Epistola I Catre Corinteni
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………………..3
I. Corintul și începuturile creștinismului……………………………………………………..6 II. Motivarea și stilul Epistolei I către Corinteni………………………………………..18
III. Actualitatea mesajului din Epistola I către Corinteni…………………………..29
IV. Învățătura despre învierea trupurilor – temei al învierii noastre…………..61
V. Iubirea – încununarea virtuților creștine………………………………………………80
VI. Textul Epistolei I către Corinteni în Bibliile românești………………………..89
Concluzii………………………………………………………………………………………………….98
Bibliografie…………………………………………………………………………………………….101
=== Epistola I catre Corinteni ===
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………………..3
I. Corintul și începuturile creștinismului……………………………………………………..6 II. Motivarea și stilul Epistolei I către Corinteni………………………………………..18
III. Actualitatea mesajului din Epistola I către Corinteni…………………………..29
IV. Învățătura despre învierea trupurilor – temei al învierii noastre…………..61
V. Iubirea – încununarea virtuților creștine………………………………………………80
VI. Textul Epistolei I către Corinteni în Bibliile românești………………………..89
Concluzii………………………………………………………………………………………………….98
Bibliografie…………………………………………………………………………………………….101
Introducere
Cei doisprezece ucenici, pe care Domnul Iisus Hristos i-a ales apostoli și vestitori ai săi, au aplicat asupra Bisericii începătoare și pecetea personalității lor. Însuși Mântuitorul Hristos, prin numirile ce le-a dat ucenicilor, arată particularitățile deosebite ale caracterului lor și superioritatea însușirilor lor. Astfel Ioan a fost numit Fiul Tunetului, iar Simon a trecut în toate veacurile cu numele de Chifa sau Petru, apostolul Pietrei din capul Unghiului (I Petru 2,4-8). Lui Petru îi revenise cinstea de a admite cu autoritate pe primul păgân netăiat împrejur, cu drepturi egale, în comuniune cu Hristos și el totdeauna a fost socotit unul dintre stâlpii principali ai Bisericii primare (Galateni 2,9). Ioan pe de altă parte, este apostolul iubirii, apostolul iubit și evanghelist ales, cu evlavia lăuntrică mai presus de formele externe. Petru, ca cel dintâi care mărturisise divinitatea lui Hristos, și Ioan, ca prieten iubit al lui Iisus ca om, iată două nume în comunitatea apostolilor, care pentru ochii omenești strălucesc cu o lumină deosebită între cele douăsprezece pietre prețioase ce s-au așezat la temeliile noului Ierusalim (Apocalipsa 21,14).
Nu era însă încă și un apostol, căruia să i se încredințeze un lucru și mai vast și mai rodnic și mai greu, care trebuia să întemeieze încă și mai multe Biserici, să suporte și mai mute încercări și să atragă în turma lui Hristos o mulțime mult mai mare de credincioși, apărarea și susținerea noii comunități se rezema la început pe umerii Sfântului Petru și totuși răbdarea nu a fost supusă la o încercare așa cum a fost supusă răbdarea aceluia asupra căruia zilnic apăsa îndatorirea „de a purta de grijă de toate Bisericile”, cum va fi viitorul Apostol Pavel. Apostolul Ioan a trăit mai mult decât toți apostolii și totuși chiar și viața acestuia apăsată de anii de exil și de cumplite necazuri, a fost mai puțin încercată decât a aceluia care socotea pentru sine abia o mică amărăciune „de a muri în fiecare zi” (I Corinteni 15,31). Trebuia deci un al treilea fel de apostol. Pe lângă apostolul mărturisirii și apostolul iubirii, Biserica lui Hristos mai avea nevoie și de apostolul neamurilor.
De aceea nu este o exagerare a acorda o importanță atât de mare meritelor arătate creștinismului de Sfântul Apostol Pavel. Acest lucrător de cea mai mare însemnătate și plin de abnegație ar fi putut cu tot dreptul să spună că s-a ostenit mai mult ca oricare dintre astfel de propovăduitori cum au fost apostolii. Un drept deplin argumentat și prin aceea că el de la Ierusalim până în Iliria, de la Iliria până la Roma și poate chiar până în Spania a propovăduit Evanghelia și care a insuflat o nouă viață în lumea învechită și îmbătrânită. Și totuși, toate acestea au fost poate cele mai puțin durabile din bunurile de care s-a folosit omenirea cu ajutorul geniului și vieții lui.
În epistolele pauline găsim, oricare ar fi fost evenimentul care ar fi determinat scrierea lor găsim cele mai timpurii manifestări ale acelei literaturi creștine, cărora lumea le datorează cele mai bogate comori de poezie și elocință, de înțelepciune morală și de mângâiere duhovnicească. Minții sale, înflăcărată de iubire și luminată de duhul Domnului său, datorăm noi expunerea sistematică a marilor adevăruri ale acelei taine a credinței, din veac ascunse și anume descoperită în Evanghelia lui Hristos. Datorită îndrăznelii sale, vederilor sale clare și înălțimii sale morale datorăm noi eliberarea religiei de jugul Legii, despărțirea creștinismului de învățătura levitică.
El a fost unealta lui Dumnezeu, care a dat putință răspândirii generale a creștinismului. Ca apostol al neamurilor, el a fost apostol al libertății, culturii și al rațiunii, dar în afară de aceasta a fost și apostolul care mai lămurit ca toți a arătat pentru cunoștința religioasă a omenirii importanța credinței, arătând convingător și fără putință de ripostă în același timp și măreția și universalitatea acestei răscumpărări, pe care a săvârșit-o Mântuitorul Iisus Hristos. Din această cauză, când credința lui Hristos se întuneca mai mult în inimile oamenilor, când flacăra ei cea mai curată era expusă unei primejdii să se stingă, fie sub spuza moartă a senzualității, fie sub suflările de gheață ale scepticismului, viața religioasă a reînviat în cea mai mare măsură datorită influenței epistolelor lui. Să ne gândim de exemplu doar la una dintre normele sale riguroase: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă” (Romani 13,13), normă care a devenit pentru Fericitul Augustin steaua călăuzitoare care l-au scos din întunericul rătăcirilor morale așa cum fiecare creștin poate găsi calea către treptele superioare ale sfințeniei și libertății creștine, în unirea cu Hristos.
Interesant este aspectul că dușmanul victorios al filosofiei păgâne și al idolatriei și-a petrecut copilăria în mediul păgân dintr-un oraș al filosofiei. Dușmanul neîmpăcat al exclusivismului iudaic, după însăși originea sa, era evreu, omul care a dat lovitura de moarte fariseismului era fariseu. Chiar din tinerețe a fost crescut în Ierusalim, la picioarele lui Gamaliel (Fapte 12,3; 26,4), a învățat până la desăvârșire legea părintească și-a trăit în cea mai aspră supunere față de legea iudaică. Viața Sfântul Pavel ne este cunoscută din Faptele Apostolilor, dar tabloul personalității sale complexe ni se descoperă în epistolele ce le trimite Bisericilor pe care le-a întemeiat de-a lungul vremii.
În aceste epistole îl descoperim pe Apostol, și cu atât mai mult în Epistola I către Corinteni, așa cum ni se prezintă în lumina istoriei creștinismului: figura lui Pavel cel întocmai lucrător ca Petru și cugetător întocmai ca Ioan; figura lui Pavel, eroul lepădării de sine, figura lui Pavel cel mai puternic apărător al libertății creștine; figura lui Pavel, cel mai mare propovăduitor al dragostei, cel mai slăvit misionar și mai măreț teolog și nu în ultimul rând, figura lui Pavel, inspiratul apostol al neamurilor și smeritul rob al lui Iisus Hristos, Domnul nostru.
I. Corintul și începutul creștinismului
Corintul a fost unul dintre cele mai înfloritoare orașe ale antichității. Acest lucru se datora în principal așezării sale între două mări, făcând astfel legătura dintre Occident și Orient, favorizând nu doar contactele comerciale între diversele civilizații, dar și cele spirituale, între diferite culte și religii. Bogăția și prosperitatea sa nu au atras însă doar admirația, ci și invidia celor care doreau hegemonia bazinului mediteranean. Astfel, orașul Corint a intrat în conflict cu Roma datorită concurenței pe care o făcea portului înființat de romani la Delos. Sub conducerea consulului Ahaicus Mummius, în anul 146 î.d.H. romanii distrug până la temelii cetatea concurentă iar locuitorii ei au fost vânduți în piețele publice.
În anul 44 î.d.H. orașul a fost reclădit la ordinul lui Iulius Caesar, care era interesat de frumusețea și de importanța ei, de data aceasta însă, sub numele roman de „Colonia Iulia Corinthus”. Din acest moment Corintul avea să ajungă la o dezvoltare fără precedent, cu cele două porturi ale sale: Cheurea care deservea tot comerțul cu Orientul și Lechaion, care facilita tot comerțul cu Italia.
Grecii, atrași de renumele locului și de cel al vestitelor jocuri istmice au mers în număr mare în noua colonie sub protecția imperială romană, alături de veterani și libertini. De asemenea evreii, cu simțul lor dezvoltat pentru comerț s-au stabilit în Corint. Rămășițele antichităților clasice, ca și imitațiile izbutite ale decorațiunilor clădirilor din oraș, au alcătuit cele mai timpurii obiecte de ocupație și de comerț ale orașului.
Clădirile mărețe, îmbogățite cu vechile coloană de marmură și porfir și împodobite cu aur și cu argint, au început să se ridice curând alături de casele sărăcăcioase ale populației mai puțin avute din oraș și care adăposteau populația mai săracă. Comerțul a început să se însuflețească, bunurile din tot arealul Mării Meditarane având în Corint o mare piață de desfacere. Odată însă cu bogăția, în oraș s-a instaurat și o viață superficială, viața celor mai bogați distingându-se printr-un lux îngrijit și de această tendință predominantă era molipsită și toată masa poporului. Corintul putea fi considerat din acest punct de vedere „bazarul deșertăciunii vieții” în Imperiul Roman.
Ceva mai târziu împăratul Augustus i-a acordat noi privilegii economice și politice orașului, și ridică Corintul la rangul de capitală a provinciei senatoriale Achaia. În oraș se găsea astfel și un proconsul roman care se numește și se schimbă anual și care conduce ca autoritate supremă toate treburile publice ale orașului și ale provinciei. Este adevărat însă că la dezvoltarea politică a Corintului a contribuit din plin și politica imperială de a contracara ideile republicane ale atenienilor.
Grație dezvoltării sale, Corintul ajunsese să aibă aproape 600.000 de locuitori, dintre care însă peste 400.000 erau sclavi, majoritatea populației libere a orașului fiind formată din meseriași săraci, hamali și marinari din diferite părți ale lumii.
Ceea ce însă făcea ca orașul să fie cunoscut cu adevărat în toată lumea antică era viața libertină care se ducea aici. În Corint se afla un renumit templu al zeiței Venus – Afrodita ale cărui preotese, peste 1000 de ierodule, practicau prostituția la rang de cult ca semn de devoțiune. La ierodulele care își cinsteau zeița vânzându-și trupurile, se adăugau multe altele care ofereau plăceri carnale tuturor celor doritori aflați în trecere prin Corint.
Faima orașului în care domina viața ușoară și corupția morală era atât de mare încât în vocabularul vremii numele acestuia echivala cu desfrâul însuși (κορίνθιακόρη), iar expresia κορινθιά ζεστε („a trăi ca la Corint”) devenise o vorbă ce semnifica libertatea totală, fără nici o îngrădire morală. Dacă ne gândim la simplul fapt că se cunoaște ce viață se ducea la Roma, la Antiohia sau în Alexandria, ne putem închipui cum trebuie să fi fost Corintul ca să poată fi dată drept exemplu precum o adevărată capitală a desfrâului.
Această imoralitate grosolană a orașului depindea probabil foarte mult de mulțimea corăbierilor, care soseau necontenit din toate părțile lumii cunoscute de atunci. Trebuie spus că religia nu a servit la îngrădirea sau limitarea imoralității, ci din contră, ea însăși contribuia la crearea unui astfel de climat religios. Dar desfrânarea nu era nicidecum singurul viciu prin care se distingea Corintul. Acesta era și orașul bețivilor (în piesele de teatru antice corintenii erau reprezentate de obicei prin personaje care aveau această meteahnă), orașul șarlatanilor și înșelătorilor de tot felul.
Acesta era climatul pe care l-a găsit și Sfântul Apostol Pavel atunci când vine la Corint în cursul celei de-a doua călătorii misionare, spre sfârșitul anului 50 sau începutul anului 51. Către un astfel de oraș se ducea ca să predice pe Iisus cel răstignit și mântuirea prin Cruce. Gândul îi era să se întoarcă îndată ce i-ar fi fost posibil la Bisericile întemeiate în Macedonia, la Thesalonic și Filipi, comunități care încă mai aveau nevoie de prezența Apostolului.
Apostolul Pavel a părăsit ca un străin nebăgat de seamă Atena și orașul va produce atât de puțină impresie asupra sa încât nu a mai simțit nevoie să revină, motivația pe care o putem găsi fiind aceea că aici se ciocnise cu trufia filosofiei păgâne. Această trufie a înțelepților antici venea din ignoranța duhovnicească, alimentată de orbirea morală. Este probabil ca Apostolul să fi plecat cu o corabie la Corint, dacă avem în vedere că distanța dintre Atena și acest oraș este de 70 km, căci în circa 5 ore corabia a ajuns în metropola unde avea să petreacă aproape 2 ani.
După obiceiul său, Apostolul Pavel intră în contact întâi cu populația evreiască a orașului, fapt pentru care merge în cartierul evreiesc. Trebuie spus faptul că după ce împăratul Claudiu a dat decretul de expulzare a evreilor din Roma în anul 49 d.H., evreii deveniseră foarte numeroși în această parte a lumii, având în oraș chiar și o sinagogă. Dar predica Sfântul Apostol Pavel se desfășura pe două planuri, în sensul că ea se adresa și populației păgâne, astfel fiind vorba de două câmpuri de misiune diferite, cu obstacole diferite. Astfel “lupta” sa se dă împotriva formalismului și intrigii propagate de iudei, dar în același timp și împotriva libertinajului păgân care își trăgea practic puterea din favorizarea desfrâului, fiind slujit în același sens și de filosofia timpului și de vechile tradiții ale popoarelor.
În primele două săptămâni după venirea sa Sfântul Apostol Pavel a îndurat lipsa hranei și a adăpostului, precum orice străin aflat într-un mare oraș păgân (II Corinteni XI,8 și urm.). După cele două săptămâni Apostolul s-a împrietenit cu o familie de iudei care erau meșteșugari de corturi: Aquila și Priscila, expulzați de puțin timp din Roma (Faptele Apostolilor 18,1-2). Deoarece erau de aceeași meserie și credință cu ei, Pavel a rămas în casa lor, în fiecare sâmbătă mergând însă la sinagogă și propovăduind iudeilor pe Hristos. De fapt în acest port universal Apostolul Pavel își putea exercita cel mai bine meseria de lucrător de corturi fără să deranjeze pe cineva. Deoarece nu ni se vorbește nimic nici despre botezul lui Aquila și Priscila, nici despre convertirea lor, probabil că aceștia erau deja creștini și Apostolul va datora acestei prietenii multe ceasuri fericite din viața sa.
Împrejurarea prin care această familie, a lui Aquila și Priscila și probabil și alte familii au ajuns în Corint a fost determinată de raporturile din ce în ce mai proaste pe care au început să le aibe iudeii cu puterea imperială în Roma. Populația galilor și celților fusese izgonită din Roma încă din anul 9 d.H., iar în anul 49 și iudeii sunt alungați din Roma, după cum afirmă și Suetoniu: “Iudaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit” ( “Iudeii extrem de răzvrătiți după instigările lui Chrestus au fost izgoniți din Roma”). Acest Chrestus despre care se vorbește ar putea fi un conducător al comunității evreiești, dar în același timp ar putea fi vorba, și această posibilitate este mult mai plauzibilă, despre o alterare ignorantă a numelui lui Hristos. Știm însă faptul că creștinismul fusese introdus de foarte timpuriu la Roma (Romani 16,7; Fapte 28,14) și că oriunde a fost introdus, acolo au fost și răzvrătiri între iudei (Fapte 17,13; 14,19; 13,50). În cele mai multe dintre cazuri, romanii nu și-au dat osteneala să facă deosebire între iudei și creștini. De aceea este foarte posibil ca aceste discuții care se stârneau să fi fost despre Mesia. Din această cauză se pare că împăratul Claudius a dat ordin ca sinagogile să fie închise. Decretul a fost dat poate, dar niciodată executat. Și Aquila a fost probabil unul dintre cei iudei care s-au supus lui fără însă a suferi o constrângere deosebită.
În orice caz, aplicabilitatea decretului nu a fost de lungă durată, deoarece puțin timp mai târziu întâlnim iar iudei în Roma, aflați în număr destul de mare (Romani 16,6; Fapte 28,17). În plus, oricât de aspră a fost această măsură, în curând ea a devenit literă moartă și probabil a pricinuit doar neliniște celor izgoniți, mai ales celor care prin natura meseriei lor se aflau în permanentă mișcare. În Corint, ca și mai târziu în Efes, Apostolul Pavel a lucrat împreună cu aceștia și s-a folosit de o parte din venit pentru a se întreține. Acesta era un timp de stagnare și deși apostolul muncea ziua și noaptea, dar cu toate silințele sale nu câștiga îndeajuns (II Corinteni 11,9): “Și de față fiind la voi și în lipsuri aflându-mă, n-am făcut supărare nimănui. Căci în cele ce mi-au lipsit, m-au îndestulat frații veniți din Macedonia. Și în toate m-am păzit și mă voi păzi să nu vă fiu povară” ; I Corinteni 4,11-12: “Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim. Și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre…”).
Așadar el cunoștea ce vrea să însemne a suferi chiar de chinurile foamei, dar și în această stare de lipsuri nu dorea să primească ajutoare de la convertiții săi dintre aheeni. El ajunsese la deplina hotărâre ca, fiind gata să primească ajutorul necesar de la comunitățile care îl iubeau și pe care la rândul său le iubea, totuși de un asemenea ajutor, pe care îl socotea un drept neîndoielnic al apostolatului, nu a dorit să se folosească aici în Corint, pentru ca cineva să nu zică că și el, ca și cealaltă mulțime de meseriași, lucrează din interes (Fapte 20,34; I Corinteni 9,12; II Corinteni 7,2; I Tesaloniceni 2,9; II Tesaloniceni 3,8). De aceea Apostolul Pavel a devenit cu multă bucurie tovarăș de lucru celor doi, Aquila și Priscila, ambii fiind conaționali și confrați, cu atât mai mult cu cât în timpul celei mai încordate munci el putea da sfaturi celor ce doreau. Însă acum mai mult decât oricând repausul de sâmbătă îi dădea putința pentru opera sa de căpetenie. În această zi îl puteau găsi foarte mulți în sinagoga iudaică și cuvântările sale de fiecare dată produceau adâncă impresie atât asupra iudeilor cât și a grecilor.
În această perioadă, predica sa era îndreptată mai ales către iudei și singura țintă a lui era să dovedească prin intermediul Sfintei Scripturi, mesianitatea lui Iisus (I Corinteni 15,3: “Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi”). Predica Sfântul Apostol Pavel este încununată de un relativ succes căci unii au început să se convertească, între alții chiar Crispus, mai marele sinagogii împreună cu toată familia sa. Faptul că doar în câteva săptămâni reușise să convertească iudei și elini, întemeind astfel prima comunitate creștină din Achaia nu putea lăsa indiferentă comunitatea iudaică conservatoare, cu atât mai mult cu cât însuși rabinul trădase cauza acestora, îmbrățișând învățătura în Iisus Hristos. De aceea Apostolului i-a fost interzis accesul la sinagogă și în consecință Pavel s-a despărțit de cadrul oferit de aceasta și a început să predice în casa unui prozelit dintre păgâni, Titus Iustus, persoană pe care unii dintre comentatorii Noului Testament îl identifică cu Gaius cel menționat de Apostol la Romani 16,23.
Odată cu formarea comunității Pavel primește și vizita ucenicilor săi Silas și Timotei pe care îi lăsase anterior în Macedonia când se îndrepta spre Corint (Fapte 18,4-5).
Descurajat de ura conaționalilor săi care nu puteau înțelege mântuirea prin cruce, Apostolul Pavel primește în vis porunca Mântuitorului de a vesti pretutindeni: “Nu te teme ci grăiește și nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ți facă rău, pentru că în cetatea aceasta am popor mult” (Fapte 18,6). Ca urmare a acestei minuni Apostolul a rămas un an și șase luni în Corint, predicând neîncetat cuvântul lui Dumnezeu și făcând o mulțime de convertiți dintre iudei și păgâni, devenind astfel ctitorul Bisericii despre care avea să spună că el a sădit-o, Apollo a udat-o și Dumnezeu a făcut-o să crească (I Corinteni 3,6).
Apostolul deja convertise câțiva păgâni din stările de jos, probabil dintre sclavi și primul dintre ei a fost Stefanas și familia sa (I Corinteni 16,15: “Vă îndemn însă, fraților, știți casa lui Stefanas, că este pârga Ahaiei și că spre slujirea sfinților s-au rânduit pe ei înșiși”). Cu Crispus și cu acest devotat nou convertit el se mută din sinagogă într-o casă vecină, care a fost pusă la îndemâna lui de un prozelit, cu numele Iustus. În această locuință el a continuat să propovăduiască timp de câteva luni. Întreg numărul convertiților din Corint probabil nu era mare, altfel ei nu ar fi putut încăpea într-o singură cameră a unei case mici, cum erau casele în vechime și nu ar fi putut participa toți la masa comună.
Regulile amănunțite relativ la femeile măritate, văduve și fete ne arată evident că elementul feminin predomina în chip deosebit față de elementul bărbătesc, din care pricină s-a ivit chiar nevoia de a impune regula, ca femeile să nu propovăduiască, deși unele se deosebeau prin meritele lor față de comunitate.
Totuși, oricât de mică a fost această comunitate de credincioși, oricât de joasă era poziția socială a celor mai mulți dintre ei, datorită modului accesibil pentru toți, cuprinsul predicii Sfântul Apostol Pavel a fost însușit de toți membrii ei cu ușurință. El nu s-a simțit deloc liniștit între grecii sofiști, iubitori de dispute și de retorică. Ei nu aveau simplitatea deschisă a tesalonicenilor, simpatia delicată a filipenilor și impresionabilitatea creștinilor din Galatia.
De aceea în Corint, Apostolul Pavel a folosit altă metodă. Fiind adeseori timid, încât tremura în timpul predicii (I Corinteni 2,3) și știind că se putea ca predica sa să trezească disprețul celor ce prețuiau atât de mult elocința, cu toate acestea intenționa să nu evite discuția despre cruce (I Corinteni 1,23: “Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”). El se silea să facă numai o expunere limpede și simplă a învățăturii lui Hristos cel răstignit (I Corinteni 1,7; 2,2; II Corinteni 1,18). Ceea ce lipsea din silogistica formală sau de declamația oratorică, aceea se completa prin ajutorul lui Dumnezeu.
Neștiind ce mijloace să mai uziteze pentru a scăpa de Pavel, iudeii au hotărât să îl reclame la proconsulul Galion că ar predica o religie ilicită, care nu poate fi considerată nici iudaică. Acuzația era destul de gravă, căci Sfântul Pavel putea să cadă sub incidența legii romane care pedepsea crima de “lese majestate”. Acest proconsul Galion era frate cu filosoful Seneca, fiind recunoscut și apreciat pentru dreptatea și înțelepciunea sa. De altfel o inscripție epigrafică descoperită în Boetia îl numește “binefăcător”, fiind o dovadă pentru amintirea ce i-au păstrat-o locuitorii Achaiei.
Multă vreme nu s-a știut nimic despre perioada administrației sale în Achaia, singura indicație fiind cea din Faptele Apostolilor. O inscripție găsită însă la Delfi la începutul secolului XX a venit să ateste că în prima jumătate a anului 52 Galion conducea ca și proconsul provincia Achaia. Așadar întâlnirea proconsulului cu Sfântul Apostol Pavel a avut loc puțin după ce oficialul imperial fusese numit.
Dus la tribunal unde iudeii îl învinuiau de faptul că propovăduiește cinstirea lui Dumnezeu într-un fel potrivnic legilor mozaice, Apostolul nu a mai fost nevoit să se apere, proconsulul clasând procesul pentru că cele incriminate priveau doar interpretarea Legii și Învățăturii iudaice. În virtutea acestui fapt, având în vedere mai ales faptul că Pavel era cetățean roman, l-a eliberat garantându-i această libertate și ocrotindu-l potrivit legilor romane. Mai-marele sinagogii însă, Sostene, prieten cu Apostolul și viitor convertit, a fost bătut de mulțimea furioasă a prozeliților adunați în fața tribunalului (Fapte 18,12-16).
Intrând în conflict cu iudeii conaționali, Sfântul Apostol Pavel a putut apela la statutul pe care îl conferea demnitatea de cetățean roman, lucru de care se va folosi și în alte situații. Astfel se face că deși iudeii s-au grăbit s-au grăbit să smulgă o sentință arbitrară împotriva Sfântului Pavel, curând după sosirea înaltului magistrat roman în Corint a avut până la urmă efecte pozitive deoarece astfel a putut rămâne în oraș în liniște.
În tot acest timp Apostolul Pavel și-a continuat activitatea convertind pe Stefanas și casa lui (I Corinteni 6,15), pe Erast, vistiernicul orașului, pe Cvartus (Romani 16,23), pe oamenii din casa Hloiei, pe Phoebe din portul Chenhrea și pe mulți alții, ale căror nume nu le mai cunoaștem (Fapte 18,8).
Dacă avem în vedere caracterul Bisericii din Corint putem spune că tânăra comunitate creștină întemeiată în acest oraș, dacă la început a fost formată doar din foști iudei și prozeliți, în curând tot mai mulți credincioși au fost recrutați dintre păgâni, ca origine în majoritate aceștia fiind greci și romani. Totuși, datorită faptului că portul Corint era prin excelență cosmopolit, de aici nu lipseau și reprezentanții altor naționalități din imperiu și e de presupus că și aceștia erau membri ai comunității creștine și participau la aceleași întruniri religioase.
Adunările religioase se țineau în case particulare. Locuința lui Aquila și Priscila, apoi casa lui Titus Justus și mai târziu casa lui Gaius sunt astfel primele locașuri de cult ale Bisericii din Corint (Fapte 18,7; I Corinteni 16,19; Romani 16,23). Altele se mai adaugă după aceea în Chenhrea și în Lechaion, porturile orașului, ca și în restul provinciei. În ele se adună regulat, în ziua întâia a săptămânii, adică Duminica, toți credincioșii ca să asculte cateheza și să ia parte la agape și la Sfânta Euharistie (I Corinteni 16,2; 11,18 și urm., XIV,19 și urm.,etc.)
Membrii Bisericii din Corint și din Achaia au fost recrutați din toate clasele și categoriile sociale. Unii dintre aceștia aduceau cu ei o cultură aleasă, prețuind știința, filosofia și retorica (I Corinteni 1,18-30). Alții, mai puțini însă la număr, erau bogați, ceea ce făcea ca în cadrul comunității să fie și atitudini neconforme cu dragostea de aproapele și cu egalitatea creștină (I Corinteni 11,21-22). Cei mai mulți erau oameni cu îndeletniciri comune: sclavi, liberți, hamali, meseriași, marinari și plugari, trudind pentru hrana zilnică (I Corinteni 1,26; 7,21). Dorința lor sinceră era îndreptată în chip firesc către mântuirea sufletească și spre dobândirea fericirii cerești dar și spre regăsirea în această comunitate religioasă a unei egalități și libertăți manifestate prin grija pentru ceilalți și prin iubirea frățească în care să fie împărțite toate necazurile și bucuriile vieții pământești.
După un timp, la începutul primăverii anului 54, socotind că temelia pusă este destul de solidă, Sfântul Apostol Pavel părăsește Corintul, plecând spre Ierusalim. Cu el au plecat și cei doi soți Aquila și Priscila, care se mutau la Efes. Neobosit cum era, Apostolul nu zăbovește prea mult la Ierusalim, în vara aceluiași an plecând în cea de a treia sa călătorie misionară. Și după ce străbate Galatia și Frigia, întărind Bisericile întemeiate mai înainte, se coboară la Efes, unde promisese că va veni de când trecuse spre Ierusalim (Fapte 18,21-29).
Între timp, un iudeu din Alexandria numit Apolo și care era creștinat se pare de Aquila și Priscila la Efes, instruit bine cu studiul Sfintei Scripturi și dotat cu darul elocinței, a venit recomandat fiind de cateheții săi și a început să predice cu mult zel la Corint, întărind pe frați.
După ce a sosit la Efes, Sfântul Pavel, care purta o deosebită grijă tuturor Bisericilor întemeiate de el, a trimis corintenilor o scrisoare, cea menționată la I Corinteni 5,9-11 prin care le făcea cunoscută prezența sa aici și le dădea diferite sfaturi printre care și acela de a nu se amesteca cu păgânii. Tot în acest context află de la oameni cărora nu vrea să le dea numele că un creștin s-a făcut vinovat de incest, că trăiește cu mama sa vitregă. De la alții află că între creștini sunt dezbinări. Unii se numesc ai lui Pavel, alții ai lui Apolo, alții ai lui Chifa, iar alții ai lui Hristos. Pe lângă acestea corintenii înșiși fac o scrisoare cu care trimit o delegație formată din Stefanas, Fortunat și Ahaic (I Corinteni 16,17) pentru a cere mai multe lămuriri. La acestea se adăugau informațiile orale pe care i le vor fi dat cei trei delegați, precum și cele pe care i le va fi dat Apolo, venit și el din nevoie la Efes. Atunci a fost făcută o scrisoare, cea pe care o știm astăzi sub denumirea de Epistola I către Corinteni în care îi mustră pentru împărțirea în cete, anatematizează pe incestuos și răspunde la întrebările puse de ei cu privire la căsătorie și viața feciorească, la mâncarea din cărnurile sacrificate idolilor, la darurile harismatice, etc. La sfârșit îi invită și pe ei să ia parte la colecta care se făcea pentru săracii din Ierusalim, le anunță o vizită a sa către toamnă și le spune să primească bine pe Timotei, care va veni în curând din Macedonia și le va spune cum învață și rânduiește el în toate Bisericile.
Adevărata motivație însă a scrierii Epistolei trebuie căutată în complexitatea vieții comunității creștine din Corint. Unele dintre aceste aspecte se referă la viața bisericească, altele la ținuta morală, iar altele la preocupările duhovnicești ale corintenilor.
II. Motivarea și stilul Epistolei I către Corinteni
Apostolul Pavel părăsește Corintul în vara sau toamna anului 52, însoțit de Aquila și Priscila și îndreptându-se spre Efes. Aquila și Priscila rămân aici, în timp ce Sfântul Apostol Pavel pornește mai departe pe mare, debarcând în Cezaeea Palestinei. De aici el se duce la Ierusalim, la Praznic și apoi se înapoiază în Antiohia, încheind astfel a doua călătorie misionară (Fapte 18,18-22), călătorie pe care o începuse în primăvara anului 50.
După ce rămâne o perioadă în Antiohia, Sfântul Apostol Pavel pornește iar spre Tars, Derbe, Listra, Iconium și Antiohia Pisidiei, unde predicase în ultima călătorie misionară, revede Galatia, străbate Frigia și ajunge la Efes. Aici și în împrejurimi se oprește pentru mai bine de trei ani, desfășurând o bogată activitate misionară (Fapte cap.18).
În cei patru ani de la plecarea sa din Ahaia, el urmărise cu grijă părintească dezvoltarea Bisericii din Corint, aflând cu bucurie despre dezvoltarea acesteia. Aceste vești erau aduse de călătorii creștini din Corint care vizitau pe Apostol la Efes și îl informau despre mersul comunității din capitala provinciei Ahaia.
La un moment dat însă, oameni din casa Hloei (I Corinteni 1,11), precum și Stefanas, Fortunat și Ahaic, trimișii corintenilor (I Corinteni 16,17-18), îl înștiințează că anumite dezbinări amenință liniștea, unitatea, sfințenia și progresul Bisericii din capitala Ahaiei. Astfel, aflăm chiar din cuprinsul epistolei că la puțin timp după plecarea Sfântul Pavel din Ahaia au sosit în Corint și alți predicatori ai Evangheliei. Printre aceștia se număra iudeul alexandrin Apollo, care a sosit în Corint venind de la Efes. La Efes Apollo predicase pe Hristos în sinagoga iudeilor și cunoscuse pe Aquila și Priscila. Apollo era însă doar un catehumen începător, căci cunoscuse doar botezul lui Ioan. Constatând această mare lipsă în pregătirea lui catehetică și apreciindu-i râvna și cultura, Aquila și Priscila l-au luat și I-au completat catehizarea, spre a-l face apt pentru misiune.
După aceasta Apollo a trecut în Ahaia și a venit în Corint, unde se străduia să arate iudeilor, prin grai profetic, că Iisus este adevăratul Mesia prezis de Sfânta Scriptură (Fapte 18,24-28). Predica lui Apollo plăcuse în mod deosebit păgânilor, deoarece le vorbea în stilul retorilor și al filosofilor elini pe care îl învățase în Alexandria, patria speculațiilor filosofice și a sincretismului religios.
Activitatea sa însă a avut și unele rezultate neașteptate, în sensul că unii dintre creștini au fost atât de captivați de cunoștințele sale biblice și filosofice și de talentul său oratoric, încât îl socoteau mai presus decât orice alt misionar creștin și îl cinsteau astfel ca pe apostolul lor preferat. Prețuirea lor pentru această persoană mergea atât de departe încât, cu toate că fuseseră catehizați și convertiți la creștinism de către Sfântul Apostol Pavel, își ziceau cu emfază ai lui Apollo. Aceștia însă prețuiau în mod exagerat nu doar persoana lui Apollo, dar și metoda sa misionară. Ei exagerau peste măsură valoarea retoricii și a filozofiei eline, considerându-le necesare pentru mântuire și de aceea încercau să le introducă în gândirea și în cateheza creștină. Ei se considerau ca un fel de elită intelectuală între ceilalți credincioși, un fel de grupare aleasă a credincioșilor. De aceea Apostolul combate cu toată asprimea atitudinea admiratorilor lui Apollo, arătându-le că prin aceasta nesocotesc Crucea lui Hristos și aduc știrbire păcii și unității Bisericii.
De asemenea în Corint au venit și predicatori iudei probabil din Palestina – care renunțaseră la legea mozaică și la prescripțiile ritualice ale iudaismului, dar păstraseră încă o vie și ascunsă ostilitate față de persoana și de activitatea Sfântul Apostol Pavel, zelosul anticreștin de altădată. Plini de invidie față de succesele lui misionare, aceștia îi contestau apostolatul și declarau că recunosc ca fiind autentică doar autoritatea Sfântul Apostol Petru și a celor 12 Apostoli ai Mântuitorului. Deși Sfântul Petru nu fusese în Corint, numele său (Chifa, Simon-Petru, Petru) era binecunoscut în toate Bisericile și ținut în mare cinste, îndeosebi de către creștinii recrutați dintre iudei, fără a mai vorbi de iudaizanți. A-l opune însă așa cum se întâmplase numelui Sfântul Apostol Pavel, era totuși o adevărată eroare. Greșită așadar era atitudinea acelora care se numeau cu emfază “ai lui Petru” (I Corinteni 1,12; 3,22) așa cum greșită era și atitudinea acelora care se intitulau “ai lui Apollo” (I Corinteni 1,12; 3,21; 4,6).
Alți corinteni creștinați relevau numele și autoritatea Sfântul Apostol Pavel, întemeietorul comunității creștine din oraș. Imitând procedeul celorlalți aceștia se numeau “ai lui Pavel”. Situația era astfel dezolantă pentru Apostol, în condițiile în care acesta dorea să asigure tinerei comunități unitate și armonie duhovnicească, fără de care orice progres moral și misionar era imposibil.
Mai exista și a patra tendință greșită, a corintenilor creștinați care se credeau mai presus de orice apartenență și pretindeau cu trufie că ei aparțin lui Hristos, deoarece ar fi uniți cu El printr-o legătură mai intimă și o mai directă decât aceea care ar trece printr-un apostol. Această atitudine era astfel cea mai primejdioasă, deoarece putea conduce chiar la erezie. De aceea Apostolul o combate cu multă asprime, dând pe față toată falsitatea concepției din care izvora și toată ipocrizia care au inițiat-o.
Cu toate acestea corintenii participau la aceleași întruniri religioase, mărturiseau încă aceeași credință și ascultau de același Apostol. Dezbinările se reduceau la controverse și disensiuni, care nu afectau însă nici dogma, nici morala, nici cultul Bisericii (I Corinteni 3,1). Numai adepții partidei “lui Hristos” trădau abateri mai grave, dar nici unul dintre dânșii nu înțelegea să iasă din Biserică, ori să combată cateheza apostolică. Toate însă nesocoteau destul de grav îndemnul evanghelic la smerenie, la pace și la iubire frățească, toate tulburau liniștea Bisericii și-i primejduiau unitatea. Apostolul intervine deci de îndată și curmă răul de la rădăcină. Acesta a fost primul dintre motivele ce au prilejuit scrierea epistolei.
Un al doilea motiv era de natură umană. Din cuprinsul Epistolei I către Corinteni, aflăm că unii creștini din Corint fuseseră contaminați, înainte de convertire, de păcatul desfrâului caracteristic lumii păgâne, mai ales în acel oraș, și chiar dacă unii dintre locuitori fuseseră botezați, căzuseră iarăși în păcatele și viciile de altădată (I Corinteni 5,1-2): “Îndeobște se aude că la voi este desfrânare și o astfel de desfrânare nici între neamuri nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-ați semețit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârșit această faptă”; de asemenea la I Corinteni 6,9-10: “…Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”.
Numărul acestor convertiți care păcătuiau prin desfrânare nu era mare, însă putea primejdui sănătatea morală a întregii comunități (I Corinteni 5,6: “Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?”). Pentru îndreptare Apostolul Pavel mai scrisese o epistolă către Corinteni în care îi îndemna să se ferească de desfrâu și le ceruse să rupă orice legătură cu creștinii desfrânați, după cum aflăm de la I Corinteni 5,9: “V-am scris în epistolă să nu vă amestecați cu desfrânații!”, dar această epistolă pe care Biserica nu o mai posedă, nu și-a mai atins scopul. Socotind că faptele trupului sunt indiferente pentru omul eliberat sufletește prin harul divin și că totul este îngăduit aceluia care posedă libertatea în Hristos, alți creștini din Corint scandalizau pe frați fie participând fără nici o rezervă la mesele și la festivitățile păgânilor, fie mâncând alimente oprite de conștiința altora, fie nesocotind înfrânarea recomandată de Biserică și căzând în patima lăcomiei de mâncare și băutură (I Corinteni 6,12; 8,10). Apostolul se vede nevoit să intervină și în această privință, spre a îndrepta pe cei rătăciți, spre a pedepsi pe cei răi și spre a preîntâmpina întinderea răului.
Un alt motiv care îl determină să scrie epistola este cerut de dorința Sfântul Apostol Pavel de a pune rânduială și în relațiile civile ale creștinilor din Corint. Cu mâhnire, Apostolul aflase că unii dintre corinteni se învrăjbeau pentru felurite pricini și că, în loc să se împace, iertându-și greșelile, ori să apeleze la arbitrajul forurilor bisericești, recurgeau cu ușurință la judecata tribunalelor păgâne (I Corinteni 6,1-11). O asemenea purtare era într-adevăr intolerabilă, căci arăta lipsa unei convingeri creștine sincere și profunde și aducea grave prejudicii morale Evangheliei, expunând Biserica la disprețul păgânilor și îngreunând convertirea acestora.
Un alt motiv al trimiterii epistolei stă în dorința corintenilor de a cunoaște învățătura Apostolului despre legitimitatea și morala căsătoriei, despre foloasele fecioriei, despre divorț, despre recăsătorirea celor văduvi, despre situația căsătoriilor mixte și despre sclavie, atâtea probleme care nu fuseseră lămurite de către Sfântul Pavel în catehezele sale orale.
Existau și alte motive ale scrierii epistolei, acestea fiind dictate de alte abateri în viața Bisericii din Corint; unii creștini scandalizau pe frați prin atitudinea lor prea liberală cu privire la idolotite, participând fără necesitate la unele mese, în timp ce alții, care erau conduși de o conștiință prea scrupuloasă, se abțineau cu frică de la orice contact cu păgânii, izolându-se în chip exagerat de restul lumii (I Corinteni 5,9-13) și criticând aspru pe cei dintâi (I Corinteni 10,29-30). Necesitatea definirii justei atitudini față de cărnurile și alimentele provenite de la jertfele idolești sau suspecte de idolatrie și a relațiilor civile dintre creștini și necreștini devenea astfel urgentă și imperioasă. Această problemă fusese creată chiar de către corinteni ca și problemele în legătură cu căsătoria și cu fecioria și nu putea rămâne fără răspuns (I Corinteni 7,1-10,30).
De asemenea trebuie spus că exista nevoia asigurării sfințeniei adunărilor religioase, care nu se mai desfășurau întotdeauna cu solemnitatea și evlavia cuvenită. Apostolul aflase că femeile creștine din Corint, uitându-și menirea, manifestau o exagerată emancipare și libertate în adunările religioase (I Corinteni 11,3-16; 14,33-36) că la agape, se produceau unele neorânduieli cu prilejul așezării la mese și servirea alimentelor (I Corinteni 11,17-22; 33-34); că la sfintele slujbe și îndeosebi la săvârșirea Sfintei Euharistii, unii creștini se arătau lipsiți oarecum de respectul cuvenit și primeau cu nevrednicie înfricoșata Taină (I Corinteni 11,23-34). Uneori în adunările obștești pentru cateheză și rugăciune, folosirea harismelor se făcea cu neorânduială, dându-se preferință acelora care zideau mai puțin Biserica, în detrimentul iubirii creștine (I Corinteni 12,1-14,33).
Alt motiv rezidă în dorința Sfântul Pavel de a completa catehizarea corintenilor cu privire la dogma învierii morților, pe care unii o contestau încercând să o înțeleagă cu rațiunea (I Corinteni15,1-58). În legătură cu credința în învierea morților, Apostolul expune și dogma învierii Mântuitorului pe care se întemeiază întreaga Evanghelie.
Nu în ultimul rând Apostolul Pavel făcea îndemnul pentru organizarea colectei în folosul săracilor din Ierusalim și din Iudeea (I Corinteni 16,1-4) și dorința sa de a înnoi legăturile directe cu corintenii. În acest scop, el le trimite câteva informații despre activitatea sa misionară (I Corinteni 16,5-9) și despre colaboratorii săi în predicarea Evangheliei și îi roagă să cinstească pe toți aceia care se ostenesc în ogorul Bisericii și să rămână statornici în credință, în solidaritate și în dragoste (I Corinteni 16,10-18).
Scopul scrierii Epistolei I către Corinteni a fost așadar acela de a opri oricare disensiuni, abateri și îndoieli și să întărească unitatea, credința, nădejdea, dragostea și sfințenia tinerei comunități din Corint. Pentru a explica totuși strecurarea rapidă a atât de multor erori într-o biserică în care Pavel a predicat timp îndelungat, mulți cercetători au sugerat că ar trebui căutată o cauză care le-a generat în seria de influențe posibile ale mediului, de la o situație predominant iudaică, până la un influx de gnosticism dezvoltat.
În Biserica Corintului exista cu certitudine un grup important de evrei. Iudaismul din Diaspora a fost influențat puternic de multe curente de gândire, inclusiv de școlile filozofice grecești și ezoterice, de idei “protognostice”, totuși cum era normal, iudaismul se baza pe Tora, cel puțin în măsura în care lucrul acesta era posibil. În timp ce jertfele puteau fi aduse numai la Ierusalim (necesitând pentru aceasta un pelerinaj care depășea mijloacele materiale ale celor mai mulți), evreii din Diaspora erau renumiți în lumea greacă pentru strictețea cu care țineau la circumcizie și la sabat și pentru refuzul lor de a consuma carne de porc. În multe cercuri însă Tora era interpretată alegoric și nu literal.
Cei convertiți dintre Neamuri au fost probabil deja prozeliți sau oameni “temători de Dumnezeu” sau veneau probabil direct de la păgânism. Aceștia din urmă vor fi fost familiari cu panteonul elenistic obișnuit și cu formele de închinare, poate chiar cu prostituția cultică (în cultul Afroditei). Stările de extaz, inclusiv vorbirea în limbi, erau un fenomen obișnuit în religiile greco-orientale și faptul acesta poate explica de ce corintenii au folosit greșit darurile spirituale și poate explica îngrijorarea manifestată de Apostol cu privire la folosirea darurilor (I Corinteni cap.12).
În afară de elementele emoționale și cultice, religiile elenistice făceau apel și la intelect și gnosticismul a găsit aici un teren fertil. Multe dintre aceste religii au elaborat o concepție dualistă, potrivit căreia materia era iluzorie și rea și numai obiectele gândirii, din domeniul sufletului erau considerate concrete și bune. Aceasta a dus la o prețuire a cunoașterii, a dus la o credință (întâlnită și în iudaismul elenistic) în nemurirea sufletului și nu în învierea trupului; și, poate într-un fel ciudat, a dus atât la ascetism (în care “răul” este pur și simplu respins) cât și la libertinism (în care se credea că sufletul “bun” nu poate fi pângărit, indiferent ce ar face trupul iluzoriu).
Au fost sugerați mai mulți factori individuali ca și cauze fundamentale ale erorilor din Corint. Sugestia că gnosticismul ar fi fost sursa problemelor din Corint, are neajunsuri majore pentru că nu există nici o dovadă că gnosticismul, ca sistem de gândire, poate fi datat atât de timpuriu.
O altă cauză care ar fi putut determina apariția neînțelegerilor este cea a unei schimbări în învățătura lui Pavel, determinată de faptul că Apostolul ar fi fost determinat de Sinodul de la Ierusalim (Fapte cap.15) să-și schimbe radical mesajul, spre nedumerirea corintenilor fideli învățăturii sale originale despre libertate, înțelepciune și entuziasm. Dar această supoziție nu ține cont de cronologia și istoria din Fapte și să postuleze că în decurs de 2 ani Pavel a predicat la Corint.
Alți cercetători sunt de părere că în Evanghelia propovăduită de Sfântul Apostol Pavel, s-au strecurat elemente ne-pauline. Astfel se crede că locuitorii Corintului au dezvoltat eshatologia lui Pavel trecând cu mult peste limitele propriei sale poziții și că ei credeau că domneau deja în Împărăția Epocii Noi în care “toate lucrurile sunt îngăduite” (I Corinteni 4,8; 6,12; 10,23).
Alți cercetători au căutat răspunsul într-o combinație de factori, adică probabil că corintenii au fost influențați de idei gnostice, chiar dacă nu de un gnosticism complet dezvoltat și de o interpretare greșită a Epistolei lui Pavel către Galateni. Se poate ca o combinație a acestor factori să constituie cea mai bună bază pentru interpretarea apariției disensiunilor în Biserica Corintului.
Critica internă ne arată că prin caracterul strict paulin al limbii, stilului și ideilor, armonia doctrinară cu celelalte scrieri pauline, tonul viu și natural al discuțiilor, sfaturilor și polemicii, arată fără îndoială temperamentul și personalitatea Sfântul Apostol Pavel, ca și concordanța informațiilor pe care le cuprinde cu datele istorice din Faptele Apostolilor. Numai Sfântul Apostol Pavel putea cunoaște atâtea amănunte din viața Bisericii cin Corint, numai el putea scrie Corintenilor cu atâta căldură, intimitate și autoritate, numai el putea istorisi atât de emoționant suferințele sale misionare, grija sa pentru corinteni și atâtea alte amănunte din viața sa, din viața colaboratorilor săi și din viața celor ce urmează să citească epistola.
Integritatea și unitatea epistolei sunt recunoscute de către toate Bisericile creștine. Variațiile de stil au fost invocate de unii critici în sprijinul ipotezei interpolării, critici poate firești dacă se are în vedere faptul că scrierea în cauză tratează teme atât de variate.
Este aproape cert că Pavel a scris mai multe scrisori corintenilor decât cele păstrate în Scriptură, I Corinteni 5,9-13 probabil că se referă la o scrisoare anterioară care avertiza Biserica să se separe de cei imorali (deși verbul din 5,9 ar putea fi tradus cu “vă scriu”).
După obiceiul vremii, Sfântul Apostol Pavel, pe lângă prezentarea de la începutul epistolei, își adaugă oficiul și anume acela de Apostol al lui Hristos Iisus. “Prin voia lui Dumnezeu” pare superfluu, dar apostolul marchează și mai mult ce se indică în “chemat”, apostol poate fi cine a fost ales și trimis de Dumnezeu prin Hristos, cauza lui Dumnezeu este și a unsului său (Fapte 9,20-22). Fără îndoială că aceste cuvinte erau adresate corintenilor care negau autoritatea apostolească. Sostene care este amintit de asemenea în prolog, nu se poate stabili dacă este identic cu cel amintit la Faptele Apostolilor 18,17.
Apostolul se adresează “Bisericii lui Dumnezeu” (1,2), deci se pune accentul că această comunitate aparține lui Dumnezeu și nu altuia. “Celor sfințiți în Iisus Hristos”. Ei se numesc așa pentru că au fost scoși din lume cu toate ale ei (Romani15,16), la “celor numiți sfinți”. Chemarea corintenilor la creștinism e aceeași cu a tuturor creștinilor, de aceea se știe că ei sunt una, partide nu există după spiritul adevărat creștinesc. “Cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos” e numirea generală dată creștinilor, adică care cred în Hristos Domnul și Mântuitorul, nădăjduiesc în El și îl iubesc (Fapte 2,21; 9,21; Filipeni 2,9) αύτων καί ήμων. Mai firesc este a lega aceste cuvinte cu εν παντί τόπω și amândouă la genitiv, analizează noțiunea παντί la τόπω: în tot locul, atât unde sunt ei cât și unde sunt Apostolul și însoțitorii săi, adică oriunde și deci și în Efes. Apostolul și Sostene erau atunci în acest oraș și își marchează universalitatea chemării.
În continuare, versetele 4-9, Apostolul mulțumește totdeauna lui Dumnezeu în rugăciunile zilnice “pentru harul lui Dumnezeu” (επι τη χάριτι), “în Hristos Iisus”, adică în comuniunea cu Acesta. Numai atunci omul poate primi harul, puterea dumnezeiască, când este cu Hristos în intimă comuniune prin credință și botez, “în tot cuvântul și în toată cunoștința” (vers.5). Λόγος, cuvântul, înseamnă sfera cunoașterii adevărurilor creștine, iar γνωσις este însăși cunoașterea, priceperea lor. Corintenii sunt bogați în toată învățătura și cunoașterea se dovedește din împrejurarea că Evanghelia a prins rădăcini, s-a întărit. Το μαρτίριον του Χριστού, este despre mărturia despre Hristos în Evanghelie, căci predicarea acesteia nu are în vedere sisteme de noțiuni și învățături, ci împărtășirea faptelor.
Atunci când Apostolul Pavel spune “încât voi nu sunteți lipsiți de nici un dar”, este de la sine înțeles că acesta vorbește în genere, căci la unii dintre membrii comunității sunt destule scăderi. Χάρισμα este în înțeles mai larg egal cu χάρις (grația, binecuvântările creștine în general), ceva ce prietenește a fost dăruit, iar în legătură cu predica poate însemna în genere binefacerea lui Dumnezeu și a lui Hristos.
Toate acestea ne arată abilitatea Apostolului Pavel de a înfățișa într-un stil aparte, profund atașat temperamentului său, dar și forței sale de exprimare și de comunicare cu cei pe care îi păstorea.
III. Actualitatea mesajului din Epistola I către Corinteni
Așa cum am arătat deja, prima grijă a Apostolului Pavel atunci când a scris Epistola I către Corinteni a fost combaterea spiritului de vrajbă, de intrigă și dezbinare din sânul comunității și apărarea unității Bisericii împotriva disensiunilor interne. Pentru aceasta Sfântul Pavel expune pe larg temeiurile dogmatice și istorice ale unității Trupului tainic al lui Hristos și reglementează pentru totdeauna raporturile dintre creștini, în cadrul vieții bisericești (cap.1-4).
O altă grijă primordială a Sfântul Apostol Pavel este tot de natură disciplinară, privind însă reglementarea raporturilor morale dintre creștini și necreștini, precum și precizarea obligațiilor membrilor Bisericii față de aceia dintre ei care s-ar complace și după convertire în păcatele specifice lumii păgâne. Sfântul Pavel poruncește astfel cititorilor epistolei sale să se ferească de orice prilej de contaminare din partea celor atinși de fenomenul descompunerii morale a vieții din Corint (cap.5).
O altă problemă privește modalitatea soluționării eventualelor neînțelegeri între creștini. Apostolul îndeamnă pe corinteni să pună în aplicare iertarea greșelilor aproapelui și interzice categoric purtarea pricinilor dintre creștini înaintea instanțelor judiciare ale societății păgâne. De aceea se subliniază demnitatea chemării creștine în raport cu dreptatea divină și cu judecata universală a lumii, arată prejudiciile misionare izvorâte din dezvăluirea neînțelegerilor dintre creștini înaintea păgânilor și sfătuiește pe corinteni să-și organizeze o justiție bisericească în sânul comunității lor religioase (cap.6,1-11).
O altă problemă din cuprinsul epistolei are caracter moral. Ea se referă la combaterea teologică a desfrâului și la definirea libertății creștine în raport cu faptele trupului. Apostolul expune destinatarilor scrierii sale adevăratul fond dogmatic al moralei creștine și îi îndeamnă stăruitor să se ferească de orice păcat de desfrânare trupească. În acest scop, el amintește corintenilor trecuți la creștinism că trupurile lor aparțin în realitate lui Dumnezeu și sunt destinate unei vieți veșnice prin înviere, că toți creștinii fac parte, cu întreaga lor ființă, din Trupul tainic al lui Hristos și că Botezul preface trupurile noastre în temple ale Sfântului Duh (6,12-20).
O altă problemă la fel de importantă ca și celelalte privește aplicarea moralei creștine în viața civilă a credincioșilor. Apostolul arată raportul religios dintre căsătorie și feciorie, precizează egalitatea și reciprocitatea de drepturi și de datorii între soți în viața conjugală, clarifică situația căsătoriilor mixte și dă norme de conduită morală pentru văduvi, văduve, tineri necăsătoriți, fecioare părinți cu fete de măritat, soți și soții. Cu acest prilej, Sfântul Pavel ne arată că Evanghelia corespunde în chip desăvârșit oricăror exigențe de morală individuală, familială și socială. Totodată el enunță câteva din principiile religioase menite să schimbe din temelie caracterul raporturilor sociale dintre oameni, printre care cel mai important este acela că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu.
Problema reglementării raporturilor civice dintre creștini și compatrioții lor păgâni prezintă aspecte foarte diferite în decursul dezvoltării Bisericii între neamuri. În Corint, creștinismul dă piept cu filosofia elină, cu antinomismul epicureic, cu idolatria păgână și cu principalele metehne ale lumii greco-romane, ale iudaismului din Diaspora și ale vulgului din centrele cosmopolite și comerciale dinspre Răsăritul Imperiului. Sfântul Pavel înarmează pe creștinii din comunitatea locală cu toate cunoștințele necesare noii vieți religioase și ia toate măsurile pentru păstrarea unității, sfințeniei, sobornicității și apostolicității Bisericii lui Hristos. Acum el lămurește și o altă problemă, aceea a definirii atitudinii creștine față de alimentele provenite de la jertfele păgâne, ori susceptibile de idolatrie.
Problema atitudinii creștine față de alimentele consacrate idolilor, este una dintre cele mai complexe. Ea apare mai întâi în Antiohia Siriei, unde se organizează temeinic cea dintâi Biserică în afara Palestinei și unde se produce cel dintâi contact între modul creștin și modul păgân de viață. De la început ea dă naștere unor controverse aprinse între creștinii recrutați dintre iudei și creștinii recrutați dintre păgâni. Din această cauză, soluționarea ei a fost încredințată atunci Sfinților Apostoli care au discutat-o la Sinodul ținut la Ierusalim în toamna anului 49.
Acest Sinod Apostolic punea capăt controverselor din Siria și Cilicia, interzicând creștinilor recrutați dintre păgâni, odată cu actele de desfrânare și consumarea cărnurilor provenite de la jertfele idolești a animalelor sugrumate și a sângelui. Problema aceasta însă va rămâne încă multă vreme pentru celelalte comunități creștine din lumea păgână. La Corint ea se ivește la câțiva ani după plecarea Sfântul Pavel din Ahaia și devine curând atât de acută, încât se simte nevoia consultării exprese a Apostolului. În esența religiilor păgâne din Antichitate scopul nu consta într-o înnobilare morală sau spirituală a omului, ci în angajarea lui exterioară spre îndeplinirea anumitor acte de cult, cărora li se atribuia o putere magică și de care erau legate apoi, într-un fel sau altul o mulțime de practici, de obiceiuri și de suprestiții în viața individuală, în viața de familie și chiar în viața socială și politică. În lumea greco-romană se pedepsea pentru crima de împietate nu acela care tăgăduia în public existența zeilor, cât mai ales acela care refuza săvârșirea actelor rituale legate de cultul zeilor locali și imperiali. Între aceste acte, sacrificiile de animale și participarea la ospețele sacre în temple, în instituțiile publice și în familii, ocupau locul central.
Jertfele marcau pentru păgâni toate momentele mai însemnate din viața individului, a familiei, a obștei locale și a Imperiului. Iar asemenea momente erau multe și dese, ca și zeii care patronau de multe ori viciile, ori pentru explicarea tuturor fenomenelor naturii și întâmplărilor vieții. Cultul sau adorarea zeilor consta în pimul rând din jertfirea animalelor și în participarea la mesele sacre, unde se consumau anumite părți din trupul victimelor și se săvârșeau acte rituale. Dacă la ospețele sacre participau mai mulți invitați, iar cărnurile provenite din animalele jertfite în cinstea zeilor erau insuficiente, ele se înlocuiau cu alimente stropite cu sângele acestora. În marile orașe, jertfele oferite zeilor de către închinători alcătuiau adesea cantități enorme. Pe altare se ardeau pentru idoli numai părți alese. Alte părți din trupul animalelor și păsărilor erau rezervate preoților sacrificatori. Restul, care alcătuia cea mai mare parte, se consuma pe loc de asistenți, în semn de comuniune mistică cu zeul, ori se restituia acelora care aduseseră jertfa, având a fi servit apoi în familii, în cadrul unor mese solemne, la care erau invitați prietenii, cunoscuții și rudele. Uneori erau sacrificate atât de multe animale încât carnea rămasă se încredința măcelarilor, spre a fi vândută locuitorilor orașului, pentru hrana zilnică (I Corinteni 10,25-26: “Mâncați tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebați nimic pentru cugetul vostru. Căci a Domnului este pământul și plinirea lui.”)
Alteori preoții păgâni vizitau în mod special măcelăriile și prăvăliile cu alimente și săvârșeau libațiuni și rugăciuni asupra acestora și angajând astfel pe toți cumpărătorii într-un act indirect și inevitabil de idolatrie colectivă. În vocabularul vremii, asemenea cărnuri și alimente purtau numele de “idolotite” (είδωλον – idol + θύειν – a sacrifica).
Iată de ce ferirea de idolotite era extrem de anevoioasă. Numai creștinii recrutați din mediul sinagogii erau feriți de această primejdie și aveau conștiința împăcată în privința provenienței alimentelor pe care le consumau. Aceștia fuseseră obișnuiți din copilărie să evite contactul direct cu păgânii, așa încât, după convertire nu simțeau nici o problemă de a se izola de adoritorii zeilor. Cunoscându-le credința și obiceiurile deosebite, chiar păgânii îi lăsau și îi ocoleau neinvitându-i nici la sacrificiile, nici la solemnitățile, nici la mesele lor. În plus iudeii aveau în toate orașele mai însemnate prăvălii proprii, în care nu erau aduse cărnuri și alte alimente suspecte de idolatrie și de unde se puteau aproviziona mai departe și cei trecuți la creștinism.
Situația creștinilor recrutați dintre păgâni, era însă alta. Aceștia nu puteau rupe orice legătură cu rudele, cu prietenii și cu compatrioții lor neconvertiți. Ei erau solicitați să participe ca și mai înainte la solemnitățile și întrunirile păgânilor și se aflau astfel într-o necontenită primejdie de a se atinge de idolotite. În plus, ei erau siliți să-și procure hrana zilnică din magazinile obișnuite ale comercianților păgâni, care primeau spre desfacere tot felul de alimente și care se întreceau uneori în a distribui, de preferință cărnuri consacrate idolilor.
Până să primească răspunsul Apostolului se pare că creștinii din Corint rezolvau în mod diferit această problemă a idolotitelor. Unii aplicau cu strictețe hotărârea Sinodului Apostolic (Fapte 15,29), abținându-se cu teamă de la orice atingere de idolotite, evitând cât mai mult contactul cu păgânii și criticând aspru pe aceia care nu împărtășeau punctul lor de vedere. Alții mâncau cu conștiința liniștită tot ce se vindea în negoțurile de alimente din oraș și tot ce li se punea înaintea meselor oferite de rude și de cunoscuți, fără să țină seama de conștiința semenilor lor și fără să atribuie mâncărurilor consacrate idolilor vreo impuritate intrinsecă. Alții, în sfârșit, mai puțini la număr, se socoteau înțelepți și tari în credință și participau fără rezervă chiar la ospețele sacre ale compatrioților lor păgâni scandalizând întreaga Biserică prin conduita lor prea liberală.
Pentru lămurirea tuturor și pentru rezolvarea definitivă a problemei, Sf.Pavel stabilește mai întâi două principii generale: idolotitele nu produc nici o pângărire reală, pentru motivul că zeii păgânilor sunt inexistenți; orice faptă permisă poate deveni nepermisă, dacă scandalizează pe alții prin săvârșirea sau prin consecințele ei. La rândul lor, aceste principii generale sunt subordonate următoarele două norme morale: datoria fiecărui creștin de a menaja în orice împrejurare conștiința fraților săi de credință, așa cum poruncește legea iubirii de aproapele; datoria fiecărui creștin adecvat de a renunța de bunăvoie la orice drepturi personale, în folosul colectivității din care face parte și pentru zidirea Bisericii lui Hristos. Iar aceste principii și norme sunt ilustrate, în vederea soluțiilor practice, prin două exemple: conduita Sf.Ap.Pavel care-și petrece viața în desăvârșită înfrânare și renunțare la plăcerile trupești; conduita poporului ales în timpul rătăcirii în pustie, după eliberarea din robia egipteană.
În domeniul vieții și desăvârșirii religioase, cunoștințele religioase sunt păgubitoare dacă nu se unesc cu iubirea de Dumnezeu și de aproapele (cap.8,1-3). Într-adevăr, toți corintenii știu ce sunt idolotitele dar nu toți știu că, fără dragoste orice cunoștință este zadarnică și vătămătoare. Acum ei află că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu se dobândește nu numai cu ajutorul minții, ci și cu ajutorul inimii și că ea se arată mai ales în iubirea aproapelui. De aceea, problema idolotitelor nu poate fi rezolvată numai pe cale speculativă.
Raționamentul Sf.Ap.Pavel este logic, zeii invocați sunt absolut inexistenți, în consecință, nici un aliment nu poate spurca pe închinătorii adevăratului Dumnezeu (cap.8,4-6). După învățăturaa mărturisită de fiecare creștin, există un singur Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor și Creatorul a tot ce există și un singur Domn, Iisus Histos, Mântuitorul nostru. De aceea consumarea idolotitelor nu produce nici o întinăciune, iar himerele și născocirile superstițioase invocate asupra lor nu le pot sustrage de sub stăpânirea adevăratului Dumnezeu. Așadar nici un aliment nu ne poate spurca în chip obiectiv. Totuși această convingere teoretică nu-i suficientă pentru reglementarea conduitei practice a creștinilor față de cărnurile jertfite idolilor.
Așadar creștinul este absolut liber în alegerea și consumarea alimentelor necesare întreținerii vieții sale trupești: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece și pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte. Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6,12-14). Mântuitorul este astfel cel care anulează toate prescripțiile ritualice și alimentare ale Legii mozaice, acordând ucenicilor săi o deplină libertate în rezolvarea practică a problemelor culinare. Nu toți corintenii s-au ridicat însă cu mintea la înțelegerea acestei învățături. Căci dacă cei mai mulți dintre ei erau încredințați de tăria acestui adevăr evanghelic, alții mai puțin instruiți, atribuiau încă zeilor păgâni o oarecare realitate și infuiență și văd în idolotite sursa unor reale întinări religioase. Pentru unii ca aceștia criteriul cunoașterii speculative trebuie completat, pe de o parte cu acela al propriei conștiințe și, pe de altă parte, cu acela al iubirii de aproapele, care ne obligă să menajăm totdeaua sufletul fraților noștri de credință. Atitudinea față de idolotite este în sine, o problemă indiferentă din punct de vedere moral și religios. În clipa în care scandalizează pe aproapele, ea nu mai este însă indiferentă. Din această cauză, există împrejurări concrete în care suntem datori să nu ne folosim de toată libertatea noastră, ca să nu devenim un rău exemplu pentru cei slabi și să nu provocăm, fără voie, poticnirea acelora pentru care a murit Hristos. Cel ce smintește un frate, păcătuiește deci contra lui Hristos însuși, printr-unul din mădularele trupului Său tainic: “Dar vedeți ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoștință, șezând la masă în templul idolilor, oare conștiința lui, slab fiind el, nu se va întări să mînânce din cele jertfite idolilor? Și va pieri prin cunoștința ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Și așa, păcătuind împotriva fraților și având conțtiința lor slabă, păcătuiți față de Hristos. De aceea, dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (I Corinteni 8,9-13).
În atitudinea față de idolotite, corintenii sunt îndemnați să urmeze exemplul Apostolului, care se dă pe sine pildă vie de urmat întru toate (cap.9,1-27). Ca un adevărat pedagog, Sf.Ap.Pavel unește învățătura cu propriul său exemplu. În acest scop el amintește corintenilor câteva din drepturile sale personale, la care a renunțat de bunăvoie, cu scopul dobândirii tuturor pentru Evanghelie. Ca apostol direct al lui Iisus Hristos și ca părinte duhovnicesc al creștinilor din Corint, el ar avea tot dreptul să fie întreținut pe cheltuiala comunității, în conformitate cu poruncile Sfintei Scripturi, cu rânduiala firii și cu exemplu celoralalți apostoli și misionari.
Sfânta Scriptură poruncea ca cei ce slujesc altarului, de la altar să și mănânce, iar Domnul poruncește ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, din Evanghelie să și trăiască. Pe acest temei majoritatea predicatorilor Evanghelieisunt întreținuți din contribuția credincioșilor iar frații Domnului și ceilalți Apostoli, în frunte cu Chifa (Simon-Petru) beneficiază de acest drept elementar. Așadar Sf.Ap.Pavel arata corintenilor că activitatea sa misionară nu constituie pentru el un titlu de merit, de slavă și de răsplată din partea lui Dumnezeu decât în măsura în care renunță de bunăvoie la orice răsplată din partea oamenilor. Ceilalți Apostoli au urmat pe Domnul de bunăvoie și s-au făgăduit singuri răspândirii creștinismului în lume.
Din clipa convertirii sale pe drumul Damascului, evidența intuitivă a Învierii Mântuitorului l-a constrâns să vestească fără încetare dumnezeirea Aceluia pe care îl căutase ca pe un mort și care arătându-i-se viu, l-a determinat să refuze orice răsplată pământească pentru predica sa, spre a se învrednici de iertarea și răsplata lui Dumnezeu. În acest scop, el a renunțat nu numai la drepturile sale de misionar, ci și la năzuințele firești ale trupului său, refuzând darurile credincioșilor, slujind ca un rob oamenilor, trăind în felul lor și făcându-se tuturor toate, ca măcar pe unii să-i mântuiască. Pentru acest înalt ideal religios, el și-a supus trupul celei mai aspre înfrânări, după exemplul acelora care se nevoiesc să câștige laurii biruinței în întrecerile și în luptele grecești și romane, desfășurate la Corint, în cadrul jocurilor istmice.
Sf.Pavel amintește corintenilor aceste lucruri, ca să-i îndemne să facă din urmarea lui Hristos o luptă eroică împotriva poftelor trupului. Asemenea ostașilor din armata romană, el s-a înarmat cu panoplia ostășească și a biruit pe adversarii dreptei credințe. Asemenea sportivilor bine antrenați de la Jocurile Olimpice, el și-a strunit trupul, supunându-l cu totul voii sufletului și s-a înălțat spre Hristos Domnul, ținta supremă a vieții sale.
Corintenii sunt sfătuiți să ia aminte la experiența făcută de poporul ales în peregrinarea lui spre pământul făgăduinței (10,1-12). La propriul său exemplu și la pildele de înfrânare oferite de participanții la întrecerile sportive și la luptele din arenele greco-romane. El amintește câteva fapte din istoria poporului ales și-i duce cu gândul la experiența făcută de urmașii lui Avraam după ieșirea din țara Egiptului, când rătăceau prin pustiul Arabiei, în drum spre Canaan. În acele vremuri, toți israelițiiau fost conduși de norul cel luminos, toți au trecut în chip minunat prin Marea Roșie, preînchipuire a tainei Sf.Euharistii, toți au băut din apa izvorâtă în chip supranatural din stâncă, preînchipuire a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii și toți s-au împărtășit din bunătatea lui Dumnezeu, care I-a scăpat din robia egipteană și I-a unit cu Moise prin ocrotirea sau botezul norului și mării.
La aceste binefaceri dumnezeiești, fiii lui Israel nu au răspuns însă cu recunoștința și vrednicia cuvenită. Din cauză că au săvârșit acte de idolatrie și de desfrânare, din cauză că au pus la încercare pe Dumnezeu prin neîncrederea lor și din cauză că au pus la încercare pe Dumnezeu prin neîncrederea lor și din cauză că s-au plâns de asprimea călătoriei, cârtind ca niște neînțelepți împotriva Celui Preaînalt, mulți dintre aceștia au fost pedepsiți fără cruțare de mânia divină și nu au mai apucat să intre cu Iosua în Țara Sfântă. După lămurirea problemei prin expunerea principiilor religioase, a normelor morale și a exemplelor istorice referitoare la deșertăciunea idolilor și a practicilor idolatre, Sf.Pavel trece la îndrumarea atitudinii practice față de idolotite. Luând pe rând întrebările formulate de către corinteni, Apostolul le dă acestora sfaturi.
Astfel, creștinii care locuiau în orașele păgânilor erau îndrumați să își procure orice fel de alimente, fără nici o restricție impusă de conștiința lor religioasă: “Mâncați tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebați nimic pentru cugetul vostru. Căci al Domnului este pământul și plinirea Lui” (10,25-26). Idolotitele puse în vânzare sunt alimente obișnuite. În consecință, orice teamă referitoare la presupusa lor impuritate trebuie să dispară. Cu aceasta, Apostolul liniștește conștiințele prea scrupuloase și asigură tuturor creștinilor o deplină libertate în procurarea normală a alimentelor de care aveau nevoie.
Despre participarea creștinilor la mesele profane oferite de rude, prieteni și cunoscuți, aceasta este oricând îngăduită, dacă nu prilejuiește jignirea conștiinței noastre sau a conștiinței aproapelui (10,27-30). Creștinii din Corint pot accepta invitațiile de participare la întrunirile familiare și amicale ale compatrioților lor păgâni și sunt liberi să mănânce din tot ce li se servește, cu singura condiție de a nu fi pentru nimeni o pricină de scandal: “Dacă cineva dintre necredincioși vă cheamă pe voi la masă și voiți să vă aduceți, mâncați orice vă este pus înainte, fără să întrebați nimic pentru conștiință. Dar de vă va spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor, să nu mâncați pentru cel care v-a spus și pentru conștiință. Iar conștiința, zic, nu a ta însuți, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conștiință? Dacă eu sunt părtaș harului, de ce să fiu hulit pentru ceea ce aduc mulțumire?” (I Corinteni 10,27-30). În folosirea libertății de participare la mesele particulare și la întrunirile obișnuite ale păgânilor și în determinarea conduitei creștinilor la asemenea mese și întruniri, Sf.Ap.Pavel introduce așadar un corectiv dublu, respectarea conștiinței proprii și menajarea conștiinței aproapelui, criterii nedespărțite de virtutea credinței și de virtutea iubirii de aproapele. Nu tot astfel poate fi privită reglementatea atitudinii față de mesele religioase organizate în templele ori în cinstea zeilor păgâni. Față de asemenea mese, atitudinea creștinilor trebuie să fie cu totul alta, libertatea de conștiință izbindu-se în formele sale de manifestare de o interdicție totală și categorică din partea Sf.Ap. Pavel.
Participarea creștinilor la ospețele sacre ale păgânilor este cu desăvârșire interzisă (10,13-24). Centrul cultului zeilor consta în participarea la jertfe și în consumarea unor părți dintre ele. Prin ospețele organizate în cinstea zeilor, se urmărea totdeauna un scop împătrit: comuniunea între comeseni și preotul care aducea sacrificiul, comuniunea între comeseni și zeul respectiv, socotit prezent în mijlocul adoratorilor. Participarea la ospețele sacre ale păgânilor constituia așadar pentru oricine, un act de idolatrie propriu-zisă. Din această cauză, Apostolul o interzice cu desăvârșire, iar martirii au refuzat-o cu prețul vieții.
Interzicerea participării la mesele idolilor derivă din porunca generală de a ne feri de idolatrie. Ea izvorăște pentru creștini din convingerea că idolii și zeii au fost născociți de diavol, pentru amăgirea noastră și că orice act de idolatrie se săvârșește, în ultimă analiză, în cinstea și după voia demonilor.
Nu se putea argumenta că cei recrutați dintre păgâni nu știau semnificația jertfelor idolești. Celor recrutați dintre iudei, Apostolul le amintește analogia jertfelor mozaice, care puneau pe fiii lui Israel în comuniune directă cu altarul lui Iahve: “Priviți pe Israel după trup: Cei care mănâncă jertfele nu sunt ei, oare, părtași altarului?” (I Corinteni 10,18).
Pentru creștini însă, există o singură jertfă: Sf.Euharistie, taina prin care noi ne împărtășim cu Însuși Trupul și Sângele lui Hristos. Această împărtășire este incompatibilă cu orice fel de participare la mesele idolilor: “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (I Corinteni 10,16). Orice creștin devotat cauzei evanghelice va înțelege de acum înainte toată urâciunea ospețelor idolești și va ști pentru ce trebuie să le evite, dacă nu vrea să se despartă de Hristos.
Tema atitudinei față de alimente consacrate idolilor se încheie cu o scurtă concluzie generală (I Corinteni 10,31-11,1) în care Sf.Pavel îndeamnă pe cititorii epistolei sale să se folosească numai spre bine de libertatea morală dobândită prin botez, să nu săvârșească nici o faptă păgubitoare pentru alții și să-și dedice întreaga viață slujirii aproapelui și întăririi Bisericii lui Dumnezeu. Pentru a da mai multă putere sfaturilor sale și ca un adevărat apostol, educator și părinte, adaugă: “Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni 11,1). Căci mai presus de orice învățătură și de orice exemplu, Iisus Hristos rămâne modelul cel mai desăvârșit și numai spre urmarea lui trebuie să tindem cu gândul, cu inima și cu puterea noastră.
Ireproșabila comportare a creștinilor din primele veacuri în viața socială constituie una dintre cele mai importante contribuții la succesul răspândirii creștinismului între neamuri. Îndrumărea teoretică a acestei comportări s-a făcut de la început pe baza celor mai desăvârșite principii morale și religioase și s-a cristalizat în următoarele norme generală de conduită practică: datoria fiecărui om de a trăi în cele mai bune relații cu toți semenii săi și de a contribui prin toate acțiunile sale la promovarea binelui obștesc; datoria fiecărui creștin de a oferi lui Dumnezeu închinarea ce I se cuvine și de a lupta din toate puterile sale împotriva forțelor întunericului și ale păcatului.
Relațiile dintre creștini în cadrul vieții lor religioase și civice au fost reglementate de către Sf.Ap.Pavel în pericopele consacrate combaterii desbinărilor în viața bisericească, pedepsirii incestuosului, evitării contactului cu desfrânații, modalității împăcării celor împricinați și comportării diferitelor categorii de credincioși, în familie și societate.
Relațiile creștinilor cu compatrioții lor păgâni au fost îndrumate în pericopele referitoare la combaterea păcatelor specifice lumii păgâne, la interzicerea judecării neînțelegerilor dintre credincioși înaintea înstanțelor juridice necreștine, la clarificarea situației căsătoriilor mixte, la datoriile creștine față de obiceiurile religioase ale păgânilor și mai ales la sfaturile referitoare la atitudinea membrilor Bisericii din Corint față de ospețele organizate în cinstea zeilor, față de idolotitele puse în vânzare în magazinele publice și față de alimentele servite la mesele profane oferite de rude, prieteni și cunoscuți.
Tema atitudinii creștine față de instituțiile, obiceiurile și întrunirile religioase ale păgânilor evocă, în gândirea Sf.Pavel, prin contrast, imaginea adunărilor de cult ale ucenicilor lui Hristos. Astfel Apostolul aflase că de la oamenii din casa Hloei și de la Stefanas, Fortunat și Ahaic, delegații corintenilor, că adunările religioase ale creștinilor din Corint se țin cu regularitete în fiecare Duminică, că locașurile de cult sunt frecventate de credincioși tot mai numeroși și din toate clasele și categoriile sociale și că majoritatea destinatarilor epistolei sale păstrează cu fidelitate Sf.Tradiție, înregistratoarea Sfintei Scripturi și cel dintâi vehicul pentru transmiterea învățăturii evanghelice! De aceea, după ce îndeamnă pe corinteni să urmeze întru totul pilda vieții sale, pentru a se apropia pin ea de chipul lui Hristos, modelul cel desăvârșit de viață (I Corinteni 11,1).
Apostolul felicită pe credincioșii din Corint: “Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat” (I Corinteni 11,2). Într-adevăr, adunările de cult ale Bisericii din capitala Ahaei aveau cu ce mulțumi inima Sf.Pavel. ele manifestau tăria credinței corintenilor, care se bucurau din plin de darurile Sf.Duh și care întăreau tot mai mult poziția Bisericii față de lumea păgână din oraș.
Mulțumirea Apostolului nu era însă deplină. Pavel aflase cu mâhnire, că unele femei din Biserica locală, abuzând de libertatea dobândită prin botez și înțelegând greșit egalitatea lor cu bărbații, își îngăduiau o ținută exterioară nepotrivită și manifestau în adunări o emancipare care dădea naștere la comentarii defavorabile din partea celorlați membri ai comunității, că la agape se produceau unele abuzuri și abateri neconforme cu caracterul și scopul acestor reuniuni frățești, că nerânduielile de la agape se răsfrângeau uneori și asupra slujbei Sfintei Euharistii, centrul cultului creștin, și că unele confuzii se arătau în folosirea harismelor și în aprecierea raportului lor cu virtuțile creștine, nesocotindu-se oarecum cultivarea iubirii de Dumnezeu și de aproapele, calea cea mai sigură pentru dobândirea vieții de veci și a desăvârșirii cerești.
Femeia în societate trebuie îndrumată în conformitate cu normele generale de morală creștină. Ca și bărbații, femeii sunt datoare să se ferească de orice ispită de desfrânare și să-și ducă viața în sfințenie desăvârșită, după exemplul femeilor evlavioase descrise în Vechiul Testament și după învățătura Mântuitorului și a Sf.Apostoli. În principiu, ele au aceleași drepturi și aceleași datorii ca și bărbații, iar această egalitate se arată mai ales în relațiile dintre soți în viața conjugală și particulară. Egalitatea principială dintre bărbat și femeie nu duce însă, în realizarea ei, la o uniformizare absolută de drepturi și de datorii și la suprimarea deosebirilor firești dintre cele două sexe, ci la o desăvârșită armonizare a năzuințelor lor speciale în viața socială, în viața de familie și în viața religioasă.
Se știe că în lumea veche, femeile aveau mai pretutindeni o poziție minoră în raport cu bărbații. Ele erau obligate să-și ducă viața într-o oarecare obscuritate, aflându-se până la căsătorie, sub autoritatea tatălui, iar după aceea sub ascultarea soțului. În familie ele își petreceau vremea muncind fără întrerupere pentru nevoile casei. În afară de familie, ele erau lipsite de cele mai multe drepturi, în comparație cu bărbații, iar în Orient erau obligate să-și acopere fața cu un văl care să le ferească de privirile străinilor și să arate dependența lor absolută față de soți. În adunările religioase ale păgânilor, inferioritatea lor față de bărbați era și mai pronunțată. La greci, bărbații trebuiau să se roage numai cu capul descoperit, iar femeile numai cu capul acoperit. Pentru bărbați, dezvelirea capului era semnul autonomieie și al demnității, iar vălul era pentru femei, simbolul supunerii și al inferiorității. Aceste obiceiuri puteau varia de la un popor la altul, dar toate izvorau dintr-o profundă desconsiderare a femeii, pe care egoismul și tirania bărbaților o coborâseră într-o stare echivalntă cu sclavia.
Creștinismul tocmai acest scop avea, să restaureze chipul lui Dumnezeu în om și să înnobileze relațiile dintre oameni. De aceea, Evanghelia este cea dintâi instituție care acordă cu adevărat femeilor cinstea care li se cuvine înaintea lui Dumnezeu și oamenilor. Chipuri ca acela al Mariei din Ierusalim (Fapte 12,12), al Tavitei din Iope (Fapte 9,36), al Lidiei din Filipi (Fapte 16,14), al Priscilei (Fapte 18,26) și al multor altora din Biserica primară vor rămâne de-a pururi modele de evlavie nu numai pentru femei, ci și pentru bărbați, iar simbolismul atribuit de către Sf.Pavel iubirii conjugale consfințite prin taina nunții (Efeseni 5,25-32) constituie pentru creștini baza oricărei discuții cu privire la egalitatea și la reciprocitatea de drepturi și de datorii între bărbat și femeie. Ca și în Galatia, Apostolul predicase așadar și în Corint egalitatea sexelor din punct de vedere moral și religios, învățând în catehezele sale orale, că botezul desființează orice inegalitate de rasă, de neam, de clasă, de castă sau de sex. În conformitate cu această învățătură, el poruncise soților creștini să-și ducă viața în cea mai desăvârșită înțelegere și colaborare și transmisese corintenilor căsătoriți: “Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeie” (I Corinteni 7,3-4).
Cu toate acestea, creștinismul nu-și propune să desființeze, odată cu inegalitatea socială și religioasă dintre cele două sexe și ordinea ierarhică a raporturilor dintre bărbat și femeie. Organizarea ierarhică a creației s-a făcut de Dumnezeu mai întâi în lumea spirituală a îngerilor, care au fost împărțiți în cete și în trepte după demnitate și lucrare și apoi în lumea pământească a oamenilor, care ocupă locuri diferite în scara ierarhiei socială, unele provenind din condiția lor creaturală, altele din demnitatea lor dobândită. După învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, toți oamenii sunt egali din punct de vedere religios și au în principiu, aceleași drepturi și aceleași datorii înaintea lui Dumnezeu.
Dogmatic vorbind, egalitate absolută nu există în sfera lumii create, așa cum nu există nici libertate absolută. Din această cauză, Evangheliie nu desființează decât ceea ce este rău și nefolositor din obiceiurile oamenilor și întărește tot ce corespunde voii lui Dumnezeu și binelui nostru trupesc sau sufletesc. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, copii trebuie să rămână mai departe supuși părinților, femeile bărbaților, simplii cetățeni autorităților, funcțiunile inferioare celor superioare (Romani 12,1-13,14). Formele acestei supuneri se pot schimba, iar creștinismul le-a subordonat poruncii generale a iubirii de aproapele. Ceva mai mult, respectul cuvenit ordinii ierarhice a societății este și mai puternic pentru creștini, deoarece acest respect se întemeiază nu pe argumente utilitariste, pe imperative inamovibile, cum socoteau păgânii, ci pe profunda convingere religioasă că organizarea vieții trebuie să se facă spre a corespunde întru totul voii lui Dumnezeu, după modelul întocmirii și funcționării trupului nostru și după modelul Trupului tainic al lui Hristos (I Corinteni 12,12-27).
Așa cum ni se spune, cei dintâi creștini obișnuiau să se adune laolaltă în prima zi a săptămânii, adică Duminica, spre a-și manifesta solidaritatea de credință, spre a asculta cuvântul lui Dumnezeu și spre a participa la oficierea sfintelor slujbe, care gravitau în jurul Sfintei Euharistii și care se săvârșeau fie de către Apostoli, fie de către preoții sau episcopii instituiți de ei prin taina hirotoniei. În Corint, cele dintâi locașuri creștine de cult s-au amenajat în locuința lui Aquila și Priscila, apoi în casa lui Titus Justus și mai târziu în casa lui Gaius.
Adunările duminicale se țineau, de obicei, în două ședințe distincte: una pentru instruirea catehumenului și alta, mult mai solemnă, pentru oficierea tainei Sfintei Euharistii. La ședințele rezervate catehizării și rugăciunilor obișnuite, puteau participa nu numai menbrii Bisericii și catehumenii ci și păgâniicare doreau să cunoască învățătura și viața creștină; mai ales în cadrul acestora se manifestau harismele destinate convertirii păgânilor și tot atunci se organizau agapele. La ședințele consacrate oficierii Sfintei Euharistii, luau parte numai credincioșii propriu-ziși, adică doar cei botezați, la sfârșitul lor, toți asistenții se împărtășeau cu Trupul și cu Sângele Domnului. La ambele ședințe, femeile erau primite în rând cu bărbații.
Aceste adunări nu se mai desfășurau însă cu sfințenia și solemnitatea cuvenită. Cele mai vinovate păreau a fi femeile, dar nici bărbații nu erau ireproșabili. Apostolul nu putea pierde din vedere că toți aduseseră cu ei din păgânism, nu numai o anumită mentalitate, care trebuia combătută, ci și unele obiceiuri mai greu de desrădăcinat. Nu trebuie uitat faptul că membrii Bisericii din Corint erau în majoritate greci, purtând astfel metehnele specifice. Apostolul este imparțial. El mustră mai întâi abuzul de libertate al femeilor și trece mai apoi la combaterea abuzurilor semnalate la agape, ca să încheie cu interzicerea primirii cu nevrednicie a tainei Sfintei Împărtășanii.
Gândirea sa se bazează pe câteva coordonate, și anume în adunările de cult, femeile sunt datoare să aibă capul acoperit și să asculte în tăcere, păstrând modestia pe care le-o recomandă revelația divină, ordinea firii și buna cuviință (I Corinteni 11,3-16; 14,33-36).
Datorită mediului corupt în care trăiau, femeiele atunci cînd erau prezente la agape și la slujbe, făceau acest lucru fără văl sau marama impusă după obiceiul vremii și a unei inovații în rânduiala adunărilor de cult, unele dintre ele îngăduindu-și să vorbească în biserică, trecând peste prerogativele rezervate de creștinism doar bărbaților și îndeosebi membrilor ierarhiei bisericești. Această atitudine trăda însă o înțelegere greșită a libertății creștine și o greșită aplicare a învățăturii evanghelice despre egalitatea religioasă dintre bărbat și femeie. Ca orice inovație deplasată, ea provoca nemulțumirea majorității credincioșilor și expunea Biserica locală unor aprecieri defavorabile din partea păgânilor. În plus ea aducea dezordine în adunările de cult și putea deveni, cu vremea, prilej pentru alte neorânduieli și ispite. Pentru a curma răul din rădăcină și a restabili sfințenia întrunirilor bisericești, Sf.Pavel poruncește femeilor să-și acopere capul când iau parte la adunările de cult și să păstreze tot timpul tăcerea și modestia potrivită sexului lor și practicii celorlalte Biserici. În sprijinul acestei porunci Apostolul aduce argumente: revelația divină (11,7-12) și buna cuviință (11,13-16; 14,33-36).
Primul argument are un caracter religios. Înțelegerea lui presupune cunoașterea dogmei despre raportul dintre persoanele Sfintei Treimi și despre simbolismul căsătoriei sfințite prin taina nunții. După învățătura Sf.Pavel, femeia este egala și complementul bărbatului în unitatea organică a căsătoriei. Între bărbat și femeie trebuie să existe așadar o legătură asemănătoare cu raportul dintre Hristos și Biserică, pe de o parte și dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, pe de altă parte. Din această cauză toate femeile evlavioase trebuie să respecte cu sfințenie, mai ales în adunările de cult, ordinea arătată de ierarhia: Dumnezeu, Hristos, bărbatul, femeia. Deosebirea dintre bărbat și femeie în organizarea vieții bisericești nu înseamnă însă inegalitate de drepturi și de datorii personale, căci harul preoției și harisma cuvântului nu sunt date pentru mântuirea acelora care le primesc, ci pentru zidirea altora, iar cele două sexe participă deopotrivă la aceeași viață în Duhul Sfânt și pot atinge grade egale de desăvârșire religioasă și morală.
Deoarece în Corint și în cetățile grecești purtau capul descoperit numai femeile de moravuri ușoare. Un astfel de obicei nu putea fi așadar tolerat în adunările creștine. Din această cauză Sf.Pavel adresează femeilor mustrarea: “Iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul; căci tot una este ca și cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-și pune văl pe cap, atunci să se și tundă. Iar dacă lucru de rușine pentru femeie să se tundă ori să se radă, să-și pună văl” (11,5-6). Prin acest cuvinte practic Apostolul face apel la însăși judecata și bunul simț al cititorilor epistolei sale.
Al doilea argument invocat de către Apostol în sprijinul combaterii greșitei comportări a femeilor în cult are caracter istoric și teologic. Justa lui înțelegere necesită cunoașterea referatului biblic despre facerea omului. În cartea Facerii ni se arată că femeia a fost creată pentru bărbat și după chipul lui (Facere 1,26-27; 2,18-25). De aceea ea este slava bărbatului, din care a fost luată, precum bărbatul este slava lui Dumnezeu. În cult acest adevăr este evidențiat prin deosebirea de ținută exterioară între băbat și femei. La această motivare Apostolul adaugă încă un argument, când spune că femeile sunt datoare să-și acopere capul, în adunările religioase nu numai pentru ilustrarea supunerii lor față de ordinea arătată la facerea omului, ci și pentru îngeri, sau din cauza îngerilor care asistă, în chip nevăzut, la oficierea sfintelor slujbe și la desfășurarea întrunirilor creștine și care au fost martori la creerea femeii. Dar deoarece nu dorește să se ajungă la exagerări, Sf.Pavel recomandă : “Totuși, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul este prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu” (11,11-12). Astfel Apostolul restabilește echilibrul între cele două sexe, care împlinesc numai împreună harisma înmulțirii neamului omenesc și a perpetuării Bisericii (7,7) și care depind unul de altul în actul nașterii trupești. În ultimă instanță bărbatul nu are nici o pricină de trufie, iar femeia de dezamăgire. Raporturile dintre bărbat și femeie trebuie așezate așadar în creștinism, numai pe armonie și dragoste desăvârșită.
Al treilea argument are caracter rațional. Astfel Sf.Pavel amintește corintenilor că din cele mai vechi timpuri, la toate popoarele, au fost disprețuiți bărbații care își cultivă părul asemenea femeilor, precum și femeile care își taie părul asemenea bărbaților. Creștinismul respectă nu doar revelația supranaturală, ci și revelația naturală, învățându-ne să ne conformăm în toate atât voii speciale ale lui Dumnezeu, cât și legilor fundamentale ale firii. Buna cuviință constituie deci un bun învățător, iar glasul ei o adevărată poruncă pentru orice creștin.
Modestia recomandată de Apostol nu se oprește însă doar purtarea vălului sau a mahramei în adunările de cult, ci și păstrarea unei atitudini de cuvincioasă tăcere și ascultare în Biserică, precum și renunțarea podoabele și preocupările de lux.
Creștinilor care participau la agape erau datori să alcătuiască o singură masă de dragoste frățească, să se aștepte unii pe alții și să se ferească de orice exces de mâncare și de băutură (11,17-22; 33-34). După cum le arată și numele, agapele (αγάπη – dragoste) erau mesele comune organizate de creștini pentru manifestarea dragostei frățești între ei. Ele însoțeau oficierea Sfintei Euharistii, fie precedând-o, fie urmând-o. De obicei se ținea seara când credincioșii se înapoiau de la lucru. Uneori se prelungeau toată noaptea, în zilele de sărbătoare se organizau însă dimineața. Dacă din punctul de vedere religios aceste agape aminteau de Cina Domnului cu ucenicii săi, din punct de vedere social trebuie spus că săracii și călătorii erau primiți cu deosebire. Uneori erau primiți și necreștinii care simpatizau Biserica și intenționau să devină creștini. Mai întâi aceste mese de dragoste au fost organizate în sânul Bisericii din Ierusalim, apoi exemplul a fost urmat și de alte comunități.
De regulă aceste mese erau alcătuite din mâncăruri foarte simple: pâine, pește, legume, pe care le aduceau credincioșii. Creștinii mai avuți însă aduceau și bucate mai alese, precum și vin. Spre sfârșitul veacului al doilea, Tertulian ne informează că, în vremea sa, participanții se așezau la masă numai după ce se rugau, că mâncau cât îi îndemna foamea, că beau cât le îngăduia cumpătarea, că se săturau ca niște oameni care își aminteau că și noaptea trebuie să adore pe Dumnezeu, că discutau între ei ca niște oameni care știau că Domnul îi aude, că-și spălau mâinile la sfârșit și, aprinzând lumânări, cântau pe rând imnuri religioase cu texte alese din Sfânta Scriptură, sau compuse de ei și că agapa se încheia tot printr-o rugăciune comună. Încă din veacul apostolic însă, agapele erau expuse să-și piardă caracterul liturgic și sobrietatea și să se transforme în mese obișnuite.
La Corint, așa cum aflase și Apostolul, în loc să alcătuiască o singură masă, creștinii se împărțeau pe grupuri distincte, aducând practic și aici spiritul de dezbinare cultivat de cele patru fracțiuni combătute de Apostol la începutul epistolei. Apoi, fiecare consuma ce adusese, aceasta fiind o dovadă de egoism și de jignitoare lipsă de dragoste față de ceilalți membri ai comunității. Primii sosiți la masă începeau imediat să mănânce, lăsând fără mâncare pe săracii care veneau de la lucru mai târziu și care nu puteau aduce alimente proprii. Cei bogați , atunci când mâncau și beau peste măsură, arătau o condamnabilă lipsă de respect față de solemnitatea unor astefl de adunări și mai ales față de taina Sfintei Euharistii, care se săvârșește în legătură cu agapele.
Acest fel de abuzuri nu mai puteau fi tolerate și de aceea Apostolul le spune corintenilor: “Și aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău…Căci, șezând la masă, fiecare se grăbește să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată. N-aveți, oare, case ca să mâncați și să beți? Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu și rușinați pe cei ce nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În aceasta nu vă laud” (11,18-22). În concluzie, Apostolul combate numai neregulile aflate de la corintenii veniți la Efes și spune: “De aceea, frații mei, când vă adunați ca să mâncați, așteptați-vă unii pe alții. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunați spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni” (11,33-34).
În urma acestor sfaturi, agapele și-au recâștigat sfințenia și solemnitatea, desfășurându-se în atmosfera admirată de Tertulian cu un secol și jumătate mai târziu. Persecuțiile și calomniile păgânilor au determinat suprimarea lor din rânduiala adunărilor săptămânale ale credincioșilor.
În continuare Sf.Ap.Pavel atrage atenția și asupra împărtășirii cu vrednicie cu trupul și sângele Domnului(11,23-32). De la problema comportării în timpul agapelor, Sf.Pavel trece la aceea a atitudinii creștine față de Sf.Euharistie. cuvintele sale alcătuiesc o scurtă cateheză practic, o cateheză dogmatică și liturgică despre Sf.Împărtășanie și au o deosebită importanță istorică pentru cunoașterea primei tradiții despre originea, caracterul, scopul și condițiile săvârșirii Sfintei Euharistii. Din punct de vedere cronologic, Epistola I către Corinteni a fost scrisă cu câțiva ani mai înainte de compunerea evangheliilor sinoptice. De asemenea, autenticitatea ei este una dintre cele mai sigure, fiind recunoscută de toată critica biblică. De aceea se poate spune că pericopa consacrată de Apostol acestui subiect constituie un neprețuit document istoric despre credința și practica Bisericii primare, în vremea când majoritatea martorilor oculari și auditivi ai activității, răstignirii, morții, învierii, arătărilor și înălțării Mântuitorului erau încă în viață (I Corinteni 15,6). Ea ne arată că dogma euharistică nu a suferit nici un fel de evoluție în dezvoltarea vieții creștine și că Biserica a păstrat-o așa cum a primit-o de la însuși Întemeietoul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Adresându-se creștinilor din Corint, Apostolul neamurilor descrie Sf.Euharistie cu emoție, credință și simplitate, încât fiecare cuvânt al său oglindește o desăvârșită sinceritate în transmiterea adevărului istoric, liturgic și dogmatic despre caracterul ei excepțional în iconomia mântuirii noastre. Sf.Apostol accentuează faptul că nu aprimit dohma euharistică prin mijlocirea vreunui om sau din tradiție, ci chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelație directă și personală: “Căci eu de la Domnul am primit ceeea ce v-am dat și vouă…” (11,23). Cuvintele instituirii Sfintei Euharistii concordă cu relatarea acesteia de la Evanghelia după Matei (26,26-29), de la Evanghelia după Marcu (14,22-25) și mai ales după cea a lui Luca, ucenicul și colaboratorul Sf.Pavel și unul dintre cei șaptezeci (22,16-20). Astfel Sf.Pavel scrie: “…Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine. Și mulțumind, a frânt și a zis: Luați mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceși spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea mea. Căci de câte ori veți mânca acestă pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului” (11,23-27).
Aceste cuvinte ne arată că la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită (αρτος) în însuși trupul Său, iar vinul în însuși sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială (ευχαριστησας) și împărtășind apoi cu fiecare pe ucenici. De fapt în tot veacul apostolic toate slujbele religioase ale Bisericii creștine s-au dezvolatat și s-au concentrat în jurul săvârșirii Sfintei Euharistii.
Trebuie să observăm că în Epistola I către Corinteni, în relatarea Sfintei Euharistii se disting două momente deosebite: momentul prefacerii și momentul împărtășirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul atât asupra pâinii, cât și asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioară împărtășirii. Ea necesită o rugăciune anumită, epiclesa, pe care Biserica Ortodoxă o cunoaște dein cele mai vechi timpuri și o rostește totdeauna asupra cinstitelor daruri.
Iar dacă aceasta este dogma despre prezența reală a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, se înțelege de la sine cât de mare este păcatul acelora care primesc cu nevrednicie înfricoșata taină. Adresându-se Corintenilor, Apostolul spune: “Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului” (11,27). Și mare este, cu adevărat, vina creștinilor care primesc cu nevrednicie trupul și sângele Domnului. Unii ca aceștia își agonisesc nu viața cea veșnică, rerzervată celor curați, ci osânda cea veșnică, rezervată acelora care se apropie de Taina lui Hristos ca de o hrană obișnuită.
În continuare, în Epistola I către Corinteni se vorbește despre harismele pe care le primiseră cei convertiți în Biserica Corintului. Nu este de mirare deci dacă această Biserică locală, abunda pe vremea Sf.Pavel de daruri duhovnicești făgăduite de Domnul celor ce vor crede din toată inima în El: “…voi nu sunteți lipsiți lipsiți de nici un dar, așteptând arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1,5-7). Aceste daruri poartă denumirea de harisme, ele confirmând caracterul supranatural al Evangheliei, ușurând primele începuturi ale creștinismului între neamuri și întăresc zi de zi dezvoltarea primelor comunități creștine.
Așadar harismele erau daruri spirituale ale Duhului Sfânt (χάρισμα), Care le lucrează și le împărtășește fiecăruia după cum voiește. Ele au fost date atât apostolilor, care aveau toate harismele, cât și membrilor ierarhiei bisericești., ba chiar și credincioșilor cu prilejul botezului sau al punerii mâinilor apostolilor peste cei botezați (conformMarcu 16,16-18; Fapte 8,17; 10,44-48; 19,5-6) și se dădeau spre rodirea Bisericii (I Corinteni 14,4; 12). Harismele derivă sau decurg din har, ca rodiri sau odrăsliri ale lui. Dintre multele harisme, apostolul Pavel amintește doar o parte, în patru liste (Romani 12,6-12; I Corinteni 12,8-11; 28-31; Efeseni 4,11).
Unele harisme erau speciale (pentru slujirile în Biserică), permanente, transmisibile, impersonale și mântuitoare, adică cele purtate de apostoli, prooroci, evangheliști, proorocirea lor fiind înțeleasă ca învățătură, îndemn și mângâiere (I Corinteni 14,3), păstori și învățători, denumiri în genere care corespund treptelor ierarhiei bisericești.
Alte harisme se dădeau nu numai apostolilor și membrilor ierarhiei bisericești, ci și credincioșilor, din care cauză toți se numeau “harismatici”. Între acestea unele erau de ordin intern, ca darul înțelepciunii, al cunoștinței, al credinței, al dragostei, nădejdei și milei, iar altele erau extraordinare, spectaculare, temporare și personale, deci netransmisibile și nemântuitoare, fiind semne pentru cei necredincioși, așa erau: darul proorocirii, facerea de minuni, puterea alungării demonilor, grăirea în alte limbi, tâlcuirea limbilor și deosebirea duhurilor.
Nu toți corintenii însă le înțelegeau caracterul și scopul.Unii le confundau cu adevărata cucernicie și vedeau în ele singura cale de desăvârșire religioasă, nesocotind folosul virtuților și subapreciind valoarea mijloacelor obișnuite de misiune și pastorație. Membrii ierarhiei bisericești din capitala Ahaia consultă așadar pe Apostol și asupra acestei chestiuni. Problema corintenilor era aceea a deosebirii darurilor acordate de Sf.Duh, de cele primite de la diavol și de șarlataniile vrăjitorilor. Criteriul fundamental pentru deosebirea harismelor adevărate de fenomenele pseudo-harismatice era și este mărturisirea mesianității și dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Corintenii socoteau că inspirația divină suspendă totdeauana activitatea simțurilor și depășește orice posibilitate de control din partea rațiunii. Platon afirmase că adevărurile dumnezeiești pot fi intuite numai în stare de transă, iar Filo lăudase pe aceia care se lasă mișcați de inspirația divină asemenea unor instrumente neînsuflețite.
Corintenii sunt îndemnați să-și dea seama ca niște înțelepți că au primit cuvintele învățăturii celei dumnezeiești și că sunt acum capabili ca oameni duhovnicești să judece cum se cuvine caracterul oricărui fenomen religios. Așadar, piatra de încercare pentru orice harismatic este, în ultimă analiză, nu puterea excepțională pe care o arată, ci atitudinea față de dogma hristologică. Nu este exclus ca, într-o formă abia conturată, să-și fi făcut apariția la Corint, în această epocă, precursorii ereziei cerintiene, care făceau distincția între Iisus și Hristos și care pretindeau că Iisus a fost un simplu om, murind singur pe cruce, iar Hristos o ființă cerească, sălășluind în el numai de la Botez la Răstignire. Asemenea eretici erau numeroși în Asia Mică, spre sfârșitul veacului apostolic. Unii dintre ei, docheții, pretindeau că Iisus Hristos a avut a avut trup aparent și tăgăduiau realitatea întrupării. Pentru cunoașterea caracterului oricărei harisme și pentru demascarea ereziilor, creștinii au așadar la îndemână un criteriu pozitiv, mărturisirea dogmei hristologice. Acest criteriu și-a păstrat până astăzi întreaga lui valabilitate în aprecierea sincerității și ortodoxiei oricărui propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu.
Apostolul explică că aceste harisme nu se acordă de obicei creștinilor ca o recompensă pentru anumite merite personale, deși unele harisme presupun și atitudini corespunzătoare la cei ce le primesc, ci așa cum binevoiește Duhul lui Dumnezeu. În consecință nimeni nu are dreptul să se trufească cu ceea ce i s-a încredințat în dar și pentru binele tuturor. Numărul harismelor așa cum am arătat deja, este greu de precizat, la fel în ceea ce privește natura lor.
Din felul în care sunt prezentate de către Sf.Ap.Pavel putem trage următoarele concluzii generale:
cuvântul înțelepciunii era darul de a expune sistematic adevărurile speculative ale religiei creștine, adică dogmele și tainele care depășesc puterea noastră de înțelegere (I Corinteni 2,6-15 și 13,2; Romani 11,33-36);
cuvântul cunoștinței era darul de a explica, pe înțelesul tuturor și cu ajutorul analogiilor cunoscute, adevărurile elementare ale creștinismului, adică acelea care alcătuiesc cateheza obișnuită destinată majorității credincioșilor (I Corinteni 2,1-5; 3,1-3; 8,1-2; 9,8; 15, 35-50; Evrei 5,11-6,3; Galateni 4,21-31);
credința făcătoare de minuni era virtutea a încrederii depline și nezdruncinate în Dumnezeu, acela care răsplătește pe aleșii Săi cu mila și cu dreptatea Sa și dă de pe acum puterea de a birui toate vrăjmășiile (Fapte 4,31; I Corinteni 13,2);
darul tămăduirilor consta în puterea de a vindeca bolile atât prin efectul rugăciunii pline de credință, cât și prin atingerea bolnavilor cu mâna, cu hainele sau numai cu umbra (Fapte 5,15; 19,12);
facerea de minuni era puterea asupra legilor firii (Fapte 4,31; 16,25-26; 28,3-6);
proorocia era darul de a edifica, de a îndemna și de a mângâia pe credincioși, precum și câteodată, darul de a prevesti viitorul (I Corinteni 14,3; Fapte 11,27-28; 13,1-2; 21,4; 8-12);
deosebirea duhurilor era puterea de a identifica cu exactitate originea, natura și caracterul fiecărei harisme, spre a elimina pe cele neadevărate și păgubitoare (Fapte 13,6-12; 16,16-18, I Tesaloniceni 5,21);
glosolalia sau vorbirea în limbi era puterea de a preamări pe Dumnezeu în adunări, într-o limbă extatică și necunoscută. Aceasta era o limbă spirituală, alcătuită din sunete diverse, o limbă inspirată de Duhul Sfânt (Fapte 2,4-21; 10,46; 19,6; I Corinteni 13,1; 14,14-16; 19; 27);
tălmăcirea limbilor era darul înțelegerii și tâlcuirii glosolaliei (I Corinteni 14,27-28);
apostolia sau apostolatul era darul predicării cuvântului lui Dumnezeu către neamurile străine și puterea misionară de a întemeia comunități creștine dincolo de regiunea natală (Romani 1,5; Apocalipsa 18,20);
învățătorii erau creștinii care studiau temeinic învățătura creștină și primeau darul de a o expune didactic ascultătorilor (Fapte 13,1; I Timotei 2,7; II Timotei 1,11);
apărătorii erau harismaticii care îndemnau pe creștini să se apere, să se ajute și să se sprijine la nevoie unii pe alții (Romani 16,4; II Corinteni 11,33; Fapte 2,45, 4,34; Filipeni 4,10; 14);
cârmuitorii erau întâistătătorii înzestrați cu darul conducerii comunităților (I Tesaloniceni 5,12).
Acest din urmă dar, al cârmuirii, l-au avut în primul rând Sf.Apostoli, iar el l-au transmis, prin taina hirotoniei, membrilor ierarhiei bisericești. Asupra acestora a trecut, treptat, treptat, toată puterea de a învăța, de a sfinți și de a conduce pe credincioși în Biserica lui Dumnezeu. Locul slujirilor sporadice, întâmplătoare și extraordinare l-a luat instituția stabilă a ierarhiei bisericești. Ei și îndeosebi episcopatului îi revine, dreptul și datoria sacră de a păstra, de a adânci și de a răspândi dreapta învățătură, de a administra Sfintele Taine și de a conduce pe credincioși pe calea mântuirii, purtând grijă de necontenita perpetuare, creștere și întărire a Trupului tainic al lui Hristos.
Sf.Ap.Pavel îndeamnă pe corinteni să conlucreze în desăvârșită armonie la zidirea Trupului tainic al lui Hristos, luând exemplu de la colaborarea dintre membrele trupului nostru (12,12-30). Când a vorbit despre meritele personale ale misionarilor, Apostolul a asemănat Biserica cu un ogor și a arătat că numai Dumnezeu poate da rod strădaniilor noastre (3,6-9). Când a sfătuit pe corinteni să lase în grija lui Dumnezeu aprecierea valorii contribuției fiecărui apostol la creșterea și la întărirea obștei creștine, el a comparat Biserica cu o clădire și a subliniat că la judecata divină, fiecare va fi răsplătit după calitatea și trăinicia lucrului său (3,9-15). Atunci când a descris urmările desbinărilor credincioșilor, el a numit Biserica templu al lui Dumnezeu și a scos în evidență datoria fiecărui creștin de a respecta unitatea de credință, de organizare și de viață (3,16-17). Iar când a îndemnat pe corinteni să se ferească de primejdia desfrâului, el a afirmat că trupul fiecărui creștin este templul Sfântului Duh și mădularul lui Hristos și ne-a poruncit să ne ducem viața în cea mai desăvârșită curăție trupească și sufletească (6,15-19). Acum, Apostolul numește pe toți creștinii trupul lui Hristos și îi îndeamnă la unitate în gând, vorbă și faptă. În acest scop, el aseamănă Biserica cu corpul omenesc, ilustrând și mai bine legătura indisolubilă dintre diferitele categorii de slujiri în organizarea activității exterioare a Bisericii luptătoare.
Această asemănare oglindește un profund adevăr dogmatic și moral. Din punct de vedere dogmatic, ea amintește corintenilor că prin Sfintele Taine și îndeosebi prin Sf.Botez și Sf. Împătășanie, toți creștinii devin mădulare sau membre ale unui organiosm special care poartă numele de trup tainic al lui Hristos. Acest trup este însăși Biserica creștună, adică obștea celor ce mărturisesc credința în Iisus Hristos, primesc Sfintele Taine și dau ascultare ierarhiei bisericești instituite de apostoli, pentru învățarea, sfințirea și conducerea credincioșilor spre mântuire. Biserica a fost întemeiată la Cincizecime, prin pogorârea Sfântului Duh. De atunci ea continuă neîntrerupt în lume lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Capul ei, și stă în nemijlocită legătură cu Duhul Sfânt, acela care o călăuzește spre tot adevărul și care împarte credincioșilor darurile sale cele bogate. Darurile duhovnicești sunt felurite, ca și nevoia de creștere, de întărire și de luminare a Bisericii, dar toate își au începutul din același izvor și toate-și regăsesc unitatea în urmăriera aceluiași scop.
Din punct de vedere moral, așadar fiecare harismatic este dator să mulțumească lui Dumnezeu pentru darul ce i s-a dat și să-și amintească neîncetat că tocmai slujirile socotite inferioare merită mai multă cinstire din partea comunității. De aceea nimic nu era mai greșit decât îngâmfarea unor harismatici cu darurile excepționale primite de la Dumnezeu, decât invidia față de darurile primite de alții și decât spiritul de vrajbă, de trufie și de dezbinare din sânul comunității corintene. Cei înclinați spre asemenea greșeli de judecată și de atitudine erau îndemnați să ia aminte la minunata lecție de solidaritate și de colaborare pe care o oferă permanent alcătuirea și viața organismului nostru fizic. Trupul omenesc a fost descris întotdeauna ca tip sau ca simbol al al unității în varietate și al varietății în unitate.
Apostolul neamurilor scoate însă un înțeles mult mai profund din simbolismul oferit de diviziunea muncii între părțile componente ale trupului nostru. Astfel el amintește în primul rând, legătura harică ce-i unește și interesul comun ce-I apropie. După aceea el arată că membrii Bisericii au nevoie unii de alții și că sunt datori în consecință se se iubească, să se ajute și să se sprijine întreolaltă. Apoi le poruncește să pună capăt rivalităților și atrage atenția, că la fel ca și în corpul nostru și în Biserică, toate organele depind unele de altele și că numai solidaritatea dintre ele asigură dezvoltarea întregului organism.
După Sf.Pavel, din analogia între corpul omenesc și Trupul tainic al lui Hristos rezultă următoarele învățături ecclesiologice: Trupul nostru este unul, deși este întocmit din multe mădulare; Biserica este una singură, cu toată mulțimea credincioșilor. Mădularele și simțurile trupului nostru sunt felurite, dar toate concluzionează și se întregesc în unitatea ansamblului; funcțiunile bisericești și harismele sunt variate, dar toate colaborează și se completează în năzuința spre binele aceleași Biserici. Membrele corpului omenesc sunt multe, dar tocmai pluralitatea lor este aceea care constituie integritatea vitală a organismului nostru fizic, slujirile duhovnicești sunt numeroase, dar numai multiplicitatea lor asigură plenitudinea de har și de viață a Bisericii. Anumite membre ale trupului nostru par mai de necinste sau chiar necuvincioase, dar tocmai acestora le acordăm mai multă cinste și cuviință, unele funcțiuni bisericești și daruri duhovnicești par de mai mică importanță, dar tocmai acelea pot aduce mai mult folos Bisericii.
IV. Învățătura despre învierea trupurilor în Epistola I către Corinteni – temei al învierii noastre
Așa cum am remarcat deja, Sf.Ap.Pavel a avut ca obiective principale ale predicilor sale mântuirea și învierea. Mântuirea este astfel prezentată arătându-se că nu se poate obține prin împlinirea unor rituri, nici doar prin trăirea unei vieți morale, ci prin jertfa lui Iisus Hristos, care a izbutit să învingă puterile întunericului. Victoria aceasta este împărtășită tuturor celor ce cred în jertfa Lui și trăiesc în comuniune cu El. Învierea ocupa un loc atât de important în predica Sfântului Pavel, încât la Atena a făcut impresie propovăduind “pe Iisus și Învierea” (Fapte 17,18).
Deși răscumpărați prin jertfa Domnului Iisus Hristos, credincioșii trăiesc într-o lume în care moartea și păcatul pot lucra nestingheriți. Creația, care suspină continuu, va fi scoasă de sub dominația păcatului și a urmărilor sale abia la Parusie, adică la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos (Romani 8,22). Atunci, cei aleși, de vor fi morți vor învia, iar de vor fi vii vor fi prefăcuți în corpuri nestricăcioase și vor rămâne totdeauna împreună cu Domnul. Cei păcătoși vor învia și ei, dar vor fi judecați și osândiți. Tot atunci Domnul Hristos va învinge și va supune lui Dumnezeu puterile potrivnice, dintre care cea din urmă va fi moartea. Atunci când victoria va fi deplină, “Dumnezeu va fi totul în toți” (I Corinteni 15,28). Însăși Învierea lui Iisus era însă un fapt cert, nu încape îndoială că după exemplul Său, vor învia și creștinii cu trupurile lor transformate.
Problema care preocupa în mod deosebit pe greci se pare că era tocmai învierea. Astfel, tesalonicienii, văzând că unii dintre creștini, rude sau prieteni ai lor, mor înainte de a veni Domnul, se arată nedumeriți, socotind că aceia au pierdut un mare privilegiu. La Corint, după plecarea Apostolului, erau unii care arătau o îndoială în ceea ce privește învierea trupurilor. Fără îndoială însă, că acest scepticism al lor era provocat și de prejudecățile pe care le aveau împotriva materiei și de un exces de spiritualism rău înțeles. În Epistola I către Corinteni, la cap.15 versetele 35-58, Sf.Ap.Pavel caută să arate tocmai scepticilor din Corint cum este posibilă învierea unui trup mort și îngropat și ce natură va avea acesta.
În versetul 35 ni se spune „De va zice cineva: Cum înviază morții? Cu ce corp vin?”. Apostolul se adresează în acești termeni deoarece rațiunea corintenilor nu avea nici o cunoștință despre un corp organic nestricăcios și etern, iar imaginația nu le putea veni în ajutor. Prin expresia „va zice cineva” nu este necesar să credem că Apostolul cunoștea o persoană anume care ar fi pus această întrebare. Se obișnuia mai întotdeauna în discursuri să se prevadă anumite obiecții. Așa că și Sf.Ap.Pavel care când scria, se adresa ca și cum ar fi de față. Πως εγειρονται οι νεκροι; ποίω δέ σωματι έρχονται, este practic o întrebare îndoită. Πως cuprinde o întrebare generală asupra modului învierii, referindu-se poate la puterea care va învia pe morți iar ποίώ δέ σωματι, o întrebare asupra calității corpurilor înviate, pentru corinteni fiind inportant să știe dacă vor avea același corp stricăcios și supus morții sau altul, iar dacă vor lua altul de ce i se mai spune Înviere.
Răspunsul Apostolului vine în versetul 36: “Om fără minte ce ești, ceea ce semeni tu, nu dă viață dacă nu a murit”. Răspunsul este însă pe măsura întrebării pe care cineva ar îndrăzni să o pună. Άφρων…edițiile grecești preferă vocativul, cele critice însă nominativul precum la Evanghelia după Luca 12,20: “Om fără minte ce ești”, fără minte pentru că nu observi cele din jurul tău. Adică , ca un om slab și neputincios, semeni niște grăunțe, care putrezând răsar și dau naștere la plante, dar te îndoiești că Dumnezeu poate să învieze niște morți.
Pentru a exemplifica, Apostolul folosește după obiceiul orientalilor o comparație. Prin stricăciunea pe care o suferă grăuntele ca să dea naștere unei plantre noi, se insinuează că moartea este condiția unei vieți mai ample.
În versetele 37-38 se spune: “Și ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit și fiecărei semințe un trup al său”. După cum știm, la Homer de exemplu, cuvântul σωμα este folosit întotdeauna cu sensul de cadavru, corpului viu zicândui-se δέμας. Mai târziu, sensul a evoluat și însemna organism viu sau mort, atât pentru oameni cât și pentru animale. Apoi, sensul se dezvoltă prin aceea că evocă materia, corpul care cade sub simțuri, în opoziție cu sufletul și cu umbra.
Sf.Ap.Pavel îl folosește de 89 de ori. De 66 de ori în sensul de corp omenesc, viu sau mort, de 5 ori în sensul de corp al plantelor sau astrelor; de 15 ori de corp mistic al lui Hristos și de alte 3 ori într-un sens discutabil. Aici însă, în versetele citate se referă la corpul plantelor.
Acest exemplu este foarte bine ales deoarece scapă pe Apostol de două exagerări deopotrivă de primejdioase. Prima este că prin el nu se afirmă deplina identitate dintre corpul înviat și cel stricăcios, ca și cum corpul cel nou ar deriva numai din reunirea elementelor materiale ale celui îngropat. Planata nouă nu a rupt deplin legătura cu sămânța. Și în cazul corpului omenesc care va învia, ca și în cazul seminței, subiectul dăinuiește, numai atributele se schimbă. Și totul se datorează cauzei prime, lui Dumnezeu. El a voit ca fiecare plantă să își aibă un corp deosebit așa cum a fost creat, tot așa voiește ca oamenii să învieze cu corpuri diferite de cele de acum.
În acest sens spune Sf.Ioan Hrisostom: “Nu tu omule, nici sămânța de la sine, nici natura, nici pământul și nici ploaia nu-i dă acest corp particular planetei, ci Dumnezeu. Este o lege naturală, dar autorul ei este Dumnezeu”.
Prin versetele următoare, putem pătrunde și mai profund în limbajul psihologic al Sf.Ap.Pavel: “Nu toate trupurile sunt același trup, ci unul este trupul oamenilor și altul este trupul dobitoacelor și altul este trupul păsărilor și altul este trupul peștilor. Sunt și trupuri cerești și trupuri pământești, dar alta este slava celor cerești și alta a celor pământești. Alta este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire”. Dacă înainte aveam cuvântul σωμα, acum avem σαρξ, corespondentul ebraicului basar.
În Vechiul Testament, cuvântul σαρξ, cel puțin în unele locuri, are sens peiorativ (Facere 6,3: “Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu va rămâne Duhul meu în veșnicie, în acești oameni, fiindcă sunt carne”). În plus, de când Epicur făcuse din σαρξ sediul plăcerii și izvorul fericirii- Seneca, Plutarh, Marcu Aureliu și mai ales Epictet- se întrceau în a deprecia carnea.
Aceste trei versete formează o paranteză. De la plante trece la organisme vii și atrage atenția asupra unor lucruri care se pot vedea de către oricine, asupra diferenței dintre trupuri. Deși toate sunt făcute din carne și oase, diferă ca înfățișare și fire. Una este constituția corpului omenesc, alta a păsărilor, alta a animalelor și alta a peștilor. După ființele vii, ia în considerație și corpurile cerești, aici folosește pe σωμα, care are un înțeles mai general. Chiar acelea care sunt asemenea ca esență, cum sunt corpurile cerești, diferă ca strălucire. Același Dumnezeu va putea să facă un lucru cu mult mai mic, va putea să poruncească sufletelor să-și reia, transformate, trupurile pe care le-au mai purtat odată.
După această paranteză, prin care se arată cât de variată este creația, Sf.Ap.Pavel revine la analogia cu semnele, în versetele 42-44: “Așa este și învierea morților: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc”. Ούτως (astfel,așa), se referă la grăuntele gol, care a devenit o realitate mai perfectă. Tot așa și grupul îngropat, cadravul supus stricăciunii, putreziciunii, necinstei și neputinței, va învia cu alte proprietăți, va fi nestricăcios, glorios și puternic, va fi spiritual ca al Domnului Iisus (Filipeni 3,21). Σπειρεται…εγείρεται au fost lăsate, poate intenționat fără subiect. Traducerile vechi românești au păstrat această formă. Preotul Gala Galaction a subînțeles un σαρξ și a tradus “se seamănă trupul întru stricăciune”. Nu este o greșeală, dar dacă Apostolul a voit să-l lase așa, trebuie să-l lăsăm și noi.
Termenii asupra cărora trebuie să insistăm sunt: ψυχικος și πνευματικος. Prin suflet, psihologia înțelege acea parte nobilă din om, cu cele trei facultăți ale sale: inteligența, voința și simțirea. Teologii văd în suflet scânteia divină pusă de Dumnezeu în om și deci partea nemuritoare din el. Nu tot astfel este cu corespondentul său grecesc ψυχη, adică suflu vital și prin extindere,viață.Se vorbește despre un ψυχη al animalelor, după cum se vorbește de unul al oamenilor.
Sfântul Apostol Pavel îl folosește de 13 ori și îi acordă patru sensuri:
– Viața individuală (Romani 16,6; I Tesaloniceni 2,8).
Ființă vie (Romani 2,9; 13,4; I Corinteni 15,45).
Sufletul însuși, distinct de corp (II Corinteni 1,23; 12,13; Efeseni 6,6; Coloseni 3,23).
Puterea sau principiul sensibil din om (I Tesalonicieni 5,23).
Adjectivul ψυχικος îl găsim de 4 ori la Sf.Ap.Pavel, de trei ori în pasajul de față și altădată în capitolul 2,14, peste tot în antiteză cu πνευματικος. Iar în I Corinteni 2,14 se spune că ψυχικος δε ανθρωπος nu poate să primească cele ale Duhului lui Dumnezeu.
În românește, deoarece nu i s-a un corespondent, a fost tradus cu: trupesc, firesc, sufletesc, neduhovnicesc…Poate că sensul cel mai apropiat este de animalic, adică ceea ce trăiește după instinctele și plăcerile trupului și nu după o judecată formată de πνευμα. Acesta ar fi sensul moral. În pasajul de față însă, avem un sens fizic, nu moral, cu atât mai mult, cu cât corpul pus în mormânt este lipsit de viață, așa că un corespondent mai adecvat nu poate fi decât “de carne” sinonim cu σαρκικος sau “material”.
Pentru cuvântul πνευμα, corespondentul ebraicului ruah avem două cuvinte, latinescul spirit și slavonescul duh, amândouă cu accepțiuni variate, dar indicând un ce mai presus decât sufletul, dacă nu chiar sufletul. În grecește însă, cuvântul πνευμα, de la πνεω, a sufla, este tot ce poate fi mai nehotărât. Sf.Ap.Pavel îl folosește de 146 de ori. Numai o dată îl folosește în sensul de suflare (II Tesalonicieni 2,8). Adesea îl folosește în sensul de principiu gânditor în om (II Corinteni 1,11; I Tesalonicieni 5,23; II Corinteni 2,13 și 7,1); alteori îl folosește în sensul de activitate a Duhului Sfânt în om, sau mai precis, omul sub influiența Duhului Sfânt, iar alte ori în sensul de Duhul Sfânt Însuși.
Πείρεται nu poate avea decât sensul de a pune în goapă, a înmormânta, căruia îi corespunde foarte bine εγειρεται adică a se ridica, a se deștepta folosit numai pentru persoane, nu și pentru plante, pentru care întrebuințează φύω.
Din stricăcios devine așadar nestricăcios, adică nemuritor, din josnic și de ocară, din supus celor mai umilitoare necesități, devine demn de onoare și respect, îmbrăcat cu o frumusețe care reflectă chipul lui Dumnezeu și strălucirea unui suflet slăvit, din neputincios și infirm, din supus la toate urmările căderii în păcat, devine superior, învingător al timpuluiși stăpân al spațiului, din material și pământesc devine spiritual, duhovnicesc. Nu eteric, cum ar părea că spune sensul etimologic al lui πνευμα, nici asemenea duhurilor cerești în ce privește felul de a fi și de a lucra, oricât de seducătoare ar părea această explicație, ci dominat de Duhul lui Dumnezeu, care îi poartă de grijă în viața supranaturală, după cum sufletul îl pătrunde și îl mișcă în viața pământească.
Atunci când Apostolul vorbește că înviază un corp duhovnicesc, își dă seama că a făcut o afirmație care are nevoie de explicații și adaogă în partea a doua a versetului 44: “Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc”. După cum există corpul acesta, cu care suntem obișnuiți, tot astfel există un corp și la înviere. Va fi un trup pnevmatic, un organ perfecționat, condus de πνευμα divin, care îl va pătrunde și proslăvi, schimbându-I calitățile ca să nu mai fie îngreuiat de carne și sânge.
Ca să explice posibilitatea existenței corpului animalic și duhovnicesc, Sf.Pavel revine la antiteza dintre Adam și Hristos (versetele 45-46): “Precum și este scris: Făcutus-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață. Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc”.
Pentru Apostol, Adam și Hristos reprezintă două perioade ale umanității. Aceștia nu simbolizează numai, ci printr-o tainică identificare reprezintă omenirea și pot transmite urmașilor calitățile sau defectele corpurilor lor. Primul om, Adam, a primit prin suflarea lui Dumnezeu un corp în care sufletul (ψυχη) exercită funcțiile vieții. Sufletul însă nu este însă principiul deplin al vieții, pentru că omul, ca să trăiască, are nevoie de hrană și în afară de aceasta nici nu poate trăi în veșnicie în trupul acesta adamic. De aceea este numit numai viu, nu dătător de viață.
Cel de al doilea Adam, Hristos, este Duh dătător de viață, cauza deplină a viații celui ce-l posedă, nu mai are nevoie de altceva. Trupul care posedă acest spirit a devenit pentru totdeauna un trup duhovnicesc și transmite viața tuturor celor uniți cu el. De aceea este numit ζωοποιουν. În aceste condiții întrebarea care se pune este asupra timpului în care Hristos a devenit πνευμα ζωοποιουν.
Noi credem că omul lui Hristos a posedat, de când a început să existe, în uniunea naturii omenești cu ființa divină, acest πνευμα ζωοποιουν, pentru că originea sa era din cer (versetul 47: “Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer”). Dar pentru nu a da ocazie de răstălmăcire Apostolul Pavel precizează: “Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc”. Deci în ordinea timpului, omul duhovnicesc – Iisus Hristos – a apărut după cel firesc, după Adam. Ca om, Iisus Hristos este fiul lui Adam. Și după cum omenirea a aștepat atât de mult pe cel de al doilea Adam și Duhul Său dătător de viață, tot astfel trebuie să treacă acum prin asprele condiții ale vieții, purtând trupul acesta psihic înainte de a cunoaște slava celui pnevmatic.
La versetele 47-49 ni se spune “Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc”. Așa cum începe versetul 47: Ό πρωτος ανθρωπος εκ γης χοικος , ne arată că aceste cuvinte trebuie luate și înțelese în sens fizic, așa cum spune Cartea Facere că a fost făcut primul om din pământ, țărână, deoarece χους înseamnă țărână, praf care se scutură de pe picioare (Facere 2,7; Eclesiast 3,20; 12,7; I Macabei 2,63). Unii exegeți au dat însă acestui cuvânt un înțeles moral. Primul om este din pământ după fire, deci gândește și se lipește de lucrurile pământești (Fotie, Eutimie Zigabenul).
Avem practic aici o parlelă între Adam și Hristos, primul a fost făcut din țărână, Cel de-al doilea, Hristos, era în chip de Dumnezeu înainte de a exista ca Om, s-a coborât din cer ca să îndumnezeiască și s-a unit cu corpul omenesc. El este așadar din cer prin natura Sa divină și prin puterea ce o are de a poseda plenitudinea sfințeniei pentru El și pentru cei ce cred în El. După cum Adam transmite moartea tuturor urmașilor săi, născuți din el pe cale naturală, tot astfel Hristos transmite viața celor renăscuți din El, pe cale supranaturală. Trăgându-ne după trup dintr-un om făcut din pământ, suntem pământești ca și el. Coborându-ne după duh, dintr-un om ceresc, vom fi cerești ca și El. Nu sunt două categorii deosebite, căci chipul lui Adam îl purtăm toți oamenii și l-a purtat și omul ceresc. Sunt mai degrabă două stări: una universală, pe care o moștenim; alta particulară, pe care trebuie s-o câștigăm.
Cu aceasta, Apostolul a răspuns la întrebarea referitoare cu ce corpuri vor învia morții. Cu un corp capabil să ia parte la gloria cerească, un corp duhovnicesc asemănător cu corpul Mântuitorului după înviere, corp pentru dobândirea căruia trebuie să ne trudim din această viață, imitând viața lui Iisus.
“Aceasta însă zic, fraților: Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea”, se spune la versetul 50.
Σαρξ και αιμα – trup și sânge a fost o exprimare deosebită. Acesta însă este corespondentul expresiei ebraice “basar vedam” în sensul de natură omenească în afara influienței Duhului Sfânt, care pregătește pe om pentru trupul duhovnicesc. Și avem acest sens peiorativ pentru că trupul este socotit cel prin care vine păpcatul originar și fiindcă este dominat de poftele care duc la păcat, este corpul nostru prin care îl transformă în pnevmatic. Aceasta nu înseamnă că materia este rea în sine sau păcătoasă, pentru că ea poate fi curățită, sfințită și glorificată. În starea de față însă ea reprezintă o îndoită legătură cu păcatul; este o legătură cu părintele neamului omenesc și o legătură psihologică cu răul către care înclină. Legătura din urmă se manifestă mai ales prin instinctele josnice, egoiste și oarbe, care o pun într-un continuu antagonism cu binele esențial al naturii raționale. Dacă în acest conflict omul este lăsat singur, este învins și devine trupesc, dacă are sprijinul Duhului învinge și tot omul devine duhovnicesc.
Nu înseamnă că trupurile nu vor învia la a doua venire. Apostolul spune că trupurile drepților, ca să intre în împărăția lui Dumnezeu, au nevoie de o transformare. Această transformare, pe care a descris-o foarte amănunțit pentru morții care vor fi înviați, e necesară și pentru cei ce vor fi în viață în acel timp, fiindcă nu se poate ca aceste trupuri neglorificate să moștenească o împărăție de glorie. Stricăunea și nestricăciunea sunt incompatibile. Deci acest trup stricăcios și muritor trebuie să înceteze de a mai fi astfel, trebuie să devină nestricăcios și nemuritor.
În versetele următoare ni se spune despre o taină: “Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va sufla și morții vor învia nestricăcioși iar noi ne vom schimba” (versetele 51,52).
În limba greacă, textul ni s-a transmis în mai multe variante. Cu toate acestea παντες ού… παντες este așezat împotriva uzului, înaintea lui ού, pentru că tot accentul cade pe el. Variantele ar fi următoarele:
Παντες ού κοιμηθησομεθα, παντες δε αλλαγησομεθα (“Nu toți vom adormi dar toți vom fi schimbați”).
Παντες μεν κοιμηθησομεθα, ού παντες δε αλλαγησομεθα (“Toți vom adormi, dar nu toți vom fi schimbați”).
Παντες μεν ού κοιμηθησομεθα ού παντες δε αλλαγησομεθα (“Nici toți nu vom adormi, dar nici toți nu vom fi schimbați”).
Παντες αναστησομεθα, ού παντες δε αλλαγησομεθα (“Toți vom învia, dar nu toți vom fi schimbați”).
Versiunea cea mai corectă este cea dintâi, preferată de toate edițiile critice și de toți comentatorii ortodocși. Chiar și Fericitul Ieronim, care se presupune că ar fi traducătorul Vulgatei, în explicare preferă acestă versiune, deși Vulgata are alta. Varianta a doua s-a vrut probabil o corectare dogmatică. Crezând că Apostolul vorbește aici despre drepți și de păcătoși, vreun copist a modificat textul pentru a arăta că numai drepții vor primi corpuri nemuritoare, nu și cei păcătoși. Contextul ne arată însă că Apostolul vorbește despre două catregorii de drepți: adormiți și neadormiți în ziua venirii glorioase a lui Hristos. Varianta a treia ne prezintă textul cel mai artificial din toate, iar versiunea a patra, apuseană, atestată numai de un codice greco-latin din secolul VI, tot din motive doctrinare a schimbat radical originalul. A dorit să arate că va fi o înviere generală, la care nu toți vor fi schimbați în mai bine, fiindcă vor fi și păcătoși. Ori, în contextul dat este vorba despre cei aleși.
Taina despre care vorbește Apostolul este tocmai această schimbare, că nu vom muri toți, ci toți vom fi schimbați la sunetul trâmbiței. Dumnezeu în bunătatea Sa, va transforma în oameni cerești pe toți cei care s-au nevoit și au crezut în a doua venire, fie că vor fi vii, fie că vor fi murit. Transformarea se va face foarte repede, într-un moment, într-o clipeală de ochi. Mai repede decât aceasta nici nu se poate închipui altceva. Venirea Mântuitrului va veni așadar nu în umilință, cum a fost nașterea, ci va fi fastuoasă. Glasul Arhanghelului va străbate de la o margine la alta pământul și va fi auzit și de vii și de morți. La aceasta se adaugă glasul trâmbiței.
Noul Testament folosește cuvântul “trâmbiță” de 11 ori. O dată la Evanghelia după Matei, de patru ori Sf.Ap.Pavel și de 6 ori Apocalipsa. În șapte din aceste locuri este întrebuințat în legătură cu venirea a doua a Domnului. Este sigur că era o tradiție, care se găsește mai dezvoltată în literatura apocrifă și în Apocalipsă, unde este vorba despre șapte îngeri, purtând fiecare câte o trâmbiță din care sună pe rând, tradiție care socotea sunetul trâmbiței ca un semn premergător al sfârșitului luimii. Se poate ca Apostolul să fi cunoscut această tradiție sau să fi cunoscut cel puțin cartea a IV-a Ezdra, care în cap.6,23 vorbește în același sens. Prin faptul că zice “ultima trâmbiță” se poate admite că și Sf.Ap.Pavel credea în existența mai multor trâmbițe, poate chiar șapte, în acord cu Apocalipsa, unde ultima trâmbiță, a șaptea, sună tot ca să învieze morții (Apocalipsa 11,15-18).
La sunetul ultimei trâmbițe, morții vor învia în nestricăciune, iar noi vom fi schimbați. Amândouă aceste acțiuni se vor petrece în același timp, nu va fi un interval între ele, cum ar vrea să susțină hiliaștii.
Unii dintre comentatori, îndeosebi cei protestanți, sosotesc că mai ales la începutul apostolatului său, Sf.Ap.Pavel și toți cei din generația sa au crezut că venirea Domnului va fi foarte curând și că orice moarte a creștinilor, înainte de această venire, era considerată ca ceva anormal. Ei susțin că creștinii din prima generație credeau că venirea Domnului va fi apropiată și că unii dintre ei vor fi martori la ea, între aceștia și Sf.Evanghelist Ioan.
Dar cu Sfântul Pavel lucrurile nu stau așa. El nu dă trăirea până la Parusie ca sigură, ci ca posibilă. Chiar în acestă Epistolă se consideră printre cei înviați cum apare în cap.6,14: “Iar Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa.” Așa că el se plasează când între unii, când între alții, fără să circumscrie prea mult pronumele ήμεις (“noi”). Prin acest cuvânt el înțelegea câteodată pe toți creștinii, din toate timpurile: trecut, prezent și viitor. “Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați”, morții, vii, toți adepții lui Hristos. În alte locuri, înțelege pe toți creștinii care vom fi în viață: “Noi, cei vii”, “noi vom fi schimbați”, între care se putea foarte bine să fie și el, dacă Parusia ar fi fost în timpul său. Din aceasta nu rezultă însă că Apostolul s-ar fi înșelat. Orice creștin, inclusiv Apostolili, trebuie să fie totdeauna pregătit pentru această zi, ca și cum ea ar fi gata să vină.
În versetul 53: “Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor se se îmbrace în nemurire”. Dumnezeu a rânduit așadar că pentru a participa la împărăția Sa este necesar să ne dezbrăcăm de tot ce este carne și sânge, de tot ceea ce este susus stricăciunii și morții și să ne îmbrăcăm în corpul glorios, nestricăcios și nemuritor. Și ceea ce a hotârât Dumnezeu trebuie (δει) să se împlinească.
Repetarea lui τουτο arată că este vorba de același corp și nu de altul, numai că proprietățile i se vor schimba. Unii comentatori, comentând acest verset opinează că schimbarea se va face trepatat, în mormânt, cum se face la grăuntele de care a fost vorba la început. Ar însemna însă să ne închipuim că corpul duhovnicesc ar exista deja, l-am poseda în gearmăn încă din viață și s-ar dezvolta la fel ca și încolțirea plantei. Aici se pot compara rezultatele, dar modurile diferă. Cât privește grăuntele, Dumnezeu lucrează după o lege, pe care El a pus-o în natură. Însă când este vorba de trupuri, ale căror elemente s-au împrăștiat prin putrezire, ceea ce nu este cazul cu semințele, trebuie o intervenție a atotputerniciei divine.
În privința versetelor următoare, 54-55: “Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este moarte, biruința ta? Unde îți este moarte, boldul tău?”. Foarte mulți comentatori cred că este o combinație de texte din Isaia 25,8 și din Osea 13,14, așa cum făceau rabinii pe vremea Sf.Ap.Pavel. Alții cred că citat este numai sfârșitul versetului 54: “Moartea a fost înghițită de biruință”, iar versetul 55 ar fi o locuțiune a Sf.Ap.Pavel, împropiindu-și cuvintele lui Osea, care în textul de acolo nu au nici o legătură cu subiectul tratat. Se pare mai întemeiată această opinie.
Dar și citatul din Isaia prezintă unele greutăți. Astfel în originalul ebraic găsim: “Billa hamavet lanețah” (“va nimici moartea pentru totdeauna, pentru vecie”). Septuanginta a tradus: κατέπειν ο θανατος ισχύσας (“moartea care a fost stăpână puternică a nimicit”) un text aproape neînțeles și foarte rău plasat în context.
De fapt toată încurcătura a fost produsă de cuvântul ebraic “nața” (“a dura la infinit, a fi superior, a stăpâni, a conduce. În titlurile psalmilor găsim de 55 de ori cuvântul “lamnațeah”, tradus în românește: “maestrului de cântări”, “starostelui de cântări”, “conducătorului de cor”. Deoarece nu a fost înțeles, cei din vechime, l-au tradus în mod foarte diferit, majoritatea dându-i sensul de a învinge, a birui. Putem madmite așadar că și Sf.Pavel i-a dat acest sens. Aici este însă un sens csre convine foarte bine și care este în concordanță cu versetul 26, care spune că Iisus trebuie să domnească până ce va supune pe toți vrăjmașii, ultimul fiind moartea. Prin patimile și moartea Sa, Mântuitorul a făcut moartea neputincioasă pentru cei ce cred în El (Romani 14,8). Dar moartea a fost numai învinsă, n-a fost nimicită. Ea va fi definitiv înfrântă la învierea generală. Până atunci ea își mai exercită puterile, ca urmare a păcatului, chiar față de creștinul care trăiește în Hristos. Eliberarea din puterea acestui dușman este progresivă, completă fiind la învierea generală, când se va consuma planul divin al mântuirii. Atunci nu va mai fi viață imperfectă, tranzitorie, ca cea de azi, când omul suspină după alta mai bună, ci viață deplină, “Dumnezeu fiind totul în toți” (I Corinteni 15-28).
Având parcă în fața ochilor această victorie și luând parte personal la ea, Apostolul izbucnește în strigăte de bucurie: “Unde-ți este, moarte, biruința? Unde îți este, moarte, boldul tău?”. Aceste cuvinte le găsim, așa cum am amintit și la Osea 13,14, însă nu ca un cântec de triumf, ci ca o chemare să distrugă poporul neascultător. Apostolul împropriindu-și aceste cuvinte, vrea să arate că de aici înainte puterea lor s-a terminat; nimeni nu o mai poate chema să-și exercite vreo acțiune sau pedeapsă. Fiul Omului o va desființa.
În versetul 56 ni se spune: “Și boldul morții este păcatul. Iar puterea păcatului este legea”. După cum se vede, Apostolul personifică moartea, asemănând-o cu boldul, acul otrăvitor al unor animale. După ce li se rupe însă acul, se poate umbla cu ele fără nici o teamă. Tot așa și moartea este temută și înspăimântătoare, fiindcă vine ca urmare a păcatului, altfel ar fi primită fără nici o teamă, ba chiar cu bucurie cum au primit-o martirii, doritori de a intra în nemurire și cum trebuie să o socotească toți creștinii. Cei ce au trăit o viață în afară de Hristos, nu o pot privi decât cu teamă. Conștiința le spune că departe de a fi un mijloc de a intra în nemurire, pentru ei moartea este un mijloc de a intra în locul de chinuri.
Legea despre care se vorbește este legea mozaică a Vechiului Testament, față de care aprecierile Sf.Ap.Pavel par cât se poate de contradictorii. Astfel legea este sfântă (Romani 7,12), duhovnicească (Romani 17,14), are drept scop să dea viață celor ce o respectă (Romani 7,10), e dată de îngeri, având pe Moise ca mijlocitor (Galateni 3,19), conduce la Hristos (Galateni 3,24), în sfârșit ea nu este legea lui Moise, ci este legea lui Dumnezeu (Romani 7,22-25).
Pe de altă parte, aceeași lege nu a desăvârșit nimic (Evrei 7,19), pricinuiește mânia lui Dumnezeu (Romani 6,15), a fost dată pentru călcările de lege (Galateni 3,19), prin ea vine conștiința păcatului (Romani 3,10; 7,7-8), toți cei care depind de faptele legii și-și pun nădejdea în ea sunt sub blestem (Galateni 3,10), în sfârșit ea este puterea păcatului și instrument al morții (I Corinteni 15,56).
Trebuie să avem în vedere și aspectul că o lege, orice lege, inclusiv cea de pe Muntele Sinai, este numai o lumină, nu este și o forță, o putere. Când nu există lege, nu există nici călcări ale legii (Romani 4,15; 5,20). După ce legea mozaică a fost dată, omul a luat cunoștință de păcat și neputându-se abține, primul efect al legii a fost faptul că le-a mărit greutatea călcărilor legii. Legea în sine nu era decât bariera care irita pe om, fără să aibă puterea de a-l opri. Rolul ei era să spună: “Să nu faci”. Dată unor ființe nepervertite, cărora este de ajuns să le arăți binele ca să-l iubească și să-l facă, ea n-ar fi adus decât bine. Dar condiția omenirii era cu totul alta. Legea a fost dată după păcatul original, atunci când voința omului nu mai era în stare să ducă la desăvârșire prin sine însăși, astfel că preceptele legii devin ocazii pentru noi păcate. Interdicția ațâță dorința, porunca rănește orgoliul și de aici straniul paradox ca porunca destinată să dea viață a cauzat moartea.
Cauza directă a morții nu este legea ci păcatul, dar păcatul a luat putere din lege, s-a folosit de un lucru bun în sine, ca să producă moartea. Fără lege, omul nu ar fi avut conștiința păcatului și a greutății lui și astfel și păcatul ar fi rămas într-o stare de inerție, de lâncezeală și și de neputință. De aceea concluzia Apostolului și în Epistola către Romani și în cea către Galateni este că legea trebuie să dispară; să dispară toată, în întregime, căci el nu făcea distincția pe care o facem noi astăzi, între legea morală și legea cultului și a ceremoniilor.
Dacă ceilalți apostoli n-au luat o atitudine atât de hotărâtă împotriva Legii ca Sf.Ap.Pavel, n-au făcut-o fiindcă nu cunoșteau ca el doctrina fariseilor despre Lege și despre mântuire. După farisei, mântuirea venea din împlinirea legii și numai din ea. După Sf.Ap.Pavel este opera lui Hristos și numai a Lui. A spune că credem în Hristos dar ținem și legea, înseamnă că nu cunoaștem caracterul propriu al acestei legi, care numai conduce la mântuire, fără să o conțină, care este ceva trecător, ce și-a împlinit rolul.
Dumnezeu a știut că această lege nu duce la mântuire a prevăzut și călcările și neascultările, dar totuși a dat-o, cunoscând și binele pe care avea să-l aducă. El a deșteptat conștiința să vadă răul în care se zbate. Văzând însă că nu poate scăpa prin propriile-i puteri, omul a ajuns să-și dărâme propriul orgoliu prin umilință și să ceară ajutorul divin, ajutor care nu a întârziat să vină prin Iisus Hristos. El S-a pogorât din cer, ne-a răscumpărat din blestem și ne-a dat puterea să învingem stihiile lumii, păcatul și moartea. Toată mulțumirea noastră deci trebuie să se îndrepte către Dumnezeu, care ne-a dăruit această putere.
Prin versetul următor, 57, Apostolul ne arată că această victorie ne este chiar din această viață: “Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!”, lucru arătat tocmai prin participiul prezent. Cu siguranța petrecerii în comuniune cu Mântuitorul, am pierdut teama de moarte și am dobândit victoria.
Ca nu cumva să lase impresia că victoria asupra morții se dobândește fără nici o trudă din partea omului, ca încheiere Apostolul adaogă: “Drept aceea, frații mei iubiți, fiți tari, neclintiți, sporind totdeauna în lucrul Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.” Cu alte cuvinte: De vreme ce știți că va fi o înviere și că la această înviere va fi o răsplată pentru cei buni și o pedeapsă amară pentru cei răi, fiți statornici în învățăturile pe care le-ați primit, ca și cum s-ar adresa celor ce se clătinau; stați neclintiți în fața celor ce vor să vă amăgească și trudiți-vă cât puteți să prisosiți, să vă întreceți unii pe alții în viața curată și în lucrul bine plăcut Domnului Iisus, imitind mereu viața Lui cea plină de curăție și statornicie în toate ispitele și suferințele. Toate acestea făcându-le, cooperați cu Iisus la mântuirea voastră, fiindcă truda din viața aceasta nu este fără roade în fața lui Dumnezeu. Cel ce lucrează după exemplul Fiului Său, nu poate să nu fie apreciat și răsplătit de El.
După cum se observă, acest pasaj este foarte bogat în idei și cuprinde învățături de cea mai mare importanță. De fapt învățătura despre învierea morților și cea despre judecata viitoare formau temelia practicii apostolice. Sf. Pavel pune întotdeauna la baza învățăturii sale învierea lui Iisus al cărei corolar era învierea celor ce cred în El. Pentru El nu este nici o îndoială că va fi o înviere generală mijlocită de Atotputernicia lui Dumnezeu.
Dacă nu există înviere, n-a înviat nici Hristos și apar goale de sens și zadarnice, și suferințele din viața aceasta șichinurile la care sunt supuși creștinii și botezul pentru morți care se practica în Corint și pecetea Duhului Sfânt cu care sunt însemnați creștinii pentru ziua răscumpărării.
Învierea se va face într-o clipă, la sunetul ultimei trâmbițe, care se va auzi peste tot pământul, la venirea glorioasă a Domnului. Tot atât de repede și în același timp cu învierea morților se va face și schimbarea celor ce vor fi găsiți în viață. Nu rămâne nici un loc pentru cei ce vor să găsească la Sf.Ap.Pavel hiliasmul. Împărăția lui Iisus nu este ceva de viitor, este ceva prezent. El a întemeiat împărăția mesianică imediat după înviere și domnește ca rege și cap al Bisericii luptătoare, care îi este corpul, luptând cu toți dușmanii până ce îi va învinge.
Învierea va fi generală, vor învia și cei buni și cei răi. Daniil, sub influiența căruia se crede că este Apostolul, scrie: “Și în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocrotește pe fiii poporului tău și va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până în vremea de acum. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte. Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viață veșnică, iar alții spre ocară și rușine veșnică. Și cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului și cei care vor fi îndrumat pe mulți pe calea dreptății vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12,1-3). La fel învățase și Mântuitorul (Ioan 5,25-29) și Sf.Ap.Pavel nu putea să nu cunoască această învățătură, și aceeași învățătură o găsim și în cuvântările sale, ținute la Cezareea, în fața procuratorului Felix (Fapte 24,21) și la Ierusalim, în fața Sinedriului (Fapte 23,6).
Noul Testament, și cu atât mai mult Epistola I către Corinteni, are peste tot o învățătură pozitivă. El scoate în evidență nu chinurile și pedepsele la care vor fi supuși păcătoșii, ci privilegiile pe care e vor avea credincioșii lui Hristos. Nu pentru frica de chinurile iadului trebuie să se trudească creștinul, să ducă o viață virtuoasă, ci din iubirea ce o are către Dumnezeu și din dorința de a se bucura de privilegiile și fericirea rezervată drepților din ceruri.
V. Iubirea – încununarea virtuților creștine
Corintenii, așa cum am văzut, socoteau că harismele constituie calea cea mai înaltă spre fericirea cerească. Mai presus însă de darurile duhovnicești după care râvneau atât de mult creștinii din Corint, rămâne de-a pururi o cale mult mai înaltă, mai desăvârșită, mai sigură și mai accesibilă fiecăruia dintre noi: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Aceasta este de fapt regina virtuților, încoronarea Evangheliei și esența creștinismului însuși. Pentru lauda ei, Apostolul neamurilor scrie cea mai frumoasă cântare a dragostei din întreaga literatură omenească, capitolul 13 din Epistola I către Corinteni, după cum a fost denumită de Sf.Clement Romanul.
Ca formă, imnul este distribuit în trei strofe, în trei părți. Astfel, prima strofă, versetele 1-3, subliniază necesitatea și superioritatea iubirii creștine în comparație cu harismele, căci acestea oricât de mari virtuți ar fi, fără dragoste nu au realitate, nu folosesc la nimic. Pentru exemplificare sunt amintite aici câteva: glosolalia, proorocia, cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoștinței, credința făcătoare de minuni, darul ajutorării și facerii de bine.
A doua strofă, versetele 4-7, enumeră șapte însușiri pozitive și opt însușiri negative ale iubirii, izvor al tuturor virtuților și scut împotriva tuturor păcatelor și răutăților, practic se expune ființa dragostei, întâi în general, după aceea în puterea ei de a trece toate cu vederea.
Strofa a treia, versetele 8-13, se arată că dragostea nu piere niciodată, ci împreună cu credința și nădejdea rămân veșnic, dar e mai mare decât acestea două, precum și superioriatea celor trei virtuți teologice față de darurile duhovnicești.
Dacă harismele au fost râvnite și primite numai de anumiți oameni, dacă au fost legate de anumite persoane, timp și loc, dacă într-un cuvânt au fost circumstanțiale, apoi nu același lucru putem spune despre virtutea dragostei. “Ea nu este o cale scoasă la întâmplare – zice Sf.Ioan Gură de Aur, comentând pe Sf.Ap.Pavel – ci mult mai înaltă și care stă înaintea tuturor și este comună pentru toți. Și nu este ca harismele, care unele sunt ca acelora, altele ale acestora și care nu sunt date tuturor, ci ceea ce eu spun este dar universal (καθολικον δωρόν εστι).
Acest dar universal, covârșește așadar toate celelalte daruri. Așa cum observă foarte bine Sf.Ioan Hrisostom, Apostolul neamurilor procedeează pedagogic când lasă să vorbească despre dragoste, la urmă; în acest chip a putut arăta mai bine că ea este ca o coroană a tuturor darurilor. Dar nu uită să precizeze că aceest dar i s-a dat datorită faptului că este membru al Trupului tainic al lui Hristos. Prin ea creștinul se solidarizează cu Hristos și cu membrii umanității. Dragostea vine din Hristos ca dar, iar creștinul întors cu fața spre izvorul ei caută tot timpul să o aplice. Roadele ei tonifică și înalță pe acesta spre culmile duhovnicești ale desăvărșirii. Prin ea se îndeplinește lucrarea mădularuluiTrupului lui Hristos. Ea nu poate fi concepută în afară de acest organism unificator. De aici și calitatea esențială a dragostei creștine, aceea de a promova și menține unitatea.
Este interesant să observăm că tocmai o comunitate ca cea din Corint, care abundă în daruri duhovnicești, se lasă divizată de intrigi, ambiții și interese mărunte, uitând că iubirea este împlinirea Legii și cea dintâi datorie morală în viața oricărei Biserici șia oricărui credincios. Corintenii râvnesc spre treptele cele mai înalte ale harului dumnezeiesc, nedându-și seama că scara desăvârșirii este axată pe stâlpii iubirii de Dumenzeu și de aproapele și că orice desprindere de vreunul din acești stâlpi ar putea preface tot urcușul într-o catrastofală prăbușire. Dar Apostolul veghează, de aceea, după ce îi dojenește ca un părinte pentru toate lipsurile și pentru toate abaterile, el le descrie în cuvinte insuflate regula de aur a moralei creștine: virtutea iubirii, aceea care îi poate conduce spre culmile cele mai înalte ale desăvârșirii religioase și care îi poate face vrednici de darurile duhovnicești primite de la Dumnezeu.
Apostolul Pavel face o comparație pentru început pentru a sublinia că lipsa dragostei atrage după sine o izolare a creștinului între lucrurile neînsuflețite și fără simțire. Așa încât nici darul “limbilor oamenilor”, adică glosolalia, dar de a vorbi în chip minunat spre lauda lui Dumnezeu nu covârșeșete puterea dragostei. Adăogându-se “și ale îngerilor” se expimă cel mai înalt grad al glosolaliei, adică de ar avea facultatea să înțeleagă și graiul ființelor spirituale, cum își împărtășesc ideile, dar dacă i-ar lipsi dragostea ar fi “aramă sunătoare ori chimval răsunător” instrumente muzicale care fac mult zgomot dar înăuntru sunt goale și moarte. Numai dragostea dă omului adevărata ființă și viață. Αγάπη e de înțeles aici drept iubirea de Dumnezeu, care se manifestă în iubirea către aproapele. Se amintește mai întâi glosolalia pentru deoarece corintenii țineau foarte mult la ea, iar cuvântul “răsunător” (αλαλαζον) a fost ales cu intenție tocmai pentru a arăta contrastul cu glosolalia care este liniștită, fără glas.
Pentru a face o icoană completă a dragostei, Sf.Pavel nu se oprește la aceste comparații. El spune că nici proorocia, nici aflarea tainelor lumii și nici chiar credința nu poate înlocui darul dragostei. Apostolul zice “de aș avea atâta credință încât să mut și munții”, adică o credință făcătoare de minuni atât de mare încât să poată muta munții, (potrivit Evangheliei după Matei 17,20; 21,21), adică să facă cea mai mare minune, dar nu are dragoste, înaintea lui Dumnezeu nu are nici un preț, deși în afară pare foarte mult. Prin urmare și cele mai mari harisme, fără dragoste nu folosesc, deși ele pot să existe în cineva, chiar și un păcătos poate fi purtătorul unui dar dumnezeiesc în folosul Bisericii. “Nimic nu sunt”: din punct de vedere moral toate nu au nici un preț. Fără dragoste și cele mai mari fapte ale credinței sunt fără valoare la Dumnezeu. “Nimic nu-mi foosește”, cuvintele Apostolului, exprimă tocmai lipsa de folos pentru mântuirea proprie. Și aici se spune că dragostea ar putea lipsi, dar această lipsă e și norma la judecarea valorii unei astfel de lucrări.
În versetele următoare, dragostea este personificată, descriindu-se manifestările ei față de aproapele, care descriere se leagă firesc de precedentele. În elanul său, Sf.Pavel enumeră câteva manifestări ale iubirii adevărate, fără a pretinde însă a le arăta pe toate, nici a le clasa metodic. Avem aici practic 15 note pozitive și negative, din care se poate cunoaște, dacă avem dragoste adevărată către Dumnezeu și către aproapele. Ființa reală a dragostei nu o putem defini, căci lucrarea Duhului este în noi. Μακροθυμει (rabdă îndelung), adică față de orice supărare din partea altora, nu este o nuanță de exprimare vehementă, ci în stare să stăpânească mânia. Îndelunga răbdare este una dintre roadele dragostei pe care Sf.Ap.Pavel le trece în revistă. Dar zice Sf.Ioan Gură de Aur observăm că Sf.Pavel nu se porește aici. El a adăugat și altele. Între acestea milostenia este aceea ce știe să păstreze virtutea dragostei curată, prescriind fiecărui păcat ce ar îndrăzni să o atace, doctoria necesară. Χρηστεύεται: e binevoitoare.
În continuare, se caracterizează dragostea îndeaproape și anume se arată întâi ce nu face ea. Caracterizarea de aici conține ce lasă dragostea, ca apoi să arate de ce este capabilă.
Sprijinându-se pe exemple din Vechiul și Noul Testament, Sf.Ioan Hrisostomul explică de ce Apostolul Pavel scrie că dragostea “nu se poartă cu necuviință” (13,5), chiar când pătimește pe nedrept. Fiul lui Dumnezeu a suferit totul din dragoste față de om.
În cele ce urmează se arată de ce este capabilă dragostea. Nu pizmuiește; căci dragostea omoară egoismul ce face omul să fie supărăcios, rece, gelos față de aproapele. Nu se laudă, adică nu e mândră pentru însușiri închipuite ori reale ca așa să strălucească înaintea oamenilor. Nu se trufește, adică față de alții nu e arogantă, căci cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele este smerit. Nu se poartă cu necuviință, adică în toate împrejurările observă legile bunei cuviințe. Nu caută ale sale, adică nu este egoistă. Nu se aprinde de mânie, nu se aprinde, ca atunci când se aprinde egoismul. Nu gândește răul, adică iartă ofensele altora și și nu se răzbună. Nu se bucură de nedreptate, adică nu se bucură de păcatele altuia și se întristează, căci prin ele se vatămă Dumnezeu. Se bucură de adevăr, adevărul este personificat și înseamnă adevărul în înțeles eminent, în contrast cu cele precedente. Ținta acestui adevăr este aceea de a conduce pe oameni la moralitate și de câte ori se întâmplă aceasta, totdeauna se bucură.
“Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (13,7). Toate aici are un sens emfatic, fiind menit să descrie puterea dragostei care învinge toate, este capabilă de toate. Παντα στέγέι este tradus în Vulgata cu “suffert”, toate le suferă, mai bine este însă a înțelesul că cine iubește caută să scuze și să acopere greșelile aproapelui pe cât este cu putință. Toate le crede, adică nu se îndoiește niciodată, nu presupune niciodată ceva rău, ci totdeauna crede ce e mai bine despre aproapele, în contrast la neîncrederea față de acesta. Toate le nădăjduiește, pentru că așteaptă în viitor tot ce e mai bine de la aproapele, nu are nici o suspiciune față de el. Toate le rabdă, adică orice supărare, goană, el le primește cu resemnare.
Însă calitatea cea mai admirabilă a iubirii o arată Sf.Ap.Pavel în versetul 8: “Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși”. În această enunțare se găsește o altă caracteristică a dragostei: neputința de a fi nimicită, dizovată sau întreruptă vreodată. Din această flacără ce arde continuu, răsădește putința de a nu urî, care este cel mare bun al iubirii. Omul fiind chipul lui Dumnezeu, ura trebuie să fie departe de acesta. Ceea ce trebuie să urâm este păcatul din om, ca lucrare străină lui și în contradicție evidentă cu scopul pentru care a fost făcut. Izbânzile dragostei enumerate, formează cu însăși virtutea, acel lanț de aur ce stă pe pieptul celui ce iubește. Ele sunt prețioase ca și materialul din care este alcătuit lanțul.
De observat că versetele 8-13 sunt de sine stătătoare față de versete anterioare, 4-7. Πιπτειν, corespunde evreiescului “nafal” înseamnă a cădea, a înceta (Luca 16,17; Matei 5,17), contrariul de la nicicând nu cade.
În versetele următoare se spune: “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (13,11-12). Probabil că ceea ce a îndemnat pe apostol să ia pilda pruncului, a fost poate expresia τέλειον care înseamnă nu numai perfect, ci și crescut, dezvoltat, în contrast cu νήπιος. Copilul se deosebește de cel înaintat în vârstă atât cu privire la corp cât și cu privire la suflet, căci amândouă sunt potrivite vârstei, adică slabe, neputincioase. Astfel se deosebește profeția și știința ce o primește aici pe pământ de știința în cealaltă viață. Deosebirea aceasta nu este numai cantitativă ci și calitativă. Dacă s-ar deosebi cunoașterea de aici a adevărului numai după grad și cuprins de cea din viața viitoare, nu s-ar putea pune în contrast cunoștința creștină dragostei, căci și dragostea are mai mute trepte. Simțeam exprimă interesul și năzuința, judecam se raportează la judecare, la activitatea minții. Unii comentatori au considerați că este mai bine a raporta vorbeam la glosolalie, judecam la profeție, fiindcă ea întărește convingerea și lămurește dispoziția internă. Cuvintele din versetul 12 “că acum…”, acum se referă la timpul până la parusie. Privirea în “ghicitură” are legătură cu faptrul că oglinzile din vechime erau de metal și nu dădeau lămurit chipul celui ce se uita în ele, încât chipurile trebuiau mai mult ghicite, decât privite cum sunt în realitate. Așa este și cunoașterea prin cunoaștere. Oricât ar fi însă de într-aripată credința, ca mod de cunoaștere, ea nu poate înlocui intuiția directă. De aceea, după dogmatica paulină, credința nu este menită să constituie un mod veșnic de cunoaștere a realității supranaturale. Funcția ei este legată numai de starea noastră pământească. Atunci când ne vom muta din locuința aceasta slabă și întunecoasă, în care adevărul dumnezeiesc pătrunde numai pe măsura priceperii și receptivității noastre, credința va înceta și va fi înlocuită de viziunea directă, tot atunci va înceta și nădejdea. Ea ne apropie de pe acum de fericirea cerească, dar această fericire nu ne este accesibilă pe pământ decât în măsură infimă.
Este fără îndoială faptul că Apostolul a avut în vedere textul de la Numeri 12,8: “Cu el grăiesc gură către gură, la arătare și aievea, iar nu în ghicituri și el vede fața Domnului. Cum de nu v-ați temut să cârtiți împotriva robului Meu Moise”. În acest text apare expresia “față către față”, ce corespunde evreescului “panim al panim” și exprimă nemijlocita privire: orice cunoaștere e o privire spirituală. Lucrurile dumnezeiești sunt însă cunoscute acum prin credință, iar aceasta e întunecoasă, misterioasă, fiindcă nu este privire directă. Acum avem numai reflexul adevărului dumnezeesc, iar în viața cealaltă vom vedea direct adevărul. Așadar prin “oglindă” este de înțeles credința ca mijlocul științei mai înalte.
Ultimul verset, 13, arată indisolubila legătură dintre credință, nădejde și dragoste în viața aceasta pământească și veșnicia iubirii, în raport cu celelalte două, în viața cerească, precum și superioritatea celor trei virtuți teologice față de darurile duhovnicești: “Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Se observă că este întrebuințată expresia νυνι δέ (iar acum) este un participiu care se opune lui τότε din versetul 12, până când se întâmplă acea cunoaștere deplină. Πίστις este credința mântuitoare, έλπις, nădejdea fericirii veșnice, acestora alăturânduli-se dragostea. Aceste trei sunt exprimate ca o treime nedespărțită, de unde și formularea μειζων δε τούτων (mai mare între acestea trei, de mai mare preț) căci dragostea dă fiecărei virtuți adevărata valoare înaintea lui Dumnezeu; τούτων se raportează deci la τα τρία ταυτα, nu la πίστις și ελπίς când ar trebui să fie μείζων δε η ταυτα.
Așadar, după cuvintele Sf.Ap.Pavel, credința și nădejdea sunt superioare harismelor, căci fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu, dar sunt trecătoare în raport cu viața viitoare, ca tot ce-i legat de starea noastră nedesăvârșită de pe pământ. Locul lor îl va lua experiența directă și veșnică.
Numai iubirea nu va înceta niciodată. Ea preface credința și viziunea în adorare și ascultare. Ea schimbă nădejdea și posesiunea în izvor de slavă și fericire. Ea ne unește de pe acum cu Dumnezeu, pentru a nu ne mai despărți niciodată. Ea nu are limită nici în timp, nici în întindere, nici în intensitate. Mereu durează, mereu crește, mereu se desăvârșește. De aceea Sf.Ap.Pavel nu vede în iubirea creștină o virtute obișnuită ci calea cea mai presus de fire pentru apropierea noastră de Dumnezeu, iubirea desăvrșită și desăvârșirea însăși.
Cel dintâi și cel mai însemnat aspect al iubirii creștine are caracter religios, referindu-se, cum s-a arătat, la atitudinea omului față de Dumnezeu. Cel de al doilea aspect, deopotrivă de important, are caracter social, privind atitudinea omului față de semenii săi de pe pământ. Și din acest punct de vedere, iubirea este izvor și încoronare pentru toate virtuțile morale. Prin ele, iubirea ne poruncește să fim îngăduitori în raporturile cu semenii, să iertăm pe cei ce ne greșesc, să arătăm blândețe și amabilitate frățească față de cei slabi, să ne bucurăm pentru aflarea și triumful adevărului, să suportăm cu răbdare necazurile, să arătăm încredere aproapelui nostru, să sperăm în biruința finală a binelui și a dreptății individuale și colective și să așteptăm cu răbdare sfârșitul oricărei suferințe, pentru a primi fericirea cea veșnică de la Dumnezeu.
VI. Textul Epistolei I către Corinteni în Bibliile românești
După cum spune Sf.Ap.Pavel, „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre îndreptățirea care duce la dreptate” (II Timotei 3,16). Astfel, Sfânta Scriptură împreună cu Sfânta Tradiție, ea constituie izvorul și temelia credinței și vieții creștine. Așa au prețuit-o dintru început creștini, iar misionarii și slujitorii Bisericii au recomandat-o cu stăruință și cu căldură credincioșilor. Astfel îndemnul „Cercetați Scripturile” a devenit o dorință, un îndemn și o obligație pentru toți, căci nici o carte nu se poate asemăna cu Sfânta Scriptură în ceea ce privește folosul sufletesc, lumina și căldura ce se revarsă din sfintele și dumnezeieștile sale pagini.
Veacuri de-a rândul, poporul român a fost lipsit de mângâierea și de putința de a asculta cuvântul lui Dumnezeu propovăduit în graiul strămoșesc, ori să îl poată citi în cărți scrise de înțelesul lui. Dar însăși Sfânta Scriptură cere ca fiecare om și fiecare popor să se roage lui Dumnezeu în limba sa, după cum spune Sf.Ap.Pavel în Epistola I către Corinteni 14,19: „Dacă mă rog în limbă insuflată, duhul meu e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare; dar în biserică vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu cuvinte cu înțeles ca să învăț și pe alții, decât zece mii de vorbe în limbă insuflată”.
Cu toate acestea, au existat traduceri în limba română, dar lipsind tiparul, acestea s-au pierdut în negura veacurilor, tipăriturile fiind la noi apanajul secolului al XVI-lea. În plus, oamenii se deprindeau destul de greu cu lucrurile noi, fapt pentru care a trebuit să treacă jumătate de veac până când s-au ivit încercările de tălmăcire în românește a mai multor cărți de căpătâi, diaconul Coresi fiind cel care
așezându-se la Brașov, după ce plecase în anul 1558 de la Târgoviște din Țara Românească, unde începe să tipărească vreme de vreo 20 de ani carte românească.
În Evangheliarul românesc, tipărit de Diaconul Coresi la Brașov în 1561 în epilogul său este scris: “și amu scrisu aceste sfente cărți de învățătură să fie popilor rumânești să înțeleagă, să învețe Rumânii cine-su creștinii. Cum grăiește și Sf(â)ntul Pavel Ap(o)s(to)lu cătră Corinteni 14 capete: în Sfânta Beserică mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limbă striină”, amintind în acest mod de textul de la I Corinteni, cap.14,19.
În volumul Tâlcul Evangheliilor și Molitvelnic românesc, tipărit de diaconul Coresi la Brașov în 1564 pe foaia de la sfârșitul cărții Tâlcul Evangheliilor, în epilogul cu titlul “Dojana cetitorilor” diaconul Coresi justifică tălmăcirea în limba română a Sfintelor Evanghelii, a Apostolului și a Tâlcuirii Evangheliilor cu textul de la I Corinteni 14,19. Apoi în partea a doua a volumului, în care se află Molitvelnicul, pe verso foii de titlu se află o prefață, în care se zice: “Rumânește am scris acest Molitvelnic, cum să înțeleagă și popa ce zice însuși și oamenii ce ascultă, că alte limbi înțeleg și Dumnezeu așa au fost lăsat și proorocilor și apostolilor să grăiască în limba cum înțeleg și grăiesc oamenii…”. În continuare se citează câteva texte scripturistice printre care și cel arătat deja, de la I Corinteni 14,19.
Aceeași argumentare pentru traducerea în limba română a textelor scripturistice în limba română, implicit a epistolelor pauline, o găsim și în Psaltirea românească din 1570 tipărită de diaconul Coresi la Brașov, dar și în Psaltirea slavo-românească, tipărită de același în 1577.
Cel care însă avea să dea Bisericii și literaturii româneșteti un giuvaer de limbă literară de largă accesibilitate este mitropolitul cărturar și patriot transilvănean Simion Ștefan din Bălgrad – Alba Iulia, prin tipărirea Noului Testament în 1648, în limba înțeleasă și vorbită de românii de pretutindeni, prima traducere integrală a acestei cărți sfinte în limba română. Această operă este înfăptuită într-o perioadă în care prin osteneala unor ierarhi iubitori de cultură și a unor tipografi pricepuți, cunoaște un început de tradiție tipografică. Din punct de vedere al limbii, traducerea tipărită de la Alba Iulia reprezintă o realizare de excepție, prin aceasta putând afirma că Mitropolitul Simoion Ștefan așează limba română în rândul limbilor „sfinte” de circulație a Sfintei Scripturi.
Apariția Bibliei de la București din 1688, din timpul domnitorului Șerban Cantacuzino, a fost prima tipărire integrală a textului Sfintei Scripturi în limba română, purtând însă pecetea îmbunătățirii, tezaur de grai, simțire și de cugetare al întregului neam românesc. Acesta a fost rodul străduințelor cărturărești din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Vom aborda în continuare o sumară trecere în revistă a celor mai importante tălmăciri în limba română a Sfintelor Scripturi, ediții ale Sfântului Sinod de-a lungul timpului având în vedere și persoanele care au lucrat la acestea și forma ce s-a dat adaptării textului Epistolei I către Corinteni.
Gândul de a avea și noi, românii, o traducere adecvată a Sfintei Scripturi din limbile originale în care au fost scrise cărțile sale de-alungul veacurilor, această traducere urmând a se face de cătrer bărbați cu desăvârșite cunoștințe biblice, înzestrați cu aparatul critic necesar și temeinici cunoscători ai limbilor, ebraică cu dialectele ei și a celei grecești, s-a făcut odată cu începerea unei traduceri între anii 1905-1914, Biblie ce va purta numele de Biblia Sfântului Sinod și care va avea ca an de apariție, anul 1914.
A doua ediție de referință a Sfintei Scripturi, a pornit de la convingerea că în noile circumstanțe naționale ale poporului român, făuritor al unirii tuturor teritoriilor românești în 1918, circumstanțe care cereau și necesitatea tipăririi unui text clar, “într-o limbă românească viguroasă, care atât în ceea ce privește redactarea înțelesului adevărat, cât și în ceea ce privește claritatea, să poată sta cu vrednicie alături de traducerile Bibliei ale altor popoare creștine, să poată îndeplini toate cerințele zilelor de azi și să poată fi ușor și cu folos întrebuințată de toți credincioșii bisericii române”. Această ediție a fost îngrijită de o comisie ce a lucrat începând cu 1930 și care era alcătuită din P.S.Nicodim, viitorul patriarh, apoi Pr.Grigore Pișculescu (Gala Galaction) și Pr.Vasile Radu, ediția revizuită apărând în 1936.
După transformările politice din țara noastră de după anul 1948, perioadă în care Biserica Ortodoxe Română a făcut eforturi susținute pentru a-și îndeplini misiunea, un moment remarcabil l-a constituit retipărirea Bibliei sau Sfintei Scripturi, în anul 1968, noua ediție având la bază următoarele texte: Vechiul Testament (Cărțile canonice și necanonice), după Biblia Sfântului Sinod, tipărită în 1936, cu trimiterile revizuite ale Bibliei din 1944, afară de textul Psalmilor, reprodus după Psaltirea tipărită în 1957; Noul Testament, după ediția aprobată de Sfântul Sinod și tipărită în anul 1951. Ediția a fost îngrijită de o comisie alcătuită din Pr.Ioan Gagiu, Prof.Teodor M. Popescu și Prof.Dumitru Radu, cu specificarea că “ea rămâne mai departe – ca și edițiile din 1936 și 1944 – o ediție de probă până la definitivarea în limba română a textului Bibliei”.
În 1988, în timpul Patriarhului Teoctist Arăpașu, an în care este retipărit atât Noul Testament de la Bălgrad (1648) dar și Biblia de la București din 1688, monumente de cultură și limbă românească, se tipărește o nouă ediție a Sfintei Scripturi. Și ediția aceasta “are la bază obișnuita traducere oferită de Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în ultimile sale ediții…”.
O nouă ediție importantă, numită prin hotărâre sinodală “ediție jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” este cea aparută prin râvna I.P.S.Bartolomeu al Clujului, în anul 2001, traducerea făcându-se după textul Septuagintei, cu bogate comentarii de subsol.
În general nu există diferențe majore de traducere sau adaptare a Epistolei I către Corinteni, dacă avem în vedere edițiile mai sus menționate. Cu toate acestea sunt uneori sesizabile anumite nuanțe care fac textul comparabil.
Astfel în Epistola I către Corinteni cap.1, versetul 6, în ediția Bibliei din 1914 se spune “Precum mărturia lui Hristos s-a adeverit în voi”, verset care în traducerea din 1936 e înfățișat: “Precum a fost când a prins în voi tărie mărturisirea lui Hristos”, pentru ca apoi în Biblia de la 1968 să se revină la forma din 1914, iar în cea din 1988: “Astfel mărturia lui Hristos s-a întărit în voi”, iar în 2001 cu nuanța “așa cum mărturia…”.
Un aspect interesant al traducerii acestei epistole este dat de forma versetului 10 din capitolul 1 al Bibliei de la 1914: “Și vă rog, pre voi fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să grăiți aceeaș, și să nu fie între voi împerecheri, ci să fiți întemeiați într-un gând și o înțelegere”. În toate edițiile ulterioare, apare traducerea care îi dă și sensul corect versetului “…să nu fie dezbinări între voi”.
Se poate observa de asemenea că spre deosebire de edițiile ulterioare, ediția din 1914, are tendința de a folosi într-o formă arhaizantă numele celor ce sunt amintiți în epistolă. În acest fel de exemplu se folosește Gaie și Crisp (1,14) spre deosebire de toate edițiile ulterioare care păstrează forma latină a numelor, Gaius și respectiv Crispus.
Vorbind despre propovăduirea lui Hristos cel răstignit, ediția din 1914 traduce astfel versetul 23 al capitolului 1: “Iar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, Iudeilor sminteală, iar elinilor nebunie”, spre deosebire însă de edițiile celelalte care dau mai multă greutate înțelesului prin denumirea generică de “păgâni”. De asemenea s-a evitat mai târziu și folosirea expresiei de “neam prost” (versetul 28) pentru a desemna poporul simplu ales de Dumnezeu: “Dumnezeu și-a ales pe cele de neam de jos ale lumii…”
Din nou, în capitolul 3,3 în ediția din 1936 avem forma: “Fiindcă sunteți tot trupești. Câtă vreme este între voi pizmă și ceartă și dezbinări nu sunteți oare oamenii trupului și nu umblați voi ca toți cei de rând?”, formă pe care o regăsim într-un mod apropiat și în celelate ediții, cu excepția celei din 1914, unde cuvintele scripturistice au fost tălmăcite astfel: “Că încă trupești sunteți; căci este întru voi râvnă și prigonire și împerecheri, au nu sunteți trupești, și au nu după om umblați?”.
Așa cum am arătat deja, ediția Bibliei Sfântului Sinod din 1914 are încă arhaisme care sunt preluate din traducerile vechi ale Sfintei Scripturi, de exemplu folosește expresia “…ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (4,1), spre deosebire de traducerile ulterioare care rămân la o formă mai apropiată de textul grecesc original “…iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”.
Cea mai recentă ediție a Sfintei Scripturi, cea jubiliară a Sfântului Sinod, din anul 2001, punctează foarte bine accentul pe slujirea apostolească: “Căci mi se pare că pe noi, apostolii, Dumnezeu ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe niște osândiți la moarte, fiindcă priveliște lumii ne-am făcut, și îngerilor și oamenilor” (4.9), în acord deplin și cu celelalte ediții, cu excepția celei din 1914, unde accentul cade pe “apostolii cei mai de apoi”: “Că mi se pare că Dumnezeu pre noi apostolii cei mai de apoi ne-au arătat, ca pre niște rânduiți spre moarte…”
În schimb, în timp ce edițiile din 1936, 1968 și 1988 vorbesc depsre urmarea învățăturii Apostolului și implicit a lui Hristos: “Deci, vă rog să-mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos” (4,16), în edițiile din 1914 și cea din 2001, accentul cade doar pe urmarea învățăturii Apostolului.
La versetul 21 al capitolului 7 ni se spune în varianta Scripturii din 1968: “Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poți să fii liber, mai mult folosește-te!” asta în timp ce ultima ediție a Bibliei propune formularea “Ai fost chemat fiind rob? N-avea grijă; mai mult îți folosește, chiar dacă poți ajunge liber”, în acest fel accentul fiind dat de libertatea pe care o primește cel ce crede în Hristos, indiferent de statutul său social.
Folosind o terminologie analogică împrumutată din viața atleților, ale căror antrenamente presupun austeritate și control, Sf.Pavel vorbește la cap.9, 24 și versetele următoare despre pregătirea creștinului pentru a înfrunta orice pericol. Dacă edițiile de după război folosesc cuvântul “stadion” pentru a descrie locul unde alergau atleții la Jocurile Olimpice, în varianta Bibliei de la 1914 este tradus în felul următor: “Au nu știți că că cei ce aleargă în locul de priveală, toți adecă aleargă, dar unul ia daruri?..”, iar Biblia din timpul Patriarhului Miron Cristea denumește locul respectiv pentru prima dată “stadiu”.
În varianta din 1914 la cap.10,24: “Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare al altuia” are o nuanță impersonală, în contradicție cu celelalte ediții ale Bibliei unde sensul este de grijă pentru aproapele, care înseamnă mai mult decât “altul”.
La cap.11,18 din nou se vorbește despre împerecherile ce se fac atunci când creștinii se întâlnesc în adunări la biserică: “Pentru că întâiu, când vă adunați voi în biserică, auz că se fac între voi împerecheri; și despre o parte crez” (Biblia din 1914). În ediția din 1988 de exemplu, accentul cade, cum este și normal, pe atragerea atenției asuipra dezbinările ce erau în cadrul adunărilor: “Căci mai întâi aud că atunci când vă adunați în biserică, între voi sunt dezbinări și în parte cred”.
Sf.Ap.Pavel atrage atenția asupra împărtășirii cu nevrednicie cu trupul și sângele Dmnului Iisus Hristos, din care pricină “dorm mulți” (1914), “bună parte mor” (1936), “mulți au murit” (1968, 1988, 2001).
După cum se știe, în capitolul 13 al Epistolei I către Corinteni Sf.Ap.Pavel are ca temă un adevărat imn închinat virtuții creștine supreme, inserat ca o operă elaborată. I.P.S. Bartolomeu optează pentru folosirea termenului de iubire în ediția Bibliei pe care a diortosit-o în 2001, exprimând mai degrabă sentimentul de afecțiune, de apropiere, potrivit de altfel și interpretării termenului grecesc de αγάπε care exprimă iubirea spirituală, maternă, filială, fraternă, duhovnicească, divină. În acest fel în Biblia jubiliară 2001 este folosit termenul de iubire, evident apropiat de cel de dragoste, dar care potențează un sentiment mai profund, mai apropiat.
Pentru a face o distincție și mai clară privind învierea morților la Judecata de Apoi, în edițiile Sfintei Scripturi s-a folosit formularea: “Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovncesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc” (15,44), cu excepția ediției din 1914 care vorbește despre “Semănă-se trup sufletesc; scula-se-va trup duhovnicesc. Este trup sufletesc, este și trup duhovnicesc”.
În cap.16,2 se vorbește despre colecta de ajutoare ce se face pentru săraci, “în prima zi a săptămânii” adică duminica, când creștinii erau îndatorați să strângă cele de cuvință. La ediția din 1914, se arată că strângerea ajutoarelor s-ar face sâmbăta, fapt însă ce intră în contradicție cu adunările pe care le făceau întotdeauna creștii duminica, acest fapt fiind cu siguranță o eroare de adaptare a textului în limba română: “Într-una din Sâmbete fiecare din voi să pue la sine, strângând ce se va îndura, ca nu dacă voiu veni, atunci să se facă strânsoarea”.
Din toată această sumară comparație a variantelor de text a Epistolei I către Corinteni, așa cum a fost ea tradusă și adaptată în limba română în edițile importante ale Bibliei din Biserica Ortodoxă Română, rezultă pregnant faptul că argument de bază al traducătorilor, pe lângă alte considerente, a fost și textul de I Corinteni 14,19. Acestui verset probabil că i se datorează și introducerii limbii române ca limbă de cult în Biserică. Dincolo de inerentele nuanțe de interpretare, toți au înțeles că în textul menționat Sf.Ap.Pavel sfătuiește ca Evanghelia lui Hristos să fie predată în Biserică în limba înțeleasă de aceștia, limba poporului credincios.
Concluzii
Problemele și nedumeririle, devierele și exagerările din Biserica din Corint în legătură cu unele chestiuni fie de natură morală, fie de natură liturgică, l-au determinat pe Sf.Ap.Pavel, adevăratul părinte al acestei comunități (conform I Corinteni 4,15) să scrie amănunțit lămuriri și soluții.
În Epistola I către Corinteni, pe lângă alte chestiuni ce sunt atinse, de natură morală, un loc aparte își găsește, așa cum am văzut, lucrarea Sfântului Duh în lume, prin care împlinește sfințirea lumii. Lucrarea Duhului are însă efect numai dacă și credinciosul depune un anume efort. Lucrând pentru îndeplinirea poruncile divine, darurile Duhului devin și ele lucrătoare în el. Într-un fel orice faptă bună pe care o săvârșește credinciosul, este o harismă. Efortul lui se cere făcut în mod constant pentru că doar așa pot spori darurile Duhului în el. De aceea Sf.Ap.Pavel avertizează că lipsa conlucrării credinciosului cu Duhul Sfânt face inactive darurile primite (I Corinteni 13,3-49 de la Dumnezeu. Orice dar pe care îl primește omul îi este dat de Dumnezeu după voia Lui (I Corinteni 7,7), fapt pentru care nu trebuie considerat doar ca un bun particular, menit să-i sporească mândria (I Corinteni 4,7), ci este necesar să-l folosească „spre zidirea, îndemnarea și mângâierea tuturor” (I Corinteni 14,3).
Sfântul Apostol Pavel este primul dintre apostolii și ucenicii Mântuitorului care a scos în evidență mai pregnant Vechiul Testament și valorile sale religioase și morale în lumina Evangheliei, chiar și acolo unde mediul era unul puternic influiențat de mentalitatea păgână, așa cum era Corintul. Ceea ce aduce însă nou este refacerea întregii sale gândiri pe o nouă mentalitate în care îl pune în centru pe Hristos, modificând în acest scop formația sa rabinică de fariseu și a înțeles perfect atât privilegiile creștinismului îmbrățișat de păgâni, cât și situația paradoxală a iudeului care refuză să primească pe Hristos și prin aceasta se înstrăinează singur de moștenirea spirituală a lui Avraam. Sf.Ap.Pavel nu a părăsit însă venerația pentru Vechiul Testament, ci și-a dat seama că acesta poate fi înțeles numai ca etapă pregătitoare pentru cel Nou.
Dincolo de reproșurile aduse Bisericii tinere din Corint sau de apelurile la un comportament moral și exemplar în raporturile cu păgânii, mesajul cel mai pregnant al Epistolei I către Corinteni este unul de dragoste, dragoste privită ca izvor și coroană a tuturor virtuților. Dragoatea pe care o cere Apostolul este cea care cuprinde pe toți, fără deosebire. Ea merge până la jertfa pentru cel iubit, indiferent cine este acesta. Puterea ei este incomensurabilă și lucrările ei se pot vedea la tot pasul. După ce l-a curățat pe om de patimi, dragostea ridică pe om din virtute în virtute. Face aceasta însă, așa cum ne arată și Sf.Ap.Pavel în epistolă, cu răbdare și înțelepciune, plecând de la cele mai ușoare la cele mai grele. Iubirea devine astfel un mare învățător, în stare să întoarcă pe oameni din rătăcire, să le schimbe felul de viață și aceasta este cel mai important mijloc de corectare și pentru corinteni, care simțeau efectiv râvna Părintelui lor Pavel. Însă, calitatea cea mai admirabilă a iubirii stă în faptul că dragostea nu cade niciodată, adică tocmai neputința de a fi nimicită, dizolvată sau întreruptă vreodată.
Demonstrând că harismele proorociei, glosolaliei și cunoștinței au fost date spre întărirea credinței și că odată cu răspândirea acesteia ele devin de prisos, Sf.Ap.Pavel demonstrează că dragostea nu va înceta niciodată. În dragoste cunoștința nostră nu mai este mărginită, ci una față către față, descoperită ca unor oameni maturi în stare să pătrundă tainele lui Dumnezeu.
Unitatea Bisericii, prin ampla lucrare a Duhului Sfânt și a dragostei împărtășite este un alt mesaj de actualitate pe care ni-l dă Sf.Ap.Pavel prin Epistola I către Corinteni, mai ales în acest început de secol zbuciumat, dar totuși plin de speranță: „Vă îndemn fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere” (I Corinteni 1,10). Acesta este de fapt și dezideratul major al creștinismului și pe care orice credincios adevărat este chemat să-l realizeze.
Bibliografie
Ediții ale Sfintei Scripturi în românește
1) Noul Testament sau Împăcarea au Legea Noao, reeditarea Noului Testament de la Bălgrad (1648), Ed.Ep.Ort.Rom.a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1988
2) Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, reeditarea Bibliei de la București (1688), IBM, București, 1988
3) Sfânta Scriptură, Tipografia cărților bisericești, București, 1914
4) Sfânta Scriptură, Tipografia cărților bisericești, București, 1936
5) Biblia sau Sfânta Scriptură, IBM, București, 1968
6) Biblia sau Sfânta Scriptură, IBM, București, 1988
7) Biblia sau Sfânta Scriptură, IBM, București, 2001
Dicționare
8) Bria, Pr.Prof.Dr.Ion – Dicționar de Teologie Ortodoxă, IBM, București, 1981
9) Douglas, J.D., M.A., B.D., S.T.M., Ph.D. – Dicționar biblic, Societatea Misionară Română, Ed.Cartea creștină, Oradea, 1995
10) Mircea, Pr.Dr.Ioan – Dicționar al Noului Testament, IBM, București, 1984
11) Parrinder, Geoffrey – Dicționarul creștinismului, Ed.Lucaman, București, 1998,
12)Stoian, Pr.Ioan M. – Dicționar religios, Ed.Garamond, București,1994
Cărți și studii
13) Arăpașu, Patriarhul Teoctist – Cuvânt înainte. Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură de la București (1688), reeditare, IBM, București,1988
14) Bălana, Pr.Magistr.Gh.N. – Sfântul Apostol Pavel și creștinii din Corint, în S.T., an IX (1957), nr.7-8
15) Idem – Despre învierea trupurilor și natura lor după înviere, în ST, an IX (1957), nr.5-6
16) Birdaș, Epicopul Emilian – Cuvânt înainte.Noul Testament de la Bălgrad (1648),reeditare, Ed.Episcopiei Alba Iuliei, 1988
17) Bria, Magistrand Vasile I. – Imnul dragostei (I Corinteni 13,1-13) în Omiliile Sf.Ioan Gură de Aur, în ST, an XIII (1961), nr.7-8
18) Bianu, Ioan și Hodoș, Nerva – Bibliografia Românească Veche 1508-1830, tomul I, București 1903, nr.10
19) Cairns, Earle E. – Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, BEE International, Dallas TX, 1989
20) Cândea, Prof.Dr.Virgil – Noul Testament în limba română ca act de spiritualitateși cultură, studiu introductiv la reeditatea Noului Testament de la Bălgrad (1648), Ed.Ep.Ort.Rom. a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1988
21) Charpentier, Etienne – Pour lire le Nouveau Testament, Paris, 1983
22) Constantinescu, Preot Prof.Dr. Ioan – Studiul Noului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Ed.Credința noastră, București,1992
23) Corbu, Ierom. Agapie – Cuvântul înțelepciunii și cuvântul cunoștinței (I Corinteni 12,8) – Despre teologia discursivă și cunoașterea duhovnicească, în AB, an XI (L), nr.4-6
24) Coravu, Episcopul Damaschin – Studiu biblic la I Corinteni 14,19 în MO, an XXXIX (1987), nr.3
25) Crainic, Nichifor – Sfințenia – împlinirea umanului, Ed.Trinitas, Iași, 1993
26) Cristea, Patriarhul Miron – Sfânta Scriptură, Cuvânt înainte, Tipografia Cărților Bisericești, 1936
27) Dimitrescu, Prof.Dr.Florica – Importanța lingvistică a Noului Testament de la Bălgrad, studiu introductiv la reeditatea Noului Testament de la Bălgrad (1648), Ed.Ep.Ort.Rom. a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1988
28) Farrar, R.W. – Viața și operile Sf.Apostol Pavel,trad. de Nicodim, Patriarhul României, partea a II-a, Ed. și tiparul Sf.Monastiri Neamțu, 1942
29) Marina, Patriarhul Justinian – Cuvânt către cititori. Biblia sau Sfânta Scriptură, IBM, 1968
30) Mazilescu, Doctorand Grigore – Folosirea analogiei în epistolele pauline, în ST, an XXVII (1975), nr.5-6
31) Meyendorff, John – Hristos în gândirea creștină răsăriteană, IBM, București, 1997
32) Neaga, Pr.Dr.Nicolae – Temeiuri pentru prețuirea Noului Testament, studiu introductiv la reeditatea Noului Testament de la Bălgrad (1648), Ed.Ep.Ort.Rom. a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1988
33) Nicolaescu, Diac.Prof.N.I. – Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sf.Apostol Pavel, în S.T., an III (1951), nr.1-3
34) Idem – Actualitatea Epistolei I către Corinteni a Sf.ApostolPavel, în ST, an III (1951), nr.3-4
35) Nicolaescu, Diac.Prof.N.I; Marcu, Pr. T.Grigorie; Vlad, Pr.Sofron și Muntean, Pr.Prof.Liviu – Studiul Noului Testament, manual pentru uzul studenților Inst.Teologice, IBM, București,1954
36) Idem – Studiul Noului Testament, pentru Inst.teologice, IBM, 1983
37) Olariu, Prof.Dr.Iosif – Epistolele S.Apostol Pavel către Romani, Corinteni, Galateni și Efeseni, Tipografia diecezană, Caransebeș, 1910
38) Pufu, Pr.Lector Dr.Gheorghe – Viața în Hristos în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în GB, an LIV (1998), nr.9-12
39) Sf.Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corintheni, trad.din lb.elină de Arhim.Theodosie Athanasiu, București, 1908
40) Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru – Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, IBM, București, 1992
41) Idem, Pr.Prof.Dr.Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, IBM, București, 1997
42) Vizitiu, Pr.Mihai Gh. – Lucrarea și darurile Sfântului Duh după Epistolele I și II Corinteni, în TV, an LXVII (1991), nr.9-12
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Epistola I Catre Corinteni (ID: 167369)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.