. Ergonomia In Activitatea de Secretariat

LUCRARE DE DIPLOMĂ

ERGONOMIA ÎN ACTIVITATEA DE SECRETARIAT

ABSOLVENT,

Fodorean Lidia Ioana

ÎNDRUMATOR,

Prof. Zah Georgeta

CAPITOLUL I

ERGONOMIA ȘI ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A MUNCII

Ergonomia este o știință care folosind legi proprii cât și legi specifice ale știintelor ce alimentează conținutul ei, studiază „omul” în diferite ipostaze ale activității lor, pentru a realiza un echilibru între factorii de solicitare la care este supus și propriile lui posibilități.

Organizarea ergonomică a muncii este ansamblul de metode și tehnici concepute în lumina ergonomiei, în cadrul economiei energetice a organismului uman.

Ergonomia este știința care folosiind cunoștiințele științelor tehnice, economice, medicale, psiho-sociologice și ale altor științe care studiază munca și se ocupă cu optimizarea relației om – solicitări în procesul muncii având ca scop sporirea productivității muncii simultan cu menținerea capacității de muncă la nivel optim în cadrul schimbului și reproducția calitativă a forței de muncă.

Ergonomia ar avea în sfera de cuprindere toate problemele privind munca, studiindu-i multilateral toate aspectele, mai puțin cele judiciare.

Categorii de ergonomie

Economia muncii are menirea de a orienta ergonomia înspre realizarea economiei de timp, de muncă și creșterea productivității muncii.

Munca și omul în procesul muncii

Pe masura dezvoltării societății, omul trebuie privit ca pe un factor activ și constient deoarece participă cu întreaga sa capacitate psihofizică și neurocerebrală atât la organizarea și conducerea proceselor cât și la realizarea întregii producții de bunuri materiale și spirituale.

Pentru ca munca să fie cât mai eficace, ea trebuie să fie adaptată cât mai bine caracteristicilor fizice și neuro-psihice ale omului astfel încât potențialul uman să nu fie suprasolicitat, iar capacitatea de muncă a omului să se mențină pe toată durata schimbului de lucru și pe toată perioada activă din viața omului.

Capacitatea de muncă reprezintă totalitatea posibilităților fizice, neuro-psihice și cerebrale ale omului de a efectua o cantitate maximă de muncă. Ea poate fi predominant fizică, nervoasă sau cerebrală. Se poate exprima prin indicatori economici care exprimă rezultatele muncii și prin indicatori fiziologici care ne dau efectele muncii asupra stabilității funcțiilor diferitelor sisteme ale omului.

Organizarea muncii pe baze ergonomice asigură menținerea capacității de muncă la nivel optim, prevenirea sau înlăturarea oboselii, și pe această bază amplificarea rezultatelor muncii.

Factorii de influență ai capacității de muncă

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA MEDIULUI AMBIANT AL MUNCII

Ambianța muncii este reprezentată de factorii fizici și psiho-sociali. Factorii acționează și influențeaza în mod direct capacitatea de muncăă, comportamentul executantului astfel încât optimizarea lor conduce la sporirea rodniciei muncii.

Factorii fizici, formând ambianța fizică a muncii pot fi evidențiați și măsurați precis, pe când factorii psiho-sociali și psihologici, constituind ambianța psiho-socială a muncii sunt mai greu de cuantificat, reflectând îndeosebi condițiile adaptării omului la muncă.

Importanța mediului ambiant de muncă și factorii ambianței fizici ai muncii.

Organizării ergonomice a muncii îi revine sarcina de a crea condiții optime pentru desfășurarea procesului de producție, crearea de condiții care să asigure o producție tot mai mare, de o calitate tot mai bună, cu un consum de muncă, de energie umană cât se poate de mic.

Organizatorul locului muncă nu trebuie să uite că dotarea locului de muncă cu elemente componente corespunzătoare biroului și un mediu ambiant concretizat prin spațiu de lucru și ambianța locului de muncă exercită o puternică influență de muncă asupra randamentului și asupra capacitații de muncă.

Condițiile de muncă influențează calitatea funcționării organelor senzitive, starea sănătății, dispoziția generală a omului muncii.

Oraganizarea ergonomică a muncii poate și trebuie să contribuie la crearea de condiții optime a locului de muncă.

Factorii care influențează condițiile generale ale mediului fizic ambiant:

Microclimat în limite normale

Iluminare rațională

Folosirea justă a culorilor

Reducerea acțiunii zgomotelor

Reducerea trepidațiilor și vibrațiilor

FACTORI DE MICROCLIMAT

Existența unui climat cât mai favorabil la locul de muncă, are importanță esențială atât pentru asigurarea unor condiții sănătoase de muncă, cât și pentru menținerea capacității normale de lucru a muncitorilor.

Temperatura, umiditatea și ventilația sunt factori care exercită o influență deosebită asupra sănătății muncitorilor și asupra randamentului muncii.

O sarcină importantă ce trebuie rezolvată în cadrul organizării muncii este asigurarea unei temperaturi coresponzătoare la locul de muncă, indiferent de caracterul muncii: muncă fizică sau intelectuală. Temperatura necorespunzatoare are efecte negative.

Temperatura normală pentru o încăpere nu este o mărime constantă ci depinde de caracterul muncii. În cazul unei munci ușoare se consideră normală temperatura de 18-20°C, în cazul unei munci de greutate medie 15-18°C, iar în cazul unei munci grele 13-15°C.

Ventilația are caracter dublu: permite corpului să evacueze caldură pentru asigurarea unui echilibru termic în corp și reduce concentrația de bioxid de carbon din atmosferă.

Umiditatea aerului nu trebuie neglijată deoarece, în cazul, în care gradul de umiditatea este foarte ridicat, evaporarea transpirației este împiedicată iar la eforturi ridicate și de lungă durată, rezistenta organismului scade foarte mult. În cazul în care gradul de umiditate este foarte scăzut, evaporarea devine foarte puternică. Umiditatea medie a aerului trebuie să fie în încaperile de productie de 40-60%.

Puritatea aerului este o problemă căreia trebuie acordată mare atenție, având în vedere că la locurile de muncă se crează praf, gaze etc, iar în cazul în care concentrația depășește limitele admise au efect dăunător asupra sănătății muncitorului și asupra capacității de muncă a acestuia.

Cele mai eficace măsuri care duc la asigrarea unui microclimat corespunzător sunt cele care conduc la eliminarea surselor de înrăutățire a microclimatului:

Modificarea proceselor tehnologice și înlocuire a materialelor care generează degajări termice, vapori, praf;

Captarea degajărilor nocive chiar la punctele de origine, fără să fie lasată să împrăștie în atmosfera locurile de muncă.

Ventilația se poate realiza pe trei căi: naturală, artificială și mixtă.

Ventilatia naturală are loc prin presiunea termică și presiunea vântului.

Ventilația artificială se realizează cu ajutorul aparatelor mecanice sau electrice: ventilatoare, ejectoare, filtre si separatoare de praf, baterii de încălzire și prize de aer.

Ventilația mixtă este o combinare a ventilației naturale cu cea artificială.

Iluminarea rațianală la locul de muncă îmbunătățește condițiile de muncă, menține capacitatea de muncă, contribuie la reducerea accidentelor de muncă, la creșterea productivității muncii și la îmbunătățirea calității produselor.

Iluminatul insuficient sau excesiv are efecte în totul nedorite: oboseala prematură, productivitate redusă și calitate slabă.

Adaptarea ochiului se face destul de repede de la întuneric la lumina și mai încet de la lumină la întuneric.

Cerințele iluminatului rațional

Nivelul de iluminare să fie suficient de ridicat, în funcție de mărimea detaliilor, care trebuie să fie observate. Aceasta se poate asigura prin efectuatea lucrărilor la lumina naturală. Iluminatul prezintă o difuzare mai mare a luminii decat illuminatul artificial, este economic, igienic și nu obosește ochii.

O altă cerință este asigurarea unui contrast corespunzător. Acest efect poate interveni atunci când iluminatul general al încăperii nu este suficient de puternic în comparație cu iluminatul local, adică cu iluminatul nemijlocit al obiectului muncii.

Cea de-a treia cerință a unui iluminat de calitate este asigurarea unui iluminat dirijat în mod corespunzător și repartizat uniform, evitându-se oboseala ochiului prin eforturi repetate de adaptare de la un nivel de iluminare la altul. Aceasta se poate asigura printr-o amplasare a surselor de iluminare astfel încât umbra obiectelor și a muncitorului să nu cadă pe suprafața de lucru.

O ultimă cerință se referă la culoarea luminii și la poziția spectrală a acesteia. Culoarea luminii trebuie determinată în funcție de natura lucrărilor ce se execută.

Sursa de lumină și modul de repartizare dau calitatea iluminatului.

Trebuie știut că sticla murdară a unei lămpi electrice reduce lumina cu până la 80%. Geamul murdar absoarbe 15-50% din lumină.

Se impune ca, compoziția spectrală să fie asemănătoare cu a luminii naturale, mai ales că avem trecere de la iluminatul natural la acel artificial.

CROMATICA

Vreme îndelungată se credea că iluminatul și culoarea echipamentelor sunt două probleme. Culoarea încăperilor, a mobilierului și a echipametelor constituie o chestiune de gust, iar echipamentul de iluminat era ales fără să se țină seama de coeficientul de reflexie de a crea o ambianță cât mai placută, în care lumina și culoarea sunt factori esențiali care nu mai pot fi separați.

Din diferite motive de curățenie și economie greșit înțelese, încăperile sunt destul de frecvent vopsite în alb ceea ce-i face să devină un câmp vizual obositor în loc să fie un câmp de repaus vizual , plăcut și odihnitor.

În afara acestor efecte fizice, fiziologice și psihice, aplicarea justă a culorilor prezintă și avantaje economice, deoarece aplicarea zugrăvelilor colorate cu indice de reflexie mare, mărește cantitatea de lumină, fără a mări costul iluminatului.

Influența culorilor se extinde asupra personalității omului, asupra proceselor fiziologice și a vieții sentimentale. Dinamica culorilor se ocupă cu utilizarea justă a culorilor, a relațiilor dintre culori și lumină.

Influența dinamică a culorilor se mainfestă prin intermediul sistemului nervos vegetativ, care determină, reglementează mișcările independent de voința noastră.

Reiese că alegerea culorilor pentru vopsirea încăperilor și a mobilierului nu se face după „gustul” individual al unei persoane ci trebuie alese ținându-se cont de aspectele optice, fiziologice si psihice ale efectelor pe care le au.

În funcție de efectele fiziologice și neuropsihice, culorile obișnuiesc să fie grupate:

culori reci (negru, albastru, verde, violet)

culori calde (rosu, albastru, portocaliu)

culori agitatoare sau îngrijoratoare ( violet)

culori stimulatoare ( portocaliu, roșu, galben)

culori liniștitoare ( verde, albastru)

culori grele ( negru, violet)

culori ușoare (galben)

culori care dau senzația de apropiere (portocaliu, galben) sau de depărtare (verde, albastru)

EFECTE FIZICO-PSIHICE ALE CULORILOR

Efectele culorilor depind de: vârstă, sex, oboseală, natura muncii.

Activitatea prin care se analizează influența pe care o exercită diferitele culori, în scopul de a le găsi pe cele mai potrivite, poartă denumirea de condițioanarea culorilor.

Efecte compensatoare ale culorilor

Prin aplicare compensatoare a culorilor se pot obține efecte de mărire sau de micșorare a unei încăperi. De exemplu, înălțimea unei încăperi scunde, poate fi mărită aparent prin schimbarea culorilor pe verticală, precum și prin aplicarea pe tavan a unui albastru deschis, care creează senzația de îndepărtare și deci de mărire aparentă a camerei. În schimb prin alternarea orizontală a culorilor pe pereții laterali, folosind o culoare contractantă pentru partea superioară a pereților și o altă culoare pe partea inferioară a lor, înălțimea camerelor poate fi micșorată.

Efectul culorilor asupra omului este în funcție și de modul în care se aplică culoarea pe tavan, pardosea, perete lateral. Culorile deschise active, când acționează de sus în jos, au un efect stimulativ, pe când culorile pastel au un efect deare le au.

În funcție de efectele fiziologice și neuropsihice, culorile obișnuiesc să fie grupate:

culori reci (negru, albastru, verde, violet)

culori calde (rosu, albastru, portocaliu)

culori agitatoare sau îngrijoratoare ( violet)

culori stimulatoare ( portocaliu, roșu, galben)

culori liniștitoare ( verde, albastru)

culori grele ( negru, violet)

culori ușoare (galben)

culori care dau senzația de apropiere (portocaliu, galben) sau de depărtare (verde, albastru)

EFECTE FIZICO-PSIHICE ALE CULORILOR

Efectele culorilor depind de: vârstă, sex, oboseală, natura muncii.

Activitatea prin care se analizează influența pe care o exercită diferitele culori, în scopul de a le găsi pe cele mai potrivite, poartă denumirea de condițioanarea culorilor.

Efecte compensatoare ale culorilor

Prin aplicare compensatoare a culorilor se pot obține efecte de mărire sau de micșorare a unei încăperi. De exemplu, înălțimea unei încăperi scunde, poate fi mărită aparent prin schimbarea culorilor pe verticală, precum și prin aplicarea pe tavan a unui albastru deschis, care creează senzația de îndepărtare și deci de mărire aparentă a camerei. În schimb prin alternarea orizontală a culorilor pe pereții laterali, folosind o culoare contractantă pentru partea superioară a pereților și o altă culoare pe partea inferioară a lor, înălțimea camerelor poate fi micșorată.

Efectul culorilor asupra omului este în funcție și de modul în care se aplică culoarea pe tavan, pardosea, perete lateral. Culorile deschise active, când acționează de sus în jos, au un efect stimulativ, pe când culorile pastel au un efect de destindere, de relaxare.

Datorită fenomenelor post imaginii și a contrastului simultan, nu trebuie să se aleagă în mod izolat fiecare culoare, ci în legatură cu celelalte culori ale încăperii respective.

Efectul diferitelor culori depinde și de însușirile pe care le prezintă în reflectarea luminii. După cum știm, nu toate culorile reflectă în aceeași masură lumina. De exemplu, culoarea albă are însușirea de a reflecta 35% din lumina care cade pe ea, în timp ce culorile închise absorb 80-90% din radiațiile sursei de lumină. La vopsirea încăperilor, experiența arată că , cea mai bună soluție este asigurarea unei valori de reflexie de 50%.

Prin valoarea de reflexie se înțelege raportul dintre cantitatea de lumină care cade asupra unei suprafețe și cantitatea reflectată.

Efectele diferitelor culori depind și de contrastul de culori, diferite culori creând impresie bună, senzație plăcută și ameliorează vederea.

În tabelul de mai jos am prezentat vizibilitatea contrastelor cromatice.

În funcție de domeniul de referință și de scopul urmărit, cromatica poate fi de mai multe feluri: cromatica generală, cromatica funcțională a mijloacelor de muncă, cromatica informațional-tehnologică și cromatica securității muncii.

Cromatica generală se referă la culorile pereților, plafoanelor și pardoselilor. Alegerea gamei de culori pentru vopsitorii și zugrăveli trebuie să pornească de la caracteristicile culorilor de a reflecta sau de a absorbi lumina. În general, culorile deschise reflectă lumina, iar cele închise o absorb.

Proiectul cromaticii generale trebuie să țină seama de caracterul muncii, temperatura spațiilor, orientarea ferestrelor față de punctele cardinale, iluminatul încăperilor, dimensiunile acestora astfel încât culorile să aibă un caracter compensator.

Pornind de la coeficientul de reflexie al luminii, cromatica generală trebuie să combine culorile în așa fel încât pe fondul culorii predominante să se obțină contraste plăcute.

CAPITOLUL III

ORGANISMUL UMAN ȘI MUNCA

În ergonomie, ca și în medicină, organismul omenesc trebuie studiat ca un tot unitar.

Organismul omenesc este format din celule și din țesuturi.

Organele sunt grupări de celule și țesuturi care s-au diferențiat în vederea îndeplinirii anumitor funcții în organism. În limbajul curent, organele interne sunt denumite viscere. Celelalte formațiuni existente în organism formează „soma” sau partea somatică a corpului.

Gruparea de organe care îndeplinește o funcție fundamentală a organismului formează un aparat sau un sistem. Sistemul desemnează gruparea de organe în care predomină un anumit țesut; de exemplu sistemul muscular, sistemul nervos, sistemul osos etc. Aparatul desemnează gruparea de organe care exercită o funcție comună, deși au structuri morfologice specifice, respectiv nu predomină unul din țesuturi. De exemplu aparatul locomotor, format din oase, articulații și mușchi; aparatul digestiv cu funcția de nutriție. În funcțioanarea lor, aparatele și sistemele se află într-o permanentă condiționarea reciprocă, exprimată în starea de echilibru funcțional, caracteristică organismului normal.

Coordonarea activității organelor în cadrul sistemelor și aparatelor, se numește coordonare funcțională, caracterizată prin funcționarea acestora într-un anumit moment, cu un anumit ritm și cu o anumită intensitate. Coordonarea funcțională se realizează pe cale umorală și pe cale nervoasă.

Coordonarea umorală se realizează cu ajutorul mediilor interne.

Fiecare organ, în timpul funcționării sale, produce anumite substanțe pe care le varsă în sânge, în limfă sau în lichidul interstițial, care le transportă la alte organe ale căror funcțiuni sunt condiționate de prezența acestor secreții.

Coordonarea nervoasă se realizează prin activitatea sistemului nervos. Coordonarea nervoasă se efectuează în mod reflex, fiind denumită coordonare reflexă. Ea poate fi necondiționată sau condiționată. Coordonarea reflex-necondiționată sau înnăscută este coordonarea pe care organismul o are din momentul nașterii. Coordonarea reflex-condiționată este dobândită de organism în timpul vieții.

SEGMENTELE CORPULUI OMENESC

Corpul omenesc are ca segmente principale: capul, gâtul, trunchiul, membrele superioare și membrele inferioare.

Capul este format dintr-o parte osoasă , numită craniu, alcatuită din cutia craniană și din partea facială, respectiv cavitatea bucală, cavitatea nazală si cavitățile orbitare, care adăpostesc unele organe de simț.

Gâtul are o regiune denumită ceafă sau cervix, alcătuită din mușchi și oase, articulații și gâtul propriu-zis, care, pe lângă mușchi și oase conține și viscere; de exemplu: laringe, trahee, esofage, glanda tiroidă etc. Cele două regiuni ale gâtului se mai numesc și regiuni cervicale.

Trunchiul se subdivide în trei segmente suprapuse: torace, abdomen și bazin sau pelvis. În interiorul acestor segmente se găsesc cavitățile: toracică, abdominală și pelviană, în care se află viscerele.

Membrele sunt părți ale corpului care se leagă de trunchi.

Membrele pot fi:

superioare – brațul este parte dintre umăr și cot

-antebrațul este partea dintre cot și mână

– mâna propriu-zisă cu o față palmară și una dorsală, este compusă din încheietura mâinii, regiunea mijlocie a mâinii și degete

inferioare – coapsa

– partea cuprinsă între șold și genunchi

– gamba

– partea dintre genunchi și picior

– picior

Piciorul are fața plantară adică talpa și una dorsală. El se împarte în încheietura piciorului, care formează regiunea tarsiană, posterioară care; regiunea mijlocie sau metatarsiană, care formează piciorul propriu-zis și degetele.

Corpul omenesc este construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp tridimensional cu trei axe și trei plane.

Axele și planele ne ajută să indicăm poziția unei părți din corp față de celelalte părți sau față de întreg corpul.

Axa longitudinală este verticală și are doi poli: superior și inferior. Pleacă din creștetul capului și ajunge în centrul poligonului de susținere a corpului format din suprafața tălpilor, cu călcâiele lipite inclusiv spațiul dintre ele.

Axa sagitală indică grosimea corpului.

Axa transversală corespunde lățimii corpului. Este orizontală și are un pol stâng și unul drept.

Prin câte două dintre aceste axe, trece un plan al corpului. În total se pot forma: plan frontal, sagital și transversal. Planul frontal merge paralel cu fruntea și trece prin axa transversală. Nu este un plan de simetrie. Planul sagital este un plan vertical și trece prin axa longitudinală și axa sagitală. Planul sagital este un plan perpendicular pe planul frontal. Planul transversal sau orizontal trece prin axa sagitală și axa transversală, perpendiculară pe planele frontal și sagital. Acest plan nu este un plan de simetrie.

Intersecția pentru transversal median cu planul sagital median formeaza axa anteroposterioară a corpului, care este o axă de simetrie.

Intersecția planului transversal median cu planul frontal median formează axa transversală a corpului, care nu este o axă de simetrie.

Rolul centrului de greutate și al forței gravitaționale în menținerea echilibrului corpului.

Centrul de greutate a corpului uman este situat la locul de interesecție a planului medio-transversal cu medio-sagital și cu planul medio-frontal. Proiecția acestui centru cade în centrul poligonului de susținere a corpului.

Centrul de greutate principal are doi centrii de greutate secundari situați în mijlocul articulațiilor coxofemurale. Proiecțiile acestor centrii secundari cad puțin posterior față de centrul zonelor planetare.

Forța gravitațională reprezintă cea mai importantă forță exterioară care acționează asupra mișcărilor. În condiții normale, forța gravitațională atrage continuu spre sol corpul și segmentele lui. Această forță acționează totdeauna vertical, de sus în jos. Forța superioară de mișcare care încearcă să învingă forța gravitațională este săritura. Învingerea forței gravitaționale presupune un consum mare de energie.

În poziția ortostatică, linia de gravitație este verticală și trece prin centrul de greutate al corpului.

În poziția ortostatică de repaus, corpul nu stă perfect imobilizat, ci reprezintă o serie continuă și variată de mici oscilații în toate direcțiile. Ritmul și amplitudinea oscilațiilor sunt dictate de necesitățile biomecanice de menținere ale proiecției centrului de greutate în înteriorul poligonului de susținere în vederea menținerii echilibrului. Înregistrarea deplasărilor proiecției centrului de greutate se numește posturografie și se realizează cu un aparat numit statekinezimetru.

Menținerea în poziție ortostatică este rezultatul unui ansamblu de reflexe miotatice.

În orice poziție s-ar afla, corpul trebuie să-și redistribuie eforturile în jurul axei verticale a centrului de greutate. Aceasta se realizează prin încordarea compensatoare a unor grupe de mușchi opuse sensului mișcării corpului, iar în al doilea rând prin modificarea poziției corpului, deplasând o parte din greutatea sa în sens opul. Când subiectul este așezat fără suport lombar sau dorsal, corpul își stabilește echilibru pe extremitățile bazinului, grație acțiunii pe care o exercită mușchii asupra șoldurilor.

APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor sau aparatul de susținere și de mișcare este compus din două sisteme principale, care, împreună realizează două funcții în sistemul osos sau osteoarticular, compus din articulații și oase și sistemul muscular compus din mușchi.

Aparatul locomotor este coordonat de sistemul nervos.

Sistemul osos este format din totalitatea oaselor organismului uman și a articulațiilor dintre ele. Articulațiile leagă oasele, integrându-le în ansamblul numit schelet alcătuit pe principiul simetriei bilaterale. Oasele determină forma și dimensiunile corpului omenesc.

Organismul uman se compune din 206 oase, femurul fiind cel mai mare (50 cm), iar ciocanul de la urechea mijlocie este cel mai mic (2-3 mm).

Forma oaselor este determinat de rolul pe care îl au în organism, distingându-se: oase lungi, oase scurte și oase late sau turtite.

Unele oase au rol de a susține greutatea diferitelor părți din organism. Altele au rol de protecție sau rol de locomoție, fiind puse în mișcare de mușchi, organe cu rol activ în miscări. În afara funcțiilor de mai sus oasele au rol de depozit de minerale și rol antitoxic.

În cadrul sistemului osos un rol important îl are scheletul trunchiului, format din coloană vertebrală, cutie toracică și pelvis osos.

Coloana vertebrala constituie scheletul axial al trunchiului susținând la extremitatea superioară craniul, iar la cea inferioară se fixează pe centura pelviană, fiind situată în planul median al corpului, în regiunea posterioară a trunchiului, coloana vertebrală are 33-34 vertebre distribuite în 5 segmente: segmentul cervical, segmentul toracal, segmentul lombar, segmentul sacral, segmentul coccigian. Are forma unui „S” răsturnat, ușor curbată înainte de nivel de torace, respectiv înapoi la nivel de rinichi.

Dimensiunile vertebrelor sunt proporționate după greutatea pe care trebuie să o suporte, existând progresivitatea dimensiunii, de la vertebrele cervicale înspre cele lombare, vertebrele cervicale, toracale și lombare fiind mobile.

În interiorul ei, coloana vertebrală prezintă un canal longitudinal în care este adapostită măduva spinării, canalul mărind rigiditatea coloanei, condiție esențială în ortostatism. Între suprafețele osoase ale vertebrelor se află discurile intervertebrale, formațiuni fibro cartilaginoase având o porțiune periferică fibroasă și una centrală formată dintr-o masă cu aspect gelatinos. Când discul încărcat, scade în înălțime și se lătește, nucleul pulpos mobilizându-se în cursul mișcărilor, deformările lui, elasticitatea și expansivitatea fiind corelate cu conținutul său în apă. Nucleul se află într-o permanentă presiune, orice defect al inelului fibros care-l înconjoară permite hernia lui, numită hernie de disc.

Rolul discurilor vertebrale este multiplu:

asigură menținerea curburilor coloanei

favorizează revenirea la starea de echilibru

amortizează șocurile sau presiunile din timpul eforturilor

Solicitările coloanei vertebrale la ridicarea unor greutați, pornesc de la greutatea proprie a diferitelor segmente ale corpului și greutatea de ridicat. În cursul diferitelor poziții și mișcări, discurile intervertebrale sunt supuse unor eforturi considerabile care pot fi calculate. Sarcina se repartizează pe coloană în mod crescător, de sus în jos, atingând maximum la nivelul celor cinci vertebre lombare inferioare.

Forța necesară pentru ridicarea unei greutăți depinde de poziția corpului în timpul exercitării forței.

Adesea, persoana care suferă de afecțiuni ale discurilor intervertebrale, au durerei violente, fiind atinse de paralizie când încearcă să ridice greutăți pentru a evita supraîncărcarea organismului, la ridicarea de greutăți trebuie respectate anumite reguli:

să se îndepărteze toate obstacolele din drum, înainte de a ridica greutăți

înălțimea optimă pentru apucarea sarcinii, este la 40 cm deasupra solului, nu pe sol

dacă sarcina se află pe sol se recomandă folosirea de cârlige sau chingi, care de fapt prelungesc artificial brațele

să se mențină spatele drept, pentru că la încovoiere pericolul accidentelor de disc se mărește considerabil

poziția de pornire, este mai bună decât aceea cu genunchii întinși și spatele flexat, deoarece presiunea se repartizează uniform asupra întregii suprafețe a discurilor intervertebrale.

SISTEMUL MUSCULAR

Subdiviziunea care se ocupă cu studiul mușchilor se numește miologie. Totalitatea mușchilor din organismul omenesc formează sistemul muscular și reprezintă circa 45% din greutatea corporală. Numărul total de mușchi este de 639, cel mai mare fiind mușchiul extern al coapsei, iar cel mai mic: mușchiul osciorului din urechea mijlocie.

Fiecare mușchi se compune dintr-un număr ridicat de fibre musculare cu o lungime ce variază între 0,5 cm și 14 cm în funcție de dimensiunile mușchiului, diametrul fibrei fiind de aproximativ 1/20 mm.

Numărul fibrelor musculare din fiecare mușchi variază de la 100 mii la un milion, terminându-se la cele două extremități prin fibre conjuctive, formând tendoanele, dure și neelastice, fixate de oase.

Mușchii scheletului sunt mușchi striați, reprezentând elemente active ale aparatului locomotor, fiind comandați în mod corect de sistemul nervos central, potrivit voinței omului, numindu-se și mușchi voluntari.

Spre deosebire de ei, mușchii viscerali sunt mușchi netezi, acționând pe baza unui automatism comandat de sistemul nervos vegetativ, independent de voința omului, fiind numiți mușchi involuntari. Primii prezintă interes deosebit în organizarea ergonomică a muncii.

Mușchii somatici au de obicei un corp denumit și pântec sau venter. În cazuri mai rare, sunt și mușchi cu două corpuri musculare. Extremitățile mușchilor se continuă cu tendonul prin care se transmite contracția musculară a pârghiilor, oase pe care sunt fixați. Punctele de fixare se numesc inserții. După numărul capetelor de inserție, mușchii pot fi cu un singur capăt, cu două capete, cu trei capete, cu patru capete.

Forma și proporția mușchiului sunt determinate de pârghiile osoase pe care le acționează. După dimensiuni și după direcția fibrelor lor, mușchii somatici se împart în mușchi lungi, lați, scurți și circulari.

Mușchii lungi, în general, fusiformi sunt caracteristici extremităților corpului. Fac excepție mușchii în forma de panglică (ex mușchiul croitor, la care grosimea este mai mică decât lățimea). Aceștia efectuează mișcări ample și rapide, cu o forță proporțională cu masa lor musculara.

Mușchii lați formează majoritatea mușchilor trunchiului. Acești mușchi se caracterizează prin extensiunea lor mare și prin formele lor variate (triunghiulară, patrulateră, evantai).

Mușchii scurți se caracterizează prin distanța mică între punctele de inserție, grosimea mică, asemenea mușchilor lați iar lățimea este mai mare decât lungimea. Din punct de vedere funcțional, mușchii scurți sunt considerați mușchi de efort, deoarece se găsesc în regiuni în care se efectuează mișcări reduse pentru care este necesară o forță musculară

mare.

Mușchii circulari au fibrele dispuse în formă circulară sau semicirculară în jurul unor orificii. Unii dintre mușchii circulari se numesc mușchi orbiculari (mușchiul ochiului, al gurii sau buzelor). Mușchii circulari care închid orificiile organelor interne se numesc mușchi sfincteri. Acțiunea lor rapidă, puternică, persistentă mai ales în cazul celor supuși acțiunii voluntare.

După direcția fibrelor musculare față de tendon, majoritatea mușchilor somatici o formează mușchii cu fibrele drepte. În afară de aceștia mai sunt mușchi cu fibre oblice, denumiți mușchi penați. Oblicitatea fibrei musculare față de axul tendonului este determinată de oblicitatea tracțiunii acesteia în anumite solicitări la care urmează să răspundă.

Structura mușchiului striat- cele două părti ale unui mușchi striat au structuri specifice.

Corpul mușchiului are în structura sa: țesut muscular, țesut conjunctiv, vase sanguine și nervi.

Țesutul muscular este format din fibre musculare striate, dispuse în mănunchiuri numite fascicule musculare (primare, secundare și tretiare). Numărul fasciculelor determină grosimea mușchiului.

Baza biologică prin care se realizează mișcarea în țesutul muscular o constituie miozina, o forma specializată a proteinei contractile.

Țesutul conjunctiv joacă un dublul rol. Pe de o parte, face legătura între elementele țesutului muscular și prin aceasta realizează o contracție unitară, iar pe de altă parte, acest țesut, prin bogăția sa de fibre elastice, asigură mușchiului o proprietate importantă a sa: elasticitatea. Fibrele elastice participă la uniformitatea contracției și la repartizarea egală și treptată a energiei musculare. Prin țesutul conjunctiv ajung la fibrele musculare vasele sanguine și nervii.

Irigația sanguină.

Glucoza și oxigenul de care au nevoie mușchii pentru producerea energiei musculare le sunt furnizate în mod permanent de către sânge. Aportul sângelui în această privință determină nivelul prestației de lucru a musculaturii. În timpul lucrului, necesitățile de sânge ale mușchiului sunt multiplicate de 10 până la 20 de ori. În aparatul cardiovascular au loc fenomene de adaptare la această creștere a cerinței de sânge a musculaturii în timpul muncii, care se manifestă sub forme variate și simultane: creșterea, dilatația vaselor sanguine care irigă musculatura. Această adaptare constă într-o accelerare a circulației sângelui și o redistribuire prioritară a lui în mușchii solicitați în mai mare masură la un moment dat.

Irigația sanguină a mușchilor se realizează prin artere, din care se ramifică numeroase arteriole, care la rândul lor se capilarizează în capilarele deschise, mărind suprafața unui schimb nutritiv și satisfăcând necesitățile crescute de oxigen ale mușchilor în timpul contracției. Debitul sângelui în mușchi este proporțional cu fazele sale de activitate de capilare; se formează venule și apoi vene care părăsesc mușchiul, dirijând sângele spre inimă.

Inervația mușchilor

Între mușchi și sistemul nervos există o strânsă legătură funcțională.

Aparatul locomotor, format din sistemul osos și sistemul muscular nu are capacitatea de a decide și de a întreprinde o activitate oarecare de mișcare. Capacitatea de a primi informații exterioare sau interioare, de a le analiza și a lua decizii de acțiune și a comanda aparatul locomotor pentru execuția acțiunii aparține sistemului nervos.

Sistemul nervos constă din țesut nervos format din celule nervoase (neuroni) care pot fi considerate o formă superioară de organizare a materiei vii, cu proprietatea de a primi și transmite excitații.

Tonusul, contracția și sensibilitatea mușchiului se realizează prin intermediul sistemului nervos. Fiecare mușchi este enervat de unul sau mai mulți nervi. Nervii, pătrunzând în interiorul mușchiului, se ramifică pornind la fiecare fibră musculară ca nervi motori și senzitivi, iar la vasele sanguine ca nervi vegetativi. Fibra nervoasă motorie poate enerva un mare număr de fibre musculare. Fibrele senzitive își au originea în ganglionii spinali și cranieni, transmitând scoarței cerebrale și cerebelului starea de concentrație sau relaxare a mușchiului, precum și tonusul său. Tot aceste terminații senzitive trimit stimuli dureroși și indică poziția segmentelor corpului, ceea ce este cunoscut ca simț kinestezic. Fibrele vegetative reglează schimburile nutritive dintre sânge și fibrele musculare.

Travaliul muscular se produce prin îndeplinirea funcțiilor mușchilor în organism, pentru că posedă următoarele trăsături fundamentale: excitabilitate, extensibilitate, elasticitate și contractilitate.

Excitabilitatea constă în capacitatea de a răspunde la acțiunea agenților din mediul exterior, extensibilitatea este proprietatea mușchiului de a se întinde sub acțiunea forței, elasticitatea reprezintă însușirea mușchiului de a-și relua forma inițiala, după ce a încetat forța care l-a întins sau l-a contractat, putând fi perfectă sau parțială. Revenirea mușchiului după încetarea contracției poartă denumirea de relaxare. Contractilitatea, cea mai importantă proprietate a mușchiului, constă în schimbarea formei, devenind mai scurt și mai gros, atunci când asupra lui acționează un excitant, putându-se contracta până la jumatate din lungimea sa.

Cu cât lungimea mușchiului este mai mare, cu atat travaliul pe care îl poate presa este mai ridicat, motiv pentru care uneori se lungesc mușchii prin excitații de extensiune. Efectul contracției mușchiului se exteriorizează mecanic în mișcări și complexe de mișcări, realizând postura și gesturile profesionale. Contracția se bazează pe scurtatea diferitelor grupări diferențiale ale tesutului muscular, adică a mușchiului, ceea ce se pierde în lungime se câștigă în grosime, mentinând un volum constant, fibra musculară schimbându-și doar forma nu și volumul.

Contracția musculară are urmatoarele categorii de manifestări:

contracții mecanice caracterizate prin contracție propriu-zisă și relaxarea mușchiului

energetica contracției musculare: mușchiul este un „laborator” în care energia chimică se transformă în energie mecanică

alte manifestări care se produc în timpul contracției musculare, adică manifestări termice, din energia produsă de mușchi, prin reacții chimice

Căldura produsă în mușchi joacă rol esențial în economia termică a organismului. Mușchii, alături de ficat reprezintă cele mai importante organe ce furnizează caldură în organism. Alte manifestări sunt cele electrice, curenți electrici ce se formează în mușchi apar sub influența excitației și sunt curenți de acțiune, respectiv modificări volumetrice, mărire ușoară de volum datorită vasodilatației din timpul activității musculare.

Energia musculară în organism se produce în două faze: anaerobă, mușchiul având o oarecare cantitate de oxigen disponibilă imediat, și aerobă caracterizată prin prezența de oxigen atmosferic, cu numeroase reacții de oxidare și resietizare. Acidul lactic, format în faza anaerobă se oxidează, 1/5 din el transformându-se în acid carbonic și apă iar 4/5 se retransformă în glicogen, în glucoză. În faza anaerobă, prin reacții de descompunere, glucoza se transformă în mai multe etape în acid lactic, ea fiind sursa energetică de bază a travaliului muscular.

Aceste două faze ale energeticii nu sunt succesive ci paralel succesive, în masura în care oxigenul atmosferic asigurat de aparatul respirator insuficient, organismul uman declanșează în mod automat mecanismul anaerob, ajungând la „datoria de oxigen a organismului”, „achitată” în perioda ce urmează după executarea travaliului.

Pentru organizarea ergonomică a muncii, cunoașterea celor două faze în care se produce energie umană este importantă. Cu cât efortul fizic este mai mare, cu atât durata achitării datoriei de oxigen mai lungă. Aceasta înseamnă practic întreruperea procesului de muncă, acordarea de pauze de odihnă sau încetinirea ritmului de lucru, cu consecințe negative pe planul productivității muncii. Este necesar să urmărim reducerea efortului fizic și mai cu seamă a celor mari și care se efectuează în șocuri.

Forța musculară

Fiziologia muncii deosebește două feluri de activități musculare: travaliul muscular dinamic și travaliul muscular static.

În travaliul muscular dinamic există o succesiune periodică de încordări și destinderi ale mușchiului, care asigură buna lui irigare sanguină, pe când în travaliul static musculatura rămâne timp îndelungat în „contracție”, mușchiul nu mai este irigat, nu primește zahăr sau oxigen din sânge, consumând din rezervele sale, iar rezidurile nu se elimină , aparând oboseala musculară.

În timpul contracției musculare ia naștere în mușchi o forță care se numește forța musculară, direct proporțională cu intensitatea contracției. Forța musculară care corespunde contracției maximale a mușchiului poartă denumirea de forță musculară absolută. Forța musculară absolută variază cu grosimea mușchiului, adică cu numărul fibrelor care intră în alcătuirea lui: cu cât un mușchi este mai voluminos, cu atât forța lui musculară absolută este mai mare. La rândul ei, forța dezvoltată într-un anumit timp determină viteza de contractare.

Pentru a putea compara forța diferiților mușchi trebuie să raportăm forța musculară absolută la suprafața secțiunii transversale a mușchiului. În felul acesta se obține forța musculară specifică, adică forța musculară care corespunde 1 cm² din suprafața secțiunii transversale a mușchiului. Forța musculară specifică se măsoară în kilograme iar pentru mușchii striați ai omulu este de 5-8 kg /cm².

La începutul contracției, când lungimea mușchiului este foarte apropiată de starea de repaus, forța dezvoltată de mușchi este cea mai mare. Ea se reduce pe măsură ce lungimea mușchiului scade în cursul contracției.

În contracțiile musculare lente sau în cele de lungă durată, fibrele musculare se contractă succesiv și alternativ, înlocuindu-se reciproc în mod permanent, trecând din efort în relaxare și invers.

Prin activitate musculară sau travaliu muscular se înțelege lucru mecanic pe care îl exercită forța musculară în timpul contracției.

Intensitatea activității musculare este determinată de mărimea forței de contracție a mușchiului și de distanța pe care se deplasează greutatea mișcata de mușchi.

Se știe că forța de contracție este condiționată de numărul fibrelor și de numărul unităților musculare care intră în contracție. Numărul acestei unități musculare care intră în activitate depinde de intensitatea excitantului.Cu cât excitantul va fi mai puternic, cu atât vor fi puse în stare de contracție mai multe fibre și forța de contracție a mușchiului va fi mai mare, intensificând activitatea musculară.

Distanța pe care este deplasată greutatea asupra căreia acționează forța musculară depinde de puterea de scurtare a mușchiului care se numește amplitudinea contracției. Amplitudinea contracției depinde de lungimea mușchiului.

În condițiile pe care le are mușchiul în organism, scurtarea lui în timpul contracției este de 20-30 % din lungimea inițială.

S-a constatat că amplitudinea contracției mai depinde și de dispoziția fibrelor în mușchi. Mușchii care au fibrele așezate paralel cu direcția de scurtare au contracții cu amplitudine mare, iar cei la care fibrele sunt dispuse oblic față de această direcție au contracții cu amplitudine cu atât mai mică cu cât înclinarea fibrelor este mai mare. Rezultă că în organism, fiecare mușchi are lungimea și așezarea fibrelor corespunzătoare pentru a putea realiza o amplitudine potrivită cu mișcarea pe care trebuie să o execute, adică cu distanța pe care trebuie să deplaseze segmentul de care este legat.

Intensitatea activității musculare depinde și de mărimea greutății pe care mușchiul o deplasează. Pentru ca greutatea să poată fi deplasată, ea trebuie sa fie mai mică decât forța mușchiului. Dacă marimea greutății crește peste valoare limită, valoarea activității musculare scade și în cele din urmă se ajunge la zero: mușchiul nu mai poate deplasa greutatea , iar contracția lui este în acest caz izometrică.

În fiziologia muncii se disting două tipuri de travaliu muscular: travaliul muscular static și travaliul muscular dinamic.

Travaliul muscular static se caracterizează prin rămânerea musculaturii un timp mai îndelungat în stare de contracție; lungimea mușchiului nu variază, el rămâne într-o stare de încordare ridicată și dezvoltă forța în mod permanent; nu apare nici un travaliu util vizibil și nu este posibil să definim travaliul care este produsul dintre forță și deplasare.

Caracteristicile travaliului muscular dinamic sunt:

există o succesiune periodică de încordări și de destinderi ale mușchiului

travaliul furnizat poate fi măsurat prin produsul dintre forța desfășurată și scurtarea mușchiului.

Cele două tipuri de travaliu muscular influentează în mod diferit irigația sanguină a mușchilor.

Fenomene care au loc în timpul travaliului static:

din cauza presiunii interne a țesutului muscular se produce constricucția vaselor sanguine, micșorându-se volumul irigației sanguine respectiv alimentarea țesuturilor cu substante nutritive și oxigen

rezidurile sunt eliminate, favorizând acumularea lor iar în final apariția durerii acute determinate de oboseală musculară

nu se poate efectua mai mult timp din cauza durerii și oboselii musculare. În procesele de muncă este recomandabil să se evite pe cât posibil, sau să se diminueze la minim solicitările musculare statice asociate cu eforturi importante

în timpul travaliului muscular dinamic, mușchiul acționează ca o pompă asupra circulației sanguine. Când se contractă, expulzează sânge iar când se deschide, atrage sânge, încărcat cu substanțe nutritive și oxigen, activizând în acest fel irigația sanguină, inclusiv elilminarea rezidurilor. Dacă se efectuează într-un ritm adecvat, poate fi prestat în tot cursul zilei de muncă, fără oboseală deosebită.

Randamentul travaliului muscular static este mai mic decât al celui dinamic. Acest efect negativ este însoțit de creșterea frecvenței pulsului. La consumuri de energie egale, travaliul muscular static provoacă o creștere mult mai accentuată a frecvenței pulsului decât travaliul muscular dinamic.

Mâna- organ principal în munca fizică

În majoritatea proceselor de muncă manuale, fizice, mâna joacă rolul principal. Posibilitățile fucționale multiple ale mâinii în utilitatea mișcărilor, cât și ca organ al sensibilitatii, au determinat suprafața de proiectare să reprezinte circa 1/3 din întrega suprafata corticală.

Dar nu numai mâna în totalitate, ci chiar și fiecare deget în parte dispune din punct de vedere al calităților senzoriale și motorii, de calități bine diferențiate.

Policele datorită mișcărilor de opoziție de care dispune, este degetul care realizează forma principală a prehesiunii- pensa dintre police și restul mâinii. Este cel mai important deget al mâinii și pierderea lui reduce capacitatea funcției de împingere sau susținere și mișcări de prehesiune între ultimele patru degete sau între ele și podul palmei.

Indexul are o forță și intervine ca unul din stabilizatorii principali ai mișcărilor de prehesiune. În plus, este și degetul care dispune de forma cea mai înaltă de sensibilitate. Este un deget tactil prin excelență, el sesizează în cel mai înalt grad formele obiectivelor și dirijează mișcările de creare a acestor fenomene.

Degetul mijlociu este degetul forței, indispensabil prehesiunii obiectelor grele și menținerii corpului în poziția atârnat sau sprijinit.

Inelarul completează acțiunea degetului mijlociu în mișcările de forță. În același timp, are și el o capacitate deosebită, de sensibilitate, sesizând poziția la distanță a extremităților obiectelor lungi ținute în mână.

Degetul mic are un rol mai redus. Prin prezența lui se mărește lungimea pensei digito-palmare, conferind astfel o stabilitate mai mare a prehesiunii.

Prehesiunea sau prinderea este posibilitatea de care dispune mâna omului de a prinde obiectele ca într-o pensă. Pentru a fi posibilă, prehensiunea presupune existența urmatoarelor elemente principale:

două brațe de pensă rigide, care se unesc la unul din capetele lor; cu cât aceste brațe de pensă se pot deschide mai mult, cu atât amplitudinea de prehesiune este mai mare

o articulație sau un șir de articulații care să permită deschiderea și închiderea acestei pense cu brațele ei menținute fie întinse, fie în formă de cerc

un aparat musculo-tendinos integru, care să mobilizeze brațele pensei în sensul dorit pentru prehensiune sau deprehensiune; cu cât acest aparat este mai puternic, cu atât forța de prehesiune devine mai mare

o acoperire tegumentată și de țesuturi moi, mobile și suficiente pentru a permite închiderea și deschiderea pensei

Mâna omului este arhitectural și funcțional astfel dezvoltata încât să poată dispune de trei forme principale de prehesiune:

prehesiunea între două din ultimele patru degete ( o prindete simplă, fără multă forță și de scurtă durată)

prehesiunea dintre ultimele patru degete, împreună sau izolat, și podul palmei, acesta fiind modul prin care mâna are posibilitatea de a agăța, devenind un fel de cârlig care poate ține o greutate

prehesiunea cea mai completă, între „coloana policelui” de pe o parte și restul degetelor și al palmei, pe de altă parte: aceasta este o prindere mult mai complexă și mai utilă. Amplitudinea și forța de prehensiune cu această „coloană” sunt mult mai mari. „Coloana policelui” dispune de posibilități de mișcare variate față de restul mâinii. Mișcarea principală pe care o execută „coloana policelui” este aceea de opoziție: prin intrarea concomitentă în acțiune a celui de-al doile-lea braț al pensei prehensoare constituit prin flexia ultimelor patru degete, mâna formează un cerc complet sau incomplet care poate apuca obiectele.

Se poate spune că mușchii mâinii se împart în două mari grupe: după acțiunea principală pe care o au. În prima grupă intră așa- numiții mușchi de atitudine, cum sunt: extensorii degetelor, aductorul policelui și mușchii opozanți, care pun mâna în atitudinea cea mai potrivită pentru executarea unei munci și o deschid pentru a pregăti prinderea. A doua grupă cuprinde mușchii de forță, cum sunt flexorii degetelor și adductorii policelui, care execută prinderea propriu-zisă.

Prinderea se face, pe de o parte, în raport cu forma, dimensiunile, volumul și greutatea obiectelor, pe de altă parte, cu forța și precizia pe care o pretinde mișcarea ce urmează a fi executată. Se pot descrie mai multe feluri de prindere:

prinderea cu mâna întreagă a uneltelor grele, care sunt ținute de mâner pentru a fi utilizate cu forța

prinderea prin adducția policelui, care se aplică pe marginea externă a indexului făcut cârlig. Astfel se pot prinde obiecte late, subțiri și lungi. Prinderea astfel realizată este o forță și de o precizie relativă

prinderea cu pensa curbă police-index, ca atunci când prindem un bold este o prindere de precizie, dar fără forță

prinderea cu pensa lungă police-index, cu ramurile întinse, ca atunci când se prinde o pensă de disecție sau un arcuș

prinderea cu primele trei degete extinse, în care policele cu falanga distală extinsă se aplică pe marginea laterală a mediusului, obiectul fiind prins între ele, în timp ce indexul și el este extins, servește drept conducător.

Mâna mai dispune și de posibilitatea de a susține și de a împinge, completând sau uneori chiar suplinind, până la un punct, prehensiunea.

Susținerea se poate face cu fața dorsală sau cu fața palmară a mâinilor, dar în special cu ultima, care, fiind ușor concavă în ambele sensuri se poate asemăna cu o cupă care păstrează mai bine obiectele în echilibru. Mâna propriu-zisa constituie suprafața cea mai întinsă de care ne servim pentru susținere, degetele fiind numai accesorii.

Împingerea se efectuează, tot cu podul palmei, care fiind acoperit cu pernitele din țesuturi moi, permite transmiterea unei forțe însemnate spre obiectul de împins, fără ca acestă să producă tulburări sau striviri. Când împingerea trebuie făcută și cu viteză, se folosesc și ultimele patru degete, care joacă rol de pârghii.

În afara prehensiunii, susținerii și împingerii, membrul superior mai are posibilitatea de a lovi și de a arunca, acțiuni ce reprezintă forme mai deosebite de împingere care pun in joc întregul lanț articular al membrului care execută mișcarea.

Mâna, fiind organul cu cel mai înalt grad de precizie și finețe în muncă, este recomandabil să fie utilizată în mod corespunzător caracteristicilor sale, evitându-se folosirea mâinii la acțiuni bruște, de ținere, de batere, de împingere, ridicare, degajând-o de aceste acțiuni care pot fi trecute picioarelor sau unor echipamente de ridicat, de transport etc.

SURSELE DE ENERGIE ALE ORGANISMULUI, CONSUMUL DE ENERGIE, MUNCA ȘI ALIMENTAȚIA

Indiferent de poziția sau activitatea corpului uman ( repaus, muncă, concentrare), omul dezvoltă în permanentă energie a cărei valoare depinde de greutatea și dimensiunile corpului și de sex.

Pentru a putea exista se reface energia consumată, organismul deține un sistem de nutriție.

Unul din procesele vitale în organism este ansamblu fenomenelor de transformare a energiei chimice în energie mecanică. În aparatul digestiv, alcătuit din tubul digestiv și glande anexe se realizează o transformare progresivă a alimentelor, în urma căreia principiile nutritive trec prin pereții intestinului în sânge. Transformările sunt de două feluri: transformări fizice adică modificarea stării fizice a alimentelor (înmuiere, măcinare, tăiere) transformări chimice adică desfacerea în compuși cât mai simpli, sub acțiunea sucurilor digestive

Trnsformările chimice încep în gură sub acțiunea salivei, continuă sub acțiunea sucului gastric și mai departe în duoden, unde intervine bila secretată de ficat și în intestine. Se obțin produși absorbabili și asimilabili care trec în mediul intern al organismului, respectiv în sânge și în limfă, cea mai intensă absorție a substanțelor nutritice se realizează la nivelul intestinului subțire.

Organismul omenesc se dezvoltă și își menține vitalitatea asimilând principiile nutritive, numite și factori de nutriție, extrase din alimentele ce le consumă. Deci numărul alimentelor poate fi mare, numărul principiilor nutritive este redus, formându-se din proteine, lipide, glucide, săruri și vitamine.

PROTEINELE sunt substanțe complexe care conțin carbon, oxigen, hidrogen, azot și sulf. Prin procesul de ardere în organism, ele eliberează energie. Rolul lor este plastic, reprezentând componentul de bază al celulelor. Întrucât proteinele conțin aminoacizi esențiali care pot fi sintetizați în organism,ele nu pot lipsi din alimentația omului. Necesarul zilnic de proteine este de un gram/ kilocorp. Proteinele de origine animală au o valoare mai mare decât cele de origine vegetală pentru creștere și forță musculară.

LIPIDELE sunt formate din carbon, oxigen, și hidrogen, iar prin arderea lor completă în organism, elilberează toată energia potențială. Ele servesc și ca material pentru reînnoirea structurilor celulelor uzate. Deși teoretic grăsimile pot fi înlocuite în alimentație cu glucide care să asigure eliberarea de energie, totuși datorită unor compuși care nu pot fi sintetizați de organism, este necesară o cantitate minimă de lipide în alimentație. Rația zilnică este de 30-40 g pentru un adult.

Excesul de grăsimi favorizează apariția afecțiunilor cardio-vasculare, de aceea este recomandabil ca aproximativ jumătate din grăsimile consumate să fie de origine vegetală. Trebuie ca dintre grăsimile de origine animală să se prefere produsele lactate, deoarece conținutul lor în vitamine și săruri minerale este mai ridicat.

GLUCIDELE sunt alcătuite tot din carbon, oxigen și hidrogen, prin ardere furnizează organismului energie. Chiar dacă absența sau insuficiența de glucide poate fi suplinită de proteine sau lipide, consecințele sunt negative. Trebuie ca glucidele să reprezinte minim 10% din valoarea calorică a rației alimentare.

SĂRURILE MINERALE aflate în alimente sub formă de fosfați, carbonați, bicarbonați, cloruri, se dizolvă în apa aflată în organism, îndeplinind rolul de bicatalizatori în menținerea unei anumite concentrații a mediului intern, un rol plastic și au o contribuție în activitatea unor hormoni și enzime.

VITAMINELE sunt substanțe naturale active, care în cantități mici sunt indispensabile pentru desfășurarea metabolismului, stimulând transformările biochimice. Ele nu pot fi sintetizate în organism, trebuind să fie furnizate de hrană, gata formate sau ca provitamine pe baza cărora organismul elaborează vitamine. Absența lor din alimentație duce la boli caracteristice fiecărei vitamine, boli care dispar după administrarea vitaminei respective.

Unii factori nutritivi se pot înlocui cu alții, mai ales în scop energetic. În lipsa unei cantități suficiente de glucide și lipide, organismul folosește ca material energetic proteinele. Din cauză că fiecare factor nutritiv conține anumite elemente esențiale, care nu pot fi sintetizate de organism. Toți acești factori trebuie să coexiste în hrana zilnică în proporțiile corespunzătoare nevoilor organismului.

Ținând seama de nevoile organismului, rația calorică trebuie acoperită în proporție de 14% cu proteine, de 12-35% cu lipide și de 51-74% cu glucide.

Alimentele care furnizează aceste principii alimentare au fost grupate în șapte grupe:

lapte și brânzeturi 3-35%

carne, produse din carne și pește 4-8%

ouă 3-4%

legume și fructe 17-18%

cereale și leguminoase uscate 25-45%

produse zaharoase 7-8%

grăsimi 12-17%

Aceste proporții, în alimentație, pot fi omise sau depășite consumurile recomandate, dar diferențele trebuie însă compensate în zilele următoare. Alimentele se pot înlocui între ele, însă înlocuirea trebuie facută numai cu alimente din aceeași grupă.

O importanță deosebită o au proprietățile organoleptice ale alimentelor (aspect, miros, gust). Ele trebuie să corespundă deprinderilor consumatorului pentru a provoca plăcere și poftă de mâncare și în acest fel să stimuleze secreția sucurilor gastrice.

Ansamblul proceselor de asimilație și dezasimilație care se desfășoară într-un organism viu, având ca rezultate menținerea vieții poartă denumirea de metabolism. Metabolismul se poate compara cu un proces de ardere lentă. Aceste procese de transformare consumă oxigenul ce ajunge în celule prin sistemul respirator și prin sânge.

În cadrul ciclului metabolic, energia chimică potențială a alimentelor ingerate sub influența oxigenului, se transformă în energie mecanică și calorică.

Principiile nutritive trec în sânge prin pereții intestinelor, de unde ajung în ficat, se constituie în rezerve de energie care la nevoie pot să treacă din nou în sânge, sub formă de glucoză. Toate aceste transformări metabolice au loc printr-un proces de ardere lentă ce se desfășoară în prezența oxigenului care trece în celule prin aparat respirator și prin sânge.

Caldura degajată este corespunzătoare metabolismului bazal, adică consumului energetic necesar pentru a asigura funcționalitatea de bază a organismului și întreținerea vieții celulare, toată energia chimică transformându-se în energie calorică.

Energia mecanică este corespunzătoare metabolismului de efort și este generată de activitatea fizică care depinde de intensitatea și natura muncii prestate, transformarea principiilor alimentare, travaliul digestiv, lupta de apărare a organismului împotriva frigului sau căldurii.

Sursa energetică cea mai importantă pentru transformarea energiei chimice a alimentelor în energie mecanică, o reprezintă glucoza și combinațiile fosforice care au loc în prezența oxigenului și care sunt asigurate sistemului muscular prin irigație sanguină.

Necesitatea de energie se stabilește prin condiții alimentare corespunzătoare efortului depus, specific fiecărei profesiuni. Necesitățile și consumul de energie umană se măsoară în kcalorii. Consumul de energie umană se masoară pe baza raportului dintre metabolism și consumul de oxigen.

Arderea unui litru de oxigen în organismul uman corespunde unei transformări energetice medii. Această cantitate poartă denumirea de valoare calorică a oxigenului.

Produsul dintre valoarea calorică a oxigenului și cantitatea de oxigen consumată reprezintă consumul energetic de kcalorii.

Consumul energetic este invers proporțional cu timpul.

Consumul total de energie se compune din elementele:

-consum de energie în timpul metabolismului bazal

-consum de energie pentru digestie, procese de asimilare și activități extraprofesionale

– consum de energie necesar metabolismului din timpul activităților profesionale

Kilocaloria reprezintă caldura necesară unui litru de apă.

Consumul total de energie este suma dintre energia metabolismului bazal, energia pentru digestie și asimilare și energia metabolismului din timpul activităților profesionale.

Valoarea caloriilor de efort se poate afla prin diferența dintre energia totală și energia metabolismului bazal.

Consumul energetic este influențat și de poziția corpului în timpul muncii.

În timpul efortului fizic, în organismul uman apar o serie de modificări și fenomene de adaptare și readaptare, ca urmare a solicitării diferitelor organe interne, a țesuturilor și a sistemelor musculare, osos și nervos. Cele mai importante modificări sunt: creșterea funcției respiratorii, accelerarea activității cardiace însoțită de o creștere inițială a debitului sanguin, dilatarea vaselor cardiace și a mușchilor solicitați și modificarea sistemului vascular, creșterea presiunii sanguine, creșterea cantității de zahăr pe care ficatul o cedează sângelui, intensificarea metabolismului și creșterea temperaturii corpului, intensificarea formării și eliminării produselor metabolice, intensificarea schimburilor de caldură, cu mediul înconjurător.

Cuantificarea modificărilor folosește la stabilirea parametrilor de adaptare a organismului la efort, la aprecierea solicitărilor fizice și la aprecierea gradului de dificultate și efortului. Cel mai ușor de măsurat sunt debitul respiratoriu, pulsul, temperatura corpului și capacitatea vizuală. Pulsul crește și revine la normal în raport cu dificultatea efortului.

În funcție de categoria muncii se modifică (crește) consumul de oxigen, frecvența cardiacă, ventilația pulmonară și temperatura rectală.

Conținutul și organizația alimentației:

Organismul uman trebuie să dispună de:

alimente care furnizează energie

substanțe de protecție (vitamine, săruri minerale, fier, iod) pentru buna funcționare a organismului

lichide care asigură răcirea

Pentru acoperirea necesităților energetice de profesiuni, trebuie alcătuit meniul alimentației zilnice și repartizarea lui în timp.

Regula generală de alcătuire a meniurilor este diminuarea cantității în favoarea calității. Persoanele care prestează muncă fizică grea trebuie să se hrănească cu alimente ce au valoare energetică ridicată și sunt bogate în proteine și grăsimi.

Hrana trebuie să conțină atât vitamine cât și săruri minerale în cantități suficiente.

Necesarul de vitamine și săruri minerale (mg/zi) la bărbați și femei.

Necesarul de proteine 1,2g/kilocorp.zi

Lipide 1,2g/kilocorp.zi

Glucide 4-5g/kilocorp.zi

Conținutul – la 100 grame- în vitamine și minerale ( în mg al alimentelor).

În cursul programului de muncă pot fi prevăzute 1-2 gustîri. Conținutul în calorii al unor gustări ușoare este:

un pahar de apă minerală –

o ceașcă supă: 10-15Kcal

o ceașcă de ceai cu două bucăți de zahăr 35 Kcal

două bucăți de zahăr -37 kcal

un pahar suc de mere – 65 kcal

pâine (50 gr) – 120 kcal

biscuiți (50 g) – 190 kcal

La temperaturi ridicate sau în sezonul cald sunt indicate băuturile călduțe sau calde, în locul celor reci, pentru că împovărează mai puțin stomacul și trec mai repede în sânge, unde își pot desfășura acțiunea lor favorabilă. Băuturile și alimentele reci provoacă constricția vaselor sanguine stomacale și o reducere a secreției gastrice, încetinind digestia.

Lichidele sunt necesare organismului alături de alimente pentru a menține bilanțul hidric la nivel normal. Apa este diminuată de organism, în mod permanent prin rinichi și glandele sudoripare, nu ca apa pură ci ca un lichid încărcat cu deșeuri.

La femei și funcționari aportul zilnic de kcalorii trebuie să fie între 2400-2800 iar la muncitori de 3200-3800.

Confortul alimentar înseamnă buna dispoziție prin muncă, absența senzației de foame sau al aceleia de încărcare a stomacului. Dacă nu se respectă confortul alimentar apare încetinirea ritmului de muncă și diminuarea productivității.

Servirea mesei trebuie să respecte regulile de igienă personală și să se facă în poziții alternative adică cei ce lucrează ortostatic să beneficieze de servirea mesei în poziția de așezat și invers pentru a activiza circulația sanguină.

Indiferent de valoarea nivelului energetic, arderile necesare activității organismului nu sunt posibile decât dacă acesta dispune de substanțe nutritive, bogate în energie potențială, în cantitate suficientă. Trebuie ca aparatul respirator și inima să se adapteze pentru a furniza mușchilor elementele energetice utilizabile direct și pentru declanșarea acestora de rezidurile ce provin din arderea lor.

CAPACITATEA DE MUNCĂ, OBOSEALA , REGIMUL DE MUNCĂ ȘI ODIHNĂ

Munca este o manifestare conștientă de adaptare la mediu, desfășurată de organismul uman, prin care se urmărește realizarea unor valori materiale sau spirituale. Formele de manifestare a muncii sunt determinate de ponderile participării calitative și cantitative ale diferitelor funcții ale organismului uman.

Munca fiind în primul rând o activitate biologică și în al doilea rând economică, corespunde unei stări de hiperfuncționalitate variabilă a organismului omenesc și funcțiile acestor structuri și solicitate în mod diferit și cu intensități variate după specificul formelor de muncă profesională. Se constituie diferențe biologice însemnate între categoriile de muncă. Oricare ar fi forma de muncă efectuată, totdeauna aceasta implică o complexitate de reacții organice.

CONCLUZII

După cum am putut vedea ERGONOMIA este o știință, poate o artă, este un totunitar fără de care poate nu am putea să ne acomodăm la locul de muncă și în casa noastră.

Ea ne învață prin tainele ei cum să ținem cont de niște principii be bază în tehnica amenajării interioare de studiul muncii și dacă vom ține cont cu siguranță ne va fi mai ușor și vom învăța să trăim într-un mod armonios cu mediul înconjurător, cu locul în care trăim și muncim.

STUDIU DE CAZ

În birou ergonomia urmărește studierea elementelor umane și materiale ale procesului de muncă în complexitatea și interdependența lor.

Studiu de caz a fost efectuat la Editura Risoprint și la Magazinul de calculatoare și componente TDK.

La Editura Risoprint, în urma măsurătorilor am observata că suprafața este de 25 m².

Lățimea mesei de lucru este de 60 cm iar lungimea este de 120 cm.

Principalelel funcții ale biroului sunt: întocmirea corespondenței, convorbirile telefonice, primirea vizitatorilor, programarea, pregătirea și desfășurarea acțiunilor colective.

Ca funcții secundare se pot menționa: clasificarea și arhivarea actelor și a corespondenței, relațiile de protocol, servirea cafelei șefului și clienților.

Gradul de folosire este ridicat, în birou fiind nevoie doar de o secretară și o contabilă la nevoie.

Coeficientul de reflexie al luminii este ridicat. Lumina naturală este suplimentată cu lumină reflectată de neon.

Temperatura interioară variază în funcție de temperatura exterioară.

Sistemul de ventilație este compus din ventilație naturală și ventilație artificială.

Culorile predominante din birou sunt mov și galben.

Movul pal al pereților crează senzația de mărire a camerei iar factorul de reflexie este ridicat.

Scaunul ergonomic, are piciorul, roțile din plastic iar spataru tapițat; de culoare neagră.

Mobillierul de culoare galbenă contrată cu pereții.

Contrastul mov-galben este calmant al psihonevrozei.

Dulapurile se află pe perete opus cu masa de lucu.

Pe un perete lateral se află o masuță cu ouă scaune pentru servirea cafelei.

Geamul este așezat e un perete lateral, model termopan și este coperit cu pedele de birou de culoarea pereților.

Mobilierul este confelcționat din lemn și este dotat cu sertare.

Masa de lucru este compusă din două părți: o parte are forma „L” iar o parte este o anexă de formă ovală.

Podelele sunt acoperite cu mochetă gri.

Clasa socială a firmei este mediocră.

Sigla firmei este mov cu galben, motiv pentru care birou „SECRETARIAT” contține același contrast.

Cel de-al doilea birou „SECRETARIAT” la care am efectuat studiu de caz a fost la Magazinul de Calculatoare și Componente TDK.

Am urmat aceleași etape ca și la Risoprint și am observat că mărimea camerei este de 16 m².

Lățimea mesei de lucru este de 75 cm iar lungimea de 130 cm.

Principalelel funcții ale biroului sunt întocmirea corespondeței, convorbirile telefonice, primirea vizitatorilor, programarea, pregătirea și desfășurarea activităților colective.

Ca funcții secundare se pot menționa: clasificarea și arhivarea actelor și a corespondenței, relații de protocol, servirea cafelei șefului și clienților.

Gradul de folosire este redus, în birou fiind trei mese de lucru.

Coeficientul de reflexie al luminii este ridicat. Lumina naturală este suplimentată de lumina neonului.

Temperatura interioară variază în funcție de temperatura exterioară maximum ajungând până la 20° C.

Sistemul de ventilație este mixt.

Culorile predominante din birou sunt alb și maro. Albul pereților crează senzația de mărire a spațiului, factorul de reflexie al acestuia fiind de 85%.

Mobilierul de culoare maro este în contrast cu pereții.

Culoarea pereților produce obodeli fizice și psihice, dureri de cap și stări de nervozitate.

Dulapurile și măsuța cu cele două scaune se află pe peretele opus peretelui cu cele trei mese de lucru.

Între birouri se află două geamuri termopan cu ramă de lemn.

Mesele de lucru aveau formă dreprunghiulară, o sungură masă de lucru având un sertar.

Mobilierul era confecționat din pal.

Podelele erau acoperite cu covor PVC de culoare maro cu galben.

Clasa socială a firmei este mediocră.

Amenajarea unui birou se realizează în funcție de domeniul firmei și sigla acesteia.

BIBLIOGRAFIE

PURDEA DUMITRU , 1994, Ergonomie și studiul muncii

POPESCU MARIA , 1995, M anagement pentru tinerele secretare – ghid practic

BACIU IULIAN, 1985, Bazele fiziologice ale ergonomiei

Internet

NĂFTĂNĂILĂ ION, MATEI CRISTINA, 2002, Birotică și Secretariat – Manual pentru clasa a XII-a