Eros Si Cosmos la Mihai Eminescu

INTRODUCERE

,,Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeste prevedea, literatura poetica româna va incepe secolul al 20- lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare vesmantului cugetarii românesti.”

TITU MAIORESCU

Dorința de a-i învața pe alții să invețe reprezinta pasiunile infailibile asupra carora mi-am aplecat sufletul si mi l-am împăcat.

Investigațiile realizate de mine asupra întregii vieți literare, pedagogice, sociale, psihologice a lui Eminescu alcatuiesc prezenta lucrare.

Cuprinzând patru capitole:

Capitolul 1 – VIAȚA SI ACTIVITATEA LUI MIHAI EMINESCU

Capitolul 2 – TEME SI MOTIVE IN CREATIA EMINESCIANA

Capitolul 3 –PREZENTAREA GENERALA A POEZIILOR IN CARE PREDOMINA EROSUL SI COSMOSUL

Capitolul 4 – ASPECTE PSIHO PEDAGOGICE ȘI METODICE APLICATE DE EMINESCU LA DOUA CLASE DISTINCTE

aceasta ofera posibilitatea realizarii unui raid prin istoria vieții lui Eminescu cu opriri pretinente acolo unde subiectul ales iși face loc. De neneglijat sunt atât aspectele litarare, cât și cele pedagogice cu aplicabilitate in practica educaționala actuală.

Normele psihopedagogice sunt punctate pentru a reliefa caracterul concentric al cunostintelor aplicate in acest domeniu.

Eminescu, mai presus de geniu, e un duh bine făcător cu o istorie lungă și ințesată de experiențe culturale intr-o viață scurtă și nedreaptă, nedemnă lui … din care avem atâtea de invățat!!!

Capitolul I. Viata si activitatea literara a lui Mihai Eminescu

„Conștiința românească a voit sa dea celui mai mare poet al ei o obârsie fabuloasă. Dar pentru că misticismul genealogic a devenit din ce in ce mai prudent, nimeni nu se gandeste că, asemeni lui Virgiliu, care descindea pe August din miticul Aeneas, să tragă pe Eminescu din sangele balaurului din poveste, dintr-un smeu sau măcar din Buddha.Deasemeni, lipsind orice vesti scrise din recea noapte scitică,ramâne oricum hotarât că poetul nostru nu poate coborî din Brig – Belu sau nebunul Boerebist, precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia. Sângele sau subțire cere însa o origine aleasa, străveche si indepartată, fiind indoiala ca un căminar modovean si o fată de stolnic ar fi putut da ființă intristatului contemplator al Luceafărului”.

Copilaria autorului

Prima bănuială este că strămoșul său ar fi fost turc: Emin Efendi, neguțător turc, pripășit prin țară, s-ar fi așezat după unii la Vatra Dornei, după alții la Suceava și mai apoi la Botoșani, s-ar fi botezat creștinește schimbându-și numele în Eminovici și, însurat cu o româncă, ar fi pus temelia ilustrei familii.Ciudățenia numelui a sprijinit această geneză; prietenii ziceau poetului in glumă „turcule”, și el însuși, în epoca rătăcirii, lăsându-se în voia unei amare fantezii, se declara urmaș al lui Utungi Emin Aga. Chipul său senin – meditativ ducea cu gândul spre orient. Când pentru întîia oară Slavici îl văzu la Viena, pe sălile Universității, îl crezu albanez sau un persan.

După unii, Eminescu este, prin origine, suedez. El ar fi fost nepot de fiu al unui ofițer de cavalerie invalid din oastea lui Carol al- XII – lea, stabilit după bătălia de la Pultava la Suceava, pe langă familia baronului Mustață. După mamă, Eminescu pare însă, indiscutabil, rus. Căci moșul acesteia era un muscal, de nu cumva cazac, anume Alexa Potlov, fugit din Rusia pentru pricini politice și așezat pe malul Siretului, în apropiere de satul Sarafinești, unde, în straie țărănești și sub numele de Donțu, se îndeletnicea cu prisaca. Mama poetului, Raluca, ținea pe soțul ei de rutean, și aceasta devine credibil că urmașii, în viață incă, ai lui Eminescu, vorbesc rutenește.Adversarii contemporani îl socoteau bulgar.

Dacă știrea dată de un francez că Eminescu ar fi de origine sârbă e o simplă extravaganță, mai nouă și mai măgulitoare este ipoteza unei descendențe polone, o familie Eminowicz din Polonia, care număra doi poeți (Ludwig Eminowicz și Roman Eminowicz, m.oct.1920), și care a alcătuit nu demult arborele genealogic. Ea a descoperit că se trage din Murad Eminowicz, negustor armean și cetațean al Liovului, după cum glasuiește un manuscris din 1646, aflat in Biblioteca Os – solinski. Acesta era cel mai bogat din colonia celor 82 de familii armene din Liov, iar casa sa străjuia mândră între acelea ale familiilor Gluszkiewicz și Domozyski din ulița armeană.

Și când propria ta viață singur n-o ști pe de rost,

O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

O linie principală Eminowicz – Dolenga stăruie în Polonia, o alta laterală Eminowicz – Emberg apare în Podolia. Un oarecare membru al familiei ar fi emigrat acolo și s-ar fi legat prin căsătorie cu casa Emberg din Silezia, căci un Petru Eminowicz din Podolia se legitima la 1802, în fața comisiei nobililor, ca descinzând din sus – numita casă sileziană. Ramura aceasta își întinde crengile până prin Bucovina și Basarabia, în fața Mohilaului, unde urmași ai ei ar fi avut, zice-se, averi. Din ea se trage, fără îndoială, Mihai Eminescu, ridicând la trei numărul poeților dați omenirii de nobila șleahtă polacă. Cei care sprijină această înrudire au băgat de seamă, cu multă perspicacitate, că cei mai mulți din Eminowiczenii bucovineni și basarabeni se cheamă tot Mihai.

În vreme ce biografii caută strămoși de-ai poetului între Marea Baltică și Marea Caspică, într-un sat din Bucovina, județul Suceava, zis Călineștii lui Cupărencu, trăiau până de ună zi și mai trăiesc incă rude tărănești ale lui Mihai Eminescu. Satul, românesc, era prin secolul al – XVIII – lea jumătate al familiei Cupărencu, jumătate al boerului Cîrstea. Satul exista cu mult înainte de ocupația austriacă(1775) și fiindcă Petrea Eminovici, întîiul cu acest nume pe care îl găsim prin scripte și amintiri, mergănd îndărăt în vreme, se născuse cu probabilitate între 1732 și 1736, e lucru hotărât că eminovicenii au trăit și înainte de 1736, fie în satul Călinesti, fie pe moșia boerului Cîrstea de la Costana. Inrâurirea galițiană nu începuse a se arăta cu putere, deoarece vorbeau înca limba lor moldovenească. Feciorul lui Petrea se chema Vasile Iminovici, s-a născut prin 1780 și a murit la 20 februarie 1844. Era tăran și el, ca și părintele său. Știa putină carte și având darul cântării, boerul orânduise dascăl. Tot boerul i-a dat patru fălci de pamânt, către sfârșitul veacului. Devenită slobodă, familia capată stare și trecere în sat. Răzășia este prin ea înseși o noblețe, și tatăl poetului trecea, prin urmare, în boeria măruntă.

Vasile are patru fete și trei feciori. Cel mai mare, Gheorghe (n.10.II.1812), tatăl lui Mihai Eminescu, părăsește casa părintească. Al doilea, Ioan (n.14.III.1816 – m.21.II.1877), rămîne la glie, se însoară cu Maria Mareci, olteancă sau româncă rutenizată, are copii și trăiește țărănește. La curtea lui Gheorghe Eminovici din Ipotești veni odată un frate al boerului, îmbrăcat ca la țară. Copiii îl auziră vorbind românește dar și rutenește, voind să tăinuiască un lucru. Mezinul, Ștefan (n.24.I.1819), se duce de acasă, fără urme. Ar fi plecat în Moldova, s-ar fi călugărit și ar fi murit de holeră pe undeva.

Fecior mai mare al lui Vasile, dascălul din Călinești tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, Iminovici, sau Gheorghieș Eminovici, cum îi va zice lumea prin ținutul botoșanilor, s-a născut la 10 februarie 1812. Fiind băiat de cântăreț în strană, adică de om mai cu învătătură, îl vedem învățând carte, vreo trei ani, la dascălul Ionită din Suceava. La scoli mai înalte nu se știe, nici nu e probabil, să fi umblat. Trebuie să fi fost ager la minte, în stare să prindă multe, deoarece boerul Ioan Ienacaki Cîrstea de la Costina (lângă Suceava) îl ia în slujba sa desigur pentru oarecare treburi cancelărești. Avea scriere citeața și condei cult, expresie potrivită pentru abstracțiile administrative. Baronul Jan Mustață din Bucovina, luând cu arendă de la boerul velit Balș moșia Dumbrăveni, aduce pe Gheorghe Eminovici ca scriitoraș.

Gheorghe Eminovici devenise mâna dreaptă a boerului Costache Balș, făcând și dregând prin moșie, după cum ne dovedesc scrisorile și rapoartele ce încă din 1839 le scria, în nemțește sau moldovenește, mai ceremonios ori mai pripit boerul Costache și secretarului acestuia, serdarului Alexander von Bizay de Holdmesisch, la Galbena și la Chișinau, unde, era atunci reședința „milostivului stăpân”.

Agonisind oarecare stare, tânărul Eminovici se însura în primăvara anului 1840. Avea 28 de ani. S-a socotit destul de subțire ca să ceară stolnicului Jurașcu din Joldești pe fata sa, Ralu, cu vreo patru ani mai tânără decât dânsul. Socrul i-a dat zestre bunicică.

La așa stare, înboldit poate de soția sa Ralu, care avea ușoare fumuri nobilitare, îi trebuia lui Gheorghe Eminovici o urcare pe treapta boerească. Și iatăl cerând și căpătând, fără îndoială cu bani, de la Vodă Mihai Grigore Sturza, la 12 mai 1841, decretul de căminar.

La Ipotești și la Botoșani s-au nascut cei 11 copii ai familiei Eminovici : Șerban (1841), Nicolae (1843), Iorgu (1844), Rucsandra (1845), Ilie (1846), Măria (1848), Mihai (1850), Aglaie (1852), Henrieta (1854), Matei (1856) și Vasile. Dintre toți frații se pare că numai Henrieta, deși paralitică, a avut un rol deosebit în existenta poetului.

Gheorghe Eminovici a avut mai întîi patru băieți și două fete veniți pe lume cam la un an unul de celălalt : Șerban (1841), Nicolae (1843), Iorgu (1844), Rucsandra (1845), Ilie (1846), Măria (1848), și care umpleau o casa lungă, scundă, ascunsă de arborii imensului parc al dumbrăvenilor privind în grădină prin șase ferestre.

În sfârșit, prin 1849 – 1850, după nașterea celui de-al șaselea copil cumpără jumătate din moșia răzășească Ipoteștii, la opt km de orașul Botoșani, cealaltă jumătate stăpânind-o frații Isăcescu și sârbul Gheorghe Ciofu. Gheorghe Eminovici își face la moșie casă bună, gospodărească, deși de paiantă în locul alteia vechi ce o găsise, sădește tei în grădină, iar soția Raluca, mai evlavioasă, cumpară, zice-se, de la o ruda a fostului stăpân, Teodor Murguleț, o bisericuță fără turlă, cu clopotnită de lemn, și duc împreună trai îmbelșugat, invitându-și și ospatându-și rudele la zile mari. Întărit într-ale vieții și împăcat cu Dumnezeu, Eminovici își sporește cu râvnă familia, încă cinci copii (Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei, Vasile) măresc întinsa familie, care ar fi numărat pe acea vreme unsprezece copii, dacă doi n-ar fi murit foarte de mici.

Eminescu a pretrecut primii ani în Ipotești, în cadru rustic sărăcăcios, însa cu o plasare geografică deosebit de frumoasă. Este perioada când viitorul poet vine în contact cu „basme, ghicitori, eresuri” și se pătrunde de farmecul peisajelor moldovene.

Poetul care a devenit pentru toți românii un mit a văzut lumina zilei la Botoșani în 1850 la 15 ianuarie. După cum am spus, familia Eminovici provenea din satul Călinești, județul Suceava. Gheorghe Eminovici s-a căsătorit în 1840 cu Raluca, fiica stolnicului Jurașcu, iar în anul următor, 1841, devine căminar. După nașterea viitorului poet, Gheorghe Eminovici cumpără jumătate din moșia Ipotești întemeindu-și o frumoasă gospodărie.

Ipoteștii, sat sărăcăcios, sunt așezați într-o vale închisă de dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse alte sate mai mari, ca Dumbrăvenii, Cocorenii, Călineștii, risipite într-o priveliște dezordonată de clisă și cocioabe. Aci la conacul ridicat de Gheorghe Eminovici, și-a petrecut Eminescu copilăria până a nu fi trimis la școală la Cernăuți, și de atunci încolo pe vremea vacanțelor. Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de tară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de o anume eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată asupra solului, cu câte două ferestre mari în lături. Un pridvor, înalt în față, la care suiau vreo șapte trepte de lemn, enii, Cocorenii, Călineștii, risipite într-o priveliște dezordonată de clisă și cocioabe. Aci la conacul ridicat de Gheorghe Eminovici, și-a petrecut Eminescu copilăria până a nu fi trimis la școală la Cernăuți, și de atunci încolo pe vremea vacanțelor. Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de tară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de o anume eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată asupra solului, cu câte două ferestre mari în lături. Un pridvor, înalt în față, la care suiau vreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, un chip de fronton grec sprijinit pe două coloane zvelte dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuros. Ca la orice gospodărie de țară, se vedeau în apropiere odăi pentru argați și slugi, șopruri și hambare, iar în fund o livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. În spatele unor uluci de scânduri bătute în lungime una peste alta în niște pari de lemn, pe sub umbra a doi tei imenși, se înalță o clopotniță paralelipipedică, deasemenea din scânduri, așezate vertical, cu înfățișare de coteț de porumbei. Parii lungi proptiți în toate laturile împiedica năruirea acestui sacru șopron, în vecinătatea căruia se ridica, nu prea sus deasupra acelorași uluci, căciula de tablă a vechii bisericuțe de lemn.

Codrul, izvoarele, satul din vale intraseră așa de mult în sufletul lui Eminescu, încât, fiind pe la Cernăuți sau în altă parte, prin țară, se socotea „în străinătate” și visa o căsuță în satul lui „natal”:

Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârâului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară,

A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniștiri

Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

Visări misterioase, poetice șoptiri.

Dintre toți frații, tovarăș de joacă nu-i putea fi cu adevărat decât cel mai puțin depărtat prin vârstă, și acesta era Ilie, mai mare cu vreo trei ani și ceva decât Mihai. Când cel din urmă era în vremea zburdălniciei, adică de vreo zece ani, Șerban, fratele cel mare, era „domnișor” meditativ de 19 ani, iar ceilalți erau îndeajuns de vlăjgani pentru a nu se coborî la joacă cu un copilandru.

Mamă-sa, singura la care ținea în chip deosebit, moare abia în 1876.

Unde va fi făcut Eminescu clasele întâia și a doua primară nu știm, dar clasele a treia și a patra le-a urmat sigur la Cernăuți, la „Național – Hauptschule” , cum se numea pe atunci școala greco –orientală în august 1857, cerând pașaport pentru fii săi, Eminovici trecea printre ei și pe Mihai, „în vârstă de șapte ani, părul negru, ochii negrii, nasul potrivit, fața smolită”. Apoi este înscris la „Ober – Gymnasium” în clasa întâi.

Gheorghe Eminovici avea planuri mărețe pentru copii săi și prețuia pe nemți cu deosebire. De aceea și-a dat pe toți băieții la carte nemțească la Cernăuți și se zice că ar fi ținut și în casă profesor de această limbă, pe un anume Scarlat Woiacek de Voinski, de la care Mihai nu folosise cine știe cât, deoarece primul învățător al lui Eminescu de la Cernăuți, Iancu Litviniuc, nu era prea mulțumit de „cunoștințele sale de limba germană”. Șerban, Nicolae, Iorgu sunt pomeniți în 1852 ca învățând la „pansionul” Ladislaw Ferderber din Botoșani, însă la 23 august Șerban și Nicolae căpătau pașaport spre a merge la Cernăuți.

Aci își petrece Eminescu aproape șapte ani din copilăria sa, cunoscând unul din aspectele asupririi culturale, care îl va durea mai mult. Cele două clase primare (a treia și a patra), pe care suntem siguri că le-a urmat acolo (1858 -1859, 1859 – 1860), le-a trecut cu bine. Director al școlii era Wassilie Illasiewicz, catihet Porfir Dimitrovici, iar învățător :

în anul întâi, Ioan Litviniuc, și

în anul al doilea, Ioan Zyba – czynski.

Domnii învățători, erau mulțumiți de băiat, mai ales că se dedase și la limba germană. În anul școlar 1858 – 1859, Eminescu se califica al cincisprezecelea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtări bune și aplecare la învățătură, socotea mulțumitor și scria asemenea, nu era slab la religie, dar mai ales era strașnic la limba română. În toamna anului 1860 fu desigur tot Gheorghe Eminovici cel care aduse pe băiat să îl înscrie la „K.K Ober – Gymnasium”, în clasa întâi. Cât fusese în școala primară, Mihai stătuse, parese, la Aron Pumnul, unde se aflau atunci (c. 1856 – 1858) și ceilalți frați. Profesorii aveau pe aceea vreme obiceiul, să țină copii în gazdă, pe plată sau în schimbul unor mici servicii.

Itinerariul professional

Cu ajutorul sau nu al lui Vasile Pogor, la care ar fi tras în gazdă, Eminescu, „doctorand în filozofie", avu norocul să fie numit la 23 august 1874 director al Bibliotecii Centrale din Iași, în locul lui Samson Bodnărescu, trecut la direcția Școlii Normale de la " biserica Trei Ierarhi". In ziua de 30 august, în aula Universității, depunea jurământul în fața rectorului Ștefan Miele. Titu Maiorescu, ministru de instrucție, aflând de această evaziune de la studii semnase, se înțelege, numirea, întărită, prin decret la 16 octombrie 1874, dându-și seama, pătrunzător cum era, că aripa cea largă a poetului nu putea fi închisă în gratiile strimte ale bunului-simț obișnuit.

Eminescu, la rândul lui, era încântat de postul său, care, plătit cu 200 lei noi, îi deschidea înainte perspectiva rafturilor prăfuite ale sălii de lectură, în umbra cărora avea răgazuri nesfârșite de a se deda studiilor sale. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii, făcându-și din chiar exercițiul voluptos al intelectului un mijloc de trai „Suntfericit — ar fi zis Eminescu — că mi-am ales un loc potrivit cu. firea mea singuratică și dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mîine mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atît de măreț în fapte și oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor, care m-a găzduit și care mi-a găsit acest culcuș demn pentru iernile noastre friguroase. înțeleg prin ierni schimbarea răutăcioasă a semenilor noștri, cari caută să lovească chiar și-n acei ce nu se pot apăra. Cunosc năravurile politice de la noi, de aceea mă îngrijesc, cu toate că trebuie să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine." .

De bucurie că scăpase de pribegia înfometată a anilor de studenție, poetul, naiv, uită să ia în primire biblioteca cu inventar de cărți și mobilier în regulă, spre supărarea lui de mai târziu. Cu hotărârea de a avea totdeauna o ocupațiune „.științifică și literară", el spera să se pregătească repede, în, tihna bibliotecii, pentru doctorat și să plece apoi în Germania, spre a-1 obține.

„Pe la mijlocul lui noiembrie mă-ntorc in Germania pentru examene — se-nțelege că coelesta deorum, gratia favente. nefiind cas impjedicător. Călătoria mea va avea de scop înainte de toate depunerea doctoratului. Până atunci mă voi pune însă în corespondență cu domnul Hăjdeu, pentru a afla de la el numele dicționarelor auxiliare (a limbei latine corupte din acel timp și a prescurtărilor usitate pe atunci), si toate preservativele critice, pe cari cineva trebuie să le aplice la documente, pentru a afla dacă sunt autentice sau apocrife : căci în critica documentelor nu e permis a visa. înainte de plecarea mea și înarmat cu toate mijloacele necesarii pentr-o asemenea, activitate, vă voi anunța pentru ea să binevoiți a mijloci eliberarea actului sus-mențional, cu permisiunea de a vizita archivele secrete ale stalului prusian." .

Scrupulozitatea care destăinuie în Eminescu pe marele poet 1-a lăsat însă în viața practică om fără apărare. Pregătirile ce se vede a le fi făcut în vederea documentației — exerciții de paleoslavă, de gramatică latină, copieri de documente slavo-latino-bizantine îi măresc mereu sentimentul răspunderii și-1 îndepărtează de acțiune. Aceeași conștiinciozitate îl îndeamnă să pornească la inventarierea tuturor opurilor din bibliotecă, ceea ce nu știm de-a izbutit să facă, dar care 1-a împiedicat, fără îndoială, să-și pregătească lucrarea. Cărțile din rafturi au asediat pe fostul bibliotecar de la. Cernăuți și de la Viena și l-au stupefiat cu totul cu mirosul lor de piele și hârtie. Eminescu voia să revoluționeze biblioteca cu tot dinadinsul. Având naivitatea să creadă că rostul ei este " de-a fi o fereastră " permanent deschisă spre grădinile culturii actuale, el se pornește înflăcărat s-o sporească și s-o facă un instrument util de muncă.

In acest scop intră în negocieri cu un librar anticar și întocmește o lista de opere tipărite și manuscrise ce ar fi trebuit să fie cumpărate de stat. Cu un lăudabil simț de cultură, el își dă seama că, fără o colecție de manuscrise, o operă serioasă de istorie literară veche nu se poate întreprinde, deoarece producțiunea mireană din secolele XVI, XVII și XVIII a circulat netipărită, și nu numai că face un raport în acest sens locurilor în drept , dar el însuși își dă ultimul ban ca să-și procure o hârțoagă veche cum ar fi Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la Mănăstirea Secului din Moldova la anii de la zidirea lumei 7329, iar de la întruparea Mîntuitorului nostru îs. Chr. 1821 și alte multe, relativ atât de multe că filologul Gaster a putut să scoată din ele un material apreciabil pentru a sa Crestomație.

Toate aceste nobile intenții sunt însă întunecate. Pierzând intuiția gardului între ce e al său și ce e al obștii, Eminescu ar fi sustras din mobilierul bibliotecii două scaune, una masă, un dulap nou și altul vechi, spre a se servi de ele pentru uzul său personal. Din fericire, lumea de bine a prins de veste repede această ticăloșie și s-a grăbit să arate poetului, cum s-a arătat și lui Oscar Wilde, că geniului nu-i este îngăduit să surpe temeliile morale ale societății.

Intre timp, Eminescu își statornicește domiciliul într-o odaie mare, în casele din curtea bisericii Trei Sfetite, unde, prin generozitatea lui Samson Bodnărescu, mai locuia și Miron Pompiliu și, în urmă, câteva săptămâni chiar Slavici, toți tineri afirmându-se în cercul foarte eteroclit al ,rJunimii". Lipsa de griji, liniștind spiritul, spori puterea de muncă intelectuală a poetului, dar nu-i schimbă firea nepăsătoare pentru regimul fizic al vieții. El profesa acum un fel de întoarcere la natură gen J.-J. Rousseau, fiindcă își găsea în această doctrină îndreptățirea instinctelor sale silvestre, ororii sale de complicații sociale. "Pretindea anume că „fiecare lucru trebuie să vină la timpul lui", să corespundă adică unei necesități firești, pentru a-și îngădui astfel să doarmă ziua și să colinde noaptea, să mănânce pe apucate și să răstoarne într-un cuvânt niște obiceiuri care pentru noi au devenit natură. Omul care dormise pe paie mârâia când cineva venea să i le întoarcă, ședea pe un scaun de lemn alb în fața unei mese ordinare de brad, ca acelea de la crâșmă, bea apă din- tr-o doniță și-și ținea hârțoagele prin lăzi, pe jos, pe după sobă, fiindcă era un animal sănătos, cu simțurile externe foarte îndurate, dar cu o singură sensibilitate lăuntrică acută : aceea spirituală. "

Sila de arhitectonic se dezvăluie la Eminescu în căutarea locuințelor. Deși mijloacele sale îi îngăduie un interior modest, dar stilizat, el umblă după surpături de mahala aproape sătească, după zidiri dezolate și primitive, în sfârșit, după bordei, în lutul căruia pare că-1 atrage un instinct al cătunului. într-un rând ședea împreună cu Miron Pompiliu și un alt prieten, mic impiegat, într-o cocioabă de pe Valea Plângerii. Bătea mahalalele și împrejurimile până la miezul nopții, târând și pe alții, pe la Copou, pe la Socola, printre vii, pe valea Bahluiului, și-i plăcea să se-nfunde prin crâșme și dughene mărginașe, în căutare de vin bun, care nu-1 îmbăta, dar îi dădea o euforie caracterizată prin lacrimi de duioșie și producțiuni muzicale lumești. Mânca chiar într-un astfel de birt mic, zis „La cerdac", al unui neamț Leopold "sau Ferdinand, om de inimă și foarte creativ, care amintea pe departe de bunul. tată. Cei trei tineri necăsătorit și literați, în frunte cu Eminescu, duceau astfel de viață sub sfintele zidiri ale Trei Ierarhilor, încât căsnicia lor căpătă numirea puțin măgulitoare -de balamuc.

Dar, sub un anume raport, erau toți sociabili, căci frecventau nu numai „Junimea", dar și unele saloane minuscule, cum ar fi acela al d-nei Matilda Gugler, atunci căsătorită cu Burlă, sau al d-nei Miele, poete amândouă și dispensatoare de ceaiuri literare. O nouă nefericire familială încețoșează în această vreme sufletul lui Eminescu și-i abate poate de la gândul unei grabnice reîntoarceri în Germania. Fratele său, Șerban, murise într-un spital din Berlin, bolnav de tuberculoză și către sfârșit cu manifestațiuni de alienație mintală, întreținerea lui în ospiciu costase bani, și agentul diplomatic Krețulescu nu se cădea să-și ia asupră-și o atare cheltuială .O intervenție la Ministerul de Instrucție Publică rămase fără rezultat din lipsă de fonduri.

Poetul însuși n-avea bani; „ Știți ce va să zică a trăi într-un oraș românesc cu o sumă ca aceasta [adică cu 200 lei], unde nu există nici un mijloc social pentru confortul amploiatului mic. Aicia trebuie să fii sau în riadul proletariatului orășenesc, sau în rînd cu oamenii care au și avere privată.''''

Cu grija de a tăinui mamei sale, Raluca, această veste dureroasă, Eminescu încearcă să convingă "pe bătrîn că este obligat de a plăti datoriile" răposatului.- Gh. Eminovici nu se afla la Botoșani, ci la Praga, în căutarea celor două fete ale sale, îmbolnăvite de tifos la întoarcerea de la băile Teplitz (Boemia), unde cheltuiseră — dovadă de firea nechibzuită a bătrânului — sume considerabile. Eminescu se repezise cu puțin înainte la Botoșani, pentru vreo cinci zile, fără să bănuiască vestea care-1 aștepta abia la Iași Cu acest prilej și-a văzut toate rubedeniile, a fost și la schitul Agafton, I a mătușa sa Fevronia Jurascu unde la o șezătoare de maici ar fi auzit și însemnat de la o – călugăriță tînărâ, Zanaida, povestea lui Călin.

Asupra bătrânelor mătuși provinciale poetul n-a făcut o impresie satisfăcătoare; fie că demnele femei s-au speriat de ocupația extravagantă pentru ele a poetului, fie că acesta, din maliție, s-a dedat față de dânsele la poze stranii, impresia a fost de acelea ce se exprimă cu clătinări din cap și ridicări de ochi la cer. O mătușă surprinse pe poet plimbându-se prin casa în palton și bătându-se cu pumnii în piept. La bănuiala vreunui junghi și recomandația unui tratament adecvat, Eminescu răspunse hamletian : „Eu am fost, sunt și voi fi" „Ce crezi că citesc eu aici?" — se adresă el către o țață Profiră, cu glas solemn. „Vreo carte de filozofie" — răspunse femeia. Iar Eminescu. cavernos : „Etichetele curților împărătești" (G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu", București, Ed. Minerva, 1986, pag. 191).

La Iași, poetul se afundă în treburi cu optimism, și numărul hârtiilor umplute cu povești și însemnări sporește în chip vertiginos pe masa de brad și prin colțurile odăii. Deși nu putuse merge la Berlin pentru doctorat, nu-1 părăsise cu totul gândul acesta și al prelegerilor kantiene, de vreme ce prin martie 1875 mai scria câteva pagini de traducere din. Critica rațiunii pure. Era în afară de aceasta în corespondență cu editorul Brockhaus din Leipzig, la al cărui Comversation-Lexicon colabora, și lucra la un Dicționar al limbii sanscrite, ceea ce dă de bănuit că voia să devină un indianist, spre a lua contact cu budismul prin textele originale.

Tot acum își face debutul în învățământ la Institutul academic din Iași, unde, pe toamnă, Xenopol îl lasă să suplinească cursul de logică. Fusese numit în noiembrie și într-o comisie examinatoare. Spiritul absolut al lui Eminescu se trădează, și aici, ca și în pregătirea docto-râtului, ca și la bibliotecă. înțelegându-și datoria- în chipul unei mari răspunderi, el se plânge pe de o parte de lipsa mijloacelor pedagogice, pe de altă parte face pregătiri excesive în vederea cursului, căutând să alcătuiască singur un manual de logică ce lipsea. De altfel, în afara de biografiile românilor iluștri, pe care le pregătea pentru enciclopedia lui Broekhaus, strângea material pentru un manual de lectură ce-i fusese cerut chiar de Maiorescu și pe care nici vorbă nu 1-a făcut.

Nu mult după aceea, în al doilea semestru al anului școlar 1874 — 1875, deci către primăvară, Samson Bodnărescu, care preda limba germană la institut, fiind, se vede, prea ocupat eu altele, lăsa în locu-i pe Eminescu ca profesor de limba germană la cursul superior. Institutul, care avea școală primară, gimnaziu, liceu și internat, se afla în strada Muzelor, în casele ocupate mai târziu de Școala de fete „Oltea-doamna", și avea un corp profesoral compus din elemente, distinse, în majoritate universitari și junimiști, ca N. Culiano. P. Poni, Gr. Cobălcescu. St. Vîrgolici, A. D. Xenopol, în frunte cu I. M. Melik, directorul poreclit în „Junimea" și Mirrailic. Eminescu, așa de exigent față de el însuși încât își surpa fundațiunea lucrării pentru a voi s-o sape prea adânc, păși în clasă cu planul prestabilit de a scoate din elevii săi germaniști desăvârșiți.

El nu era, cu toate pletele sale date pe spate, un bard declamatoriu și vanitos, care se lasă lingușit de tineri și alunecă repede la recitarea propriei opere, la cererea unanimă a clasei. Școlarii au simțit această numai decât meticulos, sârguitor, naiv de nepedagogic în credința că tinerii ciraci urmăreau în chip sincer să învețe limba germană, cu încăpățânarea în lucrurile practice pe care o arătase și cu prilejul serbării de la Putna, poetul se dovedește, spre uimirea băieților, un profesor de-o pedanterie barbară. El își făcuse într-un caiet un catalog propriu si urmărea mișcarea cursurilor în dublă contabilitate. în caiet își însemna lecțiile pe care avea să le facă în cutare zi (d.p. : „Pentru marți conjugarea verbului auxiliar ha-ben; pentru vineri verbul sein"), lecția din care examinase pe fiecare elev, și nu numai că distribuise materia în diferite zile ale cursului, după un anume program, dar împărțise pe școlari în serii, după aptitudini, dând la fiecare serie sau chiar individ altceva de pregătit. Astfel, în clasa I superioară, unde avea ca elevi pe numiții Albu, Alevra, Antoniade, Apostoleanu, Apostolide, Buicliu, Cernâtescu, Cerne, Cincu, Condopolu, Criste, Desila, Dimitriu, Fotino, Frigator, lonescu, Lambrino, Miclcscu, Milicescu, Mitache, Nanu, Petrovan, Pilat, Pipi, Schabner, Stamate, Stamatiu, Străjescu, Stroici, Tatovici, Tăutu, Tulbure, Vincler, Vidrașcu, Voinescu, făcea :

marți: gramatică și exerciții de traducere ;

joi: citire cu îndeletniciri asupra citirii, iar

sâmbătă : gramatică și exerciții din [manualul lui] Ahn.

In clasa a Il-a superioară, unde preda luni și sâmbătă, avea vreo 25 de băieți, pe Pîcleanu, Nanu, Istrati, Theodor, Frey, Stați, Novleanu, Sigmund, Orleanu, Vîrgolici, Milicescu, Negel, Melidonovici, Costinescu, Borisof, Stroici, Motoc,D. Matasaru, Motoc, Vasiliu, Naum, Cincu, Mănescu, Pruncu, Emanoil. Aici îi împărțise în slabi, mai înaintați, și mai înaintați, dându-le la cei slabi și mai înaintați partea 1 din Ahn, iar la ceilalți, partea a Ii-a din Ahn și traduceri din Schiîler. Pîcleanu, bunăoară, traducea din Schiîler, Istrati numai din Ahn, I § 93, Emanoil din Ahn, p. II. Anul acesta a tradus pe cât se pare și actul II din Wilhelm Telt. Eminescu preda și la cursul inferior în clasa a IlI-a, în care se aflau printre elevi și viitorii gazetari și oameni politici C. Miile și V. G. Morțun.

Cu puținii școlari de aici se purta foarte energic și era nemulțumit de ei. Marți și vineri făcea cu ei gramatică și traducere, iar miercuri, citire și exerciții, li examina des, ținând socoteală de lecțiile la care îi ascultase și notându-i după o scară prudentă cu slab, mijlociu, bine. După câtăva vreme de astfel de muncă și notații, școlarii, în special cei din curs superior, mai toți de familii bogate, începură și murmure. Eminescu era și nervos, pedepsea și dădea note rele, și acest fapt poate fi pus în legătură și cu starea sănătății sale. Suferea de o aprindere la încheietura genunchiului, ce-1 stânjenea în mișcări. Dacă legăm acest accident de paralizia reumatică a mâinii drepte, de care, cu un an mai înainte, la Berlin, zicea că suferă, .de boala suspectă de la Viena, de manifestațiunile morbide de aceeași natură ce-1 vor cuprinde în curând și care presupun o cauză veche, ne vine să credem că unul din motivele inavuabile ce împiedicau de la o muncă statornică pe poet este infecția luetică, întâmplată în cursul acestor ani, poate chiar la Viena. Scânteia revoltei o formă pedepsirea lui V. Dimitriu din clasa a II-a superioară, viitor profesor universitar.

După o scurtă conjurație, insurgenții din cursul superior se hotărâră să se pună în grevă. Și când, într-o dimineață, la orele 8, Eminescu intră în clasă, nu găsi pe nimeni, deoarece toți elevii, în chip demonstrativ, se baricadase în sala de gimnastică. Ei reveniră însă la ora următoare a lui Culianu, spre a arăta direcția protestului lor. Imitând pe cei de la cursul superior, elevii din clasa a IlI-a inferioară făcură și ei demonstrații ostile, ieșind unul câte unul din clasă la intrarea lui Eminescu, care, livid, uluit, privi defecțiunea cu liniște ironică, totodată și amară. Mirmilic, directorul, și șeful pedagogilor, Hurjui, umblară să înăbușe cu asprime revoluția, dar elevii s-au ținut dârzi trei zile. O încercare de a-i decima prin foamete a rămas infructuoasă, pentru că insurgenții au luat cu asalt mâncarea din mâinile oamenilor de serviciu.

Au urmat apoi eliminări, amenințări, dar totul s-a potolit, cum era și firesc. Institutul avea nevoie de băieți-clienți care să plătească, și ispășitorul fu Eminescu.

în semestrul următor el fu înlocuit cu P. Paicu, scutind astfel școala de prezența sa primejdioasă. Totuși, la 18 iunie poetul nu întrevedea acest deznodământ, fiindcă lui Maiorescu, care-i propunea funcția de revizor școlar, îi răspundea că e satisfăcut cu câștigul său, cât lua de la Institutul Academic și de la Școala Normală, unde, prin urmare, de asemeni preda lecțiuni.

Nu trecu mult, și o nouă vicisitudine amărî sufletul poetului. De curând se pripășise la Iași D. Petrino, poet pe atât de considerat în unele cercuri pe cât de lipsit de talent, făcând parte însă din înalta noblețe bucovineană și primit din această pricină cu multă atenție în societatea bună ieșeană. Era un tânăr dezechilibrat, alcoolic, desfrânat, care risipise o avere întreagă în petreceri și țâra prin saloane doliul — poate chiar sincer — al morții soției sale, cântat apoi în versuri lugubre și fade. De curând familia sa primise de la împărat baronatul, dar tânărul, într-un elan de naționalism ce acoperea însă și o disperare economică, hotărî să emigreze în țară. în acel an, 1875, împlinindu-se o sută de ani de la convenția ce dădea Austriei Bucovina, stabilirea lui Petrino, în țară luă proporțiile simbolice ale unui protest al nobleței locale. Discursul vehement ținut de el la serbarea comemorativă organizată la Iași, reputația de poet, manierele lui teatrale și afectate de tânăr blazat, dar mai ales relațiile în lumea de sus, la care trebuie să adăugăm și o mare doză de adulație, evidentă în dedicarea poeziilor, făcură din Petrino nu numai un personaj la modă în saloanele moldovene, dar și un obiect al atențiunilor oficiale.

Pentru a i se da o sinecură, îi fu oferită direcția Bibliotecii Centrale, deținută de Eminescu, pe care o ceru — zice-se — îndemnat de Andrei Vizanti, liberal îngust și pătimaș, suplinitor al catedrei de istorie și literatură română de la Universitatea ieșeană și dușman înverșunat al lui Titu Maiorescu, din cauza unei notițe ironice cu prilejul unei dedicațiuni compuse într-o latinească fantezista. Titu Maiorescu a acceptat această mașinație ce trebuia să izbească în „Junimea" și a numit, drept compensație, pe Eminescu, pe ziua de 1 iulie 1875, revizor școlar pe două județe, Iași și Vaslui, în locul lui Naum, scoțându-1 dintr-o funcțiune tihnită și propice studiilor și dându-1 drumurilor de țară și incertitudinilor luptei de partide. Petrino se bucura însă de simpatii largi în cercurile ieșene, și Maiorescu n-a putut face altfel sau a socotit că nu face rău. Petrino nu avea motive să-1 simpatizeze pe Eminescu și pentru că acesta scrisese cunoscutul articol cu privire la broșura sa Puține cuvinte…, și fiindcă reputația crescândă a acestuia i-o primejduia pe a sa. De aceea, în chip insidios, își luă concediu pentru două luni și rugă pe Eminescu să-1 suplinească în acest timp, pentru ca să pregătească — după cum vom vedea — un motiv de acuzație împotriva lui. Această întâmplare a umplut de bună seamă de amărăciune pe Eminescu, și așa prin concepție și boală, deschis tuturor deprimărilor. Neputând să-și manifeste față de lume supărarea, el își vărsă focul în odaia lui neorânduită, la masa de brad, unde începu să injurieze cu vehemență sterilă pe Petrino, într-o sumă de diatribe versificate.

Cu tot scepticismul în privința trăiniciei noii slujbe, Eminescu se așează la lucru eu o strășnicie așa de lipsită de orice diletantism, cu atâta clarviziune pedagogică și socială și spirit administrativ, încât acest an reprezintă pe o suprafață mică, în istoria învățământului rural înainte de Haret, cel mai ridicat nivel al conștiinței culturale naționale. Noul revizor avea atribuțiuni îndoite, administrative și pedagogice, trebuia, într-un cuvânt, să conducă cancelaria revizoratului și să facă inspecții la școlile dependente de circumscripții din județele Iași și Vaslui. Pentru această muncă extinsă, dar nicidecum odioasă unui intelectual, Eminescu era retribuit cu salariul îndoit de c. 500 l.n. (212,50 de fiecare județ), sumă considerabilă pe acele vremuri. Orice aluzie, așadar, la mizeria poetului în această epocă trebuie explicată prin alte pricini, cum ar fi incertitudinea, decât prin insuficiența teoretică a mijloacelor de trai.

Chiar în vara aceea — credem — s-au ținut sub supravegherea lui Eminescu o serie de conferințe pentru învățătorii din județul Iași, conferințe la care n-au luat parte decât 24 de inși din 54, ceea ce noul revizor, spirit absolut și neconcesiv, consemnă cu asprime într-un raport oficial. încă din august el porni pe drumurile de țară, în trăsură sau căruță, cum i-a fost la îndemână, să viziteze școlile din județul Vaslui, în vederea reorganizării învățământului primar ce se pregătea. Impresia generală pe care i-o făcură aceste școli fu rea. Frecvența mică a copiilor, abuzurile primarilor, sărăcia și mortalitatea țăranului, silit să presteze munci în natură spre a acoperi vechile datorii, toate acestea îl făcură să creadă că școala devenise un lucru de prisos. Filosoful social, pregătit între Viena, Berlin și Putna, avea naivitatea să ridice raportul pe care îl înainta peste vreo lună ministerului la nivelul unei adevărate soluții sociale, preconizând schimbarea sistemului de dări și organizarea unui regim mai liber al muncii.

Ceea ce te izbește aproape dureros în activitatea de funcționar public a lui Eminescu este imensa lui bună-credință și destoinicie administrativă, capacitatea lui de muncă inteligentă și practică totdeodată, bunul-simț de-săvârșit în toate acțiunile, care ar fi făcut în alte împrejurări din el un mare organizator și care totuși ne apar ca și ridicule de optimism, într-o vreme obscură, ipocrită, împătimată de politicianism. Dureros de ridicol este, deci, raportul revizorului sociolog, care deplânge în el mortalitatea copiilor de vărsat negru, anghina difterică și alte boli, după ce însemnase în carnet și unele leacuri împotriva lor, pe care le-a recomandat probabil țăranilor, împotriva cămătăriei la țară și a proastei economii sătești, dând soluții practice pe care n-avea cine să le citească. Ca un adevărat Pestalozzi rătăcitor, Eminescu străbătu furtunos drumurile județene, aspru și nemulțumit, asemănător într-aceasta mult lui Gh. Eminovici, cu deosebire că acela era domn absolut pe moșiile sale, în vreme ce el comanda călare pe un cal de zăpadă. La Mânjești se indignă, găsind un singur știutor de carte, care deci costase pe stat 7.737 lei n. învățătorul epileptic de la Dumești, fiind asuprit de primar, e propus spre mutare în comuna Lazu.

în Scheia găsește școala închisă, la Zăpodeni, o școală neîncăpătoare. La Florești admiră frumoasa biserică-mănăstire neisprăvită. Cu trăsura a mers mai departe în Rediul, Brodoc, Bălteni, Rafaila, Delești și altele, dând instrucțiuni și mustrări, recomandând sau permutând pe învățători, nemulțumit că găsea bănci numai de formă, școli fără orologiu și fără clopoțel, copii puțini, lefuri neplătite, avertismente neexecutate. După un scurt popas administrativ în Iași, Eminescu pomi iarăși în inspecții, de astă dată în județul Iași, cu aceleași mijloace de locomotiune și poposiri în sate, care-i atrăgeau glumele „Junimii":

Eminescule, poete,

Umblai în cabriolete

Luni întregi, din sat în sat,

Școlile de inspectat.

Ca nalt revizor școlar.

Stai în gazdă la primar

Și cu primărițele

Iți încurcai ițele.

Idilele cu primărițele sunt, desigur, bârfe din partea „caracudei", dar adevărul este totuși că revizorul rumina amorurile sale pentru Veronica sau oricare altă femeie, căci între un raport de inspecție și o statistică comparativă de cheltuieli cu întreținerea școlilor, apar în caietul său de însemnări fugitive versuri de dragoste pentru o femeie cu ochi limpezi.

Inspecțiile la școlile de țară l-au făcut pe Eminescu să cunoască mai de aproape starea socială a țăranului, abuzurile arendașilor și funcționarilor administrativi, infiltrarea micilor capitaliști în chip de cârciumari și cămătari, să strângă, prin urmare, un material sociologic, care, în alte condiții de viață, ar fi fost punctul de plecare al unei întinse opere de sociologie națională, iar așa a fost numai informația unor admirabile articole de gazeta și a unei conferințe. Ca și Caragiale, Eminescu a trebuit să vadă că singura cale la îndemâna sa, greoaie, dar sigură de a corecta răul era propaganda satirică prin teatru. Pe imprimate de ale prefecturii județului Vaslui, din vremea deci a inspecțiilor, sunt aruncate ideile unei comedii, Gogu-tatii care avea să înfățișeze mediul de țară cu eroii săi tipici : marele proprietar d-nul Subpapuc, tînărul proprietar Barbu Vultureanu, vătaful hrăpăreț al celui din urmă. Pavel Intentationem, boieria veche în persoana lui Stratomir Frige-linte, față de noua generație reprezentată prin Gogu-tatii, Napoleon Pătărlăgică,subprefectul plășii Dezbrăcătoreni, negustorul Leizer Solzangezind. stăpânul birtului „La birlicul de aur" și alții asemenea. Un alt proiect de proză ironiza pe micii noi tirani ai satelor: pe popa Ermolachie Chisăliță, zis și Melesteu, fiu de porcar, bețiv și prost, pe dascălul Pintilie Buchilat și pe palamarul Nicodim Parpalae.

Față de această lume monstruoasă, produs al unui liberalism nesincer și pripit, se ridica în închipuirea utopică a revizorului vechea boierie patriarhală, asemeni aceleia în apropierea căreia copilărise la Ipotești. Intr-un sat de pe valea Șiretului, avea să ne descrie — într-o nuvelă — viața rurală a bătrânilor boieri Vasile Creangă, Drăgan Ciufa și a familiilor lor sănătoase, cu moșii întinse, vite, slugi, prisăcar, dădacă-țigancă, doctor de casă, scriitoraș, vechil, sufragiu, întocmai ca la curtea lui Bals, viață înapoiată, dar după credința lui pe potriva moravurilor țării, mai prielnică pentru țăran decât democrația hrăpăreață și neocrotitoare a statului burghez.

In vreme ce dragostea și meditațiile sociale ocupau în trapul cailor, mintea fanatică a lui Eminescu, satul se apropia și revizorul se afla cu brișcă în fața realităților, în comuna Șipotele plasa Bahlui, școlile erau închise de șase luni sub pretext de lipsă de lemne său boală a învățătorului, în localul școlii, notarul își făcuse locuința, zidind ușa tindei și spărgând pentru băieți o alta, de-a dreptul în zidul clasei, în care revizorul găsi, puse la păstrare, varza și nutrețul pentru vite ale domnului notar. în vreme ce tot bugetul școlii era de 1 500 lei, salariul primarului se ridica ia 2 400 lei anual. Eminescu propunea cu inocență ministrului darea în judecată a învățătorului și a primarului. La Ierbiceni (19 noiembrie 1875), era satisfăcut de progresele școlarilor, la Totoiești însă răspunsurile i se părură mecanice, fără viață. Copiii învățau pe de rost, fără să priceapă, și memorau definiții gramaticale înainte de a face exerciții de compunere.

Și-ntr-o parte și-ntr-alta recomandă cărțile de lectură ale lui Creangă, cu care făcuse nu de mult cunoștință .Chiar dacă uneltiri politice de sfere mai înalte n-ar fi zdruncinat pe Eminescu din postul său, în cele din urmă nemulțumirile micilor potentați județeni l-ar fi prăbușit. El își îngăduie să respingă numirile de învățători ce i se par nepotrivite, ridicole, ca aceea a unui copilandru, recomandat ca unul ce fusese energic în funcția de monitor, să se plângă prefecților că plătesc un salariu prea mic învățătorilor sau că nu-1 plătesc deloc, că au îndrăzneala să mute o școală fără învoirea sa .

In această toamnă, Eminescu făcu o călătorie la Cernăuți, cu prilejul serbării inaugurării Universității germane și al aniversării de o sută de ani de la „încorporarea" provinciei. Dincoace, la Iași, se făcuse o contraserbare la Beilic, la care vorbise D. Petrino. Pe la sfârșitul lui septembrie, Stefanelli se trezi cu Eminescu în orașul lui Aron Pumnul. Poetul adusese într-o ladă, sub un vraf de psaltiri, ceasloave și biblii, un număr însemnat de exemplare dintr-o broșură antiaustriacă, alcătuită pe bază de documente de Mihail Kogălniceanu, cu scopul de a o răspândi clandestin, ceea ce și izbuti să facă, trimițând-o chiar la căpeteniile serbării.

Orașul era trist. Pe la două după miezul nopții, Stefanelii și poetul auziră înfiorați, în stradă, un cor de voci bărbătești cântând lent și jalnic „Un răsunet al lui A. Mureșanu, pe muzica lui A. Pann. Eminescu îndeosebi fu impresionat: Niciodată — zise — nu mi-a plăcut cântecul acesta așa de mult ea acuma". Patriotismul, ca și, în genere, filosofia socială a poetului, căpătase o notă de violență dureroasă, fanatică. La hotelul „Pajura neagră", unde merseră să mănânce și unde luau masa în chip obișnuit mulți români, imperialii se aflau în haine de gală, în vreme ce românii cu hainele de toate zilele evitau orice fraternizare. Când un avocat vru să invite pe tinerii judecători români de la masa Iui Eminescu la petrecerea comună, acesta dădu semne de iritație și se prefăcu că ia pe numitul avocat din cauza fracului, drept chelner.

„Eminescu începuse a-și mușca mustața,, semn că era iritat. Deodată vedem că ia paharul său golit de bere și, ridicîndu-1 îndărăt după spate spre fața advocatului, îi zise fără să se întoarcă la dînsul:

— Kelner ! un pahar cu bere !"

Inainte de a pleca din localitate, poetul dădu o ultimă privire casei lui Pumnul și odăiței în care petrecuse o vreme ca bibliotecar. E posibil ca tot acum să se fi repezit la Suceava, la cumnatul său Drogli, pe atunci inspector școlar districtual pentru județele Suceava și Cîmpulung. Eminescu se simțea aci, ca și la Putna, printre mormintele trecutului. Pe zidurile groase ale cetății i se păru că vede umbrele mustrătoare ale falnicilor domni ai țării, pe Dragoș-vodă ;

La întoarcerea în lași, poetul, contaminat de xenofobia unor junimiști, spumegă de indignare față de rărirea elementului românesc în Moldova-de-Sus :

"Auzi, orașul Suceava, oraș boieresc, cetate a sfântului Ștefan cel Mare, cetate care a rezistat la asalturile leșilor și ungurilor,cuibul zmeilor și al vulturilor, în prada verminei. Har leșul, sesamul lui Lăpușneanu și atîtor domni români,de batjocura tuturor străinilor de limbă și de neam:!".

In primăvară (1876), Eminescu face noi inspecții. La 26 martie era la Roman, unde inspecta Școala de fete ar. 1, asistând la lecțiile mecanice și moarte ale unei d-ne Z. Livescu, care, în realitate -descoperă ironic și, de fapt, nedrept că în această privință revizorul — se numea Lewici și aparținea "unei generații bine determinate, bogate în cuvinte și sterpe de idei". La 26 aprilie inspecta școlile urbane din Vaslui. La școala de fete, directoarea ocupase cu propria locuință -6 camere din 8 și în clasa a IlI-a nu era decât o bancă. La 29 aprilie se afla iarăși pornit spre sate, la Lipova, unde se aflau școlari puțini din cauza ploilor, iar învățătorul nu era destul de „strict" la note. Inspecția a urmat negreșit și în alte comune, cu obișnuitele observări serioase, dispoziții și rapoarte.

Un prim fulger al furtunii ce avea să întunece în curând cerul apăru sub forma unei întrebări viclene din partea autorității superioare : de ce revizorul nu inspectase școlile rurale din județul Iași în intervalul de la 15— 31 martie. Eminescu răspunde cu o violență, cu un sarcasm, admirabile într-un pamflet, primejdioase într-un raport :

,Am fost cu drept cuvânt surprins de ordinul d-voastră nr. 3 483, prin care sunt invitat de-a arăta : de ce în intervalul de la 15—31 martie a.c. n-am inspectat nici una din scoale le rurale ale județului lași și ce m-a împiedicat de a-mi îndeplini această datorie ? Mai întâi am căutat a justifica acest ordin prin vreo greșeală de adresă a organelor de control din acel onorat ministeriu, căci nu știu din care articol al legii instrucțiunii s-ar putea deduce regula că revizorul, care împreunează toate activitățile unei cancelarii într-o singură persoană, fiind curier, copist, registrator, administrator, examinator etc, trebuie să fie cu toateacestea și vecinie în călătorie, încât la fiecare 15, zile să facă și revizie, și toate aceste în marginile a cei 212 1/2 l.n. pentru fiecare județ. Dacă există un asemenea revizor în țară, rog a mă informa unde-i acel prețios individ, ca să apelez la vasta sa experiență și să aflu în care mod — mai mult sau mai puțin apostolic — își îndeplinește sus-menționata datorie. Eu, din contra, știu că norma de pân-acuma este ca revizorul să inspecteze de două ori pe an fiecare școală. Considerând acuma numărul de 152 scoale publice și private din circumscripția subsemnatului, împrăștiate pe o suprafață de mai multe sute de kilometri vătrați (l 143 570 m), considerând minunatele căi de comunicație dintre comună și comună, că amândouă yudețele nu sunt sese, ci pline de lucrătoare, dacă substragem sărbătorile și vacanțiile de preste an, considerând în urmă că intr-o zi nu se pot inspecta conștiincios decât două scoale, de vreme ce ziua școlară are numai 5 ore (ba joia numai 3), veți vedea, domnule ministru, că sarcina subsemnatului este de a inspecta de două ori 152 școli în timpul de 180 de zile, iar pentru lucrarea administrativă și de cancelarie i-ar rămâne în acest timp 23 de zile. Și care este lucrul său administrativ ? 500-600 de hârtii intrate, care trebuiesc rezolvite, apoi o mulțime deplângeri verbale, toate aceste îngreuiate încă prin lipsa de autoritate față cu primăriile și subprefecturile și prefecturile.

Fiindcă legile timpului și ale spațiului sunt apriorice și nu sufăr nici o discuțiune, de aceea vă veți convinge că îndatorirea de a inspecta școalele din 15 în 15 zile este o imposibilitate, asupra căreia n-a insistat nici chiar ministrul, care-a emis ordinul respectiv."

O asemenea izbucnire — ce dovedește alterarea crescândă a temperamentului poetului, devenit din ce în ce mai sarcastic și mai violent — putea fi îngăduită sub un guvern din care făcea parte și Maiorescu, afectat atunci de reformarea și întinerirea învățământului și învăpăiat la muncă în limitele înțelegerii lui istorice până acolo încât să inspecteze cu Eminescu școlile din Iași. însă Maiorescu fu silit de împrejurări să demisioneze, și însuși guvernul Catargi căzu în curând. Nu se topise încă zăpada, și junimiștii în funcțiuni publice tremurau și cereau informații.

„Domnule Negruzzi — scrie Eminescu — în oraș circulează zgomotul că ministerul ar fî căzut. Acest zgomot ne neliniștește atît pe mine, cît și pe Bodnărescu. Dacă știți ceva pozitiv, vă rog să ne spuneți și noă, cît și despre vreo nouă combinație de care s-ar fi vorbind. Pompiliu ș-a pregătit geamantanele și vrea să fugă ia Magyiar-Orszag. Panu se plimba cu neliniște prin Copou, deși omătul e pîn' la brîu, Lambrior șede tăcut în cafenea la Max, și pe câți intră în cafenea îi întreabă ce s-aude."( ibidem)

Guvernul într-adevăr căzu și, la 1 iunie 1876, noul ministru de instrucție G. Chițu, pregătit prin intrigile lui Vizanti, destitui pe Eminescu. Lucrul produse asupra lui o disperare sumbră și-i iscă o ură cruntă împotriva liberalilor :

„Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viață ! Rămas fără o poziție materială asigurată și purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voi fî nevoit să reiau toiagul pribegiei neavând nici un scop, nici un ideal.

Crede-mă… că de azi sunt om perdut pentru societate. O singură fericire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei. Sunt prea mîndru în sărăcia mea.I-am disprețuit, și acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborît din mocirla vremurilor de azi."

Dar această lovitură nu fu singura. Cu o ură josnică, vrednică de un om care avea să se expatrieze din cauza necinstei, Vizanti, în înțelegere cu nu mai puțin odiosul Petrino, puse la cale un proces împotriva lui Eminescu pentru pretinse sustrageri de cărți și mobilier, într-un raport către ministru, veninosul și desfrânatul poet se plânse că d-1 Eminescu se servise fără justificare de mobilele bibliotecii pentru a-și mobila „apartamentul d-sale particular" lăsând instituțiunea într-o stare deplorabilă, că își însușise din acea bibliotecă 50 de volume și că, din restituirea lor, mai rămâneau neintrate în bibliotecă un număr însemnat de volume împrumutate la diferite persoane fără cauțiune și forme în regulă. La Parchet Petrino repetă cu mai multă răutate aceleași acuzații. La interogatoriile ce i se luară la 13 septembrie și la 9 noiembrie, Eminescu răspunse cu sânge rece și cu o moderatiune desăvârșită, redactând cu propria-i mână procesul-verbal.

înscenarea era evidentă. Lista cărților sustrase fusese alcătuită după însemnări făcute cu creion roșu de poet în catalog, cărțile însă fură găsite în rafturile lor. Neputându-se dovedi nici o vinovăție, dosarul fu închis. In timp ce poetul era hărțuit în, acest chip la Iași, în Parlamentul țării numele lui devenea cap de acuzație împotriva fostului guvern. O comisiune de dare în judecată, din care făcea parte în primul rând Andrei Vizanti, „membrul academiei madritense", acuza pe prevenitul Maiorescu de risipă în vistieria statului, prin faptul că dăduse cu împrumut bani favoriților săi, adică lui Eminescu și Slavici, și numise pe același Eminescu revizor pe două județe, pe acel primejdios Eminescu, care, muritor de foame, cerea în septembrie Veronicai Miele să-i găsească un loc de pedagog, spre a-și agonisi acea pâine pe care „o dorea de două zile și n-avea cu ce s-o cumpere ".

Toată amărăciunea omului onest și activ, care este împiedicat, în virtutea aproape a unei legi naturale, în elanul său de muncă, de perfidia și răutatea semenilor săi, se cuprinde în aceste rânduri scrise de poet ca o replică la o adresă a noului prefect liberal de Vaslui, care se plângea că la prefectură nu este nici un tablou cu școlile din județ; rânduri ce rezumau și experiența pedagogică a lui Eminescu :

„Un om nu poate face nimic într-o țară rău întocmită și, măcar să tot poruncească, rămâne la vorba aceea : A poruncit cânelui și cinele pisicii și pisica șoarecelui, iar șoarecele și-a aârnat porunca de coadă. Cât despre tablouri, ce vor fi lipsind la prefectura, chestiunea în sine nu mă privește, mă oblig eu ca astăzi, când nu mai sunt revizor și nici am la dispoziție asemenea tablouri, să-i comunic pe de rost d-lui prefect școalele, învățătorii, învățătura câtă o au aceștia, numărul copiilor, previderile bugetelor comunale etc. Toate acestea ca un semn cât de fără grijă și nepăsătoare a fost administrația trecută față de școalele rurale. Tot atunci-i voi împărtăși de ce multe școli sunt neocupate, care desigur astăzi se vor ocupa — după același sistem și cu același soi de oameni cu care se ocupă mai toate funcțiile la noi, iar la făgăduințele d-lui prefect, vom spune și noi vorba veche de baștină a moșului Terinte-Barbă-Lată, rezeș și el la Funduri în ținutul Vasluiului: Tânărul spune câte face, bătrânul câte a făcut, nebunul câte are de gând să facă.

In împrejurările [acestea] școalele din județul Vaslui sunt cele mai bune posibile, precum lumea lui Leibniz, cu toată mizeria și nimicnicia ei vădită, este cea mai bună lume posibilă, căci posibilitate și existență sunt identice, și ceea ce e posibil există. Precum soarele stă locului de milioane de ani, oricare ar fi fost părerile omenești, fie geocentriste, fie heliocentriste, tot astfel părerile oamenilor nu schimbă nimic din mersul firesc, material al lucrului. Părinți mizeri și vițioși, copii goi și bolnavi, învățători ignoranți și rău plătiți, administratori superficiali, toate acestea îngreuiate de creșterea impozitelor, menite a hrăni această stare de lucruri,, nu sunt condițiunile normale pentru școli bune precum lemn de brad putregai, gelău de plumb și meșter prost numi da o masă bună. Școala va fi buna când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni ca să știe administrație, finanțe și economie politica, învățătorii pedagogi, pe când adică va fi și școala școală, statul stat si omul om…"

Capitolul II. Teme si motive in poeziile eminesciene

2.1 Arta poetica si misiunea poetului

Universul poetic și formele lui de expresie nu pot fi circumscrise, în cazul poetului național, prin apelul doar la termenii consacrați în istoria literaturii – romantism, premodernism, tradiționalism etc. Insuficiența aceasta a resimțit-o critica ce a căutat o justificare adâncă a viabilității operei sale și a iradierii acesteia în toată literatura noastră. Astfel, termenul de eminescianism, ce putea să se ivească spontan, a sintetizat semnificații complexe și riguros studiate sub aspect tematic, de atitudine și viziune poetică, de limbaj și asonantă etc. Nu e vorba doar de ceea ce creația eminesciană a lăsat posterității ca model sub toate aspectele, ci de tot ce poate defini, cât de sumar, constantele și variabilele unei opere monumentale, pe care nici cel mai ambițios studiu critic nu le poate cuprinde în întregime. Un motiv evident îl constituie chiar faptul că fiecare generație va citi pe Eminescu reinterpretând ceea ce antecesorii au descoperit în el, îmbogățind perpetuu opera marelui poet.

Categorial, eminescianismul se definește, întâi de toate, ca sinteză a tuturor trăsăturilor, dispozițiilor, valorilor, esențelor unui fond românesc în primul rând și uman în al doilea rând. Sentimentul limbii române, curate și expresive, cu inflexiuni populare și arhaice, ancorarea în tradiție, romantismul funciar ca dispoziție eternă a sufletului uman, grandoarea, sentimentul tragicului, ai valorii umane, vitalismul, melancolia ca sentiment cosmic, iubirea ca formă de cuprindere a universului ar dimensiona doar parțial acest concept.

Tematic, opera eminesciană construiește un univers vast în care estetizarea a lucrat la nivel mito-poetic, în forma viziunilor profund lirice. Una dintre marile teme, care a dat naștere celor mai multe poeme ample, este meditația istorică și socială. Formularea e insuficientă de altfel, întrucât temei istorice i se asociază adesea teme adiacente:"viața ca vis" ("Memento mori"), "fortuna labi/ts* ("împărat și proletar"), patria ("Mureșan ").

Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un școlar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor, și sunt puși monitori. El are preferințe la studiu, iubește lectura, nu însa și școala. Nu-i place să-și învețe lecțiile și de aceea lua note rele. Rămânând în anul școlar următor, 1862-1863, Eminescu frecventează tot clasa a doua. Se pare că în 1864 întâlnește la Cernăuți trupa de teatru a lui Fanny Tardini, plecând cu aceasta spre Brașov. În anul următor, 1865, revine la Cernăuți, locuiește la Aron Pumnul care „era foarte bolnav și avea o muiere rea ce-i scurtase zilele și îl ținuse ca pe un Pegas în jug ”, după cum notează George Călinescu. Când moare Aron Pumnul (12 ianuarie 1866), Eminescu publica prima sa poezie „La mormântul lui Aron Pumn”, în broșura „Lăcrămioarele învătăceilor gimnaziaști”. În același an trimite la revista Familia a lui Iosif Vulcan, care îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, poezia „De-aș avea”. După acest eveniment, poetul trimite la aceași revistă poeziile : „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Misterele nopții”.

Odată cu plecarea actorilor români din Cernăuți dispare și Eminescu. Trupa sosise prin Botoșani și se întorcea tot pe acolo. În toamna aceluiași an 1865, tânărul de vreo 15 – 16 ani, Eminescu apărea din nou pe ulițele Cernăuților, hotărât de astă dată – zicea el prietenilor întâlniți – să se supună „unui examen pentru a fi primit ca elev public”. Din această vreme se pare că băiatul este în legături cu familia, care îl urmărește din ochi în peregrinările lui și îi trimite bani de existență, ceea ce dovedește că fusese înainte la Ipotești și se împăcase cu bătrânul.

Nestatornic ca vântul, poetul pornește într-un pelerinaj în 1867, însoțește trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, în care va fi sufleor și copist, trecând prin Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești, în 1868, din mai până în septembrie, însoțește o altă trupă teatrală, acea a lui Mihail Pascaly, și are fericirea de a vedea Ardealul trecând prin Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad, Baziaș. În toamna acestui an, recomandat de Pascaly, este angajat ca sufleor al doilea și copist la Teatrul Național din București, unde poetul interpretează rolul ciobanului din piesa „Răzvan și Vidra” de Hașdeu. Plecând într-un turneu prin Moldova, ajunge la Cernăuți. Gheorghe Eminovici îl trimite în toamna lui 1869 la Universitatea din Viena unde este student „audient” sau „extraordinar”, deoarece îi lipsea bacalaureatul.

La Viena îl cunoaște pe Slavici și este primit în societatea studențească „România jună”. Tot acum o cunoaște pe Veronica Micle, soția mult prea tânără a profesorului universitar Ștefan Micle. Colaborările la revise sunt mult intensificate, poetul trimite articole la „Albina”, „Familia” și „Federațiunea” din Pesta. La 15 aprilie 1870 debuteză în paginile revistei ,,Convorbiri literare” când publică ,,Venere și Madona”. În același an revista junimistă îi publică ,,Epigonii (15 august)” și ,,Făt frumos din lacrimă (15 noiembrie)’’. Celebritatea lui Eminescu crește, însuși Titu Maiorescu îl plasează dupa Alexandri în articolul ,,Direcția nouă” și afirmă că acest tânăr este ,,poet în toată puterea cuvântului”.

Revenind în țară în 1872, colaborează cu "Junimea" deosebit de intens, publicând "Egipetul" și nuvela "Sărmanul Dionis". îndemnat și susținut material de "Junimea", pleacă la Berlin în decembrie 1872, unde este student ordinar la Universitate, fiind interesat de cursurile de Logica, Filosofie, Monumentele Egiptului. T. Maiorescu îi cere poetului să-și treacă doctoratul pentru a ocupa catedra de filosofie a Universității din Iași. Eminescu însă nu-și dă doctoratul, se întoarce în țară și este numit, la 1 septembrie 1874, director al Bibliotecii centrale din Iași. In urma unor conspirații ale lui D. Petrino, poetul este destituit de la bibliotecă. Maiorescu îl numește atunci revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, însă nici această funcție nu durează mult, pentru că se schimbă guvernul și Eminescu rămâne iar fară post, fiind unul din funcționarii incomozi care criticau starea precară a școlilor.

Anul 1875 trebuie scris cu emoție în istoria literaturii române, pentru că este descoperit cel mai mare narator al nostru, dar tot acum se leagă cea mai frumoasă și trainică prietenie între două genii, Eminescu si Creanga.

In 1876 ajunge corector la ziarul "Curierul de Iași", cotidian numit de poet "foaia vitelor de pripas". Intră în conflict cu directorul tipografiei care voia ca Eminescu să-1 laude pe primarul orașului, Pastia, și astfel părăsește postul. în octombrie 1877 este chemat la "Timpul" de Caragiale și Slavici. Aici Eminescu își dovedește vocația de gazetar pertinent și de pamfletar incisiv, însă are o activitate extenuantă și un regim de viață dezordonat. Sunt menținute legăturile cu "Junimea" și în aceste condiții de depărtare. în 1878 publică: "Povestea codrului", "Povestea teiului", "Singurătate", "Departe sunt de tine".

Treptat poetul începe să dea semne de oboseală și de boală. In 1880 publică numai "O, mamă", ca în 1881 să publice primele patru "Scrisori". Lucrează intens la "Luceafărul" pe care îl citește la "Junimea" în 1882. Este obosit, plictisit, deprimat, iar cei din jur observă la el momente de rătăcire. La 28 iunie 1883 izbucnește nebunia. De la această dată poetul trăiește nemiloase reveniri ale bolii și efemere momente de luciditate. In plan artistic, Poetul nu mai poate fi simțit, întrucât boala a pus stăpânire pe capacitatea sa creatoare. Anul 1883 a însemnat punctul înalt al creației, dar și al nefericirii sale. Este publicat "Luceafărul" în Almanahul Societății Social Literare "România Jună" din Viena, apoi în "Convorbiri literare" și în primul său volum "Poesii" ediție îngrijită și prefațată de Titu Maiorescu.

Cu ajutorul lui Maiorescu este internat în sanatoriul dr. Suțu. In noiembrie este dus la Viena și tratat în spitalul Ober-Dobling. își revine și face o călătorie în Italia însoțit de prietenul său Chibici Râvneanul, vizitând Veneția și Florența care nu l-au impresionat în mod deosebit. întors în țară, este înconjurat cu atenție și dragoste de prieteni care îl ajută moral și material pe poetul devenit avar, poate dintr-o puternică teamă de viitor. Boala revine în 1886, este internat în Ospiciul de lângă Mănăstirea Neamțului. Restabilindu-se, este găzduit de sora sa, Henrieta, la Botoșani. în vara lui 1887 este dus la băile din Hali. Revine în țară în 1888 și merge la București, dorind să stea alături de Veronica și de prietenii săi. O vreme comportamentul este normal, scrie câteva poezii, ca apoi boala să-i devasteze mintea. Este internat la spitalul Mărcuța (3 februarie) și apoi la Sanatoriul "Caritas". în noaptea de 15 -iunie, orele 3, poetul apune în Sanatoriul dr. Suțu. înmormântarea a avut loc la 17 iunie la cimitirul Bellu.

Activitatea literară a lui Emjnescu s-a desfășurat pe parcursul a 17 ani, însă aceștia s-au dovedit a fi deosebit de rodnici.Ca orice geniu, a fost dezinteresat de soarta operei sale, nu s-a gândit la alcătuirea unei ediții și a publicat atunci când sufletul i-a dictat să comunice semenilor gândurile și frământările sale. Creația eminesciană dezvoltă, în spiritul romantismului, câteva teme fundamentale: iubirea și natura, istoria, folclorul, fîlosofia, condiția geniului, funcția creației artistice în context social.

Tema iubirii și a naturii este predilectă în creația lui Eminescu. Temele nu se pot disocia, sunt într-o interacțiune puternică, completându-se, asociindu-se permanent. Natura este un spațiu compensatoriu, unde poetul visează. Poeziile sale de dragoste prezintă visele, reveriile poetului, iar natura este singurul element concret. Iubita este cea care produce deziluzia, starea de tristețe,dar și "farmecul dureros al iubirii". Apare ca o "donna angelicata", plină de noblețe și cu o înaltă spiritualitate, dar și rece, distantă, nepăsătoare la chemările și suferințele bărbatului îndrăgostit. ("Atât de fragedă", "De câte ori iubito", "Pe lângă plopii fără soț", "S-a dus amorul","Lacul" șa).

Pentru Eminescu istoria a fost o altă modalitate romantică de evadare dintr-un prezent care î-a decepționat. Întoarcerea în timp sau evadarea în timp eroic au valoare compensatorie, servindu-i în același moment și ca termen de antiteză pentru prezentul lipsit de patriotism ("Scrisoarea ///").

O atracție irezistibilă a simțit pentru folclorul nostru, fiind el însuși un asiduu culegător, de folclor. Din creațiile populare a reținut o serie de teme, motive, metrica și cadrul de basm ("Luceafărul", "Călin (file din poveste)", "Revedere", "Mai am un singur dor" ș.a.).Firea meditativă, contemplativă a poetului se simte în multe din creațiile cu tematică filosofică: "Luceafărul", "Glossă", "Scrisoarea I".

Eminescu a fost și un spirit critic pertinent, in creațiile sale cu valoare de "arspoetica": "Epigonii", "Criticilor mei", el dovedește un simț estetic deosebit, definind poetic valoarea artistică a creatorilor talentați, separând net valoarea de nonvaloare. în scurta sa viață, Eminescu a reușit să abordeze toate genurile literare și a profesat o mulțime de specii literare. Are și încercări dramatice, evocând pe Ștefan cel Mare ("Mușatin și codrul"), și o încercare de roman ("Geniu pustiu"), a dezvoltat nuvela romantică ("Cezara", "La aniversară") și fantastică ("Sărmanul Dionis").

Nu trebuie uitate însă nici articolele sale publicate la "Timpul", care cuprind o problematică extrem de variată: politica, socialul, fenomenul literar, cultural, moral al timpului său.

"Mitul istoriei", cum îl numește Eugen Simion, așezându-1 în relație cu mitul dacic, tutelar, vine nu dintr-un paseism dulceag, poză a poetului "melancolic", ci din respectul autentic față de modelele trecutului, ierarhizate de poet în plan diacronic: vârsta Daciei mitice, "dinaintea istoriei", vârsta eroică din "Scrisoarea III,, (statul natural) și vârsta contemporană ca timp de criză, al înstrăinării de istorie (Ioana Em. Petrescu). Primele două, creatoare, apar ca epoci de referință, opunând prezentului imaginea unui timp și spațiu echinoxiale, paradisiace. Curgerea eternă, învârtirea pe loc a timpului a generat sentimentul zădărniciei, dar, cu toată insistența criticii în fixarea acestuia ca atitudine definitorie, suntem datori a observa că ea are ca substrat o alta, atitudinea polemică. Or, polemismul se opune pasivității pesimiste.

"Impărat și proletar" (publicat în 1874) – inițial "Proletarul" sau "Ideile unui proletar", apoi "Umbre pe pânza vremii" – urma să încheie "Memento mori". Discursul proletarului proclamă necesitatea distrugerii lumii care a deviat sensul valorilor autentice. Demascarea acționează creator, instituind idealul unei umanități drepte care echivalează cu întoarcerea la vârsta de aur, la timpul auroral. Meditația Cezarului are ca obiect "mecanismul demonic al istoriei, guvernată de principiul răului " (Ioana Em. Petrescu, „Modele cosmologice și viziune poetică", Ed. Minerva, București, 1978, pag.21). Incendiul purificator al Comunei ar fi urmat de renașterea veacului damnat. Cezarului expatriat i se revelă sensul adânc al istoriei. "Eterna alergare" naște sentimentul zădărniciei repetiției infinite ( "Și-n toată omenirea în veci același om ").

"Memento mori" (1872) ("Diorama" sau "Panorama deșertăciunilor" în prima fază) urma să cuprindă "Egipetul" și "împărat și proletar". Opoziția între "lumea cea aievea" și "lumea închipuirii" se explică astfel ca opoziție între gândirea supusă eroziunii și închipuirea liberă de orice constrângere sau determinare. Poemul nașterii și morții civilizațiilor reflectă efortul gândirii de a modela natura după tipare proprii. Civilizația primitivă, apoi cea babiloniană, cea egipteană, cea palestiniană, greacă, romană, sunt urmate de civilizația dacică, punct culminant al istoriei; Dacia ilustrează vârsta gândirii mitice și iese din legile devenirii; timpul are dimensiuni cosmice. Triumful Romei apare astfel vinovat pentru eternitate.

"Scrisoarea III" (publicată în 1881) pare că urma să fie inclusă în "Memento mori". O variantă purta titlul 'Patria și patrioții". Structura bipolară se sprjină pe antiteza între "vârsta eroică a întemeietorilor de țară" și vârsta contemporană a falsului patriotism. Epopeea și satira stau fată în fată, narațiunea simbolică realizând o imagine înălțătoare a triumfului prin iubire de patrie, în timp ce pierderea acestui sentiment, mimat, profanat, determină pierderea de sine a spiritului.

Demascarea asigură purificarea. Dramatismului primei părți îi corespunde, antitetic; atitudinea pamfletară în a doua parte. Imaginea subiectivă în relație cu atitudinea poetului se construiește de fapt pe imaginea obiectivă reflectând aspirațiile românilor.Elemente de meditație socială se regăsesc și în poemul dramatic "Andrei Mureșanu" (apoi "Mureșanu ") în care tema patriei e exaltată în manieră patetică.

Poezia naturii și iubirii alcătuiește un întreg. Cea dintâi nu se materializează niciodată de-sine-stătător. Există un sentiment al naturii despre care vorbește Eugen Todoran și care presupune interiorizarea peisajului, estetizarea lui prin simbolizare. Eminescu nu creează tablouri plastice. Toate fenomenele îndeplinesc anumite funcții, realizând un mit al naturii. Există astfel tipuri de spațiu distincte:

al începutului de lume (în imagini cosmogonice), având la bază simbolul apei – în "Scrisoarea I" sau "Luceafărul";

spațiul celest al înălțimii aștrilor – element al geneze – în care funcțiile se distribuie mitologic și toate se ordonează în teritoriul nocturnului ("'Adâncat mare", "Stelele-n cer", "La steaua", "Scrisoarea I");

natura ca peisaj psihic, fixată între granițele Moldovei de sus, ale Bucovinei, unde fenomenele sunt de asemenea idei mito-poetice: teiul (arbore narcotic, al iubirii), salcâmul (arbore străvechi cu flori în cădere binecuvântând pe îndrăgostiți), salcia, nucul, iarba, codrul (spațiu protector, etern, regenerator), izvorul, lăcuit luna etc.

Poezia de tinerețe a iubirii configurează un spațiu paradisiac, luxuriant, ocrotitor, vitalist ulterior ea e "spectacol al frumuseților firii, univers auditiv și vizual" al cărui atribut esențial este devenirea. Lumina e simbolul devenirii, în timp ce marea, codrul, cerule sunt simboluri ale eternității. "Mai am un singur dor" e poemul stingerii ca exaltare a cuprinderii, întregului cosm prin unificarea sinelui cu fenomenele. Motivele din poem sunt cele ale vitalității în majoritatea lor. "Dorința" e chemare în mijlocul naturii, ritual imaginat ca înlănțuire a gesturilor și mișcărilor – scenariu de o exaltare romantică, plin de senzualitate.

Visul și somnul, unesc cele două făpturi, în iubire, cu ființa cea mare a naturii primitoare. în "Sara pe deal" planurile se dispun pe verticală, axial, corespunzându-le, în plan temporal, un timp sacru, al genezei, al izvorârii (cf. Ioana Em. Petrescu). Mișcarea pe verticală figurează aspirația cosmică a terestrului. Există și o nostalgie a înălțimii și eternității care vine să completeze ideea generoasă a iubirii, principiu primordial.

Ideea fundamentală a poemului miniatural "Și dacă…" este "prefacerea unor elemente de natură moartă ori vegetală în mituri simbolice, prin răsturnarea relației de cauzalitate în scopul de a izola sentimentele " , realizând simultaneitatea, corespondența între sentiment și fenomenele naturii.

Decorul e adesea feeric-convențional, ca în "Lacul", unde armonia coloristică și paradisiac florală e cadru pentru idila închipuită, anticipată, pentru dorința de evadare și izolare de restul lumii. Mitul erotic, transfigurat în poemul tutelar "Luceafărul", oferă și imaginile cadru precum:

spațiul castelului cu deschidere spre mare și noapte, tabloul cosmogoniei și al naturii paradisiace din final;

Iubirea imposibilă și cea realizabilă în "limitele" umanului își găsesc spații de desfășurare caracteristice, sugestive și alternative.

Poezia de inspirație folclorică se detașează de restul creației, abordând mai multe teme. Eminescu a compus în manieră folclorică dar textele sunt materie populară distilată la cea mai înaltă temperatură lirică. Folclorul savant eminescian creează viziuni filosofice, cosmice, mitice. Ideea dominantă e aceea a consubstanțialității om-natură. "La mijloc de codru", "Ce te legeni ", "Revedere" devin specii culte care au în centru un motiv al meditației. Procedeele, estetizarea sunt culte. Metrica e populară.

Dar influența folclorică se simte și altfel. "Călin (file din poveste)", "Făt-Frumos din tei", "Mai am un singur dor", "Crăiasa din povești" sunt texte în care Eminescu creează liber pe pretexte folclorice sau idei abia sugerate. Exercițiul culegătorului și al versificării în metrică populară au reprezentat numai prima treaptă a acestei performanțe.

Destinul geniului în lume "Scrisoarea I", "Luceafărul", "Povestea magului călător in stele" nu e o temă oarecare și se înscrie în preocupările romantismului. Atitudinea lui Eminescu față de această relație a omului superior cu omenirea ingrată e una polemică în fondul ei. Soluția cade adesea în dezavantajul geniului, dar uneori acesta e salvat de la suferință prin iubire ideală (ca în "Povestea magului…").

De reținut că natura geniului e totdeauna demonică – demonul fiind intermediarul între omenire și divinitate. Natură luciferică, el are totuși limite pe care demiurgul i le-a rezervat, compensate prin nemurire. Viziunea asupra timpului și morții reprezintă, de asemenea, teme majore în creația eminesciană. Timpul cunoaște ipostaze distincte în funcție de tipul de percepție: vremuirea sau timpul subiectiv (al consumării, perceput de ființa comună), timpul obiectiv sau durata (aflat sub semnul eternității, perceput de ființa superioară, atrasă spre absolut, timp reversibil, care se dilată sau se comprimă sub puterea memoriei, gândirii) și timpul cosmic, universal (timp absolut simultan, perceput doar de divinitate și unificându-se cu ea, imaginat ca rotunjime).

"Scrisoarea I", "Glossă", "Cu mâne zilele-ți adăogi.." sunt mostre de meditație profundă asupra timpului și fmitudinii. Astfel, tema prezentului etern în ultimele două texte opune trecutul și viitorul (ca identități) prezentului, singurul real. Clipa care se întoarce mereu în sine însăși (idee schopenhaueriană) dă sentimentul zădărniciei. Dar atitudinea eminesciană e alta: poetul îndeamnă la cugetare

"… de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate ",

așadar nu resemnare și pasivitate în fața eternei repetiții, ci atitudinea reflexivă, luarea de poziție care să-i asigure detașarea superioară și polemismul. Aceeași temă a prezentului etern, apare în numeroase alte texte: "Memento mori", "Mureșanu", "O, stingă-se a vieții…", "Ca o făclie…", "Stelete-n cer".

"Repaosul" e alternativa durerii, iubirii în suferință și e una dintre formele de manifestare a absolutului. Pentru Luceafăr "setea de repaos" e aceea de coborâre în murire, în temporalitatea desfășurată, moartea, adică viața! Dar moartea e singura realitate stabilă (căci viața e aparență), atunci eternitatea ei face din ființa care i se opune una eroică, pe măsura infinirii celei dintâi.

In "Mai am un singur dor" dorul de moarte (care e altceva decât dorința) e un sentiment metafizic de ieșire din sine și fertilizare a naturii. El vine, din adâncul vital al ființei și îmbrățișează generos și definitiv întregul cosm. De aici puterea lui de sentiment unificator, al nuntirii omului cu ceea ce i-a dat viața, cu universul. Astfel, omul devine sufletul naturii înseși, parte a acesteia, care vine să-i dea sens!

Ilustrative pentru tragic, unele texte propun tema tentării, provocării limitelor: "Scrisoarea I" (tema eschatologică), "Aveam o muză" (tema efortului de a depăși limitele în înfruntări tragice), "Despărțire" și "Rugăciunea unui dac" (aspirația disimulată spre extincție totală temă a textelor polemice despre măsura adâncimii și intensității sentimentului, în care setea de absolut triumfa prin moarte, exprimând -"dreptul la tragic al individului" ; asumarea răului și morții este negarea principiului dorinței de a trăi, impus de divinitatea malefică pe care dacul o blestemă).

Meditația asupra existenței ilustrează dialectica răului în planul devenirii. Ironia, polemismul, sarcasmul fac din Eminescu un poet de atitudine antischopenhaueriană. Așadar "pesimismul" eminescian este numai aparența unei atitudini percepute la nivelul lecturii de suprafață. Poză romantică uneori, el oferă interpretului atent al operei sale imaginea unei conștiințe active, eroice, pline de elanuri spirituale și însetate de viață în noblețea și spectacolul ei natural. Cel care a vibrat în iubire cu fiecare vers ilustrează perfect tensiunea celor două dispoziții fundamentale ale spiritualității românești ca reflex al spațiului autohton, oferind ca imagine dominantă vigoarea și vitalismul.

Poetul Eminescu a pus in umbra pe prozator. Fat-frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu au fost de cele mai multe ori citite cu interesul de a se vedea cum unele din motivele sau mijloacele lirismului eminescian se prepara sau se regasesc in ele, cu interesul pe care l-am incerca patrunzand in laboratorul unui alchimist. Miracolul eminescian poate fi contemplat aici in schita lui premergatoare si in mecanismul lui demontat. Proza lui Eminescu merita insa a fi citita pentru ea insasi. Cateva din frumusetile cele mai de seama ale artei romanesti de a povesti au cazut din condeiul poetului. Valori noi isi afla aici inceputul drumului lor prin lume.

Eminescu este un povestitor fantastic, caruia i se impune nu observarea realitatii, ci recompunerea ei vizionara, grea de semnificatii adanci. Nimeni inaintea lui Eminescu si nimeni dupa el n-a reusit mai bine in acea pictura fantastica a realitatii, care aminteste arta unui William Blake. Iata un apus de soare: „Departe, muntii cu fruntea incruntata de codri, cu poalele pierdute in vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi si plini pare-ca de vijelie, treceau pe cerul adanc-albastru; prin ei muntii ridicau adancuri si coaste-n risipa, stanuri negre si truchete despicau pe ici, pe colo, negurile, si un brad se inalata singur si detunat pe-un varf de munte in fata soarelui ce apunea.”

Caracterul fantastic si vizionar al acestei descrieri provine din abundenta ei fastuasa, din arhitectonica ei baroca, din culoarea revarsata peste ea cu profunzime, din simbolurile care ii dau adancimea unei vieti morale. Alteori elementul acustic se asociaza viziunii, ca in aceasta descriere de furtuna: „Cerul incarunti de nouri, vantul incepu a geme rece si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele parea ca latra, numai tunetul canta adanc ca un prooroc al pierzarii.”

Semnificatia spirituala a tabloului se desprinde din simbolismul lui. Un puternic elan dinamic insufleteste apoi viziunea. Verbele ocupa un mare loc in aceste descrieri. Totul ne este prezentat in miscare. Norii sunt evocati trecand pe cerul albastru. Muntii ridica adancuri ca intr-o catastrofa seismica. S-ar spune ca intreaga natura este vazuta de Eminescu ca o fiinta insufletita de o putere demonica, inzestrata cu o viata launtrica plina de tragism. Pe Alecsandri il interesa suprafata pitoreasca a lucrurilor; pe Eminescu, adancimea lor morala, expresivitatea lor.

Observatia este adevarata si pentru portretele eminesciene. Iata-l pe acela al lui Dionis: „Fata era de acea dulceata vanata, alba ca si marmura in umbra, cam trasa dar fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate, pe care o are catifeua neagra.” Si mai departe: „Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu.”

Pictorul expresiei coboara in adancurile psihologice ale eroului sau unde gaseste aplecarea spre voluptatea intensa unita cu inocenta copilareasca. Vrednic a fi retinut este si portretul romantic a lui Toma Nour in Geniu pustiu, adevarat ’demon’ eminescian, personajul comun liricii si povestirilor poetului. In aceste pagini, pe care Eminescu insusi nu le-a incredintat tiparului nu intalnim comparatii asemanatoare celor care alcatuiesc portetul lui Dionis, energia caracterizarii este prezenta insa si aici: „ Era frumos, d-o frumusete demonica. Asupra fetii sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra fruntii se zburlea cu o genialitate salbatica parul sau negru-stralucit care cadea pe niste umeri bine facuti”. Toate liniile acestui tablou au o convergenta launtrica. Unirea lor reface un caracter si o pasiune.

Pictorul vietii morale gaseste unul din mijloacele sale cele mai potrivite in intrebuintarea pe care o da epitetului. Epitetele eminesciene apar mai intotdeauna in grupe de trei si intr-un amestec carateristic al epitetului sensibil cu cel moral, ca si cum ele ar apartine de drept aceluiasi plan. Ni se vorbeste de astfel de o „evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare.” „Ghebos”si, la rigoare, „fantastic”, sunt insa trasaturi vazute; in timp ce „evlavios” este obiectul unei intuitii spirituale. Diferenta de planuri nu-l impiedica insa pe Eminescu sa asocieze acesti termeni. Este o particularitate a stilului sau prin care nuanta morala se introduce si in pictura lucrurilor vazute sau auzite. Exemplele epitetului trial sunt nenumarate in proza lui Eminescu. Iata cateva din ele: „…o rugaciune divina, adanca, tremuratoare”, „…ochii ei…se indreptara spre el, adanci, milosi, plutitori”, „…ochii… mai dulci, mai intunecosi, mai demonici”, „…glasul ei dulce si moale si incet”

Tot ca un mijloc al interiorizarii tablourilor si descrierilor apar in proza lui Eminescu comparatiile morale, adica acele care ilustreaza si intaresc o trasatura vazuta, printr-una spirituala.Atfel in Fat-Frumos din lacrima, eroul impreuna cu fata rapita „fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi”. Altadata „luna palida trecea printre nouri suri ca o fata limpede in mijlocul unor vise tulburi si seci”. Un colt de stanca ivit deodata in calea fugarilor le apare „sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima”

Atfel prin derogare de la functia mai generala a comparatiei, care este aceea de a sensibiliza spiritualul, comparatia lui Eminescu spiritualizeaza sensibilul, in acord cu inreaga tendinta a artei lui scriitoresti. Cand n-avem de-a face cu comparatii morale, Eminescu ne ofera unele din categoria care, departe de a spori gradul de sensibilitate a viziunilor sale, le imputineaza mai degraba consistenta lor materiala, promovandu-le catre fantomatic si diafanitate, ca atunci cand ne vorbeste despre „haina ei alba si lunga parea un nour de raze si umbre”, despre „o fata mai alba ca argintul crinului”, despre „anii vietii lui… ca o fruza pe apa”

Aici este locul sa amintim profunzimea culorilor mortii, a „vantului” si „argintului”, care se amesteca in descrierile lui Eminescu cu o insistenta de-a dreptul obsesiva. Astfel, in timp ce norii sunt mai totdauna vineti, lumina lunii este argintie. Vinete sunt insa si stelele: „vanata stea a diminetii”. Un altuia i se observa: „buze stras lipite, vinete”. Alta data ni se vorbeste despre „capul vanat al acelui amic nefericit”, despre „paloarea sa mai adanca, vanata”, despre „ochii stinsi de vreme pareau ca lucesc ca doua flori vinete”, despre chipul unui mort peste care „curgea spuma cea vanata a mortii”, despre „pielea cea vanata de pe fata batranului”, despre „o vanata si lucie teava de pusca”

Dar in timp ce scade consistenta materiala a aspectelor vazute, creste expresia starilor de intensitate si adancime morala. Imprejurarea poate fi observata chiar in vocabularul scriitorului, care face un uz neingradit de termenii „adanc, adancime, intensiv”, aparuti cu aceasta mare frecventa mai intai in paginile lui. In Fat-Frumos din lacrima… „imparateasa atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adancul sufletului sau”. Tot acolo „in piepturile pastorilor incoltea un dor adanc, mai intunecos, mai mare – dorul voiniciei”.

Adacimea este ca sa spunem asa calitatea afectului eminescian, intensitatea este cantitatea lui. Eminescu este pictorul starilor rascolitoare, intensive: „Ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate”, observa scriitorul vorbind despre Dionis. Si mai departe: „Ochii lui cei moi si straluciti se pierdura in acea intensiva visatorie care sta cateodata atat de bine baietilor”. Nimeni nu s-a oprit in aceeasi masura ca Eminescu pentru a evoca exacerbanta voluptatii. De asemenea, in evocarea eroilor sai, pictorul caracterelor si al starilor de adancime n-a uitat niciodata sa sublinieze in ei structura robusta si apta pentru voluptate.

Privind lumea, mai cu seama sub aspectul expresiei ei morale, si pe oameni, in stratul starilor lor de adancime si intensitate, Eminescu nu putea fi un pictor al realitatii. Ceea ce realismiul a pierdut in el, a castigat insa fantezia avantata mestera a zugravi fictiunea aeterocosmica, peisajul transcendent. Evocarea lunii in Sarmanul Dionis, insula lui Euthanasius in Cezara sunt printre cele mai de seama si, in tot cazul primele viziuni paradisiace ale literaturii noastre.

Artist neasemanat este apoi Eminescu in zugravirea vastelor perspective panoramice, a lucrurilor vazute de departe si de sus. Iata peisajul lunar, creat de fantezia lui Dionis: „Inzestrat de o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si trei luni in albastra adancime a cerului si, dintr-un sir de munti, a zidit demonicul sau palat. Colonade, stanci sure, stresine, un codru antic ce vine in nori […]. Oglinzile lucii a valurilor lui rasfrang in adanc icoanele stelelor, incat uitandu-te in el, pari a te uita in cer”

Peisajul continua in fastuasa stilizare de basm, cu flori care canta, cu frunze ingreunate de gandaci ca pietre pretioase etc. Prin astfel de stilizari, fantasticul popular trece in literatura culta, intr-un moment in care niciun scriitor nu se gandise inca al pune la contributie.

Legatura care uneste pe scriitorii „Junimei” provine nu numai din barajul pe care ei il opun retorismului mai vechi, dar si din contactul pe care il stabilesc cu viata, cu limba si cu inspiratia populara. Necesitatea acestui contact, afirmata in principiu de Titu Maiorescu, este ilustrata de fiecare din scriitorii „Junimei”, cu diferente apreciabile. Poate ca nu exista un alt mijloc mai bun de a invedera aceste diferente, decat infatisarea modului in care ei trateaza materia obsteasca a unui basm popular. Iata-l, de pilda, pe Eminescu scriind Fat-Frumos din tei. Peste materia comuna si cateva detalii stilistice ale povestirii, pastrate din arsenalul povestitorului popular, cum sunt de pilda frazele stereotipe revenind ori de cate ori animite situatii analogice se refac, elementele artistice ale povestirii se dilata si cresc mult peste nivelul obisnuit poporului. Intensitatea fastuasa a culorii deosebeste basmul lui Eminescu de modelul lui popular in masura in care separa un banchet princiar de un simplu ospat taranesc. Dar exista in stilizatea eminesciana a basmului nu numai mai mult aur si argint, mai multe pietre pretioase, nu numai o intensificare a ornamentului fabulos, dar si o atitudine descriptiva, atenta la nuantele aparentei si ale expresivitatii., prin care simtim lamurit ca poetul a parasit terenul propriu al artei populare. Cand, de pilda, Eminescu scrie, la curtea imparatului, sala „inalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mandra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cate un singur margaritar mare”, intelegem ca poetul a dezvoltat linia populara, dar nu s-a abatut de pe directia ei. Cand insa Eminescu ne arata, vorbind despre fata babei, „hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde” , suntem tot atat de constienti ca ne gasim in fata unei atitudini scriitoresti care, prin preocuparea ei de a nota senzatia exacta, paraseste de fapt sfera mijloacelor artistice populare.

Caracterizarea mijloacelor lui Eminescu n-ar fi completa, daca n-am vorbi si despre ironia lui romantica, adica acea aplecare de a lua in ras lucrurile sau gandurile in fata carora se opreste mai intai cu gravitate: un joc obisnuit al Demiurgului romantic, care manifesta cu aceasta atitudine libertatea lui neingradita, puterea lui suverana in actiunea de a crea si de a distruge. Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui Eminescu, exemplele cele mai bune trebuie cautate in paginile Sarmanului Dionis, unde dupa adancile reflectii asupra idealitatii spatiului si timpului, urmeaza doua pagini in stil realist,cu descrierea noroioaselor strazi ale orasului, intretaiate de accentele de ironie menite sa umineasca adancile ganduri de mai inainte: „existenta ideala a acestor reflectiuni avea de izvor de emanatiune un cap cu plete de o salbaticita neregularitate, infundat intr-o caciula de miel”. Ploaia care cadea cu abundenta inunda literarmente pe metafizician: „Umbra eroului nostru disparea prin siroaiele ploii, care detera capului sau aspectul unui berbece plouat si te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie – hainele lui ude – sau metafizica”.

Alte umbre umane trec prin tabloul neguros, femei cu fata acoperita „asemenea zeilor intunecati din epopeile nordice” sau betivi – si deodata fantasticul irumpe cu violenta – care „isi faceau de vorba cu paretii si cu vantul”.

La Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatica, conceptiile sale despre lume si viata nu se constituie in poezii anume, ci se regasesc in intreaga creatie, fie in publicistica, fie in poeziile despre arta, conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate, intr-un fel sau altul, in majoritatea creatiilor lirice.

Se poate totusi afirma ca doar cateva poezii sunt cele care directioneaza conceptia poetica eminesciana, cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori de plina maturitate: „Icoana si privaz”, „Eu nu cred nici in Iehova”, „Odin si poetul”, „Iambul”, „Numai poetul”, „In zadar in colbul scolii”. Intre poeziile programatice antume se numara: „Epigonii”, „Glossa”, „Oda(in metrul antic)”, „Criticilor mei” care sunt si cele mai valoroase din punct de vedere literar si profund filozofice.

Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor, recunoscand inclinatia sa de vizionar, sceptismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:

„Nu ma-ntoarceti nici cu clasici

Nici cu stil curat si antic –

Toate-mi sunt deopotriva

Eu raman ce-am fost: romantic.”

In ciuda acestei afirmatii, Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind profunzimea de gandire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stilul clar, armonios si prin armonia rece a ratiunii:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna de te cheama,

Tu ramai la toate rece.”

In „Epigonii” Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imiginile poetice sunt „icoane”, ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, „glasuri tremurate” mintea si sufletul omenesc.

Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind preocupat in permanenta de frumusetea limbii, de gasirea acestui cuvant „ce exprima adevarul”:

„Si am visat odata sa fiu poet… Un vis

Desert si fara noima ce merit-un suras

De cruda ironie… Si ce-am vrut sa fiu?

Voit-am a mea limba sa fie ca un rau”.

Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea contemporana superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale, meschine este ilustrata in poezia „ Criticilor mei”:

„Ah! Atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul:

Unde vei gasi cuvantul

Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori deserte

Care roade n-ati adus –

E usor a srie versuri,

Cand nimic nu ai de spus.”

Poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet, existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice. Toate acestea insa nu pot fi ilustrate daca poetul nu simte in propria fiinta chinurile vietii si nu traieste intens toate patimile omenesti.

„In zadar in colbul scolii,

Prin autori mancati de molii,

Cauti urma frumusetii

Si indemnurile vietii,

[…]

Nu e carte sa inveti

Ca viata sa aiba pret –

Ci traieste, chinuieste

Si de toate patimeste

Si-ai s-auzi cum iarba creste.”

Imaginea poetului ca un adevarat factor de progres social si politic este o conceptie romantica, intalnita si in literatura universala, poezia avand rolul de a promova anumite valori morale si estetice.

Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia „Oda(in metrul antic)”. Opera a maturitatii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a poetului asupra iubirii si mortii in substanta clasica, materializata cu elemente romantice. Poetul isi inalta privirea la „steaua/ Singuratatii”, cautand intelesurile firii, aspirand spre un ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre propria tinerete, varsta visarii, cand moarte-i parea undeva departe:” Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”. Echilibrul sufletesc ii este tulburat de aparitia sentimentului de iubire „dureros de dulce”, care-i da si perspectiva mortii si, mistuit de propriul vis, mediteaza asupra ideii de moarte, invocand simbolul mitologic al pasarii Pheonix:

„De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…

Pot sa mai revin luminos din el ca

Pasarea Pheonix?”

Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorul, il poate face nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv „ Numai poetul…”:

„Lumea toata-i trecatoare.

Oamenii se trec si mor

[…]

Numai poetul

Ca pasari ce zboara

Deasupra valurilor,

Trece peste nemarginirea timpului”

Omul este supus conditiei de muritor, careia nu i se poate impotrivi, ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea fiind o continua perpetuare, asemenea undelor care trec pe suprafata marii infinite. Singurul care poate intra in eternitate prin opera artistica si ideile inaltatoare este „ Numai poetul”, asemuit cu „pasari ce zboara/Deasupra valurilor”, poate trece „peste nemarginirea timpului”.

2.2 Tema de evocare a trecutului istoric

Istoria – tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de „Dacia literara” in epoca pasoptista, presupune – in principal – doua atitudini: una militanta, cu scopul de a trezi constiinta nationala si alta folclorica, inbinand elementele reale cu cele mitologice si de legenda. Mihai Eminescu a considerat totdeauna ca natiunea romana se defineste prin istoria neamului si limba romana afirmand cu tarie ca „ vertebrele nationalitatii sunt istoria si limba.

Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc simbolizat de Mircea cel Batran – in antiteza cu prezentul decazut – reprezentat de politicienii epocii – in „Scrisoarea III”, inbinand armonios oda inaltatoare cu satira virulenta:

„De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplura saltimbacii si irozii…”

In alte poezii, Eminescu ilustreaza istoria romanilor in stransa legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii, constituind un document de zadarnicie, o adevarata „panorama a desertaciunilor”. „Memento mori” a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor la Viena si Berlin sub influienta sceptismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri. Poemul ilustreaza ideea ca raul e atotputernic in lume si ca, oricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia ei, a urmat prabusirea in neant. Invierea civilizatiilor incepe din preistorie si trece prin Babilon, Asiria ,Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana la Napoleon I. Dacia este un tinut fabulos, tutelat de zana Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si legende populare, conturand un adevarat rai, un loc rasfatat de zei si astre:

„Sori si luna repezite printr-a norilor dumbrave

Ard albastrele armure ale zecilor romani”

Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, viziune ilustrata de motive romantice specific eminesciene: astri, personaje mitice, eroi populari, „paduri de basme”, toate compunand o imagine luminoasa, stralucitoare a Daciei cu „suflete mari, viteze ale eroilor” din care s-a ivit natia romana.

Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si adevarat exprimat vreodata in simtirea lirica romaneasca, asa cum afirma Ioan Slavici in amintirile sale despre Eminescu, uimit ca acesta era „stapanit […] de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc”.

2.3 Tema iubirii si a naturii

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii sentimentelor de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind tema romantica fundamentala a liricii sale. La Eminescu natura se manifesta in doua planuri, unul terestru si altul cosmic, interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual al iubirii, natura adesea – daca nu primeaza – e pe acelasi plan cu dragostea.

Natura terestra, cu motive romantice specifice spatiului eminescian -codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul- vazute in vesnica rotire a anotimpurilor este, in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand mereu la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si meditatiei:

„Hai in codru la izvor

Care tremura pe prund”

(„Dorinta”)

„Hai in codrul cu verdeata,

Und-izvoare plang in vale”

(„Floare albastra”)

Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia „Mai am un singur dor”:

„Mai am un singur dor:

In linistea sarii

Sa ma lasati sa mor

La marginea marii;

Sa-mi fie somnul lin

Si codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Sa am un cer senin.”

Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care motivele romantice luna, stelele, luceferii participa direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazitional, ci unul fundamental, la care participa intreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar si martor al celor doi indragostiti:

„Cand prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vara,

Mi-i tinea de subsuara,

Te-oi tinea de dupa gat.”

(„Floare albastra”)

Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul naturii, viseaza la fericire: „Vom visa un vis ferice”, se integreaza peisajului cosmic:

„Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,

Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,

Stelele nasc umezi pe bolta senina,

Pieptul de dor, frunte de ganduri ti-e plina.”

(„Sara pe deal”)

2.4 Poezia de inspiratie folclorica

Dragostea lui Eminescu (1850-1889) pentru folclorul romanesc este vizibila in toate poeziile lui, transparand prin toti porii creatiei si simtirii lirice, fapt recunoscut si de exegetii straini, ca Rosa Del Conte, care afirma ca „nu este putin ceea ce datoreaza gandirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvantul liric in care se transfigureaza lumea lui este scos din izvoarele traditiei autohtone”. („Eminescu sau despre Absolut”-1962).

Interesul lui Eminescu pentru creatia populara se manifesta din copilaria petrecuta la Ipotesti, cand „baiet fiind, paduri cutreieram”, poetul insusi fiind un pasionat culegator de folclor. Peregrinarile prin tara cu trupa de actori, din Moldova in Transilvania, pana la Blaj, ii satisfac lui Eminscu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade, legende, doine si de a-si hrani sufletul cu aceste „nestemate”. Indirect, Eminescu intra in relatie cu folclorul romanesc studiind opera lui Hasdeu sau citind culegerile de creatii populare, in special pe cea alcatuita de Vasile Alecsandri.

Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive personaje mitologice, mituri populare, limbaj, inobilandu-le cu idei filozofice, imbogatindu-le cu noi semnificatii: „Calin(file din poveste)”, „Ce te legeni”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru”, „Revedere”, basmul „Fat-Frumos din lacrima” si bineinteles capodopera sa, „Luceafarul”.

Poezia „Revedere” este prima creatie in care Eminescu pastreza metrica populara, motivul liric al codrului, ca simbol al eternitatii universului si al efemetitatii omului, iar poezia „ Ce te legeni…” ilustreaza imaginea si sentimentele codrului aflat la sfarsitul anotimpului de toamna care asteapta cu tristete apropiata iarna, simbolizand astfel starea de melancolie a poetului pentru curgerea ireversibila a timpului. Trecerea timpului este ilustrata prin succesiunea anotimpurilor, care lasa codrul fara frunze, fara pasari, fara viata.

Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt marturisite chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.

Dintotdeauna Mihai Eminescu a simtit ca apartine spiritul acestui popor pe care l-a iubit cu patima, i-a venerat istoria si a ilustrat in opera sa, cu genialitate, cea mai pura, adevarata si profunda simtire si gandire romaneasca. De la prima sa poezie de debut, „De-as avea” semnata Eminovici si publicata in revista „Familia” (1866) si pana la capodopera sa „Luceafarul”, creatia eminesciana traieste in cultul geniului anonim, fie prin motive si teme, fie prin prozodie si limbaj artistic.

2.5 Tema filosofica

Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de geniu intr-o societate meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, preluata de la filozoful romantic Schopenhauer (1788-1860). Conceptia ca viata omului este o sursa permanenta pentru deziluzii si de suferinte provoaca sceptism si pesimism, domina intreaga creatie eminesciana.

Relatia geniului cu societatea contemporana sau cu posteritatea este ilustrata in „Scrisoare I”, geniul fiind intrupat de savantul „Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,/Universul fara margini e in degetul lui mic”. Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului, „ posteritatea este inca si mai dreapta”, afirma potul cu ironie, deoarece” s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vreun lucru mare” si vor cauta in biografia omului de stiinta „rautati si mici scandale”:

„Astea toate te apropie de dansii…Nu lumina

Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina

Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt

Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult il vor atrage decat tot ce ai gandit.”

Satira este mai mult accentuata in „Scrisoarea II” in scopul de a scoate in evidenta tristetea, nefericirea geniului, intruchipat de creatorul de frumos, de poet in relatie cu societatea superficiala, incapabila sa perceapa arta superioara:

„De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.

Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,

Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.”

Geniul nu este capabil sa fie fericit si nici „a ferici pe cineva”, el nu cunoaste moarte, dar „n-are nici noroc”, singura atitudine poetica ramand sa exprime detasarea rationala de aceasta lume neputincioasa sa inteleaga aspiratiile superioare:

„Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,-

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.”

(„Luceafarul”)

Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si motive din vechile scrieri indiene („Rig-Veda”), din miturile grecesti si crestine, din filozofia lui Kant si Schopenhauer, configurand haosul, geneza si moartea universala:

„Dar deodat-un punct se misca…cel dintai si singur. Iata-l

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal…

[…]

Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi

[…]

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie…”

(„Scrisoarea I”)

Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat si in nuvela „Sarmanul Dionos”: infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza, extinctia.

Ideea timpului filozofic, considerata o supratema a creatiei eminesciene, este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul individual, care este masurabil, trecator si ireversibil si timpul universal, simbolozand eternitatea, vesnicia, nemurirea:

„Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”

timpul individual

„Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”

timpul universal

(„Scrisoarea I”)

Ideea ireversibilitatii timpului, preluata din folclorul autohton si din filozofia europeana, este intalnita in numeroase creatii lirice, trecerea implacabila a timpului provocand melancolia profunda a poetului:

„Tecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri

Si niciodata n-o sa vina iara,

[…]

Pierdut e totu-n ziua tineretii

Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!”

(„Trecut-au anii…”)

Titu Maiorescu, entuziasmat de inegalabila creatie eminesiana, povestea faptul ca literatura secolului XX va debuta sub auspiciile „geniului sau” deoarece poetul il uimise prin vasta sa cultura nationala si universala, prin memoria sa impresionanta, numindu-l „om al timpului modern”.

Cunoscator al culturii si filozofiei universale orientale indiene, ale caror opere le-a citit in original, invatand pentru aceasta, singur sanscrita, Mihai Eminescu a citit in original „Vedele” (veda = „cunoastere”, „stiinta”), lucrari literare si filozofic- religioase ale Antichitatii indice care au constituit „Cartile sfinte” ale brahmanilor si ale hindusilor. Vedele contin patru secvente succesive: „Rigveda” (Veda imnurilor), „Samaveda” (Veda cantarilor), „Jadjurveda” (Veda sacrificiilor) si „Atharvaveda” (Veda vrajilor), Eminescu inspirandu-se – in principal – din „Rigveda” pentru ilustrarea cosmogoniei in poemul filozofic „Scrisoarea I”. In poem se simt influente ale buhismului, conceptie religioasa intemeiata de Buddha, care propavaduieste pasivitatea si supusenia in fata destinului, scufundarea in nefiinta (nirvana) si renuntarea la placerile vietii.

Pasionat de cultura si filozofia europeana moderna, Mihai Eminescu este „insasi structura omului universal” (Mircea Eliade), opera impresionanta fiind un adevarat act de identitate universala a neamului romanesc, fapt pentru care Tudor Vianu afirma ca „romanii ii deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta in fata lumii intregi”.

III. PREZENTARE GENERALA A POEZIILOR IN CARE PREDOMINA EROSUL SI COSMOSUL

Rezolvarea pe care o dă problemei erosului( înțelegând iubirea ca religie a ființei) prefigurează, prin inocenta trăirii și a gândirii, viziunea asupra a ceea ce s-ar putea numi eros creștin. În erotica lui Eminescu sunt prezenți permanent termenii „divinitate”, „natură” și „om”, care sunt conectati prin sentimentul de iubire. Eminescu este un exemplu de complexitate care ilustrează atât criza creștinismului istoric, cât și căile ei de soluționare, dar foarte diferit de Nietzche, care n-a găsit ieșirea din jocul tragic precum creștinii. Constatările și reflecțiile poetului român, îmbrăcate metaforic, l-au scos din lumea umbrelor, din abisul platonic, pentru că a fost un căutător de esențe pure.

In evoluția poeziei sale erotice, se disting, in principal, două etape:

Intre 1870 – 1880, o primă fază, asa-zis naturistă, ilustreaza imaginea luminoasă, optimistă a eros-ului, momentele fericite se asociază cu un cadru natural, aflat in deplină armonie cu stările sufletesti ale poetului. Poeziile din această perioadă („Dorinta”, „Lacul”, „Sara pe deal”) exprima puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiratie spre fericire, natura este feerică, ocrotitoare, calda, iar iubita este mangaietoare, sagalnică, ispititoare:

„Fruntea alba-n parul galban

Pe-al meu brat incet s-o culci,

Lasand prada gurii mele

Ale tale buze dulci …”

(„Dorinta”)

A doua etapa a liricii erotice, 1880 – 1883, se defineste prin profunzimea filozofică a sentimentului de iubire, ceea ce da creatiilor din aceasta perioadă sceptism, melancolie, provocate de dezamagirea poetului, aflat mereu in cautarea idealului de iubire. In poeziile din aceasta perioadă domina deziluzia, sceptismul provocat de neimplinirea visului de iubire ideala. Acestei atitudini fundamentale ii corespunde o natura trista (plopi singuratici, camera pustie), iar iubirea este rece, straina, poetul fiind dezamagit pentru ca „Totusi este trist in lume”.

În poeziile de tinerețe, Eminescu tratează tema eros-ului, consideră T. Vianu în studiul „Poezia lui Eminescu”, în maniera romantismului francez. Istoricul literar identifică, în primele creații lirice publicate de Eminescu, două serii de atitudini marcate de contradicții. Există poezii în care revoluționarismul libertar se opune reflecției sceptice asupra lumii și a vieții („Junii corupți”, „Amicului F. J.”, „Epigonii”, „Împărat și proletar”) și altele în care suferința provocată de o iubire dezamăgită se opune liniștii cucerite prin iubire. Semnificative pentru acest mod contradictoriu de tratare a temei eros-ului sunt poeziile „Venere și Madonă” și „Înger și demon”.

În „Venere și Madonă”, Eminescu figurează femeia în două ipostaze: demonică și angelică. Femewia este Venus (Venere), „marmură caldă”- Eminescu mai prezentase femeia sub formă statuară în „Amorul unei marmure”, dar imaginea evidenția suferința poetului îndrăgostit, neînțeles de inima de piatră a femeii – și întruchipează spiritul antichității (necreștin, păgân, demonic deci) cu întregul ei cult pentru frumusețea fizică. Femeia este și madonă, în spiritul Renașterii, așa cum a pictat-o Rafael, care dă formei frumoase și un conținut moral, creând astfel un ideal de frumusețe fizică și puritate.

Pentru spiritul modern, arată D. Murărașu (în notele critice din ediția sa a poeziilor eminesciene), femeia nu mai este obiect al cultului pentru frumusețe fizică sau morală, ci numai obiectul pasiunii și, sub forma sa poetică, această pasiune este la Eminescu excesivă (atitudine specific romantică) atât în indignare și dispreț, când i se reproșează femeii iubite „ochirile murdare”, „inima stearpă”, deci demonismul, cât și în iubire, când este idealizată prin „vălul alb de poezie”. Finalul poeziei exprimă remușcările poetului, regretul de a-i fi adresat iubitei reproșuri grele: femeia – este concluzia poemului – devine sfântă prin iubire.

Ipostaza demonică a femeii se regăsește și în „Înger de pază”: femeia-demon pare să alunge îngerul de pază, dar imaginea finală, prin același mecanism al atitudinilor lirice contradictorii identificat de T. Vianu, propune identitatea femeie-înger de pază: „Căci tu – tu ești el”.

În „Înger și demon”, ipostaza demoniacă este rezervată bărbatului, iar femeia este înger. Tema eros-ului este tratată aici din perspectiva atitudinilor umane fundamentale. Se figurează astfel două mișcări: una spre exterior – angajare socială, civism, revoluționarism – și una spre interior – iubirea. Bărbatul este un titan, un răzvrătit atât împotriva ordinii sociale, cât și a celei divine. După ce ia însă cunoștință de inutilitatea revoltei, în maniera meditației Cezarului din „Împărat și proletar”, se orienteză către iubire, atingând acea stare pe care T. Vianu o numea quietudine. Femeia se însoțește în umbră cu îngerul de pază (ca și în „Înger de pază”).

Sursa acestor atitudini era identificată de T. Vianu în romantismul francez, mai exact în cartea lui Alfred de Musset, „Confession d’un enfant du siècle”, unde sunt evocate trăiri asemănătoare cu acelea din „Venere și Madonă”: venerație, invectivă, revenirea apoi la imaginea Madonei, când femeia iubită este cuprinsă de plâns.

Pentru A. de Musset romantismul este efectul unei perioade de tranziție, în care se exercită o presiune a vechilor forme, în timp ce cele noi sunt încă nedesăvârșite. În aceste condiții, sufletul romantic resimte o pierdere – religiozitatea. Această pierdere dă naștere acelui sentiment fundamental romantic: „mal du siècle” (răul veacului). El se asociază cu scepticismul ca sentiment general de viață, sau cum îl numește A. de Musset „désespérance” (disperare). Scepticismul în domeniul credinței apare și la Eminescu, în discursul proletarului din „Împărat și proletar” și apoi generalizat în meditația Cezarului, când viața este definită ca iluzie („Ca vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”) – tema viața e vis (de la Calderon de la Barca), tot un bun romantic (Chateaubriand: „Omule, nu ești decât un repede vis, o umbră dureroasă”). Același scepticism apare și în „Mortua est”: moartea iubitei, resimțită acut de poet, este valorificată, în plan general filozofic, ca o experiență umană fundamentală. Reluând întrebarea hamletiană (a fi sau a nu fi), poetul înclină către negație: conștiința fatalistă a supremației morții impune contestarea divinității – într-un exces specific romantic, Eminescu se declară ateu.

Încă din poeziile de tinerețe se observă că tema eros-ului este tratată de Eminescu într-o perspectivă mai largă, filozofică. Între textele primei perioade de creație se află și „Floare albastră” („Convorbiri literare”-1873), care, pornind de la tema eros-ului, anticipa o temă fundamentală (de maturitate) a liricii eminesciene – geniul. „Floare albastră” se individualizează între creațiile de tinerețe ale lui Eminescu drept o piesă de sinteză, care concentrează atitudinile lirice identificate în poeziile anterioare, prefigurând capodoperele eminesciene (între altele, „Luceafărul”).

Simbolul florii albastre a fost pus în legătură cu romanul lui Novalis, „Henrich von Ofterbingen”. Eroul acestui roman visează o impresionantă floare albastră care îl călăuzește în viață; când o întâlnește pe femeia iubită îi asociază acesteia imaginea florii. După Vladimir Streinu, floarea albastră este, pentru romantici, un mod de configurare cromatică a absolutului. Același critic literar consideră că, în cazul lui Eminescu, simbolul florii albastre, gravitând în jurul semnificației atribuite de romantici, se referă la un „ideal erotic de tinerețe”.

Poezia prefigurează, pe de o parte, maniera de tratare a temei eros-ului în idile, unde iubirea este proiectată în viitor, este un „vis de iubire”. Scenariul erotic desfășurat în mijlocul naturii, imaginat în „Floare albastră” de iubită, este, în liniile sale generale acela din „Sara pe deal”, „Făt-Frumos din tei”, „Dorința”, „Lacul”, „Călin (file din poveste)”, „Crăiasa din povești”, „Povestea codrului”, „Povestea teiului” (varianta definitivă a poeziei „Făt-Frumos din tei”), „Fiind băiet păduri cutreieram” (postumă), poezii scrise, în majoritate, între 1875-1878. Pe de altă păarte, prin evocarea efemerității sentimentului, se anticipează poeziile cu caracter de romanțe: „Singurătate”, „Departe sunt de tine”, „Pe aceeași ulicioară…”, „De câte ori iubito…”, „Atât de fragedă…”, „Te duci…”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul…” (Sonete), „Despărțire”, „Din valurile vremii”, „Nu mă înțelegi”, „De-or trece anii”, „De ce nu-mi vii”, „S-a dus amorul”, „Când amintirile”, „Adio”, „Ce e amorul?”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Din noaptea…”, „La steaua…” (în majoritate scrise între 1878-1883).

„Floare albastră” aparține, tematic și ideatic, seriei meditațiilor din poezii ca „Epigonii”, „Împărat și proletar”, sau „Memento mori”. Formal, remarcă Vladimir Streinu, poetul renunță la retorica încărcată de figuri de stil, „Floare albastră” marcând un proces de interiorizare, de trecere „de la poezia de idei la ideea poetică” (Vladimir Streinu). Altfel spus, textul devine el însuși o metaforă (metaforă textuală). Criticul identifică în acest text două serii de simboluri complexe: prima serie, care ar putea fi interpretată și ca o cararcterizare esențială a poetului, sugerează orientarea către cunoaștere, către absolul („stele, nori, creruri’nalte”, „râuri în soare”, „piramidele-nvechite”, „-ntunecata mare”) și, în același timp, reprezintă simboluri ale morții, iar cea de-a doua- scenariul erotic în mijlocul naturii- este asimilată cu simboluri ale vieții. Ideea care se deprinde din finalul poeziei, bazată pe opozițiile moarte – viață, adevăr (scopul existențai ființei superioare, geniale) -fericire (scopul urmărit de omul de rând, femeia, prin iubire), este că, deși există și poate fi experimentată (trăită), iubirea, având caracter efemer, ca toate cele pământești, nu poate modifica esența universului, a lumii, nu poate îndepărta sau atenua sentimentul de tristețe generat de conștiința zădărniciei vieții în fața morții.

Tonalitatea aceasta tristă se va regăsi în poeziile pe tema eros-ului din ultima perioadă de creație, iar ideea zădărniciei existenței va forma obiectul capodoperelor „Scrisoarea I” sau „Glossă”. Poezia „Floare albastră” prefigurează și ideea din „Luceafărul”: relația dintre ființa de geniu și omul de rând, femeia, este una de incompatibilitate.

Din poeziile scrise până prin 1874 (publicate sau nu în timpul vieții), erotice sau nu, se conturează profilul sceptic-pesimist al poetului. T. Vianu stabilește o distincție între pesimismul romanticilor apuseni și pesimismul eminescian. În timp ce un Leopardi sau de Vigny cântă solitudinea în mijlocul unei naturi ostile sau al adversităților vieții, recomandând înstrăinarea orgolioasă, pesimismul eminescian are o oarecare blândețe, este un pesimism contemplativ, melancolic. Această trăsătură se explică prin faptul că, într-o primă fază, poetul imaginează ca soluție, în fața adversităților vieții, contopirea cu natura în actul eros-ului. Iubirea și natura sunt în lirica eminesciană teme care se îmbină. Scenariile erotice sunt plasate aproape întotdeauna în mijlocul naturii. Se poate identifica aici un reflex al eros-ului liber, așa cum o vedeau romanticii, după cum remarca G. Călinescu – o iubire care se consumă dincolo de restricțiile pe care le impune viețuirea în plan social, unde sentimentul este alterat prin instituția căsătoriei.

Poeziile erotice scrise între 1874-1878 propun o astfel de iubire, în contopire cu natura, o iubire care se proiectează în viitor, „visul de iubire”, după modelul romantic al iubirii libere. Așadar, natura ca atare, independent de iubire, nu prea apare în poezia eminesciană. Mai mult chiar, este o natură erotizată, o natură impregnată cu substanța eros-ului, după cum observa T. Vianu. Ideea este difuzată în toată lirica eminesciană dar mai pregnant exprimată în poezii ca „Dorința” (în final: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri”), „Crăiasa din povești”, „Și dacă…”. „Și dacă…” este un model de sinteză poetică eminesciană, unde fiecare strofă dezvoltă o relație de identificare de tipul propoziție subordonată subiectivă – propoziție principală – propoziție subordonată predicativă, mai aproape de ideea poetică, decât sintaxa aparentă: subiectivă (condițională) – principală – finală. Astfel se ceează imaginea unei naturi care poartă în sine, în fiecare mișcare a ei, semne ale eros-ului (iubitei): „Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii”. Același fenomen de erotizare se poate observa și în „Sara pe deal”, într-un poces subtil. Poetul înregistrează două mișcări cu sens contrar: una este aceea a naturii care poate fi descrisă ca o stingere, o încetinire (satul este, în spațiul românesc, o prelungire a naturii) și cealaltă este a sentimentului care crește în interioritate. Pe măsură ce mișcarea naturii încetinește, activitatea diurnă încetează, făcând loc liniștii nopții, peisajul se solemnizează, capătă un contur hieratic, proces sugerat prin: imaginea lunii („trece așa sfântă și clară”), impresia de vechime, de încremenire pe care o provoacă imaginea caselor profilate pe întuneric, sunetul de toacă, sunetul clopotului vechi ce se răspândește solemn în tot spațiul, într-un moment privilegiat – seara. Impresia generală este aceea că natura, în mișcarea ei de încetinire a ritmului vital, diurn, se transformă într-un templu (altar) în care se oficiază un ritual păgân în cinstea unei divinități a nopții – iubirea. În felul acesta iubirea este proiectată la dimensiunea unui principiu universal, divinitatea pe altarul căreia poetul își jertfește propria ființă: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (ideea revine în „Scrisoarea V”).

Se impune observația că natura evocată în absența sentimentului eros-ului se substituie în ample viziuni geologice, unele cu caracter fabulos ca în „Memento mori” sau „Povestea magului călător în stele” sau depășește planul terestru, când poetul încearcă să figureze o cosmogonie ca în „Scrisoarea I” sau în imaginea zborului cosmic din „Luceafărul”.

Elementele codrului în care poetul își plasează scenariile erotice își pierd, în oarecare măsură, în virtutea principiului erotizării, caracterul natural, încărcându-se de valori simbolice.

Codrul este spațiul privilegiat în care sentimentul eros-ului se poate afirma liber. Codrul permite izolarea perechii de îndrăgostiți, asigură intimitatea, protejează iubirea de agresiunea socialului, a civilizației. Mai mult decât atât, codrul este, așa cum afirma C. Ciopraga, un loc sacru, care înlesnește ieșirea din timp și orientarea către primordialitate, simbol, în același timp, pentru vegetalul reîntinerind ciclic, cu alte cuvinte, un simbol al veșniciei. Aceste atribute ale codrului sunt mai bine puse în evidență în „Povestea codrului” și „Fiind băiet păduri cutreieram”. În prima, codrul are însușiri mitic-fabuloase, este „împărat slăvit”, este cel care îi primește pe îndrăgostiți pentru ca iubirea să depășească pragul timpului și să se plaseze în poveste și mit: „O, priviți-i cum visează/ Visul codrului de fagi/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei își sunt așa de dragi!”. În „Fiind băiet păduri cutreieram”, copilul (adolescentul), culcat lângă izvor, în codru, are viziunea unui „rai din basme”.

Povestea de iubire se desfășoară, cel mai adesea, în preajma unui copac. Imaginea teiului se întâlnește frecvent („Făt-Frumos din tei”, „Povestea codrului”, „Povestea teiului”, „Fiind băiet păduri cutreieram”, „Dorința”). Semnificația sa se integrează semnificației generale a codrului: teiul este copacul de basm, din care iese iubita-crăiasă, copacul sfât, sau o imagine paradisiacă. Teiul este evocat și pentru efectul narcotic al florilor sale. Aceleași flori, căzând abundent peste perechea de îndrăgostiți, alcătuie parcă un mormânt. Sunt evocați și alți copaci: salcâmul („Sara pe deal”) sau arinul („Peste vârfuri” – unde tema este indirect iubirea).

C. Ciopraga făcea observația că simbolurile eminesciene se organizează pe axa vegetal-acvatic-astral. Apa este un element nelipsit din poeziile erotice; este elementul vital primordial care trebuie să însoțească iubirea, moment premergător nașterii. Ipostazele apei: izvorul înseamnă curgere neîntreruptă, înseamnă origine, primordialitate, și aproape că nu lipsește din scenariile erotice. În „Călin (file din poveste)” tabloul cosmos-ului evocat în ultima parte a poemului se organizează în jurul imaginii izvoarelor. Atributele lor sunt mișcarea domoală, sonoritatea dulce-mângâietoare, strălucirea („peste pietre licurind”). Metafora centrală este „cuibar rotind de ape” și concentrează semnificația izvoarelor (a apei în general): imaginea cuibului alungă răceala specifică apei, aduce o notă de căldură și intimitate, sugerând nașterea; epitetul „rotind” subliniază permanența eros-ului și implicit a nașterii: natura stă sub semnul unei fecundități perpetue. Lacul cu trestiile sale pare să fie direct dependent de trăirile poetului îndrăgostit. Atât timp cât acesta își așteaptă iubita, visând la scenele care se vor desfășura, lacul se constituie într-o imagine dinamică: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ Se cutremură o barcă” („Lacul”). Tensiunea și emoția așteptării dispar când eroul își dă seama că iubita nu va veni. În acest moment imaginea lacului devine statică. Dacă în prima strofă a poeziei lacul părea să fie agent, în final, prin schimabarea regimului verbelor, el devine element pasiv: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.”

Marea, o altă ipostază a apei, capătă în tulburătoarea poezie „În fereastra despre mare”, rolul oglinzii: privind în apele mării, pescarul vede chipul copilei de crai, se îndrăgostește de ea și simte atracția adâncului, unica posibilitate de împlinire a eros-ului și morții.

G. Călinescu, inventariind elementele de faună evocate mai des în poeziile erotice eminesciene, se oprea asupra cerbilor și a insectelor. Cerbii sunt evocați în poezii ca „Fiind băiet păduri cutreieram” sau „Povestea codrului”. În „Călin (file din poveste)”, în tabloul nunții, sunt evocate „a popoarelor de muște sărbători murmuitoare”. Este desigur aici imaginea nunții continue la nivelul acestei specii, care capătă și un contur fabulos: nunta dintre „mireasa viorică” și „mirele flutur”. Aceste „sărbători murmuitoare” degajă un miros care îmbălsămează aerul: este „mirosul” eros-ului, al nunții veșnice, care caracterizează natura întreagă și-i asigură unitatea; omul este integrat în aceasă veșnică sărbătoare nupțială.

Peisajul eminescian se completează cu elemente cosmice: stelele și luna. Luna este un motiv fundamental în creația eminesciană, un motiv romantic și trebuie asociat motivului nopții. Noaptea asigură izolarea perechii de îndrăgostiți și este dragă sufletului romantic care nu suportă regimul diurn, lumina soarelui care îi dezvăluie numai mizeria condiției umane. Lumina lunii creează o atmosferă de taină, face ca peisajul să fie difuz și slujește concepției romantice, conform căreia viața este iluzie.

În concordanță cu caracterul difuz al luminii, sunetele pe care le evocă poetul sunt estompate și induc aceeazi atmosferă de vrajă: vântul în trestii, cornul, buciumul, susurul izvoarelor, Eminescu este un pictor al luminii și al sonorităților difuze, considera T. Vianu.

Pendulând între Venere și Madonă, între înger și demon, în poeziile de până la 1873, imaginea femeii iubite capătă în idile un contur ideal, putând fi asimilată imaginii eterice a unei zâne (apare sin tei, dintre trestii), a unei crăiese („Fiind băiet păduri cutreieram”).

Cel mai adesea iubita este blondă, cu plete lungi – „corp scăldat în aur”(„Ah, cerut-am de la zodii”), „înger blond” („Fiind băiet păduri cutreieram”); are fața albă ca marmura („Dormi”) sau străvezie („Din valurile vremii”); ochii sunt verzi – „îndărătnici ochii verzi” („Ah, cerut-am de la zodii”) sau albaștri, în care se adună basmele („Crăiasa din povești”), ochi plini de vise și lacrimi („Fiind băiet păduri cutreieram”). Forța de seducție se concentrează în ochi. Idealizarea chipului iubitei se menține și în poeziile din ultima perioadă de creație: „femeie între stele și stea între femei” („Din valurile vremii”); ea robește inima poetului printr-un farmec inefabil: „nu știu cum”, „nu știu ce” („De-or trece anii”). Maxima idealizare, care amintește și de „Venere și Madonă”, se poate identifica în „Atât de fragedă”, una dintre cele mai frumoase poezi închinate femeii, din literatura română: „ș-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană…”

De prea puține ori iubirea evocată de Eminescu se împlinește. Condiția eros-ului perfecte pare să fie proiecția în vis. O sugerează poetul în poezii ca „Fiind băiet păduri cutreieram”, „Dorința” și o formulează explicit în „Atât de fragedă”, unde „cântă” iubirea pierdută: „visul de lumină”, „vis ferice de iubire”. Iubirea este proiectată în viitor, ca pentru a i se păstra puritatea și capacitatea de a transfigura condiția umană. Iubirea are o acțiune paradoxală: mai întâi, prin iubire se împlinește destinul uman, se definește condiția umană, și apoi, tot prin iubire, această condiție, efemeră prin natura ei, este depășită. Cea dintâi acțiune a eros-ului este sugerată de Eminescu în „Sara pe deal”, unde se figurează trecerea sentimentului din planul comun-fizic, în planul conștiinței, prin actul vorbirii: „Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.” Prin iubire cei doi iau cunoștiință de propria ființă, cuvântul ajutându-i să-și definească individualitatea. Ideea va fi reluată, peste ani, de Nichita Stănescu, într-unul dintre „cântecele” sale: „E o întâmplare a ființei mele:/Și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu/ E mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare/ mereu dureroasă, minunată mereu.// Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece în delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt.” În procesul eros-ului se pare că N. Stănescu imaginează două mișcări: una care presupune contopirea perechii, anularea individualităților cu impunerea sentimentului ca unică realitate și a doua, impusă chiar de sentiment, în actul concret al îmbrățișării, prin care cei doi își simt ființa și apoi și-o conștientizează prin actul vorbirii. În măsura în care aceste două mișcări sunt detașate temporal, ar trebui să recunoaștem la Eminescu, cel puțin în „Sara pe deal”, o ordine inversă: după rostirea cuvintelor de iubire, după individualizare, ușurează sugestia contopirii: „Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm…” Contopirea și trecerea în somn sau în vis ( ca și în „Dorința”) figurează cea de-a doua acțiune care s-ar putea identifica în modul în care concepe Eminescu iubirea: depășirea condiției umane efemere însoțită cu refacerea perechii primordiale, cu alte cuvinte ieșirea din timp, care în manifestarea sa produce numai suferință, și regăsirea paradisului pierdut, eternizarea. Iubirea nu poate acționa astfel decât dacă se plasează în contextul cosmos-ului și dacă se desfășoară după legile acesteia. Calificând erotica eminesciană drept „mecanice”, G. Călinescu avea în vedere tocmai elementaritatea iubirii imaginate de poet, redefinirea ei din perspectiva instinctului erotic, ceea ce înseamnă esențial o iubire pură sau purificată de depunerile viețuirii în social.

Că iubirea eternizează, că iubirea transfigurează condiția umană reiese și din unele dintre „romanțele” eminesciene. În „Pe lângă plopii fără soț” i se reproșează femeii faptul că nu a fost în stare să iubească, pierzând astfel șansa nemuririi: „Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci.” O iubire de dincolo de moarte este evocată și în „Strigoii”, dar într-un context fabulos.

Relația iubire-somn-vis, care apare frecvent în poezia lui Eminescu, se referă desigur la „adormirea” conștiinței de sine, dar sugerează și o relație mai profundă cu moartea ( ca în „În fereastra despre mare” sau în „O, mamă”, unde relația mamă-iubită-moarte este tulburătoare). În acest context s-ar putea ca iubirea să fie învestită cu rolul de a anula zbuciumul existențial care înseamnă. Așa cum considera Schopenhauer, urmând vechi percepte indiene, numai suferință. În viziunea filozofului german doar atitudinea martirului sau a ascetului ar putea, prin negarea de sine, implicit a „voinței de a trăi”, îndepărta suferința. Așa cum se înfățișează iubirea eminesciană, ea are aceeași funcție, chiar dacă alegoria din „Luceafărul” situează omul de geniu într-o relație de incompatibilitate cu iubirea. Dacă e o contradicție aici, ea trebuie pusă pe seama romantismului structural al poetului.

Așadar, iubirea nu se îndeplinește, ea figurează ca vis de iubire sau ca ratare, ca despărțire înainte de vreme. Există însă și poezii în care este evocată o iubire îndeplinită. În „Călin (file din poveste” iubirea se îndeplinește prin nuntă; este vorba însă de un context fabulos, povestea pe care o imaginează poetul întemeindu-se pe surse folclorice, dezvoltând mitul zburătorului. În „Dormi” sau „Ah, cerut-am de la zodii”, ambele postume, poetul exprimă plenitudinea trăirii sentimentului iubirii. În „Dormi”, scenariul erotic este plasat într-un decor interior; poetul veghează somnul iubitei și exclamă- lucru atât de rar în opera sa- „sunt fericit”. În „Ah, cerut-am de la zodii”, poetul dă glas sentimentului de împlinire a eros-ului „cu asupră de măsură”; erotica eminesciană capătă în aceastăpoezie o notă mai pregnantă de senzualitate.

În „romanțe” (poezii de dragose scrise, în general, între 1878-1883), poetul apare în ipostaza celui care trăiește dezamăgirea unei iubiri neîmpărtășite sau pierdute. Dezamăgirea se însoțește cu nostalgia, regretul și melancolia. Iubirea continuă să chinuie sufletul poetului sau să-l încălzească, determinând acel sentiment fundamental romantic, melancolia, din care se naște poezia, ca în „La Steaua…” Pe de altă parte, în absența femeii iubite, realitatea redevine ceea ce a fost dintotdeauna pentru Eminescu: lipsită de consistență, domeniu al zădărniciei. Natura intră într-un proces de degradare: este evocat oceanul de gheață, absența stelelor, luna e galbenă, o pată doar, fără vrajă („De câte ori iubito…”); e toamnă, izvorul este istovit și trist, frunzele se risipesc și transformă visul de iubire în deșertăciune („Te duci…”, „Afară-i toamnă”); rândunelele pleacă, se așază bruma peste vii, lacurile sunt pustii (”De ce nu vii…”).

Cel mai adesea i se reproșează femeii incapacitatea de a răspunde cu sinceritate sentimentelor îndrăgostitului („Pe aceeași ulicioară”, „Nu mă înțelegi”, „Adio”, „Pe lângă plopii fără soț”), se pare că prin natura ei femeia este incapabilă de a se dărui eros-ului: „Și în parfumul vieți-mi/ Nu știam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.” („Pe aceeași ulicioară”).

Uneori poetul își reproșează vina de a se fi lăsat purtat de sentiment („Atât de fragedă”), dar nu putea face altfel, pentru că iubirea, capacitatea sa de a se îndrăgosti, este un fenomen atavic: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plin de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/Părinții din părinți.”

Iubirea este redefinită din această perspectivă a dezamăgirii; ea este un prilej de durere, a iubi înseamnă a suferi. („Ce e amorul?”).

Expresia extremă a dezamăgirii în iubire apare în ultimele două „Scrisori”. „Scrisoarea IV” începe prin figurarea unui tablou feeric, de basm, cadrul eros-ului, dominat de lună. Răzbate însă din imaginile create conștiința faptului că acest peisaj este iluzoriu: poetul chiar numește „fantezie” acest decor și implicit, acest mod de a imagina iubirea, care este acum doar instinct, „instinct van”, „ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an”. Sentimentul a pierdut așadar elementaritatea și curățenia (puritatea) care îl caracterizau în idile și a rămas doar la un nivel al fiziologicului. Visul de iubire și lumină este imposibil în această lume dominată de interes; aici există numai instituția căsătoriei. În „Scrisoarea V”, femeia este auzată de frivolitate. Iubirea este „un demon” care se împlinește prin femeie, care susține Universul – acest lucru nu-l înțelege femeia; ea ar fi trebuit să se jertfeasă pe altarul iubirii.

T. Vianu consideră că expresia „farmec dureros” este o figură emblematică a liricii eminesciene. Ea presupune asocierea a două trăiri opuse: voluptate și durere. Asocierea, specific romantică, apare în trei împrejurări în poezia eminesciană: cu prilejul muzicii, al morții și, cel mai adesea, al eros-ului. Oarecum sinonime cu „farmecul dureros” sunt expresiile „dulce jele”, „dureros de dulce”, „fioros de dulce”; ele se circumscriu, din punct de vedere stilistic, oximoronului (epitet antitetic). T. Vianu face observația că „farmecul dureros”, mai exact trăirile pe care le sugerează, presupune, în afară de influența romantică, și o relație cu dorul poeziei populare românești, pe care istoricul literar îl definește astfel: dorul „este emoția complexă în care durerea pierderii sau neîndestulării se complică cu fericirea unei posesiuni recucerite din trecut sau proprietate în viitor”

Trăirile pe care le presupune dorul și acelea la care se referă farmecul dureros au o distribuție aparte în poezia erotică eminesciană. Există texte, cum ar fi „Lacul”, în care durerea provocată de absența iubitei este difuză în toată poezia. În cele mai multe („Departe sunt de tine”, „De aceeași ulicioară”, „Atât de fragedă”, „Freamăt de codru”, „Și dacă…”, „Din valurile vremii”, „Când amintirile…”, „S-a dus amarul”, „Pe lângă plopii fără soț”, „De ce nu-mi vii”), complexul sentimental pe care-l presupune termenul dor este evident: durerea pierderii este îndulcită de prezentul imaginației. În sfârșit, „farmecul dureros” apare în poeziile în care personajele scenelor de iubire îndreaptă unul către altul sentimentele lor. În aceste condiții „dorul despre care «farmecul dureros» ne vorbește nu se îndreaptă nici către trecut, nici către viitor, ci către fuziunea prezentă și întreagă”. „«Farmecul dureros» este, mai notează T. Vianu, un dor metafizic. El este aspirația de a ieși din forma mărginită și proprie. El este năzuința de a realiza scopul ultim al voluptății, posesiunea infinită și totală, dar amestecată cu durerea că această năzuință nu poate fi îndestulată niciodată”. În „Povestea teiului”, Bianca trăiește un astfel de complex sentimental când îl zărește pe tânărul ce poartă în păr flori de tei: „Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” Sentimente asemănătoare sunt evocate în „Călin (file din poveste)”: „și când inima ne crește de un dor , de-o dulce jele”

„Farmecul dureros” este și „dorul nemărginit” al cosmogoniei din „Scrisoarea I”, este acea „încordare lăuntrică și vecinic nesatisfăcută care se află în iubire ca și în substratul adânc al realității” (T. Vianu).

Intre operele literaturii române , nu exista niciuna care sa fi suscitat atitea comentarii precum poemul Luceafarul de Mihai Eminescu . De la sublimul cel mai vag pina la detaliul biografic cel mai meschin, de la idealismul fara limita pina la materalismul vulgar, de la cel mai aberant profetism politic pina la cel mai plat sociologism, aceasta exegeza de proportii talmudice a cunoscut toate tonurile si toate nuantele. Productiile de calitate indoielnica ale unui scrib de provincie, retorica savanta a unui critic de profesie si erudiția glaciala a unui estetician de formatie nemteasca, argumentele poticnite ale unui politician, cliseele unui ideolog oficial si verbul transant al unui filozof au contribuit deopotriva la construcția acestui turn Babel inaltat intru venerarea Luceafarului. Dar, aidoma unei bazilici enorme ridicate pe vechiul loc de cult al vreunei divinitati pagine, acest nou edificiu nu mai onoreaza acelasi zeu ca acela evocat de ruinele scufundate la temelia sa. Zadarnic am cauta Luceafarul lui Eminescu in acest Noctifer al interpretilor lui.

Eroarea pe care exegetii au cel mai adesea tendinta de a o face a fost sa confunde discursul poetic cu discursul ideologic. Or, Eminescu este in primul rind un poet, adica un operator de fantasme, nu de concepte clare si distincte. De ne vom limita la povestirea continuta in poemul sau, atunci va trebui sa observam – ceea ce G. Calinescu a si facut, in trecere – ca avem de-a face cu un mit, un scenariu cu fantasme.

De indata ce a constatat aceasta, cercetatorul care, cu toata onestitatea, isi pune problema originilor si a semnificatiei profunde a Luceafarului, va trebui sa se adreseze, spre a obtine lamuriri, unei stiinte ce se ocupa de regulile de generare si alcatuire* a productiei mitologice. Un asemenea demers ar avea avantajul unei anumite rigori metodologice de care hermeneuticii prea libere nu-i pasa.

In principiu, aceasta cercetare mitanalitica ar trebui sa se articuleze in trei faze:
1) stabilirea ponderii mitului la autorul in chestiune, pentru a hotari daca din prezenta-i obsesiva se pot deduce, dincolo de consecintele de ordin psihologic, niste consecinte de ordin semiologic;
2) stabilirea, printr-o ancheta comparativa, a tipului de mit despre care e vorba, ca si a contextului sau a situatiei de profunzime la care el se aplica;

3) incercarea de a delimita, in concluzie, care este zona inconstienta pe care mitul o activeaza atit la autor, cit si la cititor.

Prima parte a poemului se desfasoara sub semnul voyeurisme-ului, iar simbolul ei este fereastra. Voyeurisme involuntar, desigur, mai tulburator pentru obiectul decit pentru subiectul lui rece, indepartat: o stea, in speta Hesperus.

Limba româna preteaza aici la confuzie, caci pentru a desemna steaua Venus matinala si steaua Venus vesperala, pe Phosphoros si Hesperos, pe Lucifer si Noctifer, ea dispune doar de un singur cuvint, Luceafar, caruia i se adauga precizarile: „de seara“ sau „de dimineata“. Dar actiunea se deruleaza in indistincția serii, cind astrul sta la pinda, observind, prin fereastra castelului, intimitatea tinerei fete de nobila extractie. Revelarea pubertatii acesteia ia un aspect tipic: tinara descopera acea significatio passiva a lucrurilor, transfera asupra voyeur-ului celest dorintele neclare carora le este pradă. Pentru ea, a vedea inseamna a fi vazuta, a pindi inseamna a fi pindita, a dori inseamna a fi dezirabila. Spre a privi, ea se arata la fereastra; spre a fi privita, se exhibeaza. Un intreg ritual erotic e implicit in situația inițiala a poemului, in care cea care vede doreste sa fie vazuta. Or, invocația-i muta nu este zadarnica: ea s-a priceput sa-l aleaga dintre astre pe acela care, din obligatie profesionala, e mai cu osebire inclinat sa potoleasca dorintele erotice ale puberelor. De aceea misterul se implineste si significatio passiva devine activa: steaua rece priveste, vede, se indragosteste de obiectul contemplatiei sale. De aici inainte, vazatorul si vazutul vor fi uniti printr-o comuniune de intentii. In aceasta situatie de-acum fara echivoc, numai distanta ii va tine departe unul de altul, simbolizata inca o data de fereastra, deschidere care, continuind sa permita circulația razelor vizuale, marcheaza de asemenea existenta unui perete ce-i desparte pe indragostiti. In clipa aceea, schimbul vizual nu mai este de-ajuns, iar tinara trece, de la vraja privirii, la magia cuvintului. Prin asta, ea nu face decit sa reitereze practici imemoriale de conjurare a astrelor.

Nu degeaba tinara fata invoca astrul in timpul somnului, cind dorintele tulburi din starea de veghe se cer satisfacute. Hesperus care, traditional, este companionul adolescentilor, care-si face simtita influenta la virsta lor juvenila (fiind meirakike helikia, „cauza a poftelor si a procrearii“, e silit sa raspunda.

In Antichitatea clasica, conjurarea astrelor era treaba unor redutabile magiciene. Acestea „scoboara mai intii astrele de pe inaltimile boltii ceresti“, ne spune Lucan, iar Horatiu, care mentioneaza niste „carti ale caror formule au puterea sa desprinda si sa coboare astrele din cer“, ne informeaza de asemenea ca o vrajitoare, cu ajutorul chemarii din incantatiile-i tesaliene, face ca astrele si luna sa se dea jos din cer. Tanara noastra n-are deloc nevoie de formule complicate de alte procedee ca sa-i iasa conjurarea. Pubera fiind, ea este inzestrata cu o putere magica naturala pe care o indreapta si o exercita aproape inconstient asupra obiectului apropriat. De aceea Hesperus descinde din cer de doua ori la rind, luind aparentele cele mai omenesti pe care condiția-i de nemuritor ii permite sa le ia. De fiecare data insa el are ceva ce-o inspaiminta pe fata: seamana cu un „mort“, cu un „inger“, cu un „demon“, intr-un cuvint, cu o fiinta alogena in lumea aceasta.

Iata de ce fata de imparat refuza sa-l urmeze in imparatiile lui, marea si cerul, cerindu-i, dimpotriva, sa se preschimbe intr-o faptura muritoare, sa adopte limitarile si privatiunile existentei omenesti.

Sa notam, in trecere, ca aici se petrece o dereglare a mecanismului magic normal. Dar fara nicio confuzie a regnurilor: demonul ramine demon, omul ramine om. In cazul special al incubilor, fantome ce pogoara din intermundii ca sa aiba relatii sexuale cu femeile adormite, inițiativa materiala apartine intotdeauna demonului, nu fiintei umane. Zburatorul din folclorul românesc, un fel de incub ce i-a slujit de model Luceafarului lui Eminescu, este atit de nerabdator sa-si afirme superioritatea virila asupra sarmanelor fete la patul carora soseste, incit le acopera de vinatai si le chinuieste cu imbratisarile-i veninoase. Niciodata un demon nu manifesta docilitatea uimitoare a lui Hesperus, fie pentru ca i-ar fi cu neputinta sa se intrupeze, fie pentru ca niciodata nu i-ar trece prin minte sa abandoneze privilegiile legate de soarta sa.
Din punct de vedere demonologic, astrul Hesperus nu corespunde cu cliseele traditionale. El nu face parte din clasa demonilor, acele fapturi sublunare inzestrate cu un corp eteric, hranindu-se cu exalatii materiale si, in sfirsit – lucru foarte important –, intotdeauna rele. Le este infinit superior. Asta explica pasivitatea sa, incompatibila cu caracteristicile demonice.
Nobilul astru, oprit net de refuzul adolescentei, se duce sa-i ceara demiurgului ingaduinta de a parasi cerul si nemurirea. Acest curs anormal al existentei lui Hesperus este compensat de evoluția normala a fetei. Daca astrul s-ar fi vadit un simplu incub, ea ar fi fost cu siguranta sedusa de el. Nefiind cazul, ea urmeaza impulsul firesc al iubirii, care e de a-si afla satisfacere. Funcția stelei este de a fi „cauza a poftei si a generarii“, dupa cum ne spune Eusebiu, nu obiect de satisfacere. 

Obiectul trebuie cautat in alta parte, doar daca nu se infatiseaza singur (ceea ce se intimpla fara gres). In orice caz, el trebuie cautat foarte aproape, printre reprezentantii aceleiasi specii, nu in sclipirile reci, fascinante si letale ale lumii siderale. Din punct de vedere psihologic, fidelitatea fata de o stea e suicidara. Numai dragostea cu finalitate genezica fereste de maladii sufletul. Aceste taine comune ale erosului se grabeste sa i le comunice fetei pajul Catalin, in ciuda asigurarilor ei vehemente cu privire la dragostea-i fata de astru. Tactica tinarului nu intimpina o rezistenta adevarata, ceea ce era de prevazut: „uimita si distrasa“, ea „mai nu vrea, mai se lasa“. Ca remediu la lingoarea ei, pajul o indeamna sa fuga impreuna „in lume“, unde-si va „pierde dorul de parinti/Si visul de luceferi“.

Spre a-si realiza o dorinta atit de absurda ca aceea de a deveni muritor, Hesperus are nevoie de acordul stapinului sau, Domnul universului. De aceea intreprinde o calatorie pina la izvoarele creatiei, dincolo de categoriile de spatiu si timp. La acel nivel ontologic superior, astrul nu mai poarta numele de Hesperus, ci de Hyperion.

Hyperion, care este comparativul lui hyperos, precum superior al lui superus, era, la Hesiod, un Titan, fiu al perechii primordiale Uranos-Gaia, tata al Soarelui. Mai curind decit aceasta explicatie mitologica, ceea ce pare a-l atrage irezistibil pe Eminescu la acest nume este falsa etimologie foarte curenta hyper ton aiona, super omnia saecula, care ne furnizeaza si cheia spre a intelege esenta acelui personaj atemporal. Hesperus nu este un demon sublunar, un fel de incub care bintuie somnul agitat al puberelor; nu e nici o divinitate astrala, supusa si ea vicisitudinilor timpului; el este pur si simplu o entitate celesta primordiala, iscata din haos inaintea timpului si a celorlalti eoni.

Toate acestea presupun poate un cosmos etajat in care Hyperion sa ocupe un loc important, dar nu justifica absolut deloc ecuația Hyperion = Logos, nici celelalte absurditati puse pe seama lui Eminescu de catre comentatorii sai.

Cele doua fapturi omenesti se imbratiseaza tandru intr-un cring de tei, un locus amoenus care incita la dragoste. Inconstienta sau nepasindu-i de tensiunea extraordinara la care-l supusese pe Hesperus, fata roaga astrul sa coboare si sa-i binecuvinteze norocul. Intru aceasta, ea asculta de acelasi impuls care o indemnase sa i se adreseze lui si sa-l conjure: simte ca steaua erosului trebuie sa favorizeze erosul in orice imprejurare. Ranit in amoru-i propriu, Hesperus se retrage in raceala nemuririi sale celeste, dincolo de vicisitudinile omenesti, dincolo de „cercul strimt“ al sortii.

Mare colectionar de traditii populare nationale, Eminescu a versificat in 1875 un basm românesc pe care-l gasise in cartea neamtului R. Kunisch, Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Türkei (Berlin, 1861). Basmul se numea Das Mädchen im goldenen Garten, iar versiunea lui Eminescu: Fata in gradina de aur. Aici se afla materia mitologica pe care o vom reintilni, cizelata si slefuita, in 1883, in poemul Luceafarul.
In basmul in versuri, izolarea fetei si rolul ferestrei nu capata doar o marca simbolica, precum in Luceafarul. Imparatul, tatal ei, pretinde ca ea sa fie tinuta intr-o completa segregare, ca lumea sa nu-i vadă frumusetea. Dar, fiindca fara lumina ea se stinge, acest caz de forta majora ii autorizeaza pe servitori sa incalce poruncile paterne. Ei deschid obloanele si, prin aceasta, ii dau prilejul unui voiajor celest sa se indragosteasca de printesa. Si aici insa se petrece exhibitionismul vesperal al fetei, fara de care acea faptura crepusculara n-ar fi remarcat-o.

De asta data, nu e vorba de o stea, ci de un zmau, sinonim al zburatorului, adica un soi de incub destul de specific folclorului românesc. Pentru a patrunde in odaia adolescentei, zmaul se transforma in stea, apoi (scena se repeta de doua ori, ca in Luceafarul) intr-un tinar cu infatisare demonica. De doua ori se loveste el de refuzul fetei, din pricina aspectului si a esentei sale inumane, dupa care calatoreste la stapinul sau (numit Adonai), ca sa-i ceara sa-l slobozeasca de povara nemuririi. Va renunta la aceste interventii caci, intre timp, fata a fost eliberata de catre eroul ei, si-a gasit barbatul, in sensul literal al expresiei. Mai putin ranchiunos decit demonul din basmul lui Kunisch si decit Hesperus din Luceafarul, zmaul le doreste mult noroc.

In timp ce tema segregarii unei fete (cuplata cu motivul ferestrei si al voyeur-ului vazut) revine cu o frecventa obsesiva in poeziile lui Eminescu, aceea a incubului e mai discreta. El ii consacra totusi un poem, Calin (file din poveste) (1876), in care situația originara din Fata in gradina de aur si Luceafarul se repeta: o pubera izolata primeste vizitele nocturne ale unei fiinte fantastice. Nu conteaza ca, in fond, Calin se dovedeste o persoana in carne si oase si ca aceasta unire neinregula e pecetluita in cele din urma printr-o nunta. De la inceput si pina la sfirsit, personajul ramine la fel de ambiguu ca zburatorul, prototipul sau folcloric. Ambiguitatea nu se va risipi nici chiar in momentul cind iubita va deveni mama.

In Calin, sobrietatea lui Eminescu lasa locul unei complezente erotice de un gust destul de indoielnic. Farmecul tinerei fete, pe care falsul incub Catalin nu se va multumi s-o priveasca prin fereastra, este descris pe un ton excitat.

Mai aproape de Luceafarul, poezia Peste codri sta cetatea… debuteaza cu cliseele ce ne sint de-acum familiare: intr-un castel izolat, o tinara fata priveste seara pe fereastra catre „calea“ aeriana a „zburatorilor“. Acestia sint niste fiinte vesperale care li se arata adolescentelor ce le invoca sub forma unei stele (luceafar), apoi sub aceea a unui tinar cu infatisare demonica (asemanator unui mort). Acest divertisment folcloric fiind ramas neterminat, nu stim daca fata se va lasa sedusa de zburator.

Zburatorul din folclorul românesc e o fantasma a erosului care exercita o enorma putere psiho-fizica asupra victimelor sale. Nascut din dorinta, el se prezinta ca o fantoma ignee ce poate lua infatisarea unui tinar. Ziua, se ascunde in scorburile copacilor. Noaptea, pogoara pe horn in casa celei alese, luind forma unui sarpe de foc sau a unei stele. Imbratisarile-i pasionate lasa urme vinetii, muscaturile-i ranesc trupul femeii care, dupa ce sufera acest tratament de mai multe ori, se stinge din viata. Este interesant sa notam ca toata aceasta consumptie erotica e in intregime fantastica, de vreme ce zburatorul isi viziteaza victimele in timp ce dorm. In zori, el redevine o fiinta ignee si isi ia zborul pe horn. Se-ntelege lesne de ce, in anumite zone ale tarii, zburatorul e socotit o intrupare a diavolului. 

Incubul in sine e o treaba diavoleasca, iar descrierea torturilor erotice pe care el le aplica nefericitelor sale iubite ocupa un loc important in orice tratat de demonologie.
Cit despre Eminescu, el nu e preocupat de aspectul tulbure al acestui demon nocturn, fantasma onirica ambigua ce compenseaza refularea dorintelor din starea de veghe, exercitind totodata asupra victimelor ei presiunea insuportabila a remuscarilor. Ceea ce-l intereseaza este posibilitatea pe care o are (demonul) de a intra pe fereastra acelor fete pregatite, psihologic, sa-l intilneasca.
In putinele exemple de poeme eminesciene mentionate mai sus, un motiv se prezinta invariabil: cel al unei tinere fete izolate intr-un castel. Exista, desigur, in opera lui Eminescu si alte clisee erotice, in care femeia nu mai este infatisata ca o fiinta serafica si, macar in principiu, inaccesibila. Dar e de-ajuns sa citim romanul Sarmanul Dionis, care colcaie de confesiuni intime, de aspiratii si idealuri românesti, ca sa ne dam seama ca, zina, regina sau locuitoare a vreunei mahalale, tinara fata izolata (dar si expusa la fereastra) juca un rol considerabil in reveriile autorului: „In fata locuintei lui Dionis se ridica o casa alba si frumoasa. Dintr-o fereastra deschisa la catul de sus el auzi prin aerul noptii tremurind notele dulci ale unui clavir si un tinar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, pare ca parfumata, fantastica. (…) Intredeschise ochii si vazu prin fereastra arcata si deschisa, in mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata intr-o haina alba…“ etc.

In inconstientul hoinarului nocturn, despre care ni se spune ca si-a petrecut o noapte intreaga inchis in bucataria femeii maritate pe care o iubea la nebunie in acel moment cu singura nadejde de a o zari o clipa, privirea furisata pe fereastra trebuie sa fi avut ceva misterios, aproape sacru, in orice caz foarte important. Pentru noi, amanuntele biografice au numai valoare de simptome.
A surprinde intimitatea unei femei: acesta este mesajul decriptat al motivului „tinerei fete izolate“. Dar gestul voyeur-ului nocturn e insotit de speranta ca obiectul a carui ascunzatoare o violeaza privirile sale doreste sa fie vazut. O intreaga mentalitate magica se exprima in significatio passiva, justificare a faptelor intreprinse de voyeur: a astepta inseamna a fi asteptat, a vedea ce inseamna a fi vazut, a dori inseamna a fi dorit etc. Asta face ca obiectul sa se transforme necontenit in subiect, intr-o dialectica ce-ar trebui sa duca in cele din urma la satisfacerea, reala si reciproca, a dorintei. Numai datul inițial al acestei magii tranzitive declansate de privirea furisa e fals: faptul ca, de cealalta parte a ferestrei, obiectul ar avea vreun chef sa se transforme in subiect.

A privi pe fereastra: iata gestul oricarui vagabond. Dar modelul paradigmatic al acestui gest poate lua aspecte psihologice si ideologice variate si complexe. Exhibitionismul e unul dintre ele, rod fantasmatic al aceleiasi mentalitati magice justificate de significatio passiva a actiunilor. La Eminescu, el lipseste. Nu la acest nivel de suprafata ne este dat sa patrundem semnificația poemelor sale. Sursa motivului „tinerei fete izolate“ si a corolariilor sale voyeuristes trebuie cautata in strafundurile inconstientului si in noaptea timpurilor.

Este greu de găsit formulări reducționiste pentru atitudinea complexă a lui Eminescu față de universul înconjurător, într-o operă dominată de dezordinea romantismului, în concepții și abordări. Filozoful C. Noica îl aseamănă adesea cu poetul german Goethe; ca și în cazul lui Goethe, la Eminescu se poate vorbi de o ,,religiozitate fără religie”. Pentru tema în discuție nu se poate porni decât de la afirmațiile poetului și de la elementele constitutive ale operei. Până la Mircea Eliade și Petru Culianu, Eminescu a fost cel mai pasionat cunoscător al marilor religii ale lumii, din cultura noastră, punându-le alături de civilizațiile pe care le-au întovărășit în succesiunea lor, sub semnul efemerității și al zădărniciei, ca în poemul ,,Memento mori – Gândește-te că vei muri – Panorama deșertăciunilor”:

,,În zadar le scrii în piatră și le crezi eternizate ,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător”.

Cât privește relația lui Eminescu cu religia creștină în care s-a format, analista italiană Roza del Conte spune că poetul vine dinspre cultură către religie; din acest motiv regăsim, asemeni marilor gânditori, o atitudine selectivă, raționalistă; poetul apreciază componenta morală a ideologiei creștine: ,,…vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduiește, nici le contestă”.

Dar autorul celor mai complexe poeme despre cosmos, contestă concepția biblică despre nașterea Universului din Vechiul Testament, Cartea Facerii: ,,Religia… cuprinde și teze curat teoretice de cosmogonie pe care biserica însăși nu le ia decât în mod simbolic, abstracție făcând că aproape toate tezele acelea sunt cuprinse în Vechiul Testament și cuprind maniera de a vedea iudaică.” (pag. 259). Mai ales, pune în antiteză dogmele morale ale Noului Testament – pe care poetul îl consideră temelia bisericii creștine – cel cu o dumnezeire blândă, îngăduitoare și îndelung răbdătoare – cu dogmele Vechiului Testament, în care ,,creatorul se mânie, cere jertfe crunte, poruncește prin judecători și prooroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe dușmanul armat ci și pe femeia, copiii, ba și animalele lui… antropomorfizarea calităților poporului evreiesc, fanatic și exclusiv… maniera de a vedea a bibliei iudaice și concepțiunea celei creștine sunt departe cât cerul de pământ.” (pag. 260). Nici nu trebuie să ne mai întrebăm de ce posteritatea lui Eminescu stă sub blestemul antisemitismului și opera lui suportă atâtea atacuri grobiene. Chiar în zilele noastre, când clamăm libertatea absolută, reeditarea operei complete s-a făcut cu multe cazne și multe slalomuri printre rabini. Modernele noastre programe școlare trec sub tăcere condamnabilă spații largi din opera lui Eminescu; ca să nu mai vorbim de condeieri plătiți din afară ce opintesc la ,,demitizarea” poetului.

Poet naționalist în înțelesul superior al cuvântului (Suntem români, și-punctum!), Eminescu a cunoscut, a iubit, și a cultivat la modul savant limba națională, istoria națională, cultura și literatura veche, tradiția, datinile și obiceiurile naționale. De la înălțimea geniului său, filozoful romantic, scepticul cunoscător al marilor religii numește povestea lui Isus ,,Tristă și mângâietoare legendă” și o așează printre datini: ,,Și la sunetele vechei legende despre suferințele, moartea și învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și când ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mâinile ș-ar fi rostit acea mare, veșnică îndoială a omenirii: Ce este adevărul?”… Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult; și de nu va sosi niciodată acea zi din care să se înceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ,,Ziua Învierii” (pag. 255). Scepticismul poetului în relație cu ,,Adevărul” – drama existenței oricărui muritor creștin–izvorăște din caracterul nebulos al creștinismului primar, cu care a rămas în istorie.

Eminescu, asemeni marilor gânditori, s-a temut de sintagma ,,adevărul adevărat” pe care o clamează orice preot în biserică. În locul ei îl însoțește veșnic întrebarea dramatică: ,,Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”. În concepțiile poetului se regăsesc cele două atitudini despre viață; pentru evoluția civilizației materiale, omul are nevoie de știință, de cunoștințe pe care i le dă școala. Profilul moral se poate forma prin dogmele creștine. Pentru a îmblânzi inima și a oferi adăpost sufletului omenesc, de-a lungul timpului, biserica a luat asupra sa toate artele: arhitectura, sculptura, pictura, muzica, poezia, împodobind cu ele catedralele.
Pornind de la antiteza dintre clase, concepția raționalistă a lui Eminescu despre conținutul religiei și scopul ei politic, ca instrument de control și dirijare a mulțimilor, se exprimă, cu mijloace poetice, într-o formă retoric-romantică ce trădează atitudinea iluministă în care îi recunoaștem pe Voltaire și Proudhon, în poemele ,,Împărat și proletar” și ,,Viața”, față de convențiile sociale arbitrare:

,,Religia –o frază de dânșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece în jug…
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea…”

,,Când aud vreodată un rotund egumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii… Mă întreb…”

Daca ne amintim insa de  poezia de tinerețe, a înflăcărării romantice, Eros este zeul tutelar al creației sale și trăirile celui mai înălțător sentiment uman – iubirea – sunt asociate cu sinceritatea până la pierderea de sine, cu profunzimea și curăția sentimentelor religioase ale misticului, toate îmbrăcate în construcții metaforice. Pentru poet, dragostea este chemarea absolutului și prin aceasta devine act religios; limbajul biblic este absorbit în forme metaforice, textul devine psalmodic. Cu toate acestea erotica sa nu e mistică, în sensul dantesc al cuvântului, pentru că îndrăgostitul nu se purifică prin pedepsele iadului, ci prin suferință, prin ardere (catharsis). Tonul solemn, de catedrală, se regăsește chiar din ciclul celor trei elegii funebre de adolescență: La mormântul lui Aron Pumnul, Mortua est!, La moartea principelui Știrbey.
Poezia de tinerețe este dominată de ipostazieri divine pe fundalul unui erotism tulburător. Relația cuplului se exprimă ca un spiritualism afrodisiac al romanticilor, fără religiozitate. Expresia supremă a frumuseții, sincerității și purității feminine este cuvântul ,,înger” cu valoare de superlativ absolut:

,,Ah! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri…”

Eminescu transformă în metafore biblice simbolurile icoană, sfânt, candelă, înger, punându-le să exprime cele mai înălțătoare trăiri, așa cum Brâncuși stoarce duhul pietrei prin formele ei metaforice:

,,Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ…”

El aplică limbajul mistic tainelor și exegezelor dragostei profane (Eliade).
Elanul erotic al eului liric eminescian, de factură romantică, capătă ipostaziere concretă în imagini mitice creștine – îngerul și demonul – puritate și satanism, antiteză de factură luciferică:

,,Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează…”. Cele două simboluri – îngerul și demonul – sugerează veșnica relație între concret și abstract, între ideal și real, între vis și realitate.
Eros potențează realitatea până la sublim, de unde ideea călinesciană că toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică și metafore. Poetul înalță omul la condiția celestă; nu îngerul ia locul omului, ci omul capătă ipostaziere angelică:

,,…chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”

Capitolul 4 – Aplicatie pe clasa aXI-a(poezia Luceafarul)

INTRODUCERE

MOTTO: „…școala n-ar trebui să fie o magazie de cunoștințe străine, ci o gimnastică a întregii individualități a omului; elevul, nu e un hamal care-și încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care esercită toate puterile proprii ale inteligenții, întărindu-și aparatul intelectual, precum un gimnast își împuternicește până-n gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare."

M. Eminescu {Timpul, din 12 iulie 1880, articolul Educație și învățământ.)

Paginile eminesciene pedagogice luminează un an din viața poetului, pe de o parte, iar, pe de altă parte reprezintă o cuprinzătoare dare de seamă asupra învățământului primar al acelui timp, o analiză a școlilor și a pedagogiei, o frescă a învățământului românesc de atunci.

Rapoartele sale referitoare la școlile rurale sunt pline de observații pertinente referitoare la starea țăranului, la mizeria sa socială, la abuzurile administrației corupte și a arendașilor, fiind o adevărată frescă de sociologie națională.

Fresca aceasta referitoare la învățământul românesc de atunci și propunerile poetului de îndreptare a stării de lucruri cuprinde domenii largi; de la lipsa sau starea deplorabilă a localurilor de școală, slaba frecvența elevilor și mai ales cauzele economice și sociale care o provoacă, până la situația socială și economică a învățătorilor și, mai ales, pregătirea lor profesională.

In jurnalul său intim Eminescu va scrie, plin de amărăciune: „Școala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii pedagogi; pe când adică va fi și școala școală, statul stat și omul om, precum e în toată lumea; iar cum e la noi, adică ca la nimeni; unde găsești, în cercurile cele mai înalte, oameni ce trăiesc în vecinica dușmănie cu gramatica, necum cu alte cunoștințe sau cu dreapta judecată. " (BORDEIANU MIHAI, „Scrieri pedagogice", Ed. Junimea, Iași, 1977, pag. X).

De o obiectivitate uluitoare uneori ,dar cu o doză masivă de bun simț, Eminescu întocmește rapoarte realizate în urma inspecțiilor și „amendează" toate nedreptățile observate.

Pentru partea de metodica, am ales poezia ”Luceafarul” pentru clasa aXIa si poezia “Lacul”pentru clasa aVa.

ROMANTISMUL

Romantismul este o mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie.

Curentul romantic este caracterizat de următoarele aspecte: înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie.

Romantismul a luat naștere în Anglia, de unde s-a extins în Germania și Franța, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai în literatură, ci și în artele plastice și în muzică, s-a ridicat împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a rațiunii reci și a ordinii, propunându-și să iasă din convențional și abstract. Romantismul a susținut manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sincerității emoționale, promovarea libertății de expresie .Astfel spus, romantismul a pledat pentru exlorarea universului interior al omului .

Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat și a identificat direcțiile și trăsăturile acestui curent cultural în „Prefața” de la drama „Cromwell”(1827), un adevărat program- manifest . Opera sa poetică relevează un registru tematic larg, cu o gamă bogată a mijloacelor expresive, îmbinând liricul, epicul și dramaticul în specii variate, de la elegie, satiră până la poem și epopee.

Literatura romantică și-a găsit sursele ideatice și de expresie în operele sociologice sau filozofice ale lui J. J. Rousseau, Kant, Shelling, iar romantismul târziu a fost dominat de influența ideilor metafizice ale lui Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard și alții.

Romantismul este în primul rând o atitudine de refuz a lumii așa cum este ea orânduită. Spiritul de revoltă al romanticilor față de societate este ilustrat și de prezența figurilor mitice – simboluri ale revoltei – Cain, Satan, Faust și Prometeu.

În literatura română se pot identifica trei etape ale curentului romantic: preromantismul, romantismul și postromantismul. Romantismul a fost precedat de o formulă literară de tranziție de la iluminism spre romantism, numită preromantism, reprezentat de Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, scriitori cunoscuți și sub numele de pașoptiști.

Romantismul românesc a fost reprezentat în mod strălucit de Mihai Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic european, încheind, așadar, romantismul universal.

Postromantismul s-a manifestat prin îmbinarea elementelor romantice cu trăsături simboliste sau sămănătoriste, perioadă în care se înscriu Al. Macedonski, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Printre caracteristicile romantismului se pot aminti:

• Introducerea unor noi categorii estetice : urâtul, grotescul, fantasticul, macabrul, pitorescul, feericul și a unor specii literare inedite : drama romantică, meditația, poemul filozofic,elegia, nuvela istorică ;

• Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și luciditatea;

• Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric, pe care îl consideră opus realității contemporane, de care erau dezamăgiți, fiind preocupați de reflectarea în opere a specificului național (acordarea unui mare interes culoarii locale).

• Manifestă preferință pentru evadarea din lumea reală apăsătoare în trecut, istorie, vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru natural nocturn;

• Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor anotimpurilor în pasteluri și prin reflecții asupra gravelor probleme ale universului în meditații;

• Acordă importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative;

• În genul liric se manifestă inovații prozodice și supremația subiectivismului, a pasiunii înflăcărate, a fanteziei debordante;

• Preferință pentru eroi excepționali, care acționează în împrejurări ieșite din comun, precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a acestuia în lume; personajele romantice nu sunt dominate de rațiune, ci de imaginație și de sentimente ;

• Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemărginite, ca proiecție subiectivă a spiritului uman, concepție preluată din lucrările filozofilor idealiști;

• Susține libertatea totală de creație și de expresie;

• Îmbogățirea limbii literare, prin includerea cuvintelor și expresiilor populare, a arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralității;

• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupă locul principal atât în structura poeziei, cât și în construireapersonajelor, situațiilor, ideilor sau atitudinilor exprimate;

• Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atât în specia literară cu nume sugestiv, satira, cât și în poeme filozofice, așa cum se manifestă în „Scrisoarea I”de Mihai Eminescu .

Trăsăturile stilistice cele mai semnificative ale operelor romantic sunt bogăția figurilor de stil, limbajul colorat, și firesc, apropiat de vorbirea cotidiană, cultivarea opozițiilor, a contrastelor puternice, etc.

Printre reprezentanții europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii: Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franța), Schiller, Heine, Grimm (Germania), Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia), Manzoni, Leopardi (Italia), Pușkin, Lermontov (Rusia), M. Eminescu, C.Negruzzi, Gr. Alexandrescu.

Am optat pentru manualul de clasa a XI-lea de Limbă și literatură Română a editurii….pentru că mi s-a părut mai atractivă , datorită ilustrațiilor din carte, care fac mai plăcută procesul de învățare. Manualul pune la dispoziție un instrumentar complex pentru analizarea și interpretarea textelor literare. Textele sunt reproduse în întregime sau prin fragmente, impunându-se cunoașterea întregului prin lectură individuală.

Succesiunea de exerciții pe care propune pentru înțelegerea și analiza unui text și formarea pe această cale a unor competențe de comunicare orală sau scrisă asigură un procescorespunzător de învățare.

Manualul oferă informații bogate, ceea ce contribuie la dezvoltarea cunoștințelor și la mărirea plăcerii de a citi și de a învăța, fiind astfel un instrument de formare intelectuală care stimulează creativitatea.

LUCEAFARUL

Sursa de inspirație

Poemul a fost publicat în 1883 în Almanahul Societății Academice Social Literare “România Jună” la Viena. A fost apoi reprodus în revista Convorbiri literare (august 1883) și în prima ediție a Poesiilor alcătuită de Titu Maiorescu (decembrie 1883).

Există mai multe surse de inspirație:

FOLCLORICE

Basmul muntenesc Fata în grădina de aur, versificat de Eminescu după versiunea “Das Madchen im goldenen Garten”, culeasă de germanul Richard Kunisch în Muntenia

Motivul Zburătorului

Zburătorul = un zmeu, un strigoi care, rătăcind între miezul nopții și cântători, pătrunde în case prin horn, dezlănțuind pasiuni puternice erotice la femei sau fete tinere ( Romulus Vulcănescu)

FILOZOFICE

Influența filozofiei lui Arthur Schopenhauer din volumul Lumea ca voință și reprezentare, despre geniu și omul comun, este relevantă .

Geniul – inteligență, obiectivitate, capacitatea de a-și depăși sfera, aspirație spre cunoaștere, singurătate, puterea de a se sacrifica

Omul comun – instinctualitate, subiectivitate, incapacitate…, voința de a trăi, sociabilitate, dorința de a fi fericit

CULTURAL MITOLOGICE

Sunt utilizate motive din mitologia greacă, indiană și creștină.

BIOGRAFICE

Propria-i viață este ridicată la rang de simbol.

Structura operei

Încadrarea estetică = ca specie literară este un poem liric, schema epică fiind doar cadrul pe care se grefează proiecția lirică și filozofică. “Personajele” și “întămplările “ sunt doar simboluri, metafore care încifrează idei filozofice, atitudini, sentimente, viziuni asupra existenței.

Luceafărul este:

= o meditație filozofică de tip romantic asupra condiției geniului în lume, asupra dramei acestuia ca ființă duală, prinsă între viață și moarte, faptă și conștiință, pasiune și renunțare, soartă și nemurire

= un poem al contrariilor ca semn al universalității, sintetizând majoritatea temelor, motivelor eminesciene

Interferența genurilor generează profunzime textului și oferă posibilități de interpretare variate:

o poveste de iubire

o alegorie pe tema geniului

o poezie cu viziune simbolică

Tudor Vianu: Poemul conține o structură epică a unei povești de dragoste, presărată cu scene dramatice, animată prin dialog pentru a transmite însă cu aceste mijloace un sens liric – filozoficînalt: poziția tristă și însingurată a geniului.

Epicul = validat de firul epic

Liricul = validat de proiecția lirică și filozofică

Dramaticul = validat de succesiunea de scene în care dialogul este elementul constitutiv și de categoria dramaticului ca substanță – intensitatea trăirilor sufletești

Rema – 98 de strofe dispuse în patru tablouri

Echilibrul este dat de = alternanța planurilor terestru și astral

= alternanța tonului în funcție de proeminența vocii lirice

Tabloul I strofele 1 – 43, întâlnirea fetei de împărat, planul teluric – astral, tonul solemn

Tabloul IIstrofele 44 – 64, întâlnirea dintre Cătălin și Cătălina, planul teluric, tonul ironic

Tabloul IIIstrofele 65 – 85, călătoria intergalactică și discuția dintre Hyperion și Demiurg, plan astral, ton solemn, elemente de pastel cosmic ( 66-85) și de meditație filozofică (75-81)

Tabloul IVstrofele 86 – 98, revelația lui Hyperion, plan teluric+astral, ton ironic, elemente de idilă (89 – 94), de pastel terestru (87, 88, 93)

Titlul

Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea divină și cea umană, poetul operând o fuziune de două vechi mituri:

Mitul popular românesc – cu o posibilă deformare fonetică de la Lucifer, eroul mitului biblic iudeo – creștin – legat de cunoscuta stea a ciobanului, statornic far al serii, prielnic pământenilor

Mitul lui Hyperion cu surse din mitologia greacă; Hyperion – Hesperus = fiu al lui Uranus și al Geei, al cerului și pământului, condamnat prin originea sa la un echilibru precar al ființei, între latura sa de lumină celestă, uranică și cea de întuneric, telurică. Prin natura sa, el se poate înălța sau coborî.

La Eminescu, bivalența eroului Luceafăr – Hyperion, impune o structură bipolară, de stricte simetrii ale poemului, având ca sursă gândirea kantiană: după cum privește, spre pământ sau cer, eroul se va ipostazia într-o înfățișare sau alta:

Fața întoarsă spre pământeni, fața pe care aceștia o văd prin prisma simțurilor lor, și pe care o numesc Luceafăr, reprezintă fenomenul, aparența – fanicul. (Lucian Blaga)

Fața ascunsă simțurilor umane, necognoscibilă, știută doar de Demiurg, Hyperion, reprezintă numenul, esența, cripticul. ( Lucian Blaga)

Această structură bipolară impune și două valențe specifice eroului romantic:

Luceafărul – capacitatea nemăsurată de iubire, fața îndreptată spre viața și dragostea care îl cheamă irezistibil.

Hyperion – capacitatea de cunoaștere filozofică specifică divinităților din prima creație pe care demiurgul le întruchipează simbolic.

Detalierea și interpretarea tablourilor

Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. Atmosfera se află în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității. La chemarea descântecrostită de fată Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, asemenea lui Neptun, ca un tânăr voievod, un mort frumos cu ochii vii. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele romantice: păr de aur moale, umetele goale, umbra feței străvezii / E albă ca de ceară. Cea de-a doua întrupare, din soare și noapte, redă ipostaza demonică. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: Iar ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi împărăția oceanului, apoi a cerului: O, vin, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe ale mele ceruri să rasai / Mai mândră decât ele. Însă paloarea feței și strălucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții: Privirea ta mă arde. Ea îi cere să devină muritor, iar Luceafărul, acceptă sacrificiul: Tu-mi cei chiar nemurirea mea / In schimb pe-o sărutare…

În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre și se desfăsoară sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele și simbolurile romantice esrau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene: viclean copil de casă, Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii, cu obrăjei ca doi bujori.

Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic și constituie cheia de boltă a poemului. Această parte, a treia, poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul și eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: Si din repaos m-am născut / Mi-e sete de repaos, adică de viață finită, de stingere, este numit Hyperion. După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiul Cerului, tatâl Soarelui și al Lunii, un titan ucis din invidie de alți titani. După Homer, Hyperion este Soarele însuși. De remarcat că Demiurgul este cel care rostește pentru întâia oară numele lui Hyperion pentru că El este Creatorul și cunoaște esența Luceafărului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire, / Si pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru că el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ae duce din nou la haos. De asemenea, pune în antiteză lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, în compensație, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul (ipostaza orfică), geniul militar / cezarul, ca și argumentul infidelității fetei.

În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, în acre scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin, pătimașa lui sete de iubire exprimată prin metaforele : noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntâi, visul meu din urmă, ca și constituirea cuplului adamic îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului, producând ambiguitate asupra identității vocii lirice. În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunțat caracter gnomic: Ce-ți pasă ție , chipe de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece. Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, de nivel terestru, asumându-și destinul de esență nepieritoare. Ironia și disprețul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns cuprinse în interogațiile retorice finale. Omul comun, incapabil să-și depășeasca limitele, rămâne ancorat în cercul strâmt, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoică, starea de perfectă liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările lumii.