Eparhia: loc al activităților bisericești [601526]

Eparhia: loc al activităților bisericești

Conciliul definește Bisericile particulare sau Riturile ca fiind un grup stabil de credincioși, în
mod organic unit cu propria ierarhie, și care -și trăiește propriul patrimoniu liturgic, teologic,
disciplinar și spiritual, în unitatea Bisericii Catolice1.
“Episcopul Eparhial, ca moderator, promoto r și custode al întregii vieți liturgice în
eparhia încredințată lui, să vigileze ca aceasta să fie cât mai mult favorizată, și să fie
organizată conform prescripțiilor și legitimelor obiceiuri ale propriei Biserici sui iuris ” (can.
199 §1 ) Vedem cum figura Episcopul ui, care este vicar al lui Cristos în eparhia încredințată
lui spre a o păstori, ocupă locul cel mai de seamă în administrarea Eparhiei .
Eparhi a este o portio , adică o comunitate de credincioși botezați care manifestă aceeași
credință catolică, strânși uniți în legătură vizibilă cu păstorul lor. În al doilea rând, Episcopul,
ca principiu și temelie a unității sau comuniunii creată în sânul acestei portio , o face pe
aceasta să devină un subiect ecleziastic în care teritoriul are numai o funcție determinantă,
mult diferită de acea funcție specifică pe care o are propovăduirea Cuvân tului și trăirea
Euharistiei, elementele primare ale comunității însăși. În al treilea și ultimul rând, pentru
propovăduirea Evangheliei și trăirea Sacramentelor, în special Euharistia, Episcopul are, din
punct de vedere structural, nevoie de un prezbiteri u. Acesta este de fapt elementul
constituțional al Bisericii particulare care permite observarea unei anumite analogii cu
structura constituțională a Bisericii universale. eparhia nu este așadar izolată de restul
Bisericii ci, fiind în comuniune cu propriul Episcop, este în același timp în comuniune cu
întreaga Biserică2.
Recunoscută la nivel instituțional ca persoană juridică (can. 921), eparhia este reprezentată în
toate aface rile juridice de Episcop (ca n. 190), care își exercită autoritatea și ministerul
episcopal numai în limitele clar stabilite de granițele respectivei eparhii, și numai asupra
acelei populi Dei portio, care în baza domiciliului stabil (can. 912) se regăsesc î n interiorul
eparhiei.3 Jurisdicția care rezultă din numirea în funcția de episcop este în acest sens o
jurisdicție personală, în sensul că se manifestă și își găsește aplicabilitate numai asupra acelei
determinate portio, și nu teritorială, cum am fi încl inați să credem dacă vedem eparhia doar ca
pe un teritoriu delimitat de granițe bine stabilite. Jurisdicția se manifestă așadar asupra
persoanelor care își au domiciliul stabil în limitele granițelor eparhiei, și este o jurisdicție atât
de personală încât se manifestă și atunci când unul dintre proprii supuși nu se află în interiorul
limitelor eparhiei (can. 1491)4.
Totuși, credincioșii creștini sunt cei care sunt chemați să exercite fiecare misiunea pe care
Dumnezeu a încredințat -o Bisericii spre a o îndeplini în lume, conform condiției proprii fiind
obligați să păstreze întotdeauna, comuniunea cu Biserica(can 7, can 12) .
Trebuie de asemenea să-și consacre propriile energii, fiecare după starea sa, pentru a duce o
viață sfântă și, în plus, pentru a promova dezvoltarea Bisericii și continua ei sfințire .
Au dreptul ca în orice moment să iși prezinte problemele, nevoile și doleanțele Păstorilor de
care aparțin (can. 13 ).
Practicarea cultului divin conform regulilor propriei Biserici, dar și cultivarea vieții spirituale
ține în mare parte de credincios care trebuie să ducă o viață echilibrată, o viață modelată după
o anumită morală, el având necesara nevoie de a -și descoper i măreția vocației în Hristos, el
fiind chemat să trăiască precum un om în Hristos (GS 22)5.

1 Cf. OE. 2.
2 Pr. Lect. univ. dr. William BLEIZIFFER , Note de curs Drept Canonic Oriental , Blaj 2010/2011 , pg. 96
3 Cf. D. Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese catoliche orientali , Edizioni Dehoniane Bologna,
pp. 208 -215.
4 Pr. Lect. univ. dr. William BLEIZIFFER , op. cit, pg. 97
5 Conciliul Vatican al II -lea, Traducerea Arhiepiscopiei Romano -Catolice de București, 1990

Se cunoaște și faptul că Biserica peregrină este, prin natura sa, mi sionară, fiindcă ea însăși își
are originea în misiunea Fiului și în misiunea Spiritului Sfânt, după planul lui Dumnezeu
Tatăl (AG 2)6. Toți credincioșii sunt chemați la același scop care este Dumnezeu. Pentru ca o
eparhie, aici particularizăm, să ajungă la el are nevoie de iubire. Această iubire atrage spiritul
de comuniune asupra eparhiei.
Binele comun trebuie căutat mereu. Pentru a ajunge ca acest bine comun să existe, e nevoie de
respect față de persoana însăși, de asemenea este implicată și pacea iar nu în ultimul rând
bunăstarea socială și dezvoltarea grupului însuși (art.1906)7 17 – (= 214) Credincioșii creștini
au dreptul de a practica cultul divin conform prescrierilor propriei Biserici sui iuris și de a
urma o formă de viață spirituală proprie, care să fie însă în concordanț ă cu doctrina Bisericii.
Activitatea.
Noțiunea de “activitate” este definită astfel: “activitatea este un ansamb lu de acte fizice,
intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat”8. Mai se definește și ca
“folosirea sistematică a forțelor proprii într -un anumit domeniu, participare activă și
conștientă la ceva9. Ideea fundamentală a verbului l atin “ ago, ere, egi, actum ”, este în drept,
de “a apăra”10. În limba română, sinonim pentru activitate este cuvântul “lucrare”, dar în
limba latină, de unde și derivă “lucrare”, lucrum înseamnă câștig, iar activitate lucrativă
înseamnă efort depus în vedere a dobândirii unui câștig bănesc. Astăzi, prin “lucrare
bisericească” înțelegem un fel de activitate desfășurată în scop bisericesc, pentru viața
bisericii.
Activitatea bisericească nu se desfășoară însă haotic, ci ordonat. Ea se desfășoară în mod
gospodăr esc sau administrativ , cu folos. În drept, a administra înseamnă a folosi un mijloc, de
pildă într -un proces11. A administra Biserica înseamnă a o gospodări, a o cârmui, a o conduce
potrivit naturii și scopului ei. Astfel, trebuie avut în vedere că Biserica este “școala în care se
vestește netulburat și se păstrează învățătura sa”, este “un loc în care se păstrează toate
darurile cu ajutorul cărora se împărtășește harul”, este “o împărăție în care se explică și se
vestesc legile sale”, unde “ se judecă drept ”, unde “se hotărăsc mijloacele materiale” necesare
împlinirii scopului Bisericii12.
Potrivit celor trei funcțiuni sau demnități principale ale Întemeietorului și ale Bisericii: de a
învăța, de a sfinți și de a conduce , și administrarea sau activitatea Bise ricii se studiază potrivit
celor trei puteri . Cu alte cuvinte este necesar să se studieze administrarea învățăturii,
administrarea lucrărilor sfinte (Taine și ierurgii), administrarea puterii jurisdicționale sau a
jurisdicției bisericești13. Astfel putem vorbi despre activitatea Bisericii ca fiind una care
învață, care sfințește dar și care conduce. Așa cum Apostolilor li s -a dat puterea de a învăța
așa s -a dat această putere și urmașilor lor de către Isus Hristos prin “Drept aceea, mergând
învățați toate neamurile …și învățându -i să păzească toate câte v -am poruncit vouă” (M t 28,
18-19) sau “Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evangelia la toată făptura” (M c 16, 15).
Cea dintâi chemare a preotului, ca “împreună lucrător” sau colaborator al lui Dumnezeu la
mântuirea oamenilor, este să deștepte și să întrețină credința în Hristos14,

6 Ibidem
7 Catehismul Bisericii Catolice ¸ Arhiepiscopia Romano -Catolică de București, 1993
8 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Române, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”,
ediția a II -a,Universul Enciclopedic, București, 1998, p.13 (în continuare, vom cita: DEX).
9 Ibidem, p. 13
10 Gh. Guțu, Dicționar latin -român , Editura Științifică, București, p. 12
11 DEX, p. 13
12 Dr. Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental, trad. rom. de V. Cornilescu și D. Radu, București, 1915, p. 357.
13 Pr.Prof.Dr.Constantin Rus , Drept bisericesc. Partea I, Activitatea sau administrarea Bisericii, Editura Mirador,
Arad, 2000
14 Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, București, 1934, p. 251.

Condiția „sine qua non” pentru un preot este învățarea credincioșilor pentru ca aceștia să
realizeze imensitatea chemării lor. De asemenea, trebuie făcute cateheze pentru a ca în ei să se
sădească virtu țile creștinești Învățarea credincioșilor este temelia pastorației întregi , întărindu –
se astfel iubirea față de Hristos . Vorbim de asemenea de al doilea act, cel de a sfinți .
Episcopul sfințește eparhia, p reotul sfințește paroh ia, dar Hristos este cel ce îi sfințește pe toți.
Totodată episcopul și preotul să conducă eparhia și parohia cu logica lui Hristos. Dar nu
numai ei sunt chemați să trăiască după logica lui Hristos ci și fiecare credincios în parte.
Creștinii, conform canonului al 18 -lea, au dreptul integru de a fonda și conduce în
mod liber asociații, având ca scopuri caritatea, evlavia sau cultivarea vocației creștine în
lume și de a ține reuniuni pentru a urmări împreună at ingerea scopurilor menționate15
Absolut toți credincioșii creștini, deoarece participă la misiunea Bisericii, au dreptul să facă
să progreseze sau să susțină activitatea apostolică cu inițiative proprii, în funcție de starea și
condiția fi ecăruia; cu toate acestea, nici o inițiativă să nu își atribuie numele de catolică dacă
nu a obținut consimțământul autorității bisericești competente16. Credincioșii creștini,
deoarece sunt chemați prin botez să ducă o viață corespunzătoar e doctrinei evanghelice, au
dreptul la educație creștină prin care să fie formați corect pentru a dobândi maturitatea
persoanei umane și totodată pentru a cunoaște și trăi misterul mântuirii17. Cei care se
îndeletnicesc cu științele sacre s e bucură de justa libertate de a cerceta și de a -și manifesta cu
prudență gândirea cu privire la chestiunile în care sunt experți, păstrând supunerea datorată
învățăturii Bisericii18.
Acest șir de canoane ne arată foarte bine care este părerea Bisericii față de activitatea
credin cioșilor în biserică și în cazul nostru în eparhie. Vedem în ziua de azi asociații ce au ca
scop caritatea , cum ar fi Caritas Eparhial , diferite acțiuni de voluntariat în toate domeniile.
Actual ul papă, Papa Francisc, îndeamnă la caritate dar ne atenționează că pentru cei
înfometați trebuie dusă o luptă ca ei să fie și respectați nu doar ajutați, lor trebuie să le fie
oferită demnitatea . Cum e menționat și în canonul 18, trebuie să atingem împreună scopurile
Bisericii, iar asta ne obligă la o fraternitate în Hristos. Ierarhia Bisericii trebuie să caute
progresul credincioșilor prin fiecare activitate pe care o propun. De neuitat este însă condiția
fiecărui credincios în parte în vederea realizări i creșterii acestuia. Este foarte importantă
aprobarea Bisericii, mai exact ascultarea de Ierarhia Bisericii.
Biserica trebuie să îi sprijine pe cei care cercetează științele sacre iar aceștia să rămână sub
ascultarea ei. Toți credincioșii sunt obligați să ajute Biserica și să vegheze la buna funcționare
a acesteia. Trebuie căutat ă, după cu m am mai spus , bine comun și dreptatea socială. Instituție
fundamentală, Biserica are grijă de credincioși, atât spiritual, cât și material. Fără a se
confunda, cele două direcții de activitate s -au îmbinat, de -a lungul secolelor, pentru binele
comunităților . Biserica are menirea de a motiva oameni i să ajute .
Înconjurați de dragos tea și căldura sufletească , preoții, trebuie să dinamizeze viața
spirituală a parohiei, prin acțiuni de natură pastoral -misionară, social -caritativă, culturală, dar
și prin revigorarea vieții liturgice astfel încât tot mai mulți dintre credincio șii eparhiei , să
participe la sfintele slujbe în duminici, sărbători si peste săptămână, să se spovedească,
împărtășească și să trăiască o viață în con formitate cu etosul sau morala E vangheliei.
Se cade să facem aceste precizări deoarece preotul nu este doar un simplu slujitor al altarului
ci este chemat să fie un a dministrator iscusit în parohia sa, deoarece este știut faptul că fiecare
parohie își are bunurile și averile ei fie ele ma i sporite sau mai reduse. În administrarea
bunurilor parohiale de orice natură preotul are ca sprijin Consiliul Parohial împreună cu care
își exercită activitatea de administrator al patrimoniului parohiei sub controlul direct al

15 Codul Canoanelor Bisericilor Orientale , can. 18 traducere pro manuscripto realizată de I. Munte an, Presa
Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2001.
16 Ibidem, can. 19.
17 Ibidem, can. 20 .
18 Ibidem, can. 21.

Centrului Eparhial. Se cer e preotului să fie iconom chibzuit deoarece din felul în care este
administrată averea parohiei se oglindește personalitatea sa în fața tuturor.
Can. 595 – § 1. (cf 747) Biserica, căreia Hristos Domnul i -a încredințat depozitul credinței
astfel încât, asistată de Spiritul Sfânt, să păstreze cu sfințenie adevărul revelat, să -l pătrundă în
profunzime, să -l anunțe și să -l expună cu fidelitate, are dreptul înnăscut, independent de orice
putere omenească, și obligația de a propovădui Evanghelia tuturor oamenilor.
Se pune accentul pe importanța laicilor în Biserică și despre coresponsa bilitatea lor cu
preoții. Orice laic trebuie să fie, în fața lumii, martor al Învierii și al vieții Domnului I sus și
semn al Dumnezeului celui viu. Toți împreună și fiecare în parte trebuie să hrănească lumea
cu roade spirituale și să reverse în ea spiritul de care sunt însuflețiți acei săraci, blânzi și
făcători de pace pe care Domnul, în Evanghelie, i -a proclama t fericiți. Într -un cuvânt ˏceea ce
este sufletul în trup, să fie în lume creștinii ”(LG 38)19.

„Mis iunea este însăși inima Bisericii. Dacă nu există misiune, nu există Biserică”.
Biserica este chemată să răspundă provocărilor actuale. Pe lângă aspectul practic al implicării
sociale trebuie să nu se uite necesitatea propovăduirii cuvântului Evangheliei m ai ales în
condițiile dialogului ecumenic, ca încercare de refacere a unității.
Experiența pastorală ne convinge din ce în ce mai mult că pulsul vieții unei Biserici este dat
de pulsul unității de bază, care este parohia.
Parohia a fost și este forma de bază a structurii bisericești, constituită pe un teritoriu
unde se săvârșește în mod statornic o lucrare sacră de persoane special abilitate în acest sens,
unite într -o comunitate bisericească prin aceeași credință.
În cadrul restrâns al parohiei se desfășoară lucrarea mântuito are a lui I sus Hristos prin
Spirit ul Sfânt, după cum se desfășoară în cadrul mai larg al eparhiei, sub conducerea
episcopului. Parohia reproduce într -un anumit loc și timp ceea ce este Biserica în to talitatea
ei; în ea se realizează în timp și spațiu trupul eclesial al lui Hristos. De aceea viabilitatea
parohiei influențează viața Bisericii la nivel local și național. Și invers, unitatea Bisericii la
nivel național și local are la bază viabilitatea ce lei mai mici comunități creștine , cea a parohiei
În variatele ei forme de manifestare, viața creștină reprezintă o reflectare a relațiilor
intratrinitare; orice argumentare a unui aspect sau altul al vieții teologice conduce invariabil la
a folosi drept model Sfânta Treime care devine modelul vieții pământești după chipul căreia a
fost plămădită ființa umană. Indubitabil, motivația oricărei acțiuni a lui Dumnezeu spre om ca
fapt istoric sau generic, precum și mandatul comuniunii naturii umane unice , este iubirea.
Misiunea este forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi față de om, actualiza tă în cel mai eficient
mod de I sus Hristos și lăsată ca moștenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului.
Astăzi Misiunea Bisericii nu se mai poate concepe decât î n contextul dialogului ecumenic, fie
că este vorba de nivel de parohie, fie de eparhie sau de Biserică.20
Într-o epocă în care descentrarea valorică persistă și se adâncește, regândirea
componentelor educației și a ponderii acestora este mai mult decât necesară. Pledoaria pe care
o fac pentru realizarea educației religioase pleacă de la credința că educația e ste o operă de
spiritualizare care nu atinge plenitudinea dacă lasă pe dinafara una dintre componentele ei
fundamentale. Omul se raportează la realitate atat pragmatic, prin intelect, voință, acțiune, dar
si spiritual, prin atitudini, simțire și credință. O educatie integrală presupune pe langă latura
intelectuală, morală, estetică, tehnologică etc. și o componentă religioasă. Ființa umană
tânjește după transcendent, iar această proiecție are nevoie de o întemeiere, îndrumare și o
formare religioasă prin ed ucație. Se observă astăzi o criză spirituală, o precaritate a

19 Conciliul Vatican al II -lea, Traducerea Arhiepiscopiei Romano -Catolice de București, 1990

20Parohia -Spatiu Misionar ,Regielive.ro , 30.12.2015, 19 :25, <http://biblioteca.regielive.ro/referate/religie/parohia -spatiu –
misionar -251393.html?s=eparh >

referințelor axiologice, o debusolare morală a semenilor noștri. Educația religioasă poate
fortifica ființa și o poate orienta înspre ținte autentice. Poate că prima sarcină a educației
religioa se rezidă în formarea bunului creștin, capabil de a cunoaște și a venera valorile sacre.
Suntem creștini, prin integrarea noastră într -o tradiție și apoi prin Sfântul Botez, dar devenim
creștini prin conduitele învatate zi de zi. Prin educația în spirit re ligios ne informăm cu privire
la propriile referințe religioase, dar ne și formam conduite pe masura valorilor sacre
interiorizate21.
Viața bisericească nu poate fi concepută fără laici .
Biserica este formată din cler și credincioș i. Așa cum fără episcop nu poate exista
Biserica, tot așa și fară credincioși (bărbați și femei) existența Bisericii este imposibilă.
Termenul de laic are, în general, un înțeles universal, în creștinism primind un înțeles special.
Indiferent de apartenenț a la o religie sau alta (creștinism, budism, hinduism, iudaism, islam
etc. ) laicii reprezintă persoana umană, reprezintă structura societății, împuternicită de
Dumnezeu de a „crește și a se înmulți, de a ump le pământul și al stăpâni.” (Gen I, 28),
constit uind astfel creația, „poporul lui Dumnezeu” – „laicii lui Dumnezeu”. Există o strânsă
legătură între laici și societate, între aceste două instituții existând o interdependență continuă.
Laicii reprezintă societatea în sine, luând asupra lor responsabilita tea și finalitatea vieții
oamenilor timpului lor și structurilor societății.
Etimologic cuvântul laic provine din limba greacă – laos – și se poate traduce cu „cel ce
aparține poporului”. Întrucât toți oamenii au fost și sunt creați de Dumnezeu e greșit a se
spune că doar creștinii sunt „poporul lui Dumnezeu”. E adevărat ca din perspectiva creștină
„poporul lui Dumnezeu” reprezintă doar persoanele ce au fost inițiate prin Botez și Sfintele
Taine, dar a tăgădui apartenența celorlalte religii la „poporul lui Dumnezeu” este identică cu
concepția iudaică potrivit căreia doar poporul evreu reprezintă adevăratul și unicul popor a lui
Dumnezeu.
În creștinism persoana umană cunoaște o importanță capitală. Creștinii, inițiați prin Sfintele
Taine (Botez, Mirungere, Eu haristie) sunt „fiii lui Dumnezeu” chemați spre a moșteni
Împărăția Cerurilor. În creștinism laicii reprezintă o categorie aparte, deosebită de ierarhie și
cler, bine definită ca statut și responsabilități, fiind ancorați atât în Biserică, cât și în Stat,
trăind experiența schimbărilor rapide, speranțele, succesele și dezamăgirile societății și
Bisericii de azi.
Biserica, întemeiată de I sus Hristos, este formată din cler și laici, între ei neexistând un
dualism ecleziologic. Clericii sunt egali cu laicii, din toate punctele de vedere, însă între
aceste două categorii de persoane există din puct de vedere sacramental – ierarhic unele
diferențe ce au fost înțelese mai puțin sau mai mult corect în cursul istorie. Nu există statutul
de inferioritate sau superio ritate, cât nici participare activă sau pasivă a uneia dintre trepte,
fiecare din aceste trepte având și cunoscând o menire și apreciere din cele mai înalte22.
Una din carențele teologiei pastorale din epoca modernă ca și din ep oca mai recentă a
fost neconcorda nța ei cu ecclesiologia crești nă, atât în sensul ei de interpretare a învățăturii
despre Biserică , precum și în sensul ei de spiritualitate ecclesială. Această lipsă de
concordanță între practica pastorală și o viziune ecc lesiologică coerentă și clară, se observă
mai bine astăzi, când s -a profilat o ecleziologie euharistică, ce se referă anume la organizarea
parohiei ca o comunitate liturgică.
Preocupată mai ales cu moralitatea preotului în raporturile sale cu credincioșii și cu
decorarea locașului de cult ( din „liturghisitor” preotul a devenit „bisericaș”), această teologie
și practică pastorală a lăsat pe plan secundar elementele de bază care constituie parohia ca
„biserică”, după modelul unui trup unit și coerent23.

21 Vasile Marc u,Educația religioasă, Oradea 2011
22 Irimie Marg a,Statutul Laicilor in Biserică , Sibiu 2013
23 Emil Sandoi, Preotia si Viata Bisericeasca a Credinciosilor , 2012

În mul te parohii, cele două surse din care se „hrănește” orice comunitate creștină,
cuvântul predicat și Taina Împărtășaniei, au fost ritualizate în așa măsură încât ele nu mai
ajung să vitalizeze direct întreg organismul bisericesc. Așa se explică , apariția di n când în
când, în spațiul parohial a unui cerc periferic de credincioși care se identifică numai parțial cu
comunitatea lor. Se știe că victimele prozelitismului sectar se recrutează din rândul acestor
marginalizați care sunt împinși pe o pistă falsă din cauza unei vieți liturgice nesubstanțiale.
Se par e că toate Bisericile creștine își dau seama acum că reorganizarea vieții
parohiale este nu numai o prioritate urgentă ci și că aceasta trebuie să se facă în perspectiva
unei învățătu ri clare despre Biserică.
O înțelegere corectă a teologiei pastorale de azi cere, în primul rând, o aplicare a
ecleziologiei. Acolo unde ecleziologia și practica pastorală sunt exercitate fără o referință
particulară la doctrina ecleziologică și la spiritu alitatea liturgică, ele riscă să fie deformate.
Ereziile pastorale provin din ereziile ecleziologice, nefiind vorba aici despre reinventarea
mijloacelor și tehnicii de lucru ale teologiei pastorale, ci de a -i fixa mai precis punctul ei de
plecare și punctu l ei de sosire. Teologia pastorală trebuie să învețe din nou cum se
construiește Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolvă problemele interne și externe ale
constituirii parohiei ca o comunitate liturgică, spirituală și socială, în contextul lumii de azi24.
Prin urmare, numai o viziune eclezologică autentică poate să redreseze teologia
pastorală de azi, care întâmpină dificultăți serioase în organizarea parohiei ca o imagine
locală, concretă a Bisericii.
O atenție deosebită ar trebui să fie dată carac terului personal al identității creștine și
caracterului de dialog, relațional al cultului și pastorației. Lipsa de tact pastoral provine adesea
dintr-o ignoranță a antropologiei , dintr -o contrafacere a climatului uman, spiritual al
raporturilor d intre preot și credincios. Fața cultului, în mod special a duhovniciei, nu provine
dintr -o concesie față de păcat, ci dintr -o înțelegere profundă a misterului omului ca și „chip al
lui Dumnezeu” și a misterului lui Dumnezeu, a măreți ei vocației pe care El o oferă , care nu
încetează a se arăta păcătoșilor ca îndurat, bun, împăciuitor și lesne -iertător . Umanizarea vieții
pastorale nu se poate face cu arcul întins împotriva credincioșilor. Este nevoie de un dialog
parohial pe față în care să se realizeze convergența și comuniunea obștii. Preotul s imulează
acest dialog ca unul care se ocupă cu existențe individuale, cu persoane reale și nu cu entități
sau instituții. El nu este o instanță care se impune cu autoritatea puterii, ci un slujitor care face
totul pentru personalizarea raporturilor sale cu credincioșii. În mediul parohial, aceștia nu sunt
„străini”, sau „laici” ci sunt „co -laboratori” și „co -responsabili”25.
§ 2. Biserica are competența de a anunța mereu și pretutindeni principiile morale,
chiar și cele referitoare la ordinea socială, precum și de a pronunța judecata sa cu privire la
orice realitate umană, ori de câte ori o cer demnitatea persoanei umane și drepturile sale
fundamentale sau mântuirea sufletelor.
Can. 596 – (cf 756) Sarcina de a învăța, în numele Bisericii, este numai de competența
Episcopilor; totuși la această sarcină își au partea lor, conform normei dreptului, fie cei care,
prin efectul hirotonirii sacre, sunt cooperatori ai Episcopilor, fie cei care, fără a fi constituiți în
hirotonirile sacre, au primit mandatul de a învăța.

Can. 602 – În grija pastorală vor fi recunoscute nu numai principiile științelor sacre, ci și
descoperirile celorlalte științe, pentru a fi utilizate astfel încât credincioșii creștini să fie
conduși la o viață de credință mai conștientă și reflectată.
Can. 603 – Se va promova cultivarea literaturii și a artelor, pentru puterea lor de a exprima și
comunica, printr -o singulară eficacitate, sensul credinței, recunoscând justa libertate și
diversitatea culturilor.

24 Ibidem.
25 Ibidem.

Can. 607 – (cf 761) Slujirea cuvântului lui D umnezeu, adică predicarea, cateheza și întreaga
instruire creștină, între care trebuie să ocupe un loc de frunte omilia liturgică, va fi nutrită în
mod sănătos din Sfânta Scriptură și se va sprijini pe sfânta tradiție; dealtfel celebrarea
cuvântului lui Du mnezeu va fi favorizată în mod oportun.
Can. 608 – Episcopii, preoții și diaconii, fiecare în funcție de propriul grad al hirotonirii sacre,
au primii sarcina slujirii cuvântului lui Dumnezeu pe care o vor exercita conform normei
dreptului; și ceilalți cre dincioși creștini vor participa de bunăvoie la această misiune, fiecare
în funcție de propria capacitate, stare de viață și de mandatul primit.

Can. 610 – § 1. (763) Episcopii au dreptul de a predica cuvântul lui Dumnezeu oriunde pe
pământ, exceptând cazu l special în care Episcopul eparhial a interzis -o în mod expres.
§ 2. (cf 764) Preoții sunt înzestrați cu facultatea de a predica acolo unde sunt trimiși sau
invitați legitim.
§ 3. (764) Cu aceeași facultate de a predica sunt înzestrați ș i diaconii, dacă dreptul
particular nu stabilește altfel.
§ 4. (cf 766) În împrejurări extraordinare, mai ales pentru a suplini lipsa clericilor,
Episcopul eparhial poate da și celorlalți credincioși mandatul de a predica, chiar și în biserică,
rămânând neschimbat can. 614, § 4.
Can. 614 – § 1. (= 767) Omilia, prin care, pe parcursul anului liturgic, sunt expuse din Sfânta
Scriptură misterele credinței și normele vieții creștine, este recomandată cu stăruință ca parte
a liturghiei însăși.
§ 2. Parohilor și rectorilor bisericilor le incumbă obligația de a se îngriji ca, măcar în
zilele de duminică și în sărbătorile de poruncă să aibă loc omilia în cadrul Divinei Liturghii și
nu va fi omisă decât pentru un motiv grav.
§ 3. Parohului nu îi este permis să îndeplinească prin altcineva, în mod obișnuit,
obligația de a predica poporului încredințat grijii sale, decât pentru un motiv just aprobat de
Ierarhul locului.
§ 4. Omilia este rezervată sacerdotului sau, conform normei dreptului particular,
diaconului.
Can. 617 – (cf 773) Fiecărei Biserici sui iuris, mai ales Episcopilor acestora, le revine
obligația gravă de a învăța [pe alții] cateheza, prin care credința să fie dusă la maturare și să
fie format discipolul lui Hristos, printr -o cunoaștere mai profundă și mai ordonată a doctrinei
lui Hristos și o adeziune tot mai strânsă la Persoana sa.
Can. 618 – (775 § 2) Părinții au primii obligația de a forma fiii în credința și practica vieții
creștine prin cuvânt și exemplu; aceeaș i obligație au cei ce țin locul părinților, precum și nașii.
Can. 619 – Pe lângă familia creștină, parohia însăși și chiar orice comunitate bisericească
trebuie să se îngrijească de instruirea catehetică a membrilor lor și de integrarea lor în
comunitatea însăși, oferindu -le acele condiții în care să -și poată trăi cât mai deplin ceea ce au
învățat.
Can. 620 – Asociațiile, mișcările și cercurile de credincioși creștini care urmăresc fie scopuri
de pietate și de apostolat, fie opere de caritate și de ajutorar e, se vor îngriji de formarea
călugărească a membrilor lor sub conducerea Ierarhului locului.

Can. 623 – § 1. Episcopul eparhial este cel care va promova, va conduce și va reglementa
învățământul catehetic în eparhia sa cu maximă atenție.
§ 2. În acest scop va exista în curia eparhială un centru catehetic eparhial.
Can. 624 – § 1. (cf 777) Parohul trebuie să -și dea silința la maximum, respectând normele
stabilite de autoritatea competentă, pentru a preda cateheza tuturor celor care au fost
încredi nțați grijii sale pastorale, de orice vârstă sau condiție ar fi.

§ 2. (cf 776) Preoții și diaconii alăturați parohiei au obligația de a -și presta opera de
ajutor parohilor; membrii institutelor călugărești, însă, [îl vor presta] conform normei can n.
479 și 542.
§ 3. Ceilalți credincioși creștini formați în mod corespunzător se vor strădui să -și dea
ajutorul cu bunăvoință în opera de predare a catehezei.
Can. 625 – (cf 776) Cateheza trebuie să aibă o rațiune ecumenică, prezentând o imagine
corectă a celorlalte Biserici și comunități bisericești; cu toate acestea, se va îngriji întru totul
de corecta rațiune a catehezei catolice.
Can. 626 – Toți cei care deservesc cateheza își vor aminti că reprezintă Biserica și că au fost
trimiși pentru a î mpărtăși cuvântul revelat al lui Dumnezeu și nu pe cel propriu; de aceea vor
expune integral doctrina Bisericii, însă în modul potrivit celor ce sunt catehizați și răspunzând
exigențelor culturii lor.

Can. 627 – § 1. (cf 793) Grija educării fiilor revine în primul rând părinților și celor care le țin
locul; de aceea este de datoria lor ca, în cadrul familiei creștine iluminată de credință și
însuflețită de dragostea reciprocă, să -și educe fiii mai ales în evlavia față de Dumnezeu și în
iubirea aproapelui.
§ 2. Dacă puterile lor proprii sunt depășite pentru a da fiilor o educație integrală, tot
părinților le revine datoria să încredințeze altora o parte din sarcina educației și, de asemenea,
să aleagă mijloacele educative necesare sau utile.
§ 3. Părinții, în alegerea mijloacelor de educație, vor avea o libertate justă, rămânând
neschimbat can. 633; de aceea credincioșii creștini se vor strădui ca acest drept să le fie
recunoscut de către societatea civilă și să fie sprijinit cu ajutoare opo rtune, corespunzător
exigențelor justiției.
Can. 628 – § 1. (cf 794 § 1) Biserica, întrucât prin botez a generat noi creaturi, trebuie să se
îngrijească de educația lor catolică, împreună cu părinții.
§ 2. Toți cei cărora li s -a încredințat grija sufletelor, trebuie să -i ajute pe părinți în
educarea fiilor lor, să -i facă conștienți de propriile drepturi și obligații și să ia măsuri pentru
educația călugărească mai ales a tineretului.
Can. 629 – (cf 795) Toți educatorii se vor îngriji să tindă la fo rmarea integrală a persoanei
umane astfel încât tinerii, prin cultivarea armonioasă a calităților fizice, intelectuale și morale
înnăscute, să fie formați pentru o mai perfectă cunoaștere și iubire a lui Dumnezeu, pentru a
stima valorile umane și morale cu conștiință dreaptă, pentru a le îmbrățișa cu adevărată
libertate și, cultivând împreună simțul justiției și al responsabilității sociale, pentru a urmări o
conviețuire frățească cu ceilalți.
Can. 630 – § 1. Credincioșii creștini se vor strădui mereu, cu m ultă generozitate, ca
binefacerile corespunzătoare educației și instrucției să poată fi extinse cât mai repede la toți
oamenii și pe tot pământul, având o grijă specială față de cei care sunt mai puțin norocoși.
§ 2. Toți credincioșii creștini vor favoriza inițiativele corespunzătoare ale Bisericii în
promovarea educației, în primul rând pentru înființarea, îndrumarea și susținerea școlilor.

Can. 631 – § 1. (cf 796 § 1) Printre diferitele instrumente de educație se va încurajat cu grijă
deosebită școala catolică, în care se va întâlni solicitudinea părinților, a profesorilor și a
comunității bisericești.
§ 2. (= 800) Biserica are dreptul de a înființa și de a conduce școli de orice fel și grad.

Can. 632 – (= 803 § 3) Școala nu va fi consi derată catolică de drept, dacă nu a fost înființată
ca atare de Episcopul eparhial sau de autoritatea bisericească superioară ori recunoscută ca
atare de către aceiași.

Can. 639 – (cf 804 § 2) Profesorii, deoarece sunt principalii responsabili pentru ca șc oala
catolică să poată duce la bun sfârșit scopurile și inițiativele, trebuie să fie eminenți prin
doctrină și exemplari prin mărturia vieții, să presteze opera de colaborare în primul rând cu
părinții dar și cu celelalte școli.
Can. 640 – § 1. Universitat ea catolică de studii urmărește acest scop: de a se realiza o prezență
publică, stabilă și universală a mentalității creștine în întreaga operă de promovare a culturii
superioare; de aceea constituie îndrumarea de ordin superior spre cercetare, reflexie și
instruire, în care cunoașterea umană multiformă să fie iluminată de lumina Evangheliei.
§ 2. Celelalte institute de studii superioare sau facultăți catolice autonome, care
urmăresc aceleași scopuri sunt echivalate cu universitățile catolice de st udii, însă nu cu
universitățile și facultățile de studii bisericești despre care vorbesc cann. 646 – 650.

Can. 651 – § 1. (cf 761) Pentru a urmări sarcina de a anunța Evanghelia oriunde pe pământ,
Biserica trebuie să utilizeze mijloacele potrivite și de a ceea trebuie să -i fie revendicat
pretutindeni dreptul de a utiliza mijloacele de comunicare socială și în special de a edita în
mod liber scrierile.
§ 2. (= 822 § 3) Toți credincioșii creștini vor colabora, fiecare prin partea sa, în misiunea
atât de mare a Bisericii și vor susține și sprijini inițiativele acestui apostolat; pe lângă acestea,
mai ales cei care sunt experți în realizarea și transmiterea comunicațiilor, se vor strădui să
colaboreze la activitatea Episcopilor și de asemenea să -și dea toată silința ca întrebuințarea
acelorași mijloace de comunicație să fie pătrunsă de spiritul lui Hristos.

Can. 655 – § 1. (cf 825) Este necesar ca accesul credincioșilor creștini la Sfânta Scriptură să
fie larg deschis; în consecință Episcopii eparhiali se vor îngriji de întocmirea de versiuni
corespunzătoare și fidele, prevăzute cu explicații suficiente, acolo unde lipsesc, ba chiar, ori
de câte ori poate fi convenabil și util, colaborând cu alți creștini.
§ 2. Toți credincioșii creștini și mai ales păstorii de suflete se vor îngriji să răspândească
exemplare ale Sfintei Scripturi prevăzute cu adnotări corespunzătoare chiar și pentru uzul
necreștinilor.
§ 3. Cu uzul liturgic sau catehetic se vor folosi numai acele ediții ale Sfintei Scri pturi
care sunt înzestrate cu aprobarea bisericească; celelalte ediții trebuie să aibă cel puțin
permisiunea bisericească.
Can. 573 – § 1. (= 301 § 3) Asociațiile înființate de către autoritatea bisericească competentă
sau aprobate de aceeași, prin decret, sunt persoane juridice în Biserică și se numesc asociații
publice.
§ 2. (cf 299 § 2) Celelalte asociații, chiar dacă sunt elogiate sau recomandate de către
autoritatea bisericească, se numesc asociații particulare; aceste asociații nu sunt recuno scute
de Biserică, dacă statutele lor nu sunt recunoscute de către autoritatea competentă; referitor la
celelalte, sunt reglementate numai de dreptul particular, rămânând neschimbat can. 577.

Can. 570 – (cf 603) Prin dreptul particular se pot constitui alte specii de asceți care imită viața
de pustnic, fie că aparțin institutelor de viață consacrată (cf 604), fie că nu; tot astfel se pot
constitui și fecioarele și văduvele consacrate care să profeseze în lume, fiecare pe cont
propriu, castitatea printr -o profesiune publică.
Can. 571 – (cf 605) Aprobarea noilor forme de viață consacrată este rezervată numai
Scaunului Apostolic; Patriarhii și Episcopii eparhiali, însă, se vor strădui să deosebească noile
daruri ale vieții consacrate, acordate Bisericii de c ătre Spiritul Sfânt, și să -i ajute pe inițiatori
să-și exprime mai bine planurile lor și să -i protejeze prin statute cât mai potrivite.
Calendar evenimente
Arhiva de documente

Istoria Bisericii
Calendar liturgicc
BRU Online
Multimedia
Alte materiale