Emotiile Si Decodificarea Emotiilor LA Copii

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

EMOȚIILE ȘI DECODIFICAREA EMOȚIILOR LA COPII

Coordonatorstiințific:

Conf. univ.dr. Loredana Ivan

Absolvent: PotraFlorentina

București

2016

CUPRINS:

Capitolul 1: Analiza literaturii de specialitate

1.1. Importanța alegerii temei

1.2. Emoțiile – la copii

1.2.1. Emoții de bază

1.2.2. Competența emoțională si competența socială

1.2.3. Predictori individuali ai competenței emoționale

1.2.4. Predictori sociali ai competenței emoționale

1.3. Comunicarea nonverbală

1.3.1. Expresii faciale ale emoțiilor și decodificarea acestora

Capitolul 2: Metodologia cercetării

2.1. Obiectivele cercetării

2.2. Ipotezele cercetării

2.3. Participanții

2.4. Designul cercetării

2.5. Instrumentele cercetării

2.5.1. Test

Capitolul 3: Analiza datelor și testarea ipotezelor – statistică descriptivă

3.1. Interpretarea rezultatelor

Capitolul 4: Impresii

4.1. Limite și direcții de cercetare

4.2. Concluzii generale

Capitolul 5: Bibliografia

ANEXE

Capitolul 1: Analiza literaturii de specialitate

1.1. Importanța alegerii temei

”Nu poate exista o transformare a întunericului în lumină și a apatiei în mișcare fără emoție.”(Carl Gustav Jung)

Pe parcursul mai multor ani, în urma numeroaselor discuții avute cu diferite persoane, am observat importanța limbajului trupului, pentru ca mai apoi să experimentez în viața de zi cu zi cat de mult contează o îmbrățișare, uneori mai mult decât ”ai grijă de tine” ori ”îți sunt alături”. Astfel, fiind fascinată de acest lucru am decis să cercetez mai mult această temă a decodificării emoțiilor, a limbajul trupului, fiind interesată în special de cum funcționează la copii acest lucru.

Abilitățile sociale și emoționale dezvoltate în intervalul de vârstă 5 – 9 ani reprezintă principalul predictor pentru adaptare școalară și performantă.

Vârsta prescolară este caracterizată de o dezvoltare rapidă pe toate planurile, fizic, cognitiv dar și socio-emoțional, aceste planuri fiind interconectate, dar care pot fi separate doar artificial pentru a putea fi investigate mai ușor. Din acest motiv, numeroși cercetători ce investighează diverse aspecte cognitive fac acest lucru în strânsă legătură cu funcționarea socio-emoțională, astfel se poate vorbi despre cogniție socială.

Emoțiile reprezintă și oferă reacții față de modificările din mediul extern și cel intern al individului, modificări care solicită adaptarea individului. Aceste emoții sesizează schimbările susținându-ne conduita de interpretare, înțelegere și reacție. Astfel, emoțiile susțin conduita umană motivând-o.

Primele emoții ce apar la copii se realizează prin perceperea emoțiilor mamei, copilul nepercepându-se pe sine ca fiind o entitate, separat de mamă, însă pe masură ce el crește, se instalează atașamentul față de mamă, care presupune comunicare, interacțiune cu mama care va oferi coloratură emoțională și îi asigură securitate. Atunci când mama forțează capacitatea de adaptare a copilului fiind mai puțin stabilă în comportament poate să conducă la trăsături nedorite la copil ( Perry, Pollard, Blakely, Bakr, Vigilante, 1995).

Limbajul trupului este o temă intrigantă, incitantă, fascinantă și totodată amuzantă, iar spre final poate deveni frustrantă. Limbajul corpului este unic pentru fiecare persoană creându-ne și definindu-ne un limbaj propriu corespunzător imaginii noastre ( Judi James, 2008).

Fiind o tematică complexă, surprinde un ansamblu de cunoștințe, de trăiri, care au un rol foarte important în viața noastră. Copii fiind, trecem printr-un cumul de sentimente, stări, reacții ce pot spune mai mult decât ar face-o cuvintele. De aceea, tematica pe care am ales să o studiez ” Emoțiile și decodificarea emoțiilor la copii” este importantă, putând deschide noi orizonturi de cercetare.

1.2. Emoțiile

Este bine cunoscut faptul că emoțiile sunt studiate de oameni din mai multe domenii, precum etnologi, etologi, antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi, filosofi. Atfel, emoțiile și-au căpătat un loc central în teoriile privind dezvoltarea și funcționarea individului.

Cred că ne-am întrebat de multe ori, de ce avem emoții? Și care ar fi rolul acestora în viața copilului? Răspunsul este unul simplu…

Se stie foarte bine faptul că, emoțiile sunt modalitatea noastră de adaptare la mediu, în funcție de tipul emoției trăite într-un anumit context ori situație, copilul învață să își recunoască nevoile emoționale și mentale, și totodată să acționeze în consecință. Spre exemplu, copilul poate plânge deoarece are nevoie de atenția și mângâierea noastră ori simte nevoia de stimulare și să fie scos din mediu. Atunci când un copil trăiește o anumită emoție este important să i se explice două lucruri; cum să își identifice și să își recunoască emoția ori emoțiile trăite, cum să își schimbe comportamentul sau modul de a percepe situația în așa fel încât să se adapteze corect situației. De menționat este faptul că, el nu se naște cu abilitatea de control a modului în care răspunde la emoțiile trăite, părintele putând interveni prin a-l sprijini în vederea adaptării situației, de exemplu i se facilitează accesul la recompensă ori este învățat cu amânarea recompensei și toleranța la frustrare.

”Coeficientul de emoționalitate” oferă mai multe informații despre individ, inclusiv despre performanțele cognitive, decât coeficientul de inteligență. ”Orice procesare a informației este emoțională pentru că emoția este energia care conduce, organizează, amplifică sau atenuează activitatea cognitivă și, pe de altăparte, este rezultatul experienței și al exprimării acestei activități” ( Ana Muntean, 2009 apud Kenneth Dodge, 2001).

Carole Izard afirmă că emoțiile implică anumite componente neurobiologice ( Fitzgerald, Stromenn, Mckinney, 1982), aceste emoții fiind programate din punct de vedere genetic dar având și o componentă învățată.

Autorul revoluționarei lucrări Originea Speciilor, Charles Darwin, s-a preocupat foarte mult de conduita emoțională, iar în Expresia emoțiilor la om și animale acesta afirmă că expresia este înnăscută, fiind un produs al evoluției speciilor, astfel ea este universală ca formă și mod de manifestare pentru toate ființele umane.

Oamenii sunt cea mai inteligentă, dar și cea mai emotivă specie animală; deoarece niciun animal nu posedă subtilitatea emoțiilor umane.

Paul Ekman ( 1992 ), spune ”Teoria noastră neuroculturală ( a emoțiilor ) afirmă existența unui program facial afectiv localizat în sistemul nervos al ființei umane, legând o anumită mișcare facial-musculară de o anumită emoție.”

Emoțiile pot oscila între doi poli: la un pol fiind emoțiile negative, iar la celălalt sunt emoțiile pozitive. Aceasta din urmă, este un aspect permanent al vieții fiind protectivă, securizantă, susținând o conduită empatică față de cei din jur ( A. Muntean, 2009).

Emoția poate fi definită nu numai ca o trăire subiectivă, dar și ca o comunicare evaluativă, nefiind doar o funcție dinamico-energetică selectivă, vectorială, dar și o conduită afectivă ( Mielu Zlate, 2009, apud Popescu-Neveanu, 1977).

În copilăria mijlocie, copilul recunoaște și denumește emoțiile proprii, dar și ale persoanelor din jur, lucru ce îi permite să răspundă corespunzător la propriile trăiri emoționale, cât și la ale celorlalți. Se cunoaște deja că la vârsta de 3 ani, copilul recunoaște și denumește emoții precum bucurie, furie, frică, tristețe, pentru ca mai apoi, în jurul vârstei de 5-6 ani această paletă de etichete verbale să devină mai amplă, incluzându-se rușinea, vinovăția și jena. În încercările acestora de a înțelege cauzele emoțiilor, preșcolarii încep să asocieze diverse emoții cu situații precise, ca de exemplu, recunoașterea faptului că ceva te împiedică să iți îndeplinești scopurile ori pierderea unui lucru drag te va face trist.( Harris, et al., 1989)

Totuși, înțelegerea emoțiilor de către cei mici este limitată, aceștia întâlnind dificultăți în înțelegerea modului în care emoțiile pot fi bazate pe credințe ori gânduri false. Pe măsurăce copii cresc, conversațiile despre emoții sunt integrate în discuțiile de zi cu zi, în discuții despre evenimente ce urmează să se întâmple sau istorii personale.

La această vârstă, copilul deprinde o abilitate necesară pentru dezvoltarea ulterioară, autoreglarea emoțională prin controlul propriilor emoții și dorințe. Ea implică, de asemenea, abilitatea de inițiere, inhibiție ori modulare a proceselor fiziologice, cognițiilor, comportamentelor relaționate cu emoțiile astfel încât să fie atinse scopurile și obiectivele individuale ( Thompson, 1990 ).

Dezvoltarea emoțiilor reprezintă o altă arie unde se pot vedea interacțiunile dintre biologie și contextul social.

Setul de deprinderi care ajută individul să-și atingă scopurile personale în interacțiunile sociale, păstrând în același timp și relații pozitive cu alții, reprezintăcompetența socială ( Saarni, 1999).

Pattern-urile de interacțiune socială nu sunt aceleași pentru toți copii sau peste tot, ca de exemplu interacțiunile față în față se bazează pe ideea că cei mici sunt parteneri de conversație autonomi.

Socializarea emoțiilor reprezintă procesul prin care societatea modelează convingerile, expectanțele și comportamentul unui copil ( începe înca din primele luni ale vieții ), deoarece copiii afișează expresii emoționale pe care părinții le văd drept tristețe, interes, dezgust, plăcere, surpriză, furie ori frică. De exemplu, în America de Nord, copiii mici, sunt învățați să își ascundă dezamăgirea când bunicii le oferă un cadou care le displace, însă ei trebuie să arate plăcere și surprindere pentru a-i face să se simta bine.( Robin Harwood, Scott A. Miller, Ross Vasta, 2010 )

Emoțiile au un rol adaptativ, deoarece acestea mobilizează toate resursele pentru a restabili echilibrul organismului, iar comportamentele prin care se manifestă – țipăt, râs, suspin, înroșire, etc. – devin mesaje pentru ceilalți; astfel că emoțiile presupun la rândul lor mecanisme fiziologice înnăscute dar și o latură psihologică cu rol motivațional în funcționarea individului.

( A. Muntean, 2009).

1.2.1. Emoții de bază

Ne-am întrebat vreodată cum s-au instalat emoțiile în viața noastră? Ori cine sau ce a generat primele emoții de care ne amintim și de ce am reacționat cum am reacționat? Cum le descifrăm semnificația?

Ei bine, există câteva explicații posibile atât din perspectivă psihologică, cât și din perspectiva evoluției spirituale. De-alungul timpului, emoțiile au fost considerate ca „emoțiile care perturbă gândirea”(Platon), „maladii ale sufletului”(I. Kant), însă Darwin integrează emoțiile în comportamente adaptative și evolutive ale speciilor, iar conform lui Rene Descartes emoțiile sunt privite ca „ ceea ce este sentiment în privința unui subiect este întotdeauna acțiune în orice altă privință”. ( Mona Georgescu, 2016)

De cele mai multe ori, o emoție o mascheaza pe alta, astfel că furia poate masca frica, neîncrederea sau singurătatea. Bucuria și optimismul, pe de altă parte, pot în unele cazuri, să se transforme într-un ”entuziasm războinic„ ce poate conduce la urmări negative.

Altfel spus, toate emoțiile dețin o parte pozitivă și una negativă, de aceea, în momentul în care suntem conștienți și recunoaștem ambele părți ale emoției trăim în echilibru emoțional.

Există o clasificare simplă a emoțiilor. Acestea se pot categoriza în:

Emoții pozitive – bucurie, simpatie, încântare, recunoștință, atașament, stimă, mândrie, siguranță, entuziasm, etc.

Emoții negative – tristețe, furie, frică, disperare, regret, invidie, vinovăție, supărare, plictiseală, mâhnire, etc.

Emoții neutre – mirarea, curiozitate, indiferentă, neliniște, îngândurare, simțul răspunderii. ( A. Muntean, 2009)

Bruce Perry ( 2001 ), afirmă că schimbările neurofiziologice provocate de stres sunt rapide, dar reversibile. Un stres prelungit sau dus la extrem în decursul unor perioade critice sau delicate ale dezvoltării poate afecta într-un mod traumatizant copilul, deoarece atunci când copilul este supus la stres dezvoltarea sa este parcă desprinsă dintr-o lume haotică, violentă, imprevizibilă, înfricoșătoare sau lipsită de afecțiune.

După Ana Muntean ( 2009 ) emoțiile mai pot fi:

Primare- care se legă de nevoile primare – nevoia de aer, foamea, setea, eliminarea, durerea, nevoia de sex.

Secundare – care au o largă componentă culturală și expresii învățate.

Terțiare

In continuare vom vedea mult mai bine exemplificat o lista a emotiilor a lui W. Gerrod Parrott:

De menționat este faptul că emoțiile nu pot fi separate de celelalte componente psihice, fiindcă la naștere copilul manifestă doar câteva emoții ( plăcere, durere, frică, mânie, etc. ). Astfel că emoțiile ce apar sunt generate de tranzacțiile copilului cu mediul, fiind factori determinanți în dezvoltarea lui ( A. Muntean, 2009).

Carole Izard (1971) a descris o scară a emoțiilor de bază, aceasta fiind alcatuită din 12 trăiri:

Interes

Bucurie

Tristețe

Surpriză

Mânie

Dezgust

Dispreț

Frică

Culpabilitate

Rușine

Timiditate

Ostilitate de sine însuși

Emoțiile menționate mai sus se asociază în cupluri contradictorii:

Acestea conturează caracteristica vieții afective, de unde și clasica dihotomie: emoții stenice ce sporesc activitatea și măresc forța și energia persoanei și emoții astenice, ce diminuează activismul și energia persoanei. Această polaritate poate fi tradusă ca fiind rezultatul dintre corespondența ori discordanța dintre nevoile, convingerile, obișnuințele individului și de asemenea situațiile sau evenimentele vieții (J. Cosnier, 2002).

Un psiholog american, Robert Plutchik ( 1980 ) a creat „cercul emoțiilor”. Acesta constă în 8 emoții fundamentale și alte 8 emoții complexe; emoțiile fundamentale putând fi observate pe cel de-al doilea cerc din imagine, iar emoțiile complexe sunt cele trecute în fudalul alb ( optimism, dragoste, supunere, înfiorare, dezaprobare, remușcare, dispreț și agresivitate ).

1.2.2 Competența emoțională si Competenta sociala

„Oricine se poate înfuria – asta e usor. Dar să fii furios pe cine trebuie, în măsura în care trebuie, la momentul potrivit, din momentul potrivit și la modul potrivit, asta nu e ușor”(Aristotel)

După cum am spus anterior în lucrare, emoțiile pot fi pozitive și negative. Această categorizare a emoțiilor, oricât ar fi de comodă și la îndemână nu surpride aspectul cel mai important și adevărat al emoțiilor și anume funcționalitatea acestora. Așadar, emoțiile sunt fie pozitive fie negative, ele pot facilita sau periclita adaptarea individului la mediu și la situație ( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

În încercarea de a defini competențele emoționale și sociale, voi porni de la inteligența emoțională.

Începând cu anii `90, s-a constatat că utilizarea corectă și eficientă a informațiilor cu încărcătură emoțională are un rol important în adaptarea individului la mediu dar și în atingerea confortului emoțional personal. Acestea au fost denumite Inteligența emoțională( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

Inteligența emoțională a fost definită ca „ un set de abilități în baza cărora un individ poate discrimina și monitoriza emoțiile proprii și ale cerlorlalți, precum și capacitatea acestuia de a utiliza informațiile deținute pentru a-și ghida propria gândire și comportamentul” sau, cu alte cuvinte inteligența emoțională este „ abilitatea de a percepe, înțelege și exprima emoțiile într-un mod adecvat, și de a gestiona astfel încât să faciliteze atingerea scopurilor propuse” ( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

Inteligența emoțională, poate fi îmbunătățită semnificativ, fiind modelată de influențele provenite din mediul extern, acest lucru facilitează dezvoltarea competențelor emoționale. Inteligența emoțională a unui adult își are originea în competențele emoționale, iar inteligența emoțională a unui preșcolar își are originea în competențele sociale, aceasta fiind o perioadă de achiziții fundamentale atât în plan emoțional, social dar și cognitiv. Prin urmare, aceasta este cea mai importantă perioadă din viață pentru dezvoltarea corectă și optimizarea competențelor emoționale și sociale pentru adaptarea în viața adultă. Dezvoltarea inadecvată a acestor competențe, poate afecta sănătatea mentală ( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

O exemplificare mai clară a acestora se poate vedea în figura de mai jos.

Competența emoțională, la vârstă mică, este una dintre cele mai importante componente ale adaptării, aceasta fiind necesară pentru menținerea stării de sănătate mentală.

Denham S. ( 1998 ) a definit competența emoțională ca fiind ” abilitatea de a înțelege, exprima și regla emoțiile.”

Autorii Catrinel Stefan și Kallay Eva ( 2010 ) au definit competența emoțională ca fiind „ capacitatea de a recunoaște și interpreta emoțiile proprii și ale celorlalți precum și abilitatea de a gestiona adecvat situațiile cu încărcătură emoțională”. Aceste competențe emoționale sunt împărțite în trei categorii:

Trăirea și exprimarea emoțiilor;

Înțelegerea;

Reglarea emoțională.

O descriere mai detaliată a acestora se găsește în tabelul de mai jos.

Aceeași autori,Catrinel Stefan și Kallay Eva ( 2010 ), au definit competențele sociale ca fiind „ abilitatea copiilor de a forma relații sociale funcționale cu ceilalți copii și adulții din viața lor.” Aceste competențe sociale ale celor mici sunt împărțite în două categorii:

Abilități interpersonale;

Abilități intrapersonale.

O detaliere mai exactă a acestor competențe o putem observa în tabelul de mai jos.

La copii, încă de mici se poate observa o mare diferență a competenței emoționale. Aceasta este foarte importantă deoarece:

Este unul din factorii importanți pentru ca cel mic să se poată adapta la grădiniță și mai apoi la școală. Cei mici, dacă vor înțelege emoțiile vor fi capabili să empatizeze cu ceilalți comunicându-le ceea ce simt. Dacă sunt competenți din punct de vedere emoțional, sunt văzuți de colegi mult mai distractivi și mai buni la jocurile pe care le exercită, vor fi capabili să le răspundă adecvat emoțiilor colegilor lor în timpul jocurilor, iar ca urmare aceștia vor fi capabili să se adapteze mult mai ușor la mediul preșcolar sau școlar.

Cea mai importantă este abilitatea copilului de a înțelege o situație emoțională, aceasta ajutându-l să formeze și să mențină relații cu cei din jur. ( C. Ioniță, 2012 )

Preșcolarii care au anumite probleme la nivelul competențelor emoționale și sociale, riscă să dezvolte probleme, atât la copilărie, cât și în adolescență, dar și în viața adultă. Aceste competențe emoționale deficitare, expun copiii la diferite probleme de psihopatologie cum ar fi: agresivitate, anxietate, depresie, crize de furie necontrolată, etc.( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

Plecând de la componentele inteligenței emoționale sunt identificate câteva modalități de educare ale acesteia.

Conștientizarea propriilor sentimente și ale celorlalți;

Empatizarea cu ceilalți și înțelegerea punctelor de vedere ale lor;

Controlul impulsurilor emoționale și comportamentale;

Construirea de scopuri și planuri pozitive ce implică: optimism, speranță, atitudini sociale pozitive în relațiile cu ceilalți și deprinderi sociale eficiente de comunicare și de rezolvare a conflictelor interpersonale sau de grup.

În ceea ce priveste competența emoțională ea poate fi redusă la cunoașterea propriilor emoții, gestionarea acestora, înțelegerea și luarea în considerare a emoțiilor celorlalți.

De cele mai multe ori, relațiile dintre copii și parinți contribuie foarte mult la dezvoltarea competențelor emoționale ale celor mici. De cele mai multe ori, învățarea anumitor comportamente se datorează nu numai capacitaților copilului, dar și de modul în care adulții gestionează, sau din contră, blochează dezvoltarea emoțională dar și socială a celui mic. Intervențiile eficiente ale adulților în dezvoltarea comportamentelor ce definesc competențele sociale și emoționale ale celor mici sunt alcătuite din trei categorii ( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ):

Activități pentru copii;

Activități pentru părinți;

Activități pentru educatori.

După cum putem vedea în figura de mai jos, atat competențele emoționale cât și cele sociale provin din două categorii de factori:

Intrapersonali – cu o puternică componentă înnăscută;

Interpersonali – influențați de normele și valorile culturii din care provine persoana.( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

Abilitatea de bază pentru achiziționarea tuturor competențelor o reprezintă conștientizarea emoțiilor. Aceasta, în primul rând, permite conștientizarea emoțiilor proprii dar și pe ale celor din jur. Interacțiunea lor cu ceilalți, fie ei adulți sau copii, îi ajută să învețe despre „ regulile de exprimare a emoțiilor”, despre „recunoașterea emoțiilor” și nu în ultimul rând despre „reglarea emoțională”. Competențele emoționale, se dezvoltă în mare parte prin practicile de socializare utilizate de părinți ( discuții despre emoții, atitudinea față de conflicte dar și exprimarea sau manifestarea emoțiilor). De cele mai multe ori, competențele emoționale, influențează dezvoltarea competențelor sociale. ( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 )

În majoritatea cazurilor, competențele sociale au o componentă legată de abilitățile interpersonale, dar și o componentă legată de abilitățile intrapersonale de control. Prima categorie este responsabilă de modul în care cei mici se comportă în relațiile cu ceilalți iar cea de-a doua categorie se referă la modul care asigură dezvoltarea optimă a relațiilor cu ceilalți ( Catrinel A. Stefan, Kallay Eva, 2010 ).

1.2.3 Predictori individuali

1.2.4 Predictori sociali

1.3 Comunicarea nonverbală

Din cauza faptului că majoritatea oamenilor, în viața de zi cu zi, nu pun accentul pe limbajul nonverebal, al trupului, gesturilor, m-am gândit că ar fi important să învățăm importanța acestuia deoarece, prin intermediul lui, putem fi manipulați mult mai ușor. Fiecare persoană se folosește zi de zi de acest limbaj, al trupului, dar fără să conștientizeze adevărata lui valoare. Acest limbaj al trupului poate însemna extrem de mult, spre exemplu cum o singură privire sau o singură ridicare din sprânceană poate exprima o multitudine de lucruri. Pentru a putea descrie comunicarea nonverbală, vom porni, în primul rând, de la comunicarea verbală.

Comunicarea reprezintă înștiințare, știre, veste, relație, legătură – cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de către Dicționarul Explicativ al Limbii Române pentru cuvântul „comunicare”( p. 205).

În viața de zi cu zi, comunicăm pentru a ne transmite ideile, emoțiile, sentimentele, părerile și pentru a socializa.

Pentru a realiza o comunicare corectă, avem nevoie de două elemente de bază ale acestui proces: ( Simona Ivanut, 2001)

Transmițătorul sau sursa – este persoana care realizează comunicarea, care transmite mesajul

Receptorul sau destinatarul – este persoana care primește mesajul.

De cele mai multe ori, mesajele se pot transmite către receptor cu ajutorul limbajului verbal ( adică cu ajutorul cuvintelor), cu ajutorul limbajului nonverbal ( adică cu ajutorul limbajului propriului nostru corp) dar și cu ajutorul limbajului paraverbal ( este „ o formă verbală a limbajului nonverbal exprimată prin – tonalitate și inflexiuni ale vocii, ritmul de vorbire, pauze între cuvinte, etc.) ( Simona Ivanut, 2001).

O comunicare, pentru a putea fi înțeleasă și înregistrată de către receptor, trebuie transmisă corect, astfel încât acesta, ulterior, să o poată accepta .

Răspunsurile date de către receptor, dovedesc cât de mult a înțeles ceea ce s-a transmis. Acestea se pot clasifica în: ( Simona Ivanut, 2001)

Răspunsuri de susținere – au rolul de a aproba;

Răspunsurile irelevante – nu au nici o legătură cu ce s-a discutat;

Răspunsuri tangențiale – se recunoaște în treacăt ce s-a discutat apoi se spune altceva;

Răspunsuri contradictorii – mesajul verbal contrazice mesajul nonverbal și scade valoarea mesajului primit;

Răspunsuri care întrerup – răspunsuri date de persoane care intervin în discuție.

O primă întrebare foarte interesantă este: Când ați început să comunicați pentru prima dată prin intermediul limbajului trupului?

Răspunsul este foarte simplu: La 15 minute după ce v-ați născut. Judi James, în cartea Manualul de gesturi ( 2012 ), susține că „ Omul este singurului animal care, la naștere, este complet neajutorat. Dacă restul animalelor sunt capabile să se lupte sau să-și agonisească hrana, puiul de om nu face decât să stea culcat și să arate draguț”.

Bebelușii, la o mică perioadă de la naștere, încep să imite expresiile faciale ale părinților pentru a comunica cu aceștia și a putea lua legătura cu ei. O mare parte a comportamentului nonverbal pe care îl utilizăm este învățat dar există și o parte instinctivă care ține de procesul evolutiv personal. ( Judi James, 2012 ).

Comunicarea nonverbală este o comunicare la care nu se folosesc cuvintele, ci prin care se exprimă sentimente, emoții și atitudini. Chiar și fără cuvinte, noi comunicăm: modul în care stăm, cum facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum stăm la birou – fiecare dintre acestea au o semnificație și comunică o idee anume( Simona Ivanut, 2001).

Prin comunicarea nonverbală înțelegem, conform lui Septimiu Chelcea (2005) „ transmiterea voluntară sau involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezența fizică a individului sau ale unor unități sociale ( grupuri sau unități umane ), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului ca și artefactelor.”

Comunicarea nonverbală este acea comunicare dintre persoane la care nu se folosesc cuvintele ci doar expresiile faciale sau mai exact limbajul trupului.

Comunicarea nonverbală se divide în două categorii: limbajul trupului și comunicarea paraverbală. ( S. Chelcea, 2005).

Paul Ekman ( 1997 ) consideră că expresiile faciale pot comunica informații, dar care nu sunt întotdeauna intenționate. În timp ce persoanele fac mișcări faciale pentru a putea transmite un mesaj, expresiile faciale ale emoțiilor sunt în mare parte neintenționate .

Mahrabian, un cercetător american, a încercat să afle mai multe lucruri despre acest fenomen, comunicarea nonverbală și a ajus la concluzia că o persoană este interesată de cuvinte într-o proporție de 8%, de intonație 23% iar de limbajul trupului 69%. ( Petter Collett,2011)

Comunicarea nonverbală are câteva principale funcții: ( Gh. Huluta, 2012 )

Comunicarea nonverbală are rolul de a accentua comunicarea verbală;

Comunicarea nonverbală poate să „ completeze mesajul transmis pe cale verbală” ;

Comunicarea nonverbală poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;

Comunicarea nonverbală are rolul de a regla fluxul comunicațional dar și de a pondera dinamica comunicării verbale;

Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale.

De cele mai multe ori, în viața de zi cu zi, omul comunică fără să își dea seama prin : expresia feței și gesturi (un zâmbet, o încruntare), poziția corpului ( aplecat, vertical ), orientare ( stăm cu fața sau cu spatele ), distanța față de interlocutor, contactul corporal ( prinderea umerilor ), contactul vizual ( privim sau nu privim interlocutorul ), aspectul exterior (vestimentația) și nu în ultimul rând ritmul vorbirii.( Gh. Huluta, 2012 )

În lucrarea The repertoire of nonverbal behavior:categorie, origins, usage and coding ( 1969, apud S. Chelcea, 2003 ) Paul Ekman si Wallace F. Friesen au propus un sistem de categorii pentru a putea clasifica comportamentul nonverbal, la baza acestuia fiind originile, funcțiile și coordonarea. Printre toate acestea regăsim și expresiile faciale ( „ affect displays” ) ce pot fi definite ca fiind mișcări faciale ce exprimă o stare emoțională; acestea sunt intenționate sau neintenționate ( apud S. Chelcea, 2003).

Comunicarea nonverbală, de cele mai multe ori este neintenționată trădând emoțiile, chiar daca noi nu ne dorim acest lucru. Trebuie să fim convinși că mesajele transmise nonverbal pot contrazice ceea ce noi afirmăm verbal ( Roitman Alexandru, 2011 ).

1.3.1 Expresii faciale ale emoțiilor și decodificarea acestora

„Dintre toate lucrurile pe care le porți cu tine, expresia feței este cea mai importantă” ( Autor necunoscut)

Fața umană este unul dintre cei mai relevanți stimuli pentru adaptare, datorită valorii lor emoționale dar și sociale. Propria noastră față dă oamenilor din jurul nostru indicii despre vârstă, gen, identitate, emoții dar și intenții sau despre starea noastră de sănătate ( Rhodes, 2006 ).

O bază cu adevărat reală de comunicare cu o altă persoană se poate realiza numai dacă ne privim ochi in ochi. Fața este cea care, de cele mai multe ori ne trădează emoțiile. Majoritatea oamenilor cred că pot controla expresiile feței, dar adevărul este că știu foarte puțin sau chiar deloc ce transmite fața lor de-alungul unei zile obișnuite ( Judi James, 2012 ).

Fața unui om are mult mai mulți mușchi decât fața oricărui alt animal. Acești mușchi pot creea o gamă foarte largă de expresii faciale și mesaje emoționale. Nevoia oamenilor de a creea aceste expresii este atât de puternică încât chipul nostru exprimă diverse stări chiar și atunci când credem că nu ne vede nimeni ( Judi James, 2012 ).

Un zâmbet, o privire surprinsă sau o încruntare sunt expresii faciale care transmit stări socio-emoționale puternice. De cele mai multe ori, expresiile faciale amplifică și chiar înlocuiesc comunicarea verbală ( Ekman, 2011 ).

Cu ajutorul mușchilor feței, omul își poate modifica cu ușurință expresia, oferind o mare varietate de mesaje prin comunicarea nonverbală. Georgeta Cornița susține că sunt recunoscute șase mari tipuri de emoții : dezgust, furie, teamă, bucurie, supărare, surprindere. ( Georgeta Cornița, 2006 ).

Paul Ekman stabilește în 1978, 21 de trăsături faciale care sunt repartizate la rândul lor în trei grupe: statice, mobile și lente/rapide; acestea oferind 18 tipuri de informații: „identitate personală, neam, rasă, gen, temperament, personalitate, frumusețe, atracție sexuală, inteligență, boală, emoție, stare psihică, semne de identificare, adaptori, ilustratori, reglatori, vârstă, viața emoțională anterioară.” ( apud Georgeta Cornita, 2006 )

Autorul Judi James susține că „expresiile faciale de bază se află în strânsă legătură cu supraviețuirea. Există emoții primare și emoții secundare.” Emoții primare (le aveau strămoșii noștrii) – reacțiile în fața amenințărilor din vremea în care trăiau (frica, mânia, bucuria, dezgustul, uimirea, tristețea). Emoțiile secundare sunt provocate de cele mai multe ori de gânduri și de propria noastră imaginație ( dragostea, dezamăgirea, disprețul, optimismul, vina dar și remușcarea). ( Judi James, 2012).

De cele mai multe ori, emoțiile primare declanșează expresii faciale puternice. În continuare vom vorbi despre aceste expresii faciale pe larg și despre cum se manifestă ele mai exact:

De exemplu, frica ori suprinderea vă vor face să vă holbați, să vă ridicați sprâncenele sau să deschideți gura. Judi James susține că toate acestea vă vor face să gândiți mai rapid în momentul în care sunteți pus în fața unui pericol real ( Judi James, 2012 ).

Furia „generează o expresie încruntată, menită să ne protejeze, în eventualitatea unei lupte”. Furia, de cele mai multe ori ne face să ne dezvelim dinții, să ne încruntăm, să ne umflăm nările, iar fața, la rândul ei se va înroși ( Judi James, 2012).

Dezgustul – buzele sunt strânse iar gura se va strâmba, ochi închiși, capul întors într-o parte și riduri în jurul nasului. De cele mai multe ori, dezgustul ne poate face să scoatem limba ( Judi James, 2012).

În 1972, Paul Ekman a identificat 6 expresii faciale universale: furie, bucurie, teamă, tristețe, surpriză și dezgust. În anul 1990, tot Paul Ekman a completat această listă a expresiilor faciale cu încă 11: jenă, mulțumire, dispreț, amuzament, excitație, mândrie, vină, ușurare, satisfacție, rușine și plăcere senzorială ( apud Alina Munteanu, 2011 ).

Autorul Judi James, în cartea sa Manual de gesturi spune că există mai multe forme de zâmbet:

Zâmbetul melancolic – ochii rotunjiți și un zâmbet larg și egal. Atunci când zâmbiți numai cu buzele păreți fals și artificial.

Zâmbetul social devenit rictus – gura larg deschisă, cu dinții de sus și jos dezveliți. Acesta este un zambet social, forțat. Poate părea agresiv.

Zâmbetul asimetric – se produce atunci când zambiți cu o singură parte a feței. Este un zâmbet lipsit de căldură.

Zâmbetul răsturnat – se ridică doar partea din mijloc a buzelor. Lasă impresia unei aparențe sofisticate, care ascunde suferința.

Zâmbetul indiferent – un zâmbet complet răsturnat, cu buzele trase spre interior. Exprimă suferință.

Zâmbetul perfect –gura simetrică, buze retrase, dezvelind dinții și de sus și de jos, ochii uțor îngustați.

Zâmbet reținut – ochii ușor strânși și gura care zâmbește controlat.

Zâmbetul misterios – cu bărbia adâncită în piept, capul ușor aplecat într-o parte, ochii deschiși, buze închise, zâmbet ușor într-o parte.

Paul Ekman a indentificat 18 tipuri de zâmbete. Zâmbetele naturale se deosebesc la rândul lor de cele artificiale prin faptul că durează mai mult și că „ în performarea lor participă atât mușchii feței cât și cei ai ochilor”. ( apud S.Chelcea, 2008).

JaquesCosnier, în cartea sa Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor( 2007), susține că, emoțiile de cele mai multe ori se disting cel mai bine una față de cealaltă prin gradul de intensitate:

Frica – durează de la câteva secunde până la o oră maxim;

Furia – de la câteva minte până la câteva ore;

Bucuria – de la o oră până la o zi.

În continuare, cu ajutorul autorului Judi James și a cărții sale Manual de gesturi ( 2012 ) vom explica câteva emoții de bază și care sunt caracteristicile acestora la nivelul feței:

Tristețea – principalele semne la o persoană tristă sunt: este mai puțin liniștită, este retrasă și mai puțin energică. Caracteristicile de la nivelul feței sunt: partea interioară a sprâncenelor este retrasă, partea interioară a pleoapelor este ridicată, colțurile buzelor orientate în jos.

Mânia – frunte încruntată, nări dilatate, privire fixă, strângere a buzelor și încleștare a dinților.

Frica– este o emoție înnăscută. Se delimitează de celelalte emoții prin faptul că la frică avem sprâncenele mult mai ridicate, pupilele dilatate și fruntea încruntată.

Bucuria – colțurile buzelor orientate în sus, gura ușor deschisă, sprâncene relaxate, obraji ușor ridicați.

Surprinderea– este de scurtă durată. Semnele sunt – gura întredeschisă, capul lăsat pe spate, ochii măriți.

Dezgustul– dilatarea ușoară a nărilor, colțurile buzelor ridicate.