Enron Scandalul Si Legenda

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

SPECIALIZAREA: Administrarea Afacerilor, Anul III

Proiect la disciplina

Control Financiar

Profesor Coordonator: Veronica GROSU

Studenți:

2012

ENRON:

SCANDALUL, LEGENDA

Introducere

Cândva cea de a șaptea companie ca mărime și importanță din SUA, ENRON a devenit unul dintre cele mai elocvente cazuri de fraudă contemporană. ENRON a fost fondată în anul 1985 după ce InterNorth a cumpărat Houston Natural Gas în ideea de a crea prima rețea națională de furnizare a gazelor naturale.

Compania ENRON a profitat de scoaterea de sub controlul guvernului a sectorului de gaze naturale și a început jocurile de culise. Transformarea dintr-un producator de gaze naturale, într-un intermediar în afacerile cu energie a făcut ca într-o perioada de doar 15 ani compania să dețină o cota de 25% din piața mondială a energiei electrice și a gazelor naturale.

Toată mascarada a început să iasă la iveală pe 3 decembrie 2001 când compania și-a declarat brusc falimentul, deși cu un an înainte anunța profituri de peste 111 miliarde de dolari. De fapt, în ultimii câțiva ani, compania prezenta publicului situații financiare eronate, bazate pe cifre ireale. În ideea de a aplica taxe ridicate consumatorilor, compania supraevalua costurile operațiunilor de obținere a energiei electrice. De asemenea, pentru a menține un curs ridicat al acțiunilor, compania anunța profituri trimestriale uriașe.

Istoria celui mai răsunător faliment din istoria afacerilor

În anii '90, pe fondul reglementărilor avantajoase pentru vânzătorii de energie electrică, o nouă vedetă își făcea intrarea pe scena bursei. În doar câțiva ani titlurile ENRON ajunseseră să fie vândute cu 90 de dolari bucata. Prin presiuni politice, compania își asigura subvenții și reglementări avantajoase iar investitorii erau entuziasmați.

La jumătatea lui 2001 managerii anunțau creșteri de 300% și câștiguri de peste 50 de miliarde. Părea cel puțin ciudat că rezultatele contabile erau atât de încurajatoare deși prețul acțiunilor pierduse aproape 30%. Numele ENRON apărea tot mai des  în diverse scandaluri iar compania întâmpina serioase probleme de logistică. Nu a trecut nici o lună după anunțarea rezultatelor și directorul ENRON, Jeffrey Skilling și-a anunțat demisia după doar 6 luni de la ocuparea postului. “E o decizie personală” a liniștit el investitorii. Dar dacă totul mergea perfect în companie, de ce Skilling și-a vândut acțiunile? Fostul director a aruncat pe piață aproape 500.000 de acțiuni pentru care a obținut 33 de milioane de dolari. Cursul a continuat să coboare iar lipsa de transparență a operațiunilor din interiorul companiei nu a fost de ajutor. Mișcările financiare deveniseră atât de complicate încât era greu pentru analiști și să își dea seama dacă firma câștiga bani sau îi pierdea.

Nimeni în afară de fostul director nu putea explica misterioasele mișcări de capital pe care firma le făcea de ani de zile. În octombrie 2001 ENRON a anunțat rezultate negative și autoritățile au anunțat că vor face verificări în companie pentru a lămuri ceea ce numeau “cele mai obscure tranzacții făcute vreodată”.

Prețul ENRON s-a prăbușit într-o singură zi de la 20 la 5 dolari pe acțiune. La începutul lui noiembrie se știa deja că ENRON caută un investitori sau chiar un cumpărător pentru întreaga companie. Cu greu compania Dynegy din Houston, tot un trader în domeniul energiei, a acceptat achiziționarea ENRON și a tuturor datoriilor sale, cunoscute sau nu.

Panica s-a instalat pe 28 noiembrie când Dynegy, descoperind credite uriașe în registrele lui ENRON, și-a retras sprijinul. Publicul a aflat în sfârșit că celebra firmă era de fapt falimentară. Adunase datorii de peste 23 de miliarde de dolari dar nu mai avea nici măcar banii cu care să continue activitatea zilincă.

Nici unul din creditori nu putea spera să își primească banii și asta a declanșat un efect domino pe bursă ducând la o scădere generalizată. Falimentul ENRON a fost cel mai mare din istorie la acea vreme și în urma lui 4000 de angajați și-au pierdut slujbele și mii de investitori și-au pierdut banii.

Compania energetică ENRON a intrat în faliment în anul 2001, pe fondul unor afaceri secrete ce au ascuns datorii de miliarde de dolari, pe când era a șaptea firmă ca putere din SUA.

Reacțiile presei

Pronunțarea cuvântului "ENRON" în Statele Unite a devenit echivalența cu deturnarea de fonduri și corupția. Falimentul gigantului energetic american, survenit în anul 2001, a motivat administrația de la Washington să facă importante schimbări în legislația companiilor.

Mai mult, „ENRON este astăzi simbolul eșecului măsurilor de control pe toate planurile: Consiliul de Administrație a dat greș, auditorii n-au făcut nici ei mai mult, iar consilierii juridici s-au arătat și ei neputincioși", declara Thomas Dunfee, profesor de etică a companiilor în cadrul Wharton School of Business. El a adăugat că "am învățat că nu este suficient să ai conducători prestigioși și capabili în posturile-cheie. Trebuie să fim atenți și la normele legale".

Scandalul ENRON a început, în octombrie 2001, când compania și-a supraestimat beneficiul, și-a subestimat datoriile și a anunțat o pierdere trimestrială de 618 milioane de dolari. Autoritățile americane s-au sesizat imediat, demarând o anchetă asupra parteneriatelor și investițiilor instrumentate de directorul financiar al grupului energetic. În decembrie 2001, ENRON a fost plasată sub protecția legii falimentului, devenind cel mai mare faliment din istoria SUA. Și totuși, "într-un fel ENRON este dovada perfectă a faptului că o companie se poate conforma normelor contabile, mințind investitorii în același timp", a declarat un specialist.

Falimentul grupului energetic ENRON – care i-a costat cel puțin un miliard de dolari pe micii săi acționari – are implicații imense, care sunt scoase la iveală de mass media din SUA. Pe de o parte, sunt evidențiate consecințele pe plan politic, presa opinând că "scandalul ENRON" provoacă deja unele frisoane Casei Albe, nu numai pentru că președintele-director general al holdingului, Kenneth Lay, era prieten de peste 30 de ani cu George W. Bush, ci și pentru că primul i-a finanțat consistent campania electorală prezidențială fostului guvernator de Texas, șeful Casei Albe de atunci.

Nu e mai puțin adevărat că ENRON a dat bani și democraților. Totuși, democrații n-au scăpat prilejul să atace violent Administrația Bush, acuzând-o direct pentru falimentul ENRON întrucât nu a intervenit direct pentru salvarea celui de-al șaptelea mare grup din SUA. Paul O'Neill, secretarul Trezoreriei, declara: „Companiile se nasc și mor. Faptul face parte din esența capitalismului, iar cum oamenii iau decizii bune ori proaste, trebuie să plătească pentru consecințe sau să culeagă roadele. În acest fel merge sistemul". Replica n-a întârziat, ea aparținând unei figuri proeminente a democraților, Joseph Lieberman, care a fost co-listierul lui Al Gore la alegerile prezidențiale de atunci. Lieberman a calificat drept "revoltătoare" afirmațiile lui O'Neill, el opinând că "aceste declarații ar fi putut aparține unui secretar al Trezoreriei din secolul al XVIII-lea, și nu din secolul XXI". Lieberman a comentat și știrea potrivit căreia 29 de conducători ai ENRON, între care se afla și Kenneth Lay, și-au vândut acțiunile înaintea prăbușirii grupului, ceea ce, în opinia experților, ar reprezenta "un delict de inițiere". "Daca aș fi procuror general, aș cere ca un judecător să pună sechestru pe averile acestor conducători ai ENRON. În acest fel, dacă micii acționari și fondurile de pensii vor câștiga procesul, le va mai rămâne ceva". Dar și din tabăra republicană s-au auzit voci critice la adresa lui O'Neill, cea mai puternică fiind a lui John McCain, fost candidat la investitura republicană pentru confruntarea prezidențială. McCain i-a spus lui O'Neill că nici măcar „președintele Theodore Roosevelt, un ultraconservator, n-ar fi fost de acord cu o atare retorică".

Al doilea mare capitol abordat pe larg de presă este cel al contextului prăbușirii ENRON. Parlamentarii americani care anchetau acest lucru au aflat că un salariat anonim de la ENRON l-a prevenit, în august 2001, pe Kenneth Lay de posibilele probleme legate de contabilizarea anumitor tranzacții. Funcționarul își punea unele întrebări asupra anumitor parteneriate și a manierei în care cabinetul de audit financiar Arthur Andersen – unul dintre cele cinci cele mai mari din lume – trata parteneriatele în conturile ENRON și repercusiunile latente asupra stării financiare a grupului. Același salariat vorbește de un "val de mister" ce plutește asupra unor parteneriate în discuție.

Autoritatea, reputația și credibilitatea cabinetului Andersen au fost știrbite. New York Times își punea serioase întrebări asupra implicațiilor furtunii declanșate de falimentul ENRON, nesfiindu-se să afirme că Arthur Andersen va avea mari probleme pentru a-și reface reputația serios știrbită în ultimii ani prin mai multe scandaluri. Mai concret, cotidianul se întreba dacă acest cabinet de audit va mai supraviețui, întrucât, într-un asemenea gen de activitate, încrederea, reputația și credibilitatea sunt cele mai prețioase atuuri. Andersen trebuie să răspundă pentru legăturile sale vechi cu ENRON în fața Congresului, a Justiției și a "jandarmului" Bursei – SEC (Security and Exchange Commission). Pe urmă, plângerea acționarilor de la ENRON l-ar putea costa sute de milioane de dolari despăgubiri. Revista Time dezvăluia că salariați ai cabinetului Andersen au distrus documente privind ENRON cu patru zile înaintea prăbușirii. Un comentator al canalului de televiziune CNBC punea din nou problema legăturilor „incestuoase" dintre Andersen și firma clientă, practic denunțată deja de SEC într-o afacere anterioară.

Administrația Bush s-a dovedit incapabilă să facă față „cascadei” de falimente, scandaluri contabile și conflictelor de pe Wall Street care au explodat începând din 2001, notează presa din Statele Unite. Comisia de supraveghere a operațiunilor bursiere (SEC) s-a aflat, în tot acest timp, sub conducerea lui Harvey Pitt. În timp ce președinția se ruga ca aceste scandaluri să ia sfârșit, avocații și procuratura au fost singurii care au intervenit pentru a reforma acest sistem care se dovedea din ce în ce mai ineficient.

Elliot Spitzer, procurorul general al statului New York, s-a remarcat în această „bătălie” și a devenit cel mai de încredere combatant al „nelegiuiților” lumii corporatiste. În aceste condiții era de așteptat ca președintele Bush să elogieze public aceste succese și, mai mult, o dată cu arestarea lui Lay, să avertizeze că astfel de practici corporatiste „indoielnice” vor fi aspru sancționate de justiție, în ciuda legăturilor “cordiale” dintre conducerea companiilor în cauză și președinție. În aceste condiții, fiecare evoluție din cazul ENRON devine un prilej de „amintire” a relațiilor dintre Bush, administrația sa și ENRON.

Cum a avut loc frauda

Cazul de fraudă de la ENRON este foarte complex. Unii spun că rădăcina declinului a apărut încă din 1992 când Jeff Skilling, președintele ENRON, a convins autoritățile federale să îi permită să o tehnică contabilă cunoscută ca „piață la piață”. Aceasta a fost o tehnică folosită doar de companiile de brokeraj și cele de tranzacționare. Cu contabilitatea „piață la piață”, prețul unei garanții este înregistrat într-o bază zilnică de calcul a profitului și a pierderilor.

Folosirea acestei metode a permis companiei ENRON să înregistreze câștigurile previzionate din contractele pe termen lung ca venituri curente. Ar fi putut fi bani ce nu ar fi fost posibil să fie recuperați pe viitor. S-a crezut că această tehnică a fost folosită pentru umflarea veniturilor prin manipularea prognozelor pentru veniturile viitoare.

Folosirea acestei metode (precum și a altor tehnici neortodoxe folosite de ENRON) a făcut ca descoperirea modalității prin care ENRON își câștiga banii să fie dificilă, chiar imposibilă. Cifrele erau trecute în registre așa că prețurile au rămas ridicate, dar ENRON nu plătea taxe. Robert Hermann, consultantul general al companiei la acea vreme, a primit informații de la Skilling că metoda contabilă folosită i-a permis companiei să facă bani și să crească fără să producă mulți bani impozabili.

ENRON cumpăra contracte ventures noi care le asigura profitul. Achizițiile creșteau exponențial. ENRON forma de asemenea bilanțuri false, transferând astfel pierderile și riscurile celorlalte entități afiliate. Entitățile afiliate erau create cu scopul de a păstra rata de credit a ENRON cât mai ridicată, lucru foarte important în domeniul lor de activitate. Deoarece directorii credeau că valoarea stocurilor va rămâne ridicată pe termen lung, căutau modalități de utilizare a stocurilor pentru a investi în celelalte entități. Au făcut acest lucru prin intermediul unui complex de aranjamente cu „entități cu scopuri speciale” (SPE – Special Purpose Entities), pe care le-au numit Răpitoare (Raptors). Companiile răpitoare au fost create pentru a acoperi pierderile în cazul în care stocurile se prăbușeau.

Când industria telecomunicației a suferit prima decădere, ENRON a suferit de asemenea. Analiștii economici au început încercările de a descoperi sursa de bani a celor de la ENRON. Raptorii s-ar fi prăbușit dacă nivelul stocurilor ENRON ar fi scăzut sub un anumit nivel, deoarece erau sprijiniți numai de stocurile de la ENRON. Regulile contabile necesitau un investitor independent pentru ca acoperirea să funcționeze, însă ENRON își folosea una din „entitățile cu scopuri speciale”.

Afacerile companiei erau atât de complexe încât nimeni nu putea să determine daca erau legale sau nu. În cele din urmă, casa de cărți a început sa decadă. Când stocurile de la ENRON au început sa scadă, Raptorii decădeau de asemenea. Pe 14 august 2001, Jeff Skilling, CEO ENRON, s-a retras datorită unor „probleme familiale”. Acest lucru a șocat atât industria, cât și personalul de la ENRON. Astfel, directorul ENRON Ken Lay a devenit CEO.

ENRON: Descoperirea fraudei

Pe 15 august, Sherron Watkins, un vicepreședinte ENRON, i-a trimis o scrisoare anonimă lui Ken Lay, prin care sugera că Skilling a plecat din cauza neregularităților contabile și a altor acțiuni ilegale. Ea a pus la îndoială metodele contabile folosite de ENRON și a citat în special tranzacțiile Raptor.

Mai târziu în aceeași lună, Chung Wu, un broker UBS PaineWebber din Houston, a trimis un e-mail către 73 de clienți de investiții spunând că ENRON este în necaz și sfătuindu-i să ia în considerare vânzarea acțiunilor lor.

Sherron Watkins, apoi sa întâlnit cu Ken Lay, în persoană, adăugând mai multe detalii la acuzațiile ei. Ea a menționat că SPE-urile au fost controlate de CFO ENRON, Fastow, și că el și alți angajați ai ENRON și-au făcut banii și au lăsat ENRON la risc pentru sprijinul Raptors. (Afacerile Raptor au fost scrise în așa fel încât ENRON trebuia să le sprijine cu acțiunile proprii). Atunci când acțiunile ENRON au scăzut sub un anumit punct, pierderile Raptors au început să apară în situațiile financiare ENRON. La 16 octombrie, ENRON a anunțat o pierdere pe al treilea trimestru de 618 milioane dolari. Pe parcursul anului 2001, acțiunile ENRON au scăzut de la 86 de dolari la 30 de cenți. Pe 22 octombrie, SEC a început o anchetă în procedurile contabile ENRON și parteneriate. În noiembrie, oficialii ENRON au admis supraestimarea câștigurilor companiei cu 57 milioane dolari din 1997. ENRON, sau "E strâmb," a depus pentru faliment în decembrie 2001.

Unde sunt acum?

CFO ENRON, Andrew Fastow, a fost în spatele rețelei complexe de parteneriate și multe alte practici dubioase. El a primit 78 de capete de acuzare de fraudă, conspirație și spălare de bani. Fastow a acceptat un acord de pledoarie, în ianuarie 2004. După ce a pledat vinovat pentru două capete de acuzare de conspirație, el a primit o sentință de 10 ani de închisoare și să plătească 23.8 milioane dolari în schimbul mărturiei împotriva altor directori ENRON.

Jeff Skilling și Ken Lay au fost inculpați, în 2004, pentru rolurile lor în fraudă. Potrivit site-ului ENRON, „ENRON este în mijlocul lichidării operațiunilor sale rămase și distribuirea activelor sale către creditorii săi".

La 25 mai 2006, un juriu din curtea federal din Houston, Texas i-a declarat atât pe Skilling cât și pe Lay vinovați. Jeff Skilling a fost condamnat pentru 19 capete de acuzare de conspirație, fraudă, comerț interior și declarații false. Ken Lay a primit șase capete de acuzare de conspirație și fraudă. Într-un proces separat, Lay a fost de asemenea găsit vinovat de patru capete de acuzare de fraudă bancară.

Kenneth Lay a murit de un atac de cord la 5 iulie 2006 și un judecător federal a decis că condamnarea sa a fost nulă, deoarece el a murit înainte de a avea o șansă de a face apel. La 23 octombrie 2006, Skilling a fost condamnat la 24 de ani de închisoare.

Cronologie

2001

– 16 octombrie: ENRON anunță o pierdere trimestrială de 618 milioane de dolari.

– 22 octombrie: "Jandarmul" bursei americane, Comisia pentru Operațiuni Bursiere (SEC), deschide o anchetă asupra parteneriatelor și societăților de investiții conduse de directorul financiar al ENRON, Andrew Fastow.

– 9 noiembrie: Compania Dynegy, rivala lui ENRON, de cinci ori mai mică, acceptă să o răscumpere pentru suma de 9,5 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă a zecea parte din valoarea pe care grupul o avea atunci când se afla la apogeu.

– 28 noiembrie: Rating-ul de credit este redus pentru ENRON până la limita minimă, compania fiind desemnată de „risc maxim". Dynegy anulează proiectul de răscumpărare. Acțiunile ENRON scad cu 98%, până la 65 de cenți.

– 2 decembrie: ENRON este plasată sub protecția legii falimentului, înregistrându-se cel mai mare faliment din istoria de până atunci a Statelor Unite.

2002

– 10 ianuarie: Ministerul Justiției deschide o anchetă asupra grupului ENRON. Societatea de audit contabil Arthur Andersen recunoaște că a distrus documente aparținând ENRON.

– 22 ianuarie: FBI percheziționează sediul din Houston al corporației.

– 14 martie: Societatea Arthur Andersen este inculpată pentru distrugerea de documente și fișiere electronice aparținând ENRON.

– 15 iunie: Condamnarea pentru obstrucționarea justiției precipită căderea societății Arthur Andersen, deși era considerată a cincea societate de audit din lume.

– 30 iulie: Președintele SUA, George W. Bush, promulgă Legea "Sarbanes-Oxley", care reformează regulile contabile ale întreprinderilor.

– 28 august: Judecătorul care se ocupă de caz aprobă plata sumei de 13.500 dolari fiecaruia din cei peste 4.000 de oameni care-și pierduseră locul de muncă la ENRON.

– 2 octombrie: Fastow este arestat, fiind bănuit de fraudă și spălare de bani.

– 31 octombrie: Fastow (directorul financiar) este inculpat pentru cele două capete principale de acuzare.

2003

– 1 mai: Soția lui Fastow, Lea, ex-trezorier adjunct la ENRON, este inculpată pentru asociere în vederea comiterii unei fraude financiare și pentru spălare de bani.

– 11 iulie: ENRON prezintă un plan de redresare din situația de faliment, promițându-le creditorilor lichidități și „bucăți" din afacere.

– 10 septembrie: Are loc prima condamnare a unei persoane care deținuse o funcție executivă la ENRON – ex-trezorierul Ben Glisan primește 5 ani de închisoare după ce s-a recunoscut vinovat de fraudă.

2004

– 14 ianuarie: Andrew Fastow pledează în instanță "vinovat" de complot și fraudă. Primește 10 ani de închisoare. Soția sa procedeaza într-o manieră asemănătoare și este condamnată la un an închisoare.

– 7 iulie: După doi ani și jumătate de desfășurare a anchetei, este inculpat și fostul director general Kenneth Lay.

2005

– 31 mai: Curtea Supremă americană invalidează condamnarea societății Arthur Anderson, invocând un viciu de procedură.

– 28 decembrie: Richard Causey, fostul contabil șef al ENRON, se declara „vinovat" și accceptă să coopereze cu procurorii împotriva celor doi directori generali.

CONCLUZII

După scandalurile ENRON, Worldcom, Parmalat și altele, s-a acordat din nou atenție aspectelor etice ale unei economii de piață solide. Scandalurile ENRON și WorldCom demonstrează faptul că riscurile economice din statele dezvoltate ar trebui sa îngrijoreze comunitatea internațională la fel de mult ca și riscurile pe care le prezintă economiile mai sărace.

Colapsul grupului energetic ENRON Corporation și scandalul legat de practicile contabile la operatorul de telefonie WorldCom Inc, care a descoperit o frauda de 3,8 miliarde de dolari, „au arătat mai bine ca niciodată că trebuie să fim atenți la riscurile și vulnerabilitățile existente în statele avansate, la fel cum suntem atenți cu problemele economiilor emergente sau cu cele ale economiilor în curs de dezvoltare".

Din toată afacerea, cel mai rău au ieșit angajații firmei, întrucât în cadrul acestei companii funcționa un program prin care angajații puteau să-și echivaleze contribuțiile la fondurile de pensie în acțiuni ENRON, care nu puteau fi vândute decât după împlinirea vârstei de 50 de ani. Astfel angajații nu numai că și-au pierdut slujba ca urmare a falimentului, ba mai mult, și-au pierdut prin prăbușirea acțiunilor și o parte din sumele care li se cuveneau ca urmare a contribuției la pensie.

Având în vedere că profiturile erau obținute ca urmare a parteneriatelor încheiate cu alte firme, a intrat pe fir „Comisia de valori mobiliare și burse” care a declanșat o investigație amănunțită. Spre sfârșitul anului 2001 ENRON și-a reevaluat profiturile obținute în ultimii 4 ani anunțând o diminuare a acestora cu peste 500 mil $ față de cele anterioare.

Eșecul din încercarea de a fuziona cu o altă companie de profil, incapacitatea de plată, cererile tot mai numeroase din partea creditorilor de returnare a fondurilor a condus la falimentul companiei. Rezultatele anchetelor desfășurate de poliție au scos la iveală că 16 directori ai ENRON erau implicați în fraudă, doi dintre ei primind sentințe de câte 160 de ani de închisoare. Se pare că cei 140 de manageri aveau salarii exorbitante atingând cumulativ 680 mil $. Ca urmare a acestui scandal au fost promulgate noi legi în SUA prin care s-a încercat o corectare a deficiențelor legislative, fiind sporit controlul exercitat de „Comisia de valori mobiliare” și guvern asupra raportărilor financiare.

Concluzia principală a acestei situații extreme la care a ajuns compania este aceea că întocmirea completă și corectă a situațiilor financiare este crucială.

Bibliografie

Saptămâna Financiară – articol nr .114, luni 11 iunie 2007

Revista Capital – articol din 22.05.2003

Ziua de Cluj- articol din 2007

www.enron.com

www.wikipedia.org

Prof. Sue Ravenscroft, ISU, Enron Case Study Notes

Wall Street Journal, “Glossary of Questionable Enron Deals”

http://online.wsj.com/public/resources/documents/info-enrongloss-0603.html