Entomofauna Daunatoare

CUPRINS

Cap. pag.

Introducere––––––––––––––––––-

Morfologia insectelor––––––––––––––-

Biologia insectelor–––––––––––––––-

Istoricul cercetărilor entomologice din România––––

Cadrul fizico – geografic–––––––––––––

Materialul și metoda de lucru–––––––––––-

Rezultate obținute––––––––––––––––

Analiza rezultatelor–––––––––––––––

Concluzii–––––––––––––––––––

Bibliografie––––––––––––––––––-

Planșe color––––––––––––––––––

I. INTRODUCERE

Insectele reprezintă cea mai vastă împărăție a lumii animalelor, vastitate care se referă la numărul de specii cât și la numărul de indivizi.

Clasa Insecta cuprinde cel mai mare număr de reprezentanți din Încrengătura Arthropoda ( reprezentând 70% dintre toate speciile cunoscute, din regnul animal ).

Insecte cu un număr de 3 perechi de picioare fiind cunoscute și sub numele de Hexapoda.

Dintre insectele cunoscute până în prezent aproximativ 1.000.000 de specii, majoritatea au nu regim de hrană fitopag, fiind dăunătoare plantelor utile omului, atât cultivate, cât și din flora spontană.

Pagubele pe care le provoacă sunt foarte mari și la unele culturi pot conduce chiar la compromiterea culturii, dacă dăunătorii nu sunt identificați la momentul oportun.

În ceea ce privește numărul de indivizi, el este deseori fantastic, chiar dacă ne referim la regiuni restrânse. Spre exemplificare amintim de roiurile de efemeride, de nenumărate furnici care în ținuturile tropicale pornesc din când în când după pradă, nimicind orice animal surprins în calea lor.

În ceea ce privește dimensiunile lor, acestea variază în limite largi de la 0,25 mm. ( unele coleoptere și hymenoptere ) și ajungând până la 150-280 mm ( unele coleoptere și lepidoptere ).

Insectele sunt animale cu simetrie bilaterală și au corpul metamerizat de unde și numele clasei ( termenul “insectum“ = segmentat, metamerizat ), format din mai multe segmente ( “somite“ sau “metamere” ) care pot fi inegale, respectiv “segmentația heteronomă” la adulți sau mai mult sau mai puțin egale, respectiv “segmentația homonomă” la larve. Numărul total de segmente este în general 9-12 pentru insectele adulte și 12-15 pentru larvă. Segmentele corporale se grupează în 3 părți distincte:

cap;

torace;

abdomen.

Capul numit și “caput” sau “capsula cefalică” este format din 6 segmente, total contopite într-o cutie cefalică rezistentă. Capul prezintă o pereche de antene, organele vizuale ( ochi compuși și oceli ) și piesele bucale.

Toracele ( thorax ) este alcătuit din 3 segmente ( protorace, mezotorace, metatorace ) fiecare având inserate latero-ventral câte o pereche de picioare, iar mezo- și metatoracele poartă dorsal la majoritatea speciilor câte o pereche de aripi, insectele fiind singurele nevertebrate adaptate la viața aeriană, cu deplasare prin zbor. Sunt și insecte lipsite de aripi ( apterygote ) sau care posedă numai câte o pereche de aripi ( diptere ).

Abdomenul ( “urosom” ) este lipsit de picioare. Este format din 7-9 segmente la insectele superioare și din 12 metamere la cele inferioare. Unele apendice locomotorii se găsesc la insectele inferioare ( Apterygota ) și la larvele unor insecte superioare ( lepidoptere, unele himenoptere, etc. ).

Corpul insectelor este acoperit cu un înveliș chitinos ce constituie tegumentul, cu rol de exoschelet.

Respirația la insecte este traheală, completată uneori cu cea cutanată sau branhială.

Tubul digestiv e drept, aparatul circulator lacunar deschis iar sistem nervos ganglionar scalariform ventral.

II. MORFOLOGIA INSECTELOR

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este format din trei regiuni bine dinstincte: cap, torace și abdomen.

A) Capul și apendicele sale:

Capul insectelor ( caput sau epicranium ) este format dintr-o capsulă bine chitinizată alcătuite din 6 segmente intim sudate între ele, observabile numai în stadiul embrionar ( acron, segment antenal, intercalar, mandibular, maxilar și labial ). Capsula cefalică are două orificii: unul anterior ( orificiul bucal ) și unul posterior ( orificiu occipital , “foramen occipital” ). Capul are o suprafață netedă, uneori poate avea escrescențe, coarne, depresiuni.

Capul prezintă suturi ( sutura occipitală, coronară, suturile coronare, etc. ) care delimitează suprafața sa în regiuni care corespund însă cu metamerele epicraniului dispuse astfel:

dorsal: clypeus ( clipeu ), frons ( fruntea ), vertex ( creștetul capului ), occiput ( occipital ), genae ( obraji );

ventral: porțiunea bazilară, gula și labium ( buza inferioară ).

Porțiunea care face legătura între cap și torace formează gâtul ( collum ). Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară denumită cervicum.

În raport cu poziția capului față de restul corpului și orizontalitatea acestuia, se deosebesc 3 tipuri de cap:

tipul prognat: când axa capului este în prelungire cu axa corpului, fruntea este situată în sus, iar organele bucale înainte. Se întâlnește la majoritatea insectelor.

tipul ortognat: când axa capului este perpendiculară pe axa corpului, fruntea îndreptată înainte, iar organele bucale în jos ( Orthoptera, etc. ).

tipul hypognat: axa capului formează un unghi ascuțit cu axa corpului, fruntea e îndreptată mai mult sau mai puțin în jos și înainte, iar organele bucale sunt în jos ( Blatharia ).

La cap insectele prezintă organele vizuale, o pereche de antene și aparatul bucal.

Organele vizuale sunt reprezentate prin ochi compuși și ochi simpli ( oceli ).

Ochii compuși sunt în număr de 3 – 30.000, ce permit insectelor să distingă obiecte și mișcarea acestora,vederea lor fiind în mozaic. Sunt alcătuiți dintr-un număr variabil de omatidii ( fațete ), de regulă de formă hexagonală. Mărimea, forma și culoarea variază de la specie la specie, reprezentând organele vizuale propriu-zise ale insectelor. La unele grupe de insecte ( cavernicole, etc. ) sunt reduși sau pot lipsi.

Ochii compuși sau fațetați sunt întotdeauna în număr de 2, situați simetric pe părțile laterale ale capului în cavitățile orbitale. Sunt glabri, rareori acoperiți cu perișori sau gene.

La unele insecte ( Libellulidae, etc. ) sunt foarte dezvoltați, iar la altele sunt reduși sau pot lipsi.

Ochii simplii sau ocelii. Sunt ochi mici situați de obicei pe frunte sau pe vertex, mai rar pe părțile laterale ale capului. Ochii simpli pot fi dorsali = oceli ca la adulți și laterali = stemate, la unele larve. Ochii simplii sunt formați dintr-o fațetă care are la exterior cornea și în interior cristalinul, retina, nervul optic.

Numărul lor e variabil, fiind cuprins între 1 și 3 la adulți și 8-12 la larve.

Antenele ( antennae ) sunt apendice mobile, perechi și simetric articulate la cap în poziție variabilă față de ochi, fixate de obicei pe frunte.

O antenă este alcătuită în general din 3 – 40 articole. Unele insecte au antenele formate numai din 3 articole ( Musca domestica ), iar altele din 80 – 100 articole ( Blatta ).

Antenele insectelor au rol de organe de simț și, mai ales, ca organe olfactive și de pipăit ( tactile ); numai la puține specii sunt reduse sau lipsesc.

Antenele sunt formate din cel puțin 3 articole denumite și dispuse astfel:

scapul ( scapus ): sau articolul bazal;

pedicelul ( pedicellus );

flagel ( flagellus sau folicullum ) pe care se inseră restul articolelor antenei.

Numărul și forma articolelor antenale este forte variat în funcție de specie.

Tipurile de antene la insecte sunt următoarele:

Antene setiforme întâlnite la: Locusta, Blatta.

Antene filiforme întâlnite la: Carabus, Tinea, etc.

Antene moniliforme întâlnite la: Termite, Temebrio, etc.

Antene pectinate întâlnite la: Corimbites, unii fluturi.

Antene măciucate cu două subtipuri:

antene clavate întâlnite la: Pieris,etc.

antene capitate întâlnite la: Meligethes, Necrophorus, Silpha, etc.

Antene lamelate întâlnite la: Polyphyla, Melolontha, etc.

Antene fusiforme întâlnite la: Zygaena, etc.

Antene geniculate întâlnite la: Lucanus, Tanymecus, etc.

Antenele plumate întâlnite la: Lymantria, Bombyx, etc.

10) Antenele neregulate întâlnite la: Hydrous, Gyrenus.

11) Antenele setifere întâlnite la: Musca domestica.

Aparatul bucal la insecte

Aparatul bucal al insectelor se află în jurul orificiului bucal și este format din 6 organe principale cu simetrie bilaterală, două perechi și două neperechi:

labrum sau buza superioară cu rol de fixare și prehensil.

două mandibule sau maxilarele superioare, organe masticatoare.

două maxile sau maxilarele inferioare, cu rol prehensil și de triturare.

labium sau buza inferioară cu rol de formare a bolului alimentar și împingerea acestuia în tubul digestiv.

În afara acestor organe principale, aparatul bucal mai prezintă două piese neperechi:

epypharinx sau epifaringe se intîlnețte pe partea ventrală a labrului și constituie limba insectelor.

hypopharinx sau hipofaringele, o piesă internă a labiului, cu rol gustativ.

În raport cu regimul de hrană al insectelor, aparatul bucal se diferențiază în mai multe tipuri și subtipuri pornind de la tipul fundamental de rupt și mestecat, el dovedind o mare putere de adaptabilitate trofică:

Aparatul bucal de rupt și mestecat ( sau rupt și masticat )

Este tipul de bază de la care au derivat celelalte forme și variante de aparate bucale. Este adaptat la consumul hranei solide prin roaderea grosolană, masticare și triturare.

Se întâlnește la adulții de la 11 ordine și larvele aparținând la 17 ordine, mai comune fiind: Odonata ( libelule ), Orthoptera ( coșași, lăcuste, greieri ), Blattaria ( libărci ), Coleoptera ( gândaci ), și larvele din următoarele ordine: Ordinul Lepdoptera ( omizi ), unele larve ale Ordinului Hymenoptera ( viespi ), Diptera ( muște ),etc.

Organele bucale ale acestui tip sunt reprezentate prin cele 6 piese principale, prezentând următoarele caracteristici:

Labrum sau buza inferioară este situată în prelungirea clipeului, având formă variabilă. Este bine chitinizată ( coleoptere, ortoptere, etc. ) iar mișcările sunt efectuate de mușchiul retractor. Pe partea sa ventrală se găsește epifaringele ( epipharinx ) ce reprezintă limba ( ligula ) insectelor, ce are rol gustativ, olfactiv și tactil.

Mandibulele sau maxilarele superioare sunt în număr de două și situate simetric sub labrum. Sunt organe mobile, bine chitinizate și puternice, cu marginea internă tăietoare, prevăzute cu dinți. Se articulează cu baza epicraniului prin doi condili. Au mărimi și forme diferite. Mișcările lor sunt laterale determinate de doi mușchi mandibulari. Mandibulele servesc la apucarea, ruperea și roaderea hranei.

Maxilele sau maxilarele inferioare sunt piese perechi și așezate simetric sub mandibule, mai puțin chitinizate și au rolul de a tritura hrana.

Spre deosebire de mandibule și labrum, maxilele și labium sunt alcătuite din mai multe articole variate ca formă și funcționalitate.

O maxilă este alcătuită din 5 piese variate ca formă și funcțiuni:

cardo sau baza maxilei ce o fixează pe aceasta la capsula cefalică.

stipes sau corpul maxilei este articulat la cardo și pe care se inseră restul de trei piese:

lobul intern sau “lacinia” – este puternic sclerificat și prevăzut pe partea internă cu dințișori.

lobul extern sau “galea” – este slab sclerificat și moale.

lobul lateral palpul maxilar format din 3 – 5 articole cu rol prehensil și tactil.

Labium sau buza inferioară este un organ bucal impar situat sub labrum și între maxile. Este alcătuit tot din 5 piese:

submentum, sau baza labiului, care fixează buza inferioară la cap.

Mentum, sau corpul labiului, de formă și mărime diferită pe care se articulează:

gloscole variate ca formă și funcționalitate.

O maxilă este alcătuită din 5 piese variate ca formă și funcțiuni:

cardo sau baza maxilei ce o fixează pe aceasta la capsula cefalică.

stipes sau corpul maxilei este articulat la cardo și pe care se inseră restul de trei piese:

lobul intern sau “lacinia” – este puternic sclerificat și prevăzut pe partea internă cu dințișori.

lobul extern sau “galea” – este slab sclerificat și moale.

lobul lateral palpul maxilar format din 3 – 5 articole cu rol prehensil și tactil.

Labium sau buza inferioară este un organ bucal impar situat sub labrum și între maxile. Este alcătuit tot din 5 piese:

submentum, sau baza labiului, care fixează buza inferioară la cap.

Mentum, sau corpul labiului, de formă și mărime diferită pe care se articulează:

glossa sau lobul intern.

paraglossa sau lobul extern.

palpul labial format din trei articole având rol în pipăit.

Mai există o piesă bucală nepereche – hipofaringele ( hypopharynx ) care este o piesă internă a labiului cu funcție gustativă.

La unele insecte cavitatea preorală sau prebucală este împărțită de hipofaringe într-o porțiune superioară numită cibarium și alta inferioară numită salivarium în care se deschid glandele salivare.

Labium are rolul de a finisa triturarea hranei, de a forma bolul alimentar și de a-l împinge spre faringe.

Aparatul bucal de lins, supt și rupt

Este adaptat la consumarea hranei lichide, semilichile și solide, fiind cel mai apropiat de tipul general de rupt și masticat.

Se întâlnește la Ordinul Hymenoptera ( Apoidea, Vespoidea), și modificat la Muscidae ( Diptera ).

Aparatul bucal de lins, supt și rupt a suferit modificări de structură prin alungirea organelor componente, datorită necesității insectei de a putea linge și suge hrana.

Aceste modificări sunt reprezentate prin:

labrum, apare mai alungit

mandibulele sunt mai puternice la viespi, ușor alungite și cu dinți pe partea internă, cu rol în roaderea hranei solide.

maxilele au suferit modificări profunde: cardo a luat forma unui bastonaș, stipesul a unei plăci ușor alungite, lobii externi alungiți și îndoiți sub forma unei coase, cu rol de a sprijini trompa, lobii interni și palpii maxilari s-au atrofiat

labiul are structura cea mai modificată: glosele s-au alungit și s-au unit sub forma unei trompe, cu baza înconjurată de paraglose. Trompa reprezintă organul principal pentru lins și supt al insectelor, numit limbă sau “ligulă” terminată cu o piesă ca o linguriță ( flabellum ) ce ajută la luarea nectarului din flori.

Aparatul de lins și supt este de tip labial și funcționează pe principiul atracției capilare fiind caracteristic la albine și bondari, iar la viespi organele bucale constituie o formă de trecere spre tipul de rupt.

Aparatul bucal de lins și supt specific se întâlnește la unele Diptere, având următoarele particularități:

labium bine dezvoltat nearticulat și cărnos este terminat cu doi lobi voluminoși, ca niște pernițe numite “labellum”, rezultate din modificarea palpilor labiali, ce sunt străbătute de numeroase canale capilare, cele 2 labele fiind principalele organe ale aparatului.

palpii maxilari sunt relativ dezvoltați iar restul pieselor bucale sunt rudimentare sau lipsesc.

Aparatul bucal de supt și de lins

Este adaptat numai la hrană lichidă, fiind caracteristic fluturilor ( adulții Ordinului Lepidoptera ) și la unele muște ( Ordinul Diptera: subordinul Nematocera ).

La acesta:

labrul este redus la o mică placă așezată deasupra clipeului, la mijloc găsindu-se epifaringele.

mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc iar cele care au suferit transformări accentuate sunt maxilele unde palpii maxilari și lobii interni sunt rudimentari sau atrofiați, iar lobii externi s-au alungit și s-au unit pe linia lor mediană ca niște cârlige formând o trompă ce constituie organul bucal principal al aparatului prevăzut în interior cu un zgeab prin care trece hrana lichidă. În timpul repausului trompa ia forma unei spirale ( spiritrompă ).

Labiul este redus în afara palpilor labiali care sunt triarticulați, așezați de o parte și de alta a trompei având rolul de a o sprijini în timpul hrănirii.

Aparatul bucal de supt și lins este de tip maxilar, trompa derivând din maxile și acționează tot prin capilaritate.

Aparatul bucal pentru înțepat și supt

Este cel mai modificat față de tipul fundamental, fiind adaptat la consumarea hranei lichide situată în interiorul țesuturilor.

După modificările structurale și funcționale se diferențiază în 4 subtipuri:

Subtipul heteropter – homopter ( de înțepat și supt tipic ).

Se întâlnește la ploșnițe ( Heteroptera ), păduchii de plante ( Homoptera ) și prezintă următoarele particularități: labrul are forma unui capac tubuliform; mandibulele și maxilele s-au alungit, subțiat și transformat în stileți aciculari sau dințați la vârf ( 2 stileți “mandibulari” și 2 stileți “maxilari” ). Labiul este articulat ( 2 – 4 articole la Heteroptera ) sau nearticulat ( Homoptera ), s-a alungit și s-a transformat într-o trompă “rostrum” în care culisează cei 4 stileți. Stileții mandibulari și mai puțin cei maxilari au rolul de a tăia țesuturile plantei gazdă și de a suge hrana ( seva ) pe principiul pompei aspirorespingătoare. Stileții maxilari au rolul principal de a lua hrana și sunt străbătuți de 2 canale:

canalul nutritiv superior prin care insecta suge hrana.

canalul salivar inferior ce străbate hipofaringele și permite scurgerea salivei toxice în țesuturile atacate. La acest subtip “hipofaringele” și “epifaringele” sunt organe specializate, în interiorul hipofaringelui găsindu-se canalul salivar.

Subtipul dipter – culicid ( înțepat și supt specific )

Se întâlnește la țânțari ( Culicidae – Diptera ) și se caracterizează prin următoarele:

Labrul împreună cu epifaringele formează o piesă lamelară perforantă prevăzută cu un canal prin care insecta suge sângele.

Mandibulele și maxilele sunt transformate în stileți foarte subțiri.

Labiul apare ca o trompă alungită, nearticulată în care culisează cei 4 stileți și hipofaringele ca o a V-a piesă perforatoare în interiorul căruia se află posterior canalul salivar.

Subtipul dipter – tabanid ( tăiat și supt )

Se întâlnește la femelele de tăuni ( Tabanidae – Diptera ) și se aseamănă cu subtipul dipter – culicid, de care se deosebește prin faptul că este mai chitinizat. Principala modificare constă în transformarea labrului într-o piesă pumnal = stilet, ce reprezintă organul bucal, de bază al aparatului pentru tăiat în jurul cărui se găsesc celelalte organe.

Hipofaringele este o lamă aciculară în care se găsește canalul salivar. Organele aparatului respectiv realizează două acțiuni trofice:

de eliberare a hranei din țesutul atacat ( prin labrum, mandibule și maxile ).

de a suge și linge hrana ( prin labrum și hipofaringe ).

Subtipul Thysanopter ( asimetric ).

Cunoașterea tipului de aparat la insecte are importanță mare pentru determinarea dăunătorilor după modul de atac și alegerea insecticidelor cele mai eficiente.

B) Toracele și apendice sale

Toracele ( thorax ) este principala parte de susținere a corpului insectelor și este alcătuit din 3 segmente:

protorace ( prothorax ) care este segmentul anterior.

mezotorace ( mezothorax ) care este segmentul median

metatorace ( metathorax ) care este segmentul posterior.

Pe tartea latero – ventrală a fiecărui din cele 3 segmente ale toracelui se inseră câte o pereche de picioare, iar mezo – și metatoracele poartă dorsal, la majoritatea speciilor, câte o pereche de aripi.

Fiecare segment toracic, la rândul lui este alcătuit din mai multe plăci chitinoase numite “sclerite” grupate astfel:

arcul sau scleritul dorsal este numit tergum sau notum ( tergit ).

scleritul ventral sau sternum ( sternit ).

două arcuri laterale sau pleurae ( pleurite sau pleure ).

În raport cu poziția lor topografică pe segmentele toracice, scleritele notum, sternum și pleurae au denumiri corespunzătoare segmentului pe care se găsesc: pronotum, prosternum și propleure la prothorax; metanotum, metasternum și metapleure la metathorax.

Sternitele și tergitele sunt mai groase și mai mari având rol de apărare și susținere, iar pleurele sunt mai mici și subțiri cu rol în legarea tergitelor și sternitelor.

Între pleure și tergite sau între pleure și sternite se găsesc membrane “conjunctive” ce permit toracelui să-și mărească sau să-și micșoreze volumul în timpul respirației, circulației sângelui, etc.

Protoracele este mai bine dezvoltat la insectele care se deplaseză prin mers și fugă ( Orthoptera, Blattaria, Coleoptera, etc. ) și mai puțin dezvoltat la cele care zboară ( Hymenoptera, Lepidoptera, Diptera, etc. ).

Fiecare arc toracic are structuri variabile, în special pronotul, care este format din 4 sclerite: prescutum, scutum, scutellum, postscutellum. Aceste sclerite sunt de obicei sudate și mai rar sunt distincte ( Orthoptera ).

Propleurile sunt alcătuite din 2 sclerite: epistosternum și epimerum, iar prosternum apare ca o singură placă.

Mezotoracele este bine dezvoltat la insectele zburătoare, pe el fiind fixate aripile anterioare și are arcurile corespunzătoare cu denumiri adecvate: mezonotum, mezosternum și mezopleurae.

Cel mai vizibil este “scutellum”, subtriunghiular, mai dezvoltate fiind la Heteroptera și Coleoptera.

Metatoracele este mai dezvoltat la insectele zburătoare iar arcurile tegumentare au denumirile corespunzătoare: metanutum, metasternum și metapleure.

Organele locomotorii sunt reprezentate de:

picioare

aripi

Picioarele ( Pedes ) sunt organe de locomoție articulate specializate pentru mers. Sunt în număr de 3 perechi, prinse câte o pereche pe partea ventrală a fiecărui segment toracic, fixate între pleure și sternite.

La majoritatea speciilor sunt heteronome, dar pot fi și homonome ( Campodea ) .

După poziția pe care o ocupă pe torace ele au denumirile de: picioare anterioare ( prima pereche ), picioare medii ( a doua pereche ) și picioare posterioare ( a treia pereche ).

Piciorul insectelor este format din 5 articole:

coxa formează baza piciorului, fiind fixată de torace în cavitatea cotiloidă prin 2 condili.

trochanterul permite articulația dintre coxă și femur .

femurul este cel mai dezvoltat articol al piciorului mai ales la Orthoptare, Coleoptera, etc. de formă și mărime variabilă, uneori înzestrat cu dinți, spini, etc.

tibia este în general alungită, de formă și mărime variabilă iar marginile pot avea spini, pinteni, peri, etc. cu însemnătate taxonomică la Hymenoptere. La unele insecte ( Gryllidae, Tettigonidae ) pe tibie este localizat organul auditiv timpanal, iar la albine tibia posterioară are coșulețul pentru adunat polen.

tarsul este alcătuit din 1 – 5 articole “tarsomere”, ultimul denumit “pretars” și terminat cu gheară între care se pot afla:

un lob “arolium”.

2 excrescențe păroase “pulvili” cu rol adeziv.

Uneori un spin lung “empodium”

Tarsul se termină de obicei cu gheare ( ungues ).

La coleoptere pretarsul este mult alungit și se numește “onychium”.

În funcție de mediul de viață și de condițiile de mediu la care s-au adaptat, insectele prezintă următoarele tipuri de picioare:

Picioare pentru mers întâlnite la Ord. Coleoptera: Lucanus cervus,etc.

Picioare pentru fugă întâlnite la Ord. Blattidae – Blatta orientalis. Sunt întâlnite la majoritatea insectelor de la care au derivat celelate tipuri de picioare.

Picioare pentru sărit sunt de obicei cele posterioare și se întâlnesc două subtipuri:

la orthoptera săritura se face prin articulația dintre femur și tibie.

la unele homoptere ( Cicadine, Psyllide ) săritura se produce prin intermediul articulației dintre coxă, trochanter și femur, iar la unele Aphanyptere, ( Pulex ) există o formă intermediară

Picioare pentru săpat și scormonit sunt reprezentate de picioarele anterioare, fiind întâlnite la Gryllotalpa, Anomala.

Picioare pentru înot și vâslit

Picioare pentru apucat – prehensoare, în general cele anterioare adaptate la apucat și prins prada. Se întâlnesc la Mantis, Empusa, Nepa sp., etc.

Picioare pentru cules sau depozitat sunt picioarele porterioare de la albine ( Apis, etc. ), care servesc la adunatul și transportul polenului.

Picioare pentru prins ( Asilidae – Diptera ) și ancorat ( Anoplura )

Picioare pentru fixare ( Dytiscus )

Picioare pentru curățit ( Bombus )

Picioare pentru tors ( omizi ), etc.

Aripile ( alae )

Sunt în general în număr de 2 perechi articulate pe partea dorso – laterală a toracelui astfel:

Perechea anterioară prinsă pe mezotorace ( între mezonotum și mezopleure ).

Perechea posterioară prinsă pe metatorace ( între metanotum și metapleure ).

Excepție fac dipterele care posedă o singură pereche de aripi ( cea anterioară ) iar perechea posterioară a fost transformată în organe pentru echilibru, sprijin și direcție de zbor, denumite “balansiere” sau “haltere”.

Insectele inferioare sunt lipsite de aripi, constituind grupul insectelor “aptere”. La unele insecte din această grupă nici strămoșii lor nu au avut aripi = insecte primar aptere din care fac parte Subclasa Apterygota, iar la alte insecte lipsa aripilor a fost determinată de viața parazitară, însă strămoșii au avut aripi = insecte secundar aptere, din această categorie făcând parte Mallophaga, Anoplura, etc.

În afară de aripile perechi, la unele insecte mai există și unele apendice dorsale, situate tot pe torace, care ajută la zbor, cunoscute sub numele de patagia ( unii adulți de lepidoptere ) sau tegulae ( la unele Homoptere, Trichoptere, Hymenoptere, etc. ).

Aripile sunt evagiuni dorsale tegumentare, fiecare aripă fiind formată din două membrane intim sudate pe margini, iar între membrană se găsește o rețea de tubușoare chitinizate numite nervuri sau venule. Totalitatea nervurilor reprezintă venulația sau nervația aripei, ea reprezentând forma, mărimea, numărul și felul de așezare al nervurilor, variind de la specie la specie, cu rol important în determinarea insectelor. Nervurile după așezarea lor și legăturile dintre ele se împart în:

nervuri longitudinale

nervuri transversale.

Aripile insectelor au în general formă subtriunghiulară și au următoarele regiuni de orientare:

baza este partea proximală față de torace, fixând aripa de acesta.

vârful sau apexul, reprezintă partea distală.

marginea anterioară este cea îndreptată înainte în timpul zborului.

marginea posterioară opusă celei anterioare.

După constituția structurii lor aripile pot fi:

membranoase ( Hymenoptere )

membranoase cu solzi la Lepidoptera

pieloase la Odonata

pergamentoase la Orthoptera

chitinoase la Coleoptera.

După unitatea structurală aripile insectelor sunt de 3 feluri:

aripi omogene ( Odonata, Hymenoptera, Lpidoptera ) când ambele perechi au aceeași consistență.

aripi heterogene când fiecare pereche de aripi are o altă structură. E cazul Coleopterelor ( când aripile anterioare sunt chitinoase = elitre, iar cele posterioare membranoase ), Orthopterelor ( prezintă aripile anterioare pergamentoase = tegmine, iar cele posterioare membranoase ).

aripi mixte ( Heteroptera ) când aripile anterioare hemielitrele au porțiunea bazală chitinizată “corium”, iar cea apicală membranoasă.

Aripile insectelor pot avea diferite forme: triunghiulară ( Orthoptera ), ovală ( Lepidoptera ), alungită ( Odonata, Hymenoptera, etc. ), franjurate ( Thisanoptera, etc. ) și pot prezenta culori variate, însușiri morfologice ce constituie caractere în determinarea speciilor, mai ales la lepidoptere ( cromatismul alar ).

Aripile joacă un rol mare în viața insectelor având rol în deplasare, uneori la distanțe foarte mari ( ca la lăcuste, unii fluturi și gândaci, etc. ), în căutarea hranei, pentru împerechere, pontă, etc.

C) Abdomenul și apendicii săi

Abdomenul insectelor denumit și “urosom” este cea mai dezvoltată parte a corpului deoarece grupează majoritatea organelor interne fiind în general lipsit de organe de locomoție la adult. La unele larve ( Lepidoptere ) prezintă elemente de deplasare “pseudopicioarele”.

În general abdomenul este format din 7 – 9 segmente sau “uromere” ( urosomite ), mai rar 5 segmente ( Coleoptera ) sau 11 – 12 urosomite ca la Protura, Odonata.

Fiecare segment este alcătuit din 4 arcuri tegumentare:

arcul dorsal sau urotergit

arcul ventral sau urosternit

2 arcuri laterale sau uropleure, subțiri și pe ele se află orificiile respiratorii ale insectelor numite “stigme”, urotergitele și urosternitele sunt sclerificate, iar uropleuritele sunt moi, membranoase.

Legătura segmentelor abdominale se realizează prin membrane conjunctive care permit o mare flexibilitate.

La insectele cu abdomenul acoperit cu aripi, urosternitele sunt sclerificate și urotergitele membranoase, iar la cele lipsite de aripi atât urosternitele cât și urotegitele sunt moi și slab sclerificate.

La insectele primitive ( Apterygota și la Odonata ) abdomenul este alcătuit din 12 segmente grupate în 3 regiuni:

regiunea pregenitală alcătuită din 7 segmente

regiunea genitală alcătuită din 2 segmente

regiunea postgenitală alcătuită din 3 segmente care se termină cu coada sau “telson”. Ultimul segment abdominal se numește pigidiu ( pigidium ).

La unele Hymenoptere, primul segment abdominal este contopit cu ultimul segment toracal, formând un segment comun numit propodeum sau epinotum.

Abdomenul se prinde de torace prin diferite moduri:

direct al metatorace, reprezentând tipul “abdomen sesil” întâlnit la majoritatea insectelor;

printr-o gâtuitură rezultată din sudarea mezotoracelui cu primul segment abdominal iar al doilea uromer este mult îngustat, formând “propodeum”, acesta reprezentând tipul “abdomen suspendat” ( Vespoidae – Hymenoptera )

tipul de “abdomen pițiolat” sau pedunculat la speciile unde propodem este prelungit ca un pețiol prin următoarele 1 – 2 somite ( Formicidae, unele Ichneumonidae – Hymenoptera ).

Forma abdomenului la insecte este diferită, acesta putând fi: oval, cilindric, rotund, lățit, turtit dorso – ventral sau lateral, etc.

Ultimul segment abdominal are forme diferite: la Coloptera el poartă numele de “pygidium”, în care se deschide orificiul anal și prezintă piese chitinoase de mărimi și forme variate a căror totalitate constituie “armătura genitală” cu rol în taxonomia insectelor.

Această armătură genitală la masculi prezintă: cerci sunt apendice perechi, articulate sau nearticulate ( Orthoptera, Blattaria, Dermaptera, Ephermeroptera ). Se găsesc situați pe al 11 – lea segment abdominal. Îndeplinesc același rol ca și organele de simț ( antene posterioare ) dar pot servi și ca organe ajutătoare în timpul copulației ( Orthoptera ) sau ca organ de apărare ( Dermaptera ).

La femele întâlnim ovipozitorul sau “ oviscapul” cu rol de a depune ouă ( Orthoptera, Hymenoptera, etc. ).

La unele insecte acest organ s-a modificat prin ascuțirea ultimelor segmente sub formă de telescop ( unele coleoptere, diptere, etc. ) sau s-a transformat în acul cu venin ( Apidae, Vespidae ).

La unele specii, în afară de cerci abdomenul este prevăzut cu niște apendice mobile denumite “stili”. Se întâlnesc la insectele inferioare din Diptera, Thysanura, având rol ca organe de suport.

La Aphidae întâlnim “corniculi”.

Insectele au suprafața corpului acoperită cu tegument.

Tegumentul

Tegumentul reprezintă exoscheletul continuu al corpului insectelor și prezintă porțiuni cuticulare denumite “sclerite”, ce subîmparte corpul în sclerite.

Scheletul tegumentar al fiecărui segment corporal este alcătuit din mai multe sclerite grupate în 3 zone:

partea dorsală “tergum” ( tergit sau notum )

partea ventrală “sternum” ( sternit )

părțile laterale “pleurae” ( pleurite sau pleuron ).

Tegumentul insectelor are următoarele funcțiuni de bază:

are rol în protecție

păstrează turgescența constantă

formează învelișul chitinos sau exoscheletul corpului

generează diferite formațiuni ( peri, solzi, glande, etc. )

produce culoarea fizică și chimică a corpului

Corpul insectelor este colorat diferit și această colorație poate fi:

de natură structurală ( fizică )

de natură pigmentară ( chimică )

Tegumentul insectelor este alcătuit din două părți principale:

piele

peri senzoriali

Pielea este formată din 3 componente structurale:

membrană bazală

epidermă

cuticulă

Membrana bazală este stratul intern al pielii, acelulară sau formată uneori din celule stelate. Are rolul de a separa tegumentul de cavitatea generală mixtă a corpului.

Epiderma sau “hypoderma” este alcătuită dintr-un singur strat de celule mari, cilindrice sau cubice, cu rolul de a genera cuticula.

Cuticula este constituită din trei straturi:

endocuticula

exocuticula

epicuticula.

Endocuticula este stratul intern cel mai gros și este format din mai multe rânduri de celule chitinizate secretate de hipodermă.

Exocuticula este stratul cel mai rezistent al cuticulei fiind constituit din chitină mai pură și constituie pigmenți ce dau culoare chimică a tegumentului.

Epicuticula este stratul extern foarte fin și alcătuit din substanțe grase și ceroase, cu rol în protecție și în păstrarea turgescenței constante a corpului.

Perii senzoriali sunt generați de celulele trichogene din epidermă și se găsesc în grosimea și exteriorul pielii. Ei vin în legătură cu ramificațiile sistemului nervos periferic și iau parte la transmiterea excitațiilor din mediul extern.

Cunoașterea structurii tegumentului prezintă importanță în efectuarea tratamentelor fitosanitare.

Tegumentul este exoscheletul insectelor și în unele regiuni corporale se învaginează, formând în interior niște elemente chitinoide numite apodeme sau “trabecule” a căror totalitate constituie endo – scheletul insectelor pe care se inseră mușchii. Acesta se împarte în două zone principale:

tentorium, ce deservește regiunea capului.

endothorax, care deservește regiunea toracică.

MORFOLOGIA INTERNĂ A INSECTELOR

Cunoașterea morfologiei interne a insectelor, completată cu particularitățile morfologiei externe, conduce la organizarea științifică și eficientă în acțiunea de prevenire și combatere a dăunătorilor plantelor cultivate.

Organizarea internă a insectelor prezintă 6 sisteme:

sistemul nervos

digestiv

circulator

respirator

excretor

reproducător

Sistemul nervos și organele de simț

Sistemul nervos al insectelor este de tip ganglionar, format din 3 părți conectate între ele: sistem nervos central, sistem nervos simpatic și sistem nervos periferic.

Sistem nervos simpatic este situat anterior și mai ales ventral, este constituit din:

3 perechi de ganglioni cerebroizi ( sau creierul insectelor )

3 perechi de ganglioni subesofagieni cu nivelul periesofagian

cordonul nervos central.

Ganglionii cerebroizi fuzionează într-o masă ganglionară numită “creierul” care prezintă 3 regiuni:

creierul anterior sau “protocerebrum”

creierul median sau “deuterocerebrum” care inervează antenele

creierul posterior sau “tritocerebrum” ce inervează fața capsulei cefalice și labrul.

Creierul este centrul nervos vital care coordonează activitatea tuturor ganglionilor nervoși din corpul insectelor.

Ganglionii subesofagieni se leagă de creier prin: conective ce alcătuiesc inelul periesofagian și ei inervează porțiunile aparatului bucal: mandibulară, maxilară și labială.

Cordonul nervos ganglionar scalariform ventral este constituit din: 3 perechi de ganglioni toracici și 5 – 8 perechi de ganglioni abdominali, respectiv câte o pereche în general, de fiecare segment abdominal, în afară de cel anal.

La majoritatea insectelor se observă o concentrare a ganglionilor toraco – abdominali, uneori aceștia fuzionând într-o singură masă nervoasă.

Ganglionii sunt legați între ei prin fibre nervoase transversale numite “comisuri” și longitudinale numite “conective”, constituind un fel de scară, de unde și denumirea de “sistem nervos scalariform”.

Sistemul nervos central este denumit și sistem nervos voluntar sau al vieții de relație, fiind supus voinței insectelor.

Sistemul nervos simpatic sau visceral ( stomatogastric ) este alcătuit din 3 regiuni:

simpaticul stomatogastric și “nervul recurent” este legat de creier și inervează porțiunea medie a capului, stomodeumul, mezenteronul, inima și alte organe viscerale.

simpaticul ventral care inervează partea ventrală a corpului și sistemul respirator

simpaticul caudal ce inervează proctodeum și partea posterioară a corpului, inclusiv organele genitale.

Sistemul nervos periferic este alcătuit din:

cordoane nervoase senzitive ce pornesc de la ganglioni la perii senzoriali

cordoane nervoase motoare ce pornesc de la ganglioni la mușchi.

Organele de simț sunt de origine ectodermică. Cele 5 simțuri principale sunt:

vizual

auditiv

olfactiv

tactil

gustativ.

Organele vizuale sunt reprezentate prin ochi simplii și ochi compuși.

Ochii simplii, în număr de 3, sunt prezenți la larvele de Lepidoptere și Diptere, pe frunte ( oceli ) și laterali ( stemate ) și au rol în deosebirea intensității și direcției luminii.

Ochii compuși ( fațetați ) sunt organele vizuale propriu – zise ale insectelor, în număr de 2 și formați din mai multe ( 2-30.000 ) organite numite fațete ( omatidii ). O omatidie este alcătuită din cornee, con cristalin și celule retiniene rhabdomere ( bastonașe fotosensibile ). Cornea permite trecerea razelor de lumină numai prin centrul ei și de aceea vederea insectelor este “în mozaic”, ele fiind mioape.

Organele olfactive sunt situate mai ales în vârful antenelor și pe unele organe bucale. Organitele olfactive apar ca niște gropițe sau fosete cu peri senzitivi olfactivi, legați de nervii olfactivi din creier, numărul lor variind în funcție de specie și sex: 4.000 – 50.000.

Majoritatea insectelor sunt surdo – mute, organele olfactive “timpanale” găsindu-se numai la puține grupe, fiind caracteristice insectelor ce produc sunete ( Orthoptera, unele Coleopere, etc. ). La cosași și greieri sunt situate pe tibiile anterioare, iar al lăcuste pe laturile primului segment abdominal.

Organele tactile sunt reprezentate prin: “peri senzoriali” localizați pe tot corpul, dar mai ales pe antene, palpi labiali și picioare.

Organele gustative sunt reprezentate de perii senzoriali de pe piesele bucale.

SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv al insectelor este format din 2 părți principale:

tubul digestiv care primește, prelucrează și transformă hrana

organele ( glandele ) anexe care secretă enzimele ce transformă hrana în părți asimilabile.

Tubul digestiv este constituit dintr-un canal ce străbate corpul insectei pe toată lungimea sa și comunică cu exteriorul prin 2 orificii:

orificiul bucal ( anterior )

orificiul anal ( posterior )

Tubul digestiv se împarte în 3 regiuni:

intestinul anterior sau “stomodaeum”

intestinul mediu sau “mezenteron”

intestinul posterior sau “proctodaeum”

Stomodaeumul este de origine ectodermică și este alcătuit de obicei din 5 părți:

cavitatea bucală

faringele

esofagul

gușa

proventricolul

Mezenteronul este stomacul funcțional al insectelor, de origine ectodermică, având anterior valvula cardiacă și posterior valvula pilorică ce permit trecerea hranei numai în direcția antero – posterioară. La unele insecte ( Coleoptera ) se mai găsesc numeroase tuburi mici închise la un capăt, denumite cecumuri intestinale ( “gastrice” ) ce au rolul de a mări suprafața de digestie a stomacului.

În mezenteron are loc digestia hranei prin procese de secreție și absorție datorită sucurilor gastrice produse de glandele digestive.

Proctodaeumul este de origine ectodermică și este format din 2 regiuni:

regiunea anterioră sau “intestinum” ( pilor )

regiunea posterioară sau “rectum” ce se deschide la exterior prin anus.

Pilorul are funcția de a regla trecerea conținutului alimentar din mezenteron în proctodeum iar în regiunea rectală se rețin produsele nedigerate și cele de dezasimilație solide ce apoi sunt eliminate prin anus.

Lungimea și conformația tubului digestiv la insecte este variabilă în raport cu regimul de hrană:

la speciile fitofage este de 6 – 10 ori mai lung decât corpul ( cu excepția lăcustelor la care este scurt corpul ) ceea ce explică voracitatea lor

la insectele zoofage este mai scurt și hrana mai consistentă

Organele anexe sunt reprezentate de:

glandele endocrine, trofice și hormonale, a căror secreție este eliminată în interiorul tubului digestiv ( glandele salivare, faringiene și esofagiene, cecumurile gastrice, corpora allata, corpora cardiaca, etc. )

glandele de secreție au rolul de a curății organismul de diferite substanțe de dezasimilație ( tuburile malpighiene, glandele rectale, etc. )

Toate aceste glande sunt situate pe traiectul tubului digestiv.

SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul ( aparatul ) circulator este de tip lacunar deschis, primitiv.

Este alcătuit din:

organul pulsator sau vasul dorsal sanguin

sângele sau “hemolimfa”

Această regresie morfologică este explicabilă prin dezvoltarea accentuată a aparatului respirator trahean care transportă O2 în corp, sistemul circulator îndeplinind funcția trofică.

Aparatul circulator este “lacunar deschis”, sângele umplând mixocelul, de unde și denumirea spațiului scăldat de hemolimfă ( lacunele dintre organe ) de “hemocel”.

Vasul dorsal este organul principal al sistemului circulator, tubuliform, închis posterior și deschis în partea anterioară. Este susținut în sinusul pericardial de mușchii aliformi.

Este format din două părți:

tubul posterior contractil sau “inima” situat în abdomen

tubul anterior sau “aorta”.

Inima constituie organul pulsatil al insectelor, alcătuit din mai multe cămăruțe piriforme denumite “ventriculite”, numărul lor fiind în funcție de cel al segmentelor abdominale mai puțin unul ( n – 1 ) și au rolul, de a pulsa ritmic sângele în direcție antero – posterioară.

Aorta continuă inima în torace și este un tub mai mult sau mai puțin drept ce funcționează ca principală arteră a corpului insectelor, deschizându-se în capsula cefalică prin 2 – 3 artere cefalice.

Sângele sau hemolimfa insectelor este format din:

plasmă și

elemente figurate celulare ( “hemocyte” și alte componente secundare ca: pigmenți respiratori ).

Sângele este de obicei incolor, iar hemocitele sunt nucleate și asemănătoare leucocitelor mamiferelor. Hemolimfa insectelor este rece, ele fiind animale poikiloterme și deci heteroterme.

Circulația liberă a hemolimfei prin hemocel se face prin două acte mecanice:

mișcările periodice ale celor două diafragme ce au rol de organe pulsatile

prin mișcările ritmice ale ventriculitelor inimii și completate de activitatea mușchilor abdominali.

Circulația sângelui se realizează prin diastolă și istolă. În diastolă ventriculitele se dilată, ostiolele se închid, valvula anterioară se deschide și sângele trece dintr-un ventriculit în altul în direcție postero – anterioară.

Hemolimfa trece din inimă în aortă și de aici în hemocel unde scaldă toate organele și apoi se întoarce în sinusul pericardial.

Rolul principal al sângelui insectelor este cel trofic, el transportând substanțele asimilabile la țesuturi și celule. Mai are și funcția de excreție conducând produsele de dezasimilație la organele de excreție precum și rol imunologic și endocrin.

Cunoașterea poikilotermiei insectelor ne ajută în combaterea dăunătorilor, mai ales la temperaturi scăzute.

SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator la insecte este de tip trahean și are rol atât în respirație, cât și de a transporta O2 în corp.

Respirația se face prin trahei, care sunt niște tuburi de origine ectodermică, ramificate și anastomozate în interiorul corpului sub forma unei vaste rețele ce împânzește organele și țesuturile și care comunică cu exteriorul prin niște orificii numite “stigme”. Aceste stigme sunt situate mai ales pe pleurele segmentelor abdominale.

Traheea este o invaginație hipodermală tubuliformă, cu pereții chitinoși dar nu rigizi, ce nu permit să se apropie între ei la ondulările corpului, care pornește de la stigmă și se ramifică în tot organismul.

Stigma are la exterior o deschizătură mărginită de un contur chitinoid denumit “peritremă”, iar în interior un spațiu ( “atrium” ) format din două camere în care se află mecanismul de reglare a cantității de aer ce pătrunde în corp.

Sistemul trahean al insectelor este diferențiat în trei ramuri principale:

dorsală deservește inima, mușchii și tegumentul dorsal

ventrală deservește mușchii, tegumentul ventral și lanțul ganglionar, ventral, toraco – abdominal

viscerală deservește organele viscerale.

Sistemul respirator este alcătuit din stigme, trahei scurte ce conduc aerul la trunchiurile traheene longitudinale, laterale și dorsale, continuate prin trahei ramificate dicotomic în traheide și traheole ( “capilare traheene” ) ce constituie rețeaua de capilare cu pereții permeabili pentru gaze și lichide. Traheolele, se termină cu celulele traheene la nivelul celulelor și țesuturile corpului.

Respirația se face prin pătrunderea aerului în stigme, la trunchiurile traheene până la nivelul țesuturilor și celulelor unde cedează O2 prin difuziune. La insecte actul respirației este activ, iar actul espirației este pasiv din cauza exocelului și musculaturii insectelor care are poziție internă.

În condiții de mediu toxic ( insecticide gazoase ), insectele își micșorează la maxim stigmele până la închiderea lor, fapt ce explică durata de rezistență a speciilor din depozite.

SISTEMUL EXCRETOR

Sistemul excretor la insecte este reprezentat prin:

tuburile lui Malpighi

corpul adipos

celulele pericardiale

glandele labiale întâlnite la insectele inferioare ( ollembole )

Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe excretorii ale insectelor, fiind diverticule intestinale cu rol de rinichi și cu structură simplă.

Sunt tuburi filiforme întortocheate de lungime variabilă, alcătuite la exterior dintr-o membrană epiteliană, iar la interior o cuticulă chitinoidă. Extremitatea apicală este închisă iar cea distală este liberă și deschisă în tubul digestiv ( la limita dintre mezenteron și proctodeum ).

Numărul tuburilor lui Malpighi variază de la specie la specie, în raport cu regimul de hrană și de lungimea corpului insectei, cu limită între 2 și 160, astfel: la Heteroptere și Diptere sunt 4 tuburi; la Coleoptere 4 – 6 ; la Lepidoptere 6; la Odonate 50 – 100 tuburi, iar la insectele inferioare ( Collembole ) ele pot lipsi, excreția fiind cutanată.

Tuburile lui Malpighi au rol de a absorbi în contact cu hemolimfa diferite produse de dezasimilație: acid uric, ureea, săruri ( oxalați, urație, etc. ) și de a le conduce în intestinul posterior.

Corpul adipost sau țesutul gras este mai dezvoltat la larve și apare sub forma unor conglomerate celulare de diferite structuri: tromfocite, oenocite, celule de urați. Celule țesutului gras au rol de a înmagazina compușii acidului uric sub formă de cristale ( funcție de excreție ) și de a acumula substanțe de rezervă, grase ( funcție trofică ).

Celulele pericardiale sunt situate în jurul inimii și sunt de două feluri:

nefrocite cu rolul de a extrage din hemolimfă diferite substanțe toxice pentru organism.

fagocite cu rol de a îngloba și ingera diferite corpuscule nocive pentru corp.

APARATUL REPRODUCĂTOR

Aparatul genital mascul este alcătuit din 4 organe principale:

2 testicule

2 canale deferente

canalul ejaculator

penisul

glandele anexe.

Testiculul este format dintr-un număr variabil de foliculi spermatici ( 1 – 100 ) al cărui epiteliu formează spermatozoizii.

Glandele anexe în număr de 2 au rolul de a secreta sperma.

Aparatul genital femel este construit din 5 organe principale:

2 ovare

2 oviducte laterale

oviduct comun

vagin

vulva

glandele anexe.

Ovarul este alcătuit dintr-un număr diferit de tuburi ovariene ( 1 – 25.000 ) al căror epitelii generează ovulele: la insectele sociale ( albine, etc. ) oviductul comun este legat de un organ special numit receptacolul seminal care are rolul de a primi și păstra sperma între 1 – 3 ani, deoarece acuplarea are loc de obicei o singură dată.

Glandele genitale au rol în fiziologia organelor genitale și formarea ouălor.

III. BIOLOGIA INSECTELOR

REPRODUCEREA INSECTELOR

Înmulțirea insectelor se realizează în mod diferit în funcție de specie.

Această diferențiere a apărut ca rezultat al unui lung proces evolutiv, în cadrul căruia reproducerea s-a adaptat continuu atât la modul de viață a insectelor cât și a mediului în care trăiesc, astfel încât să fie pe deplin asigurată perpetuarea speciei.

Insectele adulte nu cresc și nici nu năpârlesc, în acest stadiu având loc numai reproducerea pentru perpetuarea speciei.

Insectele prezintă în general o reproducere sexuată ( amfigonică ) sau gamogenetică. Se întâlnesc însă și excepții, la unele specii ( Aphidodea – Homoptera, la unele Hymenoptere, etc. ) la care există o reproducere asexuată partenogenetică, pedogeneza, poliembrionia și hermafroditismul.

Reproducerea sexuată ( gamogenetică ) se întâlnește la majoritatea speciilor de insecte și presupune existența a două sexe diferite, mascul și femelă, în urma copulării rezultă ouă fecundate din care apare progenitura ( descendența speciei ).

Reproducerea partenogenetică ( virginogenă ) – este o înmulțire asexuată, având loc fără o prealabilă copulație, iar dezvoltarea oului se face fără fecundație.

După sexul urmașilor, reproducerea partenogenetică se clasifică în următoarele 3 tipuri:

Partenogeneză arenotocă, când din ouăle nefecundate apar numai masculi ( Apis mellifica )

Partenogeneză telitocă, când din ouăle nefecundate apar numai femele ( Aphidoidea )

Partenogeneză deuterotocă, când din ouăle nefecundate apar atât femele cât și masculi ( unele specii de lepidoptere ).

După modul cum are loc reproducerea se cunosc mai multe specii de partenogeneză:

Partenogeneză excepțională ( accidentală ), când din unele ouă nefecundate apar indivizi normali de ambele sexe ( Phasmidae – Orthoptera ).

Partenogeneză facultativă, când înmulțirea are loc atât prin ouă fecundate cât și prin ouă nefecundate. Acestă înmulțire poate fi arenotocă ( la unele specii de Thysanoptera, Homoptera, Hymenoptera, etc. ) sau poate fi telitocă ( la Coccus hesperidum, Bacilluss rossi, Clitumnus extradentatus ).

Partenogeneză obligatorie, când reproducerea se face în special prin ouă nefecundate, masculii lipsind sau fiind foarte rari. Ca urmare cel puțin pentru un număr de generații, femelele rămân nefecundate și din ele rezultă numai femele.

Partenogeneza obligatorie este telitocă, când toate generațiile ce se succed sunt lipsite de masculi ( unele Thysanoptera, curculionide, lepidoptere = Psychidae ).

Partenogeneza obligatorie poate fi ciclică, atunci când sub influența diferiților factori de mediu, înmulțirea partenogenetică alternează cu înmulțiea sexuată. Acest tip de înmulțire este caracteristic unor homoptere ( Aphidoidea ) și hymenoptere ( Cynipidae ).

Reproducerea poliembrionară ( poliembrania )

Este caracteristică insectelor parazite și constă în faptul că oul depus în mod obișnuit, apare un embrion ce se divide în mai mulți embrioni astfel încât dintr-un singur ou rezultă mai mulți indivizi.

De exemplu la Aphidius cardui ( Braconidae – Hymenoptera ) dintr-un ou iau naștere 4 embrioni; la Agemiuspis ( Encyrtus ) fusciccollis ( Chalciclidae – Hymenoptera ) se formează 100 embrioni, iar la Lithomastix truncatellus ( Chalcididae – Hymenoptera ) se pot dezvolta până la 2.000 de embrioni. Unii adulți pot fi complet lipsiți de organe genitale.

Reproducerea hermafrodită

Se caracterizează prin prezența testiculelor și ovarelor în corpul aceluiași individ. Acest tip de înmulțire se întâlnește foarte rar: la Pericerya purchase, Termitoxenia la care toți indivizi trec prin faza de masculi urmată apoi de faza femelă.

Un hermafroditism cu caracter primitiv se întâlnește la unele plecoptere ( Perla maxima ) și la unele coccide ca Icerya purchase. La unele insecte în pereții testiculului se dezvoltă ovariole accesorii. Unele ouă sunt fecundate de spermatozoizi și din ele rezultă indivizi hermafrodiți cu înfățișarea femelelor, iar alte ouă rămân nefecundate și din ele rezultă indivizi masculi.

Reproducerea pedogenetică ( pedogeneza )

Constă în faptul că încă din cursul stadiilor de larvă sau limfă, ovarele se disociază, iar ovulele și apoi larvele se dezvoltă în corpul larvei – mamă și chiar pe seama acesteia. Odată corpul larvei – mamă consumat, larvele tinere, ajunse la deplină dezvoltare, rup tegumentul și ies în mediul exterior.

Acest tip de reproducere se întâlnește la unii reprezentanți ( larvele ) ai genului Miastor ( Cecidomyidae ), la pupele de Tanytarsus boiemicus ( Chironomidae ), etc.

Reproducerea sexuată

Acest tip de înmulțire presupune existența a două sexe diferite ( mascul și femelă ), în urma copulării rezultând ouă fecundate din care va apare progenitura sau descendența speciei respective.

Tipul de reproducere în cazul căreia spermatozoizii fecundează oul femelei se numește și înmulțire amfigonă.

Copulația are loc imediat după ce adulții s-au maturizat sexual, putând avea loc la mai puțin de o oră de la apariția adulților sau după luni de zile care include și diapauza, în funcție de specie.

Femelele prezintă substanțe cunoscute sub denumirea de atractanți sexuali sau pheromoni cu rol în atragerea masculilor care percep aceste substanțe prin antene.

La Bombyx mori, Periplaneta americana sunt suficiente cantități reprezentând a milionimea parte dintr-un gram din substanța atractantă pentru a determina reacția masculului.

În urma copulației spermatozoizii ajung în vezica seminală unde se depozitează. Pe măsură ce ouăle formate în ovariole ajung în oviductul comun și în vagin, spermatozoizii sunt eliberați din vezica seminală și migrează în zona oului.

În concluzie, celulele germinale sunt produse de indivizi diferiți ( masculi și femele ) iar fecundația are loc după terminarea copulației. Fecundarea constă în contopirea nucleelor celor două celule germinative de la mascul și femelă.

La majoritatea insectelor, oul e de tip centrolecit, având nucleul înconjurat de o cantitate relativ redusă de protoplasmă , se găsește în centrul oului, restul conținutului constituindu-l vitelusul sau deutoplasma.

La exterior oul e învelit de o membrană rezistentă și poroasă ce permite schimbul de gaze cu mediul extern, denumită chorion.

Acesta este prevăzut la unul din polii oului cu unul sau mai multe orificii denumite micropili prin care are loc pătrunderea spermatozoizilor.

De remarcat, că numai un singur spermatozoid poate fecunda oul.

Procesul de fecundare se numește gamogeneză din unirea nucleului mascul cu cel femel, rezultând omoplasma ( Vitelus formativ ).

Chorionul este alcătuit din 2 membrane:

una externă denumită exochorion

una internă denumită endochorion

Suprafața chorionului poate fi netedă sau prevăzută cu ornamentații.

Sub chorion se află membrană vitelină.

În ceea ce privește dimensiunile oului la insecte, acesta variază de la specie la specie, fiind cuprins între 0,1 – 7 mm.

Ca formă ouăle pot fi:

ovale ( unele Coleoptere și Lepidoptere )

alungite ( unele Orthoptere și Diptere )

pedunculate ( unele Psyllidae )

formă de butoiaș ( unele heteroptere )

formă de butelii ( Lepidoptere diurne, etc. )

Culoarea ouălor variază în funcție de grup și specie:

verde: unele Heteroptere, Lepidoptere

galbene: unele Coleoptere – Chrysomelidae

brună: unele Heteroptere – Pentatomidae

albicioasă: la unele Diptere, etc.

Majoritatea insectelor depun ouăle în mediul extern, izolate sau în grup ( denumit pontă ), pe diferite substraturi ( substanțe hrănitoare vegetale sau animale ).

Unele insecte depun ouăle la suprafața substratului:

pe frunze: Leptinotarsa, Aporia, Pieris, ploșnițele cerealelor, etc.

pe ramuri și tulpini: Malacosoma, Zeuzera, Cossus, etc.

Altele depun ouăle în diferite substraturi:

în frunze: Athalia

în muguri florali: Anthonomus

în fructe: Rhynchites, etc.

Unele insecte depun ouăle în sol liber, ca de exemplu: Anisoplia, Polyphylla, Melolontha,etc. sau în formațiuni speciale numite ooteci ( Acrididae – Orthoptera ) sau ooteci protejate de un strat dur ( Blattaria ).

Depunerea ouălor protejate se întâlnește la insecte ca: viespile fructelor; sau grupat: inelar, coropișniță, gândacul de colorado, etc.

Numărul ouălor depuse de femele variază:

1 ou: depun femelele Amfigone ale păduchelui lânos, ale filoxerei ( ou durabil )

100 – 500 ouă: musca de Hessa

1.200 – 1.800 ouă: buha semănăturilor

până la 3.000 ouă: gândacul de colorado

până la 1.000 de ouă zilnic: matca albinelor, iar în cursul întregii sale vieți depune până la 1.500.000 ouă

până la 30.000 ouă depune într-o zi matca termitelor iar într-un an 10.000.000 ouă

câteva zeci de ouă: Melolontha.

Numărul de ouă depuse de o insectă diferă în funcție de condițiile mediului ambiant ( temperatură, umiditate, hrană , etc. ) iar cunoașterea acestora are mare importanță în stabilirea prognozelor apariției în masă a insectelor dăunătoare.

Stadiul de ou se caracterizează prin imobilitate și embriogeneză.

Dezvoltarea insectelor

Dezvoltarea reprezintă complexul proceselor de creștere și transformările ce se succed în mod obligatoriu din momentul formării oului și până la moartea fiziologică a adultului.

În dezvoltarea unei insecte se disting 3 perioade:

dezvoltarea embrionară

dezvoltarea postembrionară

dezvoltarea postmetabolă.

Dezvoltarea embrionară ( embriogeneza ) începe imediat după fecundarea oului și durează până la apariția larvei.

În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze:

faza de segmentație

faza formării foițelor embrionare sau germinative

faza formării organelor sau organogeneza

faza formării histologice.

După ultima fază embrionul e gata format și se elibereză prin ruperea membranei viteline și a chorionului. Ieșirea larvei din ou poartă denumirea de ecloziune.

Durata dezvoltării embrionare sau incubația este foarte variabilă în funcție de specie și condițiile de mediu. Pe durata de la câteva ore și până la un an și chiar mai mult, fiind de:

8 – 12 ore la musca de casă

9 luni la unele specii de Lepidoptere

până la 2 ani la unii reprezentanți ai familiei Phasmidae ( Orthoptera )

la majoritatea insectelor este de câteva zile sau săptămâni.

După locul în care are loc dezvoltarea embrionului ( în mediul extern sau în corpul matern ), la insecte se deosebesc următoarele forme:

Oviparia dezvoltarea embrionului având loc în mediul extern. Se întâlnește la majoritatea insectelor.

Ovoviviparia când dezvoltarea embrionului începe în căile genitale materne și se continuă în mediul extern, ecloziunea având loc la scurt timp după depunerea ouălor ( Eriococcus spurius, unele Sarcophagide, etc. )

Viviparia ( larviparia ) când dezvoltarea embrionului are loc numai în corpului femel și insecta depune larve.

În cadrul vivipariei se întâlnesc mai multe tipuri:

viviparia pseudoplacentară întâlnită la Aphididae și la unii reprezentați ai ordinelor Blatodea și Psocoptera. În acest caz embrionul se dezvoltă dintr-un ou situat în vagin, lipsit de chorion și de vitelus. Hrănirea se face cu ajutorul unui organ ce amintește de placentă, puietul este eliminat la puțin timp după ecloziune

viviparia hoemocelică, întâlnită la unele cecidomyde – Diptera și este specifică înmulțirii prin pedogeneză

viviparia adenotrofică ( pupiparie ) este caracteristică unor diptere. Ecloziunea și dezvoltarea larvelor are loc în uter.

Dezvoltarea postembrionară

Perioada dezvoltării postembrionare pentru insectele ovipare și ovovivipare este cuprinsă între momentul apariției progeniturii din ou și până la apariția stadiului de imago sau adult.

La insectele inferioare ( Apterygota ) indivizii nou născuți sunt asemănători cu părinții.

În timpul dezvoltării post embrionare, până când ajunge în stadiul de adult, larva suferă o serie de modificări cunoscute sub numele de metamorfoză. În depășirea metamorfozei un rol important îl joacă glandele endocrine. Au loc procese de histoliză și histogeneză în urma căruia se distrug țesuturile nefolositoare viitorului stadiu și se formează altele noi.

Intervalul de timp dintre două metamorfoze poartă denumirea de stadiu.

În funcție de transformările ce au loc la insecte distingem 2 mari tipuri de metamorfoză:

incompletă

completă.

Metamorfoza incompletă ( hemimetabolă )

Se caracterizează prin faptul că insectele, în cursul dezvoltării lor, trec prin 3 stadii: ou, larvă, adult. Larvele insectelor hemimetabole sunt asemănătoare adulților, acest tip de metamorfoză fiind răspândit în lumea insectelor.

Metamorfoza hemimetabolă se clasifică în următoarele tipuri:

Metamorfoză paleometabolă ( grup restrâns de insecte ), putând fi:

epimetabolă, când caracterele de larvă se mențin în mare măsură și la imago, uneori acestea confundându-se cu adulții ( la Apteygota )

prometabolă, la care larvele sunt acvatice și se deosebesc de adult, având un stadiu de subimago ( Ephemeroptera ).

Metamorfoză heterometabolă, larvele se aseamănă sau nu cu adulții, lipsite de aripi, deosebindu-se următoarele forme:

arhimetabolă la larvele acvatice, diferite ca înfățișare de adult ( odonate plecoptere )

paurometabolă, larvele se aseamănă cu adulții ( ortoptere, heteroptere, unele homoptere )

Metamorfoză neometabolă, la care dezvoltarea larvelor se face treptat. Prezintă următoarele forme:

homometabolă

remetabolă

parametabolă

allometabolă

Metamorfoza completă ( holometabolă ) la care insectele în cursul dezvoltării lor, trec prin 4 stadii: ou, larvă, pupă, adult.

Larvele se deosebesc de adulți prin structura internă, cât și prin cea externă, având în general un aspect viermiform.

Insectele prezintă diferite forme de larve care după aspectul morfologic, după prezența și gradul de dezvoltare al picioarelor se clasifică în:

Larve protopode ( Hymenoptera – Chalchidae, Ichneumonidae, etc. ). Prezintă corp piroform, abdomen puțin segmentat, apendice toracice și cefalice rudimentare. Sunt parazite în corpul altor insecte.

Larve polipode ( Coleoptera – Leptinotarsa, Hymenoptera – Tenthredinidae ). Sunt larve terestre sau acvatice, cu corpul viermiform, aparatul bucal de rupt; prezintă mai multe perechi de picioare false nearticulate pe abdomen ( 2 – 5 perechi la omizile de Lepidoptere și 4 – 8 perechi la omizile false din familia Tenthredinidae – Hymenoptera ).

Larve oligopode ( Coleoptera, etc. ). Au corpul dezvoltat, prezentând apendice cefalice și toracice, aparatul bucal de rupt și mestecat; este cel mai comun tip de larvă. Se diferențiază în mai multe subtipuri:

campodeiform la Carabeidae – Coleoptera, Campodea

elateriforme la Elateridae, Tenebrionidae

scarabaeniforme la Scarabaeidae.

Larve postoligopode ( majoritatea larvelor heterometabole Orthoptera, Heteroptera, etc. ). Corpul este asemănător adulților, însă de dimensiuni mai reduse și aripi rudimentare.

Larve apode ( Diptere, unele Hymenoptere, Coleoptera, etc. ). Corpul este vermiform și lipsit, în general, de picioare ( sau rudimente ). După structura capului se diferențiază în:

larve apode encephale la care capul este aparent și aparatul bucal de rupt ( Diptera – Nematocera; unele larve de Coleoptere, Lipidae, Hymenoptera, etc. ).

larve apode acephale la care capsula cefalică este invaginată, neaparentă și organele bucale sunt reduse sau atrofiate ( Diptera – Brachycera ).

Larvele insectelor holometabole se mai pot clasifica astfel:

Larve campoderiforme au corpul îngustat posterior, abdomen terminat cu 2 cerci, aparat bucal de rupt, picioarele toracice dezvoltate ( Ord. Campodea, Coleoptera – Carabidae ).

Larve scarabeiforme “melonthoidiforme”, au corpul bine dezvoltat, recurbat, abdomenul voluminos sub formă de fund de sac, picioarele toracice scurte, aparat bucal de rupt, culoarea alb – gălbuie ( viermi albi ); edafice ( Coleoptera – Scarabaeidae ).

Larve cruciforme ( omidoforme ). Corpul este cilindric, aparatul bucal de rupt, picioare toracice bine dezvoltate, iar pe abdomen prezintă picioare false ( pseudopicioare ). Ele se subdivid în:

omizi adevărate ( Lepidoptera ) la care numărul pseudopicioarelor abdominale este de 2 – 5 perechi

omizi false ( Hymenoptera – Tenthredinidae ) care au peste 5 perechi de pseudopicioare.

4) Larve helmintoide ( apode sau viermiforme ). Corpul are aspect viermiform și uneori acephale ( Diptera și unele Hymenoptere ).

Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a insectelor. În acest stadiu insectele se hrănesc intens și înmagazinează substanțe hrănitoare necesare creșterii și dezvoltării. Ele au segmentația corpului bine distinctă, tegumentul e mai puțin chitinizat, antenele sunt formate dintr-un număr mic de articole ( 4 – 5 ), sunt lipsite de ochi compuși, prezintă ochi simpli și stemate, aparatul bucal este de rupt și masticat sau de înțepat și supt, toracele este alcătuit din 3 segmente care nu sunt diferențiate distinct de abdomen mai ales la larvele holometabole, prezintă apendice toracice.

După ecloziune larvele se hrănesc intens și are loc creșterea acestora care se realizează prin năpârliri.

În timpul năpârlirii ( 1 – 3 zile ) larvele încetează să se mai hrănească și devin imobile.

Procesul năpârlirii are loc în felul următor. Glandele situate în hipodermă secretă lichidul exuvial, ce se adună între noua epicuticulă deja formată și vechea endocuticulă. Aceasta este digerată sub acțiunea lichidului exuvial. Concomitent celulele hipodermei formează hexo – și endocuticula. Când acestea sunt complet formate vechea cuticulă se fisurează pe linia dorso – mediană și larva părăsește exuvia.

Numărul năpârlirilor este diferit la insecte, variind de la 1 la Campodea și alte apterygote și până la 40 la hemeroptere. La Diptera există 2 năpârliri, la Heteroptera 5, la Lepidoptera între 3 – 9, etc.

Perioada cuprinsă între 2 năpârliri se numește vârstă sau stadiu larvar.

Durata stadiului larvar e diferită, fiind de:

3 – 4 zile la diptere

10 – 11 luni la Anisoplia segetum

2 ani la Cossus

3 – 4 ani la Agriotes sp.

10 – 17 ani la unele cicade ( Cicadina ) și buprestide ( Coleoptera ).

După ultima năpârlire larva se tranformă în pupă.

Pupa este un stadiu mobil al insectelor holometabole în care au loc profunde și complexe procese interne de histoliză și histogeneză prin care se produce transformarea larvei în insectă perfectă ( imago ).

Prin histoliză se distrug total sau parțial unel țesuturi și organe specifice larvelor prin fagocitoză, lyocitoză, autoliză și afectează puternic sistemul muscular, sistemul digestiv și corpul adipos și mai puțin sistemul nervos și sistemul circulator.

Prin hitogeneză se formează țesuturi și organe noi, specifice adultului.

La insecte, din punct de vedere morfologic, se deosebesc 3 tipuri de pupe:

Pupa liberă la care apendicele corpului sunt libere și pot executa mișcări ( Coleoptere, Hymenoptere, unele Diptere ).

Pupa obtecta are apendicele lipite de corp și acoperită de o membrană mai mult sau mai puțin transparentă, pupa având aspect de mumie ( crisalidele de la lepidoptere, pupele de coccinelide ).

Pupa coartata este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliș opac numit “puparium” ( la majoritatea dipterelor ).

Transformarea larvelor în pupe se face în diferite locuri adăpostite reprezentate prin: cocon ( păpușe sau gogoașe ), loji pupale, puparium ( cocon fals).

Dezvoltarea postmetabolă

Este cuprinsă între apariția imagoului și moartea fiziologică a insectei.

La insectele hemimetabole aceasta începe cu încheierea stadiului larvar, iar la cele holometabole aceasta începe cu apariția imagoului.

Imagoul, la început, are corpul slab colorat, moale și aripile faldurate, care sub presiunea sângelui se întind și se întăresc împreună cu cuticula.

Insectele adulte nu cresc și nu năpârlesc, dar suferă procese de maturație și de bătrânețe ( senilitate ).

Imagoul reprezintă insecta imatură din punct de vedere sexual și el ia sfârșit odată cu copulația.

Faza de bătrânețe se încheie cu moartea fiziologică a adultului și survine datorită epuizării substanțelor de rezervă din organism.

Longevitatea adulților variază după specie, fiind de:

32 – 58 minute la Psyche apiformus

câteva ore la Paulingenia horaria

1 – 2 ani la unele coleoptere și lepidoptere

5 ani matca albinelor

12 – 15 ani matca unor specii de termite

Generațiile

O generație formează întreaga progenitură a unei populații de la stadiul de ou ( cazul ovipariei ) sau de la nașterea larvelor ( cazul vivipariei ) și până la moartea tuturor indivizilor adulți ce au alcătuit descendența respectivă .

La insecte, o generație ( F1 ) începe de la depunerea ouălor sau a larvelor de către o populație de insecte adulte ( F0 ) și continuă cu stadiile următoare până la adult, generația încheindu-se cu moartea ultimului individ. Adulții generației ( F1 ), prin ouăle depuse, asigură o nouă generație ( F2 ), în acest mod fiind asigurată înmulțirea speciei din generație în generație.

În funcție de timpul necesar dezvoltării unei populații, față de durata unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe:

monovoltine cu o generație pe an ( Zabrus tenebrioides, Eurygaster sp. )

bivoltine cu 2 generații pe an ( Euryderma ornata, Hypophantria cunea, etc. )

polivoltine cu mai multe generații pe an ( Aphididae )

multianuale, dezvoltarea unei generații se produce în mai mulți ani ( 3 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, etc, ; 5 ani la Agriotes sp., etc.; 17 ani la Tibicen septendecim ).

La unele specii bi- și polivotine generațiile se suprapun.

Ciclul biologic

Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se înțelege succesiunea stadiilor, uneori și a generațiilor unei specii, într-o anumită perioadă de timp.

În funcție de stadiul în care insecta iernează și de durata dezvoltării stadiilor, fiecare insectă se caracterizează printr-un ciclu evolutiv propriu ce poate fi:

monovoltin

bivoltin

multianual, etc.

Un ciclu deosebit îl prezintă păduchii de frunze ( Aphidina ) ce este foarte complicat. La aceste insecte a mai multor generații de forme ( Fn ) se ajunge la forma generației de la care s-a pornit. Înmulțirea afidelor e holociclică, adică unele generații se înmulțesc asexuat, iar altele se reproduc partenogenetic.

La speciile nemigratoare, ciclul evolutiv este monoecic ( se desfășoară pe o singură plantă gazdă ), iar la cele migratoare este dioecic ( se desfășoară pe două plante gazdă ). Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare ( Aphispomi ) este următorul: femela amfigonă după copulație depune oul de iarnă sau hibernant, din care în primăvară apare o femelă apteră numită fundatix sau matcă. Aceasta se înmulțește partenogenetic și dă naștere pe cale ovipară ( Phylloxeridae ) sau vivipară (Aphididae ) la femele aripate numite fundatrigene. Acestea continuă să se înmulțească partenogenetic și dau naștere la femele aripate numite virginogene aripate și naeripate numite virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceeași specie de plantă, succedându-se până la 8 – 12 generații în cursul perioadei de vegetație.

Spre sfârșitul verii apare ultima generație de femele partenogenetice aripate, denumite sexupare iar acestea dau naștere la formele sexuate ( masculi și femele ) ce se împerechează și depun oul de iarnă.

Această evoluție este cunoscută sub numele de holociclică monoecică.

La afidele migratoare ( Aphis fabae, Myzuspersicae, etc. ) ciclul evolutiv se desfășoară pe două plante gazdă ce aparțin unor familii diferite.

La acestea, formele sexuate, oul hibernant și fundatrixul se dezvoltă pe o plantă gazdă numită primară sau inițială ( specii lemnoase sau perene ), iar formele virginogene și sexupare se dezvoltă pe plante gazdă secundare ( specii ierboase ).

Ciclul evolutiv la afidele migratoare se prezintă astfel: fundatrixul, ce apare din oul hibernant pe planta gazdă primară, dă naștere pe cale paterno – genetică la 3 – 4 generații de fundatrigene. Printre femelele nearipate din colonie, în ultimele generații apar și femele aripate ce migrează pe planta gazdă secundară și formează colonii colonicus sau exulens. Acestea se înmulțesc partenogenetic în toată perioada de vegetație și dau naștere la generații de virginogene aptere și aripate. În toamnă, când cadrul coloaniei de virginogene apar sexuparele ( femele aripate ), care se reântorc pe planta gazdă primăvara, unde dau naștere la formele sexuate ( masculi și femele ). După copulație femelele depun ouăle hibernante. Această evoluție e cunoscută sub numele de holociclică dioecică.

Ciclul biologic poate fi reprezentat prin grafice, tabele, etc. în care se folosesc semne convenționale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se prezintă direct, în succesiune, evoluția stadiilor în raport cu planta gazdă.

IV. ISTORICUL CERCETĂRILOR DE ENTOMOLOGIE

DIN ROMÂNIA

Primele date entomologice din România, mai ales în legătură cu speciile de insecte dăunătoare, ne-au rămas de la cronicarii ( Grigore Ureche, Axente Uricariul, etc. ), care în cronicile lor relatează despre invaziile de lăcuste.

Informații mai vechi există și despre albine și viermii de mătase.

Numărul mare al insectelor, și în special al celor dăunătoare pentru agricultură și sivicultură au determinat necesitatea de a le sistematiza, ordona și cerceta multilateral.

În România numeroși naturaliști, ocupându-se de studiul insectelor, au adunat și materiale care sunt păstrate în colecții de stat și particulare.

Cercetările din domeniul entomologiei înregistrează o dezvoltare mai mare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În această perioadă se publică primele lucrări de sistematică și zoogeografie în legătura cu studiul unor grupe de insecte din Transilvania ca: Orthoptera, Coleoptera, Isoptera, Lepidoptera, de către diferiți oameni de știință: Triwaldsky, Miiller, Jacquet, Bielz, etc.

Astfel, în anul 1887, Bielz introduce în catalogul său de coleoptere toate speciile de Carabide cunoscute pentru Transilvania până în 1886.

Seidlitz, în 1891 publică o listă cu speciile de scarabeide din Transilvania.

Cercetările de sistematică se intensifică și în celelalte provincii ( Muntenia, Moldova, etc. ) la începutul secolului al XX-lea odată cu apariția unor lucrări valoroase publicate în țară sau în străinătate: Petri, Holdhaus, Deubel, Montandon, Hurmuzachi, Caradja, Zottu, Borcea, Alexinschi, etc.

Astfel, în Moldova Constantin Hurmuzachi a făcut cercetări asupra coleopterelor din Bucovina publicând și o listă a carabidelor din această zonă.

Filimon Cirdei a efectuat o serie de cercetări asupra unor coccinelide și crisomelide din Moldova.

Elena Pătrășcanu s-a specializat în studiul cerambicidelor, iar Mircea Varvara în studiul carabidelor.

Profesorul C. Motas a efectuat o serie de cercetări hidrobiologice studiind o serie de coleoptere acvatice.

În Muntenia și Dobrogea, M. Senistea a făcut studii remarcabile asupra coleopterelor acvatice din România și din colecțiile unor mari muzee din Europa.

N. Săvulescu a efectuat cercetări asupra carabidelor și cerambidelor, publicând și o fasciculă în fauna R. P. R.

În Banat, D. Spătaru a publicat numerose lucrări despre unele grupe de coleoptere din această zonă. Fauna entomologică din Oltenia a fost mai puțin studiată în comparație cu celelalte provincii ale țării, în prima jumătate a secolului nostru.

În anii 1904 – 1905 Fleche publica lista completă a carabidelor și scarabeidelor cunoscute pentru fauna României în această vreme, iar în anul 1912 Petri prezintă în catalogul său, detaliat o listă de carabide și scarabeide cunoscute pentru Transilvania până în 1919.

Eduard Flech în 1906 publică o listă de 6 specii de coleoptere colectate în special din zona Calafatului.

Montandon în 1906 a colectat numeroase specii din județul Mehedinți, aparținând majoritatea familiei carabeide, iar restul familiilor Staphilinidae și Cavigeridae.

În general, în aceste perioade datele entomologice sunt reduse.

După anul 1884 se publică în țara noastră unele legi, capitole din regulamente, articole de popularizare, broșuri, etc. în legătură cu anumite specii de insecte dăunătoare.

Între anii 1891 – 1899 apare legea de combatere a filoxerei, iar în anul 1900, G. N. Nicoleanu publică prima lucrare monografică “La lutte contre le phylloxera en Roumania”.

În anul 1909, W. Knechtel și W. K. Knechtel editează un manual privind principalele insecte dăunătoare din România și mijloacele de combatere a lor.

O lucrare cu același titlu publică în același timp și cunoscutul parazitolog Dr. N. Leon.

După primul război mondial se organizează în Romănia, pe lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor, primul birou entomologic care se transformă în anul 1933 într-un “Serviciu de Protecția Plantelor”.

Între 1928 – 1929 Orest Marcu a efectuat primele studii mai complexe asupra coleopterelor din Muntenia.

În anul 1929, odată cu înființarea Institutului de cercetări Agronomice, a luat ființă și o unitate de cercetări din domeniul entomologiei “Stațiunea de Entomologie” care a fost condusă până în anul 1945 de Knechtel și Manolache. Această stațiune s-a transformat în anul 1945 în secția de “Zoologie și Entomologie Agricololă”.

În 1942 apare o listă a cicindelitelor și carabidelor din R. P. R. alcătuită de Orest Marcu.

În perioada 1940 – 1944, Panin publică o serie de articole și lucrări care tratează diferite grupe de coleopere din România în sens zoogeografic, ecologic și sistematic, iar în 1994 în colaborare cu Knechtel realizează un studiu ecologic și zoogeografic asupra unui număr de 9 genuri de coleoptere din Transilvania.

După anul 1950 cercetările entomologice au cuprins un spectrum foarte larg de studii atât ca profil economic, biologic, cât și ca profil științifico – didactic, ale căror rezultate au fost publicate în peste 280 de lucrări de către cadre didactice: B. Bobîrnac, I. Matei, C. Costescu.

Colecții de insecte se găsesc la Muzeul “Grigore Antipa”, la Muzeul din Sibiu, la secția de zoologie agricolă a Institutului de Cercetări agronomice din București.

Material entomologic se găsește și în colecțiile personale ale lui Senistea, Popescu – Gorj, M. Săvulescu, Warell, etc.

Cercetări de entomologie se realizează și în laboratoarele din rețeaua stațiunilor diferitelor institute cu caracter agricol, legumicol, viticol, etc. , în intitutele de învățământ superior agricol, și biologic, la disciplinele de entomologie, precum și în Institutul de Biologie al Academiei “Traian Săvulescu”.

În cadrul acestor unități de cercetare în domeniul entomologiei se studiază atât probleme cu caracter faunistic cât și aplicativ.

În ceea ce privește organizațiile cu caracter practic, precum și acțiunile de combatere a bolilor și dăunătorilor, sunt coordonate de Direcția și Inspecția de Stat pentru Protecția Plantelor din Ministerul Agriculturii și Silviculturii.

În exterior, acțiunile de depistare a dăunătorilor și de combatere sunt efectuate de ingineri ce răspund de protecția plantelor.

În prezent, acțiunile practice de prevenire și combatere a bolilor și dăunătorilor sunt coordonate de către Serviciul fitosanitar și Inspecția de stat pentru carantină și protecția plantelor din Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare.

V. CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC

Comuna Zătreni face parte din județul Vîlcea, teritoriul ei fiind parte integrantă a Subcarpaților care însoțesc arcul Carpatic pe latura externă, și sunt rezultatul cutărilor neogene. Este așezată în regiunea deluroasă, aparținând Subcarpaților Meridionali sau Getici, și anume platformei Oltețului. Altitudinea variază în această zonă între 270 și 425 m., pantele întâlnite având mai adesea versante ondulante.

Geneza și dezvoltarea reliefului datează din etapa geomorfogenetică neogenă ce se caracterizează prin modificări importante printre care și extinderea reliefului carpatic cu zone cutate subcarpatice din răsărit și sud ( Subcarpații Orientali și cei Getici ).

Piemontul Getic s-a format în condițiile definitivării Depresiunii Getice, la poalele Carpaților Meridionali.

Acesta se caracterizează prin fragmentarea lui deluroasă și anume: în partea nordică larg vălurită și în câmpiile întinse interfluviale în partea sudică.

Pe văile principale apar larg dezvoltate terasele aluvionare alcătuite din prundișuri, nisipuri și cuverturi groase de luturi.

Văile mari despart acest piemont în mai multe districte printre care și dealurile Oltețului din care fac parte și dealurile comunei Zătreni.

Solurile întâlnite pe teritoriul comunei Zătreni sunt reprezentate prin:

Soluri brune podzolite în parte cu schelet, și pseudogleizate. Pe alocuri unde procesul de podzolire și pseudogleizare se intensifică, nivelul fertilității acestor soluri scade. Fertilitatea acestor soluri depinde de procesele de podzolire și pseudoglizare.

Pseudorendzinele – sunt folosite, în general, în silvicultură sau ca pășuni și uneori sunt cultivate cu porumb, pomi fructiferi, ș. a.

Solurile aluvo – coluviale, se întâlnesc mai ales de-alungul Oltețului și se caracterizează printr-o mare variabilitate mineralogică, iar fertilitatea lor este mijlocie

Climatul este temperat cu o slabă influență mediteraneană.

Temperatura medie anuală este de 10 – 110 C și chiar mai mult, maximele putând ajunge la +350C, iar minimele la –320C.

Primăvara, toamna și iarna au loc frecvente inversiuni termice, cu perioade relativ călduroase alternând cu perioade reci sau chiar friguroase și invers.

Precipitațiile ating 500 – 550 mm medie multianuală, căderea lor fiind neuniformă.

Mișcările de aer sunt vânturi neregulate având de multe ori direcția nord, dar și alte direcții ca: SV, N – NV, V – SV, NE. Neregularitatea direcției și intensității vânturilor face ca precipitațiile să fie neuniforme.

Pe terenurile înalte ale dealurilor predomină pădurile formate din: Gorunet de coastă cu graminee și luzula, Gorunet cu floră de mull, amestec de gorun cu gârniță și cer, Gârnițet normal de dealuri, Goruneto – făget cu floră de mull, Făget cu Carex, Goruneto făget cu carex alături de care se întâlnesc diferite specii de Acer sp., Crataegus.

Pajiștile sunt formate în principal din plante furajere.

Terenurile mlăștinoase sunt mici ca suprafață, răspândite mai ales în lunca Oltețului, cu o vegetație alcătuită din fitocenoze de Juncus sp. și Ramunculus repens.

Pe marginea Oltețului se întâlnesc arinișuri și sălcișuri. Pe multe suprafețe se cultivă cereale, pomi fructiferi, plante furajere și mai puțin pentru cultura viței de vie și a legumelor.

Acești factori pedologici, climatici, precum și vegetația determină apariția și dezvoltarea faunelor de insecte caracteristice.

VI. MATERIALUL ȘI METODA DE LUCRU

Materialul biologic folosit în studiul entomofaunei din prezenta lucrare a fost colectat direct din natură și anume pădurile, pășunile, zăvoiul, culturile din jurul localității Lăcusteni.

Colectarea coleopterelor am efectuat-o cu ajutorul fileului – în cazul coleopterelor aflate în zbor; a capcanelor de zbor tip “Barber”; cu mâna sau pensata – în cazul coleopterelor întâlnite pe sol și cu umbrela entomologică prin scuturarea arbuștilor și a ramurilor arborilor – în cazul coleopterelor arboricole.

Pentru recoltarea lepidopterelor și a ortopterelor am folosit plasa ( fileul ) entomologic. Colectarea hymenopterelor se realizează cu plasa entomologică, iar în cazul dermapterelor și heteropterelor asemănător coleopterelor.

Materialul biologic colectat a fost omorât cu insecticidele care nu schimbă culoarea tegumentului: cloroform în stare de vapori. Fluturii anesteziați sunt trecuți în plicuri entomologice. Colectarea materialului biologic s-a făcut zilnic sau săptămânal, în principal în lunile august și septembrie.

VII. REZULTATE OBȚINUTE

Materialul colectat a permis o analiză cantitativă și calitativă a materialului entomologic colectat. Astfel am putut determina ordinele, familiile, genurile și speciile, grupe sistematice unde sunt încadrați indivizii colectați, adulți și larve.

Determinarea adulților am efectuat-o la nivel de ordin, familie și specie.

Ordinul Familia Genul Specia

Coleoptera Carabide Harpalus aeneus

Amara similata

Amara eurynota

Amara apicaria

Zabrus tenebrioides

Carabus ullrichi

Carabus convexus

Carabus scabriosculus

Cantharidae Chantaris rustica

Scarabeidae Pentodomo idiota

Rhizotrogus aequinoctialis

Sisyphus schaefferi

Oryctes nasicornis

Cetonia aurata

Potosia affinis

Copris lunaris

Melolontha melolontha

Dermestidae Anthrenus museorum

Chrysomelidae Melasoma populi

Ordinul Familia Genul Specia

Chrysomela sanguinolenta

Gastroidea polygoni

Chrysolina menthastri

Leptinotarsa decemlineata

Curculionidae Coniocleonus nigrosuturalis

Dorytonmus longimanus

Calandra granaria

Rhynchites bachus

Elateridae Agriotes ustulatus

Lucanidae Lucanus cervus

Dorcus parallelopipedus

Bruchidae Bruchus pisorum

Tenebrionidae Blaps lethifera

Blaps mortisaga

Coccinelidae Coccinela 7 – punctata

Coccinela 14 – pustulata

Theia 24 – punctata

Meloidae Meloe proscarabeus

Buprestidae Capnodis tenebrionis

Heteroptera Pentatomidae Eurygaster maura

Eurygaster integriceps

Graphosoma lineata

Aelia acuminata

Dolycoris baccarum

Euryderma oleracea

Euryderma ornata

Ordinul Familia Genul Specia

Coreidae Coreus marginatus

Dermaptera Forficulidae Forficula auricularia

Hymenoptera Vespidae Vespa germanica

Vespa crabro

Vespa vulgaris

Apidae Apis meliffera

Ortoptera Gryllidae Gryllus desertus

Gryllus campestris

Acrididae Locusta migratoria

Dociostaurus maroccanus

Acrida ungarica

Cantantopidae Calliptamus italicus

Tetticoniidae Tettigonia viridissima

Gryllotalpidae Gyllotalpa gryllotalpa

Mantidae Mantis religiosa

Lepidoptera Sphinghidae Sphinx ligustri

Pieridae Pieris brassicae

Pieris rapae

Pieris napi

Colias croceus

Colias hyale

Nymphalidae Melitaea phoebe

Araschnia levana

Argynnis paphia

Vanesa atalanta

Vanesa io

Ordinul Familia Genul Specia

Papilionidae Papilio machaon

Noctuidae Scotia segutum

Satyridae Erebia ligea

Satyrus circe

Ordinul Coleoptera

Familia Carabeidae

Amara similata Gyll

Partea dorsală bronzată sau verzuie – închis, cu luciu metalic. Partea ventrală neagră. Primele 3 articole antenale gălbui. Femurele negre, tibiile și tarsele brune – închis. L = 7,5 – 9,5 mm. Uneori atacă semințele încolțite ale cerealelor și plantele cruciferelor.

Amara eurynota Panz

Corpul lat, oval, slab convex. Partea dorsală arămie – închis, verzuie – închis sau negricioasă. Stria scutelară terminată anterior printr-o gropiță orbiculară. Picioarele sunt negre. Primele 4 articole antenale gălbui. L = 9 – 11,5 mm. Se hrănește mai ales cu materii vegetale. Se întâlnește în locuri uscate, în câmp, pajiști.

Amara apicaria Payk

Corpul este alungit, lucios. Partea dorsală brună – închisă; partea ventrală brună – roșcată. Picioarele și antenele brune – gălbui. Striile longitudinale ale eritrelor și părțile laterale ale mezotoracelui și protoracelui cu punctuație mai slabă. L = 6,5 – 7,5 mm. Se întâlnește în locuri uscate, câmp, pajiști.

Zabrus tenebrioides Goeze

Adultul are corpul robust, alungit – convex, cu pronotul pronunțat convex sub forma unui gheb de unde și denumirea de gândac ghebos. Elitrele au câte 9 strii longitudinale punctate. Corpul de culoare negricioasă și ventral cu reflexe brune.

Larva este subcilindrică, turtită dorso – ventral. Are culoarea corpului cenușie – albicioasă, capul, toracele și tergitele abdominale castaniu – brune. Oul elipsoidal, alb – lăptos. Nimfa liberă, alb – gălbuie.

Atacă cerealele păioase, preferând grâul, orzul, secara, porumbul. Adultul consumă boabele iar larvele frunzele.

Carabus ullrichi Germ

Elitrele metalice – arămii, cu reflexul roșu sau verde, mai rar este albastră, albastră – închis, neagră. Partea ventrală, antenele și picioarele negre. Elitrele prezintă 3 carene puternice cu 3 rânduri longitudinale de tuberculi. Vârful articolului al 4-lea antenal prezintă numai câțiva peri. L = 20 – 34 mm. IV – V . Se găsește mai ales la șes în păduri și sub frunzar, mușchi, pietre.

Carabus convexus F.

Corpul este negru. Elitrele mate, adesea cu un reflex albastru slab la margine sau pe toată suprafața. Ele sunt convexe, relativ scurte și late. Suprafața lor prezintă mai multre strii longitudinale, fine. Ultimul articol al palpilor maxilari mai lung decât penultimul. L = 15 – 18 mm. V – VI. În păduri, livezi, vii.

Carabus scabriosculus Ol.

Corpul alungit, oval, negru. Elitre mate sau cu luciu slab, prezintă mai multe strii longitudinale. Interstriile punctate, 3 dintre acestea sunt întrerupte prin puncte mai mari și formează rânduri longitudinale de tuberozități alungite plane, slab dezvoltate. L = 18 – 22 mm. VII. Se întânește mai ales în câmpie, sub pietre, bulgări de pământ.

Harpalus aeneus F.

L = 7 – 10 mm. Culoarea verde arămie, albăstruie sau negricioasă.

Familia Cantharidae

Cantaris rustica Fall

Pronotul roșcat sau prevăzut cu 1 – 2 pete mai negre pe disc. Femurele roșcate, tibiile negre. L = 14,5 mm. Sunt diurne. Trăiesc pe flori și frunze. IV – VII.

Familia Scarabeidae

Melolontha melolontha F.

Pigidiul prelungit în formă de coadă. Această prelungire nu e bine diferențiată. Capul și pronotul negre, cu reflexe metalice, uneori sunt castanii. Elitrele castanii – roșcate. Uneori elitrele și pronotul prezintă o pubescență albă și deasă. L = 20 – 25 mm. Ciclul de dezvoltare durează 3 ani . IV – V. Larvele atacă părțile subterane ale plantelor, adulții se hrănesc cu frunze, flori, fructe.

Cetonia aurata L.

Adultul are corpul bine dezvoltat, turtit dorso – ventral; dorsal de culoare verde – metalic, iar ventral arămiu cu irizații roșcate. Prezintă apical pe eritre linii albe, transversale, ondulate și întrerupte de puncte mici albe. L = 14 – 20 mm. Larva de tip scarabeiform are o lungime de 30 – 40 mm. Adulții consumă organele florale. Larvele sunt xilofage hrănindu-se cu rumeguș, de la arborii forestieri. Specie cu tendință de polifagism.

Potasia affinis Andersch

Verde sau brun – auriu lucios. Elitrele prezintă lângă sutură o depresiune postmediană bine aparentă, iar în acest loc punctuația lor este mai deasă, mai puternică și adesea așezată longitudinal, formând strii. Genunchiul tibiilor prezintă câte o pată de peri albi. L = 18 – 23 mm. V – VI

Copris lunaris L.

Negru. Marginea anterioară a pronotului nu este sinuată la mijloc. La mascul fruntea prezintă un corn drept și ascuțit, mai lung sau mai puțin lung; la femelă acesta este mai scurt și bifid. L = 17 – 23 mm. Se întâlnește în balega proaspătă. V – VII.

Sisyphus schaefferi L.

Corp negru, gros, îngustat posterior și pubescent dorsal. Pronotul foarte convex. Picioarele posterioare sunt foarte lungi, cu femurele îngroșate la vârf și tibiile încovoiate. Pigidiul este îngust, mult mai lung decât lat. L = 8 – 10 mm., V – VII. Se întâlnește pe diferite excremente.

Oryctes nasicornis L.

Culoarea este castanie. Capul masculului are un corn mai lung. Cornul femelei este mult mai scurt, uneori rudimentar. Picioarele sunt puternice. Este o specie multianuală. Larva se dezvoltă în lemn putred sau plante în descompunere. L = 25 – 39 mm., VI – VII, se întâlnește în amurg sau noaptea. Frecventă în pădurile de stejar, frag, conifere.

Pentodama idiota

Corp de culoare neagră cu luciu metalic, L = 12 – 14 mm. Pronotul mai lat decât lung, elitrele au formă de cravată și prezintă striuri longitudinale. Aripile posterioare membranoase. Larva de tip scarabeiform. Atacă plante de cultură: porumb, sfeclă, floarea soarelui.

Rhizotogus aequinoctialis Herbst.

Adultul are antene măciucate formate din 10 articole, iar capul și provotul cu o pubescență lungă, gălbuie. Corpul de culoare castanie – roșcat. L = 13 – 18 mm. Larva de tip scarabeiform.

Larvele atacă rădăcinile diferitelor plante cultivate și spontane, iar adulții ( apar primăvara ) rod florile pomilor fructiferi și spicele cerealelor păioase.

Familia Dermestidae

Anthrenus museorum L.

Are corpul oval, ușor turtit dorso – ventral. Pronotul cu o pată mică, bazală, mediană, galbenă. Elitrele au câte 3 benzi transversale, ondulate, neregulate, înguste, galbene și în general cu câte un punct anteapical galben. L = 2 – 3 mm. V. Se întâlnește pe flori sau sub material vegetal uscat. Atacă materialul vegetal uscat sau colecțiile de plante și insecte.

Familia Chrysomelidae

Melasoma populi L.

Adultul are corpul oval – alungit, convex pe partea dorsală, de culoare neagră cu luciu metalic verzui sau albăstrui. Elitrele sunt roșii – cărămizii, fără luciu metalic. L = 10 – 12 mm. VI – VIII. Este specie polivoltină ( 2 – 3 generații pe an ). Atacă plopul, mai rar salcia.

Chrysomela sanguinolenta L.

Prezintă corpul în general scurt, oval, dorsal complex. Culoarea capului și pronotului este neagră cu reflexe albăstrui, iar eritrele prezintă aceeași culoare iar marginile sunt de culoare roșie. L = 7 – 9 mm., IV – X. Se întâlnește pe plante ierboase.

Gastroidea polygoni L.

Capul și elitrele sunt albastre, violete sau verzi. Pronotul, baza antenelor și vârful abdomenului sunt roșcate. Partea ventrală este neagră. L = 4 – 5 mm., V. Se întâlnește pe Polygonum aviculare ( troscot ) și pe Rumex.

Chrysolina menthastri Suffr.

Are corpul hemisferic, dorsal convex, de 7 – 12 mm. lungime și 5 – 6 mm. lățime, de culoare verde – metalică. Partea dorsală este lucioasă, cea ventrală neagră, iar elitrele verde – metalic. Larva este oligopodă. Iernează în stadiul de larvă în sol.

Atacă Mentha rotundifolia, Mentha aquatica, Mentha piperita și Mentha viridis. Adulții nu produc pagube importante. Defolierea parțială este cauzată de larvele foarte vorace.

Leptinotarsa decemlineata Say.

Culoarea generală este galbenă – portocalie cu capul, pronotul și partea ventrală galben – roșcat. Pe cap prezintă o pată aproape triunghiulară de culoare neagră, iar pe pronot macule negre, printre care cea mediană mai dezvoltată și de forma literei “V”. Fiecare elitră prezintă 5 dungi negre, longitudinale. Aripile posterioare sunt portocalii. L = 8 – 12 mm. Larva are corpul alungit, puternic convex dorsal, iar abdomenul este prevăzut cu pete negre. Picioarele brun – închise.

Adulții și larvele distrug frunzele și lăstarii plantelor din familia Solanaceae. Pagubele cele mai mari le produce la cartof, când distrug complet planta, atacând și tulpinile.

Familia Curculionidae

Coniocleonus nigrosuturalis Goeze

Prezintă un rostru relativ lung și gros, cu câte o muchie laterală și cu o carenă longitudinală mediană. Corpul este alungit, relativ îngust. Pronotul este mai lat decât lung, cu o gropiță bazală, mediană și cu 4 benzi longitudinale de culoare cenușie deschis. Pe fiecare elitră se află 2 benzi negre, oblice, ascuțite anterior, pe un fond cenușiu – deschis. L = 10 – 14 mm., V – VII. Se întâlnește pe Thymus officinalis.

Dorytonmus longimanus Forst

Corpul este alungit, convex, roșcat; toracele mai închis la culoare. Rostrul negru. Uneori corpul complet roșcat, elitrele brun – negricioase. Femurele anterioare, mai ales la mascul, sunt mai lungi decât celelalte articole. Rostul lung, arcuit, lucios, cu o carenă longitudinală, mediană. L = 4,5 – 9 mm., VI – VII. Se întâlnește pe plop și salcie.

Calandra granaria L.

Prezintă o culoare castaniu – închis unicolor. Prezintă 3 – 4 generații pe an. Este cel mai periculos dăunător din depozitele de cereale. L = 3,5 – 5 mm., V – VII. Este sensibilă la uscăciune și temperatură ridicată. Specie polifagă, adulții și larvele atacată boabele de cereale, făina și pastele făinoase, legumele și fructele deshidratate, tutunul, drogurile, etc.

Adultul are corpul alungit, turtit dorso – ventral, acoperit cu perișori – albicioși. Capul este alungit și punctat. Pronotul este punctat și prevăzut cu 2 carene longitudinale, iar lateral cu câte 6 dinți. Pe elitre se află striuri longitudinale punctate, cu intersrii prevăzute cu câte 3 șiruri de perișori.

Rynchites bacchus L.

Adultul are culoare verde, cu luciu arămiu sau purpuriu, acoperit dorsal cu peri subțiri și de culoare brun – închis, iar ventral cu perișori albi. La masculi spinul lateral al pronotului lipsește. Rostrul este violet cu o carenă longitudinală neagră. Antenele și tarsele sunt albastre. Elitrele prezintă punctuații accentuate, neregulate, sub formă de rugozități transversale. L = 4,5 – 6,5 mm.

Specie multianuală ( o generație la 1 – 2 ani ). Adulții se hrănesc cu muguri, frunze, flori și fructe tinere de cais, piersic, prun, măr, păr, cireș, etc. Larvele se dezvoltă și se hrănesc cu mezocarpul fructelor și semințe.

Familia Elateridae

Agriotes ustulatus Schall

Pronotul negru, elitrele castanii – închis, antenele și picioarele galben – brune. L = 9 – 12 mm. Prezintă o generație la 4 – 5 ani. Prezintă regim de hrană mixt ( carnivor și vegetarian ). Adulții nu provoacă pagube mari. Larvele prezintă polifagism accentuat. Ele atacă cerealele, floarea soarelui, sfecla, cartoful, legumele, tutunul, etc.

Familia Lucanidae

Lucanus cervus L.

La mascul provotul și capul de culoare neagră, elitrele castanii sau castaniu – negricios. Mandibulele castanii – roșii. La femelă capul, pronotul și mandibulele negre, elitrele castanii sau negre – castanii. Măciuca antenelor este alcătuită din 4 articole. Cel mai mare coleopter din România. Prezintă dimorfism sexual accentuat. Masculul este mai mare, cu mandibulele foarte dezvoltate, bifurcate, cu dinți interiori ce îi servesc la lupte, V – VII. Larva sapă galerii în stejari. L = 80 – 100 mm. Adultul suge seva din rănile copacilor. Atacă stejarul, mai rar alte foioase. Se întânește în silvostepă.

Dorcus parallelopipedus L.

Are corpul paralel, slab convex. Fruntea cu 2 tuberculi mici. Culoarea este neagră. Partea dorsală este mată. Mandibulele masculilor au câte un dinte median îndreptat în sus. L = 19 – 32 mm. V – VII.

Familia Bruchidae

Bruchus pisorum L.

Corpul de culoare neagră – cenușie, formă ovală și acoperit cu pubescență densă. Pronotul mai lat decât lung, prezintă un dinte, iar partea posterioară o pată albicioasă. Elitrele sunt prevăzute cu mai multe pete albe, iar pygidiul cu 2 macule albe. L = 3,5 – 5 mm. La maturitate larva este apodă. Atacă numai mazărea. Adulții se hrănesc cu polenul și petalele de mazăre. Larvele se dezvoltă în interiorul boabelor cărora le consumă interiorul. O larvă atacă un bob de mazăre.

Familia Tenebrionidae

Blaps lethifera Marh

Culoarea neagră. La mascul articolele 4 – 7 antenale sunt cu puțin mai lungi decât late. La mascul prelungiea apicală este scurtă. L = 20 – 27 mm., IV – IX. Este dăunător, întâlnit în câmp, grădini, vii, etc.

Blaps mortisaga L.

Negru – mat, cu elitre sudate, dar cu o prelungire de 3 mm. la partea posterioară . L = 2 – 3 cm. În pivnițe, locuri întunecate.

Familia Coccinelidae

Coccinella 7 – punctata L.

Eritrele roșii – gălbui cu o pată comună așezată în dosul scutelului și cu câte 3 alte pete negre. L = 5,5 – 8 mm., V – VIII. Este o specie folositoare, distruge afide, ouă de crisomelide, larve de gândaci. Este prezentă în toată țara.

Coccinela 14 – pustulată L.

Colorația fundamentală este neagră, petele sunt galbene. Partea anterioară a pronotului este galbenă și trilobată în posterior. Elitrele cu câte 7 pete mari, rotunde, galbene, așezate în 2 rânduri longitudinale. L = 3 – 4 mm., V – X.

Theia 24 – punctata L.

Adultul prezintă corpul convex dorsal, de culoare roșcată cu excepția părții ventrale care este brun – negricioasă. Pe pronot are 3 pete negre, iar pe elitre 24 puncte negre. L = 3 – 4 mm. Adulții și larvele rod parenchimul frunzelor și epiderma superioară. Adulții atacă leguminoase cultivate și spontane, specii de Chenopodiaceae și Cariophyllaceae.

Familia Meloidae

Meloe proscarabeus L.

Prezintă culoarea neagră cu reflexe albăstrui. Capul și pronotul cu punctuație puternică și deasă. Elitrele cu rugozități și punctuație puternică și deasă. L = 13 – 32 mm., IV – V. Se hrănește cu iarbă. Larvele sunt dăunătoare stupilor de albine. Se întâlnesc în toată țara, pe pante însorite, înierbate.

Familia Buprestidae

Capnodis tenebrionis L.

Adultul are corpul îngustat posterior și acoperit cu tegument gros. Pronotul bine dezvoltat, cordiform, cu rugozități și îngroșări reliefate, lucioase și acoperită de o secreție cenușiu – albicioasă. Elitrele mult îngustate la vârf, cu strii longitudinale punctate neregulat și cu pete mici din secreția albă. Corpul este de culoare neagră mat și de 16 – 26 mm. lungime. Larva este apodă.

Specie lucifugă, atacă în pepinierele de sâmburoase, semințoase. Adulții rod scoarța ramurilor și lăstarilor puieților spre vârf și chiar pețiolul frunzelor. Larvele atacă zona coletului, rădăcinile și tulpina puietului formând cavități.

Ordinul Heteroptera

Familia Pentatomidae

Eurygaster maura L.

Adultul are clipeul deschis anterior și marginile laterale ale pronotului drepte, iar scutelul bine dezvoltat triunghiular ce acoperă aproape complet abdomenul. Corpul este brun – cafeniu, uneori mai negricios și de 2 – 11 mm. lungime. Larva este postoligofagă, asemănătoare cu adultul dar mai mică, apteră, apoi cu rudimente de aripi. Culoarea corporală cu pete mai închise.

Adulții și larvele atacă toate organele aeriene ale cerealelor păioase, prin înțepare și sugerea sevei.

Eurygaster integriceps L.

Are corpul rotunjit la vârf, iar marginile pronotului sunt convexe. L = 11 – 13 mm. Prezintă același mod de atac ca și specia precedentă.

Graphosoma lineata L.

Corpul de culoare roșie și cu dungi longitudinale negre: 2 pe cap, 6 pe torace, 4 pe scutel și 8 dungi marginale laterale ale tergitelor. Larva seamănă cu adultul, este mai mică iar în primele vârste apteră. L = 8 – 10 mm. Are o singură generație pe an. Se hrănesc și se înmulțesc pe seama diferitelor specii spontane de umbelifere. Insectele adulte și larvele înțeapă și sug sucul celular din frunze, flori și semințe.

Aelia acuminata L.

Adultul are o culoare mai deschisă decât la Aelia rostrata, galben – roșcată, iar femurele mediane și posterioare cu câte 2 puncte mici, negre. L = 7 – 10 mm. Are corpul alungit, capul triunghiular. Atât adulții cât și larvele înțeapă toate organele aeriene ale cerealelor și sug seva.

Dolycoris baccarum L.

Corp turtit dorso – ventral cu scutelul bine dezvoltat, triunghiular, iar vârful acestuia alb – gălbui. Culoarea corpului este galben – brunie și pe părțile laterale ale abdomenului prezintă pete alungite negre ce alternează cu pete alb – gălbui. L = 10 – 12 mm. Larva seamănă cu adultul, e mai mică și cu rudimente de aripi.

Adulții și larvele înțeapă și sug seve din diferite organe ale plantelor din familii botanice diferite: solanacee, leguminoase, crucifere, umbelifere, graminee, etc.

Euryderma ornata L.

Corpul turtit dorso – ventral, de culoare roșie, cu desene negre, 6 pete pe pronot, 3 pete pe scutel, iar hemielitrele cu pete negre dispuse simetric. Prezintă scutelul bine dezvoltat. L = 7 – 10 mm. Larva asemănătoare adultului, cu rudimente de aripi sau apteră.

Specie oligofagă, atacă diferitele specii de crucifere pe care le înțeapă și sug seva.

Euryderma oleracea L.

Culoare albastră – verzuie închis, cu reflexe metalice și cu puncte sau pete pe partea dorsală: albe sau galbene la femele și roșii la mascul. L = 4 – 6 mm. Atacul este asemănător cu cel provocat de Euryderma ornata.

Familia Coreidae

Coreus marginatus L.

Toracele subtriunghiular și de culoare brună. Larva asemănătoare cu adultul, mai mică. L = 10 – 12 mm. Are o generație pe an. Atacă și înțeapă organele verzi ale plantelor sugându-le seva. Se întâlnește în toate regiunile.

Familia Pyrrhochoridae

Pyrrhochoris apterus L.

L = 10 mm.; la baza elitrelor au câte un punct negru. Hemielitrele nu au decât o membrană extrem de îngustă. Aripile membranoase sunt reduse la mici solzi; uneori se găsesc și indivizi macropteri cu aripi membranoase dezvoltate. Specie foarte comună.

Ordinul Dermaptera

Familia Forficulidae

Forficula auricularia L.

Corpul alungit, turtit dorso – ventral, cu hemielitrele mai scurte decât abdomenul și pieloase, aripile posterioare membranoase. Abdomenul se termină cu o pereche de cerci curbați și prelungiri alungite la mascul și drepți la femelă. Culoarea este brună. L = 10 – 15 mm. Larva asemănătoare cu adultul, mai mică, cu cerci rudimentari sau lipsă. Dăunător polifag, lucifug. Roade pulpa fructelor cărnoase și moi sub forma unor galerii.

Ordinul Hymenoptera

Familia Vespidae

Vespa germanică Fabr.

Are corpul cu clipeul galben cu 3 puncte negre și toracele negru cu 6 macule galbene: 2 anterioare și 4 posterioare în formă de dreptunghi, iar abdomenul galben, dorsal cu puncte negre. L = 14 – 20 mm., masculul mai mic. Roade pielița fructelor moi și dulci și a strugurilor și consumă pulpa sub forma unor concavități.

Vespa crabro L.

Prezintă capul și toracele brun – roșcate cu pete galbene, iar abdomenul bine dezvoltat, de culoare cafeniu – brunie, cu pete și dungi galbene. L = 28 – 33 mm. Modul de atac este asemănător cu cel de Vespa germanica.

Vespa vulgaris L.

Prezintă în jurul ochilor câte un inel galben, capul și toracele negru iar abdomenul galben cu câte o dungă neagră la baza fiecărui segment. L = 17 – 20 mm. la femelă și L = 14 – 16 mm. la mascul.

Mod de atac asemănător cu cel descris la Vespa germanica.

Familia Apidae

Apis meliffera

Corpul este de culoare galbenă – cafenie. Aripile membranoase. Abdomenul se termină cu un ac veninos. Este o specie folositoare.

Ordinul Orthoptera

Familia Gryllotalpidae

Gryllotalpa gryllotalpa Linne

Corp bine dezvoltat, alungit, cafeniu – închis, dorsal cu aspect catifelat. Capul conic, cu piese bucale puternice. Antenele lungi de tip setiform. Protoracele bine dezvoltat, de formă ovală. Picioarele anterioare au tibiile și tarsele lățite, adaptate pentru săpat și scormonit. Aripile anterioare scurte, brun – deschise, aripile posterioare lungi, transparente, membranoase, iar în repaus stau pliate sub formă de evantai în lungul corpului. Abdomen voluminos, terminat cu o pereche de cerci lungi. L = 40 – 60 mm. Larva este asemănătoare adultului, cu rudimente de aripi.

Dăunător polifag. Roade în stadiu de adult și larvă, în zona coletului și părțile subterane la varză, morcovi, tomate, vinete, cartofi, sfeclă, tutun, cereale.

Familia Mantidae

Mantis religiosa

Corpul are culoarea verde sau cafenie. Picioarele anterioare servesc la prins; au coxele și femurele foarte lungi; spre vârf, pe partea internă, au o perie și 3 rânduri de spini; tibiile sunt prevăzute cu dinți pe fața internă și se termină cu câte o ghiară alungită. Tarsele au 5 articole. Pronotul e lung și cu o carenă longitudinală. Tegminele sunt verzi cu câmpul median verde sau cafeniu.

Aripile posterioare membranoase, transparente și în repaus strânse sub formă de evantai. Abdomenul alungit, se termină cu 2 cerci. Pe fața interioară a tergitului 7 este localizat ovopozitorul. L = 42 – 53 mm. la mascul și L = 48 – 75 mm. la femelă. Specie monovoltină. E o specie termofilă, preferă biotopii însoriți. Sunt diurne, insectivore.

Familia Acrididae

Locusta migratoria L.

Corpul turtit lateral, cenușiu – gălbui, cu pete brune. Pronotul dezvoltat, cu o carenă mediană longitudinală. Tegminele mai lungi decât abdomenul, brune – gălbui sau verzi cu pete brune. Aripile posterioare transparente. Femurele sunt gălbui sau verzi, înzestrate cu 2 – 3 pete negre pe partea internă. Tarsele sunt roșii. L = 32 – 49 mm. la masculi și L = 42 – 58 mm. la femelă.

Specie polifagă, atacă cu voracitate toate organele verzi, suculente ale plantelor.

Dociostaurus maroccanus Thunb.

Corpul turtit lateral iar pronotul îngustat spre mijloc și cu 2 carene găbui în forma literei “X”. Picioarele sunt adaptate pentru sărit. Abdomenul femelei se termină cu ovopozitor. Corpul cenușiu – roșcat, cu pete brune pe tegmine. Prezintă dimorfism sexual. L = 18 – 28 mm. la mascul și L = 23 – 36 mm. la femelă.

Atacatul este asemănător cu cel descris la Locusta migratoria, această specie fiind mai frecventă în terenurile înțelenite.

Acrida ungarica Herbst.

Adultul are culoarea de bază verde și mai rar găbuie, cu nuanțe brune. Cap conic, puternic ascuțit, vârful vertexului lung. Antene turtite și lățite bazal. Pronotul mai lund decât lat, cu carenele laterale drepte. Tegminele și aripile posterioare întrec vârful abdomenului. Picioarele posterioare lungi și subțiri. Valvele oviscapului sunt scurte. Pronotul și tegminele prezintă uneori dungi întunecate longitudinale. L = 31 – 39 mm. la mascul și L = 46 – 61 mm. la femelă.

Specie polifagă ce atacă culturile de cereale, porumb, sfeclă, graminee, leguminoasele anuale și perene.

Familia Cantantopidae

Calliptamus italicus L.

Culoarea corpului este cenușie sau brună – roșcată, cu pete negre dispuse neregulat. Pronotul unicolor, prevăzut cu 2 carene laterale și una mediană deschise la culoare. Carenele laterale până la șanțul pronotului sunt divergente, iar îndărătul acestuia sunt paralele. Tegminele ruginii, pătate cu brun, mai lungi decât corpul. Aripile posterioare sunt hialine, la bază roz. Femurele posterioare au câte 3 pete întunecate, iar tibiile posterioare sunt roșii.

Familia Tettigoniidae

Tetigonia viridissima Linne.

Adultul are corpul de culoare verde intens, rar gălbuie, iar pe cap, pronot și tegmine prezintă o bandă mediană longitudinală, brună. Antenele sunt mai lungi decât corpul. Tegminele și aripile posterioare sunt mai lungi, întrecând genunchii posteriori. Oviscapul este aproape drept.

Larva prezintă 6 vârste, de culoare verde cu o dungă longitudinală brună pe partea dorsală a corpului. Specie fitofagă. Se hrănește cu cartof, tutun, cereale, legume, viță de vie și cu insecte mici.

Familia Gryllidae

Gryllus campestris Linee.

Corpul relativ scurt și îngroșat, aproape cilindric. Culoarea este neagră, regiunea bazală a tegminelor galbenă, partea ventrală a femurului posterior roșu. Tegumentul slab pubescent, lucios. Cap mare și globulos, mai lat decât pronotul. Antenele sunt lungi. Cercii sunt mai scurți decât femurul posterior. Oviscapul este cilindric, subțire, cu vârful sub formă de lance. Specie pantofagă atacând plantele suculente, preferând cerealele, cartoful, tutunul, sfecla, etc. Se hrănește și cu insecte mici, păianjeni, etc.

Gryllus desertus Pallas

Corpul este negru mat, tegminele uneori negre – gălbui. Tegumentul este uniform pubescent. Tegminele ajung până la mijlocul sau vârful abdomenului. Aripile posterioare sunt mai scurte sau uneori mai lungi decât tegminele. Cercii sunt puțin mai ascuțiți decât femurul posterior.

Specie xerofilă, mai frecventă în culturile și pajiștile din zonele mai uscate. Specie polifagă, atacă plante de cultură și spontane: leguminoase, cereale, sfeclă, pomi fructiferi, etc.

Ordinul Lepidoptera

Familia Pieridae

Pieris brassicae L.

Corp negru, aripile albe cu venulație și pete negre care determină dimorfismul sexual. În vârful aripilor la femelă se găsește 1 maculă neagră și 2 macule rotunde în mijlocul câmpului. Aripile au câte o pată neagră numai pe marginea anterioară. La mascul prezintă o singură maculă neagră în vârful aripei, iar cele posterioare au o maculă punctiformă pe marginea anterioară. Anvergura 50 – 65 mm.

Pieris rapae L.

Se deosebește de Pieris brassicae prin faptul că e mai mic, cu anvergura: 40 – 47 mm., iar vârful aripilor anterioare prezintă macula neagră și cu 1 – 2 macule negre rotunde. Partea inferioară a aripilor ușor gălbuie.

Pieris napi L.

Colorația în negru a nervurilor este mai intensă. Vârful aripilor anterioare puțin negricioase este mai mic cu anvergura: 35 – 42 mm.

Cele 3 specii ale genului Pieris sunt întâlnite pe diferite crucifere. Larvele produc pagubele mari.

Colias hyale L.

La mascul aripile sunt galbene ca pucioasa, la femelă sunt albe – verzui. Pe aripile anterioare, sus și jos, câte o pată neagră la mijloc. Apexul și marginea externă sunt negre, pătate galben. Pe aripile posterioare se află o pată portocalie. VI – VII. IX . Larva se întâlnește pe Vicia.

Colias croceusfour

Aripile anterioare la mascul sunt galbene – portocalii, cu o bordură neagră, largă, tăiată la marginea externă de câteva linii galbene. Pata discală este circulară, neagră. Aripile posterioare acoperite cu o prăfuire neagră și o maculă androconială galbenă – albicioasă. V, VII – IX. Larva pe leguminoase.

Familia Nymphalidae

Melitaea pfoebe Knch.

Fața superioară a aripilor cărămizie, cu benzi negre transversale. Fața interioară la aripile posterioare cu pete roșcate submarginale, circulare, bordate intern de arcuri negre V. Larva se întâlnește pe Centaurea, Plantago, etc. L = 28 – 44 mm.

Araschnia levana L.

Fața superioară neagră cu o bandă formată din pete galbene – roșii și câteva pete albe înaintea tivului. Fața inferioară roșie – brună, cu nervuri galbene deschis și linii transversale albe. Larva pe Urtica.

Argynnis paphia L.

Fața superioară galbenă – ocru deschis, cu pete brune – negre. La mascul aripile posterioare cu 4 nervuri foarte lărgite iar fața inferioară verde, cu 3 dungi argintii – verzui, înaintea tivului cu pete rotunde, verzi, bordate argintiu. VI – VIII. Larva pe Viola și Rubus.

Vanesa atalanta

Fața superioară a aripilor neagră – catifelată, cu o bandă roșie largă și câteva pete albe la marginea anterioară. Aripile posterioare au o bordură roșie. Fața inferioară la aripile posterioare marmorată, cu aspect de lichen și cu desen în formă “0,8 și 9”. VII. Larva gri, neagră sau verde pe Urtica, Cirsium, Salix, etc.

Vanesa io L.

Fața superioară roșie – brună, cu tiv gri – negru și cu o pată mare ca un ocel pestriț pe fiecare aripă. Aripile anterioare tivite cu galben și negru, spre apex albastru. Aripile posterioare pudrate intern cu albastru. Fața inferioară negricios – umbrită, V – VI, VIII. Larva pe Urtica, Humulus.

Familia Papilionidae

Papilio machaon L.

Aripile galbene ca pucioasa, cu pete și nervuri negre, o bandă marginală neagră și una rotundă galbenă. Aripile posterioare alungite, cu o bandă pudrată albastru și cu o pată ocelară brun – roșietică. Larva pe Daucus, Petroselinum. L = 65 – 75 mm.

Familia Noctuidae

Scotia segetum Schiff

Corpul voluminos, puțin păros, brun – cenușiu. L = 16 – 20 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brun – cenușie și prevăzute cu 3 macule diferite ca formă, mărginite de o bordură mai închisă și apoi încă 2 dungi transversale în zig – zag. Aripile posterioare sunt albicioase la mascul și cenușii la femelă. Anvergura: 38 – 45 mm. Larva cenușie atacă zona coletului și frunzele bazale, dar și rădăcinoase, tuberculifere, bulboase.

Familia Satyridae

Erebia ligea carthusianorum Fruhst.

Fața superioară brună – neagră, cu o bandă pe ambele aripi. Numărul ochilor este variabil. Pe aripa anterioară: 2 – 5 oceli negrii cu miez albastru deschis – alb, pe cele posterioare 3 – 4 oceli, cu sau fără miez. VI. Larva pe Panicum.

Satyrus circe F.

Fața superioară brună – neagră, catifelată. Aripile anterioare cu un șir de pete albe, aripile posterioare cu o bandă albă, pe fața inferioară cu o bandă albă. VII. Larva pe graminee.

Familia Sphingidae

Sphinx ligustri L.

Aripile anterioare brune – întunecat, cu dungi longitudinale scurte, negre și câteva linii transversale. Marginea anterioară și tivul brun – cîprioară. Aripile posterioare roșii trandafirii, cu 2 benzi transversale negre, cu o bandă neagră la rădăcină și tiv brun – roșcat. VII. Larva pe Ligustrum, Viburnum, Fraxinus, Spiraea.

VIII. ANALIZA REZULTATELOR

În pădurile pure și de amestec sunt dominante coleopterele și dintre acestea carabidele ca reprezentanți de specii și ca număr de indivizi. Larvele găsite aparțineau în general scarabeidelor și doar una carabidelor. În pădurile de amestec găsim mai multe specii, dar cu puțini indivizi. În pădurile pure bogăția de indivizi este mai accentuată.

Ortopterele sunt predominante în pășuni și diferite culturi, numărul lor fiind foarte mare, atât ca specii dar mai ales ca indivizi.

Heteropterele sunt prezente în număr mare în culturi, în special de cereale. Lepidopterele reprezintă o grupare vastă atât ca specii, cât și ca indivizi și prezențe în toate ecosistemele cercetate.

Din materialul analizat s-au putut constata variații în ceea ce privește colorația și dimensiunile speciilor.

Din cele 38 coleoptere colectate 28 reprezintă colorația specifică, iar 10 prezintă un melanism total sau parțial.

Petele melanice ocupau fie jumătatea posterioară a elitrelor, fie aproximativ trei sferturi din suprafața elitrelor, colecția normală regăsindu-se doar spre partea apicală a acestora, fie în totalitate, doar o mică porțiune a capului reprezentând culoarea normală. Aceste variații ale colorației normale se explică prin acțiunea temperaturii.

Temperaturile foarte scăzute determină apariția unor indivizi melanici sau parțial melanici la multe grupe de insecte printre care și coleopterele. Aceste exemplare au fost colectate din locuri unde stratul de frunze uscate era subțire și deci protecția împotriva temperaturilor scăzute era foarte scăzută, nu s-au putut constata variații mari în ceea ce privește dimensiunile coleopterelor.

În privința heteropterelor nu s-au putut constata variații mari ale dimensiunii acestora.

Dintre cele 9 specii colectate 5 prezentau culori închise și 4 prezentau culori mai deschise, cu diferite pete și dungi de culoare închisă pe scutel și hemielitre.

Toate cele 4 specii de hymenoptere colectate prezintă culoare caracteristică cu pete negre sau galbene fie pe cap, fie pe abdomen.

La ortoptere se întâlnește fenomenul de homocromie, având culoare asemănătoare cu a substratului ( Acrida ungarica, Tettigonia viridissima, Mantis religiosa ). Grylidele au culoare neagră. În ceea ce privește dimensiunile se constată diferențe în cadrul aceleași specii între femele și masculi.

În ceea ce privește lepidopterele, se constată că acestea au culoarea de bază foarte diferită de la gen la gen, prezentând macule, puncte, linii de culori, mărimi caracteristice la fiecare specie.

IX. CONCLUZII

Prin colectările efectuate am obținut date referitoare la compoziția entomofaunei din ecosistemele studiate.

Comunitățile de coleoptere se aseamănă între ele prin prezența în general a acelorași familii în ambele tipuri de păduri. Se deosebesc prin câteva categorii sistematice în plus în cadrul pădurilor de amestec, și prin bogăția mare a numărului de indivizi în cazul pădurilor pure ( plop, salcie ). Comunitățile de ortoptere și lepidoptere sunt caracteristice tuturor ecosistemelor studiate, iar cele de heteroptere sunt caracteristice în special culturilor cerealiere.

Folosirea capcanelor de sol tip “Barber” cere multă atenție deoarece putem omorî și chițcani. Popularea pădurilor cu vase de sticlă, din material plastic, aruncate la întâmplare, duce la distrugerea a numeroase insecte. Vasele devenind “centre de atracție” din punct de vedere ecologic – funcționează ( accidental ) la fel ca și capcane de sol.

X. BIBLIOGRAFIE

1) Bobîrnac B., Matei I., Stăvoiu I. – Contribuții la cunoașterea

cercetărilor entomologice din

Oltenia, a II-a Consfătuire la

entomologia din R. S. R. vol. I,

Craiova, 1980

2) Bobîrnac B., Perju T., – Dăunătorii plantelor tehnice și

Ionescu M., Mitrea I. combaterea lor integrată, Deva,

1997

3) Bogoescu C., Dabija Al., – Atlas zoologic, Ed. Didactică și

Sanielevici E. Pedagogică, București, 1980

4) Boguleanu Gh. – Fauna dăunătoare culturilor agri-

cole și forestiere din România,

vol. I, Editura Ceres, București,

1988

5) Boguleanu Gh. și colaboratorii – Entomologie agricolă E. D. P.,

București, 1980

6) Manolache C., Boguleanu Gh. – Entomologie agricolă, E. D. P.

București, 1967

7) Matei I., Mitrea I. – Entomologie. Lucrări practice,

vol. I, Tipografia Universității din

Craiova, 1996

8) Matei I., Mitre I. – Entomologie, vol. II, Reprografia

Universității din Craiova, 1997

9) Perju T. – Entomologie agricolă, E. D. P.

București, 1995

10) Radu V. Gh., Radu V. V. – Zoologia nevertebratelor, vol. 2,

E. D. P. București, 1967

11) Stănoiu I., Bobîrnac B.,Copăcescu – Fluturii din România