Entomologie general ă [600124]

Entomologie general ă
85Sistematica insectelor

Din punct de vedere sistematic, insectele sunt împ ărțite de speciali ști în două subclase –
Apterygota și Pterygota, criteriul de diferen țiere al subclaselor fiind absen ța sau respectiv
prezența primară a aripilor. In cadrul subclasei Apterygota, subîmp ărțirea pe supraordine și
ordine se face ținându-se cont de structura aparatului bucal și respectiv de unele tr ăsături de
morfologie extern ă. Subîmp ărțirea pterigotelor se face în func ție de tipul aripilor și structura
nervațiunii. De asemenea, pot fi utilizate și caractere care țin de modul în care se desf ășoară
dezvoltarea preimaginal ă. In funcție de aceste criterii, insectele s uperioare sunt cuprinse în patru
secțiuni. Pentru a u șura recunoa șterea diferitelor ordine de insecte, prezent ăm mai jos o cheie de
determinare a principalelor ordine de insecte.

CLASA INSECTA – CHEIE DE DETERMINARE A ADULTILOR

1a – Abdomenul cu cerci sau resturi de apendice abdominale. Aparat bucal pentru rupt și
mestecat …………………………………… ……………………………………….……2
1b – Abdomenul f ără cerci sau resturi de apendice abdominale. Insecte de talie mic ă și
medie, nearipate. Aparat bucal pentru în țepat și supt sau pentru rupt și
mestecat……………………………………………………………………..………….37
2a – Insecte nearipate de talie mic ă (0,5 – 1 mm). Aparat bucal protejat de un pliu
tegumentar sau liber ……………………………………………3 Subclasa Apterygota
2b – Insecte aripate……………………………………………….…..7 Subclasa Pterygota
3a (2a) – Insecte cu abdomenul prev ăzut cu un aparat de s ărit caracteristic format dintr-o furc ă
bifidă situată ventral pe segmentul abdominal 4, cu un retinaculum pe segmentul
abdominal 3 și un colofor cilindric cu partea terminal ă veziculoas ă pe sternitul
segmentului abdominal 1. Cap globulos, f ără ochi compu și, fiind prezente doar grupe de
omatidii (uneori putând lipsi și acestea). Antenele sunt scurte. Aparat bucal pentru rupt
și mestecat protejat de un pliu tegumentar. Toracele cu segmente libere sau sudate.
Picioare primitive ca structur ă, cu tarse terminate cu o singur ă ghiară însoțită de un
empodiu. Abdomen format din șase segmente. Corp glabru sau p ăros, alb, depigmentat,
sau colorat în nuan țe de gri, brun, verzui, violet ……………………..Ord. Collembola
3b – Insecte cu abdomenul lipsit de aparat de s ărit, cu sau f ără cerci
codali………………………………………………………………………….…………4
4a (3b) – Insecte cu corpul acoperit cu solzi, de talie mic ă sau medie, nearipate……..…………6
4b – Insecte cu corpul neacoperit de solzi…………………………………………………. 5
5a (4b) – Capul lipsit de antene sau de ochi. Abdomenul cu resturi de apendice abdominale pe
sternitele primelor trei segmente. Cercii absen ți. Ultimele patru segmente abdominale
retractile. Aparatul bucal protejat de pliu tegumentar, cu piesele alungite și ascuțite.
Toracele cu protoracele mic, prima pereche de picioare îndreptat ă anterior, preluând
rolul antenelor. Insecte de talie mic ă (1-2 mm)…………………………..Ord. Protura
5b – Antenele prezente, capul cu sau f ără ochi simpli. Abdomenul cu resturi de apendice
abdominale pe mai mult de trei segmente. Cerci codali prezen ți întotdeauna, lungi și
pluriarticula ți (familia Campodeidae) sau scur ți, chitiniza ți, formând un forceps (familia
Japigidae). Aparatul bucal adaptat la rupt și mestecat, protejat de pliu tegumentar.
Toracele cu segmente libere. Picioare conformate primitiv………………Ord. Diplura
6a (5a) – Abdomenul format din 11 segmente, cu apendice abdominale pe toate segmentele, cu
doi cerci codali și un paracerc, lungi și păroși; pe ultimele segmente, apendicele sunt
lungi și formeaz ă un aparat de s ărit. Cap cu antene filamentoase lungi și ochi compu și
mici. Aparatul bucal pentru rupt și mestecat. Toracele cu segmente libere, picioare

Entomologie general ă
86scurte, cu tarse trimere. Corp cu aspect metalizat ………….Ord. Thysanura (Familia
Machilidae)
6b – Abdomen cu apendicele abdominale absente pe primele segmente; aparat de s ărit
absent. Corpul acoperit cu solzi cenu șii, argintii, aurii
…………………….……………….…………..Ord. Thysanura (Familia Lepismatidae)
7a (2b) – Abdomen cu cerci lungi, articula ți………………………………………….…………8
7b – Abdomen cu cerci scur ți, nearticula ți și chitiniza ți, sau f ără cerci
…………………………………………………………………………….…………….9
8a (8b) – Insecte cu trei cerci abdominali lungi și articulați și două perechi de aripi inegale cu
câmpul anal și jugal slab dezvoltate și nervațiune în re țea, sau cu doi cerci abdominali și
o singură pereche de aripi func ționale, cu nerva țiune redus ă. Corpul slab chitinizat,
antenele reduse și aparatul bucal nefunc țional. Ochii bine dezvolta ți, la masculii unor
specii apărând ochii “în turban”……………………………..…….Ord. Ephemeroptera
8b – Insecte cu doi cerci codali lungi și articulați, cu două perechi de aripi cu nerva țiune
bogată, aripile posterioare cu câmp anal și jugal foarte bine dezvoltat, separate de
câmpul remigian printr-un pliu evident. Cap cu antene setiforme și ochi redu și. Aparatul
bucal pentru rupt și mestecat.……………………………..……….…….Ord. Plecoptera
9a (7a) – Insecte cu o singur ă pereche de aripi (aripile anterioare) membranoase. Aripile
posterioare transformate în balansiere………….…….…….…………………………..10
9b – Insecte cu dou ă perechi de aripi………………………….………………………..….11
10a (10b) – Antene filamentoase sau plumoa se. Aaparat bucal adptat la supt sau în țepat și
supt, cu piesele bucale alungite. Toracele cu segmentele sudate, mezotoracele fiind cel
mai bine dezvoltat. Picioarele cu articole alungite, sub țiri. Abdomenul alungit, gracil,
sau ascurt …………………………………………..Ord. Diptera , subord. Nematocera
10b (10a) – Antene scurte, arista te. Aparat bucal pentru supt și lins de tip labial, adaptat la
înțepat și supt sau rupt și mestecat. Torace cu segmentele sudate. Picioarele cu ultimul
articol tarsal prev ăzut cu pulvile sau arolii. Abdomen scurt sau alungit, masiv sau turtit
dorso-ventral………………………………………..Ord. Diptera , subord. Brachicera
11a – Ambele perechi de aripi membranoase………………………………………………12
11b – Aripile anterioare par țial, slab sau puternic chitinizate, aripile posterioare
membranoase, uneori absente…………………………………………………………14
12a – Aripi membranoase acoperite de peri sau solzi………………………………….…..13
12b – Aripi membranoase f ără peri sau solzi, ori puternic îngustate, cu marginile
franjurate……………………………………………………………………………….19
13a – Aripi acoperite cu peri scur ți. Cap globulos, ortognat, antene setiforme, ochi compu și
prezenți și aparat bucal pentru rupt și mestecat. Toracele cu segmentele sudate.
Abdomen alungit. Aripile men ținute în repaus în form ă de acoperi ș deasupra corpului
…………………………………………………………………..…….Ord. Trichoptera
13b – Aripi mari, acoperite cu solzi colora ți. Cap ortognat, cu aparat bucal adaptat la supt,
maxilele fiind transformate în spiritromp ă. Mandibulele sunt atrofiate (cu excep ția
micropterigidelor). Antene fo arte divers conformate. Toracele cu segmente sudate,
protoracele puternic redus. Abdomenul alungit sau voluminos, uneori masiv
…………………………………………………………………………Ord. Lepidoptera
14a – Aripi anterioare complet chitinizate……………………….……………………..…..15 14b – Aripile anterioare chitinizate slab sau par țial…………………………………………16
15a (14a)- Abdomenul terminat cu doi cerci codali masivi, nearticula ți, formând un forceps. Cap
prognat, antene filiforme, aparat bucal pentru rupt și mestecat. Protoracele mare, liber,
mezo și metatoracele sudate. Aripile anterioare pieloase, cu aspect de solzi, acoperind
doar ultimele dou ă segmente toracice și partea proximal ă
a abdomenului. Aripile
posterioare în form ă de evantai cu nerva țiune caracteristic ă. Unele forme sunt aptere.

Entomologie general ă
87Picioare primitive, abdomenalungit format din 10 segmente. Insecte de talie medie (9 –
12 mm) ………………………………………………..……………..Ord. Dermaptera
15b (15a) – Abdomen lipsit de cerci codali. Aripil e anterioare puternic chitinizate, transformate
în elitre, care uneori pot fi sudate între ele acoperind partea dorsal ă a toracelui (cu
excepția primului segment) și a abdomenului. Capul ortognat sau prognat, cu aparat
bucal pentru rupt și mestecat. Antenele foarte divers conformate. Toracele cu protorace
masiv, puternic chitinizat, liber. Mezo și metatoracele sudate, slab chitinizate dorsal.
Aripile posterioare membranoase, cu nerva țiunea redus ă. Picioarele sunt divers
conformate, cel mai r ăspândi tip fiind piciorul primitiv adaptat la mers și alergat
……………………………………………………………………….…Ord. Coleoptera
16a (14b) – Aripile anterioare chitinizate doar în primele dou ă treimi, cu zona distal ă
membranoas ă (hemielitre). Aripile posterioare membranoase, cu nerva țiune redus ă.
Capul hipognat sau ortognat, cu aparat bucal pentru în țepat și supt. Antene scurte, foarte
greu vizibile, insecte acvatice (subord. Hy drocorisae); antene de lungime medie,
vizibile, insecte terestre cu glande cu secre ție urât mirositoare (subord. Geocorisae).
Toracele cu protorace liber, masiv. Dorsal, este vizibil ă o piesă caracteristic ă ce
protejează mezotoracele, metatoracele și o parte a abdomenului, denumit ă scutellum.
Tarsele picioarelor cu 2 – 4 articole. Abdomenul fornat din 6 segmente
vizibile……………………………………………….…..Ord. Heteroptera (Hemiptera)
16b – Aripi anterioare slab chitinizate, transformate în tegmine…………………………….17
17a – Picioarele anterioare neprehensile…………………………………………………….18 17b – Picioarele anterioare prehensile. Cap mic, triunghiular, cu ochi compu și mari. Aparat
bucal adaptat la rupt și mestecat. Antene filamentoase, de lungime medie. Protoracele
foarte alungit, mezo și metatoracele scurte. Picioarele mezo și metatoracice lungi, cu
articole sub țiri. Tarsul pentamer. Abdomen alungit sau masiv, cu doi cerci codali scur ți.
Aripi posterioare cu nerva țiune în re țea…………………………..……..Ord. Mantodea
18a (17b)- Picioarele metatoracice adaptate la s ărit, cu femurul alungit ș
i masiv și tibia alungit ă
și subțire. Capul ortognat, cu antene scurte sau lungi. Aparatul bucal adaptat la rupt și
mestecat. Protoracele masiv, uneori puternic chitinizat. La unele forme (gryllotalpine),
picioarele protoracice adaptate la s ăpat galerii, cu articolele scurte, l ățite, puternic
chitinizate. Aripile anterioare transformate în tegmine, aripile posterioare membranoase, cu nervațiune în re țea. Tarsul tri sau tetramer. Abdomen format din 10 segmente,
terminat cu cerci lungi sau scur ți, articula ți. Unele forme prezint ă ovopozitor
(tetigonide, gryllide)……………………………………………………Ord. Orthoptera
18b – Toate picioarele adaptate la mers și alergat. Cap ortognat, cu antene setiforme lungi și
aparat bucal adaptat la rupt și mestecat. Toracele cu protorace masiv, prezentând
anterior scut cefalic. Aripi anterioare tegminizate. Aripile posterioare bine dezvoltate,
atrofiate sau absente (în special la femele). Nerva țiunea în re țea. Tarsul pentamer.
Abdomen format din 10 segmente, cu cerci codali scur ți, articula ți. Femele lipsite de
ovopozitor, ponta depus ă în ooteci……………………………………….Ord. Blattodea
19a – Aripi membranoase normale……………………………………………………..…..20
19b – Aripi puternic îngustate, cu marginile prev ăzute cu franjuri lungi. Cap hipognat, cu
aparat bucal asimetric, adaptat la în țepat și supt. Antene scurte, formate din 6-9 articole
cu arhitectur ă caracteristic ă. Protoracele liber, mezo și metatoracele sudate. Uneori
aripile absente. Picioare scurte, cu tars bi mer sau trimer, ultimul articol prezentând dou ă
ghiare și un arolium veziculos bine dezvoltat. Abdomenul alungit, format din 11
segmente. Femelele unor specii prezint ă ovopozitor ortopteroid (terebrante) în timp ce
altele au ultimele segmente alungite formând un tub
(tubulifere)………………………………………………………..…Ord. Thysanoptera

Entomologie general ă
8820a (19a) – Aripi membranoase mult mai lungi decât corpul, cu nerva țiune redus ă. Cap globulos,
cu antene scurte, filiforme. Aparat bucal adaptat la rupt și mestecat. Toracele cu
segmente libere. Picioarele adaptate la me rs, cu tars tetramer sau pentamer. Abdomen
masiv, alungit, format din 10 segmente, prezentând cerci codali scur ți,
articulați…………………………………………………. Ord. Isoptera (forme aripate)
20b – Aripi membranoase, mai scurte decât corpul sau de aceea și lungime cu acesta, cu
nervațiune bogat ă……………………………………………………………………….21
21a (20b) – Antene filamentoase foarte scurte. Cap ortognat, foarte mobil, cu ochi compu și
foarte mari. Aparat bucal pentru rupt și mestecat, cu mandibule puternice. Toracele cu
toate segmentele sudate între ele, protoracele fiind atrofiat. Picioarele orientate anterior,
servind la capturarea pr ăzii. Aripile anterioare identice sau aproape identice cu cele
posterioare. Nerva țiunea în re țea. Pterostigma prezent ă la un mare num ăr de specii.
Abdomen lung și cilindric sau turtit dorso-ventral, format din 10 segmente, pe fa ța
ventrală prezentând un șanț longitudinal. Terminal, sunt prezen ți pe abdomen doi cerci
scurți, nearticula ți…………………………………………………………Ord. Odonata
21b – Antene m ăciucate, scurte sau lungi ori filamentoase………………………….……..22
22a (21b) – Aripi cu nerva țiune în re țea…………………………………………………….…..23
22b – Aripi cu nerva țiune bogat ă, dar nu dispus ă în rețea…………………………….……24
23a (23b) – Antene scurte, m ăciucate. Abdomen lung și gracil sau u șor voluminos, terminat cu
doi cerci codali scur ți. Aripi ascu țite la vârf, cu pterostigm ă, aripile anterioare aproape
identice cu cele posterioare. Cap ortognat, cu aparat bucal pentru rupt și mestecat.
Toracele cu segmente libere………….Ord. Plannipenia (Neuroptera) (Myrmeleonidae)
23b – Antene lungi, filiforme sau m ăciucate. Abdomen scurt întotdeauna. Capul ortognat, cu
ochi compu și mari și aparat bucal pentru rupt și mestecat. Corp glabru sau p ăros, aripi
transparente – verzui sau fumurii – sau colorate în negru și galben. Uneori prezint ă
glande cu secre ție urât mirositoare…………Ord. Plannipenia (Neuroptera) (alte grupe)
24a – Aripi cu pterostigma slab marcat ă. Aripile anterioare aproape la fel de mari ca cele
posterioare, care prezint ă un câmp anal bine dezvoltat, cu nervuri ce se pliaz ă în falduri.
La aripile anterioare, câmpul radial porne ște de la baza aripii, iar nervura subcostal ă
atinge prima radial ă. Cap prognat cu antene setiforme. Corpul slab chitinizat, uneori
păros. Abdomen cu cerci scur ți, masculii prezentând gonopode …….Ord. Megaloptera
24b – Aripi f ără pterostigm ă sau cu pterostigm ă evidentă……………………….………….25
25a (24b)- Aparat bucal pentru în țepat și supt…………………………………………………..26
25b – Aparate bucale de alte tipuri…………………………………………………….……28 26a (25a) – Insecte de talie medie și mare, cu aripi bine dezvoltate și nervuri transversale
numeroase. Capul slab hipognat, cu ochi compu și mari și oceli; antene scurte, cu dou ă
articole bazale globuloase urmate de un filament drept și rigid. Tarsele extrem de rar
formate din mai pu țin de trei articole. La baza abdomenului, ventral, masculii prezint ă
organe stridulante caracteristice…………………….……Ord. Homoptera (Ciccadinea)
26b – Insecte de talie mic ă și foarte mic ă, uneori microscopice. Cap puternic hipognat,
antene de regul ă lungi………………………………………………………………….27
27a – Aripi prezente, uneori aripile posterioare atrofiate și transformate în solzi. Nervurile
sunt pu
țin numeroase, iar nervurile de tip transversal lipsesc aproape întotdeauna.
Corpul slab chitinizat……..Ord. Homoptera (Psyllinea, Aleurodinea, Aphidinea,
Coccinea – forme aripate)
27b (26b)- Aripi absente. Corp slab chitinizat, pr ezentând adesea exudate cleioase sau ceroase,
uneori exuviile succesive fiind solidarizate de aceste exudate și formând un scut
deasupra corpului. Tarsele monomere sau bimere. Insecte imobile sau gregare, uneori
trăind în asocia ție cu furnici……….Ord. Homoptera ( Aphidinea, Coccinea – forme
nearipate)

Entomologie general ă
8928a – Aripile anterioare aproape id entice cu cele poste rioare……………………………….29
28b – Aripile anterioare întotdeauna mai lungi decât cele posterioare………………………30
29a (29b)- Protoracele foarte alungit. Cap prognat, cu antene filiforme de lungime medie. Aparat
bucal pentru rupt și mestecat. Mezotoracele și metatoracele de dimensiuni aproape
egale. Aripile cu nerva țiune caracteristic ă, prevăzute cu pterostigm ă. Abdomenul este
cilindric. Femelele cu ovopozitor lung, acicular…………..……….Ord. Raphidioptera
29b – Protorace atrofiat. Toracele cu segmente sudate. Capul ortognat, prelungit ventral cu
un rostru care poart ă piesele aparatului bucal adaptat la rupt și mestecat. Antene
filamentoase, de lungime medie. Aripi cu nerva țiune bogat ă, adesea p ătate cu fumuriu.
Unele forme sunt aptere. Picioare adaptate la mers și alergat, cu tarsele pentamere.
Ultimul articol tarsal cu dou ă ghiare sau cu una singur ă. Abdomen cilindric, la masculii
unor specii terminat cu un segment hipertrofiat și recurbat anterior și dorsal
……………………………………………………………………..……Ord. Mecoptera
30a (28b) – Aripi dispuse în form ă de V deasupra corpului. Nerva țiune caracteristic ă, cu
nervurile având partea distal ă recurbat ă. Mezotoracele la formele aripate cu o
proeminen ță caracteristic ă dorsal și anterior. Cap ortognat, cu antene filamentoase, de
lungime medie. Aparat bucal pentru rupt și mestecat, cu mandibule asimetrice și
paragnate. Picioarele cu articole lungi sau cu femurele umflate. Picioarele posterioare
adaptate la s ărit. Abdomen cilindric sau masiv, format din 9 segmente vizibile. Cerci
absenți……………………………………………………………….…..Ord. Psocoptera
30b – Aripi prezente sau absente……………………………………………………………31 31a (30b) – Aripi absente………………………………………………………………….……..32
31b – Aripi prezente…………………………………………………………………………34
32a (31b) – Corp p ăros, de culoare neagr ă,cu pete deschise la culoare pe abdomen. Cap cu antene
scurte, îngro șate. Toracele cu segmente sudate. Abdomenul
pețiolat……………………………..…..Ord. Hymenoptera ( familia Mutilidae, femele)
32b – Corp glabru sau scurt p ăros, insecte de talie mic ă și medie, sociale………………….33
33a (32b) – Toracele cu segmente nesudate între ele. Abdomen sesil, ultimul segment prezentând
cerci scur ți, articula ți. Corp slab chitinizat, de culoare alb ă. Cap lipsit de
ochi…………………………………………………………Ord. Isoptera (forme aptere)
33b – Toracele cu segmente sudate. Abdomen pe țiolat, pe segmentele îngustate cu
excrescen țe dorsale caracteristice. Cap prognat, cu aparat bucal pentru rupt și mestecat.
Antene de lungime medie. Picioare conformate pentru mers și
alergat…………………………………….…..Ord. Hymenoptera ( familia Formicidae)
34a (31b) – Abdomen sesil, primul segment abdominal nu este lipit de torace. Aripi cu
nervațiune bogat ă. Insecte de talie medie și mare. Cap ortognat cu aparat bucal pentru
rupt și mestecat. Antene de lungime medie. Toracele cu segmente sudate. Femele
prezintă ovopozitor (terebr ă) în formă de lamă de ferăstrău ………Ord. Hymenoptera
(subord. Symphyta)
34b – Abdomen pedunculat sau pe țiolat…………..Ord. Hymenoptera (subord. Apocrita) 35
35a (34b) – Insecte de talie mic ă și foarte mic ă…………………………………………………36
35b – Insecte de talie medie și mare…………………………………………………………37
36a (34b) – Aripile anterioare și posterioare cu nerva țiune bogat ă. Antenele lungi și foarte lungi,
din 15-16 articole. Aripile anterioare cu pterostigm ă adevărată sau fals ă. Aripile
posterioare lipsite de lob anal. Abdomen cilindric, alungit, femelele cu ovopozitor
uneori foarte lung……Ord. Hymenoptera (suprafam. Ichneumonoidea,
Proctotrupoidea )
36b – Aripile cu nerva țiune mult redus ă sau total absent ă. Antene divers conformate,
niciodată cu mai mult de 19 articole. Pterostigma absent ă. Abdomen turtit lateral sau nu,

Entomologie general ă
90cu segmentele telescopate sau nu, câteodat ă sesil. Femelele cu ovopozitor scurt
………………………….Ord. Hymenoptera (suprafam. Cynipoidea, Chalcidoidea )
37a (34b) – Corp masiv, p ăros. Cap ortognat, cu aparat bucal adaptat la supt și lins, dar având
mandibulele conformate pentru rupt și mestecat. Ochi compu și mari, antene scurte,
torace masiv. Picioarele cu diverse adapt ări legate de cur ățatul antenelor, al corpului, de
culesul și depozitarea polenului. Abdomen pe țiolat, femelele prev ăzute cu ac veninos.
Insecte sociale sau solitare, polenizatoare …………Ord. Hymenoptera (suprafam.
Apoidea )
37b – Corp glabru, de regul ă suplu. Insecte prezentând un desen de avertizare caracteristic,
format din benzi negre pe fond galben sau culori metalizate. Cap ortognat cu antene
scurte, abdomen scurt sau lung pe țiolat. Picioare conformate pentru mers (cu excep ția
familiei Dryinidae la care piciorul anterior este de tip prehensil). Insecte solitare sau
sociale ………….…Ord. Hymenoptera (mai puțin familiile Mutilidae și Formicidae )
37a (1b) – Insecte cu aparat bucal adaptat la în țepat și supt, cu antene scurte………..…….…..38
37b – Insecte cu aparat bucal pentru rupt și mestecat, cu mandibule puternice, ectoparazite
permanent în blana mamiferelor sau în penajul p ăsărilor. Cap totdeauna mai lat decât
toracele. Antene scurte, ochi compu și mici. Toracele cu protorace liber, mezotoracele și
metatoracele sudate. Picioarele scurte , cu tarsele terminate cu una sau dou ă ghiare.
Abdomen alungit sau turtit dorso-ventral. La femele, abdomenul prezint ă terminal doi
lobi iar la masculi este rotunjit…………………..……………………Ord. Mallophaga
38a (37b) – Picioarele metatoracice adaptate la s ărit. Corpul turtit lateral. Pe toate segmentele
corpului se g ăsesc peri dispu și în șiruri regulate. Capul hipognat, împ ărțit la cele mai
multe specii în dou ă zone, cu ochi simpli sau f ără ochi. Toracele cu segmente libere.
Picioarele cu tarse terminate cu dou ă ghiare. Forme ectoparazite temporare,
hematofage………………………………………….Ord. Aphaniptera (Siphonaptera)
38b – Picioarele adaptate la ag ățat în blana gazdei. Ochii compu și prezenți sau absen ți.
Antene formate din 3-5 articole. Toracele cu toate segmentele sudate. Picioarele cu
tarsul monomer, articulat ca o ghiar ă, pe un pinten al tibiei și formând un cle ște
apucător. Abdomen format din 9 segmente, turtit dorso-ventral. Ectoparazi ți
permanen ți, hematofagi……………………………………………………Ord. Anoplura

Subclasa Apterygota

Include un num ăr relativ mic de specii primitive – circa 4700 – apar ținând unui grup
foarte vechi, cunoscut cu fosile înc ă din devonianul mijlociu. Aces te insecte se caracterizeaz ă
prin lipsa primar ă a aripilor, care apar abia la insectele superioare. Lipsa primar ă a aripilor este
corelată la apterigote cu dezvoltare a de tip paleometabol, prezen ța unor resturi de apendice
abdominale, sistem respirator trahean primitiv (organizat sub form ă de tufe de “trahei”; de
asemenea, primitivitatea se reflect ă în alcătuirea aparatului digestiv și a celui reproduc ător.
In ceea ce prive ște subîmp ărțirea grupului, aceast ă categorie de insecte se caracterizeaz ă
prin diferen țierea modului de plasare al aparatului bucal , care poate fi sau nu protejat de un pliu
al capsulei cefalice. Apterigotele care au aparatul bucal protejat au fost grupate în supraordinul
Endognatha (Entotropha) iar cele cu aparatul bucal neprotejat în supraordinul Ectognatha

Entomologie general ă
91(Ectotropha). Din primul supraordin fac parte trei ordine – Collembola, Protura și Diplura iar din
al doilea un singur ordin – Thysanura.

Supraordinul Endognatha
Ordinul Collembola Lubbock, 1862

Este cel mai bogat grup de apterigote, cuprinzând în jur de 3500 specii de talie redus ă –
0,25 – 5 mm, cu corpul prezentând unele diferen țe față de celelalte grupe. Astfel, abdomenul este
format doar din șase segmente vizibile iar la nivelul lui se g ăsește un aparat de s ărit unic în
lumea animal ă în ceea ce prive ște structura. Culoarea corpului variaz ă, de la albul formelor
depigmentate la nuan țe de gri, verzui sau desene de tip disruptiv.
Capul colembolelor este adesea de dimensiuni destul de mari fa ță de restul corpului;
aparatul masticator are piesele adaptate la ruptul și mestecatul alimentelor la unele specii sau la
înțepat la altele. Antenele sunt formate din patru articole. Alungirea suplimentar ă a antenelor se
datorează alungirii suplimentare a ultimului articol printr-un proces de înmul țire a articolelor
similar cu cel întâlnit la apendicele unor chel icerate – opilionide sau pantopode. Antenele pot fi
scurte (la poduride) sau lungi (la entom obriide). Receptorii vizuali sunt reprezenta ți prin grupe
de oceli, care la multe specii lipsesc. Pe cap, colembolele prezint ă niște organe caracteristice –
organele postantenare. Acestea sunt forma țiuni chitinoase papilare dispuse în form ă de rozetă și
cu morfologie divers ă, în funcție de specie.
Toracele are segmentele libere, iar picioarele au articolele adapate în conformitate cu
mediul de via ță – la unele specii sunt scurte și groase pentru ca la altele s ă fie subțiri și alungite.
Abdomenul este alc ătuit din 6 segmente, din care adesea ultimele patru sunt de
dimensiuni reduse. Pe fa ța ventrală
a primelor segmente se g ăsește un aparat de s ărit format prin
modificarea unor foste apendice abdominale. Astfel, pe primul segment abdominal se g ăsește o
structură masivă, cilindric ă, la nivelul c ăreia se secret ă o substan ță cleioasă; această strctură
reprezintă coloforul (gr. kola – clei, phorein – a purta). Pe segmentul abdominal 4 se inser ă
furca, structur ă prevăzută cu o tijă chitinoas ă pe care se prind dou ă ramuri (din ții furcii – dens)
îndreptate anterior. In mod normal, furca se afl ă orientată anterior, sub abdomen, cele dou ă
ramuri fiind ancorate de o forma țiune denumit ă retinaculum situat ă pe segmentul 3 abdominal.
Asemănător cu furca, retina culum este o structur ă cu o baz ă unică de pe care se desprind dou ă
proeminen țe articulate și îndreptate lateral. Ca și coloforul, retinaculum și furca reprezint ă
rezultatul fuziunii în plan median al unor fost e apendice abdominale de tip ambulator. Toate
aceste structuri permit colembolelor s ă se deplaseze efectuând mici salturi (de aici vine de fapt și
denumirea grupului – gr. embalein – a s ări): insecta deranjat ă își va încorda furca, iar în
momentul în care rezisten ța retinaculumului este dep ășită, furca va izbi solul cu putere iar
insecta va fi proiectat ă în sus și în față. Pentru ca la aterizare s ă fie evitat ă ricoșarea, cleiul de pe
colofor ac ționează ca un fel de crampon.
Tot pe abdomen se dechid și orificiile genitale (ventral, pe segmentul 5) și orificiul anal
(pe ultimul segment abdominal). La unele specii de colembole (onichiuride), pe corp sunt
prezente forma țiuni specifice – pseudoocelii. Aceste structuri sunt alc ătuite dintr-o peritrem ă și
dintr-o membran ă, fiind în leg ătură directă cu cavitatea corpului. Dac ă este deranjat ă, insecta
elimină prin aceste orificii pic ături de hemolimf ă, rolul pseudoocelilor fiind considerat ca unul
de apărare.
Ecologie. Colembolele sunt întâlnite frecvent în frunzarul p ădurilor, adesea în popula ții
foarte numeroase, sub pietre, sub scoar ța copacilor, dar exist ă și specii care populeaz ă biotopuri
mai puțin obișnuite – gr ămezile de alge în descompunere de pe plaje, pelicula de la interfa ța aer-
apă – Podura aquatica , sau chiar ghe țarii polari sau montani. Uneori pot fi întâlni ți în ghivecele

Entomologie general ă
92de flori din locuin țe sau în sere. Sunt insecte detritivore sau micetofage, foarte rezistente la
condiții nefavorabile de mediu. Unele specii pot tr ăi în zonele montane dincolo de limita
inferioară a zăpezilor ve șnice – peste 5000 m altitudine – sau pe banchizele polare. In aceste
cazuri, hrana colembolelor este reprezentat ă de grăuncioarele de polen transportate de vânturi.
Cu toate c ă prezintă o serie de tr ăsături de primitivitate, colembolele reprezint ă un grup
specializat desprin foarte devreme din trunchiul comun care a dus în final la insectele tipice.
Sistematic ă. Colembolele se subîmpart în dou ă subordine, în func ție de tipul de
abdomen: Arthropleona, la care segmentele abdomenului sunt articulete liber și Symphypleona,
la care segmentele abdominale sunt par țial fuzionate.
Soubordinul Arthropleona include familii ca Poduridae, Hypogastruridae, Onychiuridae,
Isotomidae, Entomobryidae iar subordinul Symphypleona – familii Neelidae, Sminthuridae.

Figura 61 – Tipuri de colembole Onychiurus sp.
(după Willem, din Grasse)
Allacma fusca L.
(după Willem , din Grasse )Achorutes muscorum
(după Willem, din Grasse) Pogonognathus longicornis Mull.
(după Willem, din Grasse) Anurida maritima Guer.
(după Willem, din Grasse) Podura aquatica L.
(după Willem, din Grasse)
Entomobria pulchella Ridley
(după Handschin, din Grasse)

Entomologie general ă
93Ordinul Protura Silvestri, 1907

In acest ordin sunt cuprinse aproximativ 300 de specii de apterigote de talie mic ă – nu
depășesc 2 mm lungime – care tr ăiesc sub pietre, în sol, în stratul muscineu, etc. Datorit ă vieții în
locuri lipsite de lumin ă, corpul lor este depigmentat iar organe le vizuale lipsesc. Interesant este
faptul că proturele nu prezint ă nici antene – sunt unicul grup de insecte cu aceast ă trăsătură –
rolul antenelor fiind preluat de prima pereche de picioare, care sunt orientate anterior și nu mai
servesc la deplasare. Ca și la colembole, aparatul bucal este ad ăpostit de un pliu tegumentar care
formează așa-numitul vestibul bucal. Piesele aparatului bucal sunt alungite și ascuțite, servind la
perforarea țesuturilor de protec ție ale plantelor. Capsula cefalic ă este ovoidal ă, mai îngustat ă
anterior unde poate prezenta și o mică prelungire.
Toracele este format din cele trei segmente libere. Protoracele este redus, ca o consecin ță
a folosirii primei perechi de apendice toracice ca organe de sim ț. Celelalte perechi de picioare
sunt dezvoltate normal, tarsul fiind terminat cu o singur ă ghiară. Abdomenul este alungit, fiind
format la adult din 12 segmente, primele trei purtând resturi de apendice (urme de coxe ale unor
foste apendice abdominale). Interesant este faptul c ă la eclozare abdomenul nu prezint ă decât 9
segmente, celelalte segmente ap ărând ulterior în decursul dezvolt ării. Acest tip particular de
dezvoltare aminte ște de fenomenele similare prezente la miriapode și a primit numele de
dezvoltare anamorf ă. Orificiile genitale sunt perechi și se deschide ventral pe abdomen.
Pe tegument sunt prezen ți peri cu o dispunere caracteristic ă; cunoașterea acestei dispuneri
(chetotaxia) are o mare importan ță în identificarea speciilor.
Trăsături de organiza ție intern ă. Sistemul trahean este slab dezvoltat, lipsind la
majoritatea speciilor, cu excep ția eosentomidelor. Stigmele, în num ăr de două perechi se deschid
pe ultimele dou ă segmente toracice. Spre deosebire de colembole, la proture apar tuburile
Malpighi, sub forma unor papile situate la limita dintre intestinul mediu și cel posterior.
Sistematic ă. Proturele sunt împ ărțite trei familii: Eosentomidae, Protentomidae,
Acerentomidae. In fauna țării noastre sunt relativ comune specii ca Eosentomon transitorium și
Acerentomon doderoi , prezente în frunzarul p ădurilor din zonele de câmpie și de deal.

Acerentomon doderoi (după Berlese, din Grasse) Capul la
Acerentomon intermedium
Ionescu
(după Ionescu)
Aparatul bucal la Acerentomon
Stănga – mandibula, mijloc –
maxila, dreapta – maxila a II-a
(după Ionescu)
Figura 61 – Protura – aspect general și detalii ale capului și
aparatului bucal.

Entomologie general ă
94Ordin Diplura Börner, 1904

Ordinul Diplura include circa 660 de specii de insecte apterogote, talia lor fiind ceva mai
mare decât cea a proturelor – diplurele pot atinge 10 mm lungime. Sunt insecte întâlnite în
frunzar, sub scoar ța copacilor, pe șteri dar și sub pietre în locuri expuse la soare, spre deosebire
de proture.
Capul este lipsit de ochi, îns ă antenele sunt prezente, fiind alc ătuite din articole
numeroase. Aparatul bucal este de tip pr imitiv, piesele fiind adaptate la ruptul și mestecatul
alimentelor. Toracele are segmente libere, protoracele fiind mai mic în compara ție cu mezo și
metatoracele. Abdomenul este alc ătuit din 10 segmente, din care primele 7 poart ă scurte
apendice – saci coxali și stili – resturi ale unor foste apendice abdominale.

Anajapyx
vesiculosus
(după
Silvestri,
din Grasse)
Figura 62 – Diplura – tipuri morfologice și detalii Campodea sp.
Detalii și aspect
general (dup ă
Ionescu) Urosternitele
la diplure (după
Ionescu)Japyx sp.
(după Grasse) Plusiocampa
balsani
(după Grasse)

Entomologie general ă
95

Pe segmentul abdominal 10 se g ăsesc doi cerci, care pot fi fie lungi și multiarticula ți – la
campodeide – fie scur ți, sclerifica ți și transforma ți în forceps – la japigide. Intre cele dou ă tipuri
extreme, trebuie men ționați cercii scur ți și multiarticula ți de la unele tipuri de diplure. De
asemenea, la campodeidele proasp ăt eclozate, cercii sunt scur ți și nearticula ți.
Organizația internă se caracterizeaz ă prin sistem reproduc ător primitiv, segmentar, sistem
nervos asem ănător cu cel de la miriapode și unele crustacee superioare; sistemul respirator este
de asemenea primitiv, stigmele re spiratorii deschizându-se pe mezo și metatorace; excep țional,
la unele tipuri apar stigme și pe protorace (la parajapigide și ectojapigide). In ceea ce prive ște
dezvoltarea, larvele care eclozeaz ă seamănă cu adultul, f ără a avea totu și cercii dezvolta ți pe
deplin. Acest tip de dezvoltare se nume ște paurometabol.
Ecologie. Campodeidele au fie regim detr itivor sau omnivor – campodeidele – fie
carnivor – japigidele. Sunt relativ comune în frunzarul p ădurilor din zonele de deal, ajungând și
în zonele montane, dar la altitudini mai reduse (nu pot suporta temperaturi sc ăzute ca proturele
sau colembolele).
Sistematic ă. Diplurele sunt împ ărțite în câteva familii, criteriul sistematic cel mai clar
fiind tipul cercilor.
Familia Campodeidae include specii caracterizate prin prezen ța cercilor lungi și
multiarticula ți; o specie comun ă în toată Europa este Campodea magna . Familia Japygidae
cuprinde specii caracterizate prin cercii codali transforma ți în forceps și regim de hran ă carnivor
– ex. Japyx confusus . Alte familii: Procampodeidae, Anajapygidae.

Supraordinul Ectognatha

Ordinul Thysanura Latreille, 1804

Cele circa 350 de specii de tisanure actuale reprezint ă doar o palid ă imagine fa ță de ce a
reprezentat acest grup în trecutul geologic. Fa ță de celelalte grupe de apterigote, tisanurele apar
net diferen țiate. Astfel, aparatul bucal masticator nu ma i este protejat de pliu bucal, vestibulul
bucal lipsind. Antenele sunt lungi, mu ltiarticulate (unele grupe pot avea pân ă la 250 de articole),
de tip setiform iar ochii sunt compu și. Alte tr ăsături deosebite apar și la nivelul organiz ării
sistemului respirator și excretor; sistemul respirator este caracterizat prin apari ția trunchiurilor
traheene longitudinale ce interconecteaz ă structurile traheene de la nivelul segmentelor. Tuburile
Malpighi sunt numeroase – 4-8 la lepismatide sa u 12-20 la machilide. Corpul tisanurelor este
protejat de solzi tegumentari asem ănători cu cei de la lepidoptere, iar abdomenul se termin ă cu
doi cerci lungi care încadreaz ă un paracerc, toate aceste structuri fiind lungi, multiarticulate și
acoperite cu peri, de unde și denumirea grupului.
Capul este de tip ortognat, par țial protejat de o expansiune anterioar ă a protoracelui.
Antenele sunt lungi – de regul ă de lungimea corpului, acoperite cu peri; doar la speciile de
Atelura antenele sunt scurte, ca
și cercii de altfel. Pe cap se g ăsesc cei doi ochi compu și, care
uneori pot fi de dimensiuni mari, astfel încât aproape se unesc în plan median. Segmentele
toracice sunt de dimensiuni aproximativ egale iar picioarele sunt scurte, cu tarsele trimere. Abdomenul este format din 11 segmente și de un telson; pe fa ța sa ventral ă, abdomenul prezint ă
ca și la alte grupe de apterigote exist ă resturi de apendice – stilii și sacii coxali – care la unele
specii (machilide) pot servi la s ărit (ultima pereche de stili, care este mai alungit ă). Segmentele
abdominale poart ă la femele un ovopozitor alc ătuit din patru piese iar la masculi o arm ătură
genitală complicat ă.

Entomologie general ă
96 Ecologie. Tisanurele sunt insecte detritivore, care se întâlnesc în biotopuri variate. Unele
specii, ca lepismatidele sunt iubitoare de locuri uscate și calde, altele, ca machilidele prefer ă
frunzarul p ădurilor, existând și specii care tr ăiesc în mu șuroaie de furnici – Atelura formicaria –
întâlnită și la noi în țară. Unele din specii sunt antropofile – Lepisma saccharina și Thermobia
domestica . De regul ă, tisanurele pot fi g ăsite în locuri umbrite, evitând zonele puternic însorite.
Deranjate, se deplaseaz ă cu vitez ă mare, alunecând pe solzii de pe fa ța ventrală a corpului.
Antenele și cercii lungi, care func ționează ca veritabile “antene codale” sunt organe de sim ț care
le permit investigarea eficient ă a ambientului în toate direc țiile.
Sistematica grupului include familiile Mach ilidae, Lepidotrichidae, Lepismatidae,
Nicoletiidae. La noi în țară sunt foarte frecvente speciile antropofile, ca și speciile de machilide,
acestea din urm ă mai ales în zona p ădurilor de foioase din zonele deluroase.
Unii autori consider ă că speciile mai primitive de machilide ar trebui desprinse într-un
ordin separat – Microcoryphia incluzând familiile Machilidae, Meinertellidae.

Figura 63 – Tipuri de thysanure – dup ă Escherich, din Grasse Thermobia domestica Nicoletia subterranea Lepisma saccharina

Entomologie general ă
97

Subclasa Pterygota

Cuprinde insectele aripate, cu toate c ă unele grupe de pterigote î și pierd în mod secundar
aripile, ca urmare a adapt ărilor la anumite moduri de via ță.
Pterigotele actuale deriv ă din paleodictiopterele paleozoice și se caracterizeaz ă prin
dezvoltarea complet ă a sistemului trahean, a tuburilor Malpighi, lipsa apendicelor abdominale,
prezența a 12 segmente abdominale (11 segmente și un telson), dezvoltarea prin metamorfoz ă și,
caracterul cel mai important, prezen ța aripilor. Pterigotele sunt grupate în func ție de tipul de
aripă în patru sec țiuni: Palaeoptera, Polyneoptera, Paraneoptera și Oligonoptara.

Secțiunea Palaeoptera
In acest grup sunt incluse trei supraordine, din care primul în întregime fosil. Grupul a
avut o mare dezvoltare în trecut, dominând mediul terestru în carbonifer. In prezent, grupul este
în regres evolutiv, fiind reprezentat prin pu ține specii.
La paleoptere, aripile se caracterizeaz ă prin nerva țiunea în re țea, iar în repaus pozi ția lor
este de-o parte și de alta a corpului, perpendicular pe axa longitudinal ă. Aripile anterioare nu le
acoperă niciodată pe cele posterioare. Un singur grup – efemeropterele – î și pot ridica în repaus
aripile deasupra toracelui, dar nici în acest caz aripile anterioare nu le acoper ă pe cele
posterioare. Aparatul bucal al paleopterelor este de tip masticator la formele actuale, iar
dezvoltarea are loc prin metamorfoz ă incomplet ă.

Supraordinul Palaeodictyopteroida Goldenberg, 1854

Include insecte primitive, greoaie, cu aripile formate în special din remigium (câmpurile
anal și jugal sunt slab dezvoltate) și cu nerva țiune bogat ă, de regul ă în rețea. Talia acestor insecte
era mare, specii de 10-20 cm anvergur ă fiind ceva obi șnuit pentru acest grup. Gigan ții grupului
depășeau 50 de cm anvergur ă. Aripile erau adesea colorate, prev ăzute cu benzi sau chiar cu pete
ocelare. Capul prezenta doi ochi compu și, trei oceli, antene setiforme de lungimi variabile iar
orificiul bucal era înconjurat de un aparat buc al adaptat de cele mai multe ori la rupt și mestecat.
Existau îns ă și insecte care aveau piese bucale alungite, formând o structur ă foarte asem ănătoare
cu trompa hemipterelor actuale, care avea probabil rolul de a perfora structurile vegetale și de a
suge seva. Toracele avea segmentele nesudate și aproape identice ca dimensiuni, protoracele
prezentând adesea paranote bine dezvoltate. Aripile, care nu se puteau acoperi unele pe celelalte,
erau alungite și înguste, foarte asem ănătoare ca form ă, iar nerva țiunea era de regul ă în rețea.
Abdomenul, alungit, era format din 11 segmente, adesea prev ăzute cu paranote. Cercii erau
prezenți, adesea fiind lungi sau foarte lungi. Segmentele genitale prezentau gonapofize.
Dezvoltarea acestor insecte era de tip heterometabol. Larvele erau dup ă toate
probabilit ățile acvatice, dup ă cum o demonstreaz ă resturile fosile p ăstrate, îns ă această viață
acvatică era o adaptare secundar ă.
Ordinul Eupalaeodictyoptera Jeannel, 1945
Include insecte greoaie, de talie mare, cu antene și cerci de dimensiuni reduse.
Protoracele prezenta sau nu paranote, iar aripile, alungite dar de forme variate, aveau zona bazal ă
mai mult sau mai pu țin lățită. Nervurile sunt dispuse în re ț
ea la formele primitive, în vreme ce la
cele mai evoluate tind s ă se formeze nervuri transversale, nerva țiunea asem ănându-se cu cea de
la unele forme actuale. Eupaleodictiopterele apar la începutul carboniferului și se dezvolt ă

Entomologie general ă
98exploziv în tot timpul acestei ere. In permian, odat ă cu modific ările climatice și cu restrângerea
zonelor ocupate de ferigile arbores cente, dispar brusc, din aceast ă perioadă înregistrându-se
extrem de pu ține fosile (trei specii datând din permianul superior din Kansas, și care aveau talie
mică în compara ție cu formele din carbonifer).
Din acest grup sunt cunoscute peste 200 de specii, grupate în 24 de familii.
Stenodictiopteroidele (fam. Stenodictyopteroida), din care face parte Stenodictya lobata , unul
din gigan ții insectelor primitive care cu aripile deschise m ăsura 50 de cm (Fig. 64), sunt forme
primitive, de talie mare, cunoscute din America de Nord și Europa. Al ături de specia men ționată
anterior, din aceea și familie mai f ăceau parte forme ca Mecynoptera splendida , din westfalianul
belgian și genul Megaptila , cararcterizat prin aripile cu baza larg ă.

Ordinul Protohemiptera Handlirsch, 1903
Este un grup creat pentru o insect ă fosilă, considerat ă la început ca un str ămoș al
hemipterelor actuale – Eugereon böckingi (Fig. 65). Cu o anvergur ă de 16 cm, Eugereon
Figura 65 – Eugereon bockingi
(Permian) – Protohemiptera (dup ă
Lameere, din Grasse) Figura 64 – Eupeleodictiopteroide
Stânga – Stenodictya lobata (Carbonifer), jos
– Stilbocrocis heeri (Carbonifer) (dup ă
Handlirsch, din Grasse).

Entomologie general ă
99prezintă toate caracteristicile unui paleopter, de la structura corpului la nerva țiunea aripilor – în
rețea – și la poziția acestora (în repaus, aripile erau ținute lateral, ca la pa leodictiopteroide sau ca
la odonatele actuale). Interesant la aceast ă insectă este îns ă rostrul de tip labial, foarte
asemănător cu cel al homopterelor și heteropterelor actuale. Capul era alungit, la fel și labrumul;
mandibulele și maxilele erau alungite și ascuțite, fiind transformate în stile ți, la care se ad ăugau
doi apendici pentaarticula ți – palpii labiali nesuda ți. Această insectă se hrănea cu seva plantelor,
iar în prezent rostrul este considerat mai degrab ă o convergen ță evolutiv ă cu cel de la
hemipterele actuale, deoarece tr ăsăturile de morfologie extern ă sunt mult diferite.

Ordinul Megasecoptera Brongniart, 1893
Megasecopterele erau paleoptere mai gracile, cu paranote prezente sau nu, cu cerci lungi,
cu aripile cu baz ă îngustă, asemănătoare cu cele de la zigopterele actuale. Nerva țiunea aripilor se
caracteriza prin nervuri longitudinale și transversale pu ține (Fig. 66). Aparatul bucal era de tip
masticator, piesele aparatului bucal sugerând un regim de hran ă carnivor. Din punct de vedere
sistematic, în acest grup sunt incluse trei subordine, destul de diferite morfologic și ecologic
între ele.
Subordinul Eumegasecoptera includea megasecoptere cu protoracele prev ăzut cu
paranote dantelate ca și segmentele abdominale, iar aripile aveau o singur ă nervură anală. Aceste
insecte au reprezentat o linie separat ă de paleodictioptere, stinse f ără să lase urma și; o serie de
paleontologi afirm ă că din acest grup s-ar fi diferen ție panorpatele. Din acest grup se cunosc 8
familii, răspândite în p ădurile tropicele umede din fosta Lauren ția dispărând odat ă cu răcirea
climei. Cele mai cunoscute tipuri din acest grup sunt Mischoptera woodwardi , sau speciile de
Brodica, Corydaloides, Elmoa .

Subordinul Protohymenoptera include specii evoluate, cu ochi mai și antene scurte, f ără
paranote, cu protoracele piramidal. Aripile au nerva țiune simplificat ă asemănătoare cu cea de la
himenopterele actuale. Erau insecte bune zbur ătoare, cu regim carnivor, r ăspândite în permianul
american și rusesc, exemple de genuri din acest grup fiind Eohymen, Pseudohymen,
Raphidiopsis , toate caracterizate prin nervuri pu ține, asem ănătoare cu cea de la unele grupe
evoluete de oligoneoptere actuale. Pr otohimenopterele se desprind din grupul
paleodictiopteroidelor în devonian sau carboniferul inferior și nu descind din eumegasecoptere.
In afara acestor grupe, exist ă și alte categorii de insecte paleozoice, ale c ăror relații
filogenetice sunt mai neclare.
Figura 66 – Corydaloides scudderi
(Megasecoptera – Carbonifer) (dup ă
Handlirsch, din Grasse)

Entomologie general ă
100

Supraordinul Ephemeropteroida Martinov, 1938

Include insecte fosile și actuale, cu nerva țiunea aripilor în re țea și aripile posterioare mai
mici decât cele anterioare. Larvele sunt exclusiv acvatice, cu branhii traheene abdominale iar
adulții au viață foarte scurt ă.

Ordinul Protoephemeroptera Handlirsch, 1908

In acest grup sunt incluse specii exclusiv fosile (Fig. 67) care au tr ăit în carbonifer,
asemănătoare cu plecopterele actuale. Unele dintre aceste specii aveau aripile posterioare reduse,
prefigurând unele forme actuale care au aripile pos terioare atrofiate. Abdomenul se termina cu
doi cerci care încadrau un paracerc, prin acest caracter distingându-se de paleodictiopteroide.

Ordinul Ephemeroptera Shipley, 1904

Include circa 2000 de specii de insecte de talie mic ă sau mijlocie, cu aripile anterioare
mai mari decât cele posterioare. In repaus, aripile sunt men ținute vertical deasupra toracelui.
Capul este prev ăzut cu dou ă antene scurte, doi ochi compu și și trei oceli. La masculii
unor specii de efemeroptere – ex. la genul Baetis – ochii compu și prezintă o zonă cu omatidii
alungite, ochiul având astfel dou ă zone distincte și un aspect deosebit (“ochi în turban” – Fig.
67). Piesele aparatului masticator sunt slab chit inizate la adult, deoarece în scurta lor via ță de
adult efemeropterele nu se hr ănesc. Toracele are segmentele libere, cu mezotoracele masiv în
comparație cu pro și metatoracele. Prima perech e de apendice este alungit ă și orientată anterior,
preluând par țial rolul antenelor. Aripile anterioare sunt triunghiulare la formele primitive și
alungite la cele evoluate. Aripile posterioare sunt mult mai mici, existând și grupe la care se
reduc foarte mult, c ăpătând aspectul unor solzi. Nerva țiunea este în re țea la formele primitive,
pentru ca la formele evoluate nervurile transversale s ă se reduc ă progresiv. Abdomenul este
cilindric, alungit, gracil, terminat cu doi cerci lungi care încadreaz ă un paracerc (sau metacerc);
uneori, la grupele evoluate, la care aripa posterioar ă se reduce iar nerva țiunea este reprezentat ă
mai ales de nervuri longitudinale, paracercul es te redus. Orificiile genitale sunt perechi iar
masculii au dou ă organe de acuplare. Organiza ția internă este caracterizat ă prin aparat respirator
complex și tuburi Malpighi numeroase – circa 40.
Larvele efemeropterelor sunt acvatice, respirân d prin branhii traheene situate pe laturile
abdomenului. De cele mai multe ori, aceste branhii sunt foliacee, dar exist ă și specii cu branhii
alungite sau ramificate. Corpul larvelor este turtit dorso-ventral iar picioarele se orienteaz ă
lateral, pentru a permite o priz ă optimă cu solul; în acest fel, larvele evit ă smulgerea lor de pe
fundul apei de c ătre curent, dat fiind faptul c ă cea mai mare parte a speciilor au larve care tr ăiesc
în pâraie și râuri de munte cu ap ă curată și oxigenat ă (motiv pentru care prezen ța larvelor de
efemeroptere în apa unui râu poate fi folosit ca un indicator al gradului de puritate al apei). Larvele tr ăiesc de la unul la trei ani; înainte de stadiul adult, efemeropterele prezint ă un stadiu de
subimago aripat – insecta zboar ă, dar gonadele nu sunt înc ă funcționale. Ulterior mai intervine o
ultimă năpârlire, dup ă care apare adultul, care de regul ă
are o viață foarte scurt ă – 1-2 zile. Exist ă
însă și excepții, unele specii putând tr ăi 2-3 zile ( Rhithrogenia ) sau chiar circa dou ă săptămâni
(Baetis, Cloeon, Procloeon etc.).

Entomologie general ă
101Insecte comune, efemeropterele se întâlnesc în apropierea cursurilor de ap ă. Sunt
zburătoare slabe, ziua petrecând-o ascunse în vegeta ție și efectuând zborul seara. Adul ții
diferitelor specii apar e șalonat de prim ăvara pân ă toamna. Masculii mor imediat dup ă
împerechere care are loc în zbor. Ulterior, femelele depun ou ăle în apă, afundându- și din zbor
abdomenul sub suprafa ța apei; la alte specii femelele se scufund ă sub apă și depun ponta sub
pietre. Dup ă depunerea pontei, adul ții mor, devenind hrana organismelor acvatice și în special a
peștilor. Resursa trofic ă reprezentat ă de efemeroptere este atât de important ă pentru ecosistemele
acvatice – uneori valorile acestei biomase poate atinge valori de ordinul tonelor – încât unele
specii de pe ști au ciclul de dezvoltare sincronizat cu cel al efemeropterelor, în sensul c ă apariția
puietului are loc odat ă cu împerecherea diferitelor specii de efemeroptere.

Baetis rhodani –
capul la femel ă
Ephemera vulgata
Baetis rhodani – ochi în
turban la mascul (dup ă
Codreanu)
Ecdyonurus
forcipula – larva Baetis pumilius –
nervațiuneaCloeon dipterum –
larva
Ecdyonurus nervosus –
nervațiune Figura 67 –
Ephemeroptera –
adulți, larve, detalii
Oligoneuriella
rhenana -Triplosoba pulchella
(Protoephemeroptera)
(după Handlirsch)

Entomologie general ă
102

Sistematic ă. Efemeropterele sunt împ ărțite în dou ă subordine – primul cuprinzând
formele inferioare, cu nerva țiunea bogat ă iar al doilea formele cu nerva țiune redus ă și aripi
posterioare atrofiate. In fauna țării noastre sunt comune specii ca Ephemera vulgata – cu doi
cerci și un paracerc și Palingenia longicauda , cu paracercul redus.
Soubordinul Schistonota
Superfamilia Baetoidea (Fam. Siphlonuridae, Metretopodidae Ametropodidae, Baetidae,
Oligoneuriidae, Heptageniidae); Suprafamilia Leptophlebioidea (Fam. Leptophlebiidae);
Suprafamilia Ephemeroidea (Fam. Behningiidae, Potamanthidae, Ephemeridae, Palingeniidae,
Polymitarcyidae)
Soubordinul Pannota
Suprafamilia Ephemerelloidea (Fam. Ephemerellidae, Tricorythidae); Suprafamilia
Caenoidea (Fam. Neoephemeridae, Caenidae); Suprafamilia Prosopistomatoidea (Fam.
Baetiscidae).

Supraordinul Odonatopteroida Martinov, 1938

Cuprinde insecte fosile și actuale, bune zbur ătoare, carnivore, cu aripile asem ănătoare ca
formă și nervațiune în re țea. In repaus, aripile stau întinse pe lâng ă corp, fără ca perechea
anterioară să o acopere pe cea posterioar ă. Larvele sunt exclusiv acvatice, r ăpitoare, cu branhii
traheene abdominale sau intestinale.
Ordinul Meganisoptera Martinov, 1932
In acest grup sunt cuprinse libelulele fosile care au populat p ădurile de ferigi arborescente
ale carboniferului, disp ărând în timpul permianului, când apar odonatele propriu-zise. Talia
meganisopterelor era mare, gigantul grupului Meganeura monyi (Fig. 68) atingând 70 cm
Figura 68 – Meganeura
monyi (Meganisoptera,
carbonifer) (dup ă
Handlirsch, din Grasse)

Entomologie general ă
103anvergură (este vorba de cea mai mare insect ă cunoscut ă), depășind ca talie peleodictiopterele cu
care era contemporan ă. Spre deosebire de odonatele actuale, meganisopterele aveau protoracele
bine dezvoltat iar aripile erau lipsdite de pterostigm ă și de nod (locul unde nervura subcostal ă o
întâlnește pe cea costal ă).

Ordinul Odonata Fabricius, 1792

Apărute în permian și având o evolu ție exploziv ă în mezozoic, odonatele num ără la ora
actuală circa 4700 specii, toate r ăpitoare și bune zbur ătoare.
Odonatele se caracterizeaz ă prin capul prev ăzut cu ochi mari, plasa ți fie pe latuturile
capului la zigoptere fie se unesc median și superior la anisoptere (Fig. 69), oferind insectei un
câmp vizual extrem de larg. In plus, capul se poate roti cu aproape 3600, astfel încât o libelul ă în
repaus poate supraveghea un spa țiu foarte vast. Antenele în schimb sunt scurte, odonatele
orientându-se preponderent dup ă văz. Aparatul bucal este de tip masticator, cu mandibule și
lacinii puternic chitinizate și prevăzute cu zim ți ascuțiți, care servesc la spargerea exoscheletului
prăzii. Prada este capturat ă de reguă din zbor, motiv pentru care toate perechile de picioare sunt
inserate și îndreptate anterior. Din acest motiv, odonatele nu se pot deplasa pe teren plan,
picioarele lor servind de regul ă la agățat de diferite suporturi. Toracele este puternic, con ținând o
musculatur ă bine dezvoltat ă și diversificat ă care asigur ă mișcările aripilor. Protoracele este redus
în timp ce mezo și metatoracele sunt masive (Fig. 70). Aripile se prind în partea superioar ă a
toracelui datorit ă hipertrofierii pleuritelor. Aripile sunt alungite, egale sau aproape egale. La
anisoptere aripile sunt ținute în repaus de-o parte și de alta a corpului, într-o pozi ție
caracteristic ă, în vreme ce zygopterele și le țin în lungul corpului. Nerva țiunea este bogat ă,
dispusă în rețea. Spre apex, pe marginea costal ă a aripilor, se observ ă la cele mai multe specii o
zonă îngroșată – pterostigma – la nivelul c ăreia se g ăsesc structuri senzoriale cu rol în
coordonarea mi șcărilor aripilor în timpul zborului. Aripile sunt transparente, putând prezenta
pete sau dungi brune, maronii, alb ăstrui sau ro șcate. Abdomenul este lung și cilindric, uneori
ușor turtit dorso-ventral. In mod normal s unt prezente 10 segmente abdominale, uneori ap ărând
sub formă de vestigii și segmentul 11 și telsonul. Ultimul segment abdominal prezint ă doi cerci
scurți, sclerifica ți. Orificiul genital femel se afl ă situat între segmentele abdominale 8 și 9, fiind
prevăzut cu un mic ovopozitor. Orfificiul genital mascul se afl ă plasat pe segmentul 9 în timp ce
organul copulator se afl ă situat pe cel de-al doilea segment abdominal, caz unic în lumea
insectelor. Dup ă copulare, femelele depun ou ă fie pe plantele acvatice, în zonele submerse, fie
direct în ap ă.
Figura 69
1 – Capul la zygoptere;
2 – capul la anisoptere;
3 – larva la Agrion
(Zygoptera);
4 – larva la Aeschna
(Anisoptera)
1
2 3
4

Entomologie general ă
104

Larvele odonatelor, exclusiv acvatice sunt de asemenea r ăpitoare, tr ăiesc de la trei la
cinci ani și năpârlesc în acest interval de 11-15 ori. Prada, constând în variate tipuri de
organisme acvatice – de la oligochete pân ă la puiet de pe ște și mormoloci de broasc ă – este
capturată cu ajutorul labiumului transformat într-un organ prehensil alungit (pe seama
mentumului și submentumului, palpii labiali transformându-se în c ăngi prehensile articulate),
denumit masc ă (în repaus, acest organ acoper ă celelalte piese ale aparatului bucal). Respira ția
larvelor se realizeaz ă cu ajutorul unor branhii traheene ex terne – la zigoptere – sau rectale – la
anisoptere. In acest din urm ă caz, rectul este dilatat, prezentâ nd numeroase falduri vascularizate
și prevăzute cu bogate ramifica ții traheene. Comunicând cu mediul acvatic prin orificiul anal,
rectumul este în permane ță plin cu ap ă, iar schimbul de gaze se face u șor, dat fiind faptul c ă
presiunea par țială a dioxidului de carbon este mai mare în sistemul trahean al larvei decât în ap ă.
Ultima năpârlire larvar ă este înso țită de modific ări profunde, la odonate întâlnindu-se pentru
prima dat ă elemente care prefigureaz ă metamorfoza complet ă de la insectele superioare.
Ecologie. Odontele sunt insecte exclusiv diurne, comune mai ales în apropierea apelor.
Insă, datorită faptului c ă sunt foarte bune zbur ătoare, pot fi întâlnite și în zone situate la
depărtare de sursele de ap ă. Zborul odonatelor este extrem de rapid, chiar dac ă aripile au o
structură primitivă iar în zbor aripa anterioar ă nu se cupleaz ă cu cea posterioar ă. Speciile de
odonate de talie mare pot dep ăși relativ u șor în zbor viteza de 70 km/h, astfel încât odonatele
sunt cele mai eficiente insecte pr ădătoare din acest punct de vedere.
Sistematic ă. Din punct de vedere sistematic, odonate le se împart în trei subordine:
Zygoptera, Anisozygoptera și Anisoptera.
Subordinul Zygoptera
Cuprinde odonate de talie medie, cu aspect fragil, cu zbor lent, care nu se îndep ărtează
decât rareori de malurile apelor. Corpul lor este colorat în nuan țe vii, adesea metalizate. Aripile
anterioare sunt identice cu cele posterioare, iar câmpul anal este slab dezvoltat la ambele perechi
de aripi. Genurile Lestes și Agrion cuprind specii de talie mic ă, cu aripi transparente și abdomen
cilindric; adesea prezint ă dimorfism sexual, masculii fiind colora ți în nuanțe metalizate respectiv
de albastru cu negru. Genul Callopteyx cuprinde de asemenea specii legate strâns de mediul
acvatic, cu masculii colora ți albastru metalic și aripile cu benzi late albastre în vreme ce femelele
sunt verzi metalizate șia ripile fumurii; la noi sunt comune C. virgo și C. splendens .
Subordinul Anisoptera
Include specii de odonate de talie medie și mare, cu zbor rapid și cu aripile posterioare
mai late decât cele anterioare datorit ă dezvoltării mai mari a câmpului anal. Genurile Aeschna,
Figura 70 – 1- Toracele la Sympecma (Zygoptera);
2 – aripile la Agrion lindeni (Zygoptera – dup ă
Schmidt); 3 – Aripile la Sympetrum meridionale (după
Bartenev) 1
3
2 protorace mesotorace metatorace

Entomologie general ă
105Anax și Cordulegaster include specii de talie mare, cu anvergura de 10 cm sau chiar mai mult, cu
corpul frumos colorat în nuan țe de verde sau albastru, respectiv galben, cu negru. Speciile de
Anax și Aeschna se întâlnesc mai ales în apropierea apelor în vreme ce speciile de Cordulegaster
(Fig. 71) tr ăiesc mai mult în p ădurile de deal și de munte.
Genul Libelulla cuprinde specii cu abdomenul turtit dorso-ventral, cu dimorfism sexual
evident – masculii au abdomenul albastru-cenu țiu și femelele brun-portocaliu – și cu pete negre
la baza aripilor. Cea mai cunoscut ă specie din acest grup este Libellula quadrimaculata (Fig.
71), care prezint ă pete brune caracteristice pe aripi.
Genul Sympetrum include specii de talie medie – anvergura nu dep ășește 6 cm, cu corpul
colorat în nuan țe de brun-portocaliu sau în ro șu aprins.
Subordinul Anisozygoptera
Cuprinde un singur gen exotic actual – Epiophlebia , care îmbin ă caracterle celor dou ă
ordine precedente: corpul anisozigopterelor este asem ănător cu cel al anisopterelor în vreme ce
aripile (inclusiv nerva țiunea) sunt de tipul celor de la zygoptere. Ochii sunt asem ănători cu cei de
la zygoptere. Larva prezint ă branhii rectale, ca și cele ale anisopterelor. Acest grup a avut o
dezvoltare mare în timpul perioadei cretacice, ulterior înregistrând un puternic declin.

Lestes sp. (Zygoptera)
(după Schröder, din Ionescu)
Libelulla quadrimaculata .
(Anisoptera)
(după Grasse)
Figura 71 – Tipuri de zygoptere și anisoptere Thore victoria (Zygoptera –
Agrionidae).
(după Grasse) Cordulegaster annulatus
(Anisoptera).
(după Grasse)

Entomologie general ă
106

Secțiunea Polyneoptera

In această secțiune sunt cuprinse trei supraordine de insecte; unele din aceste grupe de
insecte sunt cunoscute înc ă din paleozoic, iar caracteristica lor de baz ă este dezvoltarea câmpului
anal și jugal la aripi, ceea ce determin ă mărirea aripilor. In repaus, aripile sunt culcate în lungul
corpului, aripa anterioar ă acoperind-o pe cea posterioa ă. De regul ă, aripile anterioare sunt slab
chitinizate – transformându-se în tegmine, care au mai mult rol de protec ție și servesc mai pu țin
zborului activ. Aripile posterioare sunt mai slab chitinizate și în repaus se pliseaz ă ca un evantai
pentru a putea fi protejate eficient de tegmine care sunt mai înguste. Cu excepâia isopterelor,
tuburile Malpighi sunt bine dezvoltate, aflate în num ăr mare la limita dintre intestinul mediu și
cel posterior. Metamorfoza polineopterelor este de tip heterometabol.
Din punct de vedere sistematic, în acest grup sunt incluse supraord inele Blattopteroida,
Orthopteroida și Dermapteroida.

Supraordinul Blattopteroida Martinov, 1938

Cuprinde cinci ordine, dintre care unul în în tregime fosil. Formele incluse aici sunt în
marea lor majoritate specii de clim ă caldă, puține specii putând fi întâlnite în zonele temperate.
Toate ordinele se caracterizeaz ă prin antene de tip setiform iar aripile au nerva țiune bogat ă.
Aparatul bucal este adaptat la rupt și mestecat iar picioarele sunt adaptate la alergat, cu unele
diferențieri la unele grupe.

Ordinul Protoblattoptera Handlirsch, 1908

Cuprinde insecte foarte asem ănătoare cu blatidele actuale, care au tr ăit în carbonifer,
dispărând treptat pân ă la sfârșitul paleozoicului. Fosilele p ăstrate (Fig. 72) – între care se
remarcă și fosile de larve – arat ă o asemănare destul de mare cu formele actuale. Totu și, cu toate
asemănările lor cu blatidele actuale, studiul nerva țiunii a arătat că nu este vorba de str ămoși ai
acestora ci de un grup separat care s-a stins f ără să lase urma și direcți. Alături de blatidele
primitive, protoblatopterele au reprezentat unul din cele mai importante grupe de insecte paleozoice. Au populat biotopuri caracterizate prin vegeta ție luxuriant ă și climat tropical din
carboniferul laurentian, pentru ca în permian s ă dispară odată cu schimb ările majore de clim ă
survenite.

Ordinul Blattodea Brunner, 1882

Cele circa 4400 de specii de blatide actuale reprezint ă urmașii unui grup de insecte foarte
vechi, apărut încă în paleozoic, când populau p ădurile umede de ferigi arborescente. Fosilele lor
nu diferă prea mult fa ță de tipurile actuale. Grupul a avut o dezvoltare mare în trecut, pe seama
fosilelor fiind descrise nu mai pu țin de 13 familii de blatide paleozoice. Din depozite mult mai
recente, de vârst ă terțiară, au fost descrise blatide propriu-zise; numai din depozitele de
chihlimbar de la Marea Baltic ă au fost descrise 50 de specii.
Blatidele actuale sunt r ăspândite în toate regiunile globului, îns
ă cele mai multe specii
sunt ecuatoriale și tropicale. Aici tr ăiesc și cele mai mari specii ale grupului, unele forme sud-
americane atingând peste 15 cm lungime. Capul blatidelor este prev ăzut cu antene lungi și este
protejat par țial de un scut cefalic al protoracelui, care este foarte bine dezvoltat.

Entomologie general ă
107Picioarele sunt lungi, permi țînd o deplasare cu vitez ă mare. Aripile anterioare sunt
tegminizate, în vreme ce aripile posterioare s unt membranoase, prezentând câmpurile remigian
pe de-o parte și anal și jugal pe de alta foarte bine diferen țiate. Multe specii tropicale sunt foarte
bune zbur ătoare, caracter care lipse ște la speciile antropofile și la multe din cele din zonele
temperate. Abdomenul se termin ă cu doi cerci codali scur ți și articulați la femel ă, iar la mascul
cu doi cerci și cu doi paracerci. Corpul este relativ slab chitinizat, u șur turtit dorso-ventral, ceea
ce permite blatidelor s ă se strecoare prin spa ții foarte înguste. Ponta este depus ă în ooteci (Fig.
73) chitinizate, pe care femelele le poart ă o vreme în partea posterioar ă a abdomenului; ulterior

Figura 72 – Protoblattoptera; stânga – larv ă de
protoblatopter, dreapta – Stenoneura fayoli (după
Handlirsch, din Grasse)
1 2 3 4
5 6
Figura 73 – Blattodea; 1, 2 – Blatta orientalis , mascul (stânga,
femela – dreapta); 3 – Blatella germanica ; 4 –
Pseudophoraspis nebulosa – femelă cu ootecă; 5 – Ectobius
lapponicus , mascul; 6 – ootec ă de Periplaneta cavernicola .
(1,2,3,5 – dup ă Ionescu; 4,6 – dup ă Chopard, din Grasse)

Entomologie general ă
108ootecile sunt depuse în locuri ferite, c ălduroase și umede, în apropierea sursei de hran ă. Regimul
de hrană este variat, omnivor; de regul ă blatidele se hr ănesc cu substan țe organice în
descompunere, de origine vegetal ă sau animal ă. Insecte preponderent nocturne, blatidele tr ăiesc
adesea în aglomera ții de indivizi de vârs te diferite. Cel mai cunoscute din acest grup sunt
speciile antropofile – Blatta orientalis – gândacul negru de buc ătărie, Blatella germanica –
gândacul mic de buc ătărie și Periplaneta americana – o specie antropofil ă devenită cosmopolit ă,
destul de frecvent ă în ultimul deceniu al secolului XX în unele ora șe mari de la noi diun țară.
Alte specii sunt cele care tr ăiesc în biotopurile de p ădure, cum este Ectobius lapponicus , o specie
din frunzarul p ădurilor de foioase care se aseam ănă destul de mult cu Blatella , cu diferen ța că
are corpul mai scurt iar coloritul este brun-cenu șiu.
Familii: Cryptocercidae, Blattidae, Polyphagidae, Blattellidae, Blaberidae.

Ordinul Mantodea Burmeister, 1838

Cunoscute popular sub denumirea de “c ălugărițe” cele circa 1500 de specii de mantide
reprezintă un grup interesant, inclus în clasifica țiile mai vechi al ături de blatice în ordinul
Dictyoptera. Exclusiv carnivore, mantidel e tipice sunt cunoscute din oligocen, îns ă se presupune
că strămoșii lor au ascenden ță paleozoic ă. Cea mai mare parte a amntidelor sunt specii tropicale,
puține specii populând zonele temperate. Capul mantidelor este mic, triunghiular, prev ăzut cu
ochi mari și antene setiforme, lungi sau scurte. Protoracele este alungit puternic la unele specii,
la altele fiind scurt. El poart ă o pereche de picioare prehensile, la care tibia se transform ă într-o
ghiară puternică ce se pliaz ă peste femur, care este zim țat. Mezo și metatoracele sunt sudate, ca
și la blatide, iar aripile anterioare sunt tegminizate. Picioarele mezo și metatoracice sunt lungi și
subțiri, permițând insectei s ă se deplaseze în vegeta ție înaltă. Abdomenul este alungit, voluminos
la femelă și suplu la mascul, terminat cu doi cerci scur ți. Ouăle sunt depuse de c ătre femelă într-
o ootecă secretată de glande abdominale; secre ția acestor glande este b ătută cu ajutorul cercilor,
astfel că înglobeaz ă aer și ulterior se solidific ă rapid, având consisten ța și propriet ățile
termoizolante ale polistirenului expandat.

Ecologie. Mantidele sunt specii diurne sau nocturne, care î și prind prada pândind-o;
curpul este colorat în nuan ța predominant ă a mediului, iar multe specii tropicale au pe picioare și
pe corpo expansiuni care le ajut ă să se mascheze în teren astfel încât devin invizibile în condi ții
de imobilitate. Prada este format ă din cele mai variate tipuri de artropode, de la p ăianțeni până la
fluturi și albine. Adesea, dup ă împerechere, femela consum ă masculul, uneori chiar în timpul
1 2
Figura 74 – Mantodea. 1 – Mantis religiosa ; 2 – capul și pronotul la
Parameles heldreichi , 3 – capul și pronotul la Ameles decolor ; 4 –
Empusa fasciata (1 – după Grasse, 2,3 – dup ă Knechtel și
Bâznoșanu, 4 – du pă Ionescu ) 3
4

Entomologie general ă
109acuplării. Mantidele prezint ă adesea homocromie copiant ă, culoarea corpului și în cazul multor
specii exotice și forma lui fiind asem ănătoare cu crengu țe uscate, frunze sau chiar flori. In acest
fel, pot trece mai u șor neobservate de c ătre insectele cu care se hr ănesc.
La noi în țară este larg r ăspândită Mantis religiosa (Fig. 74) c ălugărița comună, o insectă
de 6-7 cm lungime, de culoare verde, r ăspândită atât în zonele de câmpie cât și în cele de deal. In
Dobrogea se întâlnesc alte trei specii, termofile: Ameles decolor și Parameles heldreichi – specii
de talie mic ă, colorate brun-gri, foarte rapide, care sunt întâlnite în silvostep ă, ca și Empusa
fasciata , o mantid ă de talie mare care prezint ă pronotul foarte lung și ngust, cu capul alungit
anterior și cu excrescen țe scurte pe picioare și pe laturile abdomenului.

Ordinul Isoptera Brullé, 1832

In acest ordin sunt cuprinse aproximativ 2200 de specii de insecte xilofage, lucifuge,
sociale, denumite popular termite. Termitele și blatidele sunt considerate ca derivând din acela și
grup de insecte primitive. Resturi fosile pe care speciali știi le consider ă ca provenind de la
termite dateaz ă din permianul inferior, apari ția lor ca grup independent plasându-se probabil la
limita dintre devonian și carbonifer. Al ți autori nu sunt de acord cu acest aspect, considerând c ă
grupul este mai recent. Resturi sigure de termite se g ăsesc abia în depozite de vârst ă terțiară și
quaternar ă, însă la aceast ă dată familiile actuale erau perfect distincte, ceea ce indic ă o origine
mult mai veche.
Figura 75 – Isoptera – masculul aripat la Archotermopsis wroughtoni (după Imms)
Termitele sunt insecte de talie mic ă (cel mult 2 cm, de obicei lungimea corpului
nedepășind 1 cm), care tr ăiesc în colonii alc ătuite din sute de mii, chiar milioane de indivizi. In
interiorul coloniei se întâlnesc mai multe tipuri dife rite de indivizi – caste – fiecare dintre acestea
având roluri bine definite în interiorul coloniei (Fig. 76).
Capul termitelor este lipsit de ochi la unele categorii; antenele sunt de tip filiform iar
aparatul bucal este de tip rupt și mestecat. De regul ă, capul este globulos. Toracele este format
din segmente nesudate între ele. Picioarele sunt asem ănătoare cu cele de la blatide, având tarsul
tetraarticulat, ultimul articol tarsal prezentând dou ă ghiare. Aripile, identice ca form ă (Fig. 75),
apar numai la casta reproduc ătorilor aripa ți, căzând imediat dup ă împerechere. Nerva țiunea este
simplă, existând doar câteva nervuri longitudinale, neramificate, nerva țiunea în re țea
caracteristic
ă polineopterelor fiind mai pu țin evident ă la acest grup. Abdomenul, prev ăzut cu doi
stili scurți pe segmentul 9 prezint ă la femele o modificare, sternitul segmentului 7 fiind mult mai
mare decât celelalte și acoperind în parte sternitele 8, 9 și 10.

Entomologie general ă
110 In ceea ce prive ște structura unei colonii de termite, exist ă deosebiri între diferitele tipuri
de termite; nu toate termitele au acelea și tipuri de caste. Spre deosebire de alte tipuri de insecte
sociale, la termite se pot întâlni indivizi de ambele sexe în interiorul fiec ăreia dintre caste. Exist ă
însă și specii la care acest aspect difer ă, unele caste fiind alc ătuite doar din indivizi de un anumit
sex (de exemplu solda ții de la Belicositermes natalensis sunt din punct de vedere sexual femele
în vreme ce lucr ătoarele sunt de dou ă tipuri – lucr ătoare mici de sex femel și lucrătoare mari de
sex mascul).
Prima cast ă este reprezentat ă de casta larvelor indiferente – toate termitele care ies din ou
intră în aceast ă categorie în prima perioad ă de viață. Aceste larve sunt de talie mic ă, au
tegumentul alb și sunt lipsite de ochi și de organele de reproducere. Dup ă prima năpârlire, apar
deja primele deosebiri, care contureaz ă calea pe care o vor urma descenden ții. Astfel, unii
Figura 76 – Reticulitermes
lucifugus – castele (dup ă Ionescu)
1 – larva indiferent ă;
2 – lucrătoare;
3 – soldat;
4 nimfă;
5 – femel ă reproduc ătoare
neotenică;
6 – individ aripat;
7 – individ reproduc ător cu aripile
căzute.
8 – cap de soldat nasuti la Nasutitermes . 1 2 3 4 5
6 8
7

Entomologie general ă
111indivizi se vor dezvolta în continuare ca nimfe, formând casta nimfelor, din care, prin minimum
patru năpârliri succesive se vor dezvolta indivizii sexua ți, aripați sau nearipa ți.
O altă categorie de indivizi se vor dezvolta pe linia larvelor, care, spre deosebire de cazul
nimfelor, sunt lipsite de ochi, primordii ale aripilor și ale organelor de reproducere și vor evolua
fie ca lucr ătoare fie ca solda ți.
Casta lucr ătoarelor cuprinde exemplare oarbe, aptere, depigmentate, de dou ă categorii –
lucrătoare mici și lucrătoare mari. Cu toate c ă sarcina de baz ă a lucrătoarelor este procurarea și
prelucrarea hranei, ca și hrănirea celorlal ți mebrii ai colonie precum și întreținerea acesteia,
lucrătoarele mari pot participa al ături de solda ți la apărarea coloniei. De asemenea, lucr ătoarele
sunt casta care construie ște colonia – lucr ătoarele mari, în vreme ce lucr ătoarele mici au ca
atribuții mai mult hr ănirea cuplului reproduc ător. La unele genuri de termite – Neotermes,
Zootermopsis, Kalotermes, Cryptotermes – casta lucr ătoarelor lipse ște, fiind înlocuit ă fie de
forme reproduc ătoare fie de nimfe.
Casta solda ților provine din a șa-numitele larve cu capul mare, în timp ce lucr ătoarelk și
nimfele provin din larve cu capul mic. Totu și, această regulă nu se respect ă totdeauna. Solda ții
sunt indivizi masivi, cu capul hipertrofiat, ad ăpostind o mas ă muscular ă impresionant ă care
acționează două mandibule mari, asimetrice. Datorit ă prezenței acestor mandibule, solda ții nu se
pot hrăni singuri, ei depinzând de lucr ătoare. La unele specii, solda ții prezintă pe cap o mic ă
protuberan ță în formă de tub, care este în leg ătură cu o gland ă cefalică ce produce o substan ță
cleioasă pe care termitele o proiecteaz ă asupra du șmanilor; astfel de solda ți, datortită aspectului,
se numesc solda ți nasuti (Fig. 76). La unele specii de termite casta solda ților poate fi înlopcuit ă
de lucrătoare sau de nimfe. La unele specii pot apare solda ți cu rudimente de aripi sau solda ți
care depun ou ă.
Casta nimfelor este alc ătuită din indivizi cu ochi compu și bine dezvolta ți, cu primordii de
aripi și de gonade și cu corpul pigmentat. Al ături de lucr ătoare și de solda ți, nimfele particip ă la
toate activit ățile coloniei, suplinind activitatea acestora la unele specii.
Casta reproduc ătorilor aripa ți derivă din casta nimfelor. Ace ști indivizi sunt pigmenta ți și
prezintă aripi func ționale. Reproduc ătorii aripa ți părăsesc termitiera, se acupleaz ă și vor întemeia
noi colonii. Dup ă acuplare, aripile cad și perechea de reproduc ători va întemeia o nou ă colonie.
Masculul nu î și modific ă înfățișarea, în vreme ce femele cap ătă în scurt timp un abdomen
hipertrofiat datorit ă hipertrofierii ovarelor. Regina devine astfel de cel pu țin două ori mai
voluminoas ă decât ceilal ți membrii ai coloniei și va deveni imobil ă și dependent ă de activitatea
lucrătoarelor.
Alături de reproduc ătorii aripa ți, la unele specii se mai întâlnesc și reproduc ători
nearipați, de ambele sexe, care se dezvolt ă din nimfe cu primordiile aripilor scurte. Ace știa sunt
mai slab pigmenta ți și au ochii nefunc ționali. Se consider ă că acești indivizi reprezint ă un fel de
rezervă a coloniei pentru cazurile în care unul din reproduc ătorii inițiali moare. Dac ă un astfel de
incident apare, apar neotenic unul sau mai mul ți indivizi de acela și sex cu cel disp ărut, colonia
putând astfel func ționa mai departe.
Regimul de hran ă al termitelor este preponderent vegetarian. In tubul lor digestiv se
dezvoltă o floră caracteristic ă și o faună de protozoare simbionte, care au capacitatea de a secreta
enzime care diger ă celuloza. Experien țe în care aceast ă floră intestinal ă a fost distrus ă prin
utilizarea antibioticelor a dus la moartea prin inani ție a termitelor, care astfel nu mai aveau
capacitatea de a mataboliza hrana. O singur ă specie de temite se abate de la aceast ă regulă –
Mesotermes darwiniensis din Australia – care are un regim de hran ă omnivor, apropiindu-se prin
aceasta de blatide (în fapt, aceast ă specie este considerat ă a fi cea mai primitiv ă din tot grupul,
putând fi vorba de un fel de verig ă de legătură care să ateste filia ția strămoșilor isopterelor din
insecte de tip blatidian).
Termitele construiesc a șa-numitele termitiere, care sunt structuri complicete, alc ătuite din
galerii și camere cu multiple func ții – de la depozitarea hranei la camere speciale unde sunt

Entomologie general ă
112îngrijite ou ăle. Construirea termitierelor se poate f ace sub nivelul solului sau în grosimea
trunchiurilor copacilor, dar cele mai spectaculoase sunt termitierele construite deasupra nivelului
solului dintr-un “mortar” special pregatit de lu cratoare. Aceste termitiere sunt constructii
impresionante, ce pot dep ăși 2 m în ălțime; în aceste construc ții rezistente la incendii sau
inundații, o colonie se poate men ține câteva zeci de ani. O astfel de longevitate este datorat ă
vieții foarte lungi a reproduc ătorilor – o regin ă poate trăi la unele specii 25 de ani.
In România se întâlne ște o singur ă specie de termit ă – Reticulitermes lucifugus – mai
comună în Banat; cu toate acestea, specia a fost citat ă și din Muntenia, Dobrogea și Moldova,
unde este foarte rar ă și localizat ă.
Familii: Phinotermididae, Termitidae, Kalotermitidae, Hodotermitidae.

Ordinul Zoraptera Silvestri, 1913

Cuprinde un num ăr de 30 de specii de insecte în mare a lor majoritate tropicale, de talie
mică (nu depășesc 2 mm), care tr ăiesc în lemnul putred, sub scoar ța copacilor sau în termitiere
părăsite. Zorapterele prezint ă un comportament presocial, asem ănător întrucâtva cu cel al
termitelor, cu care se presupune c ă se înrudesc. Alte caractere, mai ales morfologice, sugereaz ă o
apropiere de plecoptere.
Capul este ovoidal, prev ăzut la adult cu doi ochi compu și ei oceli. Aparatul bucal este
adaptat la rupt ș
i mestecat iar antenele sunt formate din 9 articole, fiecare articol fiind umflat la
mijloc (antene moniliforme). Toracele are protoracele mai bine dezvoltat în compara ție cu
celelalte dou ă segmente; picioarele sunt de tip primitiv, cu tarsul dimer. Aripile sunt înguste, cele
anterioare fiind mai mari decât cele posterioare. Nerva țiunea este redus ă, amintind de cea de la
himenoptere, iar pe marginea aripilor se afl ă peri care m ăresc suprafa ța portantă. Aripile nu sunt
prezente decât o scurt ă perioad ă de timp, dup ă atingerea maturit ății sexuale acestea
desprinzându-se. Abdomenul, format din 11 segmente prezint ă pe segmentul 10 o pereche de
cerci scur ți uniarticula ți.
Colonia zorapterelor cuprinde indivizi aripa ți, colorați, cu ochii bine dezvolta ți, adulți
orbi, depigmenta ți sau nu, cu aripile c ăzute și juvenili orbi în diverse stadii. Via ța socială este
însă foarte slab dezvoltat ă, neputându-se compara cu cea de la termite. Regimul de hran ă este
omnivor, zorapterele hr ănindu-se cu micelii de ciuperci, cu insecte m ărunte sau cu larve.
Numărul de specii cunoscute în prezent este de 29, o specie fosil ă fiind cunoscut ă din
Eocen. Toate speciile sunt incluse într-o singur ă familie – Zorotypidae, iar ca reprezentant cit ăm
pe Zorotypus brasiliensis , răspândit în America de Sud.
Figura 77 – Zorotypus hubbardi – 1 – nimf ă de formă aripată;
2 – femel ă aripată; 3 – femel ă apteră (după Comstock) 1
2 3

Entomologie general ă
113
Supraordinul Orthopteroida Handlirsch, 1908

Cuprinde un num ăr important de specii actuale grupate în 6 ordine, din care unul exclusiv
fosil. Ortopteroidele apar devreme pe arena evolu ției, fiind cunoscute cu fosile din permian.
Speciile acestui grup se caracterizeaz ă prin aripi posterioare ce au câmpul anal foarte bine
dezvoltat, aceste aripi fiind men ținute în repaus plisate sub aripile anterioare care adesea sunt
înguste și chitinizate par țial, transformate în tegmine. Aparatul bucal este primitiv, adaptat la
ruptul și mestecatul alimentelor. Tarsul este tri sau tetramer, ultimul articol tarsal prezentând
două ghiare. La unele forme femelele prezint ă ovopozitor cu valve.

Ordinul Protoorthoptera Handlirsch, 1908

In acest ordin sunt incluse forme exclusiv fosile, care au tr ăit în carbonifer și permian,
fiind înlocuite ulterior de protoperlide. Diversif icate pe soclul laurentia n, protoortopterele erau
insecte asem ănătoare în linii mari cu plecopterele actuale, cu aparat bucal de tip masticator,
picioare adaptate la alergat și aripi lungi (Fig. 78). Nerva țiunea era bogat ă, iar aripile posterioare
erau mai late, îns ă câmpul lor jugal era slab dezvoltat. Unele specii prezentau un protorace
alungit, asem ănător cu protoracele unor specii actuale de mantide.

Figura 78 – Protoorthoptera
(după Handlirsch, din Grasse)
1 – Gyrophlebia longicollis ;
2 – Spaniodera ambulans ;
3 – Gerarus danielsi
3 1
2

Entomologie general ă
114

Grupul este în fapt destul de eteroge n, putând grupa foarte bine mai mul ți taxoni diferi ți
cu rang de ordin., care au populat junglele tropicale ale Europei și Americii de Nord în
carbonifer – al ături de paleodictiopteroide – și s-au stins f ără urmași direcți la sfârșitul
paleozoicului, locul lor fiind luat de insecte de tip plecopteroid adaptate la un climat temparat.

Ordinul Plecoptera Burmeister, 1839 (Perlariae Latreille, 1812)

Ordinul cuprinde circa 2000 de specii de ins ecte primitive întâlnite în apropierea apelor,
slabe zbur ătoare, cu nerva țiunea aripilor bogat ă, asemănătoare cu cea de la efemeroptere, cu care
se aseam ănă în unele privin țe. Cele mai primitive plecoptere – Protoperlaria (Fig. 79) –
protoperlidele – apar în permian și urmele lor fosile se întâlnesc pân ă în jurasicul timpuriu
(liasic) când sunt înlocuite de euplecopter e – Euplecoptera, grup în care sunt incluse și formele
actuale. Plecopterele permiene – insecte adaptate la un climat temperat – au o origine neclar ă.
Populând zonele europene și nord-americane, protoperlidele par a avea totu și originea pe soclul
gondwanian.

Capul plecopterelor este ortogna t, turtit dorso-ventral ca și restul corpului, prev ăzut cu
doi ochi mari și două antene setiforme, lungi. Aparatul bucal are la adult piesele slab chitinizate,
nefuncționale, deoarece adul ții nu se hr ănesc. Toracele este alc ătuit din segmente masive, egal
Figura 79 – Plecoptera.
1 – Lemmatophora typica (Protoperlaria,
permianul inferior – dup ă Martinov, din
Grasse);
2 – Perla sp. adult;
3 – larvă în ultimul stadiu de Perlesta
placida (după Frison, din Grasse) 1 2
3 branhii

Entomologie general ă
115dezvoltate, libere. Aripile sunt mai lungi decât corpul, cele posterioare având câmpul jugal mai
bine dezvoltat în compara ție cu prima pereche. Nerva țiunea este bogat ă, mai evoluat ă decât la
efemeroptere și odonate. Abdomenul este greoi, alc ătuit din 10 segmente, din care ultimul poart ă
o pereche de cerci lungi, pluriarticula ți.
Larvele plecopterelor sunt exclusiv acvatice, fiind întâlnite mai ales în apele curate și
bine oxigenate din zona montan ă. Corpul larvelor este foarte asem ănător cu cel al adultului, de
care difer ă prin absen ța aripilor și prin prezen ța unor branhii traheene (Fig. 79.3) situate la
nivelul toracelui și/sau la nivelul rectumului. Alte specii au respira ție cutanat ă, larvele fiind
lipsite de branhii. Regimul de hran ă al larvelor poate fi vegetarian sau carnivor, larvele capturând
mici crustacee sau alte larve pe care le g ăsesc sub pietre sau în vegeta ția submers ă. Viața larvară
poate dura pân ă la trei ani, num ărul de năpârliri fiind extrem de mare – 22 la genul Nemura și 38
la genul Perla . Ultima n ăpârlire se realizeaz ă în mediul aerian, aceste larve ie șind din ap ă și
cățărându-se pe vegeta ția de pe mal.
Adulții (Fig. 79.2) sunt colora ți în nuanțe închise – brun-fumuriu, negru, cenu șiu – colorit
de tip homocrom. Au zborul greoi și caracteristic. Plecopterele adulte î și petrec ziua ascunse în
vegetația de pe malurile apelor zburând seara și în timpul nop ții. Viața adulților este scurt ă, de la
câteva zile la cel mult o lun ă, din acest punct de vedere asem ănându-se cu efemeropterele.
In fauna țării noastre plecopterele sunt destul de comune în zonele de deal și de munte.
Drept exemplu cit ăm genurile Perla, Isogenus, Perlodes, Chloroperla, Nemura ș.a.
Sistematic ă. Ordinul Plecoptera se subîmparte în dou ă grupe, în func ție de structura
aparatului bucal:
– Euholognatha – incluzând familiile Taeniopterygidae, Nemouridae, Leuctridae,
Capniidae;
– Systellognatha ce cuprinde familiile Pteronarcyidae, Peltoperlidae, Peltoperlidae,
Perlidae, Perlodidae, Chloroperlidae.

Ordinul Notoptera Crampton, 1915 (Grylloblattaria)

Este un ordin mic, ce cuprinde 15 specii r ăspândite în regiunile montane din Japonia și
America de Nord. In clasifica țiile mai vechi, notopterele erau plasate printre ortoptere, cu rang
de familie. In opinia unor speciali ști, notopterele reprezint ă o ultimă linie filogenetic ă a grupului
mare al protoorthopterelor care s-a stins la sfâr șitul perioadei calde a carboniferului.
Notopterele sunt insecte aptere, cu o serie de caractere arhaice. Ochii compu și sunt
regresați iar ocelii lipsesc. Antenele sunt de tip setiform iar aparatul bucal este de tip masticator,
asemănător ca structur ă cu cel al ortopteroidelor. Protorac ele este mai masiv decât celelalte dou ă
segmente, iar picioarele sunt nediferen țiate, adaptate la mers și alergat. Abdomenul, alc ătuit din
10 segmente se termin ă cu cerci multiarticula ți, lungi. Intreaga înf ățișare a animalului pare un
hibrid între unele tipuri de ortoptere și blatide sau plecoptere. Femelele prezint ă ovopozitor,
asemănător cu cel de la ortopterele tipice. Dezvoltarea este destul de lent ă, stadiul larvar
întinzându-se pe durata a cinci ani, timp în care au loc o n ăpârliri. Adul ții trăiesc pe sol sau în
mediul subteran, în mun ții înalți, deasupra limitei superioare a p ădurilor, având un regim
alimentar detritivor. De regul ă sunt prezente în stratul muscineu în zona montan ă superioar ă.
Rezistă la temperaturi sc ăzute cu mult ă ușurință, atât ca larve cât și ca adult, notopterele vie țuind
în zone cu temperaturi medii în jur de 00 C. Larvele se aseam ănă foarte mult cu adul ții, ceea ce
reprezintă de asemenea un caracter de primitivitate.
Ca exemplu pentru acest grup cit ăm pe Grylloblatta campodeiformis (familia
Grylloblattidae), o specie r ăspândită în Statele Unite (Fig. 80). In Europa notopterele lipsesc.

Entomologie general ă
116
Ordinul Phasmida Leach, 1815

Cele circa 2500 de specii tropicale actuale de fasmide reprezint ă doar o palid ă replică a
puternicului grup fosil care a avut o dezvoltare exploziv ă în tot cursul mezozoicului, regresul
evolutiv fiind declan șat odată cu răcirea climei.
Fasmidele actuale (Fig. 81, 82) sunt specii cu rioase, fitofage, cu fo rme diverse care imit ă
fie frunzele verzi sau uscate, fie ra murile. Ating talii mari – unele specii sunt lungi de aproape 30
de cm – Carausius morosus . Capul este globulos sau u șor alungit, prev ăzut cu dou ă antene
setiforme, lungi sau scurte iar aparatul bucal este adaptat la rupt și mestecat. Cu excep ția
philidelor, care au corpul l ățit, de culoare verde, imitând la perfec ție frunzele (nervurile aripilor
se dispunexact ca nervurile frunzei), celelalte fasmide au corpul extrem de alungit, atât pe seama
segmentelor toracice cât și pe seama celor abdominale. Aripile pot fi prezente sau nu; aripile
anterioare sunt tegminizate ( și întotdeauna mai scurte decât aripile posterioare) în timp ce aripile
posterioare, care au form ă de evantai, cu nerva țiune în re țea.
Fasmidele sunt insecte nocturne, cu mi șcări lente. Prezint ă o remarcabil ă homocromie,
putându-și controla într-o oarecare m ăsură colorația corpului, prin deplasarea unor pigmen ți în
celulele hipodermei. S-a constatat astfel c ă noaptea culoarea corpului se închide în timp ce ziua
fondul este mai deschis. Deasemenea, fasmidele mai au o serie de însu șiri curioase și rare la
insecte – fenomenul de tanatoz ă (supuse la șocuri mecanice, fasmidele intr ă într-un fel de
catalepsie, musculatura rigidizându-se iar corpul ia o postur ă caracteristic ă), capacitatea de a- și
regenera apendicele rupte și înmulțirea de tip partenogenetic. Spre deosebire îns ă de alte tipuri
de insecte la care apare partenogeneza, la fasmide exist ă specii la care masculii nu se cunosc, iar
femelele pot depune ou ă nefecundate din care ies genera ții succesive de femele partenogenetice
timp de zeci de ani. Fasmidele sunt insecte te rmofile, cea mai mare parte a speciilor întâlnindu-
se în zona Asiei de Sud-Est. In Europa sunt prezente doar câteva speci, în zona mediteranean ă a
peninsulei iberice, sudului Fran ței și Italiei, apar ținând genurilor Bacillus și Phyllium .
Figura 80 – Notoptera
Grylloblata campodeiformis
(din Grasse) Figura 81 – Phasmida
1 – Chresmoda obscura (jurasic, dup ă Handlirsch)
2 – Phyllium sp. (după Radu) 1 2

Entomologie general ă
117Sistematic ă. Fasmidele sunt incluse în mai multe familii: Timemidae,
Pseudophasmatidae, Heteronemiidae, Phasmatida.

Figura 81 – Phasmida
1 – Clitumnus trilineatus (Ceylon; dup ă Brunner, din Ionescu)
2 – Bacillus rossi în tanatoz ă (după Grasse)
3 – Marmessoidea quadriguttata (după Grasse) 1
3 2
Figura 82 – Orthoptere fosile
1 – Metodischia sp. (permian;
după Martinov)
2 – Sthenaropoda fischeri
(carbonifer; dup ă Handlirsch) 1 2

Entomologie general ă
118Ordinul Orthoptera Latreille, 1796 (Saltatoria, Latreille, 1817)

Este cel mai numeros ordin de insecte polineoptere, cuprinzând circa 15 000 de specii
actuale. Ap ărute încă din paleozoic, sunt abundente în carb onifer, de când se cunosc o serie de
grupe stinse la ora actual ă, destul de asem ănătoare ca aspect cu ceea ce cunoa ștem în prezent
(Fig. 82). Liniile actuale sunt cunoscute din triasicul superior.
Ortopterele sunt inse cte de talie medie și mare, larg r ăspândite atât în zonele calde ale
globului cât și în cele temperate. Marea lor majoritate sunt fitofage, având aparatul bucal adaptat
la ruptul și mestecatul alimentelor. Capul este ortognat, mare, prev ăzut cu dou ă antene lungi sau
scurte. Protoracele este masiv, protejând dorsal capul. Mezo și metatoracele sunt sudate între ele.
Una din cele mai importante caracteristici ale ortopterelor este adaptarea la s ărit a ultimei perechi
de picioare, care au femurele și tibiile alungite și puternice. Aripile anterioare sunt tegminizate,
prezentând ca și în cazul fasmidelor un spa țiu precostal prev ăzut cu scurte nervuri transversale.
Aripile anterioare sunt mai înguste, acoperind în repaus perechea a doua de aripi, care au câmpul
anal și jugal bine dezvoltate. Abdomenul este alung it la majoritatea speciilor, masiv la altele,
terminat cu doi cerci codali. Femelele pot prezenta ovopozitor sau nu. Masculii prezint ă organe
stridulante, cu ajutorul c ărora își semnaleaz ă prezența. Dezvoltarea are loc prin metamorfoz ă
incomplet ă, larvele fiind copii în miniatur ă a adulților.
Din punct de vedere sistematic, ortopterele se împart în dou ă sau trei subordine, dup ă
autori.
Soubordinul Tettigonida (Ensifera) cuprinde circa 7000 de specii de ortoptere
caracterizate prin antene filiforme, lungi și cu ovopozitorul lung sau scurt, cu valve. Spre
deosebire de acridide, organele stridulante ale masculilor sunt situate la nivelul tegminelor
(stridulațiile sunt produse prin frecarea nervurilor de pe una dintre tegmine de o zon ă acoperită
cu o membran ă subțire de pe tegmina opus ă). Pe tibiile picioare lor anterioare se g ăsesc organe
timpanale, cu care tetigonidele percep zgomotele. Unele specii sunt capabile de autohemoree,
eliminând hemolimfa pe anumite zone ale corpului. Abdomenul este slab chitinizat, terminat cu
doi cerci scur ți. Cele mai multe specii sunt fitofage, existând îns ă și specii carnivore.

Figura 83 – Orthoptera – 1 – Decticus verrucivorus , femelă; 2 – Tettigonia viridissima ,
femelă; 3 – Polysarcus denticaudatus , femelă; 4 – Bradyporus sp. femel ă; 5 –
Gryllotalpa gryllotalpa (după Ionescu)

1
4 2 3
5

Entomologie general ă
119Familii: Tettigoniidae – subfamilii: C opiphorinae, Phaneropterinae, Pseudophyllinae,
Listroscelinae, Conocephalinae, Decticinae, Tettigoniinae, Saginae, Meconematinae;
Prophalangopsidae; Gryllacrididae – subfamilii Gryllacridinae, Rhaphidophorinae,
Stenopelmatinae. Din fauna țării noastre cit ăm câteva specii comune.
Tettigonia viridissima (fam. Tettigoniidae, Fig. 83) este o insect ă de talie mare, de
culoare verde, r ăspândită în regiunile de câmpie și de deal, femelele prezentând ovopozitor drept,
alungit; adul ții pot atinge 35 mm lungime, iar regimul de hran ă este preponderent carnivor. Din
aceeași familie face parte și Polysarcus denticaudatus (Fig. 83) – o specie caracteristic ă
pășunilor montane; corpul este gros și masiv, iar aripile sunt mult reduse; ovopozitorul femelei
prezintă vârful ușor lățit, cu o serie de din ți caracteristici. Saga pedo este una dintre cele mai
mari specii de orthoptere europene, femelele atingând peste 60 de mm lungime cu tot cu ovopozitor (care atinge 30 – 35 mm). Este întâlnit ă în regiunile de silvostep ă și pădure din sudul
și estul țării, fiind o specie pr ădătoare. Decticus verrucivorus (Fig. 83) este comun în zonele de
câmpie și de deal. De culoare verde-cafenie, aceast ă specie este considerat ă ca dăunătoare pentru
plantațiile de vi ță de vie. Pholidoptera transsylvanica este caracteristic ă lanțului carpatic.
Comună în pășunile montane și alpine, se remarc ă prin aripile reduse
și coloritul brun-negru al
corpului, cu dungi caracteristice galbene pe marginea inferioar ă a protoracelui și pe femurele
picioarelor metatoracice. Adul ții ating 20 – 27 mm lungime. Bradyporus dasypus (Fig. 83) este
cea mai masiv ă specie de orthopter din fauna țării noastre. Corpul, gros, atinge la femele peste
50 mm lungime, din care circa 30 reprezint ă lungimea ovopozitorului. Insecta are o culoare
neagră cu reflexe caracteristice ar ămii. Relativ comun ă în zonele de silvostep ă din estul țării, se
remarcă și prin faptul c ă aripile sunt atrofiate iar comportamentul este nocturn. Luat în mân ă,
elimină lichid cu miros și gust nepl ăcut (autohemoree).
Subordinul Grylloida cuprinde specii pe care unii autori le include printre tetigonide.
Principalul caracter comun cu grupul precedent este reprezentat de prezen ța ovopozitorului cu
valve la unele griloidee și același tip de organe stridulant și timpanale. In acest grup sunt incluse
circa 900 de specii de greieri și 50 de specii de coropi șnițe. Corpul acestor specii este mai gros și
mai compact decât cel al tetigonidelor iar abdomenul se termin ă cu doi cerci lungi. Majoritatea
speciilor sunt tropicale, multe tr ăiesc săpându-și galerii sub p ământ iar unele sunt mirmecofile,
trăind în mu șuroaiele de furnici. Grilotalpidele au pr ima pereche de picioare modificate în scopul
săpării galeriilor; toate articolele sunt scurte și puternic chitinizate, prezentând expansiuni sub
formă de pinteni.
Figura 84 – Orthoptera – Saga pedo , femelă (după Grasse); 2 – Gryllus domesticus ,
mascul (dup ă Radu).

1 2

Entomologie general ă
120Sistematic ă. Familia Gryllidae – Subfamilii: Oecanthinae, Eneopterinae, Trigonidiinae,
Mogoplistinae, Myrmecophilinae, Nemobiinae, Gryllinae, Brachytrupinae, Gryllotalpidae.
Gryllus campastris, Gryllus desertus și Gryllus domesticus (Fig. 84) sunt larg ă răspândite în țara
noastră. Prima specie – greierele de câmp – este comun în toat ă țara, fiind caracterizat prin
tegminele de culoare neagr ă lucioasă, iar aripile posterioare sunt mai lungi decât acestea. A doua
specie – greierele de step ă – este prezent ă mai ales în sudul țării și în Dobrogea. Are spre
deosebire de specia precedent ă tegminele de culoare brun-cenu șie, iar aripile posterioare sunt
scurte. Greierele de cas ă este mai mic decât spec iile precedente (16-20 mm fa ță de 17 – 26 mm),
și este de culoare brun-cenu șie. Este o specie antropofil ă larg răspândită mai ales în mediul rural.
Gryllotalpa gryllotalpa (Fig. 83) – coropi șnița comun ă – este singura specie a grupului
grilotalpidelor din Europa; la noi în țară este larg r ăspândită. Este o insect ă de talie mare (35 – 50
mm lungime), subteran ă în cea mai mare parte a vie ții, fitofagă, cu picioarele anterioare adaptate
pentru săpat galerii, protoracele puternic chitinizat și aripile posterioare mai lungi decât
tegminele și decât abdomenul. Tegminele sunt scurte și nu acoper ă decât jum ătate din lungimea
abdomenului iar cercii sunt lungi.

Figura 85 – Orthoptera; 1 – Acrida hungarica ; 2 – Oedipodia coerulescens ; 3 – Locusta
migratoria ; 4 – Calliptamus italicus ; 5 – ootec ă de Dociostaurus maroccanus ; 6 –
ootecă de Calliptamus italicus (după Ionescu)

Soubordinul Acridoida (Caelifera) include aproximativ 7000 de specii de ortoptere cu
antenele scurte și ovopozitor rudimentar, cu corpul ma i bine chitinizat comparativ cu
tetigonidele. Regimul alimentar este fitofag, cea mai mare parte a speciilor fiind tropicale,
iubitoare de locuri însorite și deschise, acoperite cu vegeta ție ierboas ă. Unele specii s-au adaptat
la viața la latitudini ridicate, populând tundrel e arctice sau platourile alpine de pân ă la 6000 de m
altitudine. Alte specii s-au adaptat la via ța în deșerturi, iar un mic grup – tridactilidele – la via ța
pe marginea apelor în zonele tropicale.
Organele stridulante și cele timpanale sunt diferite de cele de la tetigonide. Stridula țiile
sunt obținute prin frecarea de tegmine a femurelor picioarelor metatoracice, care prezint ă pe fața
lor intern ă un șir de excrescen țe elastice care scot zgomote prin frecarea ritmic ă de nervurile
tegminelor. Organele timpanale se g ăsesc la nivelul primelor segmente abdominale. Abdomenul
1
4 3 2
5 6

Entomologie general ă
121se termină cu doi cerci scur ți iar ovopozitorul lipse ște. Pentru depunerea ou ălor – care se face în
sol – întregul abdomen se alunge ște; ouăle sunt depuse în ooteci caracteristice, formate prin
întărirea secre ției mucoase a unor glande abdominale.
In cazul acrididelor, se întâlne ște la multe specii fenomenul de gregarism – datorit ă unui
hormon de agregare eliminat de larve, acestea tr ăiesc în aglomera ții de milioane de exemplare. In
cazul în care concentra ția acestui hormon atinge stadiul critic, la indivizii din acea zon ă se va
declanșa efectul de grup, ace știa rămânând împreun ă pe tot timpul dezvolt ării. Datorit ă
densității, astfel de aglomera ții, care în zonele tropicale pot ajunge la milioane de exemplare,
sunt obligate s ă se deplaseze pentru a se hr ăni după ce distrug în întregime vegeta ția. Astfel de
stoluri de acridide pot parcurge în zbor distan țe enorme (se citeaz ă astfel cazul unui stol enorm
de lăcuste africane care au parcurs întregul continent de la est la vest, de la țărmul răsăritean
până la cel atlantic) cauzând prejudicii importante vegeta ției naturale și culturilor agricole. Sunt
cunoscute astfel invaziile de l ăcuste din perioada Evului Mediu, care puneau sub semnul
întrebării însăși supravie țuirea popula ției în anumite zone ale Europei. In prezent, invazii de
acest gen sunt rare în Europa, îns ă rămân deosebit de actuale în Africa și Asia. La noi în țară,
zone favorabile pentru atingerea densit ăților de declan șare a gregarismului erau Delta Dun ării,
estul Câmpiei Române, sudul Moldovei și Olteniei și unele zone din Câmpia de Vest.
Sistematic ă: Suprafamilia Acridoidea – Familii: Tetrigidae, Eumastacidae, Tanaoceridea,
Acrididae – susubfamiliile Romaleinae, Cyrtacanthacridinae, Acridinae, Oedipodinae);
Suprafamilia Tridactyloidea – Familii: Tridactylidae.
In fauna țării noastre acrididele sunt foarte comune, populând toate biotopurile cu
vegetație ierboas ă, uneori ap ărând în aglomera ții de sute de exemplare, f ără a atinge decât rareori
faza gregar ă. Acrida hungarica (Fig. 85) este o specie comun ă în vestul țării și Dobrogea,
caracterizându-se prin talia mare – femelele pot atinge 65 mm lungime – și prin capul alungit
anterior, întreaga insect ă practicând o homotipie extrem de eficient ă. Calliptamus italicus –
lăcusta migratoare italian ă (Fig. 85) – este de asemenea larg r ăspândită în toată țara, mai pu țin în
regiunile montane. Se recunoa ște cu ușurință după coloritul brun-cenu șiu cu pete mai închise pe
tegmine; aripile posterioare au baza de culoare roz, aceea și culoare fiind prezent ă pe fața internă
a tibiilor. Ooteca acestei specii are circa 12 – 34 mm lungime, cu un capac de dimensiuni
comparabile în partea superioar ă. Fiecare ootec ă conține 30 – 50 de ou ă. In ultimii 10 ani,
datorită neaplicării măsurilor de combatere s-au înregistra t mai multe episoade de invazie a
acestei specii, fie în Dobrogea, fie în Oltenia sau Câmpia de Vest (perioada 1993 – 1995).
Locusta migratoria , mai rară și mai mare decât specia precedent ă (35 – 55 mm fa ță de 15 – 40
mm), este de culoare brun-g ălbuie, cu pete brune dispuse neregulat pe tegmine. Este destul de
comună în zonele de est ale țării și pe litoral. Ooteca de Locusta migratoria conține circa 52-100
de ouă, lungimea ei atingând 6 cm, cu un capac spongios de 2 cm. Dociostaurus maroccanus
este cea de-a treia specie de l ăcustă migratoare, care poate deveni periculoas ă în condi țiile în
care popula țiile ajung la densitatea de declan șare a gregarismului. Ooteca are circa 18-42 de ou ă,
iar lungimea ei atinge 10-32 mm; capacul superior este scurt. Psophus stridulus , lăcusta de
pășune, este comun ă în zonele deluroase și montane; adul ții au culoare brun închis și se recunosc
după aripile posterioare purpurii, cu apexul brun închis. Deranjat ă, lăcusta execut ă un salt pe
verticală, emițînd în acela și tip stridula ții puternice și expunându- și în acela și timp aripile viu
colorate. Oedipoda coerulescens (Fig. 85) este de asemenea comun ă în toată țara, mai pu țin în
zona montan ă înaltă. Populeaz ă biotopurile deschise, puternic însorite și se recunoa ște după
aripile posterioare albastre ca cerul cu o band ă lată neagră în zona marginii externe. O specie
înrudită este Oedipoda germanica , destul de comun ă în sudul Dobrogei, care are aripile
posterioare ro șii. Asemănătoare cu aceasta este Acrotylus insubricus , care are aripile posterioare
prevăzute cu o suprafa ță roșie de dimensiuni mai reduse, iar dunga neagr ă se află spre interiorul
aripii. Acrotylus longipes populeaz ă doar fâșia de vegeta ție litorală, fiind strict localizat ă la noi
în țară. Se recunoa ște ușor după aripile posterioare cu baza colorat ă în galben sau portocaliu pal.

Entomologie general ă
122Ordinul Embioptera Hagen, 1861 (Embiodea, Kusnezov,
1903)

Acest ordin cuprinde un num ăr redus de specii – în jur de 200 – de talie mic ă, nedepășind
2 cm, majoritatea fiind tropicale. Em biopterele sunt cunoscute din ter țiar. Cu toate acestea, în
depozitele de vârst ă permiană din Kansas a fost descoperit ă o insectă asemănătoare cu aceste
insecte – Protembia permiana . Caracterele morfologice și obiceiurile embiopterelor le apropie
atât de ortoptere cât și de perlidele fosile.
Embiopterele sunt în cea mai mare majoritate insecte termofile. Capul este mare și spre
deosebire de grupele precedente este prognat. Piesele bucale sunt adaptate la ruptul și mestecatul
alimentelor, antenele sunt setiforme iar ocelii lipsesc. Ochii compu și sunt bine dezvolta ți. Cele
trei segmente toracice sunt egal dezvoltate. Masculii multor specii poart ă aripi, care sunt
primitive, egale și cu nerva țiune redus ă. Femelele sunt aptere. Picioarele au tarsele trimere,
primul articol tarsal de la perechea de picioare anterioare este umflat, la nivelul lui existând
glande sericigene, cu ajutorul firelor de m ătase indivizii construindu- și tuburi în care se
protejează. Abdomenul este alc ătuit din 10 segmente, ultimul fiind prev ăzut cu doi cerci scur ți,
biarticula ți, asimetrici la masculi (Fig. 86).
Ouăle sunt depuse pe fundul unui tub de m ătase în care se ad ăpostește femela, tub
construit sub pietre, trunchiuri doborâte sau sub scoar ța copacilor b ătrâni. Femela are grij ă de
ponta depus ă și de larvele tinere, pân ă ce acestea ajung la vârsta a doua. Dezvoltarea se face
aproape f ără metamorfoz ă, la embioptere fiind întâlnit tipul paurometabol; astfel, larva seam ănă
cu adultul aproape din primul stadiu, iar în urma celor patru n ăpârliri succesive au loc mai mult
modificări ale organiza ției interne.
Ecologie. Embiopterele sunt insecte lucifuge, cu regim de hran ă detritivor.
Familii: Oligotomidae, Anisembiidae, Teratembiidae
In Europa a fost citat ă Embia solieri care populeaz ă zona mediteranean ă, sudul Crimeii și zona
de nord-vest a caucazului. In țara noastă embiopterele lipsesc.
Supraordinul Dermapteroida Martinov, 1925

Cuprinde dou ă ordine, unul exclusiv fosil și celălalt actual. Sunt insecte cu tegumentul
chitinizat, prefigurându-se situa ția pe care o vom reîntâlni la coleoptere. In aceast ă direcție prima
pereche de aripi este puternic chitinizat ă, având rolul de a proteja cea de-a doua pereche,
membranoas ă, care serve ște la zbor. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt și mestecat, antenele
Figura 86 – Embioptera
Embia sabulosa ; dreapta – femela,
stânga, mascul (dup ă Enderlein, din
Ionescu)

Entomologie general ă
123setiforme sau filiforme iar picioarele adaptate la mers și alergat. Tarsele sunt tri sau pentamere,
iar abdomenul se termin ă cu cerci care se pot transforma în forceps.

Ordinul Protoelitroptera Tillyard, 1931

Este un grup exclusiv fosil, cuprinzând specii care au tr ăit în permian. Aceste insecte
aveau un aspect foarte apropiat de cel al coleopterelor actuale. Capul prezenta antene scurte, de
tip setiform, ochi compu și și aparat bucal primitiv, adaptat la ruptul și mestecatul alimentelor.
Toracele avea segmentele egal dezvoltate, iar prima pereche de aripi era chitinizat ă și proteja
aripile posterioare. Cu toate c ă erau chitinizate, la nivelul aripilor anterioare se distingeau nervuri
iar aspectul lor era aplatizat și nu convex ca la coleopterele actuale. Aripile posterioare aveau
câmpurile anal și jugal bine dezvoltate, iar nerva țiunea era redus ă; în repaus erau men ținute
plisate sub aripile anterioare. Ca astructur ă, nervațiune și aspect, aripile posterioare se asem ănau
destul de mult cu cele ale dermapterelor. Picioarele erau de tip primitiv (adaptate la mers și
alergat) și aveau tarsele pentamere. Abdomenul, masiv, spre deosebire de cel al coleopterelor
prezenta uneori doi cerci codali scur ți, pluriarticula ți.
In opinia speciali știlor, protoelitropterele au multe afinit ăți cu dermapterele și strămoșii
coleopterelor actuale. Grup care s-a stins f ără să lase urma și, protoelitropterele sunt apropiate de
dermapterele și protocoleopterele paleozoice, toate cele tr ei grupe linii filetice paralele, desprinse
din strămoși de tip blatoidian și diversificate în condi țiile climatului particular al sfâr șitului
paleozoicului. Ca și alte grupe, dup ă opinia unor speciali ști, protoelitropterele ar fi un grup
originar și diversificat pe fostul soclu gondwanic.

Protocoleoptera
Protocoleopterele apar în de asemenea în depozite de vârst ă paleozoic ă (permiene), îns ă
spre deosebire de protoleitropterele descrise di n America de Nord, populau la început actualul
teritoriu al Australiei, de unde s-au r ăspândit în Asia. Resturile p ăstrate arat ă că aceste insecte –
de talie medie sau mare – aveau uneori o nerva țiune bogat ă – de exemplu genul Protocoleus ,
alteori redus ă – genul Arctocoleus . Interpretate la început ca precursoare ale coleopterelor
mezozoice și actuale, protocoleopterele s-au dovedit a fi la o analiz ă comparativ ă mai atent ă a
elitrelor un grup independent, a c ărui poziție rămâne ambigu ă – pot fi incluse între
protoelitroptere ca și într-un ordin fosil separat.
Figura 87 A – Protoelytroptera – stânga –
Protoelytron permianum (permianul inferior, dup ă
Martinov, din Grassé); jos – aripa anterioar ă de la
Parablattelytron latum (permian inferior, America
de Nord, dup ă Carpenter, din Grassé)

Entomologie general ă
124Coleopterele propriu-zise nu pot fi considerate ca descenden ți direcți nici a
protoelitropterelor nici a protocoleopterelor. Prezen ța aripilor anterioare chitinizate și cu
nervațiune redus ă la mai multe grupe diferite de insecte nu este decât o alt ă dovadă a
convergen ței evolutive. In condi țiile climei tropicale umede de la sfâr șitul paleozoicului, care a
favorizat dezvoltarea unei vegeta ții luxuriante pe mari suprafe țe, mai multe grupe de insecte
blatopteroide au evoluat în mod independent dezvoltându- și structuri de protec ție chitinizate.
Ulterior, o mare parte din aceste insecte au disp ărut fără să lase urma și direcți, odată cu
modificările climatice care au marcat sfâr șitul erei primare. In sprijinul acestei ipoteze vine și
observația că o parte din protocoleoptere aveu aripile anterioare cu o structur ă mult mai primitiv ă
în compara ție cu protoelitropterele, a c ăror nerva țiune este redus ă. Prin urmare, pozi ția
protocoleopterelor apere înc ă odată ca fiind cel mai probalil paralel ă cu a protoelitropterelor,
ambele grupe descinzând din str ămoși de tip blatidian.

Ordinul Dermaptera Leach, 1817

Primele dermaptere tipice – eudermapterele – sunt cunoscute din jurasic și eocen.
Dermapterele actuale – circa 1300 de specii – sunt specii libere în cea mai mare parte, lucifuge,
Figura 87 B – 1 – Protelytron tillyardi
(Protoelytroptera, permian, inferior); 2 – Protocoleus
mitchelli (Protocoleoptera, permian superior,
Australia; dup ă Tillyard, din Grassé); 3 – Arctocoleus
ivensis (Protocoleoptera, permian superior, Rusia;
după Martinov, din Grassé); 4 – Arixenia esau
(Dermaptera, actual) 1 2
3
4

Entomologie general ă
125de talie mic ă sau medie, care au drept caracteristic ă principal ă prezența a doi cerci codali
transforma ți în forceps.
Capul este prognat sau ortognat, cu antene filiforme de dimensiuni medii, cu ochi
compuși bine dezvolta ți și aparat bucal pentru rupt și mestecat. Toracele are primul segment
liber, mai masiv comparativ cu celelalte dou ă care sunt sudate între ele. Picioarele sunt adaptate
la mers și alergat iar tarsele lor sunt trimere. Aripile dermapterelor sunt car acteristice: astfel,
aripile anterioare , pieloase (par țial chitinizate) sunt reduse, acoper ă doar ultimele dou ă segmente
toracice și cel mult primele dou ă segmente abdominale; aripile posterioare au form ă de evantai și
nervațiune caracteristic ă, fiind formate mai ales pe seama câmpurilor anal și jugal. Exist ă și
specii de dermaptere la care aripile lipsesc cu totul. Abdomenul este u șor turtit dorso-ventral, ca
și toracele, fiind format din 11 segmente dintre care ultimul poart ă forcepsul. Forcepsul este mai
dezvoltat la masculi decât la femele și are o form ă specifice, ce reprezint ă criteriu taxonomic.
Ecologie. Dermapterele sunt insecte în cea mai mare parte tropicale, pu ține specii fiind
răspândite în zonele temperate. Sunt lucifuge, ziua petrecând-o ascunse sub coaja copacilor, în
crăpături sau sub pietre, iar regimul de hran ă este mixt, putându-se hr ăni atât cu resturi de
origine animal ă sau vegetal ă, cu fructe sau pr ăzi mărunte. Femelele depun ou ăle într-o mic ă
cameră subteran ă unde rămâne pân ă la eclozarea larvelor; supravegherea pontei este necesar ă
deoarece pe suprafa ța ouălor se dezvolt ă bacterii sau micelii de ciuperci pe care femela le
îndepărtează cu mandibulele (în lipsa acestei ac țiuni de cur ățire, larvele nu mai eclozeaz ă).
Sistematic ă. Dermapterele pot fi clasificate în tr ei subordine: Arixenina – ce cuprinde un
grup de dermaptere tropicale ectopar azite la chiroptere, Diploglossata și Forficulina
Acest din urm ă grup include cel mai mare num ăr de specii, grupate în familiile
Forficulidae, Chelisochidae, Pygidicranidae, Labiduridae, Carcinophoridae, Labiidae. In fauna
țării noastre sunt mai comune Forficula auricularia (fam. Forficulidae) și Labidura riparia (fam.
Labiduridae), aceasta din urm ă fiind frecvent ă în biotopurile din apropierea apelor sau pe plaje
unde se hr ănește cu detritus sau cu alte insecte (în condi ții de captivitate și în lipsa hranei sunt
canibale).

Figura 87 – Dermaptera
1 – Protodiplatys fortis (jurasic, dup ă Martinov, din
Grasse);
2 – Forficula auricularia (după Radu)
3 – Labidura riparia (după Grasse)
4 – aripa posterioar ă la Forficula auricularia 1
4 2 3

Entomologie general ă
126
Secțiunea Paraneoptera

Cuprinde insecte caracterizate prin aripi evoluate (uneori absente), cu dezvoltare
heterometabol ă, caracter ce le apropie de paleoptere și polineoptere. Aripile au vizibile caractere
de superioritate, câmpul jugal fiind bine dezvoltat și străbătut de o singur ă nervură ramificat ă la
vârf. Picioarele au tarsul trimer. In aceast ă secțiune sunt incluse rei su praordine – Psocopteroida,
Thysanopteroida și Hemipteroida
Supraordinul Psocopteroida Jeannel, 1945

In acest supraordin sunt incluse insecte de talie mic ă, cele mai multe ectoparazite la
diferite vertebrate (în special p ăsări și mamifere), lipsite de aripi – care sunt prezente la unele
forme libere. Aripile au nerva țiunea redus ă, caracteristic ă, iar aparatul bucal poate fi de tip
primitiv sau adaptat la în țepat și supt. Picioarele prezint ă o serie de adapt ări caracteristice acestui
grup.

Ordinul Psocoptera Latreille, 1810

Cuprinde circa 2000 de specii cunoscute, îns ă datorită faptului c ă grupul nu este prea bine
studiat, s-ar putea ca num ărul lor să fie mai mare. Resturi fosile considerate ca apar ținând unor
insecte de tip psocopteroid dateaz ă din permian (Fig. 88.1). In opinia unor speciali ști, aceste
insecte s-au diferen țiat dintr-un grup de planipenii paleozoice de tip hemerobioidian, prin
regresie secundar ă. Aceste insecte – grupate de unii speciali ști într-un ordin separat –
Permopsocida – au evoluat dup ă toate probabilit ățile pe soclul gondwanian în perioada
carbonifer ă
, iar din ele s-au diferen țiat pe de-o parte psocopterele actuale iar pe de alta
malofagele și anoplurele.
Psocopterele sunt insecte de talie mic ă, nedepășind 1,5 mm lungime. Capul este globulos,
cu antene lungi, filamentoase și aparat bucal pentru rupt și mestecat. Ochii compu și sunt bine
dezvoltați, proeminen ți. Toracele este caracteristic, la speciile aripate existând o protuberan ță la
nivelul mezotoracelui care îi d ă un aspect deosebit. Aripile, care la multe specii pot lipsi, sunt
mai lungi decât corpul, iar în repaus formeaz ă un acoperi ș deasupra toracelui și abdomenului.
Nervațiunea este caracteristic ă, radialele fiind recurbate la unele genuri ( Amfigerontia ) spre
marginea costal ă a aripii. Intotdeauna aripa anterioar ă este mai lung ă și mai lată decât cea
posterioar ă. Uneori, pe aripi sunt prezen ți solzi. Picioarele sunt sub țiri, cu articolele alungite sau
nu. Unele specii au ultima pereche de picioare adaptat ă la sărit. Abdomenul este scurt,
segmentele de la mijlocul zonei pregenitale fiind mai late. Femelele prezint ă un ovopozitor
asemănător cu cel de la ortoptere.
Figura 88 – Psocoptera. 1 – Dichentomum tinctum (permian;
după Carpenter); 2 – Amphigerontia contaminata , mascul
(după Stephens); 3 – aripa la Amphigerontia (din Grasse)
1
3 2

Entomologie general ă
127
Ecologie. Psocopterele se g ăsesc în num ăr destul de mare în locuri ferite de lumin ă
puternică – sub pietre, sub scoar ța copacilor, în frunzarul de p ădure sau în mediul cavernicol;
sunt adesea întâlnite în locuin țe sau în muzee, unele fiind considerate d ăunători de depozit,
putând produce deprecierea produselor. Regimul de hran ă este detritivor, dar în alimenta ția lor
intră și micelii de ciuperci, alge verzi unicelulare, licheni. Cu toate c ă unele specii au aripi, se
servesc rar de ele (zboar ă în amurg și în timpul nop ții), au mi șcările iuți, reușind să dispară
repede din aten ția unor eventuali pr ădători.
Femelele depun ou ăle în locuri ferite – cr ăpăturile scoar ței sau sub aceasta, pe r ădăcini
etc – acoperindu-le deseori cu fire de m ătase secretate care au aspectul unor solzi str ălucitori sau
cu resturi vegetale sau minerale. La ecloziune, larvele seam ănă perfect cu adultul. La multe
specii este frecvent ă partenogeneza, masculii fiind foarte rari. Unele specii sunt gregare.
Dezvoltarea este de tip heterometabol, cu 6 stadii larvare. Larvele apar prim ăvara și își
construiesc de regul ă pe frunze un cuib din m ătase pe frunze, unde î și petrec toat ă dezvoltarea
Toate aceste aspecte pledeaz ă pentru ipoteza c ă dintre paraneoptere psocopterele sunt
cele mai pu țin specializate.
Sistematic ă. Psocopterele pot fi încadrate în trei subordine: Trogiomorpha (Fam.
Lepidopsocidae, Trogiidae etc.), Troctomorp ha (Fam. Liposcelidae etc.), Psocomorpha
(Epepsocidae, Ptiloneuridae, Myopsocid ae, Psocidae etc). Ca exemple cit ăm pe Amphigerontia
contaminata (Fig. 88) dintre speciile aripate și pe Trogium pulsatorium și Liposcelis
divinatorium dintre cele aptere. Aceast ă din urmă specie are circa 1 mm lungime, fiind lipsit ă de
aripi și remarcându-se prin coxele picioarelor metatoracice, mult mai l ățite decât în mod normal.
Coloritul corpului este albicios , capul fiind brun ul prezentând un punct negru. Este relativ
comun în locuin țe vechi, biblioteci, muzee, depozite (unde este considerat d ăunător). Trogium
pulsatorium (Fig. 89) se caracterizeaz ă prin faptul c ă aripile anterioare sunt prezente, dar sunt
reduse la ni ște solzi care nu acoper ă decât par țial toracele. Este de asemenea o specie antropofil ă,
întâlnită în acelea și habitate ca și Liposcelis , de care se deosebe ște prin talia ceva mai mare (2
mm lungime) și prin petele ro șiatice de pe abdomen, de pe linia de unire a segmentelor și de pe
cap; antenele sunt inelate cu alb și brun iar abdomenul este de asemenea brun.

Figura 89 – Psocoptera (dup ă Grasse)
Stânga – Trogium pulsatorium
Dreapta – Liposcelis divinatorius

Entomologie general ă
128 Phthiriaptera

In acest grup sunt incluse circa 4000 de specii exclusiv ectoparazite la p ăsări și mamifere,
de talie mic ă și foarte mic ă. Aripile lipsesc, datorit ă modului de via ță ectoparazitar. Corpul este
turtit dorso-ventral, cu abdomenul mai voluminos decât toracele și mai slab chitinizat, elastic,
permițând acumularea de rezerve de hran ă. Picioarele prezint ă adaptări speciale legate de
necesitatea acestor insecte de a se fixa de fanerele gazdelor – pene sau fire de p ăr. Grupul a fost
împărțit în trei ordine: Mallophaga, Anoplura și Rynchophthirina – acesta din urm ă incluzând o
singură specie ectoparazit ă la proboscidieni. In multe clasific ări, rhynchophthirinele sunt incluse
fie printre anoplure (în mod eronat), fie printre malofage, cu rang de familie.

Ordinul Mallophaga
Nitzsch, 1818

Este cel mai numeros grup incluzând 3700 specii de insecte de circa 8 mm lungime,
adaptate la un regim de hran ă constând din pene, p ăr sau resturi de piele, de unde vine și
denumirea grupului. Capul este puternic, alungit sau l ățit lateral (Fig. 90), cu un aparat bucal
masticator caracterizat prin mandibule foarte pu ternice. Antenele sunt scurte, în unele cazuri
putând prezenta pinteni care permit folosirea lor ca organe prehensile. Toracele prezint ă
protoracele liber în vreme ce mezo și metatoracele sunt sudate între ele. Capul și toracele sunt
puternic chitinizate, în timp ce abdomenul este elastic. Abdomenul masculilor este rotunjit, în
vreme ce la femele prezint ă doi lobi. Intregul corp este turtit dorso-ventral. Picioarele sunt scurte
și puternice, cu tarsele m ono sau diarticulate, putându-se plia peste tibii și constituind astfel un
mecanism de ancorare. Malofagele î și depun ou ăle pe penele sau firele de p ăr din blana gazdei,
fie chiar în interiorul rahisului penelor, unde le lipesc cu ajutorul unei secre ții care se înt ărște. La
eclozare, larvele se aseam ănă cu adultul, dezvoltarea fiind f ără metamorfoz ă; atingerea stadiului
de adult se face rapid, în circa dou ă săptămâni, timp în care au loc trei n ăpârliri.

Figura 90 – Mallophaga
1 – Columbicola columbae
2 – Trimenopon jenningsi
3 – Trichodectes melis
(după Grasse) 2 1 3

Entomologie general ă
129
Malofagele nu- și părăsesc niciodat ă gazdele. Pe lâng ă fanerele vertebra telor, unele specii
se hrănesc ocazional și hematofag, consumând sângele care se scurge din r ănile animalelor, iar
specii pot produce leziuni ale pielii gazdelor cu ajutorul mandibulelor puternice. Prin activitatea
lor malofagele pot produce deplum ări sau depil ări ale gazdelor. Excrementele lor au o ac țiune
iritantă asupra pielii gazdelor.
Sistematic ă. Malofagele se împart în dou ă categorii – Amblycera (Fam. Gyropidae,
Boopiidae, Menoponidae, Laemobothriidae, Ricinidae) și Ischnocera (Fam. Philopteridae,
Trichodectidae). Malofagele din grupul ischnoceridelor paraziteaz ă la păsări sau mamifere în
vreme ce amblicerele paraziteaz ă preponderent la p ăsări și mult mai rar la mamifere. Specii mai
comune sunt Menopon pallidum (subord. Amblycera) ectoparazit în penajul p ăsărilor de curte,
Columbicola columbae – ectoparazit la porumbei, Ornithobius cygni – parazit la lebede,
Trichodectes canis , la canide.

Rhynchophthirina
Genul Haematomyzus (Fig. 91) este singurul taxon supraspecific cunoscut a acestui grup
cu poziție sistematic ă controversat ă. In acest gen sunt incluse specii parazite la elefan ți – H.
elephantis – pe elefantul african, H. indicus pe elefantul indian. Particularitatea deosebit ă a
acestor specii o reprezint ă faptul că aparatul bucal – adaptat la rupt și mestecat – este plasat în
vârful unui rostru cefalic lung, care permite str ăpungerea stratului dermal gros al
proboscidienilor. Toracele este îngust, abdomenul masiv iar picioarele, sub țiri, se termin ă cu
ghiare.
Figura 91 – Mallophaga
Haematomyzus elephantis
(după Grasse) Figura 92 – Anoplura
Pediculus corporis – stânga
Phthirius pubis – dreapta sus
(după Grasse)

Entomologie general ă
130
Ordinul Anoplura Lucas, 1840

Cuprinde circa 300 specii de insecte hemato fage, ectoparazite exclusiv la mamifere,
cunoscute sub denumirea de p ăduchi. Corpul acestor insecte este puternic turtit dorso-ventral,
prezentând o serie de caractere care le recomand ă drept cele mai evoluate dintre ftiriaptere.
Capul prezint ă un aparat bucal pentru în țepat și supt sofisticat, cu un rostru care se poate retrage
în interiorul capului. Ochii compu și sunt foarte redu și, ocelii lipsesc iar antenele sunt scurte.
Toracele este format din trei segmen te sudate, iar picioarele scurte și robuste prezint ă în zona
terminală a tibiei un pinten pe care se aplic ă tarsul transformat într-o ghiar ă, formând astfel un
aparat de fixare pe blana gazdelor de tip carabinier ă. Abdomenul este l ățit, elastic, permi țând
acumularea depozitelor de hran ă. La mascul, ultimul segment prezint ă un orificiu comun pentru
aparatul genital și tubul digestiv, în timp ce la femel ă ultimul segment are form ă bilobată și
poartă două gonapofize scurte. Ou ăle, denumite popular lindeni sunt lipite de firele de p ăr cu
ajutorul unei secre ții eliminate de c ătre femelă și sunt prev ăzute cu un c ăpăcel pe care larvele îl
îndepărtează la eclozare. Dezvoltarea are loc f ără metamorfoz ă, la eclozare larvele fiind capabile
să consume sânge.
Sistematic ă. Phthiriapterele se împart în mai multe familii: Haematopinidae, Pediculidae,
Polyplacidae, Pthiridae etc. Anoplurele prezint ă un parazitism specific, uneori preferând anumite
zone de pe corpul gazdei, cum este cazul celor trei specii parazite la om – Pediculus capitis ce
paraziteaz ă în părul de pe cap, Pediculus corporis (Fig. 92) care paraziteaz ă în părul de pe corp
și respectiv Phthirius pubis ce paraziteaz ă în regiunea inghinal ă. Primele dou ă specii au corpul
alungit, capul prezentând ochi relativ mari, cu rostrul relativ scurt. P. capitis , ce atinge 2,7 mm
lungime, are culoarea galben-pal, cu abdomenul cenu șiu; P. corporis are 3 – 3,5 mm lungime,
este galben-cenu șiu, cu pete pe abdomen și toracele mai închis la culoare. Aceast ă specie este
purtătoarea unor boli grave ca tifosul exantematic. P. pubis , sau păduchele lat (Fig. 92), se
caracterizeaz ă prin corpul scurt și lat, cu abdomenul prezentând pr imele trei segmente fuzionate.
Picioarele protoracice sunt mai sub țiri comparativ cu cele mezo și metatoracice.

Supraordinul Thysanopteroida Jeannel, 1945

In acest supraordin este inclus un singur ordin – Thysanoptera. Filogenia thysanopterelor
este încă destul de controversat ă. Fosile ale acestui grup apar abia în depozite jurasice, îns ă
aceste fosile sunt prea asem ănătoare cu tipurile actuale pentru a putea indica grupul de origine.
Studii de morfologie extern ă și anatomie comparat ă efectuate de speciali ști sugereaz ă că
thysanopterele au cele mai multe caractere comune cu grupul hemipteroidelor (tipul de aparat
bucal, concentrarea ganglionilor nervo și și organizarea sistemului retro-cerebral, reducerea
stigmelor, num ărul redus de tuburi Malpighi, forma intestinului mediu, structura aparatului
genital cu ovare de tip polinoic și testicule compacte, reducerea nerva țiunii, ciclul de dezvoltare
în care apar genera ții partenogenetice), decât cu grupul insectelor ortopteroide. Chiar dac ă unele
din asemănările anterioare pot fi interpretate ca și convergen țe evolutive, totu și, thysanopterele
nu au atâtea apropieri cu nici un a lt grup de insecte. Astfel, se opineaz ă că este foarte probabil ca
hemipteroidele și thysanopteroidele s ă se fi desprins dintr-un acela și grup de insecte primitive.

Ordinul Thysanoptera Linné, 1758 (Physapoda Burmeister, 1838)

Cuprinde aproximativ 4500 de specii de insecte de talie foarte mic ă – sub 1 mm, rar mai
mari, cu aparat bucal adaptat la în țepat și supt și aripi caracteristice.

Entomologie general ă
131Capul este hipognat, prezentând ochi compu și mari, proeminen ți. Formele nearipate nu
prezintă oceli, care sunt prezen ți însă la formele aripate. Ochii compu și sunt bine dezvolta ți iar
antenele scurte, au articolele caracteristice. Piesele aparatului bucal sunt asimetrice, deoarece de
obicei mandibula dreapt ă este redus ă, iar aceast ă asimetrie a aparatului bucal atrage dup ă sine
asimetria întregului cap. Picioarele sunt scurte, cu tarsele mono sau biarticulate; ultimul articol
tarsal prezint ă o vezicul ă adezivă care poate fi retractat ă în interior atunci când insecta nu se
deplaseaz ă pe suprafe țe netede. Aripile thysanopterelor sunt caracteristice: alungite, foarte –
înguste și prevăzute pe margini cu franjuri lungi – peri sau cili – care le m ăresc suprafa ța
portantă. Nervațiunea este redus ă, de la patru nervuri la unele specii pân ă la una singur ă la altele.
La multe specii apar atât forme aripate cât și forme nearipate. Abdomenul este alc ătuit din 11
segmente, și are aspect alungit. Unele din speciile de thysanoptere prezint ă ovopozitor cu valve
(Fig. 93) – subordinul Terebrantia, altele au ovopozitorul tubular – subordinul Tubulifera.
Organul de acuplare al sexului mascul, penisul, este prezent doar la terebrante, lipsind la
tubuliferele mai evoluate.
Dezvoltarea thysanopterelor are loc f ără metamorfoz ă. Regimul lor alimentar este
preponderent fitofag, cu toate c ă există și unele specii r ăpitoare care se hr ănesc cu hemolimfa
afidelor sau a altor tisanoptere.
Sistematic ă. Thysanopterele se împart în func ție de tipul de ovopozitor în dou ă subordine
– Terebrantia (Fam. Aeolothripidae, Thripidae, Merothripidae, Heterothripidae) și Tubulifera.
(Fam. Urothripidae, Phlaeothripidae). La noi în țară sunt cunoscute circa 150 de specii de
thysanoptere.
Subordinul Terebrantia include specii de thysanoptere care în afara ovopozitorului
femelei prezint ă peri de dimensiuni reduse pe aripi, iar nervurile sunt prezente atât pe aripile
anterioare (care pot avea una sau mai multe nervuri longitudinale care ating marginile și apexul)
Figura 93 – Thysanoptera – tipuri (dup ă Grasse)
Melanothrips
falcatus
(Terebrantia)

Taeniothrips inconsequens
1 – imago
2 – larva in stadiul 2
3 – nimfă Sthenothrips
graminum
(femelă aripată) 1
2 3

Entomologie general ă
132cât și pe cele posterioare (unde exist ă cel mult o nervur ă longitudinal ă incomplet ă). Pe marginea
posterioar ă aripile prezint ă cili, înlocui ți la unele specii cu peri pe aripile anterioare.
Din acest grup taxonomic fac parte familiile Aelothripidae și Thripidae. Una din cele mai
răspândite specii din prima familie este Melanthrips fuscus (Fig. 95), o insect ă cu talia de 1 – 1,4
mm, cu corpul de culoare brun-cenu șie și cu aripile anterioare – late și cu vârfurile rotunjite
(caracter de familie) prev ăzute cu dou ă nervuri longitudinale, unite de o nervur ă transversal ă în
zona median ă. Este prezent atât în zonele de câmpie cât și în zona montan ă a țării. De asemenea,
larg răspândit este și Aelothrips intermedius , o specie brun ă sau negricioas ă, răpitoare, care se
hrănește pe seama afidelor sau a altor specii de thysanoptere.
Din cea de-a doua familie fac pa rte specii care se deosebesc u șor prin aripile înguste și ascuțite la
vârf. Thrips tabaci (Fig. 95) o specie holarctic ă, se caracterizeaz ă prin corpul de culoare cafenie;
aripile anterioare au dou ă nervuri longitudinale iar cele posterioare una singur ă, aceasta din urm ă
ajungând pân ă la vârful aripii. Este o specie polifag ă, care se dezvolt ă nu numai pe frunzele de
Nicotiana pe care le depreciaz ă, ci și pe alte solanacee (cartofi, ro șii), dar și pe grâu, ceap ă sau
praz. De asemenea destul de comun este și Limothrips denticornis , care se dezvolt ă pe o gam ă
largă de graminee spontane și cultivate.
Subordinul Tubulifera cuprinde specii lipsite de ovopozitor cu valve. La ambele sexe,
ultimul segment abdominal este alungit. Aripile pos terioare sunt lipsite de nervuri; doar aripile
anterioare au o singur ă nervură incomplet ă, scurtă, situată în zona bazal ă. Aripile sunt înguste,
prevăzute pe margini cu cili lungi. Speciile europene care apar țin acestui grup sunt incluse în
familiile Urothripidae și Phloeothripidae. Haplothrips aculeatus (Fig. 95) și Haplothrips tritici
sunt specii comune încadrate în cea de-a doua fa milie, ambele dezvoltându-se pe diferite specii
de graminee spontane și cultivate, fiind considerate d ăunătoare. H. aculeatus poate consuma și
prăzi mărunte.
Figura 94 – Thysanoptera

1 – Thrips tabaci (după Knechtel)
2 – Melanthrips fuscus (după Knechtel)
3 – Haplothrips aculeatus (după Knechtel)
4 – aparatul bucal la thysanoptere: a – labrum, c, d –
mandibule, b, e – maxile, f – labium (dup ă Knechtel)
f e d c
b a 1 2
4 3

Entomologie general ă
133

Supraordinul Hemipteroida (Hemiptera, Geoffroy, 1763)

In această categorie taxonomic ă sunt grupate insecte de talie variabil ă, de la mai pu țin de
1 mm la circa 7-8 cm. Speciile acestui grup sunt caracterizate în special prin capul hipognat și
prin aparatul bucal adaptat la în țepat și supt; regimul alimentar este preponderent fitofag, cu
toate că există și specii pr ădătoare care se hr ănesc cu hemolimfa altor insecte. Pe torace sunt
prezente dou ă perechi de aripi din care prima pereche poate fi impregnat ă cu chitin ă fie total, fie
doar parțial. Picioarele au tarsele trimere. Pe corp prezint ă adesea glande ce elimin ă substanțe
urât mirositoare (la heteroptere), fie cear ă sau lacuri, care protejeaz ă corpul insectei, fie sucuri
dulci care atrag alte tipuri de insecte – în special furnici. In ceea ce prive ște dezvoltarea,
metamorfoza de tip incomplet nu este prezent ă decât la unele grupe, în vreme ce multe specii au
o metamorfoz ă incomplet ă sau absent ă.
Din punct de vedere taxonomic, hemipteroidele se împart în dou ă ordine – Homoptera și
Heteroptera.
Hemipteroidele sunt insecte vechi, care s-au diferen țiat pe soclul gondwanic, în zone cu
climat temperat. In carbonifer erau deja un grup în floritor, dar resturile fosile – în special aripi
anterioare și mai rar resturi de exoschelet – indic ă faptul că o mare parte din aceste forme
paleozoice nu se încadrau în nici unul din cele dou ă subordine actuale. Fosilele p ăstrate arat ă că
în carbonifer și permian au existat mai multe linii evolutive de homoptere de talie medie și mare,
din care doar unele erau asem ănătoare oarecum în ce prive ște nervațiunea cu cicadele actuale –
mai ales cele care au tr ăit în permianul superior (Fig. 95). Str ămoșii heteropterelor apar mult mai
târziu – primele resturi fosile care le sunt atri buite cu certitudine datând din triasic, când apar
forme cu hemielitre tipice, care unele pot fi încadrate printre pentatomide iar altele printre
notonectide.
Dezvoltarea tipurilor actuale – atât pentru homoptere cât și pentru heteroptere – s-a f ăcut
mai ales în mezozoic, odat ă cu diversificarea florei de plante superioare.

Figura 95 – Hemipteroide fosile 1 – Eocicada microcephala (jurasic, dup ă
Handlirsch); 2 – Limacodites mesozoicus
(jurasic – dup ă Handlirsch); 3 – hemielitr ă
de Dunstania (Heteropter, triasic; dup ă
Tillyard) 1
3 2

Entomologie general ă
134Ordinul Homoptera Leach, 1815 (Latreille, 1817)

Este un grup eterogen, cuprinzând atât specii de talie mare cât și specii de circa 0,5 mm.
Cele circa 73 000 de specii de homoptere include formele cele mai specializate dintre insectele
paraneoptere. Str ămoșii acestui grup sunt atesta ți în depozite de vârst ă permiană, ceea ce atest ă
un pternic proces de specia ție. Modul lor de nutri ție este strict fitofag; ambele perechi de aripi
sunt membranoase – de unde și denumirea grupului – în repaus ele fiind men ținute ca un
acoperiș deasupra corpului.
Sistematica homopterelor include dou ă subordine – Auchenorrhyncha și Sternorrhyncha.

Figura 96 – 1 – Cicada sp. 2 – Cicada plebeja , masculul, ventral; 3 – Cicada plebeja
dorsal (dup ă Grassé)

Subordinul Auchenorrhyncha (Ciccadinea)
Include diferitele tipuri de cicade (circa 30 000 de specii), cea mai mare parte a speciilor
fiind tropicale. Capul este masiv, pre zentând la unele specii diferite excrescen țe. Ochii compu și
sunt mari, existând de asemenea și trei oceli; antenele sunt scurte, iar partea anterioar ă a capului
este voluminoas ă datorită modificărilor legate de aparatul bucal. Toracele este bine dezvoltat, cu
protoracele liber și mezo și metatoracele sudate. Aripile anterioare sunt de circa dou ă ori mai
lungi decât cele posterioare (fig. 96), iar nerva țiunea este redus ă. Aripile anterioare sunt cuplate
de cele posterioare datorit ă faptului c ă marginea interioar ă a aripii anterioare este curbat ă în jos,
“agățând” marginea anterioar ă a aripii posterioar ă care este curbat ă în sus. Abdomenul este
alcătuit din 11 segmente, din care sunt vizibile doar 10, datorit ă faptului c ă ultimele dou ă
segmente sunt fuzionate. Masculii cicadelor prezint ă la nivelul abdomenului dou ă organe
stridulante constând din dou ă membrane care obtureaz ă vaste cavit ăți interne ce au rolul de a
amplifica sunetele. Sunetele sunt provocate de contrac țiile unor mu șchi puternici care se inser ă
pe membrane. Femelele prezint ă ovopozitor cu ajutorul c ăruia depun ponta. Dezvoltarea se face
cu metamorfoz ă incomplet ă; unele specii pot prezenta dou ă generații pe an în timp ce la altele
stadiul larvar poate dura mai mult de un an. Recordul absolut îl de ține în aceast ă direcție
Tibicina septemdecim din partea de est a Statelor Unite, la care larvele, subterane, tr ăiesc 17 ani.
Dezvoltarea larvar ă implică patru sau cinci n ăpârliri, în func ție de specie.
Cicadele sunt insecte diurne în cea mai mare parte, r ăspândite mai ales în zonele calde ale
globului – în special speciile din suprafamilia Fulgoroidea. O mare parte dintre cicade practic ă
homocromia copiant ă, putând prezenta o serie de excrescen țe care imit ă țepi sau buc ăți de
scoarță.
Sistematic ă. Cicadele sunt grupate în urm ătoarele suprafamilii – Cicadoidea (Fam.
Cicadidae, Membracidae, Aetalionidae, Cercopidae, Cicadellidae) și Fulgoroidea (Fam.
Delphacidae, Dervidae, Cixiidae, Kinnaridae, Dictyopharidae, Fulgoridae, Achilidae,
Tropiduchidae, Flatidae, Acanaloniidae, Issidae). Dintre acestea, ultimul grup taxonomic
1 3 2

Entomologie general ă
135cuprinde specii preponderent tropicale. In fauna țării noastre sunt reprezentate în spexial
familiile din prima suprafamilie – Cicadidae, Cercopidae, Cicadellidae, Jassidae, Membracidae
etc.
Familia Cicadidae include circa 1500 de spec ii de talie mare – 16 – 24 cm, organele
stridulante ale masculilor fiind dispuse ventral pe primele segmente abdominale. Larvele acestor
specii sunt subterane, hr ănindu-se cu seva r ădăcinilor. Au corpul masiv și gros, cu picioarele
anterioare puternic chitinizate, adaptate la s ăpat galerii, asem ănătoare cu cele de la grilotalpine.
De regulă ciclul lor de dezvoltare dureaz ă destul de mult; larvele în ultimul stadiu de dezvoltare
sapă galerii verticale, ies din sol și se cațără pe diferite suporturi – tufe, fire de iarb ă, trunchiuri,
unde are loc eclozarea adultului. Acesta are la în ceput culoarea verde, dar în timp de circa 1 or ă
tegumentul s ău devine dur iar nervurile aripilor se înt ăresc suficient pentru a putea zbura. Cele
mai multe specii sunt tropicale, la no i fiind întâlnite mai ales în sudul țării. In fauna României
sunt relativ comune specii ca Cicada plebeja, Cicada orni și Tibicina haematodes , răspândite în
pădurile de stejar. Cicada plebeja (Fig. 96) și Tibicina haematodes sunt specii de talie mare, cu
anvergura aripilor dep ășind 5 cm. Prima specie are corpul colorat brun-cenu șiu, cu dou ă pete
albicioase caracteristice pe laturile abdomenului, care “rup” conturul corpului și fac insecta
dificil de observat pe scoar ța copacilor. Nervurile aripilor sunt marcate cu portocaliu. Tibicina
haematodes are de asemenea corpul colorat brun-cenu șiu, dar nervurile aripilor ca și zonele
situate la limita dintre segmente sunt colorate ro șu-carmin. Cicada orni , de talie ceva mai mic ă
este cenușie, coloritul s ău imitând de asemenea scoar ța copacilor.

O specie comun ă în toată țara este Cercopsis sanguinolenta (familia Cercopidae, Fig. 97),
caracterizat ă prin aripile anterioare de culoare neagr ă, cu pete ro șii caracteristice și mai
chitinizate comparativ cu cele posterioare, care au culoare ro șie. Prezent ă în zonele cu vegeta ție
ierboasă, liziere și luminișuri din zona de câmpie pân ă în zona montan ă. Dacă sunt deranja ți,
adulții fac salturi cu ajutorul picioarelor metatoracice, care prezint ă adaptări asemănătoare cu
cele ale picioarelor metatoracice de la orthoptere. Din aceea și familie fac parte și specii ale
2 3 4
5 6
8
7 1
Figura 97 – Cicadeoidea
– tipuri
1 – Aphrophora alni ; 2 – Cicadella
viridis ; 3 – Cercopsis sanguinolenta ; 4
Ceresa bubalus ;5 Cyphonia sp ;6

Entomologie general ă
136genurilor Aphrophora și Ptyelus , ale căror larve tr ăiesc pe vegeta ția ierboas ă, protejându-se de
dușmani și de razele soarelui prin intermediul unei spume care le înconjur ă tot corpul. Aceast ă
spumă, care se formeaz ă din secre ția unei glande anale amestecat ă cu secreția glandelor salivare
are aspectul și culoarea mixomicetelor. Larg r ăspândite din acest grup sunt la noi Ptyelus
spumarius , comun în toate zonele țării, pe vegeta ția ierboas ă în special, ca și Aphrophora alni
(Fig. 97), Aphropora salicis , care se dezvolt ă în zăvoaiele de arini respectiv pe s ălcii sau plopi.
Uneori num ărul lor este atât de mare încât secre țiile lor cad pe sol ca o ploaie fin ă.
Familiile Cicadellidae și Jassidae cuprind peste 4000 de specii gracile, de talie mic ă,
caracterizate prin aripile anterioare chitinizate și picioarele posterioare adaptate la s ărit. Sunt
comune atât în vegeta ția ierboas ă cât și în zonele împ ădurite.
Familia Membracidae, incluzând 2500 de specii, cuprinde în special forme tropicale, care
prezintă pe protorace structuri tegumentare voluminoase, lungi și de forme ciudate care fac
insecta în repaus dificil de deosebit de excrescen țe ale scoar ței copacilor – de exemplu genuri ca
Spongophorus, Bocydium, Cyphonia, Heteronotus (Fig. 97) prezint ă astfel de structuri de forme
particulare. Pe de alt ă parte, aceste structuri fac insecta greu de consumat pentru p ăsările sau
reptilele insectivore (aceste structuri sunt de regul ă puternic chitinizate). In fauna Europei se
regăsesc puține specii din acest grup. Din acestea pot fi men ționate Centrotus cornutus , care
prezintă la nivelul protoracelui dou ă excrescen țe laterale conice și o prelungire lung ă posterioar ă
situată deasupra abdomenului. Ceresa bubalus (Fig. 97) este asem ănătoare cu specia mai sus-
menționată, deosebindu-se prin origine – este o specie nord-american ă – culoarea verde deschis
și excrescen țele de pe protorace care sunt extrem de ascu țite. Aceast ă specie este considerat ă ca
fiind dăunătoare în livezile de m ăr, femelele depunând în ramurile tinere ale pomilor ponta.

Figura 98 – Fulgoride – 1 – Fulgorea lanternaria (după Weber); 2 – Caliscellis bonellii
(după Haupt, din Grassé)
Grupa taxonomic ă a fulgoroideelor este slab reprezentat ă în zonele temperate comparativ
cu cele tropicale; sunt cunoscute circa 6500 de specii, adesea de talie mare, cu anvergura aripilor
depășind 15 cm. Cicadele din acest grup prezint ă o serie de tr ăsături particulare. Astfel, capul
folgoridelor prezint ă o excrescen ță a zonei frontale, care la un ele specii este hipertrofiat
ă, putând
atinge dimensiuni considerabile – ca la genurile Fulgora (Fig. 98) sau Cathedra . Antenele se
inseră sub ochii compu și, prezentând dou ă articole bazale masive, continuate cu un articol
flageliform. In ce prive ște aparatul bucal, clipeusul nu atinge cu limita sa superioar ă nivelul
ochilor. Coxele picioarelor sunt de dimens iuni medii, egale ca dimensiuni, iar inser ția lor se face
spre lateral, spre deosebire de cazul cicadelor propriu-zise, la care coxele sunt inegale, de
1 2

Entomologie general ă
137dimensiuni mici și se inseră aproape de linia median ă a corpului. Aripile pot prezenta adesea un
grad de chitinizare care le face semicoriacee, prezentând uneori desene de tip ocelat pe aripile
posterioare. De obicei aripile sunt dispuse în form ă de V desupra corpului, dar exist ă și specii la
care aripile sunt dispuse orizontal sau chiar vertical. Baza aripilor anterioare este protejat ă de o
structură solziform ă – tegula, uneori mascat ă de protorace. Aripile lor sunt adesea colorate viu,
amintind aripile lepidopterelor. Denumirea grupului vide de la observa ții destul de controversate
ale naturali știlor din secolul XIX, conform c ărora extremitatea cefalic ă masivă a acestor insecte
are capacitatea de a emite lumin ă. O astfel de observa ție este posibil s ă se bazeze pe posibilitatea
dezvoltării pe capul hipertrofiat al fulgoridelor al unor bacterii bioluminescente. In fauna
europeană pot fi întâlnite relativ pu ține specii de fulgoride. Astfel este Caliscellis bonellii
(familia Issidae, Fig. 98), o insect ă de talie mic ă, cu aripile anterioare chitinizate și cu tarsele și
tibiile picioarelor pr otoracice puternic l ățite.

Subordinul Sternorrhyncha
Cuprinde specii de talie mic ă și foarte mic ă, ce prezint ă o serie de glande tegmentare și
adesea sunt gregare. Sunt grupate în pa tru suprafamilii (ridicate de unii speciali ști la rang de
subordine).
Suprafamilia Psylloidea include speci i preponderent tropicale, de talie mic ă (1-5 mm),
aripate îns ă cu zborul slab. Picioarele pos terioare sunt adaptate la s ărit. Capul prezint ă ochi mari
și antene de lungime medie. Abdomenul psilinelor prezint ă un proces de reducere a primelor
două segmente. Aripile, mambranoase, au o nerva țiune caracteristic ă: există o singură nervură
bazilară care se ramific ă în trei ramuri, bifurcate la rându l lor. Sunt gregare, iar larvele și adulții
au adesea plante-gazd ă diferite, astfel c ă la apariția adulților aceștia execut ă migrații. La unele
specii de psiline larvele secret ă substanțe dulci care atrag și alte insecte; majoritatea larvelor de
psiline secret ă și substanțe ceroase. Adul ții au corpul colorat fie ro șietic fie brun-verziu, aripile
fiind mai lungi decât abdomenul. Genurile de psiline care au specii în fauna țării noastre sunt
Psylla, Trioza, Aphalara, Craspedolepta, Rhinocola . La noi în țară comun din acest grup este
Psylla mali – puricele melifer al m ărului, o specie cu corpul colorat verzuie sau g ălbuie, cu
nervurile colorate în brun. Psylla pyricola , de culoare ro șietică cu dungi negre la nivelul
toracelui poate fi adesea întâlnit pe p ăr. Ambele specii sunt considerate d ăunătoare. Cele mai
multe specii se dezvolt ă însă pe plante din flora spontan ă – Trioza urticae pe Urtica dioica ,
Trioza galii pe Galium sau Euphorbia , Aphalara polygoni pe Polygonum , Rhinocola speciosa pe
plop, unde produce gale, Rhinocola aceris pe specii de Acer etc.

Figura 99 – Psylla pyricola ,
femelă aripată
(după Haupt, din Ionescu)
Figura 100 – Aleurodes
abutilonea ♀ (stânga),
Aleurodes pruinosus ♂
(dreapta) (din Grassé)

Entomologie general ă
138 Suprafamilia Aleyrodoidea cupr inde de asemenea specii tropicale gregare, de talie mic ă,
caracterizate prin prezen ța unui num ăr mare de glande cu o secre ție ceroasă care este împr ăștiată
de insectă pe tot corpul cu ajutorul picioarelor. Capul este prev ăzut cu doi ochi compu și și cu doi
oceli. Antenele sunt filamentoase, scurte. Ar ipile anterioare sunt mai lungi decât cele
posteriorare. Nerva țiunea este redus ă, aripile anterioare prezentând o singur ă nervură care se
bifurcă de la baz ă. Larvele aleurodinelor sunt sedentare, cu corpul oval, cu segmenta ția vizibilă.
Se fixeaz ă pe fața ventrală a frunzelor fie prin intermediul unor fire lungi fie prin intermediul
unei secre ții ceroase. Ciclul lor de dezvoltare include mai multe genera ții formate din indivizi
sexuați aripați, prin acest am ănunt deosebindu-se de ciclul de dezvoltare al afidelor.
In Europa, acest grup este reprezentat prin câteva specii din genurile Aleurodes,
Trialeurodes, Asterochiton, Aleurochiton, Siphoninus, Udamoselis, Dialeurodes,
Bulgarialeurodes etc.
Musculița albă de seră – Trialeurodes vaporariorum , originară din zona Asiei de Sud-Est
și ajunsă în Europa în secolul XVIII odat ă cu transportul plantelor tropicale în gr ădinile botanice
din vestul continentului. Prim ăvara și vara adul ții se pot întâlni și în natur ă, însă nu rezist ă pe
timpul iernii când se întâlnesc în sere și locuințe. Bulgarialeurodes rosae este foarte comun pe
speciile spontane sau ornamentale de Rosa , Siphoninus phillyreae pe pomi fructiferi din familia
Rosaceae și pe Crataegus .

Superfamilia Aphidoidea
Este un grup numeros, cu specii de talie mic ă și foarte mic ă (nu depășesc 2-3 mm
lungime). Sunt insecte gregare, cu alternan ță de genera ții sexuate și asexuate, de regul ă diferite
morfologic (Fig. 101). Capul hipognat prezint ă antene lungi. Când sunt prezente (de regul ă
masculii sunt aripa ți, ca și femelele genera ției sexuate; femele genera țiilor partenogenetice sunt
de obicei nearipate), aripile sunt mai lungi decât corpul, iar nerva țiunea este redus ă. Aripile
posterioare sunt mai mici decât cele anterioare . Picioarele sunt de asemenea lungi, permi țând
deplasarea în vegeta ție înaltă. Abdomenul prezint ă la multe specii excrescen țe caracteristice pe
partea dorsal ă – corniculi. Adesea prodc gale pe plante, datorit ă compozi ți chimice a secre țiilor
lor salivare. Afidele produc secre ții dulci care atrag furnicile. Dependen ța furnicilor de aceste
sucuri dulci este atât de mare încât ocrotesc coloniile de afide și îndepărtează dușmanii acestora
iar în caz de ploi abundente chiar transport ă afide în interiorul coloniei.

Figura 101 –
Aphis
malifolius : 1 –
virginipar ă
aripată de
primăvară; 2 –
virginipar ă
aripată de
toamnă; 3 – 3 6 5
4 1 2

Entomologie general ă
139Ciclul de dezvoltare al afidelor începe prim ăvara când din ou ăle din rezisten ță eclozează
așa-numitele femele fundatrigene, amictice. Aceste femele se înmul țesc partenogenetic,
depunând ou ă nefecundate din care ies femele virginipare. Aceste femele virginipare depun tot
ouă nefecundate, în acest fel pe timpul sezonului cald al anului succedându-se mai multe
generații de femele partenogenetice, unele aripate, altele nearipate. Toamna apar femele
partenogenetice sexupare sau mictice; acestea depun ou ă din care ies atât masculi cât și femele,
care constituie genera ția sexuată. După acuplare, femele genera ției sexuate depun ou ă durabile,
care sunt singurele ce pot rezista peste iarn ă.
In acest grup taxonomic s unt incluse familii ca Aphididae, Pemphigidae, Chermesidae,
Schizoneuridae, Phylloxeridae . La noi în țară se întâlnesc numeroase specii de afide, îns ă
comparativ cu alte grupe, afidele nu au beneficiat de studii taxonomice aprofundate. Din familia Aphididae fac parte specii ca Doralis (Aphis) fabae – care se dezvolt ă pe leguminoase, Aphis
mali – pe măr, Sitobion avenae – pe graminee de cultur ă, Brevicoryne brassicae (Fig. 102) – pe
varză etc.
Speciile din familiile Schizoneuridae și Pemphigidae produc secre ții ceroase, care protejeaz ă
corpul și dau insectei un aspect lânos. Eriosoma lanigerum (Fig. 102) – p ăduchele lânos, este
una dintre cele mai cunoscute specii din acest grup. Caracterizat prin fire lungi ceroase care
acoperă tot abdomenul, stadiile nearipate și aripate ale acestei specii se dezvolt ă pe pomi
fructiferi, în special pe m ăr. Eriosoma (Schizoneura) lanuginosum ș
i Tetraneura ulmi sunt specii
care se dezvolt ă pe frunzele de ulm, producând gale caracteristice – prima produce gale mari, cu
diametru de pân ă la 2 cm (produse prin în țeparea mugurelui foliar), iar a doua gale mici, scurt
pedunculate, pe suprafa ța superioar ă a frunzelor. Speciile genului Pemphigus produc gale la
nivelul pe țiolului frunzelor. Foarte comun este Pemphigus spirothecae care produce gale r ăsucite
pe pețiolul frunzelor de Populus , ca și Pemphigus populi , care produce gale globuloase.
Familia Chermestidae include specii care produc gale coniferelor. Au corpul protejat de o
secreție ceroasă, iar corniculele lipsesc. Ciclul lor de dezvoltare se desf ășoară de cele mai multe
ori pe dou ă specii diferite de conifere, dintre care pr ima este de obicei o specie de molid iar a
doua brad sau lari ță. Cea mai comun ă specie din acest grup la noi în țară este Chermes abietis ,
care produce gale doar pe molid, f ără să se deplaseze pe o a doua plant ă-gazdă. Galele acestei
specii sunt plasate pe traseul ramurilor tinere.
Familia Phylloxeridae cuprinde pe continentul european o singur ă specie – Phylloxera vastarix
(Fig. 102) – de origine nord-american ă, cere își defășoară ciclul de dezvoltare pe vi ța de vie.
Adusă în Europa odat ă cu butași de viță american ă în anul 1860, filoxera s-a r ăspândit rapid,
distrugând practic aproape în întregime planta țiile de viță de vie europene. Ap ărută pentru prima
dată în Franța, s-a răspândit ulterior în toat ă Europa, în România fiind semnalat ă pentru prima
dată în 1884 la Valea C ălugărească. Ciclul de dezvoltare al acestei specii este destul de complex,
prezentând dou ă forme – galicole, care se dezvolt ă pe părțile aeriene ale vi ței de vie și radicicole,
care se dezvolt ă pe părțile subterane. Deasemenea, s-a constatat c ă ciclul de dezvoltare al
filoxerei în America de Nord difer ă de cel din Europa, unde de regul ă formele galicole nu se pot
dezvolta. Ciclul de dezvoltare al formelor americane începe prim ăvara cu larvele care ies din
ouăle de rezisten ță depuse de femele toamna pe scoar ță. Larvele se deplaseaz ă pe frunze, unde
formează gale caracteristice cu aspect circular. In aceste gale se dezvolt ă prima genera ție, care
după patru năpârliri dă naștere femelelor fundatrigene. Aceste femele depun ou ă nefecundate,
din care se dezvolt ă o nouă generație de femele (virginipare). Aceste femele depun ou ă
partenogenetice, și astfel pe timpul sezonului cald se succed mai multe genera ții de femele. O
parte din femelele partenogenetice p ărăsesc la un moment dat aparatul foliar și dezvoltarea lor
continuă pe rădăcinile viței de vie, unde vor da na ștere prin partenogenez ă mai multor genera ții
succesive denumite radicicole. Spre sfâr șitul verii, dintre formele radicicole apar forme cu
primordii de aripi. Acestea ies la suprafa ța solului și își continuă dezvoltarea pe aparatul foliar,
reprezentând genera ția sexupar ă, formată tot din femele. Aceste femele depun ou ă din care ies

Entomologie general ă
140masculi și femele. Dup ă împerechere, femelele genera ției sexuate depun ou ă de rezisten ță, care
vor da naștere în prim ăvara următoare genera ției fundatrigene.
Pe continentul european, ciclul de dezvoltare al filoxerei se rezum ă de cele mai multe ori la
generațiile radicicole, formele galicole lipsind aproape cu totul. Efectele în țepăturilor de filoxera
asupra viței de vie europene sunt în final fatale pentru plant ă. Asupra speciilor americane de vi ță
de vie, atacul filoxerei nu are nici pe departe acela și efect, deoarece aceste specii au sub scoar ță
un strat gros protector – mult mai sub țire la speciile europene – care nu permite accesul
aparatului în țepător al filoxerei. In plus, seva speciilor americane are un pH mai acid, care
inactiveaz ă o parte din enzimele aflate în secre ția glandelor salivare ale filoxerei. Din acest
motiv, în prezent se practic ă pe scară largă ca o măsură preventiv ă cultivarea soiurilor europene
pe port-altoi de origine american ă.

Brevicoryne brassicae – sus femel ă apteră, jos
– femelă aripată (după Săvescu) Eriosoma lanigerum – sus – femel ă
sexupară aripată, dreapta – femel ă
apteră (după Marchal, din Grassé)
Phyloxera vastatrix – stânga, femel ă
sexupară aripată, la mijloc – fundatrigen ă
galicolă, dreapta – femel ă radicicol ă
hibernant ă (după Cornu, din Grassé )Chermes abietis – femelă aripată
(după Patch, din Grassé)
Figura 102 –