Empatia Si Comportamentul Prosocial Si Antisocial

CUPRINS

Argument

I. Analiza principalelor constructe teoretice

1. Empatia – definiții și delimitări conceptuale

1.1. Empatia și inteligența emoțională

1.2. Bazele neuropsihofiziologice ale empatiei

1.3. Necesitatea cultivării abilităților empatice

1.4. Modelul empatie-altruism

2. Comportamentul prosocial – definiții și delimitări conceptuale

2.1. Explicații ale comportamentului prosocial

2.2. Factori determinanți ai comportamentului prosocial

3. Comportamentul antisocial – definiții și delimitări conceptuale

3.1. Teorii explicative ale comportamentului agresiv

3.2. Factori determinanți ai comportamentului agresiv

3.3. Metode de reducere a comportamentelor agresive

II. Metodologia cercetării

1. Obiectivele cercetării

2. Ipotezele cercetării

3. Instrumente de cercetare

4. Eșantionul

5. Procedura de lucru

6. Principiile etice ale cercetării în psihologie

III. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

1. Ipoteza nr. 1:

2. Ipoteza nr. 2:

3. Ipoteza nr. 3:

4. Ipoteza nr. 4:

IV. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Argument

Problema empatiei prezintă o importanță deosebită fiind apreciată la nivel empiric ca esențială pentru performanța socială a unui individ. Nu numai la nivel politic și de reprezentare socială, dar și în relațiile obișnuite, interindividuale, rolul empatiei este de presupus ca fiind deosebit.

Am optat pentru tema “Empatie și comportament: prosocial și antisocial” deoarece societatea actuală se caracterizează, pe lânga altele, prin dezvoltarea relațiilor interpersonale. Empatia are o importanță deosebită pentru performanța socială a unui individ. Se presupune că empatia are un rol important atât la nivel de reprezentare socială cât și în relațiile umane obișnuite.

De asemenea, comportamentul prosocial reprezintă o calitate dezirabilă a tuturor indivizilor. Se urmărește, încă de la vârstele fragede, dezvoltarea pe cât posibil a acestui tip de comportament . Există în prezent numeroase strategii și programe educaționale care să ajute la formarea acestui tip de comportament la copii și adolescenți. Se face acest efort deoarece s-a demonstrat științific faptul că bunăstarea indivizilor unei anumite comunități depinde și de gradul manifestării comportamentelor prosociale.

Aflat în opoziție, comportamentul antisocial se referă la totalitatea acțiunilor care contravin normelor sociale general acceptate de către o anumită comunitate.

Empatia este capacitatea de a împărtăși emoția resimțită de celălalt și de a-i înțelege punctul de vedere, „de a te pune în locul celuilalt" (Eisenberg și Strayer, 1987). Există un anumit număr de măsurări ale empatiei, cea mai cunoscută fiind a lui Mehrabian și Epstein (1972). Bolnavii mental manifestă față de ei înșiși o atenție exagerată și sunt incapabili să se intereseze de ceilalți și să le ia în considerare punctele de vedere. In psihoterapie, în cadrul discuțiilor și în numeroase alte competențe este important să se acorde o mare atenție punctelor de vedere și sentimentelor celuilalt și să se manifeste această atenție prin întrebări, critici și alte tehnici.

Empatia este considerată un aspect important al procesării informației sociale , un element care motivează comportamentul interpersonal , precum și o condiție pentru comportamentul prosocial și moral, și descurajează comportamentele antisociale. Ea este necesară pentru a avea comportamente parentale eficiente și pentru a desfășura cu succes profesii în domeniul sănătății, ea lipsind la mulți dintre indivizii care comit abuz sexual, abuz asupra copiilor și crime violente.

1. Empatia – definiții și delimitări conceptuale

Oamenii sunt animale sociale. Percepem și împărtășim constant stările afective ale altora, în timp ce suntem capabili să facem distincția între sentimentele noastre și ale altora. Această abilitate, cunoscută ca și empatie, este esențială pentru o interacțiune socială corectă (Preston, de Waal, 2002).

O mare varietate de definiții au fost oferite de literatura de specialitate cu privire la empatie, definiții mai mult sau mai puțin complete. Așa cum este definită de Paul Popescu-Neveanu în Dicționarul de Psihologie, empatia (din germanul EINFUHLUNG) reprezintă o “ însimțire, intuiție simpatetică (H. Bergson), identificare afectivă (Th. Lipps, M. Scheler), transpunere”. De asemenea, în Grecia Antică termenul empatheia se putea traduce prin afecțiune, pasiune. Astfel empatia este acel fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor și acțiunilor celuilalt, dobândit prin transpunere psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permițând întelegerea modului în care celălalt interpretează lumea.

Într-o manieră mai clară și mai simplă de a spune lucrurilor pe nume, Mihail Ralea (1896 – 1964) definește empatia ca fiind capacitatea oamenilor de a înțelege trăirile altora. Vasile Pavelcu (1900-1991) completează definiția, adăugând ca o consecință capacitatea de a anticipa comportamentul altora în situații date. Empatia a mai fost descrisă ca fiind procesul de înțelegere al experienței subiective a unei persoane menținând o atitudine atentă (Zinn,1999). Empatia înseamnă recunoașterea sentimentelor celorlalți, cauzele acestor sentimente și abilitatea de a participa la experiența emotională a unui individ fără a deveni parte din ea (Keen,2007). Gagan (1983) susține că empatia este, pe de o parte, abilitatea de a percepe sentimentele altora, iar pe de altă parte, capacitatea de a le transmite.

Fenomenomenul empatiei a fost pentru prima oară semnalat de către reprezentanții romantismului german (Ktovalis, Jean Paul) și interpretat teoretic de Th. Lipps care consideră cunoașterea ca o imitație internă a obiectelor (îndeosebi a persoanelor) și o proiectare a stărilor interne asupra acestora, subiectul astfel trăind în sine viața altuia, tinzând să fuzioneze, să intre în consonanță afectivă cu altul.

În sensul sau etimologic și literar, cuvântul empatie nu este foarte clar în ceea ce privește obiectul său : empatia se referă doar la a te pune în pielea altcuiva, sau este și despre a stabili o relație sentimentală cu obiecte sau lumea înconjurătoare? Când Edward B. Titchener (1909) a tradus termenul german “Einfuhlung” ca “empatie”, încă păstra mult din implicațiile romantice ale construirii unei relații sentimentale cu un fenomen estetic, cum ar fi o operă de artă. Doar în utilizările recente termenul a fost limitat la întrebări referitoare la înțelegerea altor persoane. (Jan G. Soffner, Empathy and Participation, 2012)

Empatia se deosebește de simpatie, aceasta fiind o stare emoțională conștientă, constând în „a simți cu", pe când empatia înseamnă „a simți în", a tinde spre, a trăi viața afectivă a altuia. Restrânsă la relațiile interumane și la crearea operei de artă empatia s-a dovedit a fi un proces complex din punct de vedere perceptiv și afectiv și care este general-uman, fiind implicat în adoptarea rolului social, în cunoașterea psihologică empirică, în orice act de comunicare interumană (senzitivitate interpersonală).

Abilitatea empatică (de a identifica și prezice dispozițiile și actele psihice ale unei alte persoane, J.P. Guilford) este un factor diferențial. Abilitatea empatică constituie cea mai importantă componentă a talentului artistic, mai ales a celui actoricesc. S. Marcus demonstrează că “în transpunerea scenică o mare pondere are imaginația dirijată”. În procesul empatiei intră perceperea gesturilor și expresiilor altuia de la care se pornește în intuirea stărilor lui subiective, imaginația substitutivă (G. Allport) ce constituie o bază pentru declanșarea (introecția) aproximativă a acelorași trăiri și prin proiectarea lor asupra acestui alter ego, a înțelegerii lui (A. Kocstler). J. Guillaurain consideră că identificarea și proiecția corespund celor două atitudini adaptative : asimilarea și acomodarea; întâlnirea unui personaj sau situații tinde să declanșeze stările afective corespunzătoare și generează o structură reproductivă ce se finalizează printr-o participare subiectivă psihologic. Aceasta nu înseamnă însă depășirea normalului prin îngustarea eu-lui și pierderea funcției de control. Se interpolează însă încă o secvență în programul subiectului și aceasta poate avea, conștient sau inconștient, influențe asupra comportamentului său. Toți subiecții își asimilează modele cu care se identifică cognitiv și afectiv nu însă fără o interpretare sau acomodare personală.

În monografia sa despre empatie, S. Marcus militează împotriva tratărilor unilaterale „considerând fenomenul empatiei ca pe o interrelație între cognitiv, afectiv și organic”. În opinia lui S. Marcus, empatia reprezintă un atare mod de adaptare, propriu oricarui individ în relația cu ceilalți și diferă de la o persoană la alta, putând tinde spre valențe înalt performanțiale. Referindu-se la empatie ca trăsătură de bază a personalității, S. Marcus scrie: „manifestată ca o conduită participativă, conștientă și inconștientă, aparentă și inaparentă, față de un model de comportament uman, facilitând un act de cunoaștere, de comunicare interumană cu valoare predictivă ca și un act de identificare afectivă, empatia devine o însușire proprie condiției umane".

La intrebarea “empatia este o trăsătură înnăscută sau dobandită?” există argumente în favoarea ambelor răspunsuri:

– empatia este urmarea evoluției unei porțiuni recent dezvoltate a creierului uman, respectiv a lobului frontal anterior; după o lobotomie anterior frontală, empatul va pierde, pe lângă unele componente proprii gândirii abstracte și abilitatea de a empatiza cu ceilalți.

– unele premise psihologice conduc de asemenea la recunoașterea unor predispoziții proprii conduitei empatice, respectiv precocitatea empatică a copiilor în atribuirea și jucarea de roluri (“de-a gradinița”, “de-a doctorul”), ceea ce demonstrează că empatia nu trebuie nici învățată, nici condiționată, ci este un fenomen primar; ceea ce se dobândește prin socializare și evoluție este organizarea fenomenului empatic.

Empatia este una din condițiile necesare și suficiente care facilitează comunicarea. Empatia presupune acceptarea necondiționată a ideilor, sentimentelor, credințelor celuilalt, chiar dacă acestea sunt diferite de propriile modele de referință, de modul subiectiv de a privi respectivele informații.

Empatia presupune "rezonanța" cu celălalt. Empatia nu înseamnă să te identifici cu celălalt anulându-ți ție personalitatea, ci să te transpui în mintea și sufletul lui pentru a înțelege cum percepe lucrurile.

O persoană empatică poate identifica ușor emoțiile celorlalți, respectiv emoțiile latente, care nu sunt exprimate. Oricine își poate face o idee despre cum se simte un om care plânge dar puțini reușesc să identifice faptul că o persoană suferă atunci când acea persoana face tot posibilul să nu o arate, ascunzându-se după o mască. Oamenii empatici văd dincolo de măști, cu ușurință.

Se pare că există mai multe tipuri de empatie.

Theodor Lipps a definit patru feluri de empatie:

a) empatia generală sau aperceptivă;

b) empatia naturală sau empirică – ce atribuie obiectelor forță și mișcare, adică o atiudine proprie, de tip uman;

c) empatia dispoziției – reacții senzoriale de tipul definirii culorilor ca fiind calde sau reci, vesele sau triste;

d) empatia de transpunere – o multiplicare a eu-lui, o transpunere în starea probabilă a celuilalt.

Într-o altă clasificare, se identifică empatia practică și empatia estetică. Empatia practică este mai limitată, condiționată de experiența subiectului și de percepția directă, senzorială. Empatia estetică este o manifestare la un nivel superior, mai puternic spiritualizat, mai abstractă și mai contiuă. Aceasta se manisfestă cu precădere în aprecierea și perceperea lucrărilor și a operelor de artă precum și în creațiile artistice.

Un studiu publicat în revista “Science” a demonstrat că nu doar ființele umane pot fi empatice. Cercetătorii de la Universitatea McGill din Canada au pus cupluri de șoareci să se privească în timp ce unul dintre cei doi primeau stimuli durerosi. Ei au remarcat că există o schimbare de comportament semnificativă din punct de vedere statistic chiar și la soarecele- observator (Langford,2006). Empatia nu este rezultatul experienței anterioare. Este momentul când contactul non-verbal dintre oameni are loc (Goldie,2006).

Caracteristici ale empatiei care afectează învățarea

Empatia și încrederea sunt bazele pe care orice relație eficientă poate fi construită. Ele sunt importate pentru dezvoltarea ideilor și soluțiilor, în rezolvarea problemelor, comunicarea eficientă și evitarea sau prevenirea conflictelor. Empatia este o aptitudine importantă pe care toți oamenii trebuie să o dezvolte pentru a progresa și a-și continua viața (Pedersen, 2007). Abilitatea de a înțelege și de a te deconecta de propriile sentimente (simțul obiectivității) este destul de importantă în crearea unor relații eficiente și constructive (Halpern, 2007).

Stabilirea încrederii este asociată cu abilitatea de a asculta și de a înțelege altă persoană, chiar dacă asta nu înseamnă neapărat să fi de acord cu ea (Yegdich,1999). Munca în echipă ar trebui să se focuseze pe încurajarea oamenilor de a înțelege nevoile celorlalți, să sugereze căi de a atinge obiectivele lor și de a coopera pentru a soluționa probleme. În acest fel ei își vor dezvolta încrederea în partenerii lor.

Comportamentul empatic

Empatia este capacitatea de a intui sau de a recunoaște emoțiile celorlalți. Empatia nu înseamnă că trăim emoțiile altor persoane, ci înseamnă că înțelegem emoțiile altor persoane pornind de la experiențele noastre. Empatia nu înseamnă să te identifici cu celălalt anulându-ți ție personalitatea, ci să te transpui în mintea și sufletul lui pentru a înțelege cum percepe realitatea. Ea se construiește pe deschiderea spre sentimentele celorlalți, pe abilitatea de a citi informațiile provenite prin canale nonverbale.

S. Marcus apreciază că punctul nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acțiunilor celuilalt de către propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia partenerului. Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referință al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi și de a realiza rolul social – și transpunerea emoțională, acțiunea de activare a unei experiențe, de substituire în trăirile lui menționate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit. Datorită acestei înțelegeri a firii umane de care sunt capabili, oamenii empatici sunt de obicei înțelegători cu cei din jur și dau dovadă de compasiune.

Rogers considera că ,,a fi empatic înseamnă a percepe cu acuratețe cadrul intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care îi aparțin, ,,ca și cum,, ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiția de “ca și cum” (ceea ce presupune un amplu proces cognitiv, emoțional, motivațional, ca și profunde reacții vegetative.)

M. H. Davis, făcea distincție între empatia dispozițională (construct cu două componente: cognitivă – tendința de a adopta perspectiva psihologică a celuilalt și afectivă – aceea de a raspunde unei situații sau unei stări emoționale a celuilalt, prin exprimarea unor emoții congruente) și empatia comportamentală, în sensul în care aceasta poate fi comunicată verbal printr-o serie de comportamente care pot fi conceptualizate ca expresii ale empatiei (compasiunea, preluarea perspectivei celuilalt, responsivitatea, reflectarea sentimentelor, parafrazarea).

Direcția de cercetare psihologică încearcă să surprindă o serie de componente specifice conduitei empatice : inteligența socială , respectiv abilitatea individului de a se pune pe sine în situația altora (G Mead), intuiția socială (Dymond), imaginația, afectivitatea. Subiecții cu empatie scăzută manifestă exces de control, tendințe de rigiditate, introversiune, au relații familiare nesatisfăcătoare, dificultăți în relațiile cu alții, scopuri egocentrice, sentimente de inferioritate (R.Dymond, 1950).

Există o serie de predispoziții care se constituie ca un fundament necesar, cu program ereditar, peste care se construiește viitorul comportament empatic. Empatia este urmare a evoluției unei porțiuni recent dezvoltate a creierului uman, și anume a lobului frontal anterior, iar reacțiile fiziologice care se înscriu între manifestările conduitei empatice pledează în favoarea invocării unei structuri bazale a fenomenului empatic. Cu toate acestea , empatia este un fenomen perfectibil, care poate fi supus unor antrenamente dirijate; în sfera normalului se vorbește despre gradiente empatice și nu de tipuri neempatice pt ca “ar fi greu de presupus o persoană adaptată la împrejurările de viață care să evite un comportament empatic față de parteneri , exceptându-se formele de neadaptare socială care vizează patologicul; deci empatia este mai degrabă o trăsătură comună de personalitate, un atare mod de adaptare, propriu oricarui individ în relația cu alții și diferă de la o persoană la alta, putând tinde spre valențe înalt performanțiale” (S.Marcus).

În relația cu alte variabile de personalitate, s-a constatat că persoanele empatice sunt caracterizate prin prezența unei atitudini optimiste, căldura, emoționalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, comportament prosocial dezvoltat, abilitate interpersonală, manifestă rațiuni umaniste pentru alegerea profesiei medicale.

Funcțiile empatiei

Funcțiile esențiale ale empatiei sunt: cognitivă, anticipativă, de comunicare, de contagiune afectivă, performanțială (Marcus, 1997).

1. Funcția cognitivă este consecința faptului că prin intermediul empatiei, în mod voluntar sau involuntar, se pot obține informații de natură empirică asupra celuilalt. Astfel, empatia oferă oportunitatea de a cunoaște carcateristicile de personalitate ale celui cu care interacționăm, sau oferă specialistului psiholog posibilitatea de a înțelege mai bine, prin decentrare, sistemul psihic al celui pe care îl analizează. C. Rogers (1959) este cel care subliniază importanța empatiei în procesul terapeutic, aceasta declanșându-se împreună cu percepția asupra unui individ, presupunând evaluarea cu acuratețe a caracteristicilor altor persoane. Faptul că autorul american vorbește de importanța acurateții predictive a empatiei vine să sublinieze o dată în plus, așa cum precizează S. Marcus, funcția cognitivă a empatiei.

2. Funcția anticipativă este strâns colerată cu precedenta și presupune formularea unor predicții legate de comportamentul persoanelor cu care interrelaționăm. Domeniile principale în care este evidentă această funcție a empatiei sunt comunicarea interpersonală, dar și domeniul artistic, fie că este vorba de transpunerea scenică, fie că este vorba de conturarea personajelor literare.

3. Funcția de comunicare este indispensabilă în nevoia omului de dialog, în comunicarea interpersonală, și care presupune un comportament de cooperare, de înțelegere reciprocă. Empatia este considerată, în unele cazuri o modalitate de comunicare implicită care vine să completeze în mod constructiv comunicarea explicită.

4. Funcția de contagiune afectivă este evidentă dacă luăm în considerare nivelul de apropiere față de partener și procesul de contaminare a stării celuilalt. Cercetări din ultimii ani au relevat acest aspect al intrării în rezonanță cu celălalt, care permite împărtășirea stării fiziologice a persoanei cu care se acordă emoțional. Astfel, subiecții au vizionat casete în care erau filmate cupluri care se certau, observându-se o copiere a fiziologiei celor de pe casetă, copiere care facilita și condiționa perceperea sentimentelor, în special a celor negative, cum este mania (Goleman, 2006).

5. Funcția performanțială se manifestă în anumite profesii când empatia devine o abilitate implicată în relațiile interpersonale și care permite realizarea respectivei activități la un nivel superior. Studiile românești au demonstrat că empatia poate fi considerată o aptitudine generală și care dobândește anumite particularități în unele profesii, cum ar fi cea de actor, psihoterapeut, cadru didactic.

În consecință, toate aceste funcții ale empatiei, pot fi considerate indicatori ai unei adaptări sociale adecvate a individului, ai unor relații interpersonale dominate de toleranță, înțelegere care pot asigura o comunicare autentică între parteneri.

1.1. Empatia și inteligența emoțională

Inteligența emoțională este un concept ce include percepția, expresia și controlul emoțiilor, autocontrol și empatie, comunicare, conștiință și multe altele. A devenit cunoscută în 1998, când cartea clasica a lui Daniel Goleman “Inteligența emoțională: de ce EQ este mai important decât IQ” a fost publicată. Studiul inteligenței emoționale își are începuturile în anii 1960, fiind folosit în anul 1966 de către psihiatrul Leuner. Două decenii mai târziu abia, termenul este abordat mai pe larg în lucrarea lui Wayne Leon Payne (S.U.A.,1986) care considera că „inteligența emoțională implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință” ( M. Roco, 2001). În anii „80, Howard Gardner, în teoria inteligențelor multiple a identificat inteligența interpersonală și inteligența intrapersonală, care combinate, reprezintă ceea ce nouă ne este cunoscut astăzi sub numele de inteligența emoțională (IE).

Conceptul de inteligență emoțională s-a bucurat de o mare popularitate în ultimii ani. Multe studii se axează pe dezvoltarea inteligenței emoționale la adulți și copii. Inteligența emoțională este abilitatea de a : (a) înțelege propriile sentimente, (b) a-i asculta pe ceilalți și (c) a-și exprima emoțiile într-o manieră productivă (Goleman, D., 1998). Inteligența emoțională este un concept simbolizat prin abrevierea EQ și include aptitudini precum abilitatea de a controla impulsurile, a reduce nerăbdarea, a regla starea de spirit și de a preveni frustrarea, a avea empatie și speranță (Petrides, Furnham,2000). Inteligența emoțională poate fi deseori mai puternică decât IQ, deși ele nu intră în conflict, fiind mai degrabă două capacități distincte. Inteligența academică nu are legatură cu emoțiile și sentimentele. Cea mai inteligentă persoană dintre noi poate fi atrasă într-un ocean de impulsuri indisciplinate și pasiuni neînfranate (Goleman, 1999).

În cartea sa, Inteligența emoțională, Daniel Goleman afirma că oamenii cu calități empatice sunt “lideri înnăscuți, care pot exprima sentimente colective nerostite și le pot articula astfel încât să îndrume grupul social respectiv către țelurile sale”. Un studiu realizat pe un eșantion de peste 7000 de persoane, în America și în alte 18 țări, a arătat că a fi empatic presupune a avea o mai bună stăpânire a limbajului emoțional, o popularitate mai mare, o mai bună putere de adaptare și mai mult succes în plan sentimental. (Daniel Goleman, Emotional Intelligence, 1995). Potrivit psihologilor specializați în inteligența emoțională, Thomas Hatch și Howard Gardner, empatia este ingredientul de bază pentru șarm, succes în societate și chiar carismă. Daniel Goleman îl citează pe Martin Hoffman în afirmația potrivit căreia rădăcinile moralității trebuie căutate în empatie, de vreme ce participând la durerea cuiva simțim imboldul de a ajuta.

Inteligența emoțională (EQ) arată măsura în care simți, comunici și poți să-ți descrii propriile emoții, capacitatea de a le identifica, asuma, gestiona și, nu în ultimul rând, gradul în care le înțelegi și înveți din acestea. Un coeficient ridicat de inteligență emoțională îți asigură o mai bună empatie și capacitatea de a adopta rolul de lider.

În jurul anilor 90 s-au conturat trei mari direcții în definirea inteligenței emoționale, trasate de următorii cercetători în acest domeniu:

a. Mayer și Salovey (1990, 1993) – înțeleg prin inteligența emoțională capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima, de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea; de a cunoaște și înțelege emoțiile în vederea promovării și dezvoltării emoționale și intelectuale.

b. Reuven Bar–On – ne prezintă o altă versiune a inteligenței emoționale. Componentele acesteia sunt grupate în felul următor:

Aspectul intrapersonal -conștientizarea propriilor emoții care presupune să trăiești experiența prezentă și nu cea ce ai simțit în trecut;

-optimism, asertivitate;

-respect, considerație pentru propria persoană;

-autorealizare;

-independență.

Aspectul interpersonal

– empatia;

-relații interpersonale;

-responsabilitate socială.

Adaptabilitate

-rezolvarea problemelor;

-testarea realității;

-flexibilitate.

Controlul stresului

-toleranța la stres;

-controlul impulsurilor.

Dispoziția generală

-fericire;

-optimism.

c. În viziunea lui Daniel Goleman (1995) conceptele care compun această formă a inteligenței sunt:

-conștiința de sine: identificarea și înțelegerea emoțiilor, conștientizarea unei emoții care se schimbă, înțelegerea diferenței dintre gânduri, emoții și comportamente, încrederea în sine, înțelegerea consecințelor unor comportamente în termeni de emoții;

-auto-controlul: managementul emoțiilor dificile, controlul impulsurilor, managementul constructiv al furiei, mâniei, dorința de adevăr, conștiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea, disciplina;

-motivația: a fi capabil(ă) să stabilești obiective și să le îndeplinești, optimism și speranță în fața obstacolelor și eșecurilor, inițiativă, optimism, dorința de a reuși, perseverență, dăruire.

-empatia: a fi capabil(ă) să te pui „în pantofii diferitelor persoane cu care relaționezi“, cognitiv și afectiv, a fi capabil(ă) de a-i înțelege pe ceilalți, perspectivele acestora, a fi capabil(ă) de a arăta grijă, atenție, înțelegerea diversității;

-aptitudinile sociale: stabilirea și păstrarea relațiilor (prieteni), rezolvarea conflictelor, cooperarea, colaborarea, capacitatea de a lucra în echipă, comunicarea, influența, conducerea (leadership-ul).

1. Cunoașterea emoțiilor personale – presupune identificarea și exprimarea lor coerentă, într-un context dat. În orice relație exprimăm informații, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau simțim – nu suntem coerenți, iar alteori ne este greu să înțelegem ceea ce ni se spune – intenția care se ascunde in spatele cuvintelor. Aceste situații sunt generatoare de conflict. Pentru a le evita este important să putem codifica și decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem și să înțelegem corect sensul mesajelor.

2. Gestionarea emoțiilor – se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom exprima într-o anumită situație. Pentru a ne gestiona emoțiile este important să ținem cont de: – ce exprimăm?

– cum exprimăm?

– când exprimăm?

– unde exprimăm?

– cui exprimăm?

3. Direcționarea emoțiilor către scop – scopul este criteriul după care ne gestionăm emoțiile. Este important să ținem cont de ceea ce vrem să facem sau să obținem, în mod concret:

– durata în timp – când vrem să atingem scopu;l

– participanți – de cine avem nevoie;

– strategie – ce pași trebuie urmați;

– resurse – de ce avem nevoie.

4. Empatia – Este capacitatea de a intui sau de a recunoaște emoțiile celorlalți. Empatia nu înseamnă să trăim emoțiile altor persoane, ci să le înțelegem pornind de la experiențele noastre.

5. Capacitatea de a construi relații interpersonale pozitive – avem posibilitatea de a ne crea propriile relații folosind elementele menționate până acum:

– ne fixăm scopurile;

– ne canalizam energia și emoțiile în funcție de scop (folosind empatia ca instrument);

– ne exprimam și identificăm emoțiile într-un mod coerent. Vom fi conștienți de responsabilitatea noastră și a celorlalți în relațiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele și să comunicăm eficient.

Steve Hein prezintă o serie de definiții ale inteligenței emoționale în lucrarea sa din anul 1996. Potrivit lui Hein, a fi inteligent din punct de vedere emoțional presupune “ să fii conștient de ce simți și de ce simt ceilalți și să știi cum să acționezi în funcție de aceste date; să discerni între ceea ce îți face bine și ceea ce te afectează; să îți crești șansele de fericire pe termen lung prin intermediul conștiinței emoționale, sensibilității și capacității de autoconducere; să îți asumi responsabilitatea pentru propriile emoții; să fii empatic”.

1.2. Bazele neuropsihofiziologice ale empatiei

Empatia umană se bazează pe abilitatea de a împărtăși emoțiile precum și pe abilitatea de a înțelege gândurile, dorințele și sentimentele altora. Dovezi recente arată că există două sisteme separate pentru empatie: un sistem emoțional care susține abilitatea noastră de a empatiza emoțional și un sistem cognitiv care presupune înțelegerea rațională a perspectivei celuilalt.

Dovezi provenite din neuroimagistică și studii lezionale arată că o rețea neuronală ce include girusul frontal inferior si lobul parietal inferior este necesară pentru recunoașterea emoțiilor și contagiunea emoțională. Pe de altă parte, implicarea cortexului prefrontral, a joncțiunii tempoparietale și a lobului temporal medial în autoreflecție și memoria biografică, plasează aceste regiuni cheie ca fiind necesare pentru empatia cognitivă. Deși sistemul emoțional și cel cognitiv par să lucreze independent, răspunsurile empatice pot să arate ambele componente până la un anumit punct în funcție de contextul social.

Empatia umană a fascinat filosofii și cercetătorii din domeniul științelor sociale dar și al cercetărilor neuroștiințelor. Tehnici precum RMN-ul funcțional au fost utilizate la identificarea regiunilor cerebrale ce sunt legate de sentimentul empatiei în cazul durerii. (Morrison et al., 2004; Singer et al., 2004; Gu et al., 2010; Caruana et al., 2011). Astfel de structuri includ cortexul insular anterior și cortexul cingulat anterior-dorsal. (Singer and Lamm, 2009; Gu et al., 2010). Cortexul insular anterior este legat de integrarea informațiilor senzoriale polimodale (Critchley et al., 2004; Craig, 2009), precum și de integrarea proceselor cognitive și emoționale, în timp ce cortexul cingulat anterior-dorsal are rol în monitorizarea și controlul voluntar al comportamentelor (Shackman et al., 2011).

Relația dintre regiunile cerebrale și durerea empatica rezultată din studiile neuroimagistice este corelațională și nu stabilește cauzalitatea (Robertson et al., 1993; Damasio et al., 1994; Fellowset al., 2005). Un studiu recent a arătat că microstimularea intracorticală a cortexului insular ventral declanșează comportamente de afiliere la maimuțele macac, susținând activarea insulară în funcțiile sociale (Caruana et al., 2011). În ciuda acestor metode de investigare, rămâne necunoscut faptul dacă cortexul insular anterior, cortexul cingulat anterior sau ambele sunt necesare în percepția empatică a durerii.

Ce sunt neuronii oglindă?

Neuronii oglindă sunt celule deștepte din creierul nostru care ne ajută să înțelegem acțiunile, intențiile și sentimentele celorlalți. Un aspect funcțional important al neuronilor oglindă este relația dintre proprietățile motorii și cele vizuale.Toți neuronii oglindă prezintă o congruență între acțiunile vizuale la care răspund și răspunsurile motorii pe care le codifică. Două ipoteze importante au fost emise asupra rolului funcțional al neuronilor oglindă. Prima este aceea că activitatea neuronilor oglindă intermediază imitarea; a doua susține că neuronii oglindă stau la baza înțelegerii unor acțiuni. Neuronii-oglindă sunt în multe regiuni ale creierului nostru și se declanșează atunci când avem o activitate precum apucarea unui măr și, în mod similar, îi vedem și pe alții făcând același lucru. Se pare că neuronii noștri oglindă se declanșează când experimentăm o emoție și când îi vedem pe alții trăind o emoție, cum ar fi fericirea, frica, furia sau tristețea. De exemplu, când vedem pe cineva că este trist, neuronii oglindă intră în acțiune și asta ne permite să experimentăm aceeași tristețe și să simțim empatie. Nu este nevoie să înțelegem de ce acea persoană este tristă, în primul rând o experimentăm. Reacția neuronilor oglindă ne ajută să socializăm și să comunicăm cu ceilalți în timp ce le citim expresiile faciale. Există și o capacitate importantă de a încetini această reacție, iar pentru aceasta sunt câteva regiuni în creierul nostru care se comporta ca și frâne pentru a ne împiedica să devenim prea implicați în experiențele altora. Acest proces poate avea implicații profunde asupra relațiilor noastre.

Interesant este faptul că rețelele de neuroni-oglindă sunt stimulate ca și răspuns la acțiuni care sunt, în mod aparent, fără sens , indicând o tendință de a modela în mod spontan toate mișcările făcute de ceilalți (Giacomo Rizzolatti, Fogassi, & Gallese, 2001).

Dat fiind că activarea neuronilor oglindă este dependentă de identificarea empatică cu altcineva, un cercetător duce ideea mai departe și distinge două tipuri de identitate: individuală și socială. Identitatea socială este o capacitate bazată pe neurobiologie pentru empatie și înțelegere a altora, ce evoluează de la primele interacțiuni cu alții. Astfel, se face o legătură între intersubiectivitate și empatie, intersubiectivitatea fiind definită ca întruchiparea proceselor empatice dintre un individ și altul, când observă o acțiune sau exprimare de sentimente. Sunt considerați precursori ai empatiei: imprimarea, atașamentul și sincronizarea. Imprimarea fiind un model de comportament transmis pe cale biologică, creează o receptivitate automată față de anumiți stimuli (ex.: fața mamei pentru copil). Acest mecanism permite recunoașterea și atașarea de membri ai aceleiași specii. La oameni e considerată a fi baza atașamentului social și emoțional pe care o are un nou-născut față de cel care îl îngrijește.

Istoricul descoperirii neuronilor oglindă

Ca multe alte descoperiri, neuronii oglindă au fost descoperiți în mod accidental. Neuronii oglindă sunt o clasă particulară de neuroni vizuali și motorii, descoperiți prima oară în aria F5 a cortexului premotor de la maimuțe. În timp ce se studiau funcțiile motorii cu neuronii motori la maimuțe, fire subțiri au fost implantate în regiuni ale creierului implicate în planificarea și ducerea la bun sfârșit a mișcărilor, adică în cortexul premotor. De fiecare dată când o maimuță apuca și muta o arahidă, neuronii din acea regiune cerebrală se activau iar monitorul înregistra acest lucru printr-un sunet. Un student a intrat în laborator și, în timp ce maimuța îl privea, el a ridicat o arahidă iar aparatul a înregistrat din nou acel sunet. Maimuța nu s-a milcat dar s-au declanșat aceiași neuroni. Deși inițial s-a crezut că este o greșeală, au fost continuate mai multe astfel de studii. Din nou o observație a arătat că aceleași celule s-au declanșat când o maimuță a desfăcut o arahidă, când o maimuță a văzut cum o arahidă este desfăcută și chiar când o maimuță a auzit cum se desface o arahidă.

Confirmarea existenței neuronilor oglindă la oameni s-a realizat cu ajutorul RMN-urilor și a tomografiilor computerizate. Deși nu este etic să implantezi electrozi în creierul oamenilor, pentru acest scop al cercetarilor 21 de pacienți tratați pentru epilepsie care aveau implantați electrozi în creier în scopuri curative, au fost utilizați într-un studiu al Universității California din Los Angeles. Din cei 1 177 de neuroni observați, o mare parte răspundeau atât la acțiune cât și la observarea acțiunii. Sistemele de neuroni oglindă ale oamenilor sunt mult mai evoluate și complexe fiind bazate nu doar pe înțelegerea acțiunilor ci și pe intențiile, semnificația socială și a emoțiilor ce stau la baza lor. După cum afirma dr. Rizzolatti “Noi suntem exclusiv ființe sociale, supraviețuirea noastră depinde de înțelegerea acțiunilor, intențiilor și a emoțiilor celorlalți. Neuronii oglindă ne permit să înțelegem cum gândesc ceilalți nu prin rezonanța conceptuală ci prin stimulare directă. Prin intermediul sentimentelor, nu al gândirii.”

Pentru a empatiza este necesar ca sentimentele să fie comunicate. Teoria minții reprezintă capacitatea cognitivă de a atribui stări mentale nouă însuși dar și celorlalți. Suntem capabili să vedem acțiunile celorlalți și să-i atribuim o intenție raportând-o la noi înșine. Este important să ne amintim că sentimentele sunt asemănătoare cu experiența noastră și le putem procesa doar în relație cu propria noastră înțelegere. Cunoașterea empatică a minții altora nu este niciodată corectă, chiar dacă dependența noastră socială de a înțelege și de a fi înțeleși ne face să credem că este.

Efectul “cameleon”

Profesorul Iacoboni (2009) a explicat că neuronii oglindă sunt cauza “efectului cameleon” care se referă la imitarea posturii, obiceiurilor și a expresiilor faciale. Este ceea ce ii face pe adulți să zâmbească atunci când văd un copil că face același lucru. El a mai spus că persoanele care sunt mai empatice manifestă efectul cameleon la un nivel mai ridicat față de alte persoane. Aceasta este o potrivire automata ce îi face pe oameni să se conecteze, chiar daca ei nu sunt conștienți de această conexiune.

Neuroni-oglindă ineficienți

Iacoboni (2009, Imitation, empathy and mirror neurons) a menționat faptul că copiii care suferă de tulburări din spectrul autist au probleme cu interacțiunile sociale deoarece neuronii lor oglindă nu funcționează corect. Descoperirea dezechilibrelor neuronilor oglindă la oamenii cu autism deschide drumul către noi abordari în ceea ce privește diagnosticarea și tratarea tulburării.

Într-un studiu făcut la Universitatea California din San Diego au fost folosite EEG-urile a 10 subiecți autiști de sex masculin pentru a colecta date importante. Subiecții au fost înregistrați în timp ce ce își mișcau popriile mâini, apoi în timp ce priveau filmări ale altor persoane care își mișcau mâinile în același fel. La o persoană normală neuronii oglindă s-ar fi declanșat în ambele situații, dar în cazul bolnavilor de autism, neuronii oglindă s-au activat doar în prima situație. Persoanele cu autism au incapacitatea de a se identifica cu ceilalți și le lipsește capacitatea de a înțelege situațiile “ca și cum” sau identificarea parțială. Indivizii cu TSA (tulburări din spectrul autist) au dificultăți în a înțelege emoțiile celorlalți și de a manifesta o reacție empatică normală atunci când alți indivizi arată emoții de plăcere, durere sau frică.

Într-un studiu realizat de Baron-Cohen în 1999, copiilor normali și copiilor autiști li s-a arătat o piatră ce semăna cu un ou. Copiii normali au putut identifica faptul că ,deși piatra semăna cu un ou, era de fapt o piatră, în timp ce copiii autiști au dedus că era de fapt un ou. Un sistem deficient al neuronilor oglindă explică lipsa de empatie și a aptitudinilor sociale observate în cazurile de autism. Precedând descoperirea neuronilor oglindă, Baron-Cohen a propus ipoteza conform căreia afectarea « teoriei minții (theory of mind) » constituie deficitul central în TSA , conducând la inabilitatea de a înțelege gândurile și comportamentele celorlalți. Teoria minții reprezintă capacitatea unei persoane de a-i înțelege pe ceilalți drept agenți intenționali și în consecință de a le putea atribui stări mentale diferite de ale sale. Baron-Cohen a introdus termenul de ‘orbire a minții’ (mind blindness) pentru a indica lipsa unei teorii a minții la persoanele cu autism. Procesarea cerebrală și structurile corticale implicate în empatie sunt redate în schema de mai jos:

a.Cortexul prefrontal, cortexul premotor (și neuronii oglindă)

Atenția la vocile umane

Procesarea stimulilor emoționali

Procesarea autoreflecțiilor

Atribuirea de intenții celorlalți

Emoții

b. Cortexul prefrontral dorsolateral

Adoptarea punctului de vedere al altuia

A face inferențe despre intențiile altora

Autoapreciere

c. Joncțunea temporarietală

Percepția socială și empatie

Emoții vs. auto-reflecții în luarea deciziilor

Răspuns la mișcarea vizuală

Imitarea gesturilor

Performanța sarcinilor creative

d. Girusul anterior cingulat (și neuronii oglindă)

Suprapunerea eu- ceilalți în percepția socială

Atenție vizual-spațială

Procesarea indiciilor emoționali

1.3. Necesitatea cultivării abilităților empatice

Empatia umană este vitală în relațiile sociale și în menținerea societăților stabile. Empatia poate fi considerată o influență reglatoare a anumitor comportamente – o forță pentru comportamentul de ajutorare și compasiune față de suferința altora. Comportamentul empatic al individului are 3 sau 4 componente. Unul îl reprezintă înțelegerea sentimentelor altei persoane – un proces fundamental cognitiv. Al doilea îl reprezintă faptul de a simți emoțiile aluia, al treilea este capacitatea de a distinge între propriile emoții și emotțiile celuilalt, iar al patrulea este tendința de a acționa în favoarea situației celuilalt.

În domeniul psihologiei, Carl Rogers a definit mai întai empatia iar în 1957 a publicat rezultatele studiilor sale în acest domeniu. El a simțit că un terapeut, pentru a fi eficient, trebuie să aibă trei calități foarte speciale și anume: 1. congruență – autenticitate, sinceritate față de client; 2. empatie – capacitatea de a simți ceea ce simte clientul; 3. respect – acceptare, atitudine de acceptare pozitivă necondiționată față de client. El considera ca empatia este una din conditiile necesare ale unei relatii functionale. Empatia a fost descrisa ca intelegerea deplina a experientei interioare a unei alte persoane – atitudinea de a intelege sentimentele si emotiile ei si de a vedea lucrurile din punctul sau de vedere. Intelegerea cadrului intern de referinta a celeilalte persoane, precum si a modului subiectiv de decodare al evenimentelor, ajuta la eficientizarea relatiei. Conceptul de empatie a devenit unul de referinta in cercetarea psihologica si psihologia aplicata.

Rogers (1975) spunea că a fi ascultat de cineva care înțelege oferă indivizilor posibilitatea de a se asculta mai bine pe ei înșiși, cu mai multă empatie îndreptată către propriile lor experiențe interne, către propriile lor experiențe resimțite în mod vag.

În limbajul curent, empatia ar fi „identificarea mentală cu o altă persoană sau resimțirea afectelor, a gândurilor sau a atitudinii acestora” (Random House College Dictionary, 1988). Metaforic, empatia este adesea descrisă ca fiind experiența prin care o anumită persoană poate „să se pună în pielea alteia” sau să vadă o situație „din perspectiva altei persoane”. De obicei, empatia implică atât preluarea perspectivei cognitive, cât și ecoul emoțional în cadrul întâlnirii cu celălalt. Prin înțelegerea perspectivei celuilalt, se poate simți modul în care anumite experiențe sunt trăite de celălalt; a simți împreună cu celălalt oferă posibilitatea cunoașterii perspectivei lui. Cu toate acestea rezonanța implicată în empatie nu este chiar atât de intensă și de nediferențiată încât să se piardă distinția dintre experiența personală și cea a celuilalt. Și până în acest punct, cei mai mulți cercetători sunt de acord în privința folosirii acestui termen (Warner M. 1997).

Dar empatia poate fi înțeleasă foarte diferit de clinicieni în funcție de teoriile psihologice pe care le îmbrățișează. Cu toate acestea spune ( Warner M. 1997) apare o diferență interesantă de opinie în rândurile psihologilor clinicieni în ceea ce privește folosirea cuvântului empatie. Atâta timp cât empatia implică înțelegerea profundă a lumii interioare a unui alt individ, se referă oare acest lucru și la lumea fenomenologică a acestuia, lumea așa cum și-o construiește individul respectiv? Sau poate implică o perspectivă psihologică interpretativă a lumii interne a acestuia-lumea așa cum acel individ ar vedea-o dacă ar fi total conștient de propria experiență sau motivație așa cum ar fi văzută de un observator specializat? Aceasta este o diferență foarte importantă, care duce la confuzii semnificative în literatură, deorece unii autori iau în considerare prima variantă iar alții oscilează între cele două fară să aducă explicații suplimentare.

Carl Rogers se referă la experiența fenomenologică proprie a clientului atunci când folosește termenul de empatie: starea de empatie sau de a fi empatic este aceea de a percepe cadrul intern de referință al celuilalt cu acuratețe și cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care îi aparțin, ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fară a pierde condiția „ca și cum”. Asta înseamnă să simți plăcerea sau suferința celuilalt așa cum o simte el și să le percepi cauzele așa cum le percepe el, dar fară ca vreodată să pierzi recunoașterea faptului că este „ca și cum” ai fi fost rănit, satisfăcut.

Această accepțiune a termenului transpare din felul lui Rogers de a răspunde empatic, prin care el sugerează că ceea ce el înțelege din semnificațiile clientului trebuie verificat dacă se potrivește cu ceea ce înțelege clientul însuși. Dacă înțelegerea lui este diferită de cea a clientului o consideră un eșec empatic din partea lui. Sintetizând, empatia în viziune rogersianå semnificå implicarea în comunicarea cu celålalt, cu absen¡a evaluårii, a judecå¡ii, a måsurårii ¿i determinarea unui efect pentru interlocutor de percepere a lumii într-un fel nou care îl ajutå så meargå mai departe.

Cum poate comunicarea empatiei să genereze schimbarea? Warner M. spune: „răspunsul pe care l-aș da vine în mare masură din practica și teoria empatiei, dar niciodată nu a fost conceptualizat pe deplin. Comunicarea empatiei poate să faciliteze schimbarea deoarece generează un sentiment diferit de recunoștere experiențială în interiorul receptorului – atât sentimentul de a fi recunoscut de către o altă persoană în cadrul experienței sale dintr-un anumit moment, căt și sentimentul recunoașterii propriei experiențe în momentul respectiv. Această experiență a recunoașterii este valoroasă în sine și formează o legatură umană, și de asemenea poate să comute propria relație către aspecte inconștiente de experiență, implicite și resimțite organic, expunându-le conștientizării și schimbării”. Gendlin E. în teoria lui asupra „experimentării” în articolul „O teorie a schimbării personalității” spune că folosim simboluri explicite doar pentru părți foarte mici din ceea ce gândim. Pe cele mai multe le avem sub forma semnificațiilor resimțite”. Când abordează subiectul acestor referenți resimțiți, Gendlin nu se referă la experiențe inconștiente, ci la stări de conștiență care au fost sau nu în atenție la momentul respectiv.

În general, cercetările despre empatie s-au axat pe observarea situațiilor în care ceilalți erau în suferință. Cercetările au utilizat imagini statice, de obicei fotografii ale unor oameni aflați în situații care puteau produce empatie.

În prezent empatia se referă la mai mult decât simple acțiuni; ea se referă și la aprecierile individuale ale unor condiții imaginate. Astfel, anticipând consecințele probabile ale situațiilor viitoare pe care trebuie să le suporte celălalt începe să capete importanță. Deci indivizii își pot regla propriul comportament față de ceilalți bazându-se pe consecințele propriilor lor acțiuni. Empatia nu este considerată singurul motiv determinant în cazul deciziilor care produc suferința sau nu produc suferință celorlalți. Însa empatia se asociază semnificativ cu intențiile exprimate și comportamentele manifestate în studiile longitudinale. De exemplu, indivizii cu scoruri ridicate la scalele de empatie manifestă niveluri scăzute de comportamente agresive față de ceilalți (Jolliffe & Farrington, 2004).

Din punct de vedere comportamental, empatia este de obicei considerată o trăsătură – o dispoziție individuală sau înclinație de a recunoaște situațiile ce produc neplăcere altora și de a simți sau de a rezona cu trăirile percepute la aceștia. Empatia ca și trăsătură umană este considerată în literatura de specialitate a fi în strânsă legătură cu dezvoltarea. Un punct de vedere tipic este faptul că copiii tineri nu manifestă empatie, comportamentul empatic apărând în copilărie iar nivelul de empatie dezvoltându-se mai mult sau mai puțin până la prima tinerețe (Grühn,Rebucal, Diehl, Lumle, & Labouvie-Vief, 2008). Multe studii raportează declinuri ale nivelelor de empatie după vârsta de 25 de ani; însă o examinare atentă arată că pare să nu existe creșteri sau declinuri sistematice ale tendințelor empatice după această vârstă. Efecte de cohortă semnificative sunt raportate la nivelurile medii ale empatiei. De exemplu, cercetari făcute de-a lungul timpului au arătat că studenții de azi manifestă un comportament empatic mai scăzut față de studenții de acum 30 de ani (Zaki, 2011).

De asemenea s-au mai realizat cercetări asupra precursorilor comportamentului empatic la copiii tineri în cazul condițiilor stresante de acasă. Un factor particular iese în evidență: acesta îl reprezintă stabilitatea emoțională și comportamentul de ocrotire al mamei copilului. Rezultatele indică faptul că adolescenții și copiii ai căror mame au experimentat nivele înalte de stres familial, dezintegrare familială și sărăcie sunt asociate cu manifestarea redusă a empatiei. Atenția pozitivă a mamei și creșterea constantă se asociază cu cultivarea empatiei (Zhou, et al., 2002). Utilizarea pedepselor corporale în copilărie și adolescența timpurie se asociază cu nivele scăzute ale empatiei în tinerețe (Lopez, Bonenberger, & Schneider, 2001). Un alt factor îl reprezintă calitatea relațiilor sociale cu cei de aceeași vârstă cum ar fi prieteniile de calitate și interacțiunile plăcute cu colegii.

1.4. Modelul empatie – altruism

Oamenii manifestă abilitatea de a „simți pentru” și de a acționa în beneficiul altor persoane ale căror trăiri și experiențe diferă semnificativ de ale lor. Această abilitate are, la nivel individual și social, atât costuri, cât și beneficii. Drept potențiale beneficii, Decety și Jackson menționează: ipoteza empatie-altruism conform căreia comportamentul prosocial declanșat de empatie are ca scop ultim creșterea stării de bine a persoanei aflate în dificultate; explicația egoistă a ipotezei empatie-altruism conform căreia arousalul asociat empatiei îi ajută pe indivizi să se simtă bine tocmai datorită faptului de a ajuta pe cineva. Costurile asociate conectării la emoțiile celuilalt sunt reprezentate de efectele falsului consens , de anxietatea provocată de situația neplăcută în care se află persoana observată.

Abordarea empatie-altruism se bazează pe ideea că simțim un răspuns emoțional (empatie) atunci când percepem că o altă persoană are nevoie. Autorul acestei teorii, Batson,1982, sugerează că percepția nevoii începe cu perceperea faptului că o persoană simte o discordanță între starea sa actuală și starea sa potențială – aceasta se poate exprima în termeni de durere, foame sau siguranță. Deci, un observator trebuie să sa fie capabil să cunoască atât starea curentă cât și cea potențială a celeilalte persoane. El trebuie să își imagineze (corect sau incorect) cum se simte persoana respectivă. Puterea răspunsului empatic (altruist) depinde de cat de mare este percepută nevoia dar și de atașamentul observatorului față de persoana aflată în nevoie.

A simți empatia – definită ca un raspuns emoțional orientat către ceilalți congruent cu starea lor de bine percepută – poate evoca motivația de a ajuta acea persoană (Coke, Batson, & McDavis, 1978; Eisenberg& Miller, 1987; Krebs, 1975). Câteva cercetări au arătat că această motivație este, cel puțin în mare parte, altruistică; ele sugerează că empatia relevă faptul că motivația este direcționată spre beneficiul persoanei pentru care empatia este resimțită, nu ca și o formă subtilă de beneficiu personal (Batson, 1987; Batson, Duncan, Ackerman, Buckley, & Birch, 1981; Hoffman, 1976; Krebs, 1975). Această ipoteză este foarte importantă deoarece contrazice afirmația generală din psihologie potrivit căreia toate motivele, inclusiv motivația prosocială, este în final egoistă (Wallach & Wallach, 1983).

Cercetatorii au descoperit faptul că atunci când empatia este scăzută, comportamentul de ajutorare scade dramatic. Când empatia este ridicată comportamentul de ajutorare rămâne ridicat (Batson et al., 1981; Batson, O'Quin, Fultz, Vanderplas, & Isen, 1983; Fultz, Batson,Fortenbach, McCarthy, & Varney, 1986; Ibi & Batson, 1982). Aceste rezultate par să excludă cea mai populară explicație egoistă a relației empatie – ajutor: aceea că indivizii empatici ajută pentru a-și reduce propria stare empatica (Hoffman, 1981; Piliavin &Piliavin, 1973).

Deși motivația de a ajuta asociată cu empatia nu este direcționată către scopul de reducere a stării empatice, ea totuși poate fi egoistă. Archer, Diaz-Loving, Gollwitzer, Davis, and Foushee (1981), Batson (1987), Cialdini et al. (1987), Dovidio (1984), Thompson, Cowan și Rosenhan (1980) au propus noi posibile explicații egoiste pentru o parte sau toate dovezile prezentate în susținerea ipotezei empatie – altruism. Aceste noi explicații sugerează că, pe lânga recompensele și pedepsele generale asociate cu comportamentul de ajutorare, există recompense sau pedepse specifice empatiei.

1. ipoteza recompensei specifice empatiei – conform unei noi explicații egoiste, oamenii învață prin întărire anterioară dacă: (A) recompense speciale sub formă de laudă, onoare și mândrie sunt circumstanțe atenuante în comportamentul de ajutorare atunci când simt empatie (Batson, 1987; Thompson et aL, 1980) sau (B) empatia creează o nevoie specială față de aceste recompense ale ajutorului (Cialdini, 1987). Când oamenii simt empatie, ei se gândesc la aceste recompense sociale și personale și sunt motivați egoist pentru a le obține.

2. ipoteza pedepsei specifice empatiei – conform unei a doua explicații egoiste, sentimentul empatiei poate duce la creșterea comportamentului de ajutorare datorită anticipării pedepselor specifice empatiei atunci când dau greș în a ajuta (Archer et al.,1981; Batson, 1987; Dovidio, 1984). Probabil oamenii învață prin întărire anterioară că o obligație specială pentru a ajuta – și o obligație specială și vină pentru a nu ajuta – sunt circumstanțe atenuante în a simți empatia.

Ipoteza pedepsei specifice empatiei prezice ajutorul redus din partea indivizilor empatici atunci când este ușor să scape de pedepsele anticipate, când nu reușesc să acorde ajutorul. Oricum ar fi, scăparea de suferința victimei, care a fost forma de scăpare cea mai ușoară în aceste studii, nu ar fi putut să permită scăparea de vina anticipată și rușinea pentru că a acționat așa. Chiar și în condițiile ușoare de evitare a acestor studii, indivizilor empatici le-ar fi fost dificil să scape de aceste pedepse anticipate.

Empatia și comportamentul prosocial

Pare să existe un punct de vedere unanim acceptat că angajarea în comportamente prosociale este clădită în dispozițiile către acțiunile empatice. Decety and Jackson (2004, pag. 78) descriu faptul că această conexiune apare încă de la vârsta de 18 luni: “Înca de la vârsta de 2 ani empatia se poate manifesta în comportamente prosociale (a-i ajuta pe ceilalți, a împărți, a alina) indicatoare a grijii față de ceilalți.” McMahon, Wernsman si Parnes (2001) descriu empatia ca un predictor al comportamentului prosocial al adolescenților afro-americani.

Există dovezi care susțin faptul că implicarea în diverse activități artistice în timpul școlarizării se asociază cu comportamentul prosocial în tinerețea timpurie. Există motive obiective să credem că originile comportamentului prosocial se află în motivația pentru empatie.

Roberts & Strayer (1996) au descoperit faptul că măsurătorile pentru empatia individuală au prezis diverse comportamente prosociale față de prieteni la băieți cu vârsta cuprinsă între 5 și 13 ani și comportamente prosociale față de prieteni la fetele de aceeași vârstă. Putem deduce că aceste comportamente prosociale pot fi considerate indicatori ai empatiei.

O lungă activitate în cercetarea psihologică caracterizează empatia ca fundament al comportamentului prosocial (Roberts & Strayer, 1996; McMahon, Wernsman, & Parnes, 2006). Merabian (1988) a menționat că indivizii care posedă nivele ridicate de empatie sunt mai predispuși la a fi emoționali, altruiști în relațiile cu ceilalți,de a se oferi voluntari și de a avea scoruri ridicate la judecățile morale.

2. Comportamentul prosocial – definiții și delimitări conceptuale

În viața de zi cu zi, majoritatea oamenilor se conformează normelor sociale general acceptate si acționeaza în acord cu valorile sociale dominante. Unii se distanțeaza însă de principalele norme si valori sociale. Aceștia au comportamente antisociale. Dar categoria plasată la extremitatea opusa, cei care prin comportamentul lor nu lezeaza ci dimpotrivă, consolidează normele si valorile sociale se spune ca dezvoltă comportamente prosociale.

Acest tip de comportament, specific uman, nu constituie obiect de studiu în psihosociologie decât de două-trei decenii. Termenul de “comportament prosocial” lipsește, surprinzător, chiar din unele dicționare și enciclopedii de științe socio-umane de prestigiu. El figurează în Dicționarul de psihologie socială, (Chelcea et al., 1981) apărut la noi, cu înțelesul de “comportament caracterizat prin orientarea spre valorile sociale”.

Deși recent intrat în vocabularul și în domeniul preocupărilor psihosociologiei, comportamentul prosocial a polarizat interesul multor cercetători, în prezent, existând un volum însemnat de fapte de observație și date experimentale, precum și numeroase ipoteze și teorii explicative. A. Baum, J.D. Fisher, J.E. Singer (1985) prezintă, cuprinzător, stadiul cunoașterii acestui tip de comportament în capitolul opt al tratatului lor de psihologie socială.

În literatura românească de specialitate, prima sinteză bibliografică asupra comportamentului prosocial a fost publicată în 1978, în paginile revistei “Viitorul social”, (Mamali, 1978).

Așadar, ce se înțelege prin comportament prosocial? După sociologul polonez Janusz Reykowski, unul din fondatorii noii orientări de studiu, comportamentul prosocial se definește prin aceea că este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fără așteptarea unei recompense externe. Alți autori consideră că acest tip de comportament poate fi definit ca .acțiunea care nu aduce beneficii decât celui ce primește ajutor.. În fine, A. Baum, J.D. Fisher, J.E. Singer înțeleg prin comportamente prosociale acele .acte intenționate care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții., fără a se anticipa vreo răsplată. Hans Werner Bierhoff (1987) menționa cele două condiții necesare și suficiente, după opinia sa, pentru identificarea comportamentelor prosociale:

a. intenția de a ajuta alte persoane;

b. libertatea alegerii, acordarea ajutorului în afara obligațiilor profesionale.

Acelaṣi autor făcea trimitere la D. Bar-Tal, Sharabany și Raviv care au adăugat o a treia restricție: în afara intenționalității și absenței obligațiilor de serviciu, comportamentul să fie realizat fără așteptarea recompenselor externe.

Comportamentele prosociale au consecințe sociale pozitive si contribuie la binele fizic și psihologic al altor persoane. Această categorie include: ajutorarea, altruismul, intervenția trecătorului, atracția interpersonală, prietenia, caritatea, cooperarea, sacrificiul, încrederea, etc. factorul determinant ramâne criteriul social: de exemplu agresiunea este considerată un comportament antisocial, dar daca este valorizată de societate ( atunci când individul trebuie să lupte pentru a-și apăra țara) ea devine comportament prosocial. Comportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul comportamentului prosocial. El poate fi definit ca un act intenționat efectuat în folosul altei persoane. Comportamentele altruiste sunt tot o subcategorie a comportamentelor de ajutorare. Ele se referă la acte motivate de dorința de a-i face un bine celuilalt fără a aștepta câștiguri personale. Existența altruismului a fost contestată atât de catre filosofi (în baza „paradoxului hedonic”, conform căruia chiar actele cele mai puțin egoiste ale unui individ pot produce o formă de recompensă pentru cel în cauză), cât și de psihologi (în special cei de orientare behavioristă, care resping categoric ideea existenței unui comportament care se poate produce repetat fără nici o formă de întărire). Auguste Compte descria (în 1875) două tipuri de comportament de ajutorare, bazate pe tipuri diferite de motivații ( apud Franzoi, 1996): de tip egoist („forma de ajutorare în care scopul final al celui care acordă ajutor este cel de a-și spori propria bunăstare”) și de tip altruist („forma de ajutorare în care scopul final al celui care acordă ajutor este de a spori bunăstarea celuilalt, fără a obține nimic în schimb”).

La ora actuala, controversa asupra naturii „adevărate” a comportamentului prosocial a scăzut în intensitate, în favoarea unei abordări mai pragmatice, care vizează studierea și promovarea socială a actelor prosociale în contexte culturale bine determinate, indiferent dacă acestea au o origine care poate fi considerată „pură” sau hedonică. Caracterul prosocial al unui comportament este dificil de demonstrat, întrucât pot exista recompense cunoscute numai de subiect, cum ar fi sentimentul de a fi virtuos sau a fi convins că merită aprecierea celorlalți.

Nu orice comportament cu consecințe pozitive în plan axiologic poate fi caracterizat ca prosocial. El trebuie să fie intenționat, realizat în mod conștient. Prezența intenției de sprijinire a valorilor sociale este, așadar, obligatorie. În timp ce unele comportamente sunt foarte ușor de identificat ca fiind prosociale, altele impun analize mai subtile iar includerea lor în categoria comportamentelor prosociale ramâne discutabilă.

În opinia lui S. Moscovici (1994) există trei tipuri de altruism:

– altruismul participativ, bazat pe atașamentul față de patrie, națiune sau familie;

– altruismul fiduciar bazat pe încrederea stabilită într-o relație de ajutor interpersonal;

– altruismul normativ care se referă la ajutorul furnizat de instituții cum ar fi asigurările sociale, de sănătate, de șomaj.

Primele cercetari psiho-sociale asupra comportamentului de ajutorare au apărut la sfarșitul anilor ’50. Cercetările ulterioare au fost datorate unui eveniment tragic petrecut în 1964 la New York: o tânără pe nume Kitty Genovese a fost ucisă bestial pe stradă în timp ce 38 de persoane au asistat fără a interveni. Acest eveniment a pus multe semne de întrebare asupra motivațiilor din spatele comportamentului acelor persoane.

Procesul stadial al comportamentului de ajutorare

S-a constatat prezența mai multor stadii în luarea deciziei de a acorda sau nu ajutorul.

a. Percepția. Unele situații sunt clare (un copil mic căzut în apă), altele sunt ambigui (un zgomot de căzătură în apartamentul vecin, noaptea). Importantă este interpretarea și definirea contextului.

b.Asumarea responsabilității este în legătură cu internalizarea normei responsabilității sociale. Importantă este și proximitatea spațială și psihologică cu cel ce are nevoie de ajutor.

c. Evaluarea costuri-beneficii. Când costurile sunt mari si beneficiile celui ce urmează să fie asistat sunt mici, nu se acordă ajutor. Când nevoia de ajutor este mare și riscurile ofertantului de ajutor nu sunt mari, intervenția este mai plauzibilă. Prețurile se plătesc și când apare sustragerea de la acordarea ajutorului, prin intermediul judecății sociale.

d. Decizia pentru o variantă sau alta. În orice situație de ajutorare există două modalități de intervenție:

– o acțiune directă, personală;

– o cerere de ajutor de la agenți și instituții specializate.

Alegerea depinde de: capacități și cunoștiințe, mijloace materiale, urgența situației etc. Nu întotdeauna schema este parcursă până la capăt (cel ce se aruncă în foc pentru a salva un copil nu se gândește la responsabilitate, costuri-beneficii, ci comportamentul său este motivat de valori sau poate fi determinat genetic).

Fig. 1 Acordarea ajutorului ca proces decizional stadial (Groza, 1999, adaptare după Radu, 1994)

2.1. Explicații ale comportamentului prosocial

I. Abordarea sociobiologică

Sociobiologii cred că multe comportamente umane își au originea în zestrea genetică, adică ele sunt înnăscute și nu învățate. În ceea ce privește comportamentul de ajutorare, ei susțin ca ființele umane au o predispoziție biologică de a-i ajuta pe alții care suferă. Abordarea sociobiologică echivalează comportamentul de ajutorare cu o reacție automată la diferite tipuri de situații, reacție care depinde de moștenirea genetică. În cele trei decenii care s-au scurs de la enunțarea principiilor sociobiologiei, definită ca „studiul sistematic al bazei biologice a întregului comportament social” (Wilson, 1975/2003, 26), efectele acestei abordări și-au făcut simțită prezența în abordarea principalelor teme ale psihosociologiei. În ceea ce privește altruismul, aceasta este „problema teoretica centrală a sociobiologiei” (Wilson, 1975/2003). Altruismul este abordat pe larg în „Sociobiologia” lui Edward O. Wilson (în cadrul capitolului „Selecția de grup și altruismul”) atât prin realizarea unei paralele cu manifestări similare din regnul animal, cât și prin abordarea unor aspecte specific umane, trocul și altruismul reciproc (Wilson, 1975/2003).

Explicat prin influența factorilor genetici, altruismul poate fi înțeles prin apelul la principiile evoluționiste. Un mecanism întâlnit și la alte specii este selecția pe criterii de rudenie / „kindship selection”, conform căruia indivizii au tendința de a-și sprijini rudele cosangvine să supraviețuiască, crescând astfel șansele perpetuării patrimoniului genetic comun. Un alt mecanism care stă la baza altruismului și poate avea fundamente genetice este principiul reciprocității anticipate, conform căruia individul tinde să se comporte față de ceilalți așa cum se așteaptă să se comporte ceilalți față de propria lui persoană (altruism reciproc). În condițiile în care fiecare individ ar respecta acest principiu, toți indivizii ar putea înregistra beneficii – într-un interval de timp rezonabil – în urma manifestării comportamentului de ajutor. La nivelul unei populații date, asumarea unui set de obligații morale referitoare la actele altruiste reciproce, va crea o populație cu o adaptare genetică în general sporită.

Principalele critici aduse explicațiilor de tip sociobiologic se referă la faptul că moștenirea genetică a speciei umane nu se modifică într-un ritm la fel de rapid cu schimbările de mediu (cu alte cuvinte, tipurile de situații în care am fi programați să răspundem în manieră altruistă nu corespund cu situațiile în care am fi solicitați să ajutăm în prezent) și – mai ales – la faptul ca în esenta comportamentul fiintelor umane nu este determinat exclusiv de mostenirea genetică. Oamenii dispun de conștiință, care le permite să anticipeze consecințele propriilor comportamente și să acționeze în manieră altruistă, uneori în contexte situaționale complet diferite decât în trecut (Lippa, 1990/1994).

II. Abordarea psihologică

Conform teoriei schimbului social interacțiunile între persoane sunt ghidate de raționamente de tip economic, iar fiecare individ aplică așa numita strategie „minimax” (Myers, 1983/1987, 444): minimalizarea costurilor în condițiile obținerii unui maxim de beneficii personale. În acest context, altruismul este explicat ca fiind posibil, în funcție de interesul personal, ori de câte ori beneficiile acordării acestuia (printre care recunoașterea, premierea și reducerea nivelului de stres) sunt percepute ca fiind superioare costurilor implicate (Aronson, Wilson si Akert, 2001/2002, 412). Deși formulată în manieră intuitivă, explicarea actelor de altruism prin teoria schimbului social este intens criticata. Pot fi aduse în discutie la acest punct cel puțin două tipuri de argumente:

a) este puțin probabil ca majoritatea oamenilor să aibă o percepție exactă asupra raportului cost / beneficiu în cadrul fiecărei interacțiuni sociale;

b) intervențiile în situații de urgență sunt realizate în mod frecvent în circumstanțe care nu permit desfășurarea unor procese deliberative sau care nu conțin elemente care ar putea sugera existența unor beneficii majore pentru persoana care acordă ajutorul (de exemplu, salvarea de la înec a unei persoane corpolente care nu știe să înoate, tip de intervenție care presupune – întotdeauna – un risc existențial major din partea salvatorului).

III. Abordarea sociologică

În ceea ce privește influența normelor sociale în producerea actelor de altruism, cel mai

frecvent sunt citate norma reciprocității și norma responsabilității sociale, puse în relație cu modul de apreciere al justiției sociale si cu diferențele culturale (Franzoi, 1996, 480-481).

a. Norma reciprocității presupune că vor fi ajutorate persoanele care au oferit, la rândul lor, ajutor. Această normă (menită să mențină corectitudinea în relațiile sociale) explică disconfortul

persoanelor care au primit ajutor în trecut și nu pot raspunde cu aceeași „monedă”.

b. Norma responsabilității sociale postulează că ar trebui să ajutăm ori de câte ori ceilalți sunt în

dificultate și dependenți de ajutorul acordat. În acest sens, ajutorul acordat ar trebui să fie proporțional cu nevoia persoanei dependente de acesta (Lippa, 1990/1994, 492).

c. Justiția socială joacă un rol important în modul în care se acordă ajutorul. O persoană care crede în existența unei lumi juste / „just-world belief” va acorda ajutorul doar atunci când va crede că celălalt merită ajutat. Ca atare, vor fi excluși cei care își „merită” soarta, indiferent de ce afirmă celelalte norme sociale.

d. Diferențele culturale sunt tot mai des abordate în domeniul studierii comportamentului de ajutorare. Deși nu au putut fi atestate diferențe clare între gradul de manifestare a comportamentului de ajutorare în societățile de tip colectivist si cele de tip individualist, la nivelul opiniei publice într-o societate de tip colectivist (de exemplu, India) intenția de ajutorare este prezentă la un nivel mult mai ridicat decât într-o societate de tip individualist (SUA). Această intenție de ajutorare se manifestă la nivelul opiniei publice indiferent de relația cu persoana care ar cere ajutorul (părinte, prieten sau străin) sau de tipul nevoii de ajutor (ridicat, mediu sau minor) (Franzoi, 1996, 481).

Teoriile normativității explică apariția unor comportamente prosociale, dar nu epuizează fenomenul si nu oferă prognoze comportamentale adecvate. În plus, în orice societate pot fi întâlnite și norme sociale alternative, care pot inhiba producerea acestui tip de comportament (Chelcea, 1990, 181-182).

Toate teoriile prezentate anterior (de nivel biologic, psihologic sau sociologic) au în comun faptul că oferă o sistematizare eficientă a diferitelor observații realizate de-a lungul timpului asupra actelor de altruism, în variate contexte culturale. Deși majoritatea studiilor asupra comportamentului de ajutorare nu se referă în mod direct la validarea acestor teorii, abordarea altruismului pe baza celor trei nivele de explicație (biologic, psihologic, sociologic) are avantajul oferirii unei perspective extrem de largi asupra manifestării altruismului în cadrul speciei umane (Myers, 1983/1987, 455).

Empatie si excitare

Datorită faptului că în comportamentele prosociale au fost împlicați atât factori genetici cât și factori de mediu, au apărut teorii care încearcă să găsească un compromis între abordarea sociobiologică și cea a învățării sociale. Mecanismele biologice pot predispune o persoană să acționeze, dar felul în care ea răspunde depinde de experiențele ei trecute si de circumstanțele imediate.

Mulți cercetatori au convingerea ca o precondiție a conduitei de ajutorare este o stare de activare, de excitare fiziologică. Aceasta ar putea fi empatia, care în multe cazuri reprezintă principala motivație a comportamentului de ajutorare. Empatia corespunde abilității de a sesiza trăirile altuia, de a ne identifica emoțional și cognitv cu o altă persoană. Ea poate fi înțeleasă ca un răspuns emoțional la suferința altuia. Studiile care au arătat că adulții și copiii răspund în mod empatic la suferința altuia sunt extrem de numeroase. Majoritatea acestor studii arată că pentru ființele umane este neplăcut să-i vadă pe alții suferind. Din acest punct de vedere, atunci când acordăm ajutor încercăm să facem să dispară sentimentul neplăcut pe care ni-l provoacă durerea altuia.

Unul din modelele cele mai cunoscute ale comportamentului prosocial se bazează pe această idee: indivizii intervin într-o situație de urgență pentru că aceasta declanșează o stare neplăcută de care ei încearcă să scape. Un astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind declanșat mai curând de interesul personal. Individul ajută din dorința de a scăpa de o emoție neplăcută.

Empatia este mediată în mare măsură de similaritate: empatizăm mai ușor cu o persoană pe care o percepem ca fiindu-ne similară. S-a demonstrat că la subiecții ce asistă la aplicarea de șocuri electrice unor persoane similare în ceea ce privește vârsta, aspectul fizic, îmbrăcămintea, apare o stare de excitare fiziologică, direct proporțională cu similaritatea percepută.

2.2. Factori determinanți ai comportamentului prosocial

a. Determinanți de ordin personal

De la începuturile abordării comportamentului prosocial în psihosociologie, o atenție specială a fost acordată modului în care stările psihice favorizează producerea de comportamente prosociale.

Treptat, s-a încercat o integrare a acestor determinanți de ordin personal sub forma unui model mai general, cel al personalității de tip altruist. Prin elaborarea acestui model se urmărește identificarea tuturor aspectelor constitutive ale personalității care ar determina acordarea ajutorului într-o gama de situații cât mai largă (Aronson, Wilson si Akert, 2000/2001).

Principalele aspecte abordate în construcția acestui model sunt: dimensiunea de gen; rural vs. urban; influența modelelor familiale; prezența sentimentului competenței în acordarea ajutorului.

Dimensiunea de gen a fost explorată urmărindu-se obținerea răspunsului la o întrebare „simplă”: Ce gen este predispus mai mult să producă comportamente prosociale? Deși s-a dovedit faptul că este practic imposibil de formulat un raspuns definitiv, s-a constatat faptul că bărbații sunt mai dispuși decât femeile să intervină în situații de urgență atât din motive de ordin biologic cât și ca urmare a modelelor de gen promovate în procesul socializării. Nici prin comparația rural vs. urban nu s-au obținut rezultate definitive, ci doar atestarea faptului că persoanele provenite din mediul rural sau din orațe mici acordă ajutorul mai frecvent și în situații mai variate decât cei din orașele mari, fapt care poate fi explicat prin „ipoteza supraîncărcării urbane” / „urban-overload hypothesis” formulată de Stanley Milgram. Conform acesteia, locuitorii marilor orașe trebuie sa fie selectivi în raport cu nivelul ridicat de stimuli sociali la care sunt supuși; fără prezența acestei selectivități – care se manifestă și ca ignorare a unor cereri de ajutorare – nu este posibilă o existență individuală eficientă în cadrul marilor aglomerări urbane (Sigelman, 1972/1993, 200).

O prezență a modelelor familiale de comportament prosocial în copilărie (în special în ceea ce privește părinții) este un factor care favorizează semnificativ producerea de astfel de comportamente la vârsta adultă. Această concluzie este argumentată în mod special în cazul cercetărilor efectuate asupra celor care au salvat etnici evrei în perioada celui de al II- lea Război

Mondial. Sentimentul competenței personale presupune asocierea unui nivel ridicat al stimei de sine cu prezența abilitaăților necesare acordării ajutorului într-o situație anume. Dacă această asociere este prezentă, cresc șansele acordării ajutorului, în special de urgență.

b. Influența factorilor situaționali

O serie de factori care țin de contextul de intervenție psihosocială au fost puși în relație cu producerea comportamentelor prosociale. Aceștia pot fi clasificați în două mari categorii: variabilele ecologice si efectele datorate prezenței altor persoane. Prima categorie este descrisă de Petru Iluț astfel :

„O clasă importantă de variabile ce operează în asistența prosocială sunt cele ecologice (de mediu fizic si demografic). Dintre acestea, starea generală a vremii contează destul de mult. Numeroase studii de teren și laborator au confirmat ideea populară că o vreme plăcută (senin, temperatură confortabilă) încurajează actele prosociale. Datele unor asemenea cercetări au arătat și că un zgomot mai puternic afectează negativ acordarea de ajutor. Dar nu atât intensitatea în sine contează, cât diferența ei fața de cea a zgomotului obișnuit al unui context. S-ar părea că o intensitate mai mare decât cea normală alarmează oamenii și îi îndeamnă, prin urmare, să neglijeze persoanele aflate la necaz. Mărimea localității are, de asemenea, influență în actele prosociale, în sensul că acestea sunt proporțional mai frecvente în așezările mici decât în marile orașe. Probabil că explicația este în legătură cu aprobarea si dezaprobarea celorlalți, contextul de anonimat specific marilor aglomerări urbane micșorând simțul responsabilității personale. Faptul dacă individul care este pus în situația de a ajuta este sub presiunea timpului sau nu, are o mare semnificație în decizia de a acționa prosocial” (Radu, Iluț si Matei, 1994, 274).

A doua categorie de factori situaționali se referă la prezența altor oameni. În acest context, cea mai cunoscută influență este dată de „efectul de spectator” / „bystandard effect” (Latané și Darley, 1970). Cu cât mai mulți indivizi asistă la o întâmplare ce pretinde intervenție de ajutorare, cu atât mai mult are loc o difuziune a responsabilității și se manifestă „paradoxul lui Olson” la nivelul fiecărui individ care asistă la acea întâmplare : „lasa-l mai bine pe celălalt să intervină!” (Chelcea, 2003, 87).

Un alt factor intens studiat în producerea de comportamente prosociale este cel al prezenței sau absenței modelelor de ajutorare în cadrul unor situații concrete. Numeroase studii experimentale au confirmat faptul că acordarea de ajutor de către alte persoane (complici ai experimentatorului) sporește șansele ca subiecții experimentului să se comporte în manieră prosocială. De exemplu, atunci când conducem autovehiculul este mai probabil să acordăm ajutor unui șofer căruia i s-au „dezumflat” cauciucurile dacă în prealabil am observat pe altcineva făcând același lucru (Myers, 1983/1987, 463).

Prezența altor persoane poate inhiba intervenția în favoarea celor care au nevoie de ajutor prin definirea situației (interpretarea ei ca fiind gravă sau nu) și prin afirmarea neangajării (de unde inhibiția de a interveni, pentru a evita dezaprobarea celorlalți).

c. Componenta interpersonală a comportamentului prosocial

Acordarea de asistență unei persoane aflate în nevoie are, în general, efecte pozitive asupra acesteia. Cu toate acestea, nu trebuie subestimat contextul de ajutorare și mai ales modul în care interacționează persoanele implicate în producerea unui comportament prosocial. Pentru inițierea acestei interactiuni este necesar ca persoana în dificultate sa aibă o serie de caracteristici care să o facă ușor identificabilă ca țintă potențială a intervenției de ajutorare (Brehm și Kassin, 1990/1993, 326-334):

– Comportamentele prosociale sunt mai frecvente atunci când cauza stării dificile în care se află o persoană poate fi atribuită cu ușurință unor factori în afara controlului acelei persoane;

– Sunt mult mai mult ajutate persoanele care sunt percepute ca au depus eforturi pentru a ieși din condiția lor defavorizantă;

– Persoanele cu o prezență fizică dezagreabilă sunt evitate în acordarea unui ajutor față de persoanele care au o înfățișare „normală”. Această tendință se manifestă mai ales dacă prezența fizică dezagreabilă poate fi asociată cu ușurința unui potențial pericol (de exemplu: ajutorarea unei persoane care sângerează poate fi asociată cu un risc sporit de contaminare cu virusul HIV).

– Perceperea unei persoane în dificultate ca fiind similară crește dorința de a o ajuta (Dovidio, Penner, 2001/2003),fie că este vorba de similaritate rasială, etnică, atitudinală, vestimentară, etc.;

– Un alt factor care stimulează altruismul este apropierea de o persoană, relațiile de prietenie sau de colegialitate;

– Intuirea unei relații anterioare victimă-atacator influențează în sens negativ furnizarea unui ajutor. De exemplu, dacă o situație în care un bărbat lovește o femeie este percepută ca „un soț își lovește soția”, se produce o inhibiție a intervenției, datorită atât unor stereotipii culturale, cât și a toleranței față de violența în familie prezentă la noi.

În psihosociologia ultimelor două decenii componenta interpersonală a comportamentului

prosocial a fost studiată și din perspectiva reacțiilor celui ajutat.

Dacă cel ajutat este pus – implicit sau explicit – în inferioritate sau i se creeaza o obligație față de cel care îl ajută, apare o stare puternică de discomfort, de unde o apreciere limitată sau chiar o respingere a ajutorului acordat.

Numeroasele studii (în principal de ordin experimental) vizând identificarea factorilor care influențează producerea de comportamente prosociale și construirea de modele explicative au fost efectuate pornind de la cerințe de ordin practic: se urmărea limitarea producerii de evenimente de tipul celor cărora le-a căzut victimă Kitty Genovese.

Diferitele teorii asupra comportamentului prosocial (în mod special, modelele care descriu intervenția în situații de urgență) au fost utilizate cu succes în cadrul diferitelor inițiative de ordin educațional care vizează eliminarea barierelor care stau în calea acordării ajutorului.

Pe lângă prezentarea și explicarea cunoștiințelor teoretice despre producerea comportamentului prosocial în situații de criză, și-au dovedit utilitatea și alte demersuri de facilitare a emergenței comportamentelor prosociale:

a) Stimularea acordării ajutorului de către copii se bazează pe faptul că aceștia „nu trebuie să învețe altruismul” (Sigelman, 1972/1984, 310), ci trebuie doar sa fie încurajați în acest sens. Cele mai simple măsuri de ordin educațional dau roade: aprecierea publică a altruismului de care dau dovadă copiii preșcolari crește semnificativ incidența acestor acte;

b) Folosirea mass-media (în special televiziunea) în educarea prosocială a copiilor s-a dovedit a fi un succes. Deseori citate sunt studiile efectuate în baza unui serial de televiziune pentru copii de mare succes, „Lassie” (Lippa, 1990/1994, 498; Franzoi, 1996, 310), în care ajutorul acordat în film era transpus cu succes în viața reală;

c) Spre deosebire de modelele ficționale oferite de micul ecran, observarea directă a comportamentelor prosociale crește semnificativ șansele acordării ajutorului: „Cu cât vom promova mai mult valorile sociale prin acțiunile noastre, cu atât îi vom influența mai puternic pe ceilalți în sensul realizării unor comportamente prosociale” (Chelcea, 1990, 201);

d) Promovarea adecvată a normelor sociale se referă atât la promovarea normelor responsabilității și reciprocității, cât și la o interpretare adecvată în cadrul situațiilor de urgență a altor norme sociale larg răspândite, care pot avea ca efect inhibarea acordării ajutorului (de pildă norma justiției sociale și cea a nonintervenției);

e) Pornind de la constatarea potrivit căreia persoanele cu puternice convingeri religioase sunt mai predispuse să acorde ajutor, se încearcă promovarea unei identități supraordonate atât victimei, cât și celui care o poate ajuta. În acest sens se face apel la „familia umanității” în construcția mesajului unor campanii globale de strângere de fonduri pentru ajutorarea victimelor unor dezastre naturale, cum a fost cazul victimelor valurilor tsunami din Asia;

f) Asumarea responsabilităților individuale poate fi încurajată atât prin demersuri simple de tipul „delegării” pe criterii arbitrare a unei persoane pentru a raspunde de o anumită activitate, cât și prin promovarea la nivel social a unor practici menite să faciliteze asumarea responsabilității acordării ajutorului (de exemplu, a avea minime interactiuni sociale cu vecinii sporește semnificativ șansele de a ajuta sau de a fi ajutat);

g) „Umanizarea” diferitelor categorii de victime este practicată cu succes în cazul fenomenelor sociale negative care pot fi schimbate doar prin depășirea unei puternice rezistențe culturale. Se încearcă o „definire” a victimelor în termeni meniți să limiteze culpabilizarea acestora pentru situația în care se află;

h) Încurajarea voluntariatului este văzută ca o necesitate în țările cu o cultură care promovează individualismul. Chiar și în SUA, unde 47% dintre adulți sunt implicați într-o formă de activitate voluntară, efectuând diferite activități de ajutorare în timpul liber (Ting și Pilliavin, 2000, apud Aronson, Wilson si Akert, 2000/2001, 410) – cel mai mare procent din lumea occidentală – se pune în continuare problema încurajării voluntariatului „pentru că mai mult de jumatate din populație nu acționează ca voluntari ”.

3. Comportamentul antisocial- definiții și delimitări conceptuale

Agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte (Mitrofan, 1996). Agresivitatea este o notiune care vine din latinescul “agressio”, având semnificatie de „a ataca”. Termenul se refera la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care o persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile într-un plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradarii, constrângerii, negarii sau umilirii unei fiinte sau lucruri investite cu semnificatie, pe care agresorul le simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare. Opusul agresivității ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță, echilibru.

Referitor la încercările de definire, analiză și interpretare a agresivității de către specialiști, nu numai că nu regăsim un consens mai general, dar se pare că nivelul de .împrăștiere. a punctelor de vedere este chiar mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice.

În dicționarul de psihologie, Paul Popescu-Neveanu (1978,34-35) definește agresivitatea ca “un comportament distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine.” Aceasta

implică negarea activă și produce daune sau doar transformări.

În dicționarul de psihologie Larousee (1996), agresivitatea este definită astfel: în sens restrâns, acest termen se raportează la caracterul belicos al unei persoane; în sens mai larg, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăți nici de luptă, pe un plan și mai general caracterizează acea dispoziție fundamentală datorită căreia ființa vie poate obține satisfacerea trebuințelor sale vitale, în principal alimentare și sexuale.

Autorii lucrării Înțelegerea psihologiei sociale (cf. S. Worchel et al., 1991) pun problema dacă, în definirea agresivității, trebuie să punem accent pe actul agresiv în sine sau pe intenție? Opțiunea autorilor este mai mult pentru accentuarea asupra intenției. Astfel, agresivitatea poate fi definită ca orice act ce are ca intenție producerea unui prejudiciu țintei vizate (cf. R.A. Baron, 1977).

Psihologia medicală nuanțează utilizarea terminologică a conceptului de agresivitate, în forma celor 3 A. În engleză primul temen este agression – atac fără provocare, care la om poate fi fizic sau verbal. Al doilea termen este agressivity, adică potențialul de a comite atacuri neprovocate, cel puțin în anumite circumstanțe deosebite și al treilea termen agressiveness, care desemnează atât o stare de relativă permanență, propice comiterii unor agresiuni, cât și alte trăsături de comportament precum ambiția, curajul, inițiativa, îndrăzneala.

Psihanaliza prezintă agresivitatea ca o tendință sau ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice ce țintesc să facă rău altuia, să-l distrugă, să-l constrângă, să-l umilească etc. Agresiunea dispune și de alte modalități decât acțiunea motorie violentă și distructivă. În acest sens, se consideră că nu există conduită, fie ea negativă (refuzul ajutorului) sau pozitivă, simbolică (de exemplu ironia) sau efectiv realizată, care să nu poată funcționa ca agresiune. Psihanaliza a dat o importanță crescândă agresivității demonstrând prezența ei foarte timpurie în dezvoltarea subiectului și subliniind jocul complex al uniunii și separării sale de sexualitate. Această evoluție a ideilor culminează cu încercarea de a căuta în noțiunea de pulsiune de moarte un substrat pulsional unic și fundamental al agresivității.

Psihologia socială consideră agresiunea unul din fenomenele psihosociale extrem de greu de definit. Înțelesul acordat de un cercetator sau altul depinde de perspectiva teoretică abordată. În plus ceea ce e considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale și culturale ale celui care propune o definiție.

Iată câteva definiții ale agresivitatii propuse de psihologia socială (Boncu, 2004,30):

– un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei;

– un comportament desfășurat cu intenția de a face rău altuia din aceeași specie;

– un comportament ce are drept scop a face rău și a vătăma o altă persoană, care e motivată să se

eschiveze de la un astfel de tratament;

– un comportament care presupune a face rău altora.

Reținem deci, ca numitor comun al acestor definiții intenția de a face rău.

Definirea agresivității nu a avut alt scop decât acela de a stabili raportul de cuprindere conceptuală între acesta și violență, demonstrând că eforturile de înțelegere a fenomenului de violență trebuie să înceapă cu elucidarea fenomenului de agresivitate.

Ca formă de manifestare a agresivității, violența (din latinescul ,,violentis”) este definită în dicționarul de psihologie, coordonat de Ursula Șchiopu (1997,721) drept conduita și atitudinea care constau în constrângerea fizică sau psihică exercitată de unele persoane asupra altora pentru a le impune voința, opresându-le.

În funcție de epocă, cultură, circumstanțe sau zonă geografică, modalitățile de manifestare a violenței se îmbogațesc, se nuanțează, în pofida tuturor mijloacelor și costurilor sistemelor de apărare împotriva acesteia.

Este necesar să se facă, mai întâi, anumite delimitări conceptuale. Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delincvența și infracționalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial și cu cât este mai agresivă, cu atât este mai performantă. Și invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infracțiuni prin inacțiune, deci agresivitatea nu este prezentă. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată și chiar confundată cu violența. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă (este clară intenția de a vătăma, de a face rău), dar în forme nonviolente. Otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar nonviolentă.

Privitor la comportamntul agresiv cu răsunet antisocial, unii autori (cf. T.V. Dragomirescu, 1990) diferențiază mai multe tipuri, cum ar fi:

1. agresivitatea nediferențiată, ocazională, care nu are un răsunet antisocial obligatoriu;

2. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul

criminal;

3. comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice,

fie consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

Forme ale agresivității

Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice încercare de tipologizare se lovește de dificultăți mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies în evidență în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivității astfel:

1. În funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă diferențiem:

– agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

– agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

– agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

– agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

2. În funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive diferențiem:

– agresivitatea fizică și agresivitatea verbală;

– agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existând intermediari.

3. În funcție de obiectivele urmărite diferențiem:

– agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;

– agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei.

În această privință, unii autori (cf. S. Worchel et al., 1991) fac distincție între agresivitatea datorată supărării sau mâniei (angry aggression) și agresivitatea instrumentală. Diferența principală constă în faptul că prima formă apare, mai ales, ca urmare a supărării sau ostilității, în timp ce a doua (instrumentală) este orientată, în primul rând, în direcția obținerii unui câștig material (bani, obiecte etc.), iar actul agresiv în calitate de mijloc de obținere a unor asemenea achiziții. O formă particulară de agresivitate instrumentală o constituie conflictul realistic de grup, formulare ce aparține autorilor americani Levine și Campbell (cf. P. Iluț, 1994). Specific pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupuri de dimensiuni diferite intră în raporturi competitive (de cele mai multe ori acutizate) pentru o resursă de existență limitată (teritoriu, locuri de muncă etc.). Menținerea stărilor conflictuale, cu manifestare efectivă, reciprocă, a agresivității, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, în loc de câștiguri, mai ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este cazul vieților omenești.

4. În funcție de forma de manifestare a agresivității diferențiem:

– agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;

– agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

Desigur, nici pe departe nu se poate considera că aceste tipologii epuizează toate criteriile de clasificare și toate formele de existență și manifestare a agresivității.

3.1. Teorii explicative ale comportamentului agresiv

Una dintre cele mai vechi și, totodată, dificile întrebări adresate psihologilor a fost aceea dacă bagajul psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar (zestrea ereditară) sau de factorul de mediu. Dacă problema s-a pus în legătură cu totul, desigur că, și în ceea ce privește partea, ea a fost și rămâne valabilă. Nu numai în legătură cu agresivitatea ne putem întreba dacă este sau nu înnăscută, ci și în legătură cu oricare altă trăsătură de personalitate.

Explicațiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase sunt fie de factură biologică, fie socială. Psihologii sociali sunt interesați în mod special de factorii sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învățarea acestui comportament. Nici teoriile biologice nu pot fi ignorate de vreme ce violența este o reacție care ține foarte mult de corp. Toate teoriile însă au la bază argumente care își susțin punctul de vedere referitor la caracterul înnăscut sau dobândit al comportamentului agresiv. Acestea se împart după cum urmează

1. Teoriile biologice – susțin că agresivitatea este înnăscută. Principalii reprezentanți ai acestor teorii sunt Sigmund Freud și Konrad Lorenz.

a. Abordarea psihanalitică. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Întrucât această presiune ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influențării educațional-culturale, să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive. Ca medic, Freud a cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odata cu trecerea anilor. El a susținut că acest proces este dirijat de o forță psihică, de instictul morții (thanatos) îndreptat spre autodistrugere. Teoria lui Freud este uni-factorială agresivitatea apare în mod natural, din tensiunile fiziologice și trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

b. Teoria etologică. Etologia reprezintă studiul reacțiilor de comportament stereotipizate social, în mediul lor specific (Șchiopu, 1997). Potrvit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atât în mediul fizic în care evoluează specia, cât și în mediul social. Etologii au evidențiat aspectele pozitive, funcționale ale agresivității deoarece instictul agresiv se află la baza unor funcții vitale de supraviețuire, cum ar fi protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea urmașilor și competiția sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere.

Cunoscutul etolog Konrad Lorenz , câștigătorul premiului Nobel în 1968, mai ales, după publicarea lucrării sale On aggression, 1966, accentuează asupra naturii biologic-instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-l regăsim și la nivel infrauman. Însă, în timp ce la Freud agresivitatea apărea ca fiind predominant distructivă, la Konrad Lorenz, agresivitatea interspecii are o valoare adaptivă și este esențială pentru supraviețuire. Animalul își apără teritoriul, disponibilitățile de hrană și, îndepărtându-i pe alții, previne supraaglomerarea. În plus, datorită faptului că cel puternic și viguros îl învinge pe cel slab și neputincios, se produce o selecție naturală a celor cu un bun potențial genetic ce va permite, odată cu transmiterea lui urmașilor, reproducerea agresivității.

În cadrul aceleiași specii, este posibil, însă, ca agresivitatea (conspecifică) să fie dublată de un alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului, înlăturându-se astfel pericolul diminuării drastice a efectivului unei specii. De aceea, la multe specii de animale, întâlnim comportament agresiv ritualizat (P. Iluț, 1994), ce constă în faptul că, în desfășurarea unei lupte dintre doi masculi, de exemplu, atunci când șansele de câștig ale unuia dintre ei devin evidente, cel învins dă semne că se retrage și părăsește scena de luptă, iar învingătorul se oprește și el și nu-și mai continuă atacul până la distrugerea totală a adversarului.

c. Sociobiologia – este o ramură a științelor biologice. Ea și-a propus să pună în evidență baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al sociobiologiei este că agresivitatea, altruismul și alte comportamente sociale au funcția de a facilita supraviețuirea genelor individului. Inspirați de teoria darwiniană, sociobiologii demonstrează că multe comportamente au apărut pentru că înlesnesc existența genelor ce permite individului să trăiască cel puțin atât cât este necesar pentru a transmite genele sale generației următoare.

Teoriile ce au abordat agresivitatea ca pe un instinct au fost supuse unor multiple critici. La animale, agresivitatea este influențabilă și modificabilă în mai mare măsură decât sugerează aceste teorii. De exemplu, încă din anul 1930, Zing Young Kuo (S. Worchel, 1991) a crescut pui de pisică împreună cu mama ce mânca șoareci, alți pui de pisică izolați și o a treia categorie de pui de pisică i-a crescut împreună cu șoarecii. Când au crescut mari, toți puii de pisică au fost puși într-un loc în prezența unor șoareci. Comportamentul lor a fost foarte diferit: cei care au crescut cu mama mâncătoare de șoareci au omorât șoareci în procent de 85%, iar cei care au crescut împreună cu șoarecii au manifestat agresivitate numai în procent de 17%.

Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de așteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Or, realitatea a demonstrat și demonstrează continuu că există mari diferențe interindividuale în manifestarea agresivității. Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivității nu înseamnă, însă, și ignorarea unor influențe biologice asupra ei, cum ar fi:

– influențe neuronale; există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;

– influențe hormonale; masculii sânt mult mai agresivi decât femelele datorită diferențelor de natură hormonală;

– influențe biochimice (creșterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea).

2. Teoriile sociale – susțin că agresivitatea este un comportament învățat, dobândit.

a. Teoria învățării sociale – este o abordare foarte influentă în psihologie ce explică procesele prin care:

1. se achiziționează un comportament sau o secvență de comportamente;

2. se inițiază comportamentele;

3. se mențin patternurile de comportament.

Această poziție este legată, în special, de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învățării sociale a agresivității. Conform acestei teorii prin socializare copilul învață comportamentul agresiv prin mai multe modalități și anume:

– direct, deci prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

– prin observarea și imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulților.

Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

a. familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați, adesea, provin ei înșiși din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică);

b. mediul social (în comunitățile în care modelele de conduită agresivă sânt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații; de exemplu, subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

c. mass-media (în special, televiziunea care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă fizică sau verbală).

Potrivit lui Bandura (Boncu,2004), comportamentul agresiv al unei persoane într-o situție specifică depinde de:

– experiențele trecute ale persoanei asupra acțiunilor violente, inclusiv propriile conduite agresive și cele observate la alții;

– gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alții;

– probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;

– factorii cognitivi, sociali și de mediu din situație.

Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendința persoanelor de a reproduce acțiuni, atitudini și răspunsuri emoționale ale unor modele reale ori simbolice), reliefând ușurința cu care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulții sunt modele de agresivitate prin excelență pentru copii, datorită faptului că sunt percepuți ca responsabili și autoritari.

b. Teoria frustrare – agresivitate – a apărut ca o reacție la teoria freudiană fiind propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears). Chiar în prima pagină a lucrării lor, intitulată Frustrare și agresivitate, apar cele două postulate:

– agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării;

– frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate.

Teoria afirmă că orice frustrare duce la agresiune și orice comportament agresiv are la bază frustrare. Psihologii de după război au arătat că există și alți factori în afara frustrării care pot determina comportamentul agresiv. Imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit critici care să observe că există și alte reacții posibile, cum ar fi apatia, strigătul de neputință, etc.

c. Teoria indice-excitație (cue-arousal theory) Teoria lui Dollard a fost supusă ulterior unor revizii. Astfel, Leonard Berkowitz (1978, 1988), considerând că teoria lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare și agresivitate, susține că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoțională pentru a agresa. O persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sânt prezente și anumite semne ale agresivității sau, uneori, când nu sânt prezente asemenea semne.

~n primul caz, stimulii asociați pot amplifica agresivitatea. Între frustrare și agresivitate Berkowitz a introdus o verigă intermediară, și anume condițiile de mediu adecvate pentru agresiune. Comportamentul agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotație agresivă (indici asociați cu furia). Stimulii ajung să funcționeze ca indici de agresivitate prin condiționare clasică: în principiu, orice obiect sau persoană poate deveni un indice de agresivitate de acest fel. Conform lui Berkowitz, un act agresiv are două surse:

– starea de excitare emoțională (furia);

– indicii de situație.

Cel mai cunoscut experiment efectuat de el a fost realizat în 1967 prin care a demonstrat așa numitul efect al armelor (weapons effect). Anumite obiecte ajung, prin învățare socială să fie asociate cu agresiunea, capătând valoare de indici de agresivitate. Cel mai sugestiv exemplu îl reprezintă pistoalele care, față de cuțite, au o întrebuințare specifică; deci prezența pistoalelor ar trebui să declanșeze o agresiune mai intensă decât prezența altor obiecte conotate neutru.

Astfel, în experimentul din 1967, subiecților (care erau studenți) li se cerea să execute o sarcină iar performanța le era evaluată de un complice al experimentatorilor. Evaluarea ce consta în aplicarea unor șocuri electrice, ținea seama de performanța reală a subiecților și avea drept scop provicarea unor grade diferite de furie. Cei care primeau pe nedrept multe șocuri deveneau mai furioși decât cei ce primeau un singur șoc. În a doua fază a experimentului, subiecții aveau sarcina de a evalua la rândul lor performanța complicelui. În funcție de condiție se introduceau indici de agresivitate sau obiecte neutre. Într-una din condiții, pe o masă se afla un pistol iar subiectului i se spunea că aparține complicelui și nu trebuie să ăl ia în seamă. Într-o altă condiție aceeași armă era vizibilă dar nu mai era asociată cu celălalt. A treia condiție era o condiție de control: nu exista nici un obiect. O condiție suplimentară de control, doar pentru subiecții foarte furioși, s-a pus la vedere o rachetă de badminton (obiect neutru). Rezultatele au fost următoarele:

– subiecții furioși au aplicat semnificativ mai multe șocuri electrice față de cei mai puțin furioși;

– în cazul celei de-a doua categorii prezența armei nu a avut nici un efect, în timp ce subiecții furioși pentru care arma e vizibilă aplică mai multe șocuri decât cei la fel de furioși dar care nu au văzut arma;

– subiecții furioși sunt mai agresivi în prezența armei decât în prezența rachetelor de badminton.

Toate aceste rezultate confirmă ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanșarea agresiunii. Efectul armelor a fost confirmat de Leyens și Parke în 1975 care au folosit dispozitive ce înfățișau pistoale.

d. Teoria transferului excitației – susține faptul că indivizii pot transfera excitația (activarea) fiziologică reziduală (rămasă dintr-o situație trecută) și să o adauge la o altă sursă de excitație. Zillmann a explorat condițiile prin care transferul excitației poate amplifica agresivitatea. El a demonstrat că transferul excitației reziduale la o nouă situație crește agresivitatea numai când comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situație. Așadar, când un individ este deja pregătit să acționeze agresiv, transferul excitației reziduale va crește probabilitatea răspunsului agresiv. Această ipoteză a fost testată într-un experiment realizat de Zillmann și colaboratorii săi în 1972. Astfel, o parte din subiecți erau provocați de un complice. Apoi toți subiecții pedalau trei minute la o bicicletă sau priveau niște diapozitive neutre. În a doua parte a experimentului li se oferea ocazia să aplice complicelui șocuri elecrice. Rezultatele au confirmat ipotezele, arătând că subiecții care au fost provocați și au făcut exercițiul fizic au fost cei mai agresivi.

Într-un alt experiment realizat în 1974 s-a testat ipoteza conform căreia contribuția excitației enterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care individul interpretează excitația. Dacă de exemplu, ca răspuns la o acuzație nejustificată simțim că ne crește pulsul și ne înroșim la față vom interpreta această stare de excitație drept furie. Aceleași reacții fiziologice pot să apară atunci când știm că trebuie să vorbim în fața unui public. În acest caz interpretarea este frica și răspunsul agresiv devine foarte puțin posibil.

Au fost create condiții experimentale care i-au făcut pe subiecți să atribuie cauza activării fie unui stimul cu înțeles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza susținea că numai în primul caz transferul excitației reziduale va intensifica agresiunea.

Subiecții au fost provocați de un complice apoi au avut posibilitatea de a le aplica șocuri electrice. Între cele două faze au pedalat timp de două minute pentru a obține o stare de excitație fiziologică. Experimentul are și o etapă de 6 minute de odihnă, care pentru jumătate din subiecți a fost amplasată înaintea exercițiului fizic, iar la cealaltă jumătate după exercițiul fizic astfel:

Grupul I: provocare – relaxare – exercițiu – reacție

Grupul II: provocare – exercițiu – relaxare – reacție

Rezultatele au confirmat predicțiile: subiecții din grupul II s-au manifestat mai agresiv față de complice datorită faptului că perioada de odihnă a oferit posibilitatea dispariției semnelor activării provocate de exercițiul fizic.

Forța demonstrației este cu atât mai evidentă dacă ne gândim că între cele două grupuri experimentale apar diferențe clare în comportamentul agresiv, deși toți subiecții au fost provocați la fel și totți au fost excitați fiziologic în aceeași măsură. Experimentul acesta presupune o sursă non-emoțională a excitației (exercițiul fizic) și o sursă emoțională (provocarea). În experiment se demonstrează că circumstanțele care favorizează transferul excitației sunt: exercițiul urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale exercițiului să dispară și apoi expunerea la un stimul emoțional.

Deși pare complicată, teoria lui Zillmann este foarte simplă și poate fi explicată prin evenimentele din viața noastră cotidiană: avem o tendință mai mare de a ne manifesta agresiv când altcineva ne-a supărat deja.

3.2. Factori determinanți ai comportamentului agresiv

Există extrem de multe surse de influențare a comportamentului agresiv ce creează mari probleme sociale, pentru a căror rezolvare este nevoie de uriașe investiții materiale și eforturi socio-profesionale. Acestea pot fi împărțite în mai multe categorii după cum urmează:

1. Factori de personaliate

– Personalitatea – este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea agresivă. Întotdeauna comportamentul este rezultatul interacțiunii dintre personalitate și mediu.

Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existența a două tipuri fundamentale de personalitate, tipul A și tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele din această categorie sunt foarte active și extrem de dispuse să intre în competiție cu alții; se pot arăta adesea agresive cu cei care intră în competiție cu ele. Indivizii de tip A preferă să lucreze singuri când sunt stresați, pentru a evita conflictul cu ceilalți din cauza incompetenței acestora și pentru a controla situația.

– Sexul – reprezintă o sursă importantă de diferențe de agresivitate între indivizi. În cursul procesului de socializare, baieții sunt incurajați pe căi directe ori subtile să se arate agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate. Mărimea diferenței de agresivitate dintre cele două sexe variază în funcție de tipul de agresivitate: bărbații manifestă incomparabil mai multă violență fizică și au atitudini mai agresive; totuși femeile sunt la fel de dispuse ca și bărbații să folosească un atac verbal într-un context similar.

O idee ce a câștigat mulți adepți este aceea că emanciparea femeii a contribuit la înmulțirea actelor de violență comise de femei. Redefinirea sex-rolurilor a dus la desființarea constrângerilor care afectau asertivitatea și agresivitatea femeilor și implicit, la o rată a delincvenței crescută în rândul acestora. Cum această tendință este mult mai pronunțată în rândul femeilor cu statut socio-economic inferior iar mișcarea feministă a avut un impact scăzut tocmai în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare și delincvență feminină ramâne sub semnul întrebării.

2. Factori situaționali (de mediu)

– frustrarea, ce se menține ca una din cele mai frecvente surse de influențare a agresivității;

– atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, ce atrage, de cele mai multe ori, răspunsul agresiv al celui vizat; și nu de puține ori, șirul răzbunărilor devine practic nesfîrșit (acte teroriste, răzbunări tip vendetă, care fac multe victime din persoane nevinovate);

– durerea fizică și morală poate duce la creșterea agresivității; în urma unor cercetări efectuate, L. Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate determina într-o măsură mult mai mare decât frustrarea agresivitatea ostilă;

– căldura – foarte multe cercetări au constatat o legătură directă între temperaturile înalte și manifestarea agresivității. De exemplu, studiul diferitelor tulburări sociale din SUA a conchis asupra faptului că, la o temperatură mai mare de 100º F, probabilitatea de a apărea tulburări sociale (răzmerițe) se apropie de 45% (cf. J.M. Carlsmith și Anderson. C.A., 1979). Potrivit statisticilor din orice țară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime. Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură și agresivitate a fost testată în multe studii experimentale. Concluziile precizează că trebuie ținut cont de starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv.

– aglomerația – în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de colegiu, în casa de locuit etc., apare în calitate de agent stresor și poate crește agresivitatea. Studiile corelaționale demonstrează o relație directă între agresivitate și densitate. Însă acest efect dispare atunci când se ia în calcul statusul socio-economic sau nivelul de educație. S-a arătat că în condițiile de aglomerație, un factor crucial îl constituie percepția subiectivă – aglomerația poate fi cu totul neplăcută (la o oră de vârf în mijlocul de transport) sau foarte plăcută (la club). Când aglomerația blochează îndeplinirea planurilor persoanei, tendințele agresive se accentuează.

– alcoolul și drogurile – nu numai în rândul specialiștilor, ci și în rândul nespecialiștilor este recunoscut demult faptul că alcoolul, consumat mai ales în cantități mari, se constituie într-un important factor de risc în comiterea unor acte antisociale bazate pe violență. Nu de puține ori, infractorii ce au comis abominabile acte de violență, încearcă să se apere în fața organelor juridice prin faptul că au fost .sub influența alcoolului.; consumat în cantități mari, alcoolul reduce mult luciditatea și realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresivității, atât prin potențarea ei directă, cât și prin neluarea în considerare a caracteristicilor agresorului și a neplăcerilor provocate propriei persoane și celor apropiați (P. Iluț, 1994). Drogurile pot, de asemenea, să afecteze comportamentul agresiv, însă, în ce măsură se poate realiza acest lucru depinde de mai mulți factori, cum ar fi: tipul drogului (cocaină, marijuana etc.), dimensiunea dozei și dacă subiectul este sau nu realmente amenințat și pus în pericol;

– zgomotul – pentru a explora impactul zgomotului, Donnerstein și Wilson au realizat un experiment în două faze. În prima fază, jumătate din subiecți au fost provocați de un complice. În faza a doua, atât subiecții ce fuseseră provocați cât și ceilalți aveau posibilitatea să aplice șocrui electrice complicelui. Numărul și intensitatea acestor șocuri reprezentau variabilele dependente.. în această fază subiecții purtau căști prin intermediul cărora erau transmise zgomote variind ca intensitate. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendința de a acționa agresiv.

3. Factori ce țin de mediul familial

Cele mai grave forme de manifestare a agresivității în cadrul familiei sunt bătaia și incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a copilului. În ceea ce privește bătaia, cei mai ardenți teoreticieni susțin că această metodă are o dublă valoare: retroactivă ( durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită) și proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale. Ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare etc., sunt doar unele din întrebările la care nu s-a formulat încă un răspuns unanim acceptat de către specialiști.

Din nefericire însă, în viața de zi cu zi și pe multe meridiane ale globului, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale și chiar decesul. Violența manifestată în cadrul familiei și, mai ales, asupra copiilor a atras mai demult atenția specialiștilor care, la rândul lor, au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele și dispozitivele motivaționale care susțin asemenea forme de conduită, consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătății fizice și psihice a copiilor supuși unui asemenea tratament.

Astfel, unii autori s-au străduit să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătăia ca mijloc de puternică agresare fizică a copiilor (cf. H. Toch, 1986). De exemplu, Spineta și Rigler (1972), precum și Gelles (1973), au evidențiat următoarele tipuri de caracteristici:

1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvență o dețin părinții care au un mariaj instabil, care au divorțat și cei care s-au separat, în fapt. De asemenea, copilul bătut este, adesea, rezultatul unei nașteri nedorite și cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii este perioada primilor trei ani de viață.

2. Istoria propriei vieți a părinților. Cei mai mulți părinți ce-și maltratează copiii au fost ei înșiși, la rândul lor, supuși unui tratament similar de către propriii lor părinți sau au fost, în cea mai mare măsură, neglijați emoțional de către aceștia.

3. Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții abuzivi în a utiliza mijloacele de sancțiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile lor nevoi, solicitându-l în a întreprinde acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile lui psihice și fizice. Ei întâmpină mari dificultăți în a stabili legături empatice cu propriii copii și în a satisface nevoile acestora de dependență.

4. Tulburări psihologice și psihiatrice. Destul de frecvent, se constată că părinții care-și maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice și psihiatrice.

O altă încercare de tipologizare a părinților abuzivi în utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor și care a influențat multe alte încercări mai recente aparține lui Merrill. În viziunea acestui autor există patru tipuri de asemenea părinți:

tipul I: părinți ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, manifestată continuu, uneori fiind clar concentrată și focalizată, alteori, însă, nu. Supărarea și enervarea lor scapă controlului, fiind nevoie de o minimală acțiune stimulativă iritativă. Explicația unei asemenea conduite vizează, în principal, propriile experiențe trăite în perioada copilăriei timpurii.

tipul II: părinții sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv și, după modul în care procedează în interacțiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul și sunt preocupați mai mult de propria lor plăcere.

tipul III: părinții sunt persoane pasive și dependente. Ei sunt oameni modești și reticenți și, totodată, șovăielnici în a-și exprima sentimentele și dorințele. Aparent, sunt foarte neagresivi, dar, adesea, intră în competiție cu copiii pentru a câștiga atenția soțului, fiind de obicei depresivi, imaturi și capricioși.

tipul IV: acești părinți sunt persoane frustrate, de obicei, fie de tați foarte tineri, fie de oameni inteligenți, dar care au anumite dizabilități fizice care-i împiedică să-și sprijine propria familie. Este posibil ca ei să stea acasă și să aibă grijă de copii, iar soția să meargă la slujbă. În asemenea situații, gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii.

4. Sursele de comunicare în masă

Atât în cadrul programelor de televiziune, cât și în unele surse scrise (ziare, reviste, cărți), apar diferite acte de violență, de aceea s-a pus problema dacă expunerea la violență poate determina creșterea agresivității. Faptul că un copil în vârstă de 16 ani (cf. S. Worchel, 1991) a fost martorul a peste 13.000 de omucideri oferite de micul ecran are sau nu vreo influență asupra comportamentului acestuia? Și aici părerile specialiștilor sunt împărțite.

Unii consideră că expunerea la violență ar avea efecte cathartice, reduc`ndu-se astfel propriile nevoi de a acționa agresiv. Alți autori, însă, ce se bazează, mai ales, pe teoriile învățării sociale, consideră că expunerea la violență conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis.

Într-o anchetă (cf. G.D. Myers, 1990) efectuată într-o închisoare pe 208 deținuți a reieșit că 9 din 10 deținuți recunosc că au învățat noi trucuri din programele TV și 4 din 10 afirmă că au încercat să aplice în practică modelele de acțiune criminală oferite de televiziune. În ultimul timp, însă, se pare că majoritatea autorilor înclină balanța tot mai clar în direcția efectelor negative ale expunerii la violență.

Încercând o adaptare după Baron și Byrne (1991), P. Iluț (1994) include în lista efectelor negative ale mass-mediei asupra agresivității (deși nu poate fi ignorată și prezența unui efect cathartic) următoarele: dezinhibiția, învățarea de tehnici de agresiune, afectarea operaționalității sistemului cognitiv, desensibilizarea față de victimă. Susan Hearold, în urma prelucrării și asamblării rezultatelor a 230 de studii corelaționale și experimentale, implicând peste 100.000 de subiecți, devine și mai categorică: vizionarea scenelor și imaginilor cu violență este asociată cu comportamentul agresiv.

3.3. Metode de reducere a comportamentelor agresive

Referindu-se la posibilitățile de prevenire și reducere a actelor violente, Petru Iluț (2004) se referea la urmatoarele direcții de acțiune:

a. Studierea interacțiunii victimă-agresor

Se referă în primul rând la elaborarea de modele ale interacțiunii, pentru a spori șansele unor intervenții educaționale. În aceeași categorie intră și studiul factorilor de mediu fizic asociați cu producerea de comportamente antisociale, precum și studiul caracteristicilor sociodemografice ale celor care comit aceste acte.

Comportamentele agresive țin de combinarea unor caracteristici (percepute sau atribuite) ale triadei agresor-victimă-context :

– dihotomia de tip de personalitate (Glass, 1977) vorbește despre persoane competitive, grăbite, instabile și despre persoane cooperante, calme, echilibrate. Plasarea unei persoane în una din aceste categorii face predictibil comportamentul său;

– agresorul ține cont de reacțiile celui agresat (în caz de supunere, se oprește pentru că scopul său este să-i facă rău, să-l umilească, nu neapărat să-l omoare);

– se ia în calcul capacitatea de ripostă (conform teoriei costuri – beneficii);

– un element important în comportamentul agresiv este atribuirea intențiilor.

b. Utilizarea catharsisului

Teoretizată înca de la începuturile psihanalizei, utilizarea catharsisului este permanent contestată si greu probată. Există un contrast remarcabil între cercetările psihosociologice și simțul comun în ceea ce privește utilizarea catharsisului în limitarea manifestărilor violente.

Trebuie găsite, însă, modalitățile de descărcare a tensiunii emoționale și de reducere a pornirii către conduita agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par a fi următoarele (P. Iluț, 1994):

a) vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizată încă de Aristotel);

b) consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de S. Freud);

c) angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite), idee anticipată deja de Platon.

Cercetările experimentale au condus, însă, la concluzia cvasi-generalizată conform căreia modalitățile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc la o reducere a violenței, ci dimpotrivă, la o potențare și o intensificare a ei.

c. Pedeapsa și amenințarea cu pedeapsa

O altă cale de reducere a agresivității, folosită din cele mai vechi timpuri și în cele mai diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării agresivității, în vederea sancționării ei și, totodată, cu intenția clară de a preveni repetarea actelor de violență.

Pedepsele pot fi instituționalizate (cum ar fi cazul sancțiunilor juridice) și neinstituționalizate (cum ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată previne reiterarea comportamentului agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al eșecului programului de recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul familiei, așa după cum s-a mai arătat, sistemul educațional folosit de părinți, bazat pe sancțiuni severe, inclusiv agresiunea fizică, are un impact clar negativ asupra evoluției și dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears și colegii lui (cf. R.R. Sears, 1953) au arătat că acei copii care au fost sever pedepsiți de către părinți pentru comportamentul lor agresiv se comportă mult mai agresiv în afara familiei decât acei copii ce au fost mai puțin sever pedepsiți în familie pentru actele lor comportamentale agresive.

Principala temă de dispută în acest context este cea legată de utilitatea pedepsei cu moartea, existând numeroase argumente împotriva pedepsei cu moartea (cum ar fi: utilizarea acesteia nu scade numarul agresiunilor; este în contradicție cu principii morale; există erori judiciare concretizate prin executarea unor persoane nevinovate etc.).

Și utilizarea pedepselor instituționale (tip detenție) este supusă criticilor. Au fost formulate mai multe criterii pe care trebuie să le îndeplineasca o astfel de pedeapsăă pentru a-și atinge scopul: pedeapsa trebuie să fie promptă, intensă și foarte probabilă pentru cel care produce comportamentul antisocial.

d. Strategii cognitive și de învățare

Vizează dobândirea de abilități de comunicare socială care limitează agresivitatea (începând cu “banala” formulare “îmi cer scuze”), folosirea incompatibilității de raspunsuri (crearea de situații antagonice situației cu potențial violent) etc.

Așa după cum demonstrează teoriile învățării sociale (A. Bandura), comportamentul agresiv se imită și se învață. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziții comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă. De asemenea, în cadrul muncii educative trebuie insistat în direcția realizării unor frâne agresivo-inhibitive care să-l ferească pe subiect, din interior, de angajarea în confruntări de natură agresivă.

Un obiectiv central al muncii educative îl constituie formarea unui model de tip conduită amânată care, în urma raționalizării situației conflictuale, a efectelor și consecințelor posibile, îl ajută pe subiect să nu dea curs imediat oricărei provocări de natură agresivă. Desigur, munca educativă, desfășurată atent și temeinic, conduce la formarea mai generală a unor deprinderi și abilități de raportare și comunicare interpersonală și socială, la formarea unor capacități empatice și a unor aptitudini pentru parteneriat, toate acestea funcționând, la rândul lor, ca mijloace de frânare și reducere până la disparitate a tendințelor de adoptare a comportamentului agresiv.

BIBLIOGRAFIE

Marcus, S., Empatia – cercetări experimentale, București, Editura Academiei, 1971.

Odette Gîrlașu-Dimitriu, Empatia în psihoterapie, București, 2004, editura Victor.

Popescu- Neveanu, Dicționar de psihologie,București, 1978, editura Albatros.

Chelcea, S., Psihologie socială, București, 2001, editura Collegium.

Moscovici, S., Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Iași, 1998, editura Polirom.

Moscovici, S., Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Iași, 1997, editura Polirom.

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, editura Polirom, Iași, 2001.

Goleman, D., Inteligența emoțională, București, editura Curtea Veche, 1997.

Mitrofan, N., Agresivitatea, în Neculau, A., (coord), Psihologie socială – aspecte contemporane, Iași, editura Polirom, 1996.

Chelcea, S., Comportamentul prosocial, , în Neculau, A., (coord), Psihologie socială – aspecte contemporane, Iași, editura Polirom, 1996.

Chelcea, S., Țăran, C., Psihosociologia comportamentului prosocial, in Psihologia cooperării și întrajutorării umane, (coord. S. Chelcea), Editura Militară, București, 1990.

Dragomirescu, T.V., Determinism și reactivitate umană, București, editura Științifică, 1990.

Iluț, P., 1994, Comportament prosocial-comportament antisocial, în Radu, I. (coord.), Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura Exe SRL.

Rogers, C., A deveni o persoană, București, editura Trei, 2014.

Bandura, A., 1986, The Social Learning Perspective. Mechanisms of Agression, in Toch, H., Psychology of Crime and Criminal Justice, Prospect Heights, ILL, Waveland, Press Inc.

Bozarth, J., Articolul Empatia din perspectiva teoriei centrate pe client și a ipotezei rogersiene din Bohart A., Greenberg L.,Coordonatori, Empatia în psihoterapie, Editura Trei, 2011.

Random House College Dictionary ,1988, Random House;

Warner M., (2011) Articolul Empatia poate vindeca? O reflecție teoretică asupra empatiei, procesării mentale și relatării istoriei personale din Bohart A., Greenberg L.,Coordonatori, Empatia în psihoterapie, Editura Trei;

Frans de Waal – The Age of Empathy: Nature's Lessons for a Kinder Society

Mary Gordon – Roots of Empathy: Changing the World, Child by Child

Jeremy Rifkin – The Empathic Civilization: The Race to Global Consciousness in a World in Crisis

Simon Baron-Cohen – The Science of Evil: On Empathy and the Origins of Cruelty

Paul Zak – The Moral Molecule: The source of love and prosperity

Dev Patnaik – Wired to Care: How Companies Prosper When They Create Widespread Empathy

Michael Lamport Commons & Chester Arnold Wolfsont (2001). A Complete Theory of Empathy Must Consider Stage Changes. Behavioral and Brain Sciences25 (1):30-31.

Peter Goldie (2012). Comment on Breithaupt's "A Three-Person Model of Empathy&Quot;. Emotion Review 4 (1):92-93.

Dorothy M. Owens (1999). Hospitality to Strangers: Empathy and the Physician-Patient Relationship. OUP USA.

Martin L. Hoffman (2001). How Automatic and Representational is Empathy, and Why. Behavioral and Brain Sciences 25 (1):38-39.

Aaron Simmons (2014). In Defense of the Moral Significance of Empathy. Ethical Theory and Moral Practice 17 (1):97-111.

George B. Hogenson (1981). Depth Psychology, Death and the Hermeneutic of Empathy. Journal of Medicine and Philosophy 6 (1):67-90.

Peter Goldie (2011). Empathy with One's Past. Southern Journal of Philosophy 49 (s1):193-207.

Adina L. Roskies (2011). A Puzzle About Empathy. Emotion Review 3 (3):378-280.

Jesse Prinz (2011). Against Empathy. Southern Journal of Philosophy 49 (s1):214-233.

Elias L. Khalil (2001). Similarity Versus Familiarity: When Empathy Becomes Selfish. Behavioral and Brain Sciences 25 (1):41-41.

Jay Schulkin (2001). Psychobiological Basis of Empathy. Behavioral and Brain Sciences 25 (1):46-47.

Doris Bischof-Köhler (2012). Empathy and Self-Recognition in Phylogenetic and Ontogenetic Perspective., Emotion Revies 4 (1):40-48.

Evan Thompson (2001). Empathy and Consciousness. Journal of Consciousness Studies 8 (5-7) : 1-32.

Amy Coplan (2011). Will the Real Empathy Please Stand Up? A Case for a Narrow Conceptualization. Southern Journal of Philosophy 49 (s1):40-65.

Douglas Hollan (2012). Emerging Issues in the Cross-Cultural Study of Empathy. Emotion Review 4 (1):70-78.

Jan Georg Soffner, Empathy and participation – A response to Breihaupt s Three – person Model, 2012, Emotional Review 4 : 94.

Jo Ann- Tsang, Gratitude and prosocial behaviour,2006, Cognition and emotion, 20 (1), 138-148