Entitatile Colective – Titulare ALE Dreptului Consacrat DE Art. 34 DIN Conventia Europeana A Drepturilor Omului
ENTITĂȚILE COLECTIVE – TITULARE ALE DREPTULUI CONSACRAT DE ART. 34 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
CONSIDERAȚII GENERALE ȘI CRITERIILE DE ADMISIBILITATE LA C.E.D.O
Considerații generale asupra accesului la C.E.D.O
Competența ratione personae
entitățile colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din Convenție
Considerații generale
Subiectele colective. Noțiune. Clasificări
Subiectele colective – titulare ale dreptului la recurs individual reglementat de art.34 din Convenție
Noțiunea de victimă, conform art. 34 din Convenție
Noțiunea și calitatea de victimă, conform art. 34 din Convenție
Clasificarea calității de victimă consacrată de art. 34 din Convenție
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este una din temele des abordate atît în literatura națională cît și în cea internațională, însă cu certitudine se poate afirma faptul că subiectul dat nu a fost epuizat și merită din nou a fi cercetată.
Astfel, convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie un mecanism inovator în sistemul dreptului internațional public, destinat a conduce la crearea unei veritabile ordini publice europene în domeniul drepturilor omului.
Mecanismul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă, la acest moment, un mecanism regional de protecție complet, care asigură cel mai înalt grad de funcționare efectivă, sub aspectul impunerii respectării hotărârilor Curții, de către statele membre parte a Convenției.
Formularea textului Convenției, cît și interpretarea dată de către Curte, în jurisprudența sa și anume la capitolul noțiunii de „victimă” au fost îndeajuns de largi, încît să se garanteze posibilitatea sesizării Curții de la Strasbourg de către orice persoană care are calitatea de resortisant al unui stat membru și ale cărui drepturi, recunoscute de Convenție, au fost încălcate.
Deși se poate spune că protecția instituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, singurele care au vocația de a fi titular al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție (unele dintre drepturile recunoscute de Convenție – precum dreptul la viață, interzicerea torturii etc. – fiind indisolubil legate de calitatea de ființă umană a titularului), sfera de garanții a acesteia vizează și organizațiile neguvernamentale sau grupele de particulari, persoane juridice sau chiar simple „grupuri de particulari”.
Din momentul, în care un stat a ratificat Convenția Europeană, orice persoană aflată sub jurisdicția sa, are dreptul să depună o petiție împotriva acestuia, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. După cum reiese din art. 1 al Convenției, cetățenia persoanei nu contează. Astfel, de acest drept, se bucură toți cetățenii din stat, organizațiile naționale neguvernamentale, toți cetățenii din alte state membre ale Consiliului Europei, care se află pe teritoriul acestui stat, toți străinii, chiar intrați în țară nu pentru mult timp, fie accidental sau ilegal infiltrați pe teritoriu, precum și refugiații și apatrizii.
Scopul și obiectivele tezei
Prezentul studiu are drept scop definirea corelației dintre dreptul intern și cel internațional cu referință la întinderea si rolul noțiunii de victimă. Este de remarcat că existența personalității juridice, potrivit normelor de drept intern, nu este considerată de către jurisdicția europeana ca conditio sine qua non pentru promovarea unei acțiuni pe rolul Curții de către o organizație neguvernamentală sau grup de particulari. Cu alte cuvinte, personalitatea juridică este numai de natura, iar nu de esența calității de titular al unui drept garantat de Convenție de către o organizație neguvernamentală sau grup de particulari. Calitatea de victimă a încălcării unui drept garantat de Convenție poate, deci, reveni și unei organizații neguvernamentale sau grup de particulari lipsit de personalitate juridică iar, în numeroase cazuri încălcarea normelor Convenției constă tocmai în împiedicarea dobândirii personalității juridice de către o instituție potrivit dreptului național. Calitatea de titular al drepturilor recunoscute de către Convenție, inclusiv a aceluia, de natură procedurală, de a sesiza Curtea de la Strasbourg cu o acțiune în repararea vătămării produse prin încălcarea dispozițiilor acesteia, prezintă o specificitate importantă legată pe de o parte de împrejurarea că persoana juridică sau, mai larg, organizația, este pînă la urmă o ficțiune a legii, iar, pe de altă parte, generată de faptul că rațiunea de a exista a oricărei organizații neguvernamentale sau grup de particulari de drept este legată de îndeplinirea unui scop sau unui interes comun al membrilor care l-au constituit, indiferent de natura acestui interes, fie ea economică, socială, politică sau religioasă.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și/sau rezultatelor obținute
Acest studiu efectuându-se prin abordarea cauzelor soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma interpretărilor oferite de aceasta și prin a distinge faptul că sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție garantează posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale de către titularii lor, respectiv de orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.
Teza poate fi utilizată atît de cadrele didactice, studenții de la facultatea de drept, cît și de juriști. Totodată, lucrarea ar putea sugera celor interesați subiecte de discuție și de tratare detaliată a altor chestiuni legate de metodele și formele răspunderii politice și materiale ale statelor în dreptul internațional.
Metodologia cercetării
În realizarea lucrării am pornit de la studierea și analizarea obiectului acestei lucrări în literatura de specialitate națională precum și în cea internațională. Pentru a răspunde cît mai bine metodelor și abordărilor specifice, structura și concepția tezei se bazează pe studiul lucrărilor savanților recunoscuți în domeniul dreptului.
Baza metodologică constă dintr-o totalitate de metode științifice, dintre care mai cu seamă putem remarca: (metoda istorică, metoda logică, metoda comparativă, metoda cantitativă, metoda transcendentală, utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentei lucrări, metoda intuiționistă, utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidențierea scopului și realizarea obiectivelor tezei, metoda fenomenologică) utilizată la analiza temei cercetate. În afară de acesta, lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic, opera valoroasă, cu privire la drepturile omului.
Sumarul compartimentelor tezei ( structura tezei)
În Introducere a fost fundamentată actualitatea temei tezei de licență, au fost formulate scopul și sarcinile, a fost prezentat suportul teoretico-științific, precum și cel informațional.
În Capitolul I sub denumirea de „Considerații generale și criteriile de admisibilitate la C.E.D.O.” unde sunt relatate aspectele generale asupra accesului la C.E.D.O. cît și competența ratione personae.
Capitolul II intitulat ca „Entitățile colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din convenție” în care este desfășurată subiectele colective – titulare ale dreptului la recurs individual reglementat de art.34 din Convenție atît și subiectele colective, noțiunea și clasificarea acestora.
Capitolul III cu titlul de ”Noțiunea de victimă, conform art. 34 din convenție”. În capitolul dat s-a atras o atenție deosebită la clasificarea calității de victimă consacrată de art. 34 din Convenție.
Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei studiate în vederea realizării tezei.
CONSIDERAȚII GENERALE ȘI CRITERIILE DE ADMISIBILITATE LA C.E.D.O.
Considerații generale asupra accesului la C.E.D.O.
Admisibilitatea unei cereri este în genere percepută drept o problemă procedurală premergătoare și distinctă față de problemele de fond ale cererii. Această viziune nu trebuie să excludă o anumită subdiviziune a materiei admisibilității, în două categorii de reguli: condiții admisibilității, pe de o parte, și procedura examinării îndeplinirilor lor, pe de altă parte.
Art. 34 al Convenției prevede că Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept [4].
Art. 35, paragraful 2 prevede că Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă: ea este anonimă; sau ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supus unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă ea nu conține fapte noi [4].
Paragraful 3 al aceluiași act normativ prevede că Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, atunci cît ea consideră cererea incompatibilă cu dispozițiile convenției sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă. Conform articolului 34 din Convenție, dreptul de recurs individual reprezintă un element obligatoriu al Convenției, deși rămâne facultativ pentru teritoriile de peste mari, ,,ale căror relații internaționale le asigură un stat”.
Jurisdicția Curții este limitată. Cererile nu pot fi luate in considerație decît dacă îndeplinesc criteriile de admisibilitate definite in articolul 35.
Conform articolului 34 din Convenție, dreptul de recurs individual reprezintă un element obligatoriu al Convenției, deși rămâne facultativ pentru teritoriile de peste mari, ,,ale căror relații internaționale le asigură un stat” [4].
Jurisdicția Curții este limitată. Cererile nu pot fi luate in considerație decît dacă îndeplinesc criteriile de admisibilitate definite în articolul 35. Acestea pot fi rezumate ca impunînd cererii:
să fie făcută de către o persoană îndreptățită (cine);
să privească o problemă rezultînd din aplicarea Convenției (ce);
să privească o perioadă în care statul era legat prin Convenție (cînd);
să se afle sub jurisdicția pe care o acoperă Convenția (unde);
să fie făcută după epuizarea căilor interne de recurs;
să fi fost invocate în fața instanțelor interne drepturile și libertățile garantate în Convenție;
să fie înaintată în termen de șase luni de la data epuizării ultimului recurs intern.
Compatibilitatea unei cereri cu dispozițiile Convenției presupune ca aceasta să intre în domeniul ei de aplicație. Or, din acest punct de vedere, art. 1 dispune că statele contractante se obliga să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al Convenției. Interpretarea acestui text este de natură să conducă la evidențierea criteriilor de compatibilitate a unei cereri adresate instanței europene cu prevederile Convenției. Astfel, în primul rând, obligația de respectare a drepturilor și libertăților garantate revine statelor contractante, ,,beneficiarii” ei fiind persoanele aflate sub jurisdicția lor; cererea trebuie să emane de la o asemenea persoană și să fie îndreptată împotriva unui stat contractant; altfel spus, este necesar ca cererea reclamantului să fie compatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției, în privința ambelor “părți” ale procesului ce se va derula în fața organului de control al respectării obligațiilor asumate de state, anume instanța europeană [4].
În al doilea rând, persoanele cărora li se garantează drepturile și libertățile prevăzute de Convenție trebuie să se afdrepturilor și libertăților garantate revine statelor contractante, ,,beneficiarii” ei fiind persoanele aflate sub jurisdicția lor; cererea trebuie să emane de la o asemenea persoană și să fie îndreptată împotriva unui stat contractant; altfel spus, este necesar ca cererea reclamantului să fie compatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției, în privința ambelor “părți” ale procesului ce se va derula în fața organului de control al respectării obligațiilor asumate de state, anume instanța europeană [4].
În al doilea rând, persoanele cărora li se garantează drepturile și libertățile prevăzute de Convenție trebuie să se afle sub jurisdicția statelor contractante. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere teritorial, se impune ca titularii drepturilor în discuție să se găsească într-un loc unde se exercită jurisdicția unui stat contractant, loc în care s-a produs eventuala încălcare a acestor drepturi; altfel spus, cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione loci cu dispozițiile Convenției.
În al treilea rând, obligația asumată de statele contractante privește numai drepturile și libertățile garantate de Convenție; reclamantul poate invoca în fața instanței europene exclusiv încălcarea lor, ceea ce înseamnă că cererea sa trebuie să fie compatibilă ratione matarie cu dispozițiile Convenției.
În sfârșit, potrivit principilor unanim recunoscute de drept internațional, răspunderea statelor pentru încălcarea unor angajamente internaționale nu poate fi angajată, de regulă, decît pentru fapte care s-au produs după asumarea lor; în cazul nostru trebuie să fie vorba despre încălcări ale prevederilor Convenției săvârșite după intrarea în vigoare pentru statul în cauză. Altfel spus, cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
Competența ratione personae
Ca orice cerere de chemare în judecată, “acțiunea” cu care este sesizată Curtea, fie pe temeiul art. 33 din Convenție privitor la cererile interstatale, fie prin invocarea art. 34 referitor la cererile individuale, trebuie să aibă un reclamant și un pîrît. Reclamant poate fi orice stat contractant sau un grup de state contractante, în cazul acțiunilor interstatale, și orice persoană fizică sau juridică ori „un grup de particulari”, în ipoteza introducerii unei cereri individuale.
Așa după cum am arătat pe larg în analiza consacrată dispozițiilor art. 34 din Convenție, pentru ca subiectele procesuale active prevăzute de acest text să poată angaja răspunderea internațională a unui drept garantat de Convenție, ele trebuie să fie victimă a unei asemenea încălcări, indiferent dacă aste vorba despre o victimă directă sau indirectă ori potențială; sunt explicații asupra cărora nu revenim. Toate aceste subiecte nu trebuie să-și fi pierdut această “calitate”. Din punctul de vedere al capacității procesuale pasive, în situația mult mai frecventă a cererilor individuale, pîrît poate fi numai un stat contractant care a ratificat Convenția și protocoalele sale adiționale sau Convenția și numai o parte din aceste protocoale; o cerere introdusă împotriva unui alt stat ce nu este parte la Convenție are a fi declarată inadmisibilă ca fiind incompletă ratione personae cu dispozițiile acesteia [4].
În privința competenței ratione personae a instanței europene în materie, dispozițiile art. 33 (condițiile de admisibilitate a cererilor interstatale) prevăd că, în situația dată, ambele părți ale litigiului sunt state contractante. Reclamant poate fi orice stat contractant, după cum mai multe state se pot asocia și introduce o acțiune împotriva altui stat contractant. Interesul statului reclamant în a acționa constă în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenție de către statul pîrît; el nu are a apăra un interes propriu sau interese ale resortisanților săi, deși acestea din urmă nu au a fi excluse. Altfel spus, statul reclamant nu trebuie să fie ,,victimă” în sensul Convenției.
Într-o asemenea situație statul reclamant are rolul unui ,,minister public” european al drepturilor omului; el nu acționează pe baza unor raporturi de reciprocitate. Acțiunea acestui stat este îndreptată împotriva statului pîrît ca subiect de drept internaționa1 public, răspunzător de activitatea organelor sale sau a agenților săi.
Cereri interstatale
Conținutul cererii interstatale este precizat de art. 46 din Regulament, potrivit căruia ea trebuie să cuprindă:
Numele părții contractante împotriva căreia este îndreptată cererea; altfel spus, statul chemat în judecată;
Expunerea faptelor;
O expunere a încălcării sau încălcărilor Convenției și argumentele pertinente;
O expunere a observațiilor privitoare la condițiile de admisibilitate – epuizarea căilor interne de atac și respectarea termenului de 6 luni – prevăzute de art. 35 par. 1 din Convenție;
Obiectul cererii șt, în linii mari, eventualele pretenții de ,,satisfacție echitabilă”, formulată in temeiul art. 41 din Convenție, pentru partea sau părțile lezată/lezate;
Numele și adresa persoanelor desemnate ca agenți (reprezentanți ai statului reclamant);
Copii ale tuturor documentelor pertinente, în special ale deciziilor judiciare sau ale deciziilor altor organe ale statului privitoare la obiectul cererii.
Reclamantul
Cererile ce țin de competența Convenției pot fi făcute de ,,orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări”.
Din această categorie fac parte persoanele fizice, inclusiv copiii i alte persoane lipsite de discernământ, reprezentate sau nu de către părinții lor, ori grupurile de persoane, persoanele juridice precum sunt companiile, organizațiile neguvernamentale, bisericile și partidele politice. Multe dintre hotărârile-cheie ale Comisiei și Curții au constituit rezultatul sesizărilor înaintate de companiile comerciale în legătură cu activitățile lor economice.
Cererile colective
Dreptul de recurs individual se extinde și asupra organizațiilor neguvernamentale și a grupurilor de persoane. Aceasta însă exclude consiliile administrative locale, dar nu exclude politicienii care acționează în nume personal sau partidele politice [32, p. 231].
Organizațiile neguvernamentale sau grupurile de persoane nu pot introduce cereri numai pentru că doresc să conteste, din principiu, o anumită acțiune a statului. Convenția nu recunoaște actio popularis – adică o cerere făcută de persoane interesate care nu sunt ele însele victime ale unei încălcări.
Cererile pot fi făcute de companii sau de alte entități juridice, cum ar fi trusturi, organizații sindicale, de întrajutorare și mutuale. Articolul 45(2) din Regulament impune ca respectivele cereri adresate de organizații neguvernamentale sau de grupuri de persoane să fie semnate de persoanele competente în a reprezenta organizația sau grupul. Atunci cînd grupul nu are o formă organizatorică prevăzută de lege, Curtea impune ca cererea în cauză să fie semnată de toți membrii acestuia.
Cînd o asociație profesională adresează o cerere în numele membrilor (mai degrabă decît in calitate de victimă a cărui drept a fost afectat), atunci aceasta trebuie să probeze identitatea membrilor săi și să prezinte dovezi asupra capacității sale de a-i reprezenta. Dacă aceasta nu reușește să probeze identitatea membrilor, cererea va fi considerată drept una anonimă și va fi respinsa.
Reprezentanții victimelor
Cererile pot fi făcute personal sau printr-un reprezentant. Atunci cînd victima este lipsită de discernământ, Curtea va accepta spre examinare cererile făcute de reprezentanții autorizați în numele ei, dar va cere confirmarea împuternicirii reprezentanților de a acționa astfel.
Copiii – pot formula cereri ei înșiși sau prin mijlocirea părintelui în custodia căruia se află, prin mijlocirea unui tutore sau a unui funcționar oficial desemnat să-i reprezinte, cum ar fi consilierul oficial in Regatul Unit”, sau pur și simplu prin mijlocirea avocatului lor. Regulile sunt mult mai flexibile decît se întâmpla în general în cadrul legislației naționale.
În afară de cazul în care reprezentantul este un părinte în custodia căruia se afla copilul sau un tutore legal, Curtea va solicita dovada autorității persoanei respective de a acționa în calitate de reprezentant. În consecință, un părinte care, după divorț, nu are nici custodia, nici grija sau controlul asupra copiilor, nu poate introduce o cerere în numele acestora fără a dovedi că dispune de împuternicirea specială de a proceda astfel.
Victima
Articolul 34 impune ca reclamantul să se pretindă ,,victimă a unei încălcări”.
Toate categoriile de persoane sau de entități juridice care au ,,capacitatea procesuală activă” în fața instanței europene în măsura în care, așa cum prevede art. 34, se pretind victime ale încălcării, de către unul dintre statele contractante sub a cărui jurisdicție s-ar afla, a unul drept ce le este garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale. Cel puțin trei idei se impun a fi subliniate ab initio cu privire la noțiunea pusă în discuție:
ea este o noțiune autonomă, specifică sistemului Convenției, legată de însăși recunoașterea dreptului la recurs individual, și are a fi interpretată independent de noțiunile din sistemele naționale de drept aplicabile acțiunilor în justiție, precum ,,interes” sau ,,calitate procesuală activă”, deși, după cum vom vedea imediat, nu se poate face abstracție completă de ele în determinarea conținutului ei;
prin cererea introdusă în fața Curții, reclamantul – persoană fizică, organizație neguvernamentală sau un grup de particulari – pretinde că este victima încălcării unui drept ce-i este garantat de Convenție; prima facie, el trebuie să arate în ce constă această încălcare: existența sau inexistența ei ține de examinarea fondului cauzei. În orice caz, principiul general formulat de Curte cu privire la aspectul în discuție este fără echivoc: ,,pentru a exercita recursul individual, art. 34 din Convenție impune ca reclamantul să pretindă de o manieră plauzibilă (în cererea sa – n.n., C.B.) că el însuși este victima direct sau indirect a unei încălcări a unei dispoziții a Convenției, încălcare ce rezultă dintr-o acțiune sau o omisiune imputabilă unui stat contractant” (s.n., C.B);
noțiunea de ,,victimă” a încălcării unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, raportată la obligația impusă de art. 35 din Convenție de a epuiza, în prealabil, căile interne de atac, semnifică faptul că, în sistemul european de protecție a drepturilor omului, dreptul la recurs individual nu poate avea ca obiect prevenirea unei încălcări a Convenției; de regulă, Curtea, ca organ învestit cu misiunea de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante prin încheierea Convenției (art. 19), nu poate examina și, dacă este cazul, constata decît o încălcare a posteriori a Convenției, cînd aceasta deja s-a produs. Numai în circumstanțe cu totul excepționale riscul unei încălcări viitoare ar putea, totuși, să confere reclamantului calitatea de victimă a încălcării Convenției.
Din ideile evidențiate mai sus se desprind cel puțin două importante consecințe privitoare la recursul individual, în sistemul Convenției:
Art. 34 nu permite intentarea unei acțiuni de persoane care nu au suferit in mod direct sau indirect consecințele unor acte contrare prevederilor sale din partea autorităților statului pîrît, ceea ce înseamnă că textul nu dă posibilitatea intentării unei așa-numite actio popularis;
În situații excepționale, o persoană poate fi victimă potențială sau, alteori, victimă indirectă a actelor pe care le denunță prin cererea sa [4].
Victima reală este o persoană care a fost deja afectată personal de pretinsa încălcare. Nu este necesar să se demonstreze că vătămarea asupra drepturilor sale s-a produs; acest lucru este relevant în chestiunea reparației echitabile, conform articolului 41.
O persoana care a obținut o remediere adecvată la nivel intern pentru presupusele încălcări ale Convenției nu se poate pretinde victimă. Simplul fapt că o măsură a fost anulată nu constituie o reparație în sine; această măsură trebuie, de asemenea, declarată ca fund nelegitimă și, dacă se consideră potrivit, să conducă la acordarea unei despăgubiri. De exemplu, atunci cînd un reclamant a obținut reducerea pedepsei sale, în special pentru faptul ca tribunalul intern a considerat procesul judiciar ca fund excesiv de lung, atunci acea persoană nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a articolului 6 (1) (dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale). Dacă, totuși, durata excesivă a procedurilor n-a constituit in motiv specific pentru reducere, atunci situația se prezintă altfel.
Remedierea situației de încălcare a unui sau mai multor drepturi trebuie să fie adecvată; nu neapărat deplină. De aceea, o persoană care a fost concediată din serviciu din cauza apartenenței la un sindicat și care n-a obținut decît despăgubiri, nu ar putea să se pretindă victimă a încălcării articolului 11 (libertatea de asociere și dreptul de a se afilia la sindicate), dacă despăgubirea este echitabilă.
Probleme legate de calitatea de ,,victimă” au fost ridicate într-o serie de cauze cu privire la legiferarea avorturilor. Formulând simplu, un bărbat nu poate adresa o cerere generală împotriva legiferării avorturilor, în vreme ce o femeie poate, chiar dacă nu este însărcinat. Un viitor tată care se plânge că soția sa a pus capăt sarcinii fără consimțământul său poate, totuși, să se pretindă victimă.
Victimele potențiale este o persoană care riscă să fie direct afectată de către o lege sau un act administrativ. Cauzele clasice, în acest context, privesc situația persoanelor care se află sub amenințarea expulzării de către autoritățile de imigrare, însă expulzarea n-a fost încă executată alte exemple îi privesc pe cei afectați de o legislație care prevede sancțiuni, chiar dacă fie s-au conformat legii, fie n-au fost încă sancționați de ea. Constituie exemple prevederile unor legi referitoare la succesiune și care-i privesc pe copiii nelegitimi care nu se află încă situația de a moșteni, precum și legislația care permite pedeapsa corporală pentru un copil care n-a fost, de fapt, pedepsit [11, p. 74].
Curtea a elaborat o jurisprudență privitoare la noțiunea de victimă potențială: are această calitate cel care nu se poate plânge de o atingere directă a unui drept garantat de Convenție, dar care se găsește într-o situație materială și juridică ,,în care încălcarea poate interveni în orice moment”. Fosta Comisie a admis că poate fi considerată o victimă potențială, în sensul dispozițiilor Convenției, persoana amenințată cu aplicarea unei pedepse pentru Un comportament pe care ea îl consideră a fi exercitarea unui drept garantat de Convenție, o persoană homosexuală pentru simpla existență a unei legi represive privitoare la fixarea vârstei consimțământului pentru relații homosexuale; cel ce se găsește sub controlul autorităților unui stat contractant, care au decis extrădarea lui către un alt stat, extrădare devenită iminentă, dar afirm că în acel stat ar fi supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenție.
Victima indirectă este o persoana imediat afectată de încălcarea directă a drepturilor unei terțe persoane – de exemplu, membrii familiei unei persoane private de libertate, deportate sau omorâte [15, p. 654].
O altă noțiune care a fost evidențiată de jurisprudența organelor Convenției privitoare la noțiunea de victimă în sensul art. 34 este aceea de victimă indirectă a încălcării unui drept pe care Convenția îl garantează. În literatura juridică consacrată Convenției victima indirectă a fost definită ca fiind acea persoana care poate proba că există o legătură personală și suficientă între ea și victima directă a încălcării denunțate, încălcare ce i-a cauzat un anumit prejudiciu, sau cit ea are un interes personal in a cere ca această încălcare să înceteze. Așadar, victima indirectă nu este ea însăși titulara dreptului a cărui încălcare se invocă în cauza supusă examinării organelor Convenției; prin ipoteză, există altă persoană care este victima directă a încălcării invocate, aceasta fiind titularul dreptului garantat de Convenție care a fost încălcat. Însă, datorită legăturilor sale cu titularul dreptului, fie victima indirectă suferă ea sau și ea un prejudiciu, fie are un interes în a se pune capăt acelei încălcări.
Cum s-a spus, recursul individual, prevăzut de art. 34 din Convenție, poate fi intentat de victima indirectă cu îndeplinirea a două condiții: a) să existe o victimă directă efectivă sau potențială a unei încălcări; b) să existe o legătura personală, suficient de caracteristică, între victima directă și cea indirectă a încălcării dreptului garantat de Convenție ce are ca titular pe victima directă a încălcării [4].
Calitatea de victimă a organizațiilor neguvernamentale și a ,,oricărui grup de particulare”
Am arătat mai sus că art. 34 recunoaște posibilitatea introducerii ,,recursului individual” de către orice ,,organizație neguvernamentală” sau de ,,orice grup de particulari” ce se consideră victimă a încălcării unor drepturi recunoscute de Convenție; pentru a se putea adresa instanței europene aceste entități colective, cărora textul discutat le recunoaște capacitatea procesuală activă în fața Curții, trebuie să poată pretinde că sunt victime ale încălcărilor denunțate prin cererea introductivă de instanță.
Nu discutăm aici calitatea persoanelor fizice ce vor acționa în numele acestor subiecte colective de drept procesual convențional. Acest aspect ține, mai degrabă, de exercițiul dreptului lor la ,,recurs individual” ce le este garantat de Convenție.
Ceea ce punem în discuție este existența calității de victimă a însăși persoanei juridice sau a ,,grupului de particulari” care se adresează instanței europene pe temeiul art. 34 din Convenție. Pentru a putea invoca această ,,calitate”, entitățile prevăzute de textul analizat au a pretinde că au suferit în mod direct o încălcare a unui drept ce le este garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale și că au un interes manifest să ceară încetarea încălcării denunțate, eventual cu acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul ce le-a fost astfel cauzat. Ne este mai greu să imaginăm situații în care aceste subiecte de drept procesual convențional ar apărea ca victime indirecte ale unei încălcări a Convenției, dar nu sunt de exclus împrejurări ce pot conduce la calificarea lor ca victime potențiale ale unei asemenea încălcări.
Cîteva soluții ale jurisprudenței organelor Convenției sub aspectul calității de victimă a organizațiilor neguvernamentale sau a ,,unui grup de particulari” în sensul art. 34 ni se pare că necesită a fi menționate.
Privitor la societățile comerciale, fosta Comisie a statuat că o societate se poate pretinde victima unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil, chiar dacă problema personalității ei juridice în dreptul intern face obiectul unui litigiu care nu a fost încă tranșat, și că, în ipoteza aplicării unui impozit excepțional pe capital unor societăți de asigurări, înseși societățile pot să se pretindă victime ale încălcării dreptului de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenție, și nu persoanele fizice titulare ale polițelor de asigurare.
Dar, ca a admis că, în cadrul procedurii falimentului, societatea declarată în stare de faliment, gerantul, în același timp principalul ei acționar, și persoana obligată cu titlu de cauțiune ,solidară” (împreună cu societatea și gerantul) pot să se pretindă toți trei victime ale încălcării dreptului la un proces echitabil.
În schimb, fosta Comisie a decis în mod constant că un sindicat sau o asociație, ca organizație neguvernamentală în sensul art. 34 din Convenție, nu are calitatea să introducă o cerere prin care pune în discuție o măsură a autorităților statale ce vizează pe membrii săi, din moment ce el însuși nu se poate pretinde victima acelei măsuri.
Cu privire la calitatea de victimă a unei societăți comerciale anonime pe acțiuni și a interesului acționarilor de a antama o procedură în fața instanțelor europene pentru atingerile aduse bunurilor societății, într-o cauză Curtea a constatat că există divergențe de opinii între acționari și între aceștia și consiliul de administrație asupra realității întinderii diminuării patrimoniului societății, precum și în legătură cu modul în care trebuie acționat într-o asemenea situație. Aceste divergențe riscă să se agraveze în cazul lichidării societății, deoarece realizarea activului și plata pasivului ei urmăresc, în primul rând, satisfacerea creditorilor societății, și apoi satisfacerea acționarilor prin repartizarea excedentului rămas. În scopul de a reduce aceste riscuri și dificultăți, Curtea nu consideră justificată ridicarea ,,voalului social”, spre a vedea locul și aportul fiecărui asociat, din moment ce societatea este legal reprezentată de lichidatorii ei. Aceasta s-ar putea face numai în circumstanțe excepționale, în special în cazul în care s-ar putea stabili cu claritate că societatea se găsește în imposibilitatea de a sesiza Curtea prin organele sale statuare sau, în caz de lichidare, prin lichidatorii legal învestiți în această funcție [33, p. 381].
Numai statele sunt părți la Convenție, astfel încît numai statele pot comite încălcări. Din acest motiv, cererile trebuie să susțină că un stat care este parte la Convenție nu i-a onorat obligațiile asumate. Atunci cînd sunt responsabili mai mulți agenți ai statului, nu va fi necesar, pentru îndeplinirea acestei condiții, să se precizeze răspunderea concretă. În situația în care un stat deține o obligație rezultând din Convenție, de exemplu, să asigure dreptul la instruire, conform articolului 2 din Protocolul nr. 1, el nu se poate absolvi de responsabilitate pentru acte – cum ar fi pedeapsa corporala – comise în instituții de învățământ, delegând această responsabilitate unor instituții private.
Nu pot fi făcute cereri împotriva atitudinii persoanelor sau instituțiilor de drept privat, iar Curtea a reiterat că nu este un tribunal de a patra instanță”, adică nu poate acționa ca o curte de apel împotriva hotărârilor instanțelor naționale.
Totuși, acesta nu înseamnă că actele sau omisiunile subiecților de drept privat cad cu totul in afara scopului jurisprudenței Convenției. Statelor le aparține obligația pozitivă de a asigura drepturile și libertățile prevăzute în Convenție. Ele trebuie să asigure existenta unui sistem de drept care să asigure ca drepturile protejate de Convenție să fie garantate efectiv.
entitățile colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din Convenție
Considerații generale
Titularul absolut al drepturilor și libertăților fundamentale instituite de Convenție este persoana umană, însă, aceasta poate participa la raporturile juridice fie individual, ca persoană fizică, fie ca parte a unui subiect colectiv de drept, fie că acesta beneficiază el însuși de personalitate juridică, fie că este vorba de o simplă asociere a mai multor persoane fizice, care însă nu dă naștere unei persoane juridice.
Persoanele care beneficiază de protecția integrală a prevederilor Convenției, putând exercita oricare dintre drepturile „substanțiale” și chiar libertățile fundamentale prevăzute de aceasta.
Prin natura lor, unele drepturi garantate de Convenție (dreptul la viața de familie, interzicerea torturii și a oricăror tratamente inumane sau degradante etc.) nu pot avea ca titular o persoană juridică sau, în general, un subiect colectiv de drept. Nu este mai puțin adevărat că, dacă subiectul colectiv de drept nu ar putea fi el însuși titularul unor asemenea drepturi sau obligații, el ar putea totuși interveni în mecanismul de protecție instituit de Convenție în calitate de reprezentant al membrilor săi, persoane fizice, pentru încălcarea adusă drepturilor acestora.
Principala diferență de regim juridic între persoana fizică și subiectul colectiv de drept, ca titulari ai drepturilor garantate de Convenție, se observă în planul dreptului la acțiune, ca drept procedural, care însoțește și garantează exercițiul drepturilor „substanțiale” garantate de Convenție, respectiv dreptul de a sesiza Curtea despre o pretinsă încălcare a unui drept recunoscut de Convenție de către un stat pîrît.
Dacă orice persoană fizică se poate adresa cu o cerere individuală în fața Curții, textul Convenției impune condiții suplimentare pentru ca un subiect colectiv de drept să poată intenta o astfel de acțiune, numai organizațiile neguvernamentale sau grupurile de particulari putând fi titulari ai unei astfel de cereri. Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă în litigiul declanșat în fața Curții revine întotdeauna unui subiect colectiv de drept, respectiv unul dintre statele contractante ale Convenției [12, p. 119].
Subiectele colective. Noțiune. Clasificări.
Dacă să facem o analiză din punct de vedere a dreptului civil, persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare și patrimoniu propriu, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile și asumării obligațiilor corelative conferite de lege. Conținutul noțiunii de persoană juridică nu se subînțelege cu noțiunea de personalitate juridică. Dobândirea personalității juridice marchează recunoașterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din această perspectivă, că dobândirea personalității juridice este un procedeu tehnico juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor colective de drept în circuitul civil [34, p. 221].
În cazul subiectelor colective de drept, personalitatea juridică este numai de natură, iar nu și de conținut acestora. Există numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice: spre exemplu, unele dintre instanțele judecătorești (judecătoriile și noile tribunalele specializate), asociațiile în participațiune reglementate de Codul civil, diverse societăți profesionale și alte asociații etc.
Totuși, în principiu, cel puțin în materia dreptului privat, subiectul colectiv este definit sub forma persoanei juridice, care presupune o serie de condiții speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, scop, răspundere, denumire etc. În categoria subiectelor colective de drept care beneficiază de personalitate juridică se înscriu: societățile comerciale; organizațiile sindicale; asociațiile și fundațiile înființate în temeiul O.G. nr.26/2000; partidele politice etc.
Subiectele colective – titulare ale dreptului de a sesiză
Articolul 1 din Convenție obligă înaltele părți contractante să recunoască oricărei persoane din jurisdicția lor drepturile și libertățile definite la Titlul I al Convenției.
Alegerea termenului este semnificativă pentru voința de a acorda acestor drepturi o valoare erga omnes, care reprezintă expresia universalității Convenției. O examinare rapidă a principalelor dispoziții ale Convenției arată că este vorba cu certitudine de un text ce vizează individul, considerat în esența sa individuală, ceea ce denotă o concepție individualistă asupra drepturilor omului în concordanță cu contextul politic și juridic în care Convenția a fost adoptată, cu jumătate de secol în urmă, cînd era important să se pună înainte principiile statului de drept și ale democrației politice, pentru a se asigura supraviețuirea regimurilor democratice din țările membre [14, p. 93]. Însă, unii comentatori au contestat caracterul pur individualist al Convenției, în sensul că ea nu ar viza decît protecția drepturilor esențiale ale omului, făcând abstracție de apartenența lor la un grup social determinat. În opinia lui J. Velu și R. Ergec, „ sistemul Convenției este susceptibil de a proteja în egală măsură anumite drepturi ale unei organizații sau ale unui grup, precum și anumite drepturi ale indivizilor considerați ca membrii ai unui grup social determinat”.
Chiar dacă această abordare poate apărea destul de mult în decalaj cu opiniile cel mai des exprimate, putem totuși estima că, instrument viu și adaptabil, Convenția constituie un instrument deja deschis în mod potențial către protecția subiectelor colective de drept, fără ca prin această deschidere să riște sacrificarea individului entității sociale. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că jurisprudența Curții și a fostei Comisii a permis, dincolo de puținele referințe textuale explicite, o anumită protecție a subiectelor colective.
După cum am menționat anterior, calitatea de titular al unuia/unora dintre drepturile „substanțiale” reglementate de Convenție este, în principiu, indisolubil legată de aceea de titular al dreptului la acțiune instituit de sistemul de protecție al Convenției, respectiv de dreptul de natură procedurală de a obține examinarea unei pretinse încălcări a acestor drepturi din partea statului pîrît de către Curte (și de a obține o satisfacție echitabilă) prin sesizarea acesteia cu un recurs individual, reglementat de art.34 din Convenție [4].
O ipoteză specială privește situația statelor contractante ale Convenției (ele însele subiecte colective de drept). Astfel, deși acestea nu sunt titulare ale drepturilor „substanțiale” recunoscute de Convenție, aceasta le pune la dispoziție un drept procedural de a sesiza jurisdicția europeană cu privire la încălcarea dispozițiilor Convenției pe calea recursului interstatal.
Față de persoana fizică, ca subiect individual al raporturilor juridice, subiectele colective de drept se diferențiază prin cel puțin două caracteristici esențiale.
În primul rând, dacă persoana fizică dobândește capacitate juridică de drept, de la momentul nașterii (situația drepturilor copilului nenăscut fiind doar o aparentă excepție de la acest principiu, din moment ce legea impune condiția ca acesta să se nască viu pentru incidența acestei reguli de drept), persoana juridică trebuie să respecte anumite condiții și proceduri prescrise de lege în vederea constituirii sale valabile. Mai mult, persoana juridică poate lua ființă numai în formele prevăzute de lege. De asemenea, spre deosebire de regulile de drept aplicabile persoanelor fizice, în materia subiectelor colective de drept, capacitatea de folosință și cea de exercițiu sunt legate indisolubil, neputând fi disociate.
În al doilea rând, de esența persoanei juridice este specializarea capacității juridice a acesteia. Astfel, în timp ce persoana fizică are o vocație generală, la exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor prescrise de lege, persoana juridică poate exercita numai acele drepturi și a-și asuma numai acele obligații care corespund scopului stabilit de lege, act de înființare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954). Orice act juridic contrar scopului este lovit de nulitate.
Subiectele colective de drept însele se diferențiază esențial în persoane juridice care urmăresc realizarea unui scop patrimonial (societățile comerciale) și cele a căror existență este subordonată realizării unui interes public, comunitar, sau chiar a unor interese personale aparținând membrilor lor, aceste interese neavând însă natură patrimonială (asociațiile, fundațiile, sindicatele, organizațiile profesionale) [21, p. 94].
După un alt criteriu, respectiv cel al regimului juridic aplicabil, subiectele colective de drept se clasifică în entități de drept public, respectiv de drept privat.
O diferență esențială între aceste două categorii rezultă din aplicarea principiului libertății contractuale în materia subiectelor de drept privat, respectiv a celui al legalității în sfera entităților de drept public.
Caracterul de drept public sau privat al unui subiect de drept nu rezultă în mod necesar din forma de organizare, determinant fiind dacă acesta realizează o activitate de interes public. Sub acest aspect, în dreptul administrativ se folosește categoria de stabiliment de utilitate publică pentru a desemna acele entități juridice care, ca formă de organizare, țin de dreptul privat, însă realizarea activității lor influențează interesul public (spre exemplu barourile de avocați, universitățile etc.).
Subiectele colective – titulare ale dreptului la recurs individual reglementat de art.34 din Convenție
Potrivit art. 34 al Convenției, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept” [4].
Subiectele colective de drept sunt vizate în mod indirect de sistemul de protecție al Convenției din moment ce atît „organizațiile neguvernamentale” cît și „grupurile de particulari” pot fi reclamanți și, deci pot fi titulare ale recursului individual în fața Curții, fapt ce a fost confirmat, în mod constant de către Curte în jurisprudența sa.
Convenția nu instaurează în nici un caz un „actio popularis” care ar permite oricărei persoane sau oricărui grup constituit denunțarea oricărei încălcări a Convenției de către un stat parte. Într-adevăr, în momentul examinării posibilității de a accepta o reclamație, organele însărcinate cu aplicarea Convenției consideră că, în cazul în care aceasta provine de la un grup, toți membrii grupului trebuie să aibă un interes comun în a acționa.
Orice organizație neguvernamentală
Prin această formulă, art.34 din Convenție permite sesizarea Curții nu numai de către persoanele fizice, dar și de persoanele juridice, atît cele cu scop lucrativ (societățile comerciale), cît și cele fără scop patrimonial (asociații, fundații, partide politice, culte etc.) [4].
Din interpretarea per a contrario a sintagmei rezultă că textul exclude însă din sfera posibililor titulari ai cererii adresate jurisdicției europene orice persoană juridică, instituție, organizație sau altă entitate „guvernamentală”.
În general, s-a considerat că nu se pot înscrie printre titularii cererii individuale organele centrale ale statului, autoritățile descentralizate sau deconcentrate ale statului care exercită prerogative ale puterii publice, colectivitățile locale.
Pe de altă parte, s-a statuat că unele organizații, care servesc realizării unor interese generale ale societății, dar nu exercită prerogative ale puterii publice și se bucură de o autonomie completă față de stat, se încadrează în noțiunea de „organizație neguvernamentală”, putând uza de prerogativa procesuală instituită prin dispozițiile art.34 din Convenție, chiar dacă ar fi constituite conform normelor interne de drept public.
Prin urmare, pot fi cuprinse în categoria „organizațiilor guvernamentale” persoanele juridice care participă la exercițiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul autorităților statului.
Criteriile generale utilizate de instanța europeană pentru determinarea includerii în concret a unei organizații în sfera noțiunii de organizație „neguvernamentală” sunt următoarele: statutul juridic al persoanei juridice; prerogativele ce-i sunt conferite; natura activității exercitate; contextul în care această activitate se înscrie; gradul de independență față de autoritățile politice.
În ceea ce privește o altă condiție de admisibilitate impusă de art. 34 din Convenție, respectiv existența calității de „victimă” a reclamantului, s-a arătat că această calitate poate reveni atît unei persoane fizice, cît și unui subiect colectiv de drept și că, deși este greu de imaginat că un astfel de subiect colectiv de drept ar putea apărea ca victimă indirectă a unei încălcări a Convenției, nu sunt, totodată, excluse împrejurări în care ar putea fi calificat ca victimă potențială a unei astfel de încălcări.
Față de considerațiile ce preced, considerăm că se impun următoarele concluzii în ceea ce privește posibilitatea celor mai întâlnite forme de subiecte colective de drept din dreptul intern de a deveni titulare ale unora dintre drepturile substanțiale prevăzute de Convenție, precum și a dreptului procedural la recurs individual:
Autoritățile și instituțiile publice.
Autoritățile și instituțiile publice, precum și oricare alte entități aparținând sectorului public, precum Parlamentul, Guvernul, ministerele, instanțele judecătorești, agențiile guvernamentale autonome, orașele, comunele, județele etc. nu pot fi titulari ai cererii de recurs individual adresate Curții, acestea constituind organizații guvernamentale în sensul art. 34 din Convenție.
Pe de altă parte, astfel cum am mai arătat, esențial pentru calificarea unei organizații ca fiind guvernamentală, pe lângă statutul juridic, prerogativele ce-i sunt conferite, natura activității exercitate și contextul în care această activitate se înscrie, este gradul de autonomie al acesteia față de stat, privit ca autoritate politică [10, p. 441].
Organizațiile sindicale.
Calitatea de titular al recursului individual a unui sindicat a fost la rândul său recunoscută atît de către fosta Comisie cît și de către Curte în numeroase ocazii, însă s-a statuat că o astfel de organizație nu are calitatea să introducă o cerere prin care pune în discuție o măsură a autorităților statale ce vizează pe membrii săi, din moment ce el însuși nu se poate pretinde victima acelei măsuri.
Cultele religioase.
Instanța de la Strasbourg a recunoscut în mod constant cultelor religioase, calitatea de reclamant, în sensul Convenției, ajungând prin jurisprudența sa să modeleze conceptul de „ Biserică reclamantă” ceea ce a deschis grupurilor religioase, accesul la sala de judecată.
Asociațiile, fundațiile și federațiile.
Asociațiile și fundațiile constituie prin însăși natura lor juridică organizații „neguvernamentale”, acestea fiind titulare ale dreptului de a sesiza cu o cerere individuală Curtea [10, p. 439].
Este de remarcat că o asociație poate compărea în fața Curții fie ca reprezentant al membrilor săi (caz în care este datoare să-i individualizeze și să justifice calitatea de „victimă” a fiecăruia dintre aceștia), fie în nume propriu, în condițiile în care încălcarea alegată din partea statului pîrît privește un drept recunoscut de Convenție al asociației înseși.
Organizațiile cu scop lucrativ.
Reamintim că existența personalității juridice a reclamantului nu este o condiție de admisibilitate a recursului individual, astfel încît chiar o asociație în participațiune, reglementată de Codul civil, poate în principiu să aibă calitatea de titular al unei astfel de cereri.
Partidele politice.
Fosta Comisie și Curtea le-au recunoscut partidelor politice calitatea de titulari ai cererii individuale reglementată de art.34 din Convenție. Spre exemplu, s-a statuat că atît un partid politic, cît și unul dintre membrii săi, se află în drept a sesiza jurisdicția europeană ca urmare a încălcării dreptului la asociere, recunoscut de Convenție, prin faptul interzicerii oficiale a unei reuniuni politice organizate de respectivul partid.
Societățile comerciale. În categoria persoanelor juridice constituite în scopul obținerii de profit, locul predominant este ocupat de societățile comerciale, constituite în România într-una din formele prevăzute de Legea nr.31/1990, republicată. Societatea comercială este persoana juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului. Dobândind personalitate juridică, în condițiile legii, societatea comercială se integrează circuitului civil, ca subiect distinct de drept.
Subiecte de drept privat, societățile comerciale sunt subiecte colective de drept destinate realizării intereselor materiale ale persoanelor care le constituie, activitatea acestora fiind liberă și neîngrădită, sub condiția respectării unui nucleu minimal de reguli, considerate de ordine publică.
În ceea ce privește societățile comerciale, dreptul de a sesiza Curtea aparține organelor lor statutare sau, în cazul societăților în lichidare, lichidatorilor, iar nu acționarilor.
Există însă situații excepționale în care se poate recunoaște dreptul acționarilor de a sesiza Curtea și anume în ipoteza în care cererea privește tocmai modalitatea de desemnare a persoanei care potrivit dreptului național ar fi singura îndreptățită să reprezinte persoana juridică.
Se impune ca o ultimă mențiune faptul că, dat fiind că însăși rațiunea existenței unei societăți comerciale este obținerea de profit, este greu de imaginat o ipoteză în care un astfel de titular ar putea promova un recurs individual întemeiat în principal pe considerente de ordin moral sau în lipsa unui prejudiciu material cauzat reclamantului și care se pretinde a fi reparat de statul pîrît.
Situația specială a ordinelor profesionale. Ordinele profesionale, termen sinonim în doctrină cu expresii ca: „ organizații profesionale” sau „corpuri profesionale”, sunt organisme neguvernamentale autorizate de lege să presteze servicii publice, în regim de putere publică, adică sunt stabilimente de utilitate publică. Prin ficțiune juridică, aceste structuri de origine privată, care sunt atrase prin dispoziția expresă a legii la prestarea serviciilor publice, sunt asimilate, din perspectiva contenciosului administrativ, autorităților publice.
Organele Convenției au constatat că ordinele naționale ale profesiilor liberale, care sunt create prin lege sau în temeiul legii, îndeplinesc și scopuri de interes general, prin funcțiile lor de reglementare, administrative și de disciplină, astfel că ele sunt instituții de drept public, iar nu asociații de drept privat.; atît fosta Comisie cît și Curtea au inclus ordinele profesionale în noțiunea europeană autonomă organizație neguvernamentala, în sensul art. 34 din Convenție.
Ordinele profesionale îmbină elementele caracteristice ale subiectelor de drept privat cu cele specifice subiectelor de drept public. Prin urmare, ele sunt supuse unui regim juridic mixt, atît de drept public cît și de drept privat. Elementele care țin de dreptul public sunt cele privind misiunea de serviciu public (prerogativele privind puterea de reglementare și puterea disciplinară), în timp ce structura și funcționarea internă a ordinului cad sub incidența dreptului privat.
Orice grup de particulari.
Caracterizată de doctrina juridică drept o noțiune „vagă, în mod evident imprecisă”, sintagma „grup de particulari” pare a desemna, conform jurisprudenței Curții, acele „asociații informale”, cel mai adesea nereglementate juridic și cu natură temporară, formate din persoane cu interese comune și care sunt titularele unui drept prevăzut de Convenție, drept încălcat de statul pîrît.
Pe de altă parte, în sfera acestei noțiuni s-ar putea circumscrie acele organizații care potrivit dreptului național nu au reușit să se constituie în mod valabil sau au fost dizolvate, nedobândind, respectiv pierzându-și în acest context personalitatea juridică.
Este de remarcat că un „ grup de particulari” nu reprezintă propriu-zis un subiect colectiv de drept, ci, mai degrabă, un grup de subiecte individuale reunite ad-hoc în baza unui interes comun.
Analizând jurisprudența Curții, concluzionăm în sensul că: chiar dacă mai multe dispoziții ale Convenției nu sunt, poate, aplicabile societăților sau altor persoane juridice (de ex. art. 2 și 3) marea majoritate dintre acestea se aplică direct acestor persoane în calitate de entități juridice autonome ce merită protecția Convenției. Așadar, convenția vizează persoanele juridice în calitate de titulare de drepturi garantate. Uneori acest lucru se întâmplă în mod direct, Convenția evocând „persoanele fizice sau juridice”, precum în art. 1 din Protocolul 1 privind dreptul de proprietate. Însă, în cea mai mare parte, referirea la persoanele juridice este indirectă, ceea ce dă naștere unei anumite ambiguități; astfel, art. 34 privind recursul individual vizează persoanele fizice și grupurile de particulari, însă, cu excepția unor îndoieli, se admite că aceste grupuri includ și persoanele juridice, care, în orice caz corespund acestei definiții [10, p. 444].
Noțiunea de victimă, conform art. 34 din Convenție
Noțiunea și calitatea de victimă, conform art. 34 din Convenție
Articolul 34 CEDO în redacția sa actuală se prezintă în felul următor „Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept” [4].
Potrivit articolului 34 CEDO reglementează statutul procesual în fața Curții precizând că poate primi cereri de la „orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale” [4].
Respectiv, calitatea de victimă poate fi tratată prin prisma dreptului la un recurs individual definit de Corneliu Bîrsan ca fiind „acea posibilitate juridică, recunoscută titularilor drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Convenție, de a cere, în anumite condiții, precizate, unui organ jurisdicțional internațional – Curtea de la Strasbourg – să constate încălcarea unui drept garantat de Convenție de către un stat contractant, sub jurisdicția cărora ei se află, și să dispună încetarea acelei încălcări, eventual cu obligarea la plata de despăgubiri” [9, p.162].
Așadar, articolul 34 CEDO reglementează dreptul de a introduce plângerea individuală de către orice: persoană fizică, grup de particulari sau organizație neguvernamentală.
Pînă la intrarea în vigoare a Protocolului № 11, dreptul persoanelor fizice de a adresa petiții au fost guvernate de fostul articol 25 CEDO. În plus, înainte de reformă, mecanismul de control al dreptului de recurs individual a fost opțional – nu se putea exercita direct la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar numai la Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Adică, persoanele fizice puteau apela la organele de supraveghere din Strasbourg numai în cazul, în care statul învinuit de încălcarea unuia sau a mai multor din drepturile garantate de Convenție, recunoștea printr-o declarație, competența Comisiei Europene privind Drepturile Omului de examinare a unor astfel de plângeri.
Articolul 34 CEDO este poziția cea mai progresivă a Convenției Europene. Experiența a demonstrat că, atribuirea persoanelor fizice cu dreptului de a înainta petiții, a permis într-o oarecare măsură „neutralizarea” ne dorinței sau incapacității statelor să-și exercite dreptul lor, consacrat în fostul articol 24 (devenit art.33 – cauzele interstatale) al Convenției Europene.
Din momentul în care un stat a ratificat Convenția Europeană, orice persoană aflată sub jurisdicția sa, are dreptul să depună o petiție împotriva acestuia, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. După cum reiese din articolul 1 al Convenției, cetățenia persoanei nu contează. Astfel, de acest drept, se bucură toți cetățenii din stat, organizațiile naționale neguvernamentale, toți cetățenii din alte state membre ale Consiliului Europei, care se află pe teritoriul acestui stat, toți străinii, chiar intrați în țară nu pentru mult timp, fie accidental sau ilegal infiltrați pe teritoriu, precum și refugiații și apatrizii.
Condiția esențială pe care reclamantul, indiferent din care categorii face parte, necesită să o îndeplinească este aceea ca el să fie victimă a unei violări a Convenției. Pentru a determina conținutul noțiunii de victimă a unei violări a Convenției, trebuie reținut că, ea desemnează, în principiu, persoana lezată direct prin acțiunea sau omisiunea statului.
Cu toate acestea, în practica Comisiei Europene, care a fost anterior destinatarul de primire a plîngerilor, au fost cazuri cînd s-au recunoscut admisibile petițiile cu un caracter abstract. Exemplu, în acest sens, servește cauza Donnelly v.Marea Britanie prin care Comisia a emis o declarație de următoarea natură: „Nici articolul 25, nici vreo altă dispoziție a Convenției, printre altele, articolul 27 alineatul (1) litera (a) nu poate împiedica faptul ca o persoană să depună o petiție, la Comisie, împotriva unor practici administrative, care încalcă Convenția, cu condiția ca această persoana să prezinte dovezi de astfel de practici, prima facie și dovezi a faptului că este victima acestora” [9, p.412].
Se poate concluziona că, la fel ca în cazul petițiilor inter-statale, cererilor persoanelor private, se pot aborda, de asemenea, interesele personale ale autorului precum și interesele de ordine publică; adică, însăși procedura examinării petiției poate să ia un caracter obiectiv.
Pentru a înțelege în mod adecvat sensul articolului 34 CEDO dar și al Convenției în întregime, este importantă interpretarea termenului de „victimă” prin prisma dreptului la un recurs individual. În conformitate cu interpretarea conferită în articolul 34 CEDO, prin termenul de „victimă” se înțelege persoana direct afectată de acțiunile sau omisiunile contestate. În plus, acțiunile sau omisiunile contestate trebuie să vizeze în mod personal autorul petiției.
După cum am menționat anterior articolul 34 din Convenție permite sesizarea Curții de la Strasbourg printr-o cerere individuală de către persoane fizice, organizații neguvernamentale sau grupuri de particulari, care se pretind a fi victime ale unei încălcări ale drepturilor garantate de Convenție și protocoalele la aceasta, de către un stat contractant. Așadar, în pofida caracterului individual al cererii, aceasta nu este exercitată, în mod obligatoriu, de către un individ, chiar dacă acesta este cazul în general, sfera titularilor fiind stabilită în chiar textul convențional, după cum urmează:
Singura cerință care trebuie îndeplinită rezultă din dispozițiile articolului 1 din Convenție și anume, ca statul pîrît să fie supus jurisdicției Curții (să fie parte la Convenție), iar reclamantul să fie sub jurisdicția acestui stat. Această ultimă cerință se apreciază ca un element de facto, fiind așadar irelevant dacă reclamantul se află legal sau nu pe teritoriul statului pîrît, esențial este ca acesta să fie supus din punct de vedere efectiv jurisdicției acestuia.
În ceea ce privește capacitatea procesuală a reclamantului, potrivit unei decizii cu valoare de principiu a Curții, condițiile aplicabile cererilor individuale privitoare la capacitatea procesuală activă a persoanelor fizice nu coincid, în mod necesar, cu criteriile naționale în a determina locus standi (al unei persoane în procesul european); normele interne în materie pot avea scopuri diferite de cele astabilite de articolul 34 din Convenție, dacă există uneori analogie între aceste scopuri, nu întotdeauna, însă, situația se prezintă astfel [10, p. 167-168].
În concluzie, orice persoană fizică, fără excepție, poate invoca protecția europeană din moment ce apreciază că drepturile sale fundamentale ocrotite de Convenție și de protocoalele adiționale au fost încălcate de la momentul în care apreciază că a avut loc încălcarea respectivă în limitele jurisdicției statului în cauză, parte la Convenție.
În continuare articolul 34 din Convenție se referă la orice „organizație neguvernamentală”, prin formularea sa textul permite, așadar, sesizarea Curții nu numai de către persoanele fizice, dar și de persoanele juridice, atît cele cu scop lucrativ (societățile comerciale), cît și cele fără scop patrimonial (asociații, fundații, partide politice, sindicate, culte etc.), în măsura în care acestea apar ca titulare ale unor drepturi garantate de Convenție ce le-au fost nesocotite de autoritățile statului pîrît.
În general, s-a considerat că nu se pot înscrie printre titularii recursului individual organele centrale ale statului, autoritățile descentralizate sau deconcentrate ale statului care exercită prerogative ale puterii publice oricare le-ar fi gradul de autonomie prin raportare la alte organe ale statului, colectivitățile locale, deoarece sunt organisme de drept public cu atribuții oficiale conferite de Constituție și de legi. De aceea, ele sunt în mod evident „organizații guvernamentale” [31, p. 124]. Există, totuși, persoane juridice de drept public cărora Curtea le-a recunoscut, fără rezerve, legitimare procesuală activă (partide politice, organizații religioase [10. p. 169] etc.), în timp ce rezolvarea altor cereri a necesitat nuanțarea, în această materie, a jurisprudenței Curții.
Prin urmare, pot fi cuprinse în categoria „organizațiilor guvernamentale” persoanele juridice care participă la exercițiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul autorităților statului și, în consecință, acestea nu pot fi titulare ale unor cereri adresate justiției europene în discuție.
Pentru a determina cuprinderea în categoria sus-menționată, instanța europeană utilizează în principal următoarele criterii: statutul juridic al persoanei juridice, prerogativele ce-i sunt conferite, natura activității exercitate, contextul în care această activitate se înscrie, gradul de independență față de autoritățile politice. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Radio France și alții c. Franței [37].
În ceea ce privește persoanele care acționează în numele „organizațiilor neguvernamentale”, este de menționat că, pentru introducerea unei cereri în fața Curții privind încălcarea unui drept recunoscut de Convenție, de către o astfel de entitate colectivă, indiferent dacă aceasta are sau nu personalitate juridică potrivit dreptului național, este esențial ca persoanele care o reprezintă să fie împuternicite în forme adecvate, fără, însă, a fi nevoie de respectarea unui formalism excesiv.
Caracterizată de doctrina juridică drept o noțiune „vagă, în mod evident imprecisă” [33, p. 273], sintagma „grup de particulari” pare a desemna, conform jurisprudenței Curții, acele „asociații informale”, cel mai adesea nereglementate juridic și cu natură temporară, formate din doua sau mai multe persoane cu interese comune și care sunt titularele unui drept prevăzut de Convenție, drept încălcat de statul pîrît. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Affaire linguistique belge c. Belgiei [37].
Pe de altă parte, în sfera acestei noțiuni s-ar putea circumscrie acele organizații care potrivit dreptului național nu au reușit să se constituie în mod valabil sau au fost dizolvate, nedobândind, respectiv pierzându-și în acest context personalitatea juridică, ceea ce poate avea semnificația încălcării cel puțin a dreptului la asociere.
În concluzie, Curtea poate fi sesizată printr-o plângere individuală nu numai de un subiect de drept, persoană fizică sau juridică dar și de un grup constituit temporar și în mod natural, prin asocierea a două sau mai multe persoane, ce prezintă la un moment dat interese comune, interese ce au la bază încălcarea unui drept consacrat de Convenție.
O a doua condiție de exercitare a recursului individual reglementat de articolul 34 din Convenție, o reprezintă calitatea de „victimă” a reclamantului, respectiv împrejurarea că acesta pretinde că statul pîrît, sub a cărei jurisdicție se află sau s-a aflat la un moment dat, i-a încălcat un drept ce-i este garantat de Convenție.
Practic, se poate afirma că prin analiza titularilor dreptului la recurs individual se circumscrie sfera persoanelor care au capacitate procesuală activă în fața instanței europene, în timp ce prin condiția calității de „victimă” se stabilește care dintre aceste persoane, care au vocație generală de a sesiza Curtea, au și calitate procesuală din punct de vedere efectiv.
Cu toate acestea, se impune precizarea că noțiunea de „victimă”, deși nu poate fi separată exhaustiv de noțiunile de „interes” sau de „calitate procesuală activă din dreptul intern”, constituie totuși o noțiune autonomă, specifică sistemului Convenției, interpretată ca „persoana afectată direct de actul sau omisiunea autorităților” [24, p. 586].
În cauza Skender c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Curtea a amintit că articolul 34 nu dă dreptul unei „actio popularis”, întrucît nu autorizează reclamanții să se plângă de legislația contrară Convenției dar care nu li s-a aplicat [37].
În jurisprudența Curții, în circumstanțe excepționale, au fost luate în considerare situații în care o persoană poate fi o victimă potențială sau o victimă indirectă a actelor indicate în cererea adresată Curții.
În opinia judecătorilor Curții, are calitatea de victimă potențială acea persoană care nu se poate plânge de o atingere directă a unui drept garantat de Convenție, dar care se găsește într-o situație materială și juridică în care încălcarea poate interveni în orice moment [37].
De asemenea, se afirmă că pe această cale s-ar ajunge la recunoaștere, în anumite cazuri, a anumitor forme de „actio popularis”, precum în cauza Open Door and Dublin Well Woman c. Irlandei [37].
Fosta Comisie a statuat că pentru a se putea pretinde victima potențială a unor măsuri ale autorităților statului pîrît, reclamantul trebuie să prezinte indicii rezonabile și convingătoare ale probabilității unei încălcări ce l-ar privi în mod personal, simplele suspiciuni sau conjuncturi nefavorabile fiind insuficiente din acest punct de vedere [37].
Aceeași abordare a noțiunii de victimă potențială se regăsește și în jurisprudența Curții, spre exemplu în cauza Michele Dayras și alții precum și Asociația SOS Sexisme c. Franței [9, p. 289].
Prin victimă indirectă se înțelege acea persoană care poate proba că există o legătură personală și suficientă între ea și victima directă a încălcării denunțate, încălcare ce i-a cauzat un anumit prejudiciu, sau că ea are un interes personal în a cere ca această încălcare să înceteze [10, p.184]. Un exemplu sugestiv în materie îl constituie cauza Ceyhan Demir și alții c. Turciei [37].
În altă ordine de idei, este de remarcat că stabilirea calității de victimă a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenție, nu depinde în mod necesar de constatarea unui prejudiciu cauzat acestuia (în schimb, existența și natura prejudiciului este esențială la stabilirea „satisfacției echitabile” acordate de Curte în cazul condamnării statului pîrît), însă este indispensabil ca reclamantul să justifice un interes în promovarea cererii. Noțiunea de interes urmează a fi interpretată într-un sens larg, specific sistemului de protecție instituit de Convenție.
Condiția calității de „victimă” este aplicabilă nu numai persoanelor fizice, dar și subiectelor colective care au capacitate procesuală de a sesiza Curtea, respectiv „organizațiile neguvernamentale” sau „grupurile de particulari”.
Prin urmare, persoana juridică sau grupul de particulari care sesizează Curtea pe temeiul articolului 34 din Convenție vor trebui să pretindă că au suferit în mod direct o încălcare a unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale și că justifică un interes să ceară încetarea încălcării denunțate, precum și, eventual, despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Dacă nu se poate pretinde ea însăși victimă, persoana juridică nu are calitatea de a introduce o cerere îndreptată contra unei măsuri care-i lovește pe membrii săi. Aceștia din urmă pot introduce, însă, o cerere în nume propriu.
Entitățile colective de drept nu pot fi, în principiu, victime indirecte ale unei încălcări a Convenției, dar nu este exclusă ipoteza calificării lor ca victime potențiale ale unei asemenea încălcări. Se poate aduce în sprijinul acestor afirmații hotărârea pronunțată de Curte în cauza Norris and the Nation gay federation c Marii Britanii, prin care plângerea reclamanților a fost declarată inadmisibilă pe motiv că asociația nu „ suferea direct efectele legislației atacate…” [10, p.193].
Dat fiind caracterul subsidiar al sistemului european de protecție a drepturilor omului (autoritățile naționale fiind cele dintâi chemate să garanteze apărarea drepturilor prevăzute de Convenție), calitatea de victimă este necesar să existe și să se păstreze atît la momentul formulării cererii individuale la instanța europeană, cît și pe toată durata procedurii judiciare în fața acesteia.
Epuizarea căilor interne de atac. Prin condiția epuizării căilor de atac interne se desemnează obligația reclamantului de a parcurge, în prealabil, toate gradele de jurisdicție ale sistemului intern de drept, prin folosirea căilor de atac puse la îndemâna sa de acest sistem.
Noțiunea de „căi interne de atac” este o noțiune cu caracter propriu Convenției, ea cuprinzând orice posibilitate juridică, oferită de legislația națională unui stat parte la Convenție de a pune în discuție, în fața organelor care alcătuiesc sistemul național de drept ierarhizat, o încălcare a unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ce are ca scop înlăturarea acestei încălcări și a consecințelor sale [10, p.251]. Conținutul obligației epuizării căilor de atac interne are o dimensiune „verticală” și una „orizontală”. Pe „verticală” reclamantul este obligat ca, pentru încălcarea dreptului său recunoscut de Convenție, să formuleze o acțiune în fața „instanței” naționale competente, iar, dacă nu obține satisfacție la nivelul primului grad de jurisdicție, reclamantul va trebui să facă uz de toate căile de atac oferite de legislația națională. Pe „orizontală” reclamantul trebuie să fi formulat în fața instanțelor interne, chiar și numai „în substanță”, încălcarea dreptului garantat de Convenție pe care, ulterior, o va invoca în fața Curții.
Din dispozițiile articolului 35 din Convenție, precum și din analiza jurisprudenței Curții, precum și a fostei Comisii, doctrina a delimitat regula după care condiția epuizării căilor de atac interne este îndeplinită în cazul în care reclamantul a utilizat căile de „recurs” intern, cu cerințele ca acestea să fie esențiale, referitoare la încălcările pretinse, accesibile și adecvate [23, p.37].
Persoana interesată nu este obligată decît să exercite, în limitele unei diligențe normale, recursurile care apar ca fiind eficiente și suficiente [23, p.40-41]. Pentru a fi adecvat (cît și efectiv, în sensul articolului. 13 din Convenție) un „recurs” intern trebuie să prezinte perspective rezonabile de succes; este esențial să existe un anumit grad de certitudine al căii interne de atac, atît din punct de vedere teoretic, cît și practic.
În privința încălcării dreptului la un proces echitabil prin durata excesivă a procedurilor interne, atît Comisia, cît și Curtea au statuat că reclamantul se putea adresa direct organelor Convenției, în măsura în care, totuși, pe plan intern nu dispunea de un recurs prin care să pună în discuția acestora încălcarea acestui drept. După cum au decis și Comisia și Curtea, în numeroase rânduri, constatând încălcarea dispozițiilor articolului 6 paragraful (1) din Convenție, acestea „nu mai consideră necesar să analizeze cauza și pe temeiul articolului 13” [37].
Dar hotărârea Kudla c. Poloniei [37] a marcat un reviriment al jurisprudenței în materie, în sensul că instanța europeană a arătat că acest text nu mai este absorbit de art. 6 paragraful (1) în situația în care încălcarea dreptului garantat de Convenție, pe care reclamantul o pune în discuție, constă în depășirea termenului rezonabil. Astfel, Curtea a statuat că, dacă dreptul intern nu garantează reclamantului un recurs efectiv pe calea căruia să obțină reparație pentru durata excesivă a procedurilor judiciare, atunci se va constata și încălcarea dispozițiilor art.13 din Convenție, pe lângă cele ale articolului 6 paragraful (1) ce garantează desfășurarea procedurilor interne într-un termen rezonabil.
De asemenea, s-a statuat că un recurs limitat la motive de legalitate nu este eficace în condițiile în care încălcarea dreptului recunoscut de Convenție provine din unele elemente de fapt sau se datorează dispozițiilor legale însele.
Termenul de 6 luni. Drepturile și libertățile instituite de Convenție sunt, prin natura lor, imprescriptibile. În schimb, dreptul la acțiune pentru constatarea încălcării acestora și obținerea unei satisfacții echitabile este condiționat de exercitarea lui în termenul de 6 luni instituit de art. 35 din Convenție. Calculul termenului prevăzut de art. 35 presupune stabilirea cu rigurozitate a momentului de la care el începe să curgă, precum și a celui la care este sesizată instanța europeană.
Sub primul aspect, potrivit dispozițiilor Convenției, termenul începe să curgă de la data „deciziei interne definitive”, respectiv de la momentul epuizării căilor interne de atac, astfel cum am circumstanțiat acest cadru în cele ce preced. Cînd încălcarea pretinsă constă într-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decît din momentul în care această situație continuă ia sfârșit. În principiu, termenul de 6 luni curge de la data deciziei celei mai înalte autorități naționale competente. Atunci cînd o decizie sau un act al unei autorități publice nu este susceptibil de nici un „recurs”, termenul de 6 luni curge de la data la care acea decizie/act își produce efectele [37].
În cauza Worm c. Austriei [37], Curtea și-a reconsiderat jurisprudența și a statuat că termenul de 6 luni începe să curgă a doua zi după pronunțarea în ședință publică a deciziei interne definitive sau, în absența unei asemenea pronunțări, de la comunicarea efectuată reclamantului sau avocatului său, sau de la data notificării deciziei, atunci cînd, în conformitate cu normele de drept și cu practica internă, el este îndreptățit să i se comunice din oficiu o copie a deciziei. Aceasta jurisprudență a fost confirmată ulterior.
În ceea ce privește momentul introducerii cererii în fața Curții, moment care trebuie să se plaseze în interiorul termenului de 6 luni, acesta este marcat, potrivit art. 47 alin. 5 din Regulamentul Curții‚ în principiu, de data primei comunicări transmisă Curții, în care reclamantul expune, fie și sumar, obiectul cererii sale.
Alte condiții de admisibilitate ale recursului individual (art. 35 paragraful (2) din Convenție:
Cererea să nu fie anonimă și cererea să nu fie esențial aceeași cu o cerere anterior examinată de Curte. Aplicarea principiului non bis în idem presupune existența unei triple identități între cererea supusă examinării Curții și o cerere anterioară, respectiv identitate de părți, de obiect și de cauză (unde prin cauză se înțeleg acțiunile sau omisiunile autorităților statale prin care s-au produs încălcările denunțate de reclamant prin cererea sa, ca temei de fapt, și drepturile astfel încălcate, ca temei de drept).
Doctrina și jurisprudența Curții a statuat că regula triplei identități are a fi aplicată cu mai multă suplețe decît în dreptul intern, uneori fiind considerate necesare doar identitatea de obiect și cea de cauză pentru declararea unei cereri ca inadmisibilă, în timp ce, în alte cazuri, deși, formal, era întrunită tripla identitate, noua cerere a fost declarată admisibilă datorită existenței unui interes personal și serios al reclamantului.
Cererile incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale adiționale și cele în mod vădit nefondate sau abuzive (art. 35 paragraful (3) din Convenție). Deși reglementate de Convenție sub aceeași titulatură de condiții de admisibilitate, este evident că, pentru reținerea acestor situații, Curtea va fi nevoită să facă o apreciere globală a fondului cererii, pentru a vedea ce pretinde reclamantul prin raportare la dispozițiile Convenției. Prin urmare, deși aflată teoretic într-o procedură de admisibilitate, Curtea va fi nevoită în aceste cazuri „să pipăie” însuși fondul cererii reclamantului, situație oarecum similară celei întâlnite în dreptul intern în cazul procedurii în ordonanță. Pentru aceste motive, în doctrină se arată că dispozițiile articolul 35 paragraful (3) reglementează de fapt excepții preliminare privitoare la fondul cererii [10, p.353].
O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenției atunci cînd obiectul ei nu intra sub incidența dispozițiilor acesteia. Astfel, incompatibilitatea unei cereri poate rezulta, în principal, din următoarele împrejurări:
reclamantul invocă încălcarea unor drepturi care nu sunt garantate de Convenție sau protocoalele sale (incompatibilitate ratione materiae);
cererea privește un drept garantat de Convenție dar reclamantul, fie nu s-a aflat sub jurisdicția unui stat contractant, fie a formulat cererea împotriva unui stat care nu este parte la Convenție (incompatibilitate ratione personae);
cererea privește un drept garantat de Convenție, reclamantul poate pretinde calitatea de „victimă”, dar la momentul încălcării acesta nu se afla sub jurisdicția teritorială a statului pîrît (incompatibilitate ratione loci);
faptele invocate drept cauză a încălcării dreptului reclamantului s-au produs înainte ca statul pîrît să fi ratificat Convenția (incompatibilitate ratione temporis).
Cererile în mod vădit nefondate. O cerere este declarată inadmisibilă ca fiind netemeinică în fapt atunci cînd instanța europeană apreciază că elementele de fapt prezentate de reclamant nu sunt de natură să conducă la existența vreuneia sau vreunora dintre încălcările alegate în cererea sa. O cerere poate fi însă și netemeinică în drept atunci cînd faptele incriminate de reclamant, deși probate, nu sunt de natură să constituie o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale adiționale.
Cererile abuzive. În baza acestui text, au fost declarate inadmisibile cereri repetate care nu au nici un fundament sau care conțin afirmații insultătoare la adresa fostei Comisii sau cereri cu vădit caracter șicanator (spre exemplu cereri care reiterau obiectul unor cereri anterioare declarate inadmisibile).
Clasificarea calității de victimă consacrată de art. 34 din Convenție
Pentru a clasifica în mod adecvat sensul calității de victimă dedus prin prisma articolului 34 CEDO dar și a Convenției în întregime, este importantă interpretarea termenului de „victimă”. În paragrafele anterioare am constatat faptul că, în conformitate cu interpretarea conferită în art. 34 CEDO, termenul de „victimă” se înțelege persoana direct afectată de acțiunile sau omisiunile contestate. În plus, acțiunile sau omisiunile contestate trebuie să vizeze în mod personal autorul petiției.
În acest sens, nominalizăm faptul că Curtea a constatat în cauza İlhan v. Turcia, că „plângerile trebuie să fie înregistrate de către însăși persoanele, care pretind a fi victime sau în numele unor persoane, care pretind a fi victime cel puțin ale unei încălcări prevăzute de către una sau mai multe prevederi ale Convenției. Aceste persoane ar trebui să poată demonstra că măsura, de care se plâng ei a avut „impact direct” [37].
Pentru ca petiția să fie declarată admisibilă, autorul nu trebuie să dovedească faptul de victimă a presupusei încălcări. Articolul 34 CEDO prevede numai faptul că reclamantul ar trebui să fie o persoană, care „pretinde a fi o victimă”. Cu toate acestea, simpla pretindere de a fi victimă, nu este suficientă. Atunci cînd se decide asupra admisibilității cererii, Curtea, presupunând că o încălcare a avut loc într-adevăr, va examina întrebarea și va constată dacă în atare împrejurări persoana este o victimă a încălcării. Pentru a ajunge la o atare decizie, Curtea examinează atît conținutul factologic prezentat de către autorul petiției, cît și cel al statului declarat ca fiind de rea-credință.
Atunci cînd plângerea este introdusă de către un grup de persoane fizice, fiecare dintre membri grupului de particulari, pe care îi leagă un interes comun, trebuie să poată fi considerat victimă separat de ceilalți membri, deoarece Convenția nu garantează dreptul la o actio populis.
În același timp, este esențial ca persoanele juridice la care face referire articolul 34 CEDO să nu fie persoane de drept public, care exercită autoritatea de stat, întrucît ele sunt cele care trebuie să pună în aplicare Convenția; astfel încît nu pot fi și victimă și autor al violării în același timp. Calitatea de subiect de drept public sau privat este analizată de către instanța europeană pe baza unei noțiuni autonome, și nu în raport de calificarea internă.
În cazul persoanelor juridice, pentru a fi victime, trebuie să li se fi adus atingere unui drept propriu, aceasta neputând acționa în numele membrilor săi. Există situații cînd este dificil să se stabilească și să se dovedească legătura dintre acțiunile autorităților și prejudiciu. De exemplu, în cazul Tauira și alți 18 c. Franței, reclamanții s-au plâns împotriva deciziei guvernului Franței de a relua o serie de teste nucleare în Polinezia Franceză. Ei au susținut o încălcare a drepturilor prevăzute la articolele 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea torturii) și 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție și a articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul [9, p.301].
Comisia a considerat plângerile reclamanților ca fiind inadmisibile, deoarece aceștia nu ar putea pretinde că sunt victime ale dispozițiilor menționate din Convenție. Argumentele Comisiei constând în aceea că testele nucleare, în cazul în care ar avea loc, nu s-ar solda cu consecințe negative întrucît ar fi prea îndepărtate pentru a avea un impact asupra situației personale a petenților.
În ce privește persoanele fizice, ele trebuie să probeze că au fost personal victime ale acțiunii sau inacțiunii, care să constituie o violare a drepturilor și libertăților garantate. Această acțiune sau inacțiune poate consta, în raport cu legislația internă, o încălcare a legii sau poate să constea în aplicarea față de reclamant a unei legislații, care însăși este contrară Convenției.
În principiu, simpla existență a unei legislații contrare Convenției nu este suficientă pentru ca o persoană să se poată pretinde în mod valabil victimă, chiar dacă Legea în cauză dată poate viza, la moment, reclamantul. Tot astfel, organele de la Strasbourg afirmă frecvent că ele nu sunt chemate să examineze in abstracto dacă o lege este sau nu compatibilă cu Convenția, ci doar dacă, în concret, o măsură contrară prevederilor acesteia a fost luată față de reclamant.
De la această regulă, în cazuri excepționale, s-a recunoscut totuși calitatea de victimă acelor persoane, care sufereau anumite consecințe din simpla existență a unei legi, chiar dacă aceasta nu a fost pusă în aplicare contra lor. Astfel, s-a recunoscut calitatea de victimă potențială în cazul:
– unor femeii care, fără a fi însărcinate s-au plâns cu privire la legislația privind avortul voluntar;
– homosexualilor, care s-au plâns de existența unei legi, ce incrimina relații homosexuale comise în privat și cu consimțământul participanților;
– existenței unei legislații care permite exproprierea unor mănăstiri;
– în situația, în care o lege cu privire la sistemul de învățământ a fost atacată de părinți, ai căror copii nu aveau încă vârstă preșcolară;
– ori în cazul existenței unei legi, care permitea interceptarea corespondenței unei persoane, chiar dacă aceasta nu a reușit probarea faptului că legea în cauză a fost pusă în aplicare și față de el.
Ceea ce leagă toate aceste cazuri este fie potențialitatea ridicată ca legislația în cauză să fie aplicată față de reclamant într-un viitor apropiat, fie existența unor ingerințe în modul de viață al persoanelor în cauză, care decurg din simpla existență a legii, astfel încît reținerea calității de victimă, chiar potențială, este justificată.
De asemenea, jurisprudența admite, pe scară largă, posibilitatea de a introduce o plângere de către victimele indirecte ale încălcării Convenției, în paralel cu cele directe. Prin victimă indirectă, se înțelege acea persoană care, datorită legăturii pe care o are cu victima directă, suferă prin ricoșeu efectele violării drepturilor Convenționale ale acesteia din urmă.
Așadar, acțiunile sau omisiunile statului, pe lângă victimizarea directă a uneia sau mai multor persoane, pot duce în mod indirect la consecințe pentru alte persoane, care au strânsă legătură cu victima. Asemenea situații apar mai ales în cazurile de: dispariții în care sunt implicați agenți de stat, la unele cazuri de deportare, expulzare.
În astfel de circumstanțe, persoanele fizice indirect vizate pot face plângeri în calitate de victime ale încălcării drepturilor lor. În cazul Ipek v. Turcia [37]: s-a pus în discuție dispariția a doi fii ai solicitantului, care au fost văzuți ultima oară în mâinile agenților forțelor de securitate ale statului. Solicitantul a susținut că, urmare a incapacității sale de a afla ce s-a întâmplat cu fiii săi și modul, în care autoritățile au reacționat la interpelările lui, el a fost supus unor suferințe psihice severe. Instanța a constatat că problema calificării unui membru de familie „dispărut fără veste”, ca fiind victimă a tratamentului contrar prevederilor art. 3 CEDO (interzicerea torturii), depinde de prezența unor factori speciali, care dau suferinței solicitantului o natură și amploare deosebită, în comparație cu suferința morală inevitabilă a rudelor victimelor de grave încălcări ale drepturilor omului. Astfel de factori nominalizându-se a fi:
– gradul de apropiere a legăturilor de familie (cu accent deosebit sunt relațiile strânse dintre părinți și copii);
– circumstanțele speciale a relației;
– măsura în care membrii familiei au asistat la evenimente;
– participarea membrilor de familie în încercarea de a obține informații despre rudele, care au dispărut;
– modul în care autoritățile au reacționat la aceste încercări.
Curtea a subliniat că esența unei astfel de încălcări nu este, de fapt, „dispariția” membrului familiei, ci legătură dintre reacția autorităților și atitudinea lor față de situația cu care au fost sesizați. Potrivit Curții, în legătură cu aceste circumstanțe, familia își poate argumenta calitatea de victimă a comportamentului autorităților.
După ce s-a stabilit că reclamantul continuă să sufere emoțional și retrăiește trauma morală a dispariției fiilor săi, precum și cauza incapacității de a stabili ce s-a întâmplat cu ei și, luând în considerare modul, în care autoritățile au răspuns la apelul său, Curtea a concluzionat că în privința reclamantul s-a încălcat art. 3 CEDO (interzicerea torturii).
În cazul Chahal v. Regatul Unit [37], guvernul britanic intenționa a-l deporta pe domnul Chahal în India. Soția împreună cu copiii săi au fost, de asemenea, solicitanții unei plângeri, prin care au susținut că deportarea domnului Chahal ar încălca dreptul lor la respectarea vieții de familie prevăzut de art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții private și de familie). Curtea a nominalizat că se consideră rudă apropiată a persoanei decedate, în privința căreia s-a adus atingere dreptului la viață protejat prin art. 2 CEDO (dreptul la viață): soția, tatăl, frații, feciorul și nepotul; totodată remarcând ca acestea au capacitate procesuală necesară înaintării unei plângeri.
Așadar, pot fi victime indirecte: soția unei persoane ucise prin violarea art. 2 CEDO dreptul la viață (deoarece protecția oferită de articolul 2 CEDO nu ar fi eficientă întrucît cei morți sau dispăruți nu au posibilitatea de a înainta o plângere la CEDO) ori soția unei persoane deținute contrar dispozițiilor Convenției etc.
De exemplu, plângeri referitoare la încălcarea articolelor 2 CEDO (dreptul la viață) și 3 CEDO (interzicerea torturii), depuse de membrii familiei, au fost în cazul Salman v. Turcia, [37] prin care Curtea a considerat plângerea înaintată de soția domnului Agita Salman, care a murit ca urmare a torturii din timpul detenției la poliție. În mod similar, cauza Timurtaș c. Turciei, [37] reclamantul s-a plâns cu privire la dispariția fiului său, care a fost luat de soldați, susținând că, în ceea în privința fiul său, s-au încălcat articolele 2 CEDO (dreptul la viață), 5 CEDO (dreptul la libertate și siguranță), 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) și 18 CEDO (limitarea folosirii restrângerilor drepturilor) din Convenție, și pentru el însuși – articolul 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv).
Pe de altă parte, o rudă apropiată a celui decedat nu are calitatea de victimă și nici capacitatea procesuală să depună o plângere de încălcare a drepturilor persoanei decedate: – pentru liberare provizorie, în temeiul articolului 5 § 3 (dreptul la libertate și la siguranță) din Convenție sau – încălcare a dreptului la un proces echitabil în temeiul art. 6 Convenției. Curtea a constatat că drepturile garantate de art. 5 și 6 CEDO al Convenției se încadrează în categoria drepturilor inalienabile;
Excepțiile fiind:
Plângerile înaintate, în temeiul art. 5 (dreptul la libertate și la siguranță) CEDO pot fi efectuate pe numele persoanelor dispărute în legătură cu dispariția lor.
În cazuri de maltratare, o rudă apropiată a victimei poate avea capacitate procedurală necesară, în cazul, în care victima abuzului este deosebit de vulnerabilă (drept exemplu servește cauza İlhan v. Turcia [37]: drept urmare a unor bătăi severe, de către organele de drept din Turcia, fratelui reclamantei i s-au cauzat leziuni creierului, ceea ce a dus la pierderea pe termen lung a funcției sale. Reclamanta a precizat că, de asemenea, depune o plângere în numele fratelui său care, având în vedere starea lui de sănătate, nu a putut face acest lucru. În cazul dat, Curtea a declarat că „în majoritatea cazurilor, plângerii i se atribuie numele persoanei, care și este petent și la aceasta se mai anexează procura, ce permite membrului familiei să acționeze în numele acestuia sau acesteia. Acest lucru asigură faptul că plângerea a fost depusă cu acordul victimei la pretinsele încălcări, pentru a evita plângeri actio popularis” [37]. Cu toate acestea, ținând cont de circumstanțele particulare ale acestui caz, și anume alienarea mintală a fratelui reclamantei, Curtea a concluzionat că reclamanta poate depune o plângere în numele fratelui său în mod corespunzător.
De asemenea, au calitatea de victimă indirectă succesorii reclamantului care continuă acțiunea începută de acesta. Reclamantul în astfel de cazuri deține capacitatea procesuală necesară unei plângeri referitoare la evenimentele, ce au dus sau sunt în legătură cu dispariția sau moartea rudei sale.
O astfel de situație a apărut în cazul Aksoy v. Turcia [37]: în timpul examinării plângerii înaintate de domnul Aksoy, prin care se susținea că a fost torturat de către poliție în timpul detenției, el a fost asasinat de către persoane necunoscute. Instanța a permis tatălui acestuia să susțină plângerea reclamantului.
În cazul, în care rudele apropiate nu doresc să susțină reclamația după moartea solicitantului, Curtea poate dispune încetarea procedurii, având în vedere că moartea solicitantului este un fapt, care „oferă soluția problemei”. Cu toate acestea, dacă fondul cauzei ridică probleme ale valorilor de interes general, Curtea poate continua procedura, după moartea solicitantului, în ciuda absenței unui membru al familiei sau a moștenitorului, care continuă acțiunea începută de acesta, prin a promova în continuare cerințele invocate.
Calitatea de victimă a reclamantului poate să dispară pe durata procedurii, situație în care Curtea va emite o decizie de respingere a plângerii ca inadmisibilă. Sunt posibile două astfel de ipoteze:
– dispariția situației care a stat la baza plângerii – spre exemplu, în cazul victimelor potențiale, abrogarea legii în discuție;
– recunoașterea de către stat a violării drepturilor protejate și acoperirea prejudiciului prin repararea daunelor prin mijloace adecvate.
Indiferent de aceste cerințe există cazuri, în care urmărirea penală și pedepsirea autorilor nu este suficient pentru ca Curtea să stabilească pierderea statutului de victimă a solicitantului:
O cauză elocventă prezintă Mikheyev v. Rusia, [37] în care statul pîrît a informat Curtea, după ce plângerea a fost înaintată de mai mulți ani, că ofițerii de poliție, care au săvârșit abuzuri în privința reclamantului au fost judecați pentru abuz de autoritate și condamnați la închisoare. În pofida acestui fapt, Curtea de la Strasbourg a remarcat că verdictul unei instanțe judiciare locale, ținând seama de împrejurările cauzei, nu a afectat statutul solicitantului de victimă din următoarele motive:
în primul rând, verdictul nu este încă definitiv și poate fi ridicat în recurs;
în al doilea rând, în ciuda faptului că instanța de judecată a admis abuzul, reclamantul nu a primit ca urmare a acestuia compensații;
în al treilea rând, verdictul reflectă numai faptul de abuz, și nici o mențiune a deficiențelor de anchetă, a căror existență au constituit pentru solicitant cele mai importante aspecte ale cauzei.
ÎNCHEIERE
În rezultatul efectuării cercetărilor în domeniu, analizei legislației naționale și a Convențiilor ratificate, am ajuns la concluzia că practic nu există neconcordanțe între legislația R. Moldova și Convențiile sau tratatele pe care le-a ratificat, majoritatea legilor au fost deja aduse în concordanță cu cerințele europene, referitor la dreptul de acces la C.E.D.O.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale constituie la acest moment, indiscutabil, cel mai eficient mecanism regional de protecție a drepturilor fundamentale ale omului.
Așa cum aminteam și pe parcursul capitolelor anterioare, eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție rezidă în faptul că aceasta nu se rezumă, precum tratatul internațional „clasic”, la a se baza exclusiv pe acțiunea înaltelor părți contractante pentru a-și atinge scopurile. Deși Convenția rămâne supusă principiului subsidiarității, conform căruia revine, în primul rând și în mod direct, fiecărui stat contractant sarcina de a aduce la îndeplinire dispozițiile Convenției prin acțiunea propriului aparat public, autorii Convenției nu au ezitat să creeze și un organism interstatal care să garanteze, la nivel interstatal și chiar, îndrăznim s-o spunem, suprastatal, efectivitatea drepturilor recunoscute de tratat – Curtea, precum și un mecanism de supraveghere a punerii în executare a hotărârilor acesteia, prin intermediul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.
De asemenea, domeniul de aplicare a Convenției a fost gândit intenționat într-o manieră extrem de largă, statele fiind obligate să asigure respectarea drepturilor recunoscute de Convenție nu numai față de proprii cetățeni, ci față de orice persoană care se află, de drept sau numai de fapt, sub puterea lor suverană.
În sfârșit, Convenția instituie un instrument unic la momentul semnării acesteia în dreptul internațional public – recursul interstatal, prin care un stat parte la Convenție poate sesiza Curtea de la Strasbourg cu privire la încălcarea de către un alt stat contractant a drepturilor oricăror persoane aflate sub jurisdicția statului pîrît, fără a se aplica condiția ca acestea să fie resortisanți ai statului reclamant.
Toate aceste elemente, care constituie fundamentul eficienței sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție, reprezintă în același timp atenuări ale principiilor de drept internațional vizând suveranitatea națională și neamestecul în treburile interne ale altui stat; din acest punct de vedere putem considera Convenția cel mai inovator mecanism de drept internațional public, concurat pe plan european doar de Tratatele de constituire a Comunităților Europene și, mai apoi, de Tratatul Uniunii Europene.
Altfel spus, Convenția reprezintă un exercițiu de solidaritate. Prin intermediul său, statele contractante și-au autolimitat puterea suverană pentru a asigura respectarea unui patrimoniu comun de valori, care aparțin nu doar Europei, ci umanității, reprezentând o dezvoltare a așa-zisului „drept natural”.
De asemenea, drepturile fundamentale de ultimă generație sunt ele însele de așa-natură încît încălcarea lor se răsfrânge asupra unui număr important de indivizi, ceea ce se va transpune, în plan procesual prin creșterea numărului de cazuri în care calitatea de victimă va fi invocată de un subiect colectiv de drept, inclusiv de așa-numitele grupuri de particulari.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. l din 02.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 22.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=6547885
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://www.justice.md/md/trat/
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, nr. 1 din 2003, p.68 -75.
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976.
http://www.justice.md/md/trat/
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 1228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N. Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002. 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J., ș.a. Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Site Internet
Counsil of Europe [online]. http://www.coe.int/ (citat la 10.02.2013).
European Court of Human Rights [online].
http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home (citat la 10.02.2013).
International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2013).
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 10.04.2013).
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. l din 02.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 22.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=6547885
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://www.justice.md/md/trat/
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, nr. 1 din 2003, p.68 -75.
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976.
http://www.justice.md/md/trat/
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 1228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N. Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002. 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J., ș.a. Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Site Internet
Counsil of Europe [online]. http://www.coe.int/ (citat la 10.02.2013).
European Court of Human Rights [online].
http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home (citat la 10.02.2013).
International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2013).
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 10.04.2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Entitatile Colective – Titulare ALE Dreptului Consacrat DE Art. 34 DIN Conventia Europeana A Drepturilor Omului (ID: 127733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.