celor care sprijină sau finanțează terorismului de orice fel;
supravegherea structurilor, instituțiilor și activităților care sunt bănuite că generează, încurajează sau susțin terorismul;
prevenirea oricăror acțiuni de tip terorist;
distrugerea rețelelor, organizațiilor și bazelor terorismului din toată lumea, oriunde ar fi ele.
Pentru a se proteja împotriva terorismului, o societate trebuie să dispună, în principiu, de următoarele structuri:
sisteme de supraveghere complexă și de evaluare operativă a riscurilor și amenințărilor de tip terorist (pentru aceasta, nu sunt suficiente mijloacele specializate, oricât ar fi ele de complexe și de sofisticate; este nevoie ca societatea să aibă un foarte mare grad de integralitate și de omogenitate);
sisteme de comunicare rapide și sigure;
legislație adecvată, dar care, pe cât posibil, să nu ofenseze alte state, alte structuri, sisteme de valori etc., ceea ce este foarte greu de realizat, mai ales dacă societățile respective sunt mari puteri;
• structuri de informații performante;
• structuri de ordine publică bine puse la punct și perfect integrate;
• forțe speciale.
Combaterea terorismului nu este o problemă militară, ci, în primul rând, una politică. Decizia pentru organizarea unei cruciade antiteroriste trebuie luată de conducerea politică a Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Europene, a Alianței Nord-Atlantice, precum și de organismele internaționale destinate să asigure protecția națiunilor, să prevină războiul și să organizeze și gestioneze bunele relații dintre ele.
BIBLIOGRAFIE
B. MONOGRAFII
Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niță, Dan Laurențiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed. Antet, București, 1997
Ioan V. Maxim – Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989
Cristian Jura – Terorismul internațional, Ed. All Beck, București, 2004
Raluca-Ioana Mocanu – Fenomenul terorist. Analiza legislației anti-teroriste române. Studiu comparativ, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Ioan Chiș, Cristian Popa, “Terorismul contemporan – fenomen și infracțiune”, Editura A.N.I, București, 2007
V. Crețu – Drept internațional penal, Ed. Societății ''Tempus'', București, 1996
Monica Maria Pivniceru – Răspunderea penală în dreptul internațional, Ed. Polirom, Iași 2003
Dumitru Virgil Diaconu – Terorismul. Repere juridice și istorice, Ed. All Beck, București, 2004
I. Dragoș – O istorie zbuciumată a poporului evreu, Ed. Niculescu, București, 1999
Georges Levasseur – Les aspectes répresifs du terrorisme international, Pedone, Paris, 1977
M. Ferchedău-Muntean și alții – Terorismul. Istoric, forme, combatere. Culegere de studii, Ed. Omega, 2001
Cristian Delcea – Psihologia terorismului – Studiu psihologic asupra teroriștilor, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2004
Ch. Kegley jr. – International Terrorism. Characteristics, Causes, Controls – University of South Carolina, 1990
P. Griset, S. Mahan – Terrorism in Perspective, Ed. Sage Publication, Thousand Oaks, London, New Delhi, 2003
James F. Dunnigan – Noua amenințare mondială, Cyber-terorismul, Ed. Curtea, 2005
Robert Cooper, Destrămarea națiunilor. Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007.
Robert Kagan, Despre Paradis și putere – America și Europa în noua ordine mondială., Editura Antet, București, 2003.
C. ARTICOLE:
Alexandru Stoica. Statele Unite ale Americii – Promotor al democrației la nivel global într-o lume instabilă. Modalități De manifestare a puterii americane în sistemul relațiilor internaționale, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“, Nr.2 septembrie 2014
George Cristian Maior, „Pentru o hartă a intereselor românești în politica externă (IV)”, revista „Cultura”, nr. 21, 2008
„Irak, Afganistan și terorismul global: sensul noilor războaie ale secolului al XXI-lea (III)”, revista „Cultura”, nr. 33, 2008
The Post-Sept. 11 impetus for NATO enlargement, The Wall Street Journal Europe, 22 March 2002,
Impressions of America 2004: How Arabs View America; How Arabs Learn About America, Zogby International, July 2004;
Cristian Băhnăreanu, Strategia de Securitate Națională a SUA 2006 – opțiuni geopolitice și geostrategice, în Impact Strategic, nr. 2 (19), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006, p. 69.
D. SURSE ELECTRONICE:
Adevarul despre atacurile de la 11 septembrie 2001, http://http://adevarul911.blogspot.md/
Comunicarea strategica a SUA dupa atentatele din 11 septembrie 2001 – parte integranta a Strategiei de Securitate Nationala a SUA http://razvanbucur.ro/category/proieste-master/ (accesat 24.03.2016)
Cristian Tun-Comșa, „Considerații privind terorismul contemporan”, http://www.actrus.ro. (accesat 10.04.2016)
Strategii ale Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice în prevenirea și combaterea fenomenului terrorist, https://www.sri.ro/fisiere/studii/strategieue.pdf (accesat 11.04.2016)
Strategia europeană de Securitate, http://www.consilium.europa.eu/ro/documents-publications/publications/2009/pdf/european-security-strategy-secure-europe-better-world/. (accesat 14.04.2016)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Escaladarea Acțiunilor Teroriste (ID: 114895)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.