Epurarea Apelor Uzate Menajere la Statia de Epurare din Localitatea Horezu, Judetul Valcea

Epurarea apelor uzate menajere la stația de epurare din localitatea horezu, județul vâlcea

[NUME_REDACTAT] 1 – date generale despre apă

Apa, date generale……………………………………………………..

1.2. Clasificarea apelor………………………………………………………

1.3. Parametrii utilizați pentru determinarea calității apelor ……………

1.4. Indicatori de calitate ai apelor

1.4.1. Indicatori organoleptici…………………………………

1.4.2. Indicatori fizici………………………………………………

1.4.3. Indicatori chimici generali………………………………………

1.5. Specificul calității apelor de râu…………………………………………

Capitolul 2 – date generale despre localitatea Horezu

2.1. Istoricul localității Horezu…………………………………………………

2.2. Așezarea geografică …………………………………………………………

2.3. Populația……………………………………………………………………….

2.4. Cadrul natural

2.4.1. Clima………………………………………………………………..

2.4.2. Vegetația………………………………………………………..

2.4.3. Fauna………………………………………………………………

2.4.4. Hidrografia……………………………………………………..

Capitolul 3 – Stația de epurare Horezu

3.1. Date generale despre rețeaua de apă potabilă, sistemul de canalizare și stația de epurare din orașul Horezu ……………………………………………………..

3.2. NTPA 001/2005 – Valori limită de încărcare cu poluanți a apelor uzate industriale sau orășănești evacuate în receptori naturali………………………….

3.3. Circuitul apei în stația de epurare………………………………………………..

3.3.1. Căminul grătarelor………………………………………………………

3.3.2. Deznisipatorul…………………………………………………………..

3.3.3. Bazinele de aerare………………………………………………………

3.3.4 Stația de suflante…………………………………………………………

3.3.5. Decantorul secundar…………………………………………………….

3.3.6. Stația de pompare nămol………………………………………………..

3.4. Circuitul nămolului………………………………………………………………

3.4.1. Concentratorul de nămol………………………………………………..

3.4.2. Stația de pompare nămol îngroșat………………………………………

3.4.3 Metantancul………………………………………………………………

3.4.4. Gazometrul………………………………………………………………

3.4.5. Platformele de uscare a nămolului……………………………………….

3.5. Centrala termică…………………………………………………………………..

3.6. Deșeuri rezultate în perioada de exploatare……………………………………….

3.7. Legislativ…………………………………………………………………………

Capitolul 4 – Activitatea practică

4.1. Determinarea pH-ului …………………………………………………….

4.2. Determinarea reziduului uscat filtrabil la 105° C …………………………

4.3. Determinarea volumetrică de sedimentare la 30 de minute……………….

4.4. Determinarea consumului chimic de oxigen (metoda cu permanganat de potasiu – CCO-Mn)…………………………………………………………………..

4.5. Determinarea materiilor în suspensie …………………………………….

4.6. Determinarea eficienței epurării………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………

Capitolul 1 – APA – DATE GENERALE

APA, DATE GENERALE

Deși 72% din suprafața planetei Pământ este acoperită cu apă, lucru ce ne-ar putea face să credem că volumul, respectiv cantitatea de apă este imensă, faptul că peste 97% din aceasta este sărată (mări,oceane), iar 2% este înghețată în calote polare sau zăpadă, ne dovedește contrariul. Restul de 1% din cantitatea de apă de pe planetă este neuniform distribuită , iar acolo unde este, este mai mult sau mai puțin poluată. Astfel problema apei este una deosebit de importantă pe plan mondial, încercându-se gestionarea durabilă a apei existente.

Până nu demult, apa și aerul erau privite ca bunuri fără valoare, însă acestea au trecut în categoria produselor valoroase, deoarece reproducerea lor în condițiile păstrării însușirilor lor inițiale necesită cheltuieli mari de resurse financiare și cantități însemnate de mucă socială.

[NUME_REDACTAT] Apelor 107/1996 apa nu este un produs comercial oarecare, ci un patrimoniu mondial care trebuie protejat și tratat ca atare.

CLASIFICAREA APELOR

După domeniul de utilizare, apele sunt clasificate astfel:

Ape potabile: destinate alimentării cu apă potabilă a centrelor urbane, ce trebuie să respecte o serie de indici de salubritate: conținut admis de microorganisme, suspensii, săruri solubile, substanțe organice, pH, etc.

Ape industriale: destinate utilizării în diferite domenii de producție industrială, fie ca materie primă sau auxiliară (textile, alimente, chimie), fie ca apă de alimentare a cazanelor de aburi.

Ape reziduale: ce provin din resturile apelor potabile, menajere și industriale, cu un conținut ridicat de substanțe nocive (microorganisme, substanțe organie, metale grele, acizi, detergenți) și nu pot fi deversate în râuri decât după o prealabilă epurare, epurare ce este dependentă de natura poluanților conținuți. În principiu o stație de epurare este alcătuită dintr-o treaptă mecanică, unde se îndepărtează suspensiile prin decantare și filtrare, cu sau fără adaus de coagulanți, o treaptă chimică, în care prin diferite reacții se neutralizează sau se precipită diversele specii chimice prezente și o treaptă biologică, în care se transformă substanțele organice în compuși anorganici, netoxici, cu ajutorul unor bacterii aerobe sau anaerobe.

O altă clasificare este după destinația fiecărei ape de suprafață, în conformitate cu STAS 4706, in funcție de gradul ei de impurificare cu diferite substanțe:

-categoria I: ape care servesc in mod organizat la alimentarea cu apă a populației, ape care sunt utilizate în industria alimentară care necesită apă potabilă sau care servesc ca locuri de îmbăiere și ștranduri organizate;

-categoria II: ape care servesc pentru salubrizarea localităților, ape utilizate pentru agrement, odihnă, recreere, reconfortarea organismului uman;

-categoria III: ape utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele menționate mai sus, sau în agricultură, pentru irigări.

PARAMETRII UTILIZAȚI PENTRU DETERMINAREA CALITĂȚII APELOR

Pentru stabilirea calității apei, sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calității apelor prin trei categorii de parametrii:

-parametrii de bază: temperatura, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili;

-parametrii indicatori ai poluării persistente: cadmiu, mercur, compuși organo-halogentați și uleiuri minerale;

-parametrii opționali: carbon organic total (COT), consum biochimic de oxigen (CBO), detergenți anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, uleiuri totale, streptococi.

Clasificarea indicatorilor de calitate a apei, concentrațiile maxime admisibile pentru aceștia, precum și metodele standardizate pentru determinarea lor sunt prezentate in tabelele de mai jos:

INDICATORII DE CALITATE AI APELOR

INDICATORI ORGANOLEPTICI

Tabel 1 – Indicatori organoleptici

Culoarea reală a apelor se datoreazăsubstanțelor dizolvate în apă și se determină în comparație cu etaloane preparate în laborator. Culoarea apelor naturale și a celor poluate poate fi o culoare aparentă care se datorează suspensiilor solide ușor de filtrat prin depunere și filtrare.

Mirosul apelor este clasificat în șase categorii, după intensitate:

-fără miros;

-cu miros neperceptibil;

-cu miros perceptibil unui specialist;

-cu miros perceptibil unui consumator;

-cu miros puternic;

-cu miros foarte puternic.

Gustul se clasifică utilizându-se denumiri convenționale cum ar fi:

-Mb – ape cu gust mineral bicarbonato-sodic;

-Mg – ape cu gust mineral magnezic;

-Mn – ape cu gust mineral metalic;

-Ms – ape cu gust mineral sărat;

-Oh – ape cu gust organic hidrocarbonat;

-Om – ape cu gust organic medical farmaceutic;

-Op – ape cu gust organic pământos;

-Ov – ape cu gust organic vazos.

1.4.2. INDICATORI FIZICI

Tabel 2 – indicatori fizici

Turbiditatea se datorează particulelor solide sub formă de suspensii sau în stare coloidală. Într-o definiție generală se consideră că suspensiile totale reprezintă ansamblul componentelor solide insolubile prezente într-o cantitate determinată de apă și care se pot prepara prin metode de laborator (filtrare, sedimentare, centrifugare). Se exprimă gravimetric în mg/l sau volumetric în ml/l. Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru caracterizarea apelor naturale. În funcție de dimensiuni și greutatea specifică, particulele se separă sub formă de depuneri (sedimentabile) sau plutesc pe suprafața apei (plutitoare).

Materiile în suspensie sunt acele substanțe insolubile în apă ce se separă prin filtrare, centrifugare sau sedimentare. Conform STAS 6953-81 acestea au dimensiuni maxime de 2 mm.

Suspensiile gravimetrice reprezintă totalitatea materiilor solide insolubile,care pot sedimenta, în mod natural într-o anumită perioadă de timp.

Temperatura apei variază în funcție de proveniență și anotimp. Astfel apele din râurile montane au temperatura mai scăzuta decât râurile de la câmpie. Deasemenea temperatura apelor de suprafață este mai scăzută iarna, în comparație cu temperatura acestora vara.

Conductivitatea constituie unul dintre indicatorii cei mai utilizați în aprecierea gradului de mineralizare a apelor.

Concentrația ionilor de hidrogen (pH) este cuprins între 6,5 și 8. Orice abatere de la aceste valori indică poluarea cu compuși organici. Deasemenea pH-ul apei reprezintă un factor important care determină capacitatea de a constitui medii pentru dezvoltarea diferitelor organisme, capacitatea de reactivitate a apei, precum și agresivitatea acesteia.

Indicatori chimici generali

Tabel 3 – Indicatori chimici generali

A. Indicatori ai regimului de oxigen

Oxigenul este un gaz solubil și se află în apă sub formă de molecule O2, prezența oxigenului în apă condiționând existența marii majorități a organismelor acvatice. Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul chimic de oxigen (CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) și carbonul organic total (COT).

Oxigenul dizolvat (OD) reprezintă cel mai important parametru de calitate al apei din râuri și lacuri, deoarece oxigenul are o importanță vitală pentru ecosistemele acvatice. Conținutul de oxigen dizolvat în apele naturale trebuie să fie de cel puțin 2 mg/l, în timp ce în lacuri, mai ales în cele unde se cresc pești, conținutul de oxigen dizolvat trebuie să fie de 8-15 mg/l.

Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/l, necesară pentru oxidarea substanțelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Mineralizarea organică a substanțelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în două trepte. În prima treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic, numită și faza de carbon, iar în a doua treaptă se oxidează azotul, numită și faza de nitrificare. Din determinările de laborator s-a stabilit că sunt suficiente 5 zile de incubare a probelor (CBO5), pentru a se determina consumul de oxigen.

Consumul chimic de oxigen (CCO) se utilizează pentru a depăși neajunsul CBO5, ce necesită 5 zile pentru determinare. CCO utilizează metode de oxidare chimică diferențiate după natura oxidantului și a modului de reacție. Se cunosc 2 tipuri de indicatori:

-CCOMn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu KMnO4 în mediu de H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai bine CBO5, cu observația că sunt oxidate în plus 30-35% din substanțele organice nebiodegradabile.

-CCOCr care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu K2Cr2O7 în mediu acid. Acest indicator determină în general 60-70% din substanțele organice, inclusiv pe cele nebiodegradabile.

Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon legat în materii organice și corespunde cantității de dioxid de carbon obținut prin oxidarea totală a acestei materii organice. Se utilizează pentru determinarea unor compuși organici aromatici, a căror randament de oxidare nu depășește 60% cu metodele prezentate anterior. Pentru determinarea acestora se utilizează oxidarea catalitică la temperaturi ridicate (800-1100°C).

B. Săruri dizolvate

În apele naturale se află,în mod obișnuit cationi și anioni, ioni de care depind cele mai multe calități ale apei. În majoritatea cazurilor, sărurile aflate în apele naturale sunt formate din următorii cationi: Ca2+, Mg2+, Na+, K+ și anioni HCO3, SO42-, Cl-. Ceilalți ioni se află în cantități nesemnificative de obicei, dar câteodată influențează esențial asupra proprietăților apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o concentrație mai mare, datorită solubilității lor ridicate. Astfel, solubilitatea clorurii de sodiu sau a celei de calciu la temperatura de 25°C este în jur de 26%, respectiv 46%.

C. Reziduu fix

Reziduu fix reprezintă totalitatea substanțelor dizolvate în apă, stabile după evaporare la 105°C, marea majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valorarea reziduului fix în diferite ape naturale variază în funcție de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact. Apele de suprafață au valori a reziduului fix cuprinse între 100-250 mg/l. Con’inutul mineral al apelor este strâns legat de factorii metereologici și climatologici. În perioadele cu precipitații sau în cele de topire a zăpezilor, apele curgătoare îsi reduc mineralizarea, datorită diluării lor cu ape cu conținut mineral foarte sărac.

D. Indicatori biogeni

Tabel 4 – indicatori biogeni

Compuși ai azotului

Amoniacul, nitriții și nitrații sunt etape importante ale prezenței azotului în ciclul său biogeochimic din natură și implicit din apă. Azotul reprezintă unul dintre elementele principale pentru susținerea vieții, intervenind în diferite faze de existență a plantelor și animalelor. Formele sub care se găsesc compușii azotului în apă sunt: azotul molecular (N2), azot legat în diferite combinații organice (azot organic), amoniac (NH3), azotiți (NO2) și azotați (NO3).

Amoniacul este limitat de [NUME_REDACTAT] a Sănătății în apele de alimentare la cantități foarte mici datorită efectelor nocive pe care le are asupra consumatorilor.

Nitriții se găsesc în apă datorită oxidării bacteriene a amoniacului sau datorită reducerii nitraților.

Nitrații constituie stadiul final de oxidare al azotului organic, întâlnindu-se în apă datorită contactului apei cu bazinul hidrografic. Deasemenea este un element nutritiv pentru plante, alături de fosfor.

Compuși ai fosforului

Conținutul de fosfați în apele naturale este relativ redus. Dacă apele străbat terenuri bogate în humus, unde fosforul este prezent în compuși organici, acestea se îmbogățesc în fosfați. Prezența fosforului în ape revine și poluării difuze din agricultură, datorită administrării de îngrășăminte pe bază de azot și fosfor. Conținuturi mai mari de fosfați în apele subterane sau de suprafață pot să constituie un indiciu asupra poluării de origine animală, mai ales daca se corelează cu dezvoltarea faunei microbiene.

E. Indicatori ai capacității de tamponare ai apei

Aciditatea apei se datorește prezenței în ape a dioxidului de carbon liber, a acizilor minerali și a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, sărurile de fier și aluminiu provenite din exploatările miniere sau din apele industriale . Aciditatea totală a apei exprimă aciditatea datorată acizilor minerali, precum și cea datorată dioxidului de carbon liber, iar aciditatea minerală exprimă numai aciditatea datorată acizilor minerali.

Alcalinitatea apei este condiționată de prezența ionilor dicarbonat, carbonat, didroxid și mai rar borat, silicat și fosfat. Alcalinitatea este concentrația echivalentă a bazei titrabile și se măsoară la anumite puncte de echivalență date de soluții indicator. Asftel utilizarea fenolftaleinei duce la determinarea alcalinității apei datorată hidroxidului și carbonatului, iar utilizarea indicatorului metiloranj ajută la determinarea alcalinității datorată dicarbonatului.

Duritatea apei a fost inclusă la capacitatea de tamponare a apei datorită ponderii carbonaților de calciu și magneziu în apele naturale. Se deosebesc următoarele tipuri de duritate:

duritatea totală – reprezintă totalitatea sărurilor de Ca 2+ și Mg2+ prezente în apă;

duritatea temporară – reprezintă conținutul ionilor de Ca 2+ și Mg2+ legați de anionul HCO3, ce prin fierberea apei pot fi înlăturați deoarece dicarbonații se decompun în CO2 și carbonați care precipită;

duritatea permanentă – reprezintă diferența dintre duritatea totală și duritatea temporară, ce rămâne permanent în apă după fierbere. Este atribuită ionilor de Ca 2+ și Mg2+ legați de anionii Cl, SO42- și NO3. Acest tip de duritate ramâne în mod permanent în apă, chiar și după fierbere.

În funcție de ponderea de carbonați de calciu și magneziu s-a stabilit o clasificare a apelor :

Tabel 5 – Clasa de duritate a apelor

F. Indicatori biologici și bacteriologici

Analiza hidrobiologică reprezintă inventarierea microscopică a fito și zooplanctonului, organisme din masa apei, precum și analiza organismelor bentonice (aflate pe fundul apei) și a perifitonului (organisme fixate pe diferite suporturi), din probele de apă prelevate din zonele de control.

Stabilirea gradului de curățenie, sau poluare a unui râu se face prin compararea organismelor existente cu tabele standard cuprinzând grupe faunistice și numărul de unități sistematice de organisme indicatoare de apă curată sau murdară.

Analiza bacteriologică folosește ca indicatori bacteriologici numărul total de germeni și determinarea bacilului coli. Se dorește ca apa să fie cât mai puțin contaminată de bacterii și viruși patogeni.

SPECIFICUL CALITĂȚII APEI DE RÂU

Apa de râu este caracterizată în general printr-o mineralizare mai scăzută, suma sărurilor dizolvate fiind sub 400 mg/l. Aceasta este formată din dicarbonați, cloruri și sulfați de sodiu, potasiu, calciu și sulfați de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Duritatea totală este, în general, sub 15 grade, fiind formată în cea mai mare parte din duritate dicarbonată.

Concentrația ionilor de hidrogen (pH-ul) se situează în jurul valorii neutre, fiind un pH cuprins între 6,8-7,8. Oxigenul dizolvat în apă se găsește cu staturația cuprinsă între 65-95 %. Bioxidul de carbon liber este în general sub 10 mg/l.

Caracteristic apei râurilor este încarcarea variabilă cu materii în suspensie și subtanțe organice, încărcare legată direct proporțional de condițiile meteorologice și climatice, fiind mai mai ridicate în perioada ploilor, cu un maxim în perioada viiturilor și un minim în perioadele de ingheț.

O particularitate a apei din râuri este capacitatea de autoepurare datorată unor serii de procese naturale biochimice, favorizate de contactul apă-aer.

Unele râuri pot prezenta urme de poluare datorate deversării unor efluenți insuficient epurați, ce duc la alterarea calității cursurilor de apă și la apariția unor game largi de impurificatori: substanțe organice greu degradabile, compuși ai azotului, fosforului, sulfului, microelemente, pesticide, insecticide organo-clorurate, detergenți. Se pot constata și impurități de natură bacteriologică.

Tabelul 6 – Indicatori de calitate pentru apa de râu

Capitolul 2 : LOCALITATEA HOREZU, JUDEȚUL VÂLCEA

2.1. ISTORIC

[NUME_REDACTAT] se înscrie ca unul din punctele turistice importante în țara noastră, atât datorită celor două valori ale patrimoniului UNESCO: Ceramica de Horezu, [NUME_REDACTAT], cât și a peisajelor deosebite.

Horezu este menționat pentru prima dată în documentul dat la Râmnic la 5 septembrie 1487 de către voievodul [NUME_REDACTAT]. Satul este apoi donat de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Așezarea se dezvoltă ceva mai mult după anul 1780 , când devine cunoscut drept [NUME_REDACTAT], moment în care devine centru de plasă, apoi reședință de raion. Odată cu noua împărțire administrativ teritorială din 1968, localitatea este declarată oraș și atunci cunoaște o rapidă ascensiune pe treptele urbanizării.

2.2. ASEZAREA GEOGRAFICĂ

[NUME_REDACTAT] este localizat în nord-vestul județului Vâlcea, în centrul depresiunii omonime, pe râul Luncavăț, la poalele [NUME_REDACTAT]. Localitatea este parte componentă a depresiunii Horezu, care se desfășoară între [NUME_REDACTAT] la est și [NUME_REDACTAT] la vest. Teritoriul administrativ al orașului cuprinde o suprafață de 117,7 kmp (11800 ha), din care peste 662,43 ha (56%) sunt păduri și circa 3400 ha (29%) reprezintă pășuni și fânețe.

Orașul se învecinează cu următoarele teritorii administrative:

[NUME_REDACTAT]: comuna [NUME_REDACTAT] Est: comuna [NUME_REDACTAT] Sud-Est: comuna [NUME_REDACTAT] Sud: comuna [NUME_REDACTAT] Vest: comuna [NUME_REDACTAT] este situat la intersecția paralelei de 45° 59' 00" latitudine nordică cu meridianul 23° 59' 39" latitudine estică, la jumătatea distanței dintre Ecuator și [NUME_REDACTAT]. Teritoriul administrativ al orașului cuprinde un număr de șapte localități: orașul reședință Horezu și șase sate aparținătoare – Romanii de Jos, Romanii de Sus, Râmești, Ifrimești, Tănăsești și Urșani. Toate localitățile sunt grupate în partea de sud a teritoriului administrative al orașului, către valea Luncavățului. Cea mai mare parte a teritoriului este acoperită de păduri și se întinde către nord, pe culmile [NUME_REDACTAT], din [NUME_REDACTAT].

Orașul se desfășoară de-a lungul văii și drumului național DN67, care îl străbate de la est la vest și reprezintă principala cale de comunicație și legătură cu municipiul [NUME_REDACTAT] (42 km), respectiv [NUME_REDACTAT] (70 km). Către sud, se face legătura cu municipiul Craiova (113 km) pe DN 65C. Orașul se situează la altitudinea de circa 550 metri, specifică zonei colinare subcarpatice, dar variază între 470 și 2124,6 metri ([NUME_REDACTAT]).

Fig. 1- Harta orașului Horezu

2.3. POPULAȚIA

Recensământul din 2002 arată că populația orașului era de 6816 locuitori. Conform respectivului recensământ, locuitorii erau repartizați astfel: Horezu – 57,5%, Romanii de Sus – 14,16%, Romanii de Jos – 11,4% și circa 16,9% în celelalte 4 sate aparținătoare ( Urșani 6,90%, Râmești – 4,14%, Ifrimești – 3,08%, Tănăsești – 2,78%). Densitatea populației în orașul Horezu este de 57,9 loc/km².

Tabel 7: Populația localităților orașului Horezu

2.4. CADRUL NATURAL

2.4.1 CLIMA

[NUME_REDACTAT] este un loc cu un climat blând, la adăpost de vânturi. Aici are loc o influență submediteraneană, unde sunt creațe condiții foarte bune pentru creșterea unor specii iubitoare de căldură. Clima este temperat continentală, moderată, fără schimbări bruște de temperatură și umiditate, caracteristice fiind verile răcoroase, toamnele lungi, iernile blânde, cu o temperatură medie anuală de 10,3°C. Cantitatea maximă înregistrată este de 110 mm (anul 1979), iar cea minimă de 40 mm (anul 2000). Precipitațiile au o medie anuală de 87 mm. Cantitatea cea mai mare de precipitații cade în lunile mai și iunie (ultima fiind mai bogată cu 122 mm). Cele mai reduse precipitații cad de obicei în februarie – 42 mm. În localitatea Horezu numărul anual al zilelor cu precipitații se situează între 60 și 80 de zile, număr ce a scăzut considerabil în ultimii ani. În lunile de toamnă octombrie-noiembrie, sub influența deplasării maselor de aer umed din vest, se pune în evidență o a doua sporire a cantității lunare de precipitații, în raport cu cele de vară și de iarnă, constituind așa numitul al doilea maxim de toamnă, specific pentru partea sud-vestică a țării. Descărcările electrice sunt frecvente în sezonul cald, având o intensitate mai mare în lunile mai și septembrie.

Prima zăpadă cade în Horezu în luna noiembrie, în anumiți ani la sfârșitul lunii octombrie, dar de obicei cade la mijlocul lunii decembrie și durează până în luna martie. În ceea ce privește grosimea medie multianuală a stratului de zăpadă, aceasta se situează între 8-10 cm, iar durata medie de menținere a acestuia este de 3-4 luni/an. Maximul atins de stratul de zăpadă a fost de 51 cm (grosimea medie lunară), înregistrat în anul 1985. În intervalul 1982-2014 s-au înregistrat valori mai mici ale stratului de zăpadă, ce nu au depășit 40 cm.

Temperatura medie anuală înregistrată în localitatea Horezu este de 10,3°C. Temperatura minimă absolută a fost de 21,8°C, pe 13 ianuarie 1963, iar cea maximă absolută a atins 39°C, înregistrată la data de 4 iulie 2000. Data medie a primului îngheț se situează între 15 și 21 octombrie, în ultimii ani tinzând către luna noiembrie, în timp ce ultimul îngheț se înregistrează în intervalul 10-16 martie, toamna mai târziu și primăvara timpuriu, față de media pe tară.

Vânturile au intensitate redusă, zona depresiunii Horezului fiind ferită de manifestări extreme. Direcțiile predominante ale vântului sunt cele dinspre vest și nord-vest (NV – 26,3% și V – 10,6%. Din punctul de vedere al circulației aerului predomină calmul atmosferic (60%), iar brizele de munte și de vale sunt cele mai întâlnite.

2.4.2.VEGETAȚIA

Pe teritoriul orașului Horezu există o diversitate remarcabilă, floristică și faunistică a ecosistemelor, care se datorează unui complex de factori, printre care se numără: climatul blând, cu influențe sud-mediteraneene, care a favorizat răspândirea unor specii relativ termofile; relieful muntos care ocupă o parte însemnată a teritoriului, favorizând menținerea vegetației naturale, care în aceste arii nu a putut fi înlocuită de culturile agricole, datorită reliefului accidentat.

Vegetația este repartizată pe teritorii întinse sau mai restrânse în funcție de condițiile de mediu, unde clima are un rol foarte important. Trecerea de la un etaj la altul se face prin intermediul unor diferite tipuri de vegetație, care interferează între ele.

a)Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se întâlnește între 500 m și 1400 m, iar făgetele cu molid și brad ajung uneori până pe creste, cu subetajele:

Stejăretele – etajul stejarului este prezent prin pădurile de gorun situate ca un brâu la limita inferioară a sub-zonei fagului, ridicându-se pe alocuri până la 600 m și chiar 800 m altitudine.

Gorunetele – este reprezentat prin alternanța fag-gorun. În vreme ce gorunul preferă pantele sudice, sud-estice, fagul se instalează pe pantele nordice, mai umede și mai reci.

Făgetele – cea mai largă răspândire dintre pădurile din zonă este reprezentată prin păduri întinse de fag. Acest subetaj incepe la 700 m și se desfășoară până la 1200-1300 m.

Pădurile de fag cu rășinoase – limita inferioară este greu de stabilit, deoarece speciile rășinoase – molidul (Picea abies) și mai ales bradul ([NUME_REDACTAT]) – coboară pe văi până la altitudini destul de mici (600-650m). În cadrul acestui etaj se găsesc specii de conifere precum: brad, molid, pin (Pinus sylvestris), în amestec cu foioase din etajele inferioare, în special mesteacăn (Betula pendula), plop (Populus tremula), frasin (Fraxinus excelsior), tei (Tilia cordata), ulm (Ulmus scabra) și mai rar carpen, paltin și salcie.

b)Etajul boreal (al molidișurilor) – este destul de bine reprezentat, pădurile de rășinoase fiind cuprinse între 1200 și 1850m. Acest etaj cuprinde în special molid și mai rar brad, pin. Se întîlnesc și arbuști precum: ienupăr (Juniperus communis), măceș (Rosa caninca, Rosa pendulina), zmeur (Rubrus idaeus), afin (Vaccinium myrtillus). Sunt prezenți deasemenea mușchii și lichenii.

c)Etajul subalpin – este situat deasupra etajului molidișurilor. Trecerea se face prin tufărișuri, care au rolul de a contribui la retenția apelor pe versanți, la consolidarea terenului.

În aceste zone se găsesc numeroase plante rare precum: clopoței (Campanula alpina), garofița de stâncă (Dianthus superbus), crin de pădure (Lilium martagon), crin de munte (Lilium jankael). Speciile periclitate din zona Horezului sunt: papucul doamnei (Cypripedium calceolus) și floarea de colț (Leontopodium alpinum), iar speciile vulnerabile sunt: căldărușa (Aquilegia transsilvanica), iedera albă (Daphne blagayana) și strugurii ursului (Arctostaphyllos uva-ursi).

2.4.3. FAUNA

Modificările altitudinale ale climei și vegetației condiționează formarea etajelor faunistice. Fiecare unitate faunistică altitudinală are constituienți zoologici cu adaptări morfofiziologice și fenolice corespunzătoare și cu cerințe higrotermice potrivite cu mediul respectiv.

a)Etajul faunistic al stejăretelui – este cel mai bine reprezentat etaj faunistic, deoarece are condiții de viață favorabile. Aici trăiesc specii de nevertebrate (gândaci, păianjeni, fluturi, albine), vertebrate: brotăcelul (Hyla arborea), năpârca (Anguis fragilis), șarpele de alun (Coronella austriaca). Ca păsări întâlnim: pițigoiul mare (Parus major), pițigoiul de livadă (Parus lugubris), ciocănitoarea, șoimul rândunelelor (Falcao subuteo), cucuveaua (Athene milvus). Principalele mamifere sunt: ariciul (Erinaceus europaeus), șoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus), vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), jderul de copac (Martes martes), căpriorul (Capreolus capreolus) și mistrețul.

b) Etajul făgetelui – este bine reprezentat, ajungând chiar până la 1700 m la limita superioară. Aici se găsesc păsări: pitulicea mică (Phylloscopus collybita), brumărița de pădure (Prunella modularis), uliul găinilor (Accipiter gentilis), șorecarul (Buteo buteo), acvila tipătoare (Aquila pomarina) și huhurezul (Strix aluco). Ca mamifere întâlnim veverița (Sciurus vulgaris) și cerbul (Cervus elaphus).

c) Etajul faunistic al pădurilor de conifere – aici numărul de animale este mai redus în raport cu cel din pădurile de fag sau gorun, datorită condițiilor vitrege. Aici întâlnim omida păroasă a molidului (Lymantria monacha), cariul mare al molidului (Ips typographus), vipera comună (Vipera berus), șopârla de munte (Lacerta vivipara). Din categoria vertebratelor, păsările sunt cele care populează cel mai frecvent pădurile de conifere: pițigoiul de brădet (Parus ater), pițigoiul moțat (Parus cristalus), pițigoiul de munte (Parus montanus), cinteza (Fringilla coelebs), ciocănitoarea de munce (Picoides tridactylus) și corbul (Corvus corax). În aceste ținuturi întâlnim și ursul brun (Ursus arctos).

d) Etajul faunistic al tufărișurilor subalpine și al pajiștilor alpine – se distinge prin numărul redus de specii, datorită condițiilor vitrege de viață: temperaturi scăzute, oscilații mari de temperatură la suprafața solului și în aer, zăpezi mari, ierni lungi, vânturi puternice.

2.4.4. HIDROGRAFIA

De la înălțime orașul pare o concentrare de drumuri și ape. Orașul este străbătut la est la vest de păraile Romani, Râmești, Luncăvecior și Luncavăț, toate cu direcție de curgere de la nord spre sud, care creează un relief de luncă cu terase și dealuri piemontate. Rețeaua hidrografică este bogată, bine reprezentată; cursurile de apă sunt permanente, fără a avea însă debit mare. Apele de suprafață sunt predominante în zona Horezu. Luncavățul, afluent de dreapta al Oltului, care izvorăște din [NUME_REDACTAT], este format prin unirea unirea pârâului Cumpenele cu pârâul Blej și străbate teritoriul orașului Horezu, unde primește ca afluent pe stânga pârâul Urșani, unit și el cu Râmești: iese din depresiunea Horezu tăind [NUME_REDACTAT] pe la capătul ei estic. [NUME_REDACTAT] a rezultat prin unirea pâraielor Bistricioara cu Romani.

Capitolul 3 : STAȚIA DE EPURARE HOREZU

3.1 DATE GENERALE DESPRE APA POTABILĂ, SISTEMUL DE CANALIZARE ȘI STAȚIA DE EPURARE HOREZU

Captarea apei în vederea potabilizării se realizează din 2 surse de suprafață, reprezentate de :

sursa pârâul Romani (Qinstalat = 150 l/s);

sursa pârâul Râmesti (Qinstalat = 33 l/s).

Capacitatea totală de inmagazinare a apei potabile este de 2200 mc, din care:

rezervor de înmagazinare cu capacitate de 1200 mc care asigură apa necesară compensării variațiilor orare și rezerva intangibilă de incendiu;

2 rezervoare de 500 mc fiecare (amplasate în incinta stației de tratare).

Stația de tratare, care asigură orașului necesarul de apă potabilă, are o capacitate de 800 mc/zi.

Rețeaua de apă potabilă deservește un număr de 7483 locuitori asigurați, din localitățile: Horezu, Ifrimești, Tănăsești, Urșani, Romanii de Sus, Romanii de Jos, Olari, Bălănești, Măldărești.

Rețeaua de distribuție a apei potabile are o lungime totală de 59,26 km, fiind constituită din :

sursa Romani: 21,7 km;

sursa Râmești: 37,56 km.

Branșamentele la rețeaua de apă potabilă totalizează 1676, din care:

115 agenți economici;

22 instituții publice;

1539 populație.

Stația de epurare a orașului Horezu este amplasată pe malul stâng al râului Luncavăț și tratează apele uzate, descărcate în rețeaua orășănească de canalizare în scopul reducerii gradului de murdărie sub limitele maxime admise în condițiile de integrare a acestora în circuitul naturii prin intermediul rețelei hidrografice. Aceasta are o suprafață de circa 15000 mp și este amplasată pe strada [NUME_REDACTAT], la circa 5 km de orașul Horezu.

Vecinătăți ale stației de epurare:

Nord: terenuri agricole proprietate particulară;

Est: construcții și utilaje aparținând [NUME_REDACTAT] de Drumuri (AND) –stație de sortare și asfalt;

Sud: terenuri agricole proprietate particulară;

Vest: cursul râului Luncavăț, urmat de terenuri agricole proprietate particulară.

Stația de epurare se află la distanța de cca 300 m față de primele gospodării și la circa 50 m de terenurile cultivate în zonă.

Apele reziduale care formează influentul stației au proveniență și compoziție foarte variată (ape uzate industriale, menajere, meteorice, de infiltrație) sunt evacuate într-un sistem de canalizare unitar de pe întreaga suprafață a orașului Horezu. Rețeaua de canalizare este constituită în sistem difuzor. Colectorul principal are un diametru de 600 mm și colectează și descarcă apele uzate în stația de epurare. Canalele secundare au diametre cuprinse între 250 și 400 mm. Blocurile O1, O6, O3 deversează direct în râul Luncavăț, deoarece fundația blocurilor este amplasată la o cotă inferioară față de cota colectorului de canalizare. Lungimea totală a rețelei de canalizare este de 12 km. Apa epurată este deversată în râul Luncavăț gravitațional.

Stația de epurare Horezu a fost proiectată la înființare pentru un debit de 107 l/s, dar în prezent este capabilă să epureze 72 l/s (bazinul II de aerare nu mai funcționează), deoarece în ultimii 10 ani industria orașului aproape a dispărut. Debitul mediu la care funcționează stația de epurare ape menajere este de 9,48 l/s.

Tabel 8 – Raport de debit al apelor uzate din stația de epurare al stației [NUME_REDACTAT] de epurare Horezu are la bază 2 faze principale prin care se asigură procesul de epurare a amestescului de ape menajere și pluviale: epurarea mecanică și epurarea biologică.

Treapta de epurare mecanică constă în reținerea prin procedee fizice a materiilor în suspensie care se află în apele uzate și se realizează prin următoarele instalații: cămin cu grătare, deznisipator și jgheaburi pentru separarea mecanică a materiilor în suspensie. Epurarea mecanică precede epurarea biologică.

Treapta de epurare biologică se realizează într-o singură fază prin folosirea activității unor microorganisme pentru oxidarea și mineralizarea substanțelor organice aflate în apele uzate. Se realizează în bazinele de aerare, prin epurare biologică aerobă, în prezența unui amestec de nămol activ și apă uzată. Apele rezultate în urma epurării cu nămol activ pot fi evacuate în emisar după reținerea nămolului în decantorul secundar.

Stația de epurare Horezu este formată din:

– căminul grătarelor (2 grătare dese);

-deznisipator;

-debitmetru Parshall;

-stație suflante;

-bazin aerare;

-decantor secundar;

-stație pompare nămol activ;

-îngrășător nămol;

-stație pompare nămol îngroșat;

-bazin fermentare nămol;

-stabilizator nămol;

-concentrator;

-platforme dezhidratare;

-centrala termic.

Fig. 2 – Amplasarea stației de epurare [NUME_REDACTAT] uzate la intrare în stația de epurare au în medie următoarele caracteristici:

-pH – 7,8;

-suspensii – 94 mg/l;

-reziduu filtrabil la 105°C – 345mg/l;

-CBO5 – 92 mg/l;

-CCO –Mn – 185 mg/l;

-produse petroliere – 240mg/l;

-amoniu – 22 mg/l;

-detergenți – 1,55 mg/l;

-substanțe extractibile – 200 mg/l.

Înainte de vărsare în râul Luncavăț, apele reziduale epurate nu vor depăși:

-pH – 7,6;

-suspensii – 39 mg/l;

-reziduu filtrabil la 105° C – 292 mg/l;

-CBO5 – 18 mg/l;

-CCO –Mn – – mg/l;

– amoniu – 23 mg/l;

– detergenți – 3,2 mg/l;

-substanțe extractibile – – mg/l.

3.2. NTPA 001/2005 – VALORI LIMITĂ DE ÎNCĂRCARE CU POLUANȚI A APELOR UZATE INDUSTRIALE ȘI ORĂȘĂNEȘTI EVACUTATE ÎN RECEPTORI NATURALI

Stația de epurare Horezu funcționează conform NTPA 001/2005, ce reglementează valorile limită de încărcare cu poluanți a apelor uzate industriale și orășănești evacuate în receptori naturali, aplicându-se tuturor efluenților proveniți sau nu din stații de epurare.

Tabelul 8 – NTPA 001/2005 – Valori limită de încărcare cu poluanți a apelor uzate industriale și orășănești evacuate în receptori naturali

3.3. CIRCUITUL APEI ÎN STAȚIA DE EPURARE

3.3.1. CĂMINUL CU GRĂTARE

Apa uzată ajunsă prin colectorul principal de acces în stația de epurare trece prin căminul cu 2 grătare dese cu curățire manuală.

Grătarul este o construcție din bare de fier paralele (distanța între ele fiind de 1,5-2 cm) și înclinarea de aproximativ 35˚.

Cu ajutorul grătarului se rețin corpurile solide cu dimensiuni mari (hârtii, materiale textile, materiale plastice) care sunt transportate în apa murdară pe canalele colectoare până la stația de epurare.

Este necesar să fie reținute aceste corpuri solide pentru că în circuitul tehnologic al stației de epurare acestea pot provoca ca: înfundarea pompelor, înfundarea conductelor, deteriorarea aparaturii din stație. Astfel curățirea grătarelor este necesară, pentru a le permite să își indeplinească rolul.

Curățirea grătarelor se va face cu ajutorul greblelor, materialele reținute fiind depozitate temporar pe unul din paturile de uscare și în final transportate la groapa de gunoi a orașului.

Fig. 3 – Căminul cu grătare

Imagine originală.

3.3.2 DEZNISIPATORUL

După reținerea corpurilor mari, apa este trecută mai departe în două linii de deznisipare, construite din beton, debitele fiind reglate de cele două stăvilare montate amonte.

Aici sunt reținute suspensiile minerale, granulare, caracterizate prin lipsă de putrescibilitate și viteză mare de sedimentare (nisip, pietriș). Pe lângă substanțele minerale se rețin și cantități reduse se substanțe organice.

Deznisipatorul realizează viteză mică de circulație a apei – 0,5 m/s permițând depunerea gravitațională. Lungimea canalelor de deznisipare este de circa 50 m.

Deznisipatoarele sunt necesare pentru:

-protecția instalației mecanice în mișcare;

-reducerea posibilităților de înfundare a conductelor provocate de depunerea nisipului pe conductă.

Una dintre problemele importante privind eficiența deznisipatoarelor este menținerea vitezei constante la variațiile de debit – în special la debitele maxime pe timp de ploaie. Acestea se pot realiza prin punerea în funcțiune sau scoaterea din funcțiune a acestora în funcție de debit.

Deznisipatorul este prevăzut cu curățire manuală, nisipul depus fiind transportat pe paturile de uscare.

Fig. 4 – Linia de deznisipare

Imagine originală.

După deznisipator apa trece printr-un canal deschis din beton armat, numit Parshall, prevăzut cu mira limnigraf, care permite măsurarea debitelor ce trec prin canal, în funcție de nivelul apei.

Fig. 5 – Canal cu miră limnigraf

Imagine originală

3.3.3. BAZINELE DE AERARE

Sunt 2 construcții din beton armat, egale, paralepipedice, orizontale, cu dimensiunile de 5,8X40 m fiecare. Timpul de aerare este de 30 de minute la 2 ore, timpul de decantare fiind de 1 oră jumătate. Aerul necesar este dirijat de la suflante printr-o conductă Dn50, pentru fiecare aerator se distribuie prin mai multe conducte prevăzute cu orificii amplasate la partea inferioară a bazinelor de aerare.

Sunt folosite pentru epurarea biologică a apelor uzate. Distribuția apei se face de-a lungul bazinului de aerare prin partea de sus a bazinului, fiind dirijată spre decantorul secundar.

Evacuarea în decantorul secundar se face prin deversoare, de-a lungul bazinelor. În aeratoare trebuie să fie pompat și nămolul activ de recirculare, rezultat la decantarea secundară.

Fig. 6 – Bazine de aerare

Imagine originală.

3.3.4. STAȚIA DE SUFLANTE

Este amenajată pe 2 platforme de beton, acoperite, în imediata apropiere a bazinelor de aerare. Sunt cinci suflante de tip SRD 40 kw cu Q = 1090 mc aer/h.

Fig. 7 – Stația de suflante

Imagine originală.

3.3.5. DECANTORUL SECUNDAR

Amestecul de apă și nămol activ este supus clarificării în decantorul secundar, după care apa este dirijată spre emisar cu deversare la mal.

Decantorul secundar este o construcție de beton, radial, cu formă circulară în plan, având un diametru de 22 m. Accesul apei se face printr-o conductă care vine pe sub decantor și intră în centrul său, sub nivelul apei. Distribuția apei se realizează printr-un perete metalic care obligă apa să pătrundă în bazin pe la partea inferioară a peretelui.

Pentru a evita apariția fenomenului anaerobie prin staționarea nămolului în decantor, podul reclor va funcționa permanent.

Evacuarea apei se face printr-o rigolă periferică prevăzută cu un deversor reglabil, având muchia în formă de dinți de fierăstrău. Apa epurată de la suprafața decantorului secundar întră în canalul de evacuare și este deversată în emisar.

Nămolul depus pe radier este împins în pâlnia de nămol de podul reclor în stația de pompare, unde este pompat pe paturile de uscare.

Fig.4 – Decantor secundar

Imagine originală.

3.3.6. STAȚIA DE POMPARE A NĂMOLULUI ACTIV

Este este dotată cu 2 pompe, cu debit de 100 m3/h, pentru pomparea nămolului pe paturile de uscare.

Fig. 5 Stația de pompare a nămolului

Imagine originală.

CIRCUITUL NĂMOLULUI

CONCENTRATORUL DE NĂMOL

Surplusul de nămol activ din decantorul secundar, numit nămol în exces, este pompat pe la partea superioară a îngrișătorului, ce are ca scop principal reducerea procentului de apă din nămol.

Îngroșătorul de nămol este asemănător decantorului: pentru accelerarea îngroșării este prevăzut cu o serie de bare metalice perpendiculare pe reclor. Barele împiedică formarea pungilor de gaze de fermentație și favorizează îndesarea nămolului prin ușurarea circulației apei spre suprafață în lungul lor.

În cadrul procensului de îngroșare, în aceste bazine se urmărește în final a acționa asupra rezistenței la filtrare, unul din factorii de bază care intervin în dezhidratarea nămolului.

Separarea fazei lichide prin decantarea nămolului, se face prin evacuarea nămolului într-o rigolă periferică și apoi se reintroduce în circuitul apei înainte de intrare în bazinul de aerare.

Nămolul îngroșat prin manevră de vane este evacuat gravitațional în stația de pompare a nămolului îngroșat.

STAȚIA DE POMPARE A NĂMOLULUI ÎNGROȘAT

Este alcătuită dintr-o pompă cu un debit de 50 de m3/h, necesară alimentării bazinului de fermentare a nămolului.

METANTANCUL

Metantancul este o construcție din beton armat având o formă circulară cu volumul de 750 m3 și este echipat cu 3 pompe electrice cu debit de 60 m3/oră, necesare recirculării nămolului.

Încălzirea nămolului se realizează prin intermediul celor 3 schimbatoare de căldură, apa fiind încălzită la centrala termică.

Recircularea nămolului are rolul:

-de a transfera uniform căldură pentru a mentține temperatura aproape constantă;

-de a amesteca nămolul brut cu volum mare de nămol fermentat pentru a ajuta și accelera fermentarea;

-de a menține un amestec relativ uniform al intregului material din metantanc.

Prin manevrări de vane se reglează debitul de recirculare a nămolului.

Încărcarea, recircularea, barbotarea, evacuarea nămolului în metatanc se face conform tabelului din camera vanelor de la metantanc.

Gazele care se acumulează în cupola metantancului sunt evacutate pe o conductă de gaze la gazometru, după ce în prealabil au fost odorizate cu metil mercaptan, într-o instalație de odorizare amplasată pe conducta de gaz.

În prezent metantancul nu este funcționabil.

GAZOMETRUL

Este un recipient metalic asezat cu gura în jos, în el colectându-se gazul provenit din metatanc, etanșarea lui realizându-se cu apă. Are un volum de 250 m3 și o presiune de 230 mm col. de H2O.

Instalația de gazometru este compusă din:

-gazometrul propriu-zis;

-conducte de gaze;

-conducte termice;

-conductă de apă pentru etanșare;

-supapă de închidere.

PLATFORMELE DE USCARE A NĂMOLULUI

Au rolul de a prelua nămolul fermentat care este evacuat de la metantanc și deshidratat natural. Paturile de dezhidratare sunt alcătuite din tuburi perforate, două drenuri longitudinale, strat filtrant prin care se drenează apa de nămol, aceasta fiind evacuată în râul Luncavăț. Nămolul deshidrat este utilizat în agricultură

În cazul în care din metantanc se evacuează nămol nefermentat, acesta este dirijat mai întâi în stabilizator, unde prin aerare are loc stabilizarea aerobă a nămolului, iar de aici este evacuat prin manevre de vane în concentrator și apoi gravitațional pe platformele de deshidratare.

Stabilizatorul și concentratorul, în funcție de mineralizarea nămolului în metantanc, pot sau nu să fie utilizate.

Nămolul deshidratat este crăpat la suprafață, spongios și are un conținut redus de apă.

Fig.6,7 – Platforme de uscare a nămolului

Imagine originală.

Imagine originală.

CENTRALATERMICĂ

Are ca scop încălzirea apei calde la o presiune de 0,7 atm, necesară pentru:

-încălzirea nămolului brut în timpul fermentării;

-apei calde menajere;

Apa caldă este produsă de doua cazane de joasă presiune, încălzirea realizându-se cu cărbuni și apoi cu biogaz.

DEȘEURI REZULTATE ÎN PERIOADA DE EXPLOATARE

Deșeurile rezultate în urma procesului de de funcționare a stației sunt:

deșeuri tehnologice reținute în sistemul de canalizare și stația de epurare (nămoluri din rețeaua de canalizare, rețineri pe filtre, nămol deshidradat);

deșeuri menajere;

deșeuri de la echipamente electrice și electronice;

deșeuri metalice, piese uzate;

ambalaje din PVC;

cabluri, cauciuc;

Deșeurile se colectează în mod selectiv, se stochează temporar și se elimină prin serviciul zonal de salubritate.

[NUME_REDACTAT] cu aderarea României în [NUME_REDACTAT] s-a acceptat legislația europeană privind protecția mediului sau a fost adaptată pentru țara noastră. În prezent există legi ce reglementează protecția resurselor de apă. În tabelul de mai jos sunt enumerate câteva legi ce reglementează funcționarea stației de epurare Horezu și stabilesc normele minime si maxime admise pentru fiecare categorie de poluant al apei.

Tabel 9 – Legislația aplicabilă stației de epurare [NUME_REDACTAT] stația de epurare mecanico-biologică are în dotare îngroșător de nămol, pompe de recirculare a nămolului, pompe de nămol îgroșat, metantanc, schimbătoare de căldură, gazometre, stabilizator de nămol, centrală termică, conducte aferente, aceste utilaje sunt descompletate, nefiind funcționabile. Ca atare funcționeaz treapta mecanică, treapta de epurare biologică funcționează defectuos, fără nmol recirculat, iar aerarea se face destul de rar (20-30 minute la 2 ore), nefiind sigur că intreaga cantitate de de ape uzate care intră în aeratoare are un timp de staționare suficient pentru a fi supusă aerării.

Capitolul 4 ACTIVITATEA PRACTICĂ

Activitatea practică s-a făcut în incinta stației de epurare Horezu, în laboratorul stației, însoțit de personalul stației. Aceasta constă în colectarea apei uzate din punctele de control și analizarea acesteia în laboratorul stației.

Punctele de control pe fluxul tehnologic al stației de epurare sunt următoarele:

-influent stație de epurare;

-efluent treaptă mecanică de epurare;

-efluent treaptă biologică de epurare.

Prelevarea probelor pentru cele două trepte de epurare se face respectând timpii de retenție hidraulică.

Aparatura și ustensilele folosite pentru efectuarea analizelor sunt: pH-metru, hârtie indicatoare de pH – Merck, hârtie de filtru, sticlărie (pahare Berzelius, Erlenmeyer, pipete, biurete, fiole de cântărire, etc.), exicator, baie de apă și de nisip, etuvă termoreglabilă la 105° C ± 3° C.

După cum se observă și în tabelul de mai jos, stația de epurare Horezu nu execută toate analizele în cadrul incintei laboratorului propriu, din lipsa dotării necesare efectuării respectivelor analize. Astfel următoarele analize nu sunt facute de stația de epurare Horezu: analiza CBO5, analiza CCO-Cr, Extractibile cu eter de petrol, precum și analiza detergenților.

Stația de epurare execută analizele conform programului de monitorizare din tabelul următor:

Tabelul 10 – Program de monitorizare al stației de epurare [NUME_REDACTAT] baza instrucțiunilor programului de monitorizare al stației am efectuat următoarele analize: determinarea materiilor în suspensie, determinarea reziduului filtrabil la 105° C, determinarea pH-ului, determinarea volumului de sediment la 30 de minute, determinarea eficienței epurării, determinarea amoniului,determinarea consumului chimic de oxigen (metoda cu permanganat de potasiu – CCO-Mn).

4.1. DETERMINAREA pH-ULUI

Determinarea pH-ului se poate efectua prin folosirea unei scări etalon de comparație sau a unui pH-metru.

Alegerea metodei se face în funcție de dotarea laboratorului, de precizia analizei cerute și de caracteristicile apei analizate.

S-a folosit hârtie indicatoare de pH – Merck pentru determinări [domeniul 0,5-13/ unități de pH 0,5]. Am imersat hârtia de pH corespunzătoare domeniului de pH în care se știe că se situează proba de analizat (stabilind în prealabil domeniul de variație) și am comparat culoarea acesteia cu scara de culoare a hârtiei de pH. Am stabilit valoarea pH-ului în urma comparării și înregistrării rezultatului obținut.

Am analizat pH-ul de-a lungul mai multor zile și am obținut următoarele rezultate:

Tabel 11 – Rezultate pH obținut

Fig. 8 – Determinarea pH-ului

Poză originală

4.2. DETERMINAREA REZIDUULUI FILTRABIL USCAT LA 105°C

Reziduul filtrabil uscat la 105° C reprezintă masa de material care rămâne din proba de apă filtrată, după evaporare și uscare la 105° C, până la masă constantă.

Volumul de probă care se ia se stabilește conform tabelului:

Tabel 12 – Stabilirea volumului de luat în probă în funcție de reziduu uscat al probei

Aparatura necesară pentru determinarea reziduului filtrabil uscat la 105° C:

-baie de apă sau de nisip;

-exicator;

-pipete cotete/gradate de 10-100 cm3;

-hârtie de filtru cu porozitate mică.

Volumul măsurat de apă filtrată se evaporă pe baia de apă, iar reziduul obținut se usucă la 105° C și se cântărește.

Modul de lucru:

-se filtrează proba de apă prin hârtie de filtru cu porozitate mică, într-un pahar conic curat și uscat;

-din filtrat se măsoară cu pipeta un volum conform tabelului anterior și se trece într-o capsulă în prealabil adusă la masă constantă;

-proba se evaporă pe baie de apă/nisip până la uscare;

-capsula conținând reziduul se usucă la 105° C timp de 1 oră, după care se trece în exicator, iar după 30 de minute se cântărește.

Mod de calcul:

Reziduul filtrabil uscat la 105° C = , unde:

m1 – masa capsulei cu reziduu filtrabil 105° C al probei nefiltrate în mg

m – masa capsulei goale în mg

V – Volumul probei luate în lucru în mg

Dat fiind faptul ca reziduul filtrabil se analizează 1 dată pe saptămână, în zilele în care am efectuat analize la stație nu era necesară efectuarea de analize a reziduului.

În general se obțin valori cuprinse între 200 și 315 mg/l.

4.3. DETERMINAREA VOLUMETRICĂ DE SEDIMENT LA 30 DE MINUTE (PS)

Se colectează proba de (min. 1000 cm3), din recircularea nămolului activ sau din deversarea bazinului de aerare, se omogenizează și se pune într-un cilindru gradat de 1000 cm3 pentru proba analizată. Se înregistrează rezultatele obținute, asteptând 30 de minute sedimentarea particulelor în suspensie.

Tabel 13 – Rezultate obținute la determinarea volumetrică de sediment în 30 de minute (PS)

4.4. DETERMINAREA CONSUMULUI CHIMIC DE OXIGEN (METODA CU PERMANGANAT DE POTASIU – CCO-Mn)

Substanțele organice și anorganice oxidabile, prezente în proba de analizat, sunt oxidate cu soluție titrată de permanganat de potasiu în mediu acid sau alcalin, în funcție de ionii conținuți de probă.

Obținerea soluției rezervă de permanganat de potasiu 0,1 N: într-un balon cotat de 1000 cm3 se introduc 3,16 g permanganat de potasiu fin mojarat sau conținutul unei fiole titrofix KMnO4 0,1 N în aproximativ 500 cm3 apă distilată. Se încălzește până la fierbere, se agită și se lasă în repaos 24 de ore, acoperind vasul. A doua zi se completează balonul cotat la semn cu apă distilată.

Factorul soluției de KmnO4 se stabilește zilnic in felul următor: într-un vas Erlenmeyer de 100 cm3 se introduc 10 cm3 de acid oxalic 0,1 N și 5 cm3 de H2SO4 1+3 și se încălzește pe baie de nisip la 70-80° C. Soluția incoloră se tratează cu soluție 0,1 N permanganat de potasiu până la menținerea unei tente slab roz. Se adaugă 10 cm3 acid oxalic și se repetă operația de mai sus până la apariția aceleiași tente roz. Se notează volumul de permanganat de potasiu consumat la a doua titrare.

F = , unde : V = volumul soluției de acid oxalic 0,1 N introdus a doua oară în paharul Erlenmeyer în cm3 = 10 cm3;

V1 = volumul soluției de 0,1 N permanganat de potasiu consumat la a doua titrare.

Hidroxid de sodiu, soluție 30% (RE 005)

Metiloranj, soluție 0,1 % (RE 006)

Fig. 9 – Determinarea consumului chimic de oxigen (metoda cu permanganat de potasiu – CCO-Mn)

Imagine originală

Modul de lucru

În cazul unui conținut de cloruri până la 300 mg/l: 100 cm3 de apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer de circa 300 cm3 și se fierbe. Se ia de pe foc și se adaugă 5 cm3 acid sulfuric și 10 cm3 soluție de permanganat de potasiu și se continuă fierberea încă 10 minute. După ce se ia de pe foc se adaugă 10 cm3 de acid oxalic. Proba decolorată se titrează imediat cu soluție de permanganat de potasiu până la apariția culorii slab roz persistentă timp de 1 minut.

În paralel se efectuează o probă martor folosind apă distilată în locul probei de analizat.

În cazul unui conținut de cloruri mai mari de 300 mg/l: 100 cm3 de apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer de circa 300 cm3, se adaugă 5 100 cm3 de apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer de circa 300 cm3 de hidroxid de sodiu și se pune la fierbere. Se adaugă apoi 10 cm3 soluție de permanganat de potasiu și se continuă fierberea încă 10 minute. La soluția fierbinte se adaugă 5 cm3 acid sulfuric și 10 cm3 soluție de acid oxalic. Proba decolorată se titrează imediat cu soluție de permanganat de potasiu până la apariția culorii slab roz timp de 1 minut.

În paralel se efectuează o probă martor, folosind 100 cm3 apă distilată în locul probei de analizat.

[NUME_REDACTAT] chimic de oxigen determinat cu permanganat de potasiu (CCOMn) se exprimă în mg permanganat de potasiu la litru sau în mg O2/l

CCO-Mn = ), unde:

V1 – volumul soluției de permanganat de potasiu 0,01N adăugat inițial, în cm3;

V2 – volumul soluției de permanganat de potasiu 0,01N întrebuințat la titrare, în cm3;

F – factorul soluției de permanganat de potasiu 0,01 N;

V3 – volumul soluției de acid oxalic 0,01 N adăugat în soluție, în cm3;

C – cantitatea de permanganat de potasiu, în mg corespunzătoare la 1 cm3 permanganat de potasiu 0,01N (0,316 mg);

V4 – volumul probei de apă luată în lucru, în cm3;

Tabel 14 – rezultate obținute la determinarea consumului chimic de oxigen cu permanganat de potasiu

4.5. DETERMINAREA MATERIILOR ÎN SUSPENSIE

Materiile în suspensie reprezintă substanțe insolubile în ape, care se pot separa prin filtrare, centrifugare, sedimentare (cu dimensiuni de maxim 2 mm).

Principiul metodei

Separarea materiilor în suspensie prin filtrare, urmată de uscarea și cântărirea filtrului cu reziduul până la masă constantă. Pentru filtrare se folosește hârtie de filtru.

Aparatură și materiale:

-etuvă termoreglabilă la 105° C ± 3° C;

-fiole de cântărire din sticlă;

-hârtie de filtru cu porozitate mică

Hârtia de filtru se spală bine cu apă distilată fierbinte și se lasă să se scurgă bine, apoi se introduce în fiola de cântărire și se ține 1 oră la 105° C ± 3° C. Se răcește o jumătate de oră în exicator, apoi se cântărește.

Mod de lucru

Proba de apă (100-500 cm3), omogenizată în prealabil și care conține o cantitate de minim 10 mg materii totale în suspensie se filtrează prin hârtie de filtru. Reziduul din hârtia de filtru se spală cu apă distilat până la îndepărtarea sărurilor solubile (verificare în filtrat dacă mai sunt prezente cloruri cu AgNO3 0,1 N – nu se mai formează precipitat). Precipitatul se usucă la 105° C ± 3° C, se răcește, apoi se cântărește. Operațiile de uscare, răcire și cântărire se repetă până la masă constantă.

Calculul și exprimarea rezultatului

Conținutul de materii totale în suspensie se exprimă în mg/dm3 și se calcuează cu formula:

MATERII TOTALE ÎN SUSPENSIE = (mg/ dm3), în care:

m1 = masa sticlei de ceas cu hartia de filtru, în mg;

m2 = masa sticlei de ceas cu hârtia de filtru și reziduu, în mg;

V = volumul probei de apă luată pentru analiză, în cm3.

Tabel 15 – rezultate obținute la determinarea materiilor totale în suspensie

4.6. DETERMINAREA EFICIENȚEI EPURĂRII

Eficiența epurării biologice este calculată între influentul bazinului de aerare și efluentul decantorului secundar. Se determină pentru a afla gradul de îndepărtare a substanțelor organice dizolvate sau coloidale (exprimate global in CCO sau CBO5).

Eficiența ( %) = x 100, unde:

Ciso = concentrația substanțelor organice in influent (mg/dm3);

Ceso = concentrația substanțelor organice în efluent (mg/dm3).

Stația de epurare Horezu efectuează analize pentru determinarea eficienței tratării primare și a tratării generale, pentru CCO-Mn (%) și suspensii (%).

În urma determinărilor, rezultatele obținute au fost următoarele:

Tabel 16 – rezultate obținute la determinarea eficienței stației de epurare

[NUME_REDACTAT] Horezului, Valentin și [NUME_REDACTAT], editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p 9-16

Regulament de funcționare al stației de tratare [NUME_REDACTAT] de funcționare al stației de epurare [NUME_REDACTAT] de monitorizare al stației de epurare [NUME_REDACTAT] generală – note de curs , [NUME_REDACTAT], ediție revizuită în 2011

Hidrografie – note de curs, [NUME_REDACTAT]

http://www.horezuonline.ro/ , primariahorezu_Raportul de evaluare a potentialului economic Horezu.doc

http://www.galmicroregiuneahorezu.ro , studiu-privind-evaluarea-si-valorific–potent-tur-compl-.pdf

http://www.primaria-vaideeni.ro/ , planul-de-analiză-și-acoperire-a-riscurilor-din-zona-de-competentă-a-comitetului-local-pentru-situatii-de-urgenta-al-comunei-vaideeni.pdf

http://ro.wikipedia.org/wiki/Horezu

http://horezu-turism.ro/asezare-geografica